Oliver Cromwell (1599-1658) – date bibliografice

Oliver Cromwell s-a născut la data de 25 aprilie 1599 în Huntingdon într-o

familie de viţă nobilă.

A încercat să urmeze cursurile Universităţii Cambridge, dar a renunţat în

iunie 1617, imediat după moartea tatălui său.

În august 1620, Cromwell se casatoreşte cu Elizabeth Bourchier, fiica unui

negustor londonez, Sir James Bourchier. În urma căsătoriei cei doi au avut nouă

copii. Cromwell şi numeroasa sa familie s-au stabilit în Huntingdon şi apoi în Sf.

Ives în Comitatul Cambridge. În 1636 a moştenit de la un unchi pământ şi un mic

birou în Ely, oraş din estul ţării. Cromwell a devenit un bun strângător de taxe.

Averile lui au crescut şi până în 1640 era unul din cei mai bogaţi oameni din Ely.

Cromwell a fost ales membru al Parlamentului din partea regiunii

Huntingdon în anul 1628. El s-a alăturat opozanţilor regelui Carol I. Între anii

1620 şi 1630 Cromwell a căpătat o serie de convingeri religioase extremiste ce l-

au făcut să creadă că a fost ales de Dumnezeu cu un anumit scop.

A început să câştige faima de puritan extremist începând cu anul 1640

când a fost ales membru al Parlamentului cel Lung.

La izbucnirea primul razboi civil din 1642, între rege şi membrii

Parlamentului, Cromwell a întocmit o armată de cavalerie. În ciuda lipsei sale de

experienţă în domeniul militar, Cromwell a reuşit să avanseze în doar trei ani de

la gradul de căpitan la cel de locotenent-general. Deasemenea a reuşit să

convingă parlamentul să alcătuiască o armată profesionistă – “Noul model” – cu

ajutorul căreia trupele regelui au fost înfrânte la bătălia de la Naseby (1645).

Alianţa regelui cu Scoţia şi repetatele înfrângeri suferite de acesta, l-au

adus pe Cromwell la convingerea că regele trebuie adus în faţa justiţiei.

Procesul regelui a fost deschis la data de 20 ianuarie 1649 şi s-a finalizat la 28

februarie 1649 prin execuţia publică a suveranului 1. Pe întreaga perioadă a

1 André MAUROIS, Istoria Angliei, vol. 2, Editura Politică, Bucureşti, 1970, pp. 62-63

procesului, Cromwell a atribuit voinţei divine decizia luată cu privire la

consimţământul său asupra execuţiei.

Fiul regelui, Carol al II-lea, a făcut o ultimă încercare de a-l înlătura pe

Cromwell, dar a fost înfrânt de acesta în bătăliile de la Dunbar (1650) şi

Worcester (1651).

În 1653, frustrat de lipsa unui progres real, Cromwell dizolvă Parlamentul

cel Lung si se declară Lord Protector. Când i se oferă coroana Angliei în 1657 o

refuză vehement. Ca Lord Protector, în politica internă, Cromwell reorganizează

biserica stabilind puritanismul ca religie oficială, reprimeşte evreii în spaţiul

britanic şi afirmă o parţială toleranţă religioasă. În politica externă, a încheiat

războiul cu Portugalia (1653) şi Olanda (1654) şi s-a aliat cu Franţa împotriva

Spaniei, învingând spaniolii în Bătălia de la Dunes (1658).

Cromwell a murit la data de 3 septembrie 1658 la Londra, la aniversarea a

două dintre marile sale triumfuri militare. După Restauraţie, trupul neînsufleţit al

lui Cromwell a fot exhumat şi spânzurat.

1

Anglia înaintea Protectoratului (1648 - 1653)

Încheierea celui de-al doilea Război Civil a avut un impact puternic

asupra lui Cromwell. Victoriile împotriva aliaţilor regelui l-au adus la convingerea

că a fost ales de Dumnezeu ca instrument pentru a-I împlini voinţa. Astfel, şi-a

schimbat radical pozitia cu privire la rege. La început, Cromwell considera că nu

ar fi nevoie decât de o limitare a puterilor regelui pentru încheierea conflictelor.

De la sfârşitul celui de-al doilea Război Civil, el realizează că regelui nu i se

poate acorda încredere. De asemenea îşi întăreşte poziţia faţă de oponenţii săi

din Camera Comunelor. În acelaşi timp, Cromwell nu a făcut parte nici dintre cei

care au cerut în mod clar condamnarea lui Carol I şi nici dintre cei care i-au

exclus din Camera Comunelor pe cei ce încă doreau o negociere cu regele.

Membrii rămaşi au format aşa numitul “Rump” ( rămăşiţă a Parlamentului

englez ) . Cromwell decide să rămână în nordul Angliei în timpul excluderilor din

Parlament. Odată ajuns la Londra, ia parte atât la judecarea şi execuţia regelui

cât şi la abolirea Camerei Lorzilor. Chiar dacă nu a cerut oficial condamnarea, a

fost un membru activ al Înaltului Corp de Justiţie ce l-a judecat pe Carol I şi a

semnat cu sânge rece condamanrea acestuia la moarte. Pentru Cromwell,

moartea regelui a însemnat un act impus de voinţa divinţ împotriva unui tiran.

După îndepărtarea regelui, Anglia s-a transformat în republică (The

Commonwealth of England) condusă de un Consiliu de Stat ce includea membrii

rămaşi în Parlament. Consiliul administra în mod eficace finanţele, armata şi

marina. Practic însă, Anglia se confrunta cu o dictatură militară. Or armata, care

crezuse că face o revoluţie democratică, se supărase repede văzând că adusese

la putere o oligarhie. În scurt timp, ostilitatea faţă de guvernare a devenit

unanimă.

În urmatorii doi ani, Cromwell a rămas să se afirme în domeniul militar.

Commonwealth-ul avea duşmani puternici, mai ales în Irlanda şi Scoţia, unde

fusese proclamat rege Carol al II-lea, fiul lui Carol I. Impotriva Irlandei, Cromwell

a dus un razboi crud, zdrobind atât soldaţii irlandezi cât şi civili, cu scopul de a

2

diminua puterea catolică. Dintre cele două, Scoţia s-a dovedit cel mai greu de

învins, dar experienţa de zece ani de război făcuse din Cromwell un mare

general. Lăsându-i pe scoţieni să pătrundă pe teritoriul englez, s-a plasat

strategic între ei şi Scoţia şi i-a zdrobit la Worcester în 1651.

În urma victoriilor, Cromwell a câştigat popularitate la Londra. Începând

cu întoarcerea sa la Londra, Cromwell s-a angajat repde în disputele politice ale

momentului. Armata cerea în continuare reforme politice, printre care şi

organizarea unor noi alegeri parlamentare. Rămăşiţa de Parlament avea intenţii

bune, însă membrii săi nu reuşeau să cadă de acord asupra anumitor programe

politice. Aceştia au refuzat cererea de a organiza noi alegeri parlamentare, astfel

că până în primăvara anului 1653 se aflau iară sub ameninţarea forţelor armate .

Cromwell continua să se opună atât unei guvernări militare, cât şi menţinerii

Parlamentului rămas. În aprilie 1653 a decis să destituie prin forţă membrii

Camerei Comunelor. Neîndrăznind să aleagă clar o nouă formă de guvernare,

apelă la bisericile puritane pentru ca acestea să propună oameni alături de care

să formeze un nou Parlament . Numărând aproximativ o sută cincizeci de

membri, noul Parlament format, Parlamentul lui Barebones, purta numele unui

oarecare Praisegod Barebones, un negustor de piele din Fleet Street, care era şi

unul din membrii săi 2.

2 idem, pp. 67-70

3

Protectoratul lui Oliver Cromwell (1653 - 1658)

Chiar dacă dăduse naştere unui nou Parlament - Parlamentul lui

Barebones - Oliver Cromwell nu a jucat un rol activ în procesul de desfăşurare al

acestuia. De aceea a fost aproape surprins în decembrie 1653 atunci când o

delegaţie parlamentară i-a înmânat puterea. Cromwell a refuzat încă o dată să

adopte o guvernare militară, dar a acceptat un program politic întocmit de

generalul Jhon Lambert, program ce avea la bază o constituţie scrisă

( “Instrumentul de guvernare” ).

Acest “Instrument de guvernare” presupunea ca autoritatea supremă să îi

aparţină unui Lord-protector, unui Consiliu de Stat şi unui Parlament, completat

cu o Cameră a Lorzilor. Orice măsură votată de Parlament devenea legală, chiar

după un veto al Protectorului, cu condiţia să nu fie contrară legilor fundamentale

ale republicii. Parlamentul Protectoratului era supus constituţiei. “Pentru prima

dată Anglia, Scoţia şi Irlanda erau guvernate de aceleaşi legi. Magistraţii englezi

judecau şi în Scoţia; o armată engleză sub comanda lui Monk menţinea acolo

ordinea, Parlamentul din Westminster legifera pentru Scoţia, iar Irlanda era şi ea

reprezentată în Parlamentul comun” 3.

Cromwell a acceptat propunerea generalului Jhon Lambert, dar nu a

acceptat şi titlul regal. A preferat să fie numit Lord Protector, conducător al

forţelor militare britanice. Lordul Protector guverna alături de un Consilui de Stat

si un Parlament din care faceau parte membri englezi, scotiei si irlandezi.

Puterea de decizie a Lordului Protector nu era clar definită, mai ales în privinţa

armatei şi problemelor externe.

Cu toate aceste noi măsuri impuse, Protectoratul lui Cromwell nu s-a

bucurat de sprijinul multora. Puterile nedefinite ale Protectorului au dus la

dezaprobare din partea republicanilor aleşi în Parlamentul protectoral din 1654.

aceştia considerau că Parlamentul reprezenta singura putere legală. Din punctul

lor de vedere, “Instrumentul de guvernare” nu putea fi valid din simplul motiv că 3 idem, p. 70

4

fusese propus de un comandant de armată şi nu de un reprezentant al poporului.

De asemenea, considerau că poziţia Lordului Protector semana prea mult cu

aceea a unui dictator.

Reforme în timpul Protectoratului

Ca Lord Protector, Cromwell a încercat să aplice multe din cerinţele

protestanţilor din perioada revoluţionară. Printre acestea se numara şi toleranţa

religioasa. În 1655, el a autorizat tacit revenirea în ţară a evreilor, expulzaţi din

spaţiul britanic pe vremea lui Eduard I. În acelaşi timp, parlamentarii combăteau

toleranţa sa de acest tip. Printre reformele aplicate se numară şi impunerea unei

morale mai stricte, în conformitate cu disciplina austeră a puritanilor. Astfel,

jocurile la ţară au fost interzise, cafenelele şi teatrele londoneze au fost închise,

iar actorii ambulanţi au fost trimişi la închisoare. Nici una din aceste politici

puritane nu s-a bucurat însă de acceptiunea poporului 4.

Printre reformele lui Cromwell ce au marcat istoria a fost cea din

învăţământ. Acest domeniu reprezenta deja de ceva timp obiectul firesc al

preocupărilor puritanilor. Astfel, reforma din 1657 a inclus scoaterea din

învăţământ a învăţătorilor nevrednici, iar unele ordonanţe prevedeau acelaşi

tratament şi pentru predicatori. În aceeaşi măsură, se încerca o instituire a

învăţământului fără taxe, prin alocarea de fonduri pentru întreţinerea şcolilor şi

plata corpului didactic. În iunie 1657, când s-a aplicat un impozit anume pentru

războiul cu Spania, lefurile profesorilor, precum şi bursele studenţilor de la

anumite colegii au fost scutite in mod special 5.

O alta reformă a vizat domeniul financiar. Cromwell şi-a asumat funcţia

într-un moment extrem de critic din punct de vedere economic. Războaiele civile

lăsaseră în urma lor un haos financiar, iar mijloacele traditionale de a iesi din

încurcătură se băteau cap în cap cu opinia poporului. “Trebuia găsita o metodă

care să satisfacă atât cerinţele apărării naţionale şi politicii externe, pe de o

parte, menite să menţină securitatea ţării şi să-i sporească puterea, şi ale 4 Antonia FRASER, Cromwell, vol. 2, Editura politică, Bucureşti, 1982, pp. 338-377 5 idem, pp. 422-428

5

necesităţii unor impozite reduse, menite să îi facă pe oameni să fie mulţumiţi şi

să prospere, pe de altă parte”6. Reforma s-a bazat pe domeniul comerţului.

Înfiinţarea, în 1650, a unui Consiliu al Comerţului, a reprezentat o încercare

îndrăzneaţă de rezolvare a problemelor economice ale statului pentru acea

epocă. Comitetul Comertului creat în timpul Protectoratului a avut ca scop

stabilirea unui control central asupra exportului de produse. Problemele discutate

în cadrul Comitetului şi soluţiile propuse nu au dat însă prea multe rezultate

palpabile.

Măsuri reformatoare în acea vreme au fost numeroase. Cromwell a

încercat şi o îmbunătăţire a administraţie publice. De asemenea a fost votată

instituirea serviciului poştal public. Presa a avut o mai mare libertate de

exprimare faţă de guvernarea precedentă şi s-a încercat înfiinţarea unei bănci

naţionale după modelul olandez.

Toate aceste măsuri au fost efemere probabil datorită caracterului lor

prematur. Ele aveau să reapară şi să înflorească abia după mult timp.

Politica externă

Dacă în plan intern armata engleză nu era iubită, în plan extern ea a

impus respect faţă de Anglia. Principalul duşman a fost multă vreme Olanda.

Cele două ţări aveau ca arie de conflict supremaţia asupra comerţului şi

transportului naval. Prin "Actul de navigaţie” din 1651 Cromwell interzicea altor

nave decât celor engleze să importe mărfuri din porturile Angliei. Actul a dus la

un conflict Anglia şi Olanda. După pacea semnată în 1654 între cele două ţări în

1654, principalul duşman al lui Cromwell rămânea Spania. Împotriva ei a fost

semnată o alianţă cu Franţa, care, deşi catolică, ducea în plan extern o politică

mai degrabă protestantă. Cromwell a luat Spaniei Jamaica în 1657 şi a înfiinţat

acolo o colonie engleză ce s-a dovedit a fi prosperă. Cromwell a încurajat

îmbunătăţirea flotei de război, iar sub conducerea amiralului Robert Blake marina

engleză a devenit o putere recunoscută international. Puterea maritimă şi

6 idem, pp.436

6

mediteraneana i-a îngăduit lui Cromwell să intervină cu eficacitate şi în treburile

continentale. Dar războaile duse de Lordul Protector erau costisitoare şi, în

ciuda victoriilor sale consecutive, politica externă nu era aprobată de marile

mase ale populaţiei.

Triumfurile în războialel duse au diminuat criticile la adresa politicii lui

Cromwell, dar membrii parlamentului au continuat să atace “Instrumentul de

guvernare” la Adunarea din 1656. Parlamentarii cereau în aceeaşi măsură

reînfiinţarea unei a doua Camere, asemanatoare fostei Camere a Lorzilor, şi

încoronarea lui Cromwell ca rege al Angliei. Cromwell a acceptat să creeze o a

doua Camera în Parlament, şi a desemnat pentru a face parte din ea ofiţeri ai

armatei, dar din nou a refuzat coroana Angliei.

Sfârşitul Protectoratului

În 1658, Oliver Cromwell s-a stins din viaţă suferind de friguri. A lăsat în

urma sa un edificiu politic, clădit în grabă, prin care încercase într-o oarecare

măsură să schimbe Anglia traditională.

7