Psalmi, de Tudor Arghezi Prima semnificatie a psalmului este aceea de imn biblic la vechii evrei si, ulterior la crestini, cantec de lauda inchinat lui Dumnezeu. Spirit patetic si nelinistit, Tudor Arghezi gaseste in Psalmi un tip de poezie liturgica si filosofica, o formula adecvata personalitatii sale contradictorii, sciind saisprezece asemenea poeme fara titulaturi distincte, carora li s-au adaugat Psalmii de tinerete, “Psalmistul”, “Psalmul de taiona”, “Psalmul mut”. Psalmii ocupa un loc important in creatia argheziana, concetrand momentele de varf ale unei probleme existentiale insolubile si obsedante. Experienta de la Cernica se vadeste mai ales la nivelul vocabularului impregnat cu termeni religiosi, dar nu perspectiva strict teologica e specifica psalmistului. Dumnezeirea ingaduie, la Arghezi, acceptiuni multiple: religioasa, gnoseologica – divinitatea conformandu-se cu adevarul absolut, ca tinta suprema a fiintei umane – etica - “voia de bine, frumos si adevar”. Psalmul, desi incarcat de prezenta divinului, depaseste latura misticului, devenind o dezbatere continua despre conditia umana, o lupta a omului cu el insusi, cu sentimentul de solitudine.

TEMA generala a celor saisprezece psalmi o constituie raportul spiritual dintre om si Divinitatea, definirea omului si a Divinitatii, precum si a relatii dintre acestia, perceputa si exprimata filosofic de poet.

“Psalmii” arghezieni sunt conceputi sub forma unor dialoguri imaginare cu Dumnezeu, intr-un limbaj patetic sau acuzator, cu speranta sau cu deznadejde, fapt interpretat de critica literara ca trufie a artistului de a scormoni cu mintea misterul universal care-l fascineaza, de a se convinge prin dovezi concrete de existenta abstracta a fortei supreme.

Tudor Arghezi ilustreaza in “Psalmi” un raport direct al omului cu divinitatea, percepandu-l pe Dumnezeu in cele mai surprinzatoare ipostaze, in functie de starea poetica interioara.

Psalm

“Te dramuiesc in zgomot si-n tacere Si te pandesc in timp, ca pe vanat, Sa vad: esti soimul meu cel cautat? Sa te ucid? Sau sa-ngenunchi a cere.

Pentru credinta sau pentru tagada, Te caut darz si fara de folos. Esti visul meu, din toate, cel frumos Si nu-ndraznesc sa te dobor din cer gramada.

Ca-n oglindirea unui drum de apa, Pari cand a fi, pari cand nu mai esti;

Te-ntrezarii in stele, printre pesti, Ca taurul salbatec cand se-adapa.

Singuri, acum, in marea ta poveste, Raman cu tine sa ma mai masor, Fara sa vreau sa ies biruitor, Vreau sa te pipai si sa urlu: Este!”

Psalmul este o specie lirica, prin care poetul inalta un imn religios divinitatii, exprimandu-si sentimentele de smerenie si lauda pentru maretia si atotputernicia lui Dumnezeu. Cuvantul “psalm” vine din grecescul “psalmos”, care inseamna compunere poetica biblica, avand caracter de rugaciune, oda, elegie sacra.

Sursele de inspiratie au fost cei 151 de psalmi cuprinsi in “Psaltirea” lui David, poet religios reprezentativ, creatorul acestei specii, precum si cei 4-5 ani petrecuti de Atghezi ca monah si apoi secretar al episcopului de Muntenia, prilej cu care intra in contact direct cu creatiile lui David, dar si mediteaza asupra relatiei spiriruale dintre om si Dumnezeu.

Dumnezeu este vazut ca un spirit justitiar, necrutator, care se manie pentru nelegiuirile oamenilor, dar si darnic si milotiv. Dumnezeu nu poate fi cunoscut de catre om, acesta fiind facut anume limitat in simtire si inteligenta ca nu poate ajunge la El. De la credinta la tagada, de la resemnare la cutezanta, Arghezi strabate o cale lunga a indoielii, a cautarii lui Dumnezeu. Acest psalm a fost publicat in primul volum de poezii al lui Tudor Arghezi, intitulat sugestiv “Cuvinte potrivite”, din 1927.

STRUCTURA SI SEMNIFICATII

Psalmul este structurat in patru catrene si este reprezentativ pentru atitudinea filosofica alui Arghezi, intre credinta si tagada.

TEMA psalmului o constituie aceasta pendulare a poetului intre a crede neconditionat in Dumnezeu si a tagadui existenta Divinitatii, izvorata din nevoia de certitudine a eului liric, care cauta dovezi palpabile, contactul direct cu El.

Strofa I exprima indoiala eului liric privind existenta lui Dumnezeu, pe care il cauta si il pandeste demult: “Te dramuiesc in zgomot si-n tacere/Si te pandesc in timp, ca pe vanat”. Comparatia din ultimul vers citat ilustreaza dorinta arzatoare a poetului de a avea o dovada concreta, reala a existentei lui Dumnezeu. Nevoia de certitudine alui Arghezi este reliefata in continuare prin intrebari filosofice, ceeea ce inseamna ca poetul ameditat indelung la atotputernmicia divinitatii, maretie sugerata de metafora “soimul”: “Sa vad: esti soimul meu cel cautat?”. Incertitudinea poetului exprimata prin cutezanta, prin interogati retorica - “Sa te ucid? Sau sa-ngenunchi a cere.”- ilustreaza faptul ca in sufletul sau ar putea muri credinta sau dimpotriva, ar putea deveni smerit, cerand indurare in genunchi.

Strofa a II-a incepe cu crezul filosofic al lui Arghezi- “Pentru credinta sau pentru tagada”- sugerand pendularea poetului intre a crede neconditionat in Dumnezeu si a tagadui existenta Divinitatii.Poetul cauta cu infrigurare dovezi palpabile pentru gasirea Atotputernicului- “Te caut darz si fara de folos.” - dar esecul il face neincrezator, credinta ramane pentru el numai un vis frumos, pe care nu indrazneste totusi sa-l alunge: “Esti visul meu, din toate, cel frumos/Si nu-ndraznesc sa te dobor din cer gramada.”

Strofa a III-a evidentiaza iluzia descoperirii lui Dumnezeu sugerata prin comparatia “Ca-n oglindirea unui drum de apa”, care exprima totodata si preocuparea meditativa, de reflectare profunda a eului liric privind relatia omului cu Divinitatea. Indoiala despre existenta lui Dumnezeu este accentuata in versul “Pari cand a fi, pari cand nu mai esti”, printr-o adresare explicita, poetul folosind repetitia verbului “a parea”, care exprima incertitudinea, nesiguranta. Credinta ca Dumnezeu a facut lumea este exprimata metaforic, prin simbolul cosmic “stele” si elemetele terestri “pestii”, “taurul salbatec”, Arghezi folosind tot un verb al incertitudinii “te-ntrezarii”, sugerand ca omul este apt pentru a crede ca El se gaseste pretutindeni in univers.

Ultima strofa este ilustrativa pentru esenta credintei religioase. Poetul nu renunta la setea de cunoastere, la cautarea certitudinilor care sa ateste, in conceptia sa, existenta lui Dumnezeu. Cutezanta lui Arghezi nu este manata de orgoliu, nu din ambitie umana doreste sa se masoare cu Dumnezeu- “Raman cu tine sa ma mai masor,/Fara sa vreau sa ies biruitor”- ci, din aspiratie filosofica.

Cautarea de certitudini, de dovezi palpabile, care sa ateste existenta lui Dumnezeu, este ilustrata explicit in ultimul vers al psalmului: “Vreau sa te pipai si sa urlu: Este!”.

Relatia omului Arghezi cu Dumnezeu este o permanenta pendulare intre a crede si a tagadui existenta Lui, o continua cautare de certitudini si dovezi palpabile, ceea ce denota framantarea interioara si nelinistea fara sfarsit, de care poetul a fost tulburat intreaga viata.