PRONUMELE PERSONALE - · PDF fileÎn Gramatica limbii române8 pronumele este...

Autor: Profesor Băndean Codruța Maria

1

Băndean Codruța Maria

PRONUMELE PERSONALE

ÎN LIMBA ROMÂNĂ

Sîngeorz-Băi

2015

ISBN 978-973-0-19977-2


2

Noţiuni introductive

Morfologia poate fi definită ca parte a gramaticii care studiază regulile

privind modificările formale ale cuvintelor, cuvântul fiind unitate constitutivă a

unui text şi ansamblu de unităţi constitutive minimale (morfemele).1

Clasificarea cuvintelor limbii române în părţi de vorbire se face ţinându-se

cont de trei criterii: criteriul formei, criteriul semantic şi criteriul funcţional.

Din punct de vedere formal, părţile de vorbire se împart în două categorii:

clase gramaticale flexibile sau variabile, care prezintă în structura lor radical

şi flectiv : substantivul, articolul, adjectivul, numeralul, pronumele şi verbul;

clase gramaticale neflexibile sau invariabile, care nu prezintă o astfel de

structură: adverbul, prepoziţia, conjuncţia, interjecţia.

Din punct de vedere semantic, cuvintele limbii române se împart în trei

clase:

cuvinte lexematice-care structurează şi reprezintă realitatea extralingvistică

(cuvintele dotate cu înţeles lexical şi categorial): substantivul, adjectivul,

verbul, adverbul şi numeralele care exprimă cantitatea, cuantifică sau

denumesc numerele abstracte;

cuvinte categorematice-care nu au înţeles lexical, nu exprimă noţiuni, dar în

schimb, au un înţeles categorial sau de clasă lexico-gramaticală: pronumele,

numeralele cu alte întrebuinţări decât cele amintite la categoria anterioară,

adverbe pronominale;

cuvinte morfematice-care funcţionează în calitate de configuratori ai lumii,

numai în relaţie cu alte cuvinte din structurarea vorbirii: prepoziţia,

conjuncţia, articolul, auxiliarele morfologice şi sintactice etc.

1Dumitru Irimia, Gramatica limbii române, Ed. Polirom, Iaşi, p.22.


3

Criteriul sintactic funcţional priveşte clasificarea părţilor de vorbire potrivit

posibilităţii pe care o au de a îndeplini sau nu funcţie sintactică. Din perspectivă

tradiţională, cuvintele se împart în două grupe:

care îndeplinesc funcţii sintactice;

care nu îndeplinesc funcţii sintactice, dar ajută la exprimarea acestora.

Una dintre părţile de vorbire care îndeplineşte funcţii sintactice este şi

pronumele. Spre deosebire de flexiunea nominală şi de ce verbală, flexiunea

pronominală este reprezentată, de cele mai multe ori prin paradigme individuale,

specifice unui singur element lexical, unui singur pronume.

Din punct de vedere morfologic, pronumele se apropie de substantiv şi de

adjectiv, exprimând în flexiunea sa categoriile de număr, gen şi caz. Spre

deosebire de substantiv, pentru cele mai multe pronume, genul constituie un

criteriu de flexiune: ca şi adjectivele, pronumele au, cele mai multe, două forme

distincte în funcţie de gen. O altă deosebire a pronumelui faţă de substantiv este

constituită de indiferenţa celui dintâi de categoria determinării. De adjectiv,

pronumele se deosebeşte prin incompatibilitatea cu categoria de comparaţie şi

prin prezenţa unui sistem specific de omonimii şi de afixe.

Din punct de vedere sintactic, pronumele se caracterizează prin posibilitatea

de a apărea în aceleaşi contexte cu substantivul, de a substitui substantivul în

anumite condiţii.

Pronumele este o parte a morfologiei care în limba actuală ridică numeroase

probleme în privinţa exprimării corecte. De aceea, consider că studierea

temeinică a acestei importante şi dificile noţiuni contribuie la înţelegerea şi

adâncirea fenomenelor gramaticale şi la dobândirea unor trainice deprinderi

ortografice.


4

1. Definiţia şi clasificarea pronumelor

1.1. Definiţia pronumelui

1.2. Clasificarea pronumelor

1.1. Definiţia pronumelui

În cele mai multe lucrări de specialitate, pronumele este definit ca fiind

partea de vorbire cu flexiune după gen, număr, caz şi, parţial, după persoană,

care ţine locul unui substantiv sau stă pentru nume.

În Gramatica Academiei, pronumele este definit ca partea de vorbire care se

declină şi ţine locul unui substantiv.2

Ion Coteanu defineşte pronumele ca fiind partea de vorbire care ţine locul

unui substantiv şi, prin acesta, şi al obiectului denumit.3

În concepţia lui Dumitru Irimia, pronumele este o clasă lexico-gramaticală

preponderent deictică, de natură discursivă. Fixează identitatea

constituenţilor principali ai actului lingvistic. Aceştia sunt protagoniştii

comunicării, respectiv locutorul şi interlocutorul său. De asemenea pronumele

modelează identitatea constituenţilor complementari ( obiectul comunicării) în

funcţie de aceştia. 4

Mircea Zdrenghea defineşte pronumele ca parte de vorbire care ţine locul

unui nume (substantiv), fără a numi obiectul după conţinutul lui.5

Dar precizează că este absolută nevoie ca substantivul să fi fost amintit mai

înainte.

În Structura morfologică a limbii române contemporane, pronumele este

definit ca partea de vorbire care se caracterizează prin capacitatea de a apărea

2Gramatica limbii române, vol. I, Ed. Academiei, Bucureşti, 1963, p. 135.

3Ion Coteanu, Gramatica de bază a limbii române, Ed. Albatros,Bucureşti, 1982, p.122.

4Dumitru Irimia, Gramatica limbii române,Ed. Polirom, Iaşi,1997, p.95.

5 Mircea Zdrenghea, Limba română contemporană, Cluj,1970,p.126.


5

în contextele unde apar şi substantivele, de a înlocui-în anumite limite

lingvistice fixe-orice substantiv, acordându-se cu el în gen.6

G.G. Neamţu defineşte pronumele ca fiind o clasă de cuvinte (sau parte de

vorbire flexibilă), care are conţinut categorial, şi care în anumite limite

lingvistice, poate substitui orice substantiv, acordându-se paradigmatic în

gen,număr şi caz cu acesta.7

În Gramatica limbii române8 pronumele este definit ca o clasă lexico-

gramaticală de cuvinte fără autonomie semantic-referenţială, având rolul de a

reprezenta (=a evoca) în enunţ entităţi prezente implicit sau explicit în universul

de discurs.

Pronumele înlocuieşte numele, adică stă în locul numelui atunci când

realitatea extralingvistică poate fi denumită , în actul lingvistic concret, ca şi în

planul limbii (la nivel lexical) şi stă pentru nume acolo unde, în planul

discursului (al actului lingvistic concret), interpretarea lingvistică a realităţii

extralingvistice nu se poate face prin substantiv sau se poate face, dar în condiţii

speciale şi între anumite limite. Sub aspect morfologic, identitatea specifică a

pronumelui este marcată de patru factori9:

1.Pronumele este o clasă închisă, cu deosebiri de la o clasă la alta. Prin

aceasta se deosebeşte de substantiv, cu care are în comun mai multe categorii

gramaticale şi care îl reprezintă în textul lingvistic. Caracterul de clasă închisă

stă în legătură cu natura predominant gramaticală a pronumelui şi este impus de

specificitatea sa sub aspect semantic:

câmpul deictic cuprinde un număr determinat de componenţi (locutor,

interlocutor, obiectul comunicării);

6 Iorgu Iordan, Valeria Guţu Romalo, Alexandru Niculescu, Structura morfologică a limbii române

contemporane,Ed, Ştiinţifică, Bucureşti, 1967, p.68. 7 G.G. Neamţu, , Elemente de analiză gramaticală.99 de confuzii/distincţii, Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică,

Bucureşti,1989, p. 65. 8 Gramatica limbii române, I, Cuvântul, Ed. Academiei Române, Bucureşti, 2005, p.181.

9Dumitru Irimia, Gramatica limbii române, Ed. Polirom, Iaşi, 1997, p.96.


6

gradul de abstractizare a sferei semantice a termenilor pronominali este

maxim, dată fiind variabilitatea infinită a raportului semantic cu o

referinţă lexicală mereu variabilă, dar cu o referinţă deictică în

permanenţă aceeaşi.

2.Pronumele este o clasă de termeni variabili în funcţie de anumite categorii

gramaticale, prin aceasta deosebindu-se de adverb, care prezintă aceleaşi

caracteristici semantice; adverbe precum aici, acum etc. sunt tot substituite, au

sens variabil şi au o constantă semantică descrisă în cadrul situaţiei de

comunicare, dar nu variază în funcţie de persoană, gen, număr şi caz.

3.Se caracterizează printr-o categorie gramaticală specifică, persoana, cu

paradigmă completă, însă, numai la unele subclase de pronume.

4.Dezvoltă în mod specific categorii gramaticale comune cu substantivul

(genul, numărul şi cazul) sau cu verbul (persoana).

În dezvoltarea relaţiilor sintactice, pronumele realizează toate funcţiile

sintactice ale substantivului, dar poziţia de regent îi este improprie. Iar unele

pronume sunt chiar incompatibile cu această poziţie.

Realizarea diferită a trăsăturilor deictice, semantice, morfologice şi sintactice

stă în legătură cu identitatea specifică a diferitelor subclase de pronume.

1.2.Clasificarea pronumelor

Pronumele impune clasificarea după mai multe criterii:

a).După origine, se disting: pronume moştenite din latină şi pronume

formate pe teren românesc.

Exemple de pronume moştenite din latină: pronumele personale propriu-

zise, inclusiv formele însul, însa; pronumele posesive, pronumele reflexive,

unele pronume demonstrative: acesta-aceasta, aceştia-acestea, acela-aceea,

aceia-acelea, ăsta-asta, ăştia-astea, ăl-a; pronumele relativ-interogative: cine,


7

care, ce, câţi-câte; pronumele nehotărîte: unul-una, altul-alta, alţii-altele, toţi-

toate, cutare, atâţia-atâtea, mulţi-multe, puţini-puţine; unele pronume

negative: nimeni, nimic(a).

În domeniul pronumelor, prima constatare care trebuie evidenţiată este

deosebita conservare a situaţiilor latineşti, atât ca formă a cuvintelor, cât şi ca

flexiune a lor. De altfel, clasa pronumelor nu este o sferă deschisă ca cea a

substantivelor, a adjectivelor şi a verbelor, ci este limitată la un număr

determinat de elemente, strâns corelate între ele şi cu funcţii precizate. Flexiunea

pronominală romanică se dovedeşte a fi conservatoare, întrucât păstrează în mai

mare măsură decât flexiunea nominală, formele latineşti corespunzătoare. Ca

atare, formele flexionare ale pronumelui sunt mai numeroase decât cele ale

substantivelor şi, totodată, ele sunt şi mai variate nu numai prin numărul lor

mare, ci şi pentru că la unele specii de pronume (în primul rând la cel personal),

există, pentru cazurile oblice, câte două sau trei forme, după cum vorbitorul

insistă sau nu asupra obiectului al cărui nume este înlocuit de pronume.10

Exemple de pronume formate pe teren românesc: pronumele personale de

persoana a-III-a (dânsul, dânsa, dânşii, dânsele), pronumele personale de

politeţe, unele demonstrative: acestălalt-aceastălaltă, aceştilalţi-acestelalte,

celălalt-cealaltă, ceilalţi-celelalte, ăstălalt-astalaltă, ăştilalţi-astelalte, ălălalt-

ailaltă, ăilalţi-alelalte, acelaşi-aceeaşi, aceiaşi-aceleaşi; unele pronume

relative: cel ce-ceea ce, cei ce-cele ce; majoritatea pronumelor nehotărîte

(compuse): oricine, orişicine, oricare, orişicare, orice, orişice, oricâţi-oricâte,

oarecine, oarecare, fiecine, fiecare, fiece, cineva, careva, ceva, câţiva-câteva,

altcineva, altcareva, altceva, vreunul-vreuna; pronumele de întărire, unele

pronume negative: niciunul-niciuna.11

10

Ioan Oprea, Romanistică, (curs), Suceava, p.116-117. 11

Niculina Iacob, Morfologia limbii române, (curs), Suceava, 2002, p.80.


8

b)După structura morfematică, există: pronume simple şi pronume

compuse. Exemple de pronume simple: eu, tu, cine, care etc. Exemple de

pronume compuse: ceea ce, niciunul, celălalt etc.

c)După criteriul flexionar, pronumele se împart în pronume variabile şi

invariabile. Exemple de pronume invariabile: ce, ceva, fiece, orice etc.

d)După existenţa categoriei gramaticale a persoanei, pronumele sunt

personale (personal propriu-zis, de politeţe, de întărire, reflexiv, posesiv) şi

nepersonale (demonstrativ, nehotărât, interogativ, relativ, interogativ).

e)După criteriul semantic, pronumele se împart în: pronume personal

propriu-zis, pronume reflexiv, pronume de întărire, pronume posesiv,

pronume de politeţe, pronume demonstrativ, pronume interogativ, pronume

negativ, pronume relativ, pronume nehotărât.

Dumitru Irimia include în clasa pronumelor unele numerale, pe care le

numeşte pronume de cuantificare12

( unu, amândoi, mulţi, câte doi etc.). Sub

aspect semantic, pronumele de cuantificare caracterizează cantitativ obiectul pe

care îl substituie: Din cinci studenţi, doi au luat examenul, trei l-au amânat.

Modul specific de concretizare a numărului obiectelor substituite determină

constituirea a patru subclase de pronume de cuantificare:

pronume de cuantificare numerică simplă-exprimă numărul obiectelor ca

atare, considerate într-o desfăşurare deschisă: unu, doi, trei etc;

pronume de cuantificare totalizatoare-exprimă numărul obiectelor

considerate într-un grup închis: amândoi, tustrei etc;

pronume de cuantificare nedeterminată-situează în nedeterminare numărul

obiectelor în desfăşurare deschisă: mulţi, puţini, câţiva etc. sau dintr-un grup

închis: toţi;

pronume de cuantificare distributivă-exprimă numărul obiectelor devenit

modalitate de organizare sau de distribuire a obiectelor:câte doi,câte trei etc.

12

Irimia, Gramatica limbii române, Ed. Polirom, Iaşi, 1997, p.127.


9

În Gramatica limbii române13

se specifică faptul că fac parte din clasa

pronumelor de cuantificare, pronumele cu statut de cuantificatori, care exprimă

raportul parte-întreg: pronumele nehotărâte şi pronumele negative. Cuantificarea

este o categorie logică gramaticalizată în limbă prin diverse cuvinte, aparţinând

la diverse clase lexico-gramaticale: substantive (cuplu, duzină etc.) şi numerale

(doi, trei etc.) care dau informaţii numerice precise; substantive însoţite de

numerale (un pahar de…, un kilogram de…,o duzină de...); pronume care dau

informaţii în legătură cu raportul parte-întreg (toţi-toate elementele care

alcătuiesc întregul; câțiva-o parte nedeterminată dintre elementele care

alcătuiesc întregul; niciunul-niciun element dintre cele care alcătuiesc întregul);

adjective (numeros); adverbe (mult, puţin). Din punct de vedere logico-

semantic, aceste cuvinte sunt cuantificatori.

f)După criteriul sintactic, există pronume cu întrebuinţare substantivală,

care ţin locul unui substantiv (exemplu: Tata /el, cine, nimeni a venit) şi

pronume cu întrebuinţare adjectivală, ca determinante ale substantivului( Mama

singură/Ea însăşi a venit).

Dumitru Irimia vorbeşte despre existenţa unor pronume cu întrebuinţare

adverbială, de fapt adverbe situaţionale14

.Acestea au întrebuinţare anaforică:

L-am văzut aici, (în locul unde mă aflu eu), lângă uşă.

g)După autonomia sintactică de dreapta, adică posibilitatea sau

imposibilitatea de a apărea în enunţuri, fără un determinant obligatoriu,

G.G. Neamţu15

face o clasificare a pronumelor astfel: pronumele independente,

care apar cu sau fără determinant obligatoriu (pronumele personale, de politeţe,

reflexive, de întărire, demonstrative, interogative, relative, nehotărâte, negative,

posesive) şi pronume semiindependente, care apar cu determinant obligatoriu şi

care se clasifică la rândul lor în posesive:al,a,ai,ale şi demonstrative:

cel,cea,cei,cele. 13

GALR,I, p.253. 14

Irimia, GLR, p.292-293. 15

G.G. Neamţu, Elemente de analiză gramaticală, Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti,1989, p.255.


10


se specifică faptul că, din clasa semantică a

pronumelor demonstrative de depărtare, s-a desprins o subclasă sintactică de

pronume, pronumele semiindependente (cel, al).

Ambele pronume semiindependente funcţionează ca deictice (Cel roşu este

mai bun.;Este al meu!) sau ca anaforice în cadrul discursului (Pe masă sunt

două creioane. Cel roşu este mai bun.;Uite un creion roşu!Al meu!) sau în

cadrul unui grup sintactic (Fata cea mică a împăratului era din cale-afară de

frumoasă.;Un răspuns al studentului a fost greşit).

Faţă de al, care este lipsit de semantică proprie, cel prezintă trăsături inerente

de demonstrativitate şi individualizare (mai slabe decât demonstrativul acela,

dar mai puternice decât articolul hotărît l). Din punct de vedere sintactic, cele

două pronume semiindependente apar în contexte diferite. Ambele pronume

semiindependente cunosc mai multe utilizări contextuale. Rezultă mai multe

unităţi omonime, care pun probleme de interpretare. Astfel, cel poate fi pronume

semiindependent, formant în structura formelor oblice ale numeralelor ordinale

sau formant în structura superlativului relativ. Al poate fi pronume

semiindependent, formant în structura posesivelor/genitivelor sau formant în

structura numeralului ordinal.

În ipostaza de pronume semiindependent, cel apare ca centru de grup

sintactic, substituind un nominal: Paltonul verde este al meu. Acela verde este

ale meu. Cel verde este al meu. Este obligatoriu coocurent cu un adjunct cu

funcţie de atribut:

cel +adjectiv: cel nou;

cel+adverb/numeral ordinal precedat de prepoziţia de: cel de acolo, cel de al

doilea;

cel+substantiv/pronume în genitiv/posesiv: cel al copilului, cel al lui, acela

al meu;

cel+substantiv/pronume cu prepoziţie: cel de la mama, cel de la tine; 16

GALR, I, p.245-247.


11

cel+supin:cel de scris, cel de citit;

cel+propoziţie relativă: cel care te-a căutat/cel ce te aşteaptă.

Cel preia informaţiile gramaticale de gen şi număr de la substantivul pe care

îl evocă în discurs, iar forma cazuală este impusă de relaţiile sintactice cu care

intră în cadrul enunţului.

În ipostaza de pronume semiindependent, al apare ca centru de grup sintactic

în urma elipsei unui nominal, pe care îl evocă în discurs. Ocurenţa sa este

condiţionată de coprezenţa unui genitiv/posesiv: Al meu/al Mariei a lipsit.

2.Pronumele personale

2.1.Definiţia pronumelor personale

2.2.Clasificarea pronumelor personale

2.1 Definiţia pronumelor personale

Pronumele personale se definesc în gramatica tradiţională ca o clasă de

secvenţe morfematice care se decodează prin cunoaşterea celor doi poli ai

comunicării: emiţătorul (persoana care vorbeşte) şi receptorul (persoana cu care

se vorbeşte).

Fac parte din această categorie pronumele al căror conţinut semantic este

orientat în mod fundamental de dezvoltarea categoriei gramaticale de

persoană.17

Asocierea sensului de persoană cu alte particularităţi semantice,

morfologice şi sintactice conduce la distingerea a cinci subclase de pronume

personale.

17

Dumitru Irimia, Gramatica limbii române, Ed. Polirom, Iaşi, 1997, p.97.


12

2.2 Clasificarea pronumelor personale

În cadrul pronumelor personale, se pot distinge subclasele18

:

pronumele personale propriu-zise, care nu transmit informaţie gramaticală

determinativă;

pronumele personale de politeţe, la care există informaţie gramaticală

determinativă, constând în atitudinea politicoasă faţă de o anumită persoană;

pronumele personale reflexive, la care informaţia gramaticală determinativă

are în vedere faptul că o acţiune se răsfrânge asupra persoanei reale a

autorului ei;

adjectivele pronominale personale de întărire, la care informaţia gramaticală

determinativă constă în sublinierea participării nemijlocite şi insistente a

unei persoane la o acţiune;

pronume şi adjective pronominale personale posesive, la care informaţia

gramaticală determinativă trimite la ideea de posesie.

Între cele cinci subclase şi uneori între membrii aceleiaşi subclase există

diferenţe de comportament gramatical, semantico-referenţial şi pragmatic.

Prin diversele clase de pronume personale sunt gramaticalizate în limba

română distincţii19

sociopragmatice ( neutru/reverenţios: pronume personal/

pronume de politeţe), distincţii discursive (neutru/focalizat: pronume personal /

pronume de întărire), relaţii semantice între actanţii implicaţi în actul de

predicaţie (actanţi diferiţi/ actanţi coreferenţiali: pronume personal/pronume

reflexiv), precum şi relaţia de posesie atunci când posesorul este una dintre cele

trei instanţe discursive (pronumele posesiv).

Pronumele personale, pronumele reflexive, pronumele de politeţe nu

funcţionează ca determinări de tip adjectival ale unui centru. Situaţia

posesivelor şi a pronumelor de întărire este discutabilă: acestea au în anumite

18

Corneliu Dimitriu, Tratat de gramatică a Limbii Române, I-Morfologia, Institutul European, Iaşi,1999,p.235. 19

Gramatica limbii române,I, Cuvântul, Ed. Academiei Române, Bucureşti, 2005, p.194.


13

contexte, comportament morfologic de tip adjectival, dar comportament

sintactic şi semantic de tip pronominal.

3.Pronumele personal propriu-zis

3.1. Definiţia pronumelui personal propriu-zis

3.2. Paradigma gramaticală a pronumelui personal propriu-zis

3.3. Categoriile gramaticale ale pronumelui personal propriu-zis

3.3.1. Persoana

3.3.2. Genul

3.3.3. Numărul

3.3.4. Cazul

3.4. Sintaxa pronumelui personal propriu-zis

3.5. Valori de întrebuinţare a pronumelui personal propriu-zis

3.5.1. Dativul posesiv

3.5.2. Acuzativul posesiv

3.5.3. Dativul etic

3.5.4. Acuzativul etic

3.5.5. Dativ şi Acuzativ cu valoare neutră

3.5.6. Nominativul etic

3.6. Comportamentul discursiv al pronumelui personal propriu-zis

3.1.Definiţia pronumelui personal propriu-zis

Pronumele personal este pronumele care desemnează diferitele persoane; el

arată persoana care vorbeşte (persoana I: Eu scriu), persoana căreia i se

adresează vorbitorul (persona a II-a: Tu mănînci), un obiect despre care se


14

vorbeşte când acel obiect este altul decât persoana I sau a II-a (persoana a III-

a: El/Ea cântă).20

Pronumele personale de persoana I şi a II-a plural sunt plurale inclusive,

deoarece ele includ persoana vorbitorului, respectiv persoana căreia i se

adresează vorbitorul. Noi înseamnă eu şi tu sau eu şi el sau eu şi voi sau eu şi

alţii şi nu mai mulţi eu. Voi nu înseamnă numai mai mulţi tu, ci şi tu şi el sau

tu şi alţii.

Pronumele personal indică pe protagoniştii actului lingvistic (eu, tu) sau

substituie numele subiectului comunicării lingvistice (el, ea ele)21

.Prezintă ca

particularitate faptul că la persoanele I şi a II-a stă pentru substantiv, adică

substantivele pe care le substituie nu pot apărea în locul pronumelor. La

persoana a III-a, pronumele este folosit în locul substantivului. Exemplu:

Ea/Maria citeşte.

Pronumele personal indică obiectele după întreitul raport în care se găsesc

acestea faţă de vorbitor şi ca urmare are trei persoane- persoana I, care

vorbeşte (eu, noi), persoana a II-a (tu,voi), căreia i se vorbeşte şi persoana a III-a

(el,ea,ei,ele), despre care se vorbeşte.22

3.2.Paradigma gramaticală pronumelui personal propriu-zis

Pronumele personal se declină, schimbându-şi forma după persoană, număr

şi caz, iar la persoana a III-a şi după gen. Persoanele I şi a II-a nu au forme

pentru cazul genitiv. În locul acestor forme se întrebuinţează pronumele sau

adjectivul posesiv. Cazul vocativ apare numai la persoana a II-a.

La dativ şi acuzativ pronumele personal are două feluri de forme: accentuate

şi neaccentuate. Formele accentuate ale pronumelui personal pot constitui

singure propoziţii. 20

Gramatica limbii române, vol.1, Ed. Academiei, Bucureşti, 1963, p.136. 21

Dumitru Irimia, Gramatica limbii române, Ed. Polirom, Iaşi, 1997, p.97. 22

Mircea Zdrenghea, Limba română contemporană,(curs), Cluj, 1970, p.128.


15

Exemplu: Cum stai?Merge, n-o s-o ducă mult. Tu?

(Marin Preda, Cel mai iubit dintre pământeni,vol. II, p.22)

Formele neaccentuate nu pot constitui singure propoziţii.

Exemplu:Bunicule ,îi spusesem, pune-ti o placă.

(Marin Preda, Cel mai iubit dintre pământeni, vol. III. p.17).

Se consideră pleonastice23

construcţiile în care forma atonă a pronumelui

personal se repetă din raţiuni stilistice, după modelul oferit de limba veche şi de

graiurile nordice.

Exemplu: Tu n-o vei mai vedea-o.

PERSOANA I

Singular Plural

N. eu noi

G. * *

D. acc.: mie nouă

neacc.: îmi, mi, ne,ne-,-ne,

mi-,-mi,-mi- -ne-,ni,-ni,ni-

A. acc.: mine noi

neacc.: mă,-mă- ne,-ne,

-mă-,m-,-m- -ne-,ne-

23

Rodica Nagy, Determinare completivă şi determinare circumstanţială în limba română, Ed. Universităţii,

Suceava, 2002, p.112.


16

PERSOANA a II-a

Singular Plural

N. tu voi

G. * *

D. acc.: ţie vouă

neacc.: îţi, ţi, vă,-vă,-vă-,v-,-v-,

ţi-,-ţi, -ţi- vi,-vi,vi-

A. acc.: tine voi

neacc.: te,te-,-te,-te- vă,-vă.-vă-v-,-v-

V. tu! voi!

Persoana a III-a

Singular Plural

N. m. el;f.ea m.ei;f.ele

G. m. (al,a,ai,ale) lui; m.şi f.(al,a,ai,ale)lor;

f. (al,a,ai,ale)ei;

D. acc. m. lui; m. şi f. lor

f. ei

neacc. m. şi f. îi, i, i-,-i,-i-, m. şi f. le,le-,-le,-le-,

li,-li-,li-

A. acc. m. el; m. ei;

f. ea f. ele

neacc. m. îl,l-,-l,-l-; m. îi, i-,-i,-i-;

f.o,o-,-o,-o-; f. le,le-,-le,-le-


17

3.3.Categoriile gramaticale ale pronumelui personal propriu-zis

3.3.1. Persoana este categoria gramaticală specifică pronumelui, dar este

întâlnită şi în flexiunea verbului. Conţinutul categoriei gramaticale a persoanei

se organizează în trei termeni corelativi:24

persoana I-obiectul comunicării lingvistice este subiectul vorbitor:

Eu citesc (=Eu spun că eu citesc);

persoana a II-a -obiectul comunicării lingvistice este interlocutorul:

Tu citeşt i(=Eu spun că tu citeşti).

persoana a III-a -obiectul comunicării lingvistice nu este nici subiectul

vorbitor, nici interlocutorul:

El/ Ea citeşte ( =Eu spun că el/ea citeşte).

Eu este pronumele care desemnează locutorul şi semnifică persoana I; tu

desemnează interlocutorul şi semnifică persoana a II-a; el desemnează un obiect

care nu este nici locutorul, nici interlocutorul şi semnifică persoana a III-a.25

3.3.2.Genul

Numai pronumele de persoana a III-a dezvoltă opoziţia categorială de gen

(el/ea, însul/însa, dânsul/dânsa, ei/ele, înşii/însele, dânşii/dânsele). Este logic că

la persoana I şi a II-a nu trebuie exprimat genul pentru că sunt persoane

participante la dialog.

Din punct de vedere istoric, acestea provin din pronumele latineşti ego, nos,

tu, vos, pe când la persoana a III-a pronumele provine din pronumele

demonstrative latineşti care cunoşteau opoziţia de gen: illum, illa, illae, ille.

24

Irimia, Gramatica limbii române, Ed. Polirom, Iaşi, 1997, p. 98. 25

Ibidem, p.98-99.


18

Termenii opoziţiei de gen sunt masculinul şi femininul. Substantivele de

genul neutru sunt substituite prin forme masculine la singular şi prin forme

feminine la plural. În planul expresiei, opoziţia de gen este marcată prin

pronume distincte, la singular-N.el (masculin)/ea (feminin), Ac. el, îl (masculin)

/ ea, o (feminin), la plural-N. ei (masculin)/ ele (feminin), Ac. ei, îi, i (masculin)/

ele, le (feminin).

La genitiv-dativ, singular, opoziţia de gen este marcată la nivelul formelor

lungi, accentuate: lui (masculin)/ei (feminin). La plural, opoziţia se

neutralizează la amândouă seriile de forme ale genitiv-dativului: lor, le , li.

Pentru formele însul/însa, dâsul / dânsa, opoziţia de gen se realizează la nivelul

desinenţelor şi al articolului hotărît:

singular: plural:

N.Ac. –dânsul /dânsa, însul/însa; N.Ac. -dânşii /dânsele,

G.D. –dânsului /dânsei; G.D. -dânşilor /dânselor

3.3.3.Numărul

Sistemul categoriei numărului este binar, marcând opoziţia ontologică dintre

singular şi plural: unicitate /pluralitate.

Despre un plural propriu-zis se poate vorbi numai la persoana a III-a, unde

forma de plural presupune conceperea obiectelor ca grup alcătuit din elemente

din aceeaşi clasă. De exemplu, pronumele ele presupune cel puţin doi de ea.

Forma de masculin poate însemna atât el+el, cât şi el+ea, ceea ce presupune o

pluralitate alcătuită din elemente eterogene.26

Pentru persoanele I şi a II-a, conţinutul de plural are valoare inclusivă,

deoarece noi poate însemna: eu+tu; eu+voi, etc, niciodată noi nu poate însemna

eu+eu,deoarece eu este unic, locutorul. Voi poate însemna mai mulţi tu sau

tu+el, tu+ei etc. 26

Niculina Iacob, Morfologia limbii române(curs), Suceava, 2002, p.84.


19

Dumitru Irimia27

vorbeşte despre existenţa unui plural exclusiv sau

separativ, în cazul persoanelor I şi a II-a, unde noi şi voi se consideră termeni

corelativi ai singularului şi exemplifică cu versuri din Epigonii:Voi credeaţi în

scrisul vostru, noi nu credem în nimic!

3.3.4.Cazul

Pronumele personal se caracterizează prin paradigma completă a categoriei

cazului, cu unele deosebiri de la o persoană la alta.

Nominativul are numai forme accentuate. Formele lui sunt: eu, noi pentru

persoana I, singular şi plural; tu, voi pentru persoana a II-a, singular şi plural;

el,ea, ei, ele pentru persoana a III-a, singular şi plural, respectiv masculin şi

feminin.

Exemplu: Eu aş fi zis că rămăsesem rece, insensibil şi pe deplin

independent. (Marin Preda, Cel mai iubit dintre pământeni, vol.III, p.128)

Omonimia nominativ-acuzativ din flexiunea formelor accentuate de plural

este anulată fie prin prepoziţii-morfemul pe, marcă de acuzativ, fie indirect prin

diferite prepoziţii, mijloace de marcare a identităţii unor funcţii sintactice: noi/pe

noi/pentru noi.

Exemplu: Face pentru el, şi tot nu se satură.

(Marin Preda, Cel mai iubit dintre pământeni, III, p.21)

Vocativul caracterizează numai persoana a II-a şi se întrebuinţează, de

regulă, în propoziţii imperative. Formele de vocativ sunt identice cu cele de

nominativ. Omonimia nominativ-vocativ este anulată prin intonaţie, marcă

distinctivă a cazului vocativ.

Exemplu:Viermi ai pământului şi tu, patrie, nu vei avea oasele mele!

(Marin Preda, Cel mai iubit dintre pământeni, vol.II, p.30)

Genitivul se caracterizează printr-o serie de deosebiri între persoanele I şi a

II-a, pe de o parte, şi persoana a III-a, pe de alta. 27

Dumitru Irimia, Gramatica limbii române, Ed. Polirom, Iaşi. 1997, p.99.


20

În Gramatica Academiei28

, se precizează că la persoanele I şi a II-a,

pronumele personal nu are forme pentru cazul genitiv şi că în locul acestor

forme se întrebuinţează pronumele sau adjectivul pronominal posesiv. De

asemenea, formele atone care în unele contexte exprimă posesia sunt considerate

în cazul dativ, numit dativ posesiv.

În cazul genitiv, pronumele de persoana a III-a dezvoltă opoziţia specifică

de gen: în jurul lui/ei. La persoanele I şi a II-a, omonimia genitiv-dativ

caracterizează numai formele neaccentuate.

Omonimia genitiv-dativ se rezolvă la nivel sintactic. Genitivul este impus de

prepoziţii (locuţiuni prepoziţionale) a căror structură se termină într-un articol

definit : în jurul lui etc.

Exemplu: Nu, natura nu putea fi pentru noi, cei care nu lucram în mijlocul

ei, decât un frumos mormânt.

(Marin Preda, Cel mai iubit dintre pământeni , vol.III,p.13)

Dativul este cerut de prepoziţii fără articol în structura lor: conform,

datorită, mulţumită, graţie lui/ ei/ lor etc.

Pronumele personale dânsul, dânsa, dânşii, dânsele realizează opoziţia

cazuală la nivelul desinenţei şi prin articolul din structura lor:

N.Ac. dânsu-l dâns-a dânşi-i dânse-le

G.D. dânsu-lui dânse-i dânşi-lor dânse-lor

3.4.Sintaxa pronumelui personal propriu-zis

Pentru că substituie un nume, pronumele personal propriu-zis îndeplineşte

aceleaşi funcţii sintactice ca şi substantivul. În cadrul relaţiei de interdependenţă,

pronumele personal propriu-zis poate fi:

subiect:

El va asambla avioane în eternitate. 28

Gramatica limbii române, Ed. Academiei, Bucureşti, 1963, p. 137.


21

(Marin Preda, Cel mai iubit dintre pământeni, vol. I, p.35)

Ei sunt stăpânii pământului.

(Marin Preda, Moromeţii, II,p.11)

nume predicativ:

în nominativ: Ea a devenit ea.

în genitiv: Îşi luase tot ce era al ei.

(Preda, Cel mai iubit dintre pământeni, vol. III, p.190)

în acuzativ:Eu nu voi mai fi niciodată ca ei.

(Preda, Cel mai iubit dintre pământeni, vol. I, p.35)

atribut:

apoziţional: Voi, tu şi el, trebuie să plecaţi.

în genitiv:Când se ducea în vizită, surorile ei îl primeau prost îmbrăcate.

(Marin Preda, Cel mai iubit dintre pământeni, vol. I, p.41)

în acuzativ:Cînd trăisem profund şi iremediabil despărţirea de ea.


în dativ: A fost o reuşită datorită lui.

dativ posesiv29

: Privirea i se pierdea aiurea.

complement direct:

Mama nu se supără pe mine.

(Marin Preda, Cel mai iubit dintre pământeni, vol. I,p.49)

complement indirect:

în genitiv: O uneltire care…îl ridicase contra lor.

(Marin Preda, Moromeţii, II, p.7)

în dativ: Nu ştiu la ce-i mai poate folosi avocatului, dar îmi face bine

mie.


în acuzativ:O divorţez pe sora ta mai mică şi mă însor cu ea.

(Marin Preda, Cel mai iubit dintre pământeni, vol. I,p.41) 29

Rodica Nagy, Sintaxa limbii române actuale, II, Ed. Universităţii, Suceava, 2004, p.81.


22

Se uită la ea cu privirea sticlind de vrăjmăşie.

(Marin Preda, Moromeţii,II, p.9)

complement prepoziţional30

: Mă tem de el cum mă tem de tine.

complement de agent:

Se pare că se resemnase cu acest gând sugerat de ea.


Învăţătorul dăduse preţul dorit de ei.

(Marin Preda, Moromeţii, I, p.42)

complement circumstanţial de loc:

în genitiv:Nu, natura nu putea fi pentru noi, cei care nu lucram în

mijlocul ei, decât un frumos mormânt.

(Marin Preda, Cel mai iubit dintre pământeni,vol. III, p.13)

Înaintea lui, cel cu pălăria găurită se opri.


în acuzativ:Tata-mi dădu un telefon să trec pe la el.


complement circumstanţial de timp:

în genitiv: În pauzele dintre concerte şi înaintea lor, voci foarte docte

afirmau la microfon.

(Marin Preda, Cel mai iubit dintre pământeni, vol. III, p.131)

în acuzativ:A plecat odată cu noi.

complement circumstanţial de mod:

Mă făcea să-i ştiu pe oameni ca pe mine însumi.

(Marin Preda, Cel mai iubit dintre pământeni,vol.III, p.42)

N-avea ochii aşa mari şi frumoşi ca ai lui.

(Marin Preda, Moromeţii, II, p.28;)

complement circumstanţial de cauză:

în genitiv:A plâns din cauza lui. 30

GALR, I, p.211.


23

în acuzativ:A fost supărată pentru el.

Când un bărbat moare după tine, înseamnă că o să moară şi după alta.

(Marin Preda, Cel mai iubit dintre pământeni,vol. III, p.30)

complement circumstanţial de scop:

în genitiv:Scrie în favoarea ei.

în acuzativ:Face pentru el şi tot nu se satură.

(Marin Preda,Cel mai iubit dintre pământeni,vol. III,p.21)

complement circumstanţial concesiv:

În ciuda lui, eu tot voi pleca.

complement circumstanţial instrumental:

A reuşit prin ei.

Prin ea înţelesei că natura nu e plină de sufletul nostru.

(Marin Preda, Cel mai iubit dintre pământeni, vol. III,p.13)

complement circumstanţial sociativ:

A plecat cu ea.

Se ciocni cu mine.

(Marin Preda, Cel mai iubit dintre pământeni, vol. II, p.95)

…să gândească împreună cu mine.

(Marin Preda,Cel mai iubit dintre pământeni,vol. III, p.152)

complement circumstanţial de relaţie:

În privinţa ei, am înţeles.

Ce e cu tine?

(Preda, Cel mai iubit dintre pământeni,vol. II, p.401)

complement circumstanţial condiţional:

În locul ei, scriam tot aşa.

complement circumstanţial opoziţional:

în genitiv:Mă îndrăgostisem în locul ei.

(Marin Preda, Cel mai iubit dintre pământeni,vol. III,p.128)

complement circumstanţial cumulativ:


24

Pe lângă ei, au venit şi alţii.

complement circumstanţial de excepţie:

În afară de ei trei şi Guica nu ştia nimeni de planul lor.

(Marin Preda, Moromeţii, vol. I, p.257)

element predicativ suplimentar: Cartea o ştiam a ei.

În cadrul relaţiei de dependenţă, pronumele personal este mai rar regent.

Atunci când ocupă această poziţie, pronumele este determinat de atribute de

identificare. Exemplu: Noi doi plecăm. Pronumele poate stabili relaţie de

echivalenţă cu o apoziţie. Exemplu: Voi, tu şi el, aţi pierdut. Pronumele în

vocativ se află în raport de incidenţă cu restul comunicării. Exemplu: O, tu,

copile, dacă ai învăţa mai bine!

3.5. Valori de întrebuinţare a pronumelui personal propriu-zis

3.5.1. Dativul posesiv

Structurile cu dativ posesiv31

sunt structuri sintactice care conţin un clitic de

dativ cu semnificaţie posesivă, actualizată prin intermediul unei anafore

asociative de tip posesiv între cliticul de dativ şi un nominal din structură-de

cele mai multe ori substantiv, rar pronume. Cliticul de dativ-posesiv apare

antepus/postpus verbului: Ţi-am văzut cartea la expoziţie.

Am văzut cartea-ţi la expoziţie.

3.5.2. Acuzativul posesiv

Structurile cu acuzativ posesiv sunt structuri sintactice care conţin un clitic

de acuzativ cu semnificaţie posesivă, actualizată prin intermediul unei anafore

asociative de tip posesiv între cliticul de acuzativ şi un nominal din structură.

31

Gramatica limbii române,I, Cuvântul, Ed. Academiei, Bucureşti, 2005, p.206-207.


25

Nominalul coocurent în structură este un substantiv individualizat, rar un

pronume: Mă doare măseaua. Mă mănâncă urechea.

3.5.3. Dativul etic constă în întrebuinţarea formelor neaccentuate de dativ a

pronumelor de persoana I şi a II-a, separat sau împreună, fără funcţie sintactică,

pentru a exprima participarea afectivă a locutorului sau atragerea afectivă a

interlocutorului la desfăşurarea conţinutului semantic al textului. Exemplu: Mi

ţi-i luă şi mi ţi-i aruncă peste gard.

3.5.4.Corneliu Dimitriu 32

vorbeşte şi despre un acuzativ etic. Astfel, în

formele: dar(ă)mite şi le are cu …, te şi le nu au funcţie sintactică, ci exprimă

participarea afectivă a vorbitorului. Mioara Avram33

vorbeşte despre

întrebuinţarea formei feminine de acuzativ plural cu valoare neutră, în structurile

de tipul: le ştie,le vede etc.

3.5.5.Formele atone- i(dativ) şi -o(acuzativ) au valoare neutră când nu mai

substituie un nume. Exemple: dă-i înainte; a luat-o la sănătoasa; na-ţi-o frântă

că ţi-am dres-o etc.

3.5.6.Niculina Iacob34

vorbeşte despre existenţa unui nominativ etic, în care

locutorul încearcă să obţină participarea interlocutorului la faptele narate. În

acest caz vorbim despre pronumele personal expletiv, fără funcţie sintactică.

Exemplu:Nu tu carte, nu tu caiet.

3.6.Comportamentul discursiv al pronumelui personal propriu-zis

În mod tipic, pronumele personale funcţionează ca deictice şi/sau anaforice:

pronumele personale de persoana I (locutorul) şi a II-a (alocutorul) doar ca

deictice, pronumele personale de persoana a III-a (nonlocutorul, nonalocutorul),

ca anaforice sau ca deictice în funcţie de context. Formele de persoana I şi a II-a

plural desemnează grupul la care se asociază locutorul/ alocutorul, cele de

persoana a III-a desemnează un grup format din nonlocutori, nonalocutori. 32

Corneliu Dimitriu, Tratat de gramatică a Limbii Române, I, Institutul European, Iaşi, 1999, p.252. 33

Mioara Avram , Gramatica pentru toţi, Ed. Academiei,Bucureşti, 1986, p123. 34

Niculina Iacob, Morfologia limbii române, Suceava, 2002, p.89.


26

În anumite situaţii, pronumele de persoana a II-a poate dobândi valoare

generică: Ce e rău şi ce e bine/Tu te-ntreabă şi socoate.

(Mihai Eminescu, Glossă)

Accidental, poate dobândi această valoare generică şi pronumele de persoana

I, cînd numeşte subiectul potenţial al unui proces: Aşa e legea. Dacă eu mă duc

şi investesc într-o clădire, tu, proprietar, trebuie să mă despăgubeşti.

Pronumele personale propriu-zise pot dobândi valori discursive

suplimentare35

, de obicei, afective:

pronumele el/ea, dânsul/dânsa se folosesc în vorbirea populară cu sensul

soţul/soţia,meu/mea;

formele de persoana a III-a se folosesc ca tabuuri lingvistice: dânsele,

spirite malefice,iele; el, dracul;

frecvent apar inversări de persoană şi/sau număr:

pluralul solidarităţii: noi pentru el:

Mama despre copilul ei:Noi suntem copii cuminţi.

pluralul implicării: noi pentru tu:

Să facem şi noi curat în cămară!-îndemn adresat menajerei;

disocierea vorbitorului de agentul acţiunii: ea pentru eu, tu pentru eu:

Te căptuşeşte ea, mama!

Fugi băiete de la şcoală, dacă te lasă conştiinţa!

substituirea vorbitorului pentru agentul acţiunii:eu pentru el sau tu:

Mama despre copilul ei: Eu sunt băieţel cuminte.

pluralul autorităţii: noi pentru eu:Noi, comisarul secţiei,….

pluralul modestiei: noi pentru eu:

-Unde pleci, moşule?

-Mergem şi noi la tîrg.

pluralul autorului: noi pentru eu:

Vom discuta mai întâi despre pronumele personale. 35

GALR, I, p.211-212.


27

4. Pronumele personal de politeţe sau de reverenţă

4.1. Definiţia pronumelui personal de politeţe

4.2. Paradigma gramaticală a pronumelui personal de politeţe

4.3. Categorii gramaticale ale pronumelui personal de politeţe

4.3.1. Persoana

4.3.2. Numărul

4.3.3. Genul

4.3.4. Cazul

4.4. Sintaxa pronumelui personal de politeţe

4.5. Comportamentul discursiv al pronumelui de politeţe

4.1. Definiţia pronumelui personal de politeţe

Pronumele personale de politeţe, numite de obicei numai pronume de

politeţe, sunt acele pronume care, pe lângă că arată poziţia în dialog a două

persoane (interlocutorul şi obiectul dialogului), indicând şi atitudinea

politicoasă (reverenţioasă) faţă de acestea, care au, în afara persoanei, categoriile

gramaticale de gen, număr şi caz şi care –în afară de atribut, complement etc.-

pot îndeplini funcţia specifică de subiect.36

36

Corneliu Dimitriu, Tratat, I, p.254.


28

Mioara Avram37

afirmă că pronumele de politeţe constituie o subclasă de

pronume personale folosite în vorbirea cu sau despre persoanele faţă de care se

exprimă o atitudine de respect sau distanţă.

Pronumele personal de politeţe este un pronume care substituie nume sau

stă pentru nume, exprimând concomitent şi reverenţa sau deferenţa vorbitorului

faţă de interlocutor sau faţă de obiectul comunicării lingvistice. Pronumele de

politeţe sunt noi, reprezentând ultimele apariţii masive pe terenul limbii române,

în domeniul sistemului pronominal.

În vorbirea cu persoanele sau despre persoanele cărora li se cuvine respect,

sau pe care vorbitorul vrea să le ţină la distanţă, se folosesc pronumele de

politeţe: dumneata,dumnealui etc., care provin din contopirea substantivului

domnia cu o formă pronominală posesivă ta, sa ,voastră sau cu pronumele

personale lui, ei, lor. În formele de azi, evoluate (dumneata, dumitale), nu se

mai vede legătura cu punctul de plecare. Formele domnia-ta, domnia-

lui,domnia-sa, domnia-voastră se mai folosesc astăzi numai în stilul solemn.38

În limba română modernă, microsistemul pronumelor personale a evoluat, pe

de o parte, renunţându-se la formele care trimit la vorbitor (persoana I), iar pe de

altă parte, conturîndu-se o specializare a pronumelor care trimit la interlocutor

(persoana a II-a ) şi obiectul dialogului (persoana a III-a) pe grade de politeţe.

Există, astfel, un grad de politeţe redus în relaţiile familiare şi neoficiale,

exprimat prin mata (mai ales în graiurile nordice), dumneata, uneori chiar

dînsul ( mai ales în graiurile sudice). Relaţiile sociale nefamiliare cunosc un alt

grad-mai avansat-de politeţe, care se exprimă prin dumneavoastră, dumnealui,

în mediile elevate domnia sa etc. În relaţiile sociale de ceremonial, politeţea se

manifestă într-un grad superior, fiind exprimată prin Excelenţa Voastră, Alteţea

Voastră, Excelenţa Sa etc.

37

Mioara Avram, Gramatica pentru toţi, Ed. Academiei, Bucureşti, 1986,p.126. 38

G.A., I, p.149.


29

După modelul pronumelor de politeţe specializate, ce exprimă politeţea într-

un grad superior, unii scriitori au creat prin antifrază false pronume de politeţe,

de tipul Întunecimea Voastră, Mârşăvia Voastră etc.

Din punct de vedere al calităţii de pronume, pronumele personale de politeţe

prezintă asemănări cu pronumele personale propriu-zise, în sensul că pot

substitui nume doar cele care trimit la obiectul dialogului (persoana a III-a), la

cele care trimit la vorbitor (persoana I) şi interlocutor (persoana a II-a )

neexistând această posibilitate.

4.2. Paradigma gramaticală a pronumelui de politeţe

Paradigma gramaticală a acestui pronume este următoarea:

Persoana a-II-a

Singular Plural

N.Ac. dumneata N.Ac. dumneavoastră

G.D. dumitale G.D. dumneavoastră

Persoana a-III-a

Masculin Feminin Masculin+Feminin

Singular Plural

N.Ac.G.D. dumnealui dumneaei dumnealor


30

Masculin+Feminin

(numai singular)

N.Ac. dumneasa G.D. dumisale

domnia sa domniei sale

În cele mai multe limbi s-a creat un pronume de politeţe alături de cel

personal pentru persoana a II-a, deci pentru situaţiile în care, în adresarea

directă, vorbitorul simte nevoia unei atitudini mai respectuoase. În limba

română, acest pronume are forme atât pentru persoana a II-a, cât şi pentru

persoana a III-a. Pentru persoana a II-a se foloseşte dumneata (la G-D dumitale)

şi dumneavoastră (folosit cu această unică formă la toate cazurile). Pronumele

de politeţe sunt adesea abreviate în scris, după cum urmează:

dumneata: d-ta;

dumitale: d-tale;

dumnealui: d-lui;

dumneaei: d-ei;

dumneavoastră: dv.,dvs., d-voastră;

dumnealor: d-lor;

4.3.Categoriile gramaticale ale pronumelui personal de politeţe

4.3.1. Persoana

Categoria gramaticală a persoanei se realizează numai în doi termeni:

persoana a II-a şi persoana a III-a. Numai în sens ironic se întrebuinţează o

formă de persoana I: domnia- mea. Doar în limba veche se folosea şi pronumele

de politeţe de persoana I. Opoziţia de persoană se exprimă la nivelul celui de-al

doilea component al pronumelui de politeţe, pronumele posesiv sau personal:

domnia-ta/domnia-sa;

dumneata/dumnealui;


31

4.3.2. Numărul

Opoziţia în interiorul categoriei gramaticale a numărului se exprimă în mai

multe feluri.39

La formele in care constituenţii sintagmei pronominale nu s-au sudat,

numărul este marcat prin morfem discontinuu alcătuit din flectivul

substantivului care intră în structura pronumelui de politeţe şi desinenţele

pronominale (domnia –voastră, domniile-voastre) sau din acelaşi flectiv şi

forme supletive ale pronumelui constitutiv (domnia lui, domniile lor).

Se poate exprima şi numai la nivelul formei pronominale constitutive, în

situaţia în care pronumele de politeţe sunt compuse prin contopire: dumneata,

dumnealui, dumneaei etc. Pronumele din limbajul familiar au numai forme de

singular: mata, matale , dumneata; pentru plural se recurge la forma de stilul

neutru: dumneavoastră.

4.3.3.Genul

Deosebirile de gen caracterizează numai pronumele de persoana a III-a, în

stil neutru. Opoziţia de gen se realizează la nivelul constituentului secund din

structura pronumelui: dumnea-ei/dumnea-lui. Celelalte forme de persoana a III-a

nu realizează opoziţia de gen.

4.3.4.Cazul

Forme diferite prezintă în flexiunea cazuală pronumele dumneata, mata,

domnia-ta, domnia-voastră, domnia-sa.40

Singular:

39

Niculina Iacob, Morfologia Limbii Române, (curs),Suceava, 2002, p.91. 40

Dumitru Irimia, G.L.R., Ed. Polirom, Iaşi, 1997, p.111.


32

N.Ac.V.: dumneata, domnia ta , domnia voastră, domnia sa.

G.D. dumitale, domniei tale, domniei voastre, domniei sale.

În planul expresiei, opoziţia se realizează desinenţial, la nivelul pronumelui,

cu flexiune similară flexiunii nominale prin flexiune internă şi la nivelul

constituentului substantival: ta/tale: dumneata/dumneatale, domnia-ta/domniei

tale etc. La plural, opoziţia se realizează numai la nivelul primului termen,

substantival. Astfel avem, domniile lor/domniilor lor.

Omonimia acuzativ-nominativ se anulează prin prezenţa morfemului pe,

semn al acuzativului, sau prin intermediul prepoziţiilor care cer cazul acuzativ:

cu, la ,pentru etc.

Exemple:

nominativ: Dumneavoastră, zisei, mi-aţi pus pe birou o floare?

(Marin Preda, Cel mai iubit dintre pământeni,III, p.10)

acuzativ: Vă cunosc şi pe dumneavoastră, domnule Petrini.

(Marin Preda, Cel mai iubit dintre pământeni, vol. III, p.46)

Omonimia genitiv-dativ se anulează sintactic:

prin pronume personale, forme neaccentuate, care reiau pronumele de

politeţe:

Ce v-au făcut dumneavoastră?-dativ


prin natura regentului; genitivul este postsubstantival, dativul, postverbal

sau postadjectival:

genitiv:Erau cunoscute telefoanele dumneavoastră.

(Marin Preda, Cel mai iubit dintre pământeni, vol.III, p.46)

dativ: Ce v-au făcut dumneavoastră, oamenii de îi arestaţi?


prin morfemul de genitiv: al, a, ai, ale:

dativ: Acest caiet vă este necesar dumneavoastră.

genitiv:Este o carte a dumneavoastră.


33

4.4.Sintaxa pronumelui personal de politeţe

Pronumele de politeţe intră în relaţie de dependenţă pe poziţie de regent

(Dumneavoastră de acolo aţi scris corect) şi de determinant (Parcă sunteţi

supărat de ziua dumneavoastră. -Marin Preda, Cel mai iubit dintre pământeni,

III, p.15) şi în relaţie de interdependenţă, actualizându-se cu funcţiile sintactice

de subiect şi de nume predicativ.

Pentru că este un substitut al numelui, pronumele personal de politeţe poate

să îndeplinească orice funcţie sintactică pe care o îndeplineşte acesta:

subiect:

în nominativ:Dumneavoastră, zisei, mi-aţi pus pe birou o floare?


Ştii şi dumneata că la o fată mare şi un măgar zbiară.


nume predicativ:

în nominativ:Medicul este dumnealui.

în genitiv: Cartea este a dumitale.

în acuzativ: Copiii aceştia sunt ca dumneata.

atribut:

apoziţional:Omul acesta şi cu celălalt, adică dumnealor, sunt prietenii

mei.

în genitiv: Tatăl dumneavoastră trebuie să dispară de acasă astăzi.

(Marin Preda, Cel mai iubit dintre pământeni ,III, p.72 )

în dativ:A fost o reuşită datorită dumnealui.

în acuzativ:Toate scrisorile de la dumnealui au fost arse.

element predicativ suplimentar:

în acuzativ: Te-am luat drept dumnealui.


34

în genitiv: Îl credeam al dumitale.

complement direct:

Vă cunosc şi pe dumneavoastră.

(Marin Preda, Cel mai iubit dintre pământeni,III, p.46)


în acuzativ: Suzy ne-a vorbit despre dumneavoastră.


în genitiv:Voi depune mărturie împotriva dumneavoastră.

(Marin Preda, Cel mai iubit dintre pământeni, II, p.17)

în dativ: Ce v-au făcut dumneavoastră?

(Marin Preda, Cel mai iubit dintre pământeni, II,p.18)


Un om arestat de dumneavoastră.

(Marin Preda, Cel mai iubit dintre pământeni,II, p14)


în genitiv: Stăm înaintea dumnealui.

în acuzativ: De ce roiurile astea cad tocmai la dumneata, bunicule?

(Marin Preda, Cel mai iubit dintre pământeni, III. p.18)


în genitiv: Ei au plecat înaintea dumnealui.

în acuzativ: A plecat odată cu dumnealui.

complement circumstanţial de mod: A procedat ca dumnealui.


în genitiv: Din cauza dumitale, n-a primit lot.


în acuzativ: A fost supărat pentru dumneavoastră.


în acuzativ: Vine pentru dumneavoastră.

în genitiv:Martorii n-ar fi depus în favoarea dumneavoastră.


35



În pofida dumnealor, tot va pleca.


în dativ: A reuşit datorită dumneavoastră.

în acuzativ: A reuşit prin dumneavoastră.


A plecat împreună cu dumneavoastră.


în genitiv: În privinţa dumnealui, nu am nimic de zis.

în acuzativ: Relativ la dumnealui, nu mă pot pronunţa.


în genitiv: În locul dumneavoastră, n-aşi mai da pe-aici.

(Preda, Cel mai iubit dintre pământeni, II, p.395)


în genitiv:În locul dumnealui, a venit Ioana.


în acuzativ:Pe lîngă dumnealui, au venit şi alţii.

în genitiv: În afara dumnealui, au venit şi alţii.


în acuzativ: În afară de dumnealui, n-a mai venit nimeni.

în genitiv: Au venit toţi cu excepţia dumnealui.

4.5.Comportamentul discursiv al pronumelui de politeţe

Ca şi pronumele personale propriu-zise, pronumele de politeţe de persoana a

II-a sînt întotdeauna deictice: Dumneata ce cauţi aici?, iar cele de persoana

A III-a pot fi deictice: Dumneaei ce caută aici? sau anaforice: Am întâlnit-o pe

doamna Popescu. Am vorbit câteva minute cu dumneaei.


36

Spre deosebire de pronumele personale propriu-zise, pronumele de politeţe

nu pot fi generice41

deoarece deferenţa şi distanţa discursivă sunt fenomene care

se aplică în situaţii determinate de comunicare şi presupun individualizarea.

Cel mai adesea, pronumele de politeţe se folosesc în situaţii de adresare

directă către un interlocutor; de aceea, apar frecvent în contextul unor

substantive care marchează adresarea reverenţioasă, deferentă, protocolară:

domn, doamnă, ministru, director, preşedinte.

5.Pronumele reflexiv

5.1. Definiţia pronumelui reflexiv

5.2. Paradigma gramaticală a pronumelui reflexiv

5.3. Tipurile de reflexiv

5.4. Categoriile gramaticale ale pronumelui reflexiv

5.4.1. Persoana

5.4.2. Numărul

5.4.3. Genul

5.4.4. Cazul

5.5. Sintaxa pronumelui reflexiv

5.6. Ortografia pronumelor reflexive neaccentuate

5.7. Diferenţa dintre pronumele reflexiv şi pronumele personal

5.1.Definiţia pronumelui reflexiv

După Gramatica Academiei42

, pronumele reflexiv ţine locul obiectului

asupra căruia se exercită direct sau indirect acţiunea verbului şi care este identic

cu subiectul verbului.

Corneliu Dimitriu 43

defineşte pronumele reflexive ca fiind substitute care,

atunci când contractează raportul de subordonare completivă cu un verb-

41

GALR, I, p.215. 42

GA, p.152.


37

predicat, pot arăta că acţiunea verbului –predicat respectiv , ce porneşte de la o

persoană reală-subiect, se întoarce asupra aceleiaşi persoane reale-complement,

care pot avea categoriile gramaticale de persoană şi caz şi care pot îndeplini –pe

lângă funcţia de marcă a categoriilor gramaticale de diateză şi persoană de la

verb-funcţia sintactică de complement/circumstanţial sau de atribut.

Mircea Zdrenghea44

defineşte pronumele reflexiv ca fiind pronumele care

arată că acţiunea exprimată de verb se răsfrânge în mod direct sau indirect

asupra subiectului.

Dumitru Irimia45

afirmă că pronumele reflexiv stă pentru un substantiv care

nu poate fi, în text dialogal, la persoanele I şi a II-a, locutor sau interlocutor şi

totodată subiect şi obiect al acţiunii verbale. La persona a III-a pronumele

reflexiv stă în locul unui substantiv, care nu poate să realizeze concomitent

două ipostaze sintactice, de subiect gramatical: Ion laudă şi de obiect

gramatical:…laudă pe Ion→ Ion laudă pe Ion→ Ion se laudă.

Pronumele reflexiv exprimă identitatea dintre subiect şi obiect. Prezintă

forme numai pentru dativ şi acuzativ. Reflexivul are forme proprii numai pentru

persoana a III-a, forme accentuate: sie, sieşi (dativ), pe sine (acuzativ) şi forme

neaccentuate: îşi, -şi, şi-, -şi- (dativ); se, s-, -s-(acuzativ), nediferenţiate după

gen şi număr, iar la persoanele I şi a II-a rolul de pronume reflexiv îl îndeplinesc

formele neaccentuate de dativ şi acuzativ ale pronumelui personal: îmi, îţi , ne,

vă, (dativ) şi mă, te , ne, vă(acuzativ).

Deosebirea dintre pronumele reflexive ca semne ale diatezei reflexive şi

pronumele personale (confuzia dintre ele e posibilă doar la persoanele I şi a II-a,

la persoana a III-a, pronumele reflexive prezentând forme proprii) se realizează

prin imposibilitatea de a repeta pronumele reflexive prin formele lor accentuate,

lucru posibil pentru pronumele personale. Un alt mijloc de a deosebi pronumele

43

Corneliu Dimitriu, T.G., I, p.260. 44

Mircea Zdrenghea, Limba Română Contemporană,I, Cluj, 1970. p.134. 45

Dumitru Irimia, G.L.R., Pp.113.


38

personale de cele reflexive îl constituie identitatea de persoană dintre

pronumele reflexiv şi verb:

Exemplu: Mă plimb.(pronume reflexiv)

Persoana I=I

şi nonidentitatea de persoană dintre pronumele personale şi verb:

Exemplu: Te plimb.(pronume personal)

Persoana: a II-a ≠ I

5.2. Paradigma gramaticală a pronumelui reflexiv

Forme proprii:

Persoana a III-a

Accentuate Neaccentuate

D. sieşi,şieşi, sie, şie îşi, (-)şi(-)

Ac. (pe)sine, sineşi se, (-)se-,(-)s-

Forme împrumutate: Corneliu Dimitriu46

realizează o distincţie între pronumele

reflexive: pe cele admise de gramatica clasică, le numeşte autentice (sine, se etc.),

iar pe cele împrumutate le numeşte analogice ( mă, te etc.)

Persoana I

Singular Plural

D. îmi, (-)mi(-) (-)ne(-), (-)ni)-

Ac.mă, m-,(-)m- (-)ne(-)

46

Dimitriu, T.G., I, p.258.


39

Persoana a-II-a

Singular Plural

D. îţi, (-)ţi(-) vă,(-)vi(-),(-)v-

Ac. (-)te(-) (-)vă(-),(-)v-

5.3. Tipurile de reflexiv

Mircea Goga47

distinge mai multe tipuri de reflexiv:

a) Reflexivul obiectiv sau propriu-zis: subiectul face lucrarea şi tot el o

suferă ( a se scula, a se spăla, a se îmbrăca etc.).

Exemplu: Se scoală de dimineaţă.

(Preda, Cel mai iubit dintre pământeni, III, p.27;)

b) Reflexivul reciproc: acţiunea e îndeplinită de către două sau mai multe

subiecte, fiecare suferind acţiunea făcută de celălalt sau de celelalte (a se

asemăna, a se ataca, a se iubi, a se ciocni, a se logodi etc.).

Exemplu: Ei se întâlnesc.

El o întîlneşte pe ea.

Ea îl întîlneşte pe el.

c) Reflexivul eventiv: subiectul se transpune dintr-o stare în alta în

substituţie cu construcţii conţinând verbul a deveni ( a se albi, a se ameţi,

a se îmbolnăvi, a se îngrăşa, a se întrista, a se întuneca, a se mări, a se

odihni etc.).

Exemplu: Se înstrăinase şi luase hotărîrea să oprească aici aventura.

(Preda, Cel mai iubit dintre pământeni, III, p.93)

d) Reflexivul pasiv: subiectul suferă acţiunea exprimată de verb (prin

substituţie cu verbul la diateza pasivă)

Exemplu: Lecţia se învaţă repede.

Lecţia este învăţată repede.

47

Mircea Goga, Gramatica Limbii Române, Ed. Dacia, Cluj, 1995, p.46-47.


40

e) Reflexivul posesiv: în substituţie cu pronumele posesiv (meu, tău, său

nostru, vostru) sau personal (lui, ei, lor).

Exemplu: Ea îşi ridică bărbia.


Ea ridică bărbia ei.

f) Reflexivul dinamic: subiectul participă intens la acţiune ( a-şi aduce

aminte, a se gândi, a se ruga, a se teme etc.).

Exemplu: Nu se gândise la mine.


g) Reflexivul impersonal: acţiunea are un subiect general, nedefinit.

Exemplu: Nu se uită ceea ce e prezent.


h) Reflexivul participativ al atribuirii sau al interesului:

Exemplu: Îşi arogă dreptul de a sancţiona vinovaţii.

Aceste tipuri de reflexiv se realizează, exceptând reflexivul pasiv, eventiv şi

impersonal, cu pronumele reflexiv în dativ şi acuzativ. Unele verbe cunosc

ambele construcţii: a-şi râde, a se râde. Între diversele tipuri de reflexiv, nu

există limite fixe.

Exemplu:Radu se bate cu Ion. (reflexiv reciproc)

Radu se bate cu pumnii în piept. (reflexiv obiectiv)

Covorul se bate cu bătătorul. ( reflexiv pasiv)

Numeroase verbe nu se folosesc decât cu pronume reflexive: a se bizui, a se

bosumfla, a se făli, a se sfii, a se strădui, a se teme etc. Unele verbe realizează

atât construcţii active cât şi construcţii reflexive:

Exemplu:Cred tot ceea ce îmi spui.

Mă cred bolnav.

Unele verbe au forma reflexivă la o singură persoană( persoana a III-a,

număr singular):


41

Exemple: Se cade să saluţi.

Se pare că nu mai vine.

Se întunecă devreme.

Se înnoptează curând.

5.4.Categoriile gramaticale ale pronumelui reflexiv

Sub aspect morfologic, trăsăturile distinctive ale pronumelui reflexiv se

manifestă în desfăşurarea categoriilor gramaticale de persoană, număr, gen şi

caz.

5.4.1. Persoana

Persoanele I şi a II-a prezintă numai forme atone, împrumutate de la

pronumele personal propriu-zis. La persoana a III-a există două serii de forme,

accentuate şi neaccentuate. Conţinutul categoriei gramaticale de persoană este

generat de raportul dintre locutor-subiectul-obiectul gramatical al verbului din

textul lingvistic-obiect al comunicării.48

Persoana I- locutorul este concomitent subiect şi obiect al verbului:

Eu mă spăl.

Persoana a II-a- subiectul vorbitor stabileşte identitatea interlocutorului cu

subiectul şi obiectul acţiunii verbului: Tu te speli.

Persoana a III-a- subiectul vorbitor constată identitatea dintre obiectul

actului lingvistic şi subiectul şi obiectul acţiunii verbale: El se spală.

5.4.2. Numărul

Opoziţia singular/plural se realizează numai la persoanele I şi a II-a.

Pronumele reflexiv de persoana a III-a se caracterizează prin omonimia

singular-plural: El se supără/Ei se supără. La primele două persoane, conţinutul

categorial se caracterizează, la plural, prin aceleaşi variante semantice49

ca şi

pronumele personal:

48

Irimia, G.l.R., p.115. 49

Ibidem, p.114.


42

▪ plural inclusiv: ne=mă+te: Noi ne jucăm.

vă=te+se: Voi vă jucaţi.

▪ plural exclusiv: Noi aceştia ne supărăm repede.

Voi doi vă plimbaţi.

▪ plural global: ne=mă+te+se: Noi trei,adică eu, tu şi el, ne înţelegem bine.

5.4.3. Genul


, se afirmă că pronumele reflexiv nu

marchează distincţia de gen la nicio persoană.

Dumitru Irimia consideră că, în cazul pronumelui reflexiv, opoziţia de gen,

existentă la persoana a III-a, se manifestă, indirect, la nivelul pronumelui

(substantivului)-subiect.

Exemplu: El se îmbracă./ Ea se îmbracă.

5.4.4. Cazul

Caracterul defectiv al acestui pronume se manifestă prin faptul că are numai

două cazuri: dativ şi acuzativ.

Cazul acuzativ exprimă identitatea subiect-obiect direct.

Exemplu: Mă gândisem la bunicu…

(Preda, Cel mai iubit dintre pământeni, III, p.16).

Formele de acuzativ sunt:(pe )sine, sineşi, se, (-)se-,(-)s-. Pentru persoana I

şi a II-a, rolul de pronume reflexiv îl îndeplinesc formele neaccentuate de

acuzativ ale pronumelui personal: mă, m-, (-)m-,(-)ne(-),(-)te(-),(-)vă(-),(-)v-.

Cazul dativ exprimă identitatea subiect- obiect indirect.

Exemplu: Nu-şi mai aducea pesemne aminte.

(Preda, Cel mai iubit dintre pământeni,III, p.19) .

50

GALR, I, p.23.


43

Formele de dativ sunt: sieşi, şieşi, şie, îşi, (-)şi(-). Pentru persoana I şi a II-a,

rolul de pronume reflexiv îl îndeplinesc formele neaccentuate de dativ ale

pronumelui personal: îmi,(-)mi(-),(-)ne(-),

(-)ni(-),îţi, (-)ţi(-),vă, (-)vi(-),(-)v-.

5.5.Sintaxa pronumelui reflexiv

În cazul pronumelui reflexiv, discutăm două situaţii în ceea ce priveşte

sintaxa:

I. Situaţia în care pronumele reflexiv realizează funcţii sintactice;

II. Situaţia în care pronumele reflexiv rămîne în afara funcţiilor

sintactice şi este marcă a diatezei.

I .Situaţia în care pronumele reflexiv realizează funcţii sintactice

Pronumele reflexiv are funcţie sintactică atunci când poate fi reluat în

întrebare prin forma sa accentuată sau prin forma accentuată a pronumelui

personal sau posesiv. Funcţia sintactică a pronumelui reflexiv propriu-zis este de

obiect direct. Însă întrucât reflexivul este de mai multe feluri şi funcţia sintactică

a pronumelui este diferită.51

După Gramatica Academiei52

, funcţiile sintactice îndeplinite de pronumele

reflexiv sunt:

complement direct:

Femeia…se scoală de dimineaţă.


complement indirect: Nu-şi mai aducea pesemne aminte.

(Marin Preda, Cel mai iubit dintre pământeni ,III, p.19)

atribut pronominal, numai în dativ:

Şi-şi dă buza la roşeaţă.

(Preda, Cel mai iubit dintre pământeni, III, p.27) 51

E. Cîmpeanu, Funcţia sintactică a pronumelui reflexiv, în Cercetări de lingvistică, anV, 1960, nr.1-2,p.85-

95. 52

G.A., I, p.211-212.


44

Dumitru Bejan53

stabileşte şi alte funcţii sintactice, pe lângă cele existente în

Gramatica Academiei:

atribut : Să împiedice revenirea la sine.


Sau dacă nu munca în sine, oamenii cu care aveam să lucrez.

( Preda, Cel mai iubit dintre pământeni, II, p.77)


Avea în sine o nelinişte.

(Preda, Cel mai iubit dintre pământeni, p.46)

complement circumstanţial de scop: Luptă pentru sine.


Zise ea uimită, dar ca pentru sine.


Dumitru Irimia54

stabileşte şi alte funcţii sintactice:


Nu arătase niciodată atît de sigur de sine.

( Preda, Cel mai iubit dintre pământeni, III, p.155)

atribut:

Sau dacă nu munca în sine, oamenii cu care aveam să lucrez.



Cartea este scrisă de sine însuşi.

complement circumstanţial instrumental: A reuşit datorită sieşi.


Strigă Vintilă pentru sine.


53

Dumitru Bejan, Gramatica Limbii Române, Ed. Echinox, Cluj, 2001, p.107-108. 54

Irimia, G.L.R., p.116.


45

complement direct:

Se descoperise pe sine printre alţii.


Fără să mă înşele pe mine şi nici pe sine.


Se întreba pe sine însuşi, încercând să înţeleagă.


Alte funcţii sintactice îndeplinite de pronumele reflexiv:

nume predicativ: Totul este pentru sine.

complement circumstanţial de relaţie: Cât despre sine, s-auzim de bine.

complement circumstanţial de excepţie: Nu iubeşte pe nimeni, decît pe sine.

complement prepoziţional55

: Nu are încredere în sine.

complement posesiv56

: Ea îşi respectă prietenii.

Corneliu Dimitriu57

afirmă că formele accentuate ale pronumelui reflexiv în

acuzativ,precedate de prepoziţii,intră în structura unor locuţiuni:

adverbiale:

S-a stricat de la sine.


adjectivale:

Şi dacă nu munca în sine, oamenii ci care aveam să lucrez.


substantivale:

Nici s-o înjosesc în sinea mea.

( Preda, Cel mai iubit dintre pământeni, II, p133)

verbale:Nu şi-a venit în sine mult timp.

55

GALR,I, p.232. 56

Ibidem, p.232. 57



46

II. Situaţia în care pronumele reflexiv rămâne în afara funcţiilor

sintactice şi este marcă a diatezei

Este specifică pronumelui reflexiv de acuzativ şi de dativ, forma

neaccentuată, rămânerea în afara relaţiilor sintactice şi, în consecinţă, în afara

funcţiilor sintactice. Funcţionează atunci ca element constitutiv al unor verbe

pronominale: a-şi închipui, a se ajunge, a se întâmpla etc. sau ca morfem al

categoriei gramaticale a diatezei:

▪diateza reflexivă:

Se vede numai pe sine.

▪diateza reciprocă:

Se salută unul pe altul.

▪diateza dinamică:

Nu se gândise la mine.


▪diateza impersonală: Nu se uită ceea ce e prezent.


▪diateza pasivă: S-a ţesut păienjeniş.

5.6. Ortografia pronumelor reflexive neaccentuate

A. Pronumele la acuzativ se aşază înaintea unui verb care începe cu i,a sau

o şi se poate rosti separat de verb sau împreună cu verbul. Când se leagă de un

verb care începe cu i, pronumele îl păstrează pe e, iar verbul pierde vocale i: se-

mbracă, se-ngrijeşte etc.

Dacă verbul începe cu a sau cu o, pronumele îl pierde pe e: s-adăposteşte, s-

opreşte etc.


47

Cînd determină un verb la perfect compus sau la modul condiţional-optativ,

pronumele se se leagă obligatoriu de auxiliar: el s-a apărat, ei s-au apărat, el s-

ar apăra etc.

Cînd verbul determinat este la gerunziu, pronumele se se leagă obligatoriu la

dreapta verbului: apărîndu-se, privindu-se etc.

B. Pronumele la dativ

Pronumele îşi are la început vocala de sprijin i. Pronumele şi se poate lega în

vorbire de cuvântul următor sau de cuvântul de dinaintea lui în aceleaşi condiţii

ca pronumele personale neaccentuate în dativ. Se leagă la stânga verbelor cu

forma simplă care începe cu a, o sau la stânga auxiliarului perfectului compus şi

a auxiliarului modului condiţional optativ: şi-aduce, şi-opreşte, şi-a adus, şi-ar

aduce etc.

În lipsa acestor condiţii pronumele şi aflat înaintea verbului se poate lega de

diferite alte cuvinte dinaintea lui: nu-şi poate închipui, ce-şi imaginează?, unde-

şi caută etc. Pronumele şi se leagă la dreapta verbului la gerunziu: aducându-şi.

Cînd însoţeşte un verb la conjunctiv sau la infinitiv pronumele şi se intercalează

între elementele prin care se exprimă modul respectiv: să-şi aducă, a-şi aduce

etc.

Ca şi pronumele neaccentuate la dativ, pronumele şi formează împreună cu

pronumele la acuzativ –l, -i, -o, grupuri de două pronume care apar în vorbire

asemenea unor cuvinte independente atunci când însoţesc un verb la indicativ, la

conjunctiv sau la infinitiv: şi-l, şi-i, şi-o aduce, să şi-l aducă, pentru a şi-l aduce

etc. Atunci când însoţesc un verb la gerunziu se leagă de verb: aducându-şi-l,

aducându-şi-i, aducându-şi-o etc. După verbul la gerunziu, pronumele şi se

poate asocia şi cu pronumele la acuzativ,-le: aducându-şi-le. La imperativ,

pronumele reflexive stau, de obicei, după verb:

-Îmbracă-te!

-Îmbrăcaţi-vă!


48

5.7. Diferenţa dintre pronumele reflexiv şi pronumele personal

Pentru evitarea confuziei pronumelui reflexiv cu cel personal, lingvistul

G.G.Neamţu58

demonstrează că, deosebirea dintre ele se face prin mijloace

sintactice.

Având forme proprii exclusiv ale lui, doar la persoana a III-a singular şi

plural, dativ şi acuzativ, reflexivul nu are cu cine se confunda în această situaţie.

Exemple: Nu se gândise la mine.


Nu-şi mai aducea aminte.


Pentru celelalte persoane, există următoarele criterii de deosebire:

1.Dacă pronumele are aceeaşi persoană şi număr cu verbul, este reflexiv,

iar dacă are altă persoană decât verbul, este personal. Excepţii nu există.

Exemple:Mă trezesc devreme.

(mă-persoana I, trezesc-persoana I, deci mă=reflexiv)

Mă trezeşte devreme.

(mă-persoana I, trezeşte-persoana a III-a, deci mă=personal)

Dacă trecem verbul cu pronume cu tot la persoana a III-a şi dacă aici apare

îşi sau se, pronumele este reflexiv.

2. O confuzie frecventă, în sensul interpretării greşite a pronumelui personal

ca pronume reflexiv, vizează pronumele personal (în dativ sau acuzativ) de pe

lângă o serie de verbe şi expresii unipersonale ca formă.

Exemple: Îmi place româna. Îţi trebuie o maşină nouă.

Nu vă place nimic. Ne-a venit un calculator nou.

În aceste exemple, pronumele este personal şi nu reflexiv, deoarece:

▪ toate verbele însoţite sunt unipersonale, deci au numai persoana a III-a singular

şi plural; 58

G.G. Neamţu , Elemente de analiză gramaticală, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1989, p.85-88.


49

▪dacă trecem aceste pronume la forma corespondentă de persoana a III-a,

obţinem îi, le (D.), respectiv îl,o, îi, le (Ac), adică pronume personale, şi nu

reflexive.

6. Adjectivul pronominal de întărire

6.1. Definiţia adjectivului pronominal de întărire

6.2. Structura adjectivului pronominal de întărire

6.3. Paradigma gramaticală a adjectivului pronominal de întărire

6.4. Categoriile gramaticale ale adjectivului pronominal de întărire

6.4.1. Persoana

6.4.2. Genul

6.4.3. Numărul

6.4.4. Cazul

6.5. Sintaxa adjectivului pronominal de întărire

6.6. Comportamentul discursiv al formelor de întărire

6.1. Definiţia adjectivului pronominal de întărire

Adjectivul pronominal de întărire este acel adjectiv ale cărui forme derivă

din pronumele de întărire corespunzător, şi care determină în limba română

actuală un regent de tip nominal sau pronominal, cu care se acordă în categoriile

gramaticale comune, şi exprimă participarea nemijlocită şi insistentă a unei

persoane la acţiune sau insistenţa locutorului asupra obiectului comunicării

lingvistice.

În limba română actuală, formele pronumelui de întărire se actualizează

numai cu valoare adjectivală. Motivarea faptului că adjectivul pronominal de

întărire se foloseşte astăzi literar numai cu valoare adjectivală o constituie a


50

semnificaţia acestuia, care este echivalentă cu aceea a adjectivului singur sau a

cuvântului modal chiar.59

Dacă în logica vorbitorului de limbă română cuvintele singur şi chiar sunt

întotdeauna dependente de un element exprimat sau subînţeles, este firesc ca şi

echivalentele lor semantice, adică însumi, însămi etc să depindă de un regent

care, fiind întotdeauna un nume sau un pronume, le conferă acestora valoare

adjectivală. În unele lucrări de specialitate se mai numeşte pronumele

identităţii60

sau pronume personal de identificare61

.

Mircea Zdrenghea îl numeşte pronume de întărire sau al identităţii62

şi

afirmă că are rostul să scoată în evidenţă persona indicată prin pronumele

personal sau obiectul denumit prin substantiv. Înscrierea termenilor însumi,

însuţi etc în clasa pronumelor este justificată de Dumitru Irimia prin situaţiile în

care aceste forme se întrebuinţează singure, realizând funcţia sintactică de

subiect63

.

Cum această întrebuinţare în limba română contemporană este foarte rară, se

vorbeşte cel mai adesea de adjectiv pronominal.

G.G. Neamţu64

afirmă că datorită structurii sale morfematice şi categoriilor

gramaticale realizate, adjectivul pronominal de întărire are faţă de termenul

regent un statut special.

Se acordă sintagmatic (adjectival) în gen, număr, caz, acord marcat prin

flexiune internă la componenta iniţială apersonală ( însumi, însăţi). Manifestă

identitate de persoană şi număr cu pronumele (substantivul) regent, rezultat al

unui acord paradigmatic dublant parţial, acord marcat la componenta

terminală (însumi, însuţi, însuşi). Prin faptul că au persoană şi număr, toate

59

Corneliu Dimitriu, Gramatica limbii române explicată, Morfologia, Ed. Junimea, Iaşi, 1979, p.135. 60

I. Iordan, V. Guţu Romalo, Al. Niculescu, Structura morfologică a limbii române contemporane, Ed.

Ştiinţifică, Bucureşti, 1967, p.131. 61

Irimia, G.L.R., p.111. 62

Mircea Zdrenghea, Limba română contemporană, Cluj, 1970, p.135. 63

Irimia, G.L.R., p.111. 64

Elena Dragoş, G.G. Neamţu, Observaţii asupra adjectivelor pronominale de întărire, LR, XLIII, nr.3-4,

Bucureşti, 1994, p.89-104.


51

unităţile discutate au şi caracter pronominal, fiind similare din acest punct de

vedere posesivelor ( meu, tău, său). Spunem de aceea, că în formularea adjectiv

pronominal de întărire calificativul pronominal înseamnă nu atât provenit din

pronume, cât are şi valoare pronominală.

6.2.Structura adjectivului pronominal de întărire

Formele adjectivului pronominal de întărire sunt relativ noi în limba română

şi s-au format din vechiul pronume personal provenit din latinescul ipse, variabil

după gen şi număr- însu, însă, înşi,înse şi formele atone de dativ ale pronumelui

reflexiv, variabile după persoană şi număr: mi, ne, ţi, vă,şi. Această structură

justifică forma înseşi la persoana a III-a feminin, plural şi nu însele, prezentă în

vorbirea celor mai mulţi şi acceptată în paradigma gramaticală a adjectivului

pronominal de întărire de cele mai multe dintre lucrările de specialitate.

În limba română actuală se manifestă tendinţa de înlocuire a formelor

adjectivului pronominal de întărire cu elemente care au rolul de a întări numele

sau pronumele: chiar, tocmai, singur, personal, în persoană, din cauza

nesiguranţei vorbitorilor în folosirea adjectivului. Nu este exclus ca aceste

forme, întrebuinţate mai cu seamă de indivizi cultivaţi, să devină încă o trăsătură

distinctivă între limba literară şi limba populară.65

Mioara Avram66

atrage atenţia asupra faptului că folosirea alăturată a

pronumelui de întărire şi a unui element de insistenţă sinonim (în exemplele de

tipul eu însumi personal, chiar el însuşi, tocmai autorul însuşi) este pleonastică

şi trebuie evitată.

6.3 Paradigma gramaticală a adjectivului pronominal de întărire

65

Niculina Iacob, Morfologia limbii române,(curs), Suceava, 2002, p.96. 66

Mioara Avram, Gramatica pentru toţi, Ed. Academiei, Bucureşti, 1986, p.131.


52

Persoana I

Singular plural

Masculin: însumi înşine

Feminin: însămi însene

Persona a II-a

Singular plural

Masculin: însuţi înşivă

Feminin: însăţi însevă

Persoana a III-a

Singular plural

Masculin:însuşi înşişi

Feminin:însăşi înseşi

La aceste forme, Gramatica Academiei67

adaugă, ca dublet ( alături de

înseşi), pentru persoana a III-a, plural, feminin, pe însele, apreciind că la acest

dublet, prezenţa pronumelui neaccentuat le în locul reflexivului şi se explică prin

identitatea pronumelor personale şi reflexive la persoana I şi a II-a (ne, vă).

Corneliu Dimitriu şi alţi specialişti combat această formă.

6.4. Categoriile gramaticale ale adjectivului pronominal de întărire

6.4.1. Persoana

Conţinutul categoriei gramaticale a persoanei se organizează în trei termeni

corelativi, din perspectiva subiectului vorbitor:

la persoana I, subiectul vorbitor fixează identitatea cu sine însuşi a

locutorului: eu însumi ( însămi); 67

G.A., I, p.154.


53

la persoana a II-a, subiectul vorbitor stabileşte identitatea cu sine însuşi a

interlocutorului: tu însuţi ( însăţi);

la persoana a III-a, vorbitorul subliniază identitatea cu sine însuşi a

obiectului comunicării lingvistice: el/ea însuşi/însăşi.

Sub aspect formal, această categorie se exprimă la nivelul componentului final

din structura adjectivului, pronumele reflexiv, prin supletivism:

însumi/însuţi/însuşi.

6.4.2. Genul

Opoziţia de gen se realizează în doi termeni:masculin şi feminin, în

interiorul fiecărei persoane:

M / F M / F

însumi/însămi înşine/însene

însuţi/însăţi înşivă/însevă

însuşi/însăşi înşişi/înseşi

Formal, această opoziţie se exprimă la nivelul primului constituent, prin

desinenţe: însu-, însă- înşi-, înse-.

6.4.3. Numărul

Categoria gramaticală a numărului se realizează în doi termeni: singular şi

plural. Cei doi termeni ai opoziţiei: singular şi plural îşi marchează identitatea

prin flexiune internă, la nivelul desinenţelor primului constituent: însu-, înşi-,

însă-, înse-, iar la nivelul celui de-al doilea constituent exprimarea numărului se

face prin supletivismul formelor pronumelor reflexive: -mi/ne, -ţi/vă. La

masculin, opoziţia singular-plural este accentuată de alternanţa consonantică s/ş:

însumi/înşine. La persoana a-III-a –şi nu marchează numărul.

-singular: (eu) însumi/însămi, (tu)însuţi/însăţi

-plural: (noi)înşine/însene, (voi) înşivă/însevă


54

6.4.4 Cazul

În ceea ce priveşte categoria gramaticală a cazului, părerile specialiştilor

sunt împărţite.

Această categorie gramaticală nu este acceptată la clasa în discuţie de către

cei mai mulţi specialişti.68

Dumitru Irimia69

consideră că adjectivul pronominal de întărire nu este

variabil în funcţie de categoria gramaticală a cazului.

Ion Coteanu70

şi Corneliu Dimitriu71

consideră că această categorie

gramaticală se regăseşte în flexiunea adjectivului pronominal de întărire la

feminin, singular. Formele de genitiv-dativ, care se opun celor de nominativ-

acuzativ, au în structură desinenţa de caz –e-, care se regăseşte şi în flexiunea

nominală la genitiv-dativ:

N-Ac. însămi însăţi însăşi

G-D însemi înseţi înseşi

6.5.Sintaxa adjectivului pronominal de întărire

În privinţa sintaxei adjectivului pronominal de întărire, nu există unitate de

vederi. Cei mai mulţi specialişti consideră că acesta intră în relaţie de

dependenţă exclusiv pe poziţie de determinant şi îndeplineşte funcţia sintactică

de atribut adjectival pe lîngă regentul nominal sau pronominal.

Exemplu: Era ca şi cînd fiinţa ei ar fi fost eu însumi.

( Preda, Cel mai iubit dintre pământeni, III, p.101)

Există specialişti care consideră că formele adjectivului pronominal de

întărire nu îndeplinesc nicio funcţie sintactică, pentru că au dobândit rolul unor

morfeme, comparabile cu articolul. Funcţia acestor forme este aceea de a

68

I. Iordan, V. Guţu Romalo, Al. Niculescu, Structura morfologică a limbii române contemporane, Ed,

Ştiinţifică, Bucureşti, 1967, p.131-134.

I. Iordan, V. Robu, Limba română contemporană, Ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1970, p.417-418. 69

Dumitru Irimia, Structura gramaticală a limbii române,Ed. Junimea, Iaşi, 1987, p.133. 70

Ion Coteanu, Limba română contemporană, I, Ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1974, p.263. 71

Corneliu Dimitriu, T.G., I, p.264.


55

identifica prin izolare persoana la care trimite un pronume personal sau un

substantiv.72

Se aduc în discuţie formele pronominale de tipul: mineşi,

tineşi,eluşi etc.

Dumitru Irimia73

consideră că numai cu întrebuinţare pronominală, formele

în discuţie pot îndeplini funcţia sintactică de subiect, în timp ce cu întrebuinţare

adjectivală, aceste forme nu intră în relaţii sintactice de structură, ci numai în

relaţii sintagmatice şi ca atare nu realizează nicio funcţie sintactică.

6.6.Comportamentul discursiv al formelor de întărire

Formele de întărire sunt, în majoritatea ocurenţelor, anaforice, intrând în

relaţie cu un antecedent (Vinovatul însuşi s-a deconspirat.) sau cu un subsecvent

(Însuşi vinovatul s-a deconspirat.).

Rar, când intră în relaţie cu un subiect nelexicalizat, formele de persoana I şi

a II-a pot funcţiona ca deictice: Însumi l-am văzut. Rar, în formule fixe, formele

de întărire sunt generice, împreună cu pronumele reflexiv /personal pe care îl

dublează: Stima de sine însuşi.

Formele de întărire au o frecvenţă relativ redusă, fiind folosite în special în

limba scrisă. În limba vorbită sunt preferate sinonimele adverbiale: chiar,

tocmai, personal, sinonimele adjectivale: propriu, singur, sinonimele

pronominale: unul, una sau sinonimele locuţionale: cu mâna mea, cu ochii mei

etc.74

Acestea sunt mult mai concrete decât formele de întărire şi mult mai uşor

de folosit.

72

I. Iordan, V. Robu, LRC, p.417. 73

Irimia, GLR, p.112-113. 74

GALR, I, p.222.


56

7. Pronumele şi adjectivul pronominal posesiv

7.1. Definiţia pronumelui posesiv

7.2. Structura pronumelui posesiv

7.3. Paradigma gramaticală a pronumelui posesiv

7.4. Categoriile gramaticale ale pronumelui posesiv

7.4.1. Persoana

7.4.2. Genul

7.4.3. Numărul

7.4.4. Cazul

7.5. Sintaxa pronumelui posesiv

7.6. Adjectivul pronominal posesiv

7.6.1. Definiţia adjectivului pronominal posesiv

7.6.2. Structura adjectivului pronominal posesiv

7.6.3. Morfologia adjectivului pronominal posesiv

7.6.3.1. Persoana

7.6.3.2. Genul

7.6.3.3. Numărul

7.6.3.4. Cazul

7.6.4. Sintaxa adjectivului pronominal posesiv

7.7. Cazuri speciale de folosire a unor pronume posesive

7.8. Probleme de ortografie legate de pronumele şi adjectivul posesiv

7.1.Definiţia pronumelui posesiv

Pronumele posesiv exprimă, ca semnificaţie specială, ideea de posesie şi are

o dublă referinţă nominală, indicând în acelaşi timp obiectul posedat şi

posesorul. Prin dublă referinţă nominală, pronumele posesiv se deosebeşte de


57

celelalte pronume. Pronumele posesiv înlocuieşte atât numele obiectului

posedat, cât şi numele posesorului.75

Sub aspect semantic, pronumele posesiv înlocuieşte substantive caracterizate

printr-un raport de posesiune implicând doi termeni, posesorul şi obiectul

posedat. Spre deosebire de pronumele personal neutru, pronumele posesiv se

caracterizează prin trăsătura semantică posesia, în sens larg. Pronumele posesiv

se înscrie între pronumele personale prin circumscrierea raportului de posesiune

la protagoniştii comunicării.

Pronumele posesiv îşi poate schimba valoarea gramaticală, devenind

adjectiv pronominal posesiv, atunci cînd nu mai are dublă referinţă nominală, ci

substituie numai numele posesorului, stă pe lîngă substantivul care denumeşte

obiectul posedat, determinîndu-l şi acordându-se cu acesta în gen, număr şi caz.

Mircea Zdrenghea76

neagă valoarea de adjectiv a posesivului, deoarece acesta

substituie întotdeauna un nume, păstrând astfel caracteristica semantică a

pronumelui, aceea de a substitui nume. Dacă am avea în vedere numai criteriul

semantic, această părere ar putea fi considerată corectă.

Având în vedere criteriul sintactic, se constată o deosebire fundamentală

între pronumele posesiv şi adjectivul pronominal posesiv: în timp ce pronumele

îndeplineşte şi funcţia sintactică de subiect, adjectivul pronominal îndeplineşte

numai funcţia sintactică de atribut.

Deci, trebuie să acceptăm că posesivul se actualizează, în funcţie de context,

cu valoare pronominală sau cu valoare adjectivală.

7.2 Structura pronumelui posesiv

Pronumele posesive se realizează ca o structură analitică, având două

elemente constitutive: articolul posesiv ( al, a, ai , ale) şi formele pronominale

(meu,mea, mei, mele etc). În structura de faţă, articolul posesiv nu se mai 75

G,A., p.155. 76

Mircea Zdrenghea, Adjective determinative sau pronume(posesive, demonstrative,relative, nehotărâte)?, LR,

IV,1955, nr.4, p.83-90.


58

constituie în morfem al cazului genitiv, deci nu se mai numeşte articol genitival,

aşa cum se întâmplă în sintagme alcătuite din al, a, ai, ale şi substantiv sau

pronume personal propriu-zis, de politeţe, demonstrativ, nehotărât, relativ-

interogativ.

În unele lucrări de specialitate, acest segment este numit pronume

semiindependent.77

G.G. Neamţu vorbeşte despre calitatea de pronume a lui al,

afirmînd că în interiorul pronumelui posesiv se manifestă un acord tipic

adjectival dinspre posesiv (meu, mea, mei, mele), înspre articol (al, a, ai, ale),

acord realizat întocmai ca în: băiatul meu (fetiţa mea, băieţii mei, fetiţele mele).

Cum pronumele ţine locul unui substantiv, iar acordul s-a produs dinspre

posesiv spre al,a,ai,ale, specialistul a dedus că acestea sunt pronume.

D.D.Draşoveanu78

în Teze şi antiteze în sintaxa limbii române conchide:

Al este în toate structurile pronume, fie că ţine locul unui substantiv ca în al

vecinului, al său, fie că reia un substantiv ca în copii ai vecinului, copii ai

săi.

Al este regent fie al unui genitiv, fie al unui adjectiv posesiv, încât nu poate

fi luat împreună cu acesta.

Posesivele se împart în două clase lexico-gramaticale: pronume posesive

(al) şi adjective posesive (meu), din paradigmele cărora lor trebuie exclus.

Paradigma desfăşurată a lui al.

singular plural

N al, a ai, ale

G - alor

D - alor

Ac al, a ai, ale

În concluzie, specialistul susţine că al este în toate structurile pronume.

77

G.G. Neamţu, Elemente de analiză gramaticală, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1989, p.62. 78

D.D. Draşoveanu, Teze şi antiteze în sintaxa limbii române, Ed. Clusium, Cluj,1997, p.106.


59

Corneliu Dimitriu se situează pe o poziţie tradiţională în ceea ce priveşte

acesta secvenţe (al, a, ai, ale, alor). Specialistul atrage atenţia asupra faptului că

aceste secvenţe nu pot aduce singure o informaţie completă, lexicală şi

gramaticală.79

Enunţuri de tipul *Al a venit sau *Ai a venit nu sunt acceptate în

limba română.

Precizez că aceasta este şi opinia mea, deoarece secvenţele al,a, ai ,ale, alor

îşi completează sensul şi pot îndeplini o funcţie sintactică, numai împreună cu

un element pronominal posesiv sau cu un nume ori substitut al acestuia în

genitiv.

7.3. Paradigma gramaticală a pronumelui posesiv

Persoana I Persoana a.II-a Persoana a-III-a

un posesor, un singur obiect posedat

al meu al tău al său

a mea a ta a sa

un posesor, mai multe obiecte posedate

ai mei ai tăi ai săi

ale mele ale tale ale sale

mai mulţi posesori, un singur obiect posedat

al nostru al vostru al lor*

a noastră a voastră a lor*

mai mulţi posesori, mai multe obiecte posedate

ai noştri ai voştri ai lor*

ale noastre ale voastre ale lor*80

79

Dimitriu, T.G., I,p.268. 80

Acestea sunt formele pronumelui personal în cazul genitiv, care nu devin pronume posesive, ci îşi păstrează

valoarea de pronume personale.


60

7.4 Categoriile gramaticale ale pronumelui posesiv

7.4.1. Persoana

Persoana pronumelui posesiv rezultă doar din unul din componenţii

structurii sale, şi anume din elementul pronominal, care arată că posesorul poate

fi vorbitorul , interlocutorul sau obiectul dialogului.

Persoana I –posesorul este locutorul ( meu);

Persoana a II-a –posesorul este interlocutorul (tău);

Persoana a III-a –posesorul este persoana despre care se vorbeşte (său).

7.4.2 Genul

Ca şi la celelalte pronume, datorită trăsăturii semantice+uman, categoria

genului se realizează la pronumele posesive în doi termeni corelativi: masculin-

feminin.

Articolul din structura pronumelui posesiv indică genul pronumelui posesiv

şi se acordă în gen şi număr cu numele obiectului posedat. Forma de gen a

elementului pronominal nu are legătură cu genul posesorului, ci este impusă

numai formal de genul articolului : în al meu, elementul pronominal meu are

forma de masculin cerută de masculinul articolului al, fiind indiferent la genul

posesorului, care poate fi atât masculin, cât şi feminin.

Dumitru Irimia81

este de părere că în planul expresiei, opoziţia se realizează

la nivelul ambilor constituenţi ai sintagmei, prin desinenţe, variabile şi în

funcţie de gen:

Masculin: -l…-u/-i…i: al meu/ai mei, al nostru/ai noştri, al său/ai săi,

al lor/ai lor

Feminin:-Ф…Ф(ă)/-le…le(e):a mea/ale mele, a noastră/ale noastre, a sa/ale sale

a lor/ale lor

81



61

La persoana a III-a, plural, opoziţia de gen se realizează numai la nivelul

primului constituent: ai lor/ ale lor.

7.4.3 Numărul

În ceea ce priveşte numărul, obiectul posedat înlocuit prin articolul posesiv,

poate fi la singular sau poate reprezenta o pluralitate de obiecte. La fel şi în

cazul posesorului, acesta poate fi unul singur, dar pot fi şi mai mulţi. Deci,

formele pronumelui posesiv sunt în funcţie de numele posesorului şi de numele

obiectului posedat:

un posesor, un singur obiect posedat: al meu, a mea, al tău, a ta, al său, a

sa;

un posesor, mai multe obiecte posedate: ai mei, ale mele, ai tăi, ale tale, ai

săi, ale sale;

mai mulţi posesori, un singur obiect posedat:al nostru, a noastră, al

vostru, a voastră, al lor, a lor;

mai mulţi posesori, mai multe obiecte posedate: ai noştri, ale noastre, ai

voştri, ale voastre, ai lor, ale lor.

7.4.4 Cazul

Formele care au în structură articol posesiv la singular realizează numai

nominativul şi acuzativul, marca distinctivă a cazului acuzativ fiind morfemul

pe: al tău/ pe al tău. Cînd acuzativul nu este expresia funcţiei sintactice de

complement direct, anularea omonimiei cu nominativul este realizată prin

intermediul prepoziţiilor cerute de funcţiile sintactice pe care le exprimă: la, cu

despre, pentru al tău.

Corneliu Dimitriu82

este de părere că formele care au în structură articol

posesiv la singular au în anumite contexte şi cazul vocativ.

Exemplu: Hei, al meu, tu de acolo, vino! 82



62

Structurile cu articol posesiv la plural au şi cazurile genitiv şi dativ.

Omonimia nominativ-acuzativ se anulează ca şi la formele de singular: N-ai

tăi/Ac-pe ai tăi, cu au tăi etc. Omonimia genitiv-dativ se anulează la nivel

sintactic: G- bucuria alor tăi, asupra alor tăi/ D- datorită alor tăi.

G.G. Neamţu83

consideră că cea mai frecventă greşeală este interpretarea

unui pronume posesiv cu funcţie de nume predicativ ca fiind genitiv în loc de

nominativ. Autorul recomandă următoarele pentru evitarea confuziei:

1.Cazul posesivului îl dă al (a, ai, ale), cazul său contând pentru pronumele

posesiv în întregime. Reprezentând pronumele posesiv al obiectului posedat, în

concepţia specialistului, al (ai, a, ale) poate fi înlocuit cu substantivul care

denumeşte obiectul posedat.

Exemplu: Casa rămîne a mea.

Casa rămîne casa mea.

În structura astfel obţinută, poziţia lui al (a, ai, ale) este ocupată de un

substantiv, al cărui caz nominativ este evident.

2.Dacă posesivul propriu-zis de genul feminin, număr singular (mea, ta) ar

fi în cazul genitiv ar trebui să aibă forma identică cu a adjectivului, respectiv:

mele, tale. Trecând posesivul din casa mea este nouă la genitiv, obţinem

ferestrele casei mele. Deci, opoziţia mea-mele este cea dintre nominativ-

genitiv.

7.5.Sintaxa pronumelui posesiv

Pronumele posesive intră în orice tip de relaţii sintactice. În relaţie de

interdependenţă, pronumele posesiv ocupă poziţia de subiect sau de nume

predicativ:

subiect:

Ai noştri au avut revelaţia în chiar cursul prelegerii teoretice. 83

G.G. Neamţu, Elemente de analiză gramaticală, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1989, p.76.


63


Nici ale mele n-o interesau.


nume predicativ:

nominativ: Aceste organe erau ale noastre.


Tu nu ştiai că e al meu.

(Preda, Moromeţii, I, p.63)

genitiv: Ei sunt contra alor noştri.

acuzativ: Scrisorile sunt de la ai mei.

În relaţie de dependenţă, pronumele posesiv ocupă de regulă poziţia de

determinant şi mai rar poziţia de regent ( Ai voştri de acolo sunt cei mai silitori).

Pe poziţie de determinant, pronumele posesiv îndeplineşte diferite funcţii

sintactice:

atribut pronominal:

în genitiv: Discuţiile împotriva alor tăi nu mi-au plăcut.

în dativ: A fost o reuşită datorită alor tăi.

în acuzativ: Cîteva capete cunoscute, nimeni dintr-ai mei.


apoziţie:

Casa alor mei şi alor tăi, adică alor noştri, este acolo.

atribut circumstanţial:

în genitiv: Îl ştiam contra alor mei.

în acuzativ: El te-a considerat ca al său.

complement direct:

Să le încarce pe-ale mele.


Fă-l pe al meu că trebuie să-l înham.

(Preda, Moromeţii, I, p.75)


64


Îşi apropie chipul de al meu.


Compară înţelegerea mea cu a ta.


complement de agent: Cărţile au fost citite de ai tăi.

Complement prepoziţional84

: Se tem de ai voştri.


în genitiv: S-a aşezat înaintea alor tăi.

în acuzativ: Într-al său nu era niciuna.


Îi văzui în întuneric privirea şi chipul sub al meu.



în genitiv: A plecat înaintea alor tăi.

în acuzativ: A sosit după ai tăi.


Aparenţe de vinovăţie mai anodine decît a mea.


Ce i se poate întîmpla unei femei cu un suflet atît de pur ca al tău.



în genitiv: A întârziat din cauza alor săi.

în acuzativ: A fost sancţionat pentru ai tăi.


Luptă pentru ai săi.


În pofida alor mei, tot voi pleca. 84

GALR,I, p.239.


65


Am reuşit datorită alor tăi.


Se joacă mereu cu ai mei.


Pe lângă ai tăi mai vin şi alţii.


În afară de ai tăi nu a mai venit nimeni.


În privinţa alor tăi, nu zic nimic.


În locul alor tăi, nu procedam aşa.


În locul alor tăi, au venit ei.


Îl ştiam contra alor tăi.

7.6. Adjectivul pronominal posesiv

7.6.1 Definiţia adjectivului pronominal posesiv

În Gramatica Academiei se spune că atunci când însoţeşte numele

obiectului posedat, pronumele posesiv continuă să ţină locul numelui

posesorului şi, în acelaşi timp, determină substantivul arătând al cui este

obiectul. În acest context, pronumele se numeşte adjectiv pronominal posesiv.

Exemplu: M-am pomenit cu o floare pe biroul meu.



66

Corneliu Dimitriu85

consideră că adjectivele pronominale sunt cuvintele care,

având în principiu acelaşi corp fonetic cu pronumele posesive, substituie numai

posesorul-ce poate fi vorbitorul (=persoana I), interlocutorul (=persoana a II-a )

sau obiectul dialogului (=persoana a III-a ), care ( în afara persoanei) au gen,

număr, caz motivate în general printr-un regent nominal ce reprezintă posedatul

şi care îndeplinesc pe lângă acest regent nominal funcţia sintactică de atribut

adjectival.

Prin faptul că substituie un nume, adjectivul pronominal posesiv se

deosebeşte de toate celelalte adjective pronominale existente în limba română,

care nu substituie un nume, ci transmit doar ceea ce am numit convenţional86

informaţie gramaticală de tip determinativ.

7.6.2. Structura adjectivului pronominal posesiv

Adjectivul pronominal posesiv poate avea două tipuri de structuri: una

analitică, omonimă cu a pronumelui posesiv, conţinând, adică, articolul posesiv

şi elementul pronominal posesiv, şi alta sintetică, reprezentată numai prin

elementul pronominal posesiv. Ambele structuri ale adjectivului pronominal

posesiv substituie un singur nume, posesorul, care se află în relaţie de posesie cu

substantivul posedat-regent.

Exemplu: Cel mai adânc instinct al meu intrase în alarmă.


Exemplu: M-am pomenit cu o floare pe biroul meu.


Adjectivul pronominal posesiv sunt întrebuinţate singure, fără articol

posesiv, când urmează imediat unui substantiv determinat prin articol definit

enclitic87

.

Exemplu: Spre fascinaţia mea, nu se mai stinse tot timpul cît urlă. 85

Dimitriu, T.G., I, p.278. 86




67


Sunt precedate de articol posesiv, în anumite condiţii morfologice şi

sintactice88

:

dacă substantivul regent rămîne nedeterminat prin articol-morfem sau este

determinat prin articol nedefinit:

Un prieten de-al meu care s-a dus şi el să se uite.


dacă pronumele adjectival precede substantivul, care rămâne nedeterminat

prin articol-morfem: Ea este a ta prietenă.

dacă între substantivul regent şi pronumele adjectival se interpune un alt

determinant: Prietenul acesta al tău a plecat.

7.6.3 Morfologia adjectivului pronominal posesiv

7.6.3.1. Persoana

În ceea ce priveşte flexiunea, adjectivul pronominal posesiv se aseamănă cu

pronumele posesiv, la ambele existând persoana, genul, numărul şi cazul.

Persoana se află, în ambele structuri ale adjectivului pronominal posesiv, în

elementul pronominal posesiv, care poate arăta că posesorul este vorbitorul,

adică persoana I, interlocutorul, adică persoana a II-a sau obiectul dialogului,

adică persoana a III-a.

Exemple:

persoana I:

Era despărţirea, pe care fiinţa mea o percepea cum se apropie.


M-am pomenit cu o floare pe biroul meu.


persoana a II-a: Cartea ta este aici.

persona a III-a: 88

Ibidem


68

Cu o expresie de mare încântare pe chipul său.

(Preda, Cel mai iubit dintre pământeni, II, p.110-111)

7.6.3.2. Genul

Genul adjectivului pronominal posesiv are un caracter exclusiv formal,

deoarece depinde de genul substantivului posedat-regent.

Exemplu: fata mea, băiatul meu/ o fată a mea, un băiat al meu.

7.6.3.3. Numărul

În privinţa numărului89

, există de asemenea asemănări între adjectivul

pronominal posesiv şi pronumele posesiv.

Şi la adjectivul pronominal posesiv putem vorbi de opoziţia singular/plural

caracterizată uneori atât prin conţinut, cât şi prin formă, ( copilul meu, un copil

al meu/ copilul nostru, un copil al nostru), iar alteori numai prin formă ( copilul

meu, un copil al meu/copiii mei, nişte copii ai mei).

La persoana a III-a a adjectivului pronominal posesiv există numai opoziţia

formală singular/plural ( copilul său, un copil al său/copiii săi, nişte copii ai

săi), în locul pluralului caracterizat şi prin conţinut, şi prin formă, se utilizează

pronumele personal lor, neprecedat ( copilul său,copilul lor) sau precedat de

articolul posesiv ( un copil al său, un copil al lor).

7.6.3.4. Cazul

În privinţa cazului, la adjectivul pronominal posesiv trebuie făcută distincţia

între formele analitice şi cele sintetice.90

89


Ibidem, p.274-275.


69

Structura analitică a adjectivului pronominal posesiv are articolul posesiv

invariabil după caz, atât la singular ( un copil al meu/ unui copil al meu), cât şi

la plural ( nişte copii ai mei/ unor copii ai mei), singura modificare formală

pentru caz, se întâlneşte la femininul singular al elementului pronominal

posesiv, care la nominativ-acuzativ este o fată a mea, iar la genitiv-dativ este

unei fete a mele. La toate celelalte adjective pronominale posesive analitice,

cazul este preluat de la substantivul posedat-regent, fără nicio modificare

formală.

Structura sintetică a adjectivului pronominal posesiv nu ridică probleme în

privinţa flexiunii cazuale atunci când, fiind neprecedată de prepoziţie, se

subordonează substantivului posedat-regent articulat hotărât, de la care preia

cazul. Nu îşi schimbă forma la masculin singular şi plural (copilul meu/copilului

meu; copiii mei /copiilor mei), şi la feminin plural (fetele mele/fetelor mele), dar

îşi schimbă forma la feminin singular ( fata mea/ fetei mele ).

Corneliu Dimitriu91

dezbate o situaţie particulară întâlnită în vorbirea

populară şi familiară, atunci când adjectivul pronominal posesiv sintetic pentru

persoanele a II-a şi a III-a singular este postpus unui substantiv, care indică

grade de rudenie, structura în întregime apărând cu modificări fonetice şi

morfologice complexe: tat-tu, frat-tu, mă-ta, mă-tei, sor-ta etc.

Cu privire la termenii meu, tău etc. interpretaţi de gramatica tradiţională ca

adjective posesive, părerile specialiştilor în domeniu sunt împărţite.

Astfel, Dumitru Irimia92

consideră că aceşti termeni aparţin la două subclase

de pronume diferite: pronume posesive şi pronume personale. În flexiunea

pronumelui românesc, considerat în ansamblul clasei, se manifestă deci

omonimia pronume personal în genitiv-pronume posesiv. Anularea acestei

omonimii se realizează la nivel sintactic: sunt pronume posesive termenii

înscrişi în relaţie directă cu substantive: cartea mea; tot aceşti termeni devin

91


Irimia, GLR, I, p.103-105.


70

pronume personale, când relaţia cu regentul se realizează prin intermediul

prepoziţiilor care cer cazul genitiv: în faţa mea, împotriva mea etc.

Corneliu Dimitriu93

consideră aceste forme pronume în devenire, de alt tip

decât posesivele, în cazul acuzativ. Autorul consideră că am avea de-a face, în

acest caz, cu un proces neîncheiat de constituire a unui nou pronume desprins

din posesiv (mai exact, din adjectivul pronominal posesiv), dar diferit de acesta.

Acest pronume în devenire, care indică vorbitorul, interlocutorul şi obiectul

dialogului, apare într-un singur tip de context precedat de prepoziţii sintetice sau

analitice considerate de obicei ca fiind ale genitivului: contra, împotriva,

asupra, în faţa, în spatele, în jurul etc.

Are persoana şi numărul caracterizate prin conţinut şi formă, genul se

caracterizează numai formal, fiind impus de prepoziţia cu care se construieşte,

neavînd legătură cu genul vorbitorului ( în faţa mea, în spatele meu), cazul este

întotdeauna acelaşi şi anume, acuzativul, motivat prin acordul iniţial cu

substantivul pe care îl determină.

Despre rezolvarea tradiţională a acestei situaţii, în Gramatica Academiei94

se

spune că după prepoziţiile şi locuţiunile prepoziţionale care se construiesc cu

substantivul sau cu pronumele personal de persoana a III-a în genitiv, se

foloseşte pentru persoana I şi a II-a adjectivul posesiv în acuzativ.

7.6.4 Sintaxa adjectivului pronominal posesiv

În unele lucrări de specialitate, se afirmă că adjectivului pronominal posesiv

îi este specifică relaţia de dependenţă, în care nu poate ocupa niciodată poziţia

de regent, ci doar pe aceea de determinant al unui nume faţă de care îndeplineşte

funcţia sintactică de atribut adjectival.95

Exemplu:

93

Dimitiu, T.G., I, p.276-278. 94

G.A., I, p.158. 95

Niculina Iacob, Morgologia limbii române(curs), Suceava, 2002,p.102.


71

Faceţi ipoteze cu pistoale mitralieră şi munţi şi asupra sentimentelor

mele de clasă.


Rodica Nagy96

menţionează şi alte funcţii sintactice ale adjectivului

pronominal posesiv, şi anume:


Îi dădu acel telefon în faţa mea.



Au venit acasă înaintea mea.


Din cauza ta nu am venit.


În locul tău, nu aş fi plecat.


Prin intermediul tău am găsit soluţia.


În viziunea ta nu am scris.


Nimeni nu a scris, cu excepţia ta.


Mi-eşti foarte drag, dar nu în locul tău, ci al meu.


Alte funcţii sintactice îndeplinite de adjectivul pronominal posesiv97

:

nume predicativ:

Ei au fost împotriva voastră.


96

Rodica Nagy, Sintaxa limbii române actuale, II, Ed. Universităţii, Suceava, 2004, p.194,204,213, 217. 97

Ion Popa, Marinela Popa, Limba Română, Ed. Niculescu, Bucureşti, 2001, p.303.


72

Toţi au luptat împotriva ta.


Ştia legea şi a acţionat în baza sa.


Are o restanţă şi se pregăteşte în vederea sa.


În ciuda voastră, tot voi pleca.


În afara ta , vor mai veni şi ei.


Îl ştiam contra voastră.

Dar, Dumitru Irimia98

precizează că în acest context, când relaţia cu regentul

se realizează prin intermediul prepoziţiilor cu recţiune genitivală, termenii în

discuţie sunt pronume personale: în faţa mea, împotriva mea etc.

7.7 Cazuri speciale de folosire a unor pronume posesive

În Gramatica Academiei99

se precizează că pronumele şi adjectivele posesive

au uneori sensuri limitate:

Al meu poate însemna bărbatul meu;

Exemplu: Mi-a spus al meu că ai fost pe la noi.

Al meu, al tău, al său etc. pot avea sensul de lucruri personale,

proprietate, avut;

Exemplu: Eu am un pământ aici. Al vostru este departe.

Ale mele, ale tale, ale sale etc. pot avea înţelesul de păreri, obiceiuri;

Exemplu: Din ale sale, e greu să-l scoţi.

Ai mei, ai tăi, ai săi etc. pot echivala cu părinţii, rudele, prietenii;

Exemplu: Ai noştri au avut revelaţia în chiar cursul prelegerii teoretice.

98

Irimia, GLR, p.103. 99

G.A., I, p.159-160.


73


7.8.Probleme de ortografie legate de pronumele şi adjectivul posesiv

Dumitru Bejan100

precizează câteva reguli de scriere corectă a pronumelor şi

adjectivelor pronominale posesive, şi anume:

1.Pronumele şi adjectivele pronominale posesive de persoanele I şi a II-a

plural masculin se scriu întotdeauna cu un i: Ai noştri/ai voştri au plecat;

colegii noştri/ colegii voştri.

2.Normele limbii literare recomandă formele: un coleg/de-ai mei/ de-ai tăi/

de-ai noştri/ de-ai voştri; o colegă/de-ale mele/ de-ale tale/ de-ale sale /de-ale

voastre şi nu un coleg de-al meu/de-al tău/ de-al său/ de-al nostru/ de –al

vostru; o colegă de-a mea/ de-a ta / de-a sa/ de-a noastră/ de-a voastră.

3.Uneori, cînd adjectivele pronominale posesive stau după substantive

nearticulate sau cu –u final care ţine şi loc de articol hotărât, substantive care

denumesc, de regulă, grade de rudenie, ele se leagă de acestea prin cratimă,

constituindu-se ca o silabă în plus: maică-mea, maică-ta, maică-sa; văru-meu,

văru-tău, văru-său; frate-meu, frate-tău, frate-său.

Ele au şi alte variante neliterare care la genitiv şi la dativ feminin singular se

scriu cu doi i şi cu liniuţă de unire: soră-mii, soră-tii, soră-sii.

7.9 Diferenţa dintre pronumele personal şi adjectivul posesiv

Confuzia adjectivului posesiv cu pronumele personal (în genitiv), vizează în

special persoana a III-a: său (sa, săi, sale)/ lui (ei,lor).

G.G. Neamţu101

recomandă următoarele pentru evitarea confuziei:

1. Lui, ei, lor sunt întotdeauna pronume personale, niciodată posesive. Îşi

confirmă calitatea de pronume personal în genitiv sau dativ prin desinenţele –ui

(masculin, singular), -ei (feminin, plural), -or (plural, ambele genuri), pe care

100

Dumitru Bejan, Gramatica limbii române, Ed. Echinox, Cluj, 2001, p.115. 101

G.G. Neamţu, Elemente de analiză gramaticală, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1989, p.81-83.


74

posesivele nu le au. Se încadrează în mod clar în paradigma pronumelui

personal de persoana a III-a, ale cărei forme de nominativ-acuzativ sunt el, ea,

ei, ele. În plus, un pronume personal în nominativ-acuzativ nu poate deveni

pronume (adjectiv) posesiv în genitiv-dativ. Problema unei interpretări greşite se

discută bineînţeles numai când sunt în genitiv. În concluzie, lui, ei, lor în genitiv

(fără prepoziţie), pe lîngă un substantiv au funcţia de atribute pronominale

genitivale.

2. Său, sa, săi, sale sunt întotdeauna adjective posesive, niciodată pronume

personale. În exemplul cartea mea , se observă imediat identitatea de categorii

la posesiv şi substantiv. Trecând substantivul la plural ( cărţile), posesivul îşi

schimbă obligatoriu forma într-una de plural ( mele), deci cărţile mele. Astfel s-

a dovedit acordul în număr. În concluzie, aceşti termeni sunt adjective posesive.


75

Concluzii

În lucrarea de faţă, mi-am propus să realizez o prezentare a clasei

pronumelor personale din limba română, o categorie atât de controversată de-a

lungul timpului şi în acelaşi timp de un mare interes.

Lucrarea este structurată în şapte capitole, fiecare dintre ele având

subcapitole aferente, o introducere, în care am precizat poziţia pronumelui între

celelalte părţi de vorbire şi l-am caracterizat succint din punct de vedere

morfologic şi sintactic.

În capitolul întâi am prezentat definiţia pronumelui din punctul de vedere al

mai multor specialişti în domeniu: Ion Coteanu, Mircea Zrenghea, Mioara

Avram, Dumitru Irimia, Corneliu Dimitriu, G.G. Neamţu, precum şi definiţia

dată de gramatica tradiţională.

În al doilea capitol, am precizat definiţia şi clasificarea pronumelor

personale.

În celelalte capitole, am prezentat fiecare tip de pronume din clasa

pronumelor personale:

pronumele personal propriu-zis;

pronumele personale de politeţe;

pronumele reflexiv;

adjectivul pronominal de întărire;

pronumele şi adjectivul pronominal posesiv.

Pronumele personal propriu-zis a fost prezentat, după următorul şablon:

definiţia pronumelui personal propriu-zis;

paradigma gramaticală ;

categoriile gramaticale;

sintaxa pronumelui personal;

valori de întrebuinţare;

comportamentul discursiv al pronumelui personal propriu-zis.


76

Capitolele ulterioare păstrează în mare parte aceeaşi structură, cu precizarea

că s-au adus completări în ceea ce priveşte ortografia şi evitarea confuziilor de

genul: pronume personal/ pronume reflexiv; pronume personal/ adjectiv

posesiv.

În prezentarea pronumelui posesiv, a fost tratat şi adjectivul pronominal

corespunzător.

În ceea ce priveşte bibliografia, menţionez că am consultat numeroase

lucrări de specialitate, aparţinând unor mari gramaticieni, precum și Gramatica

limbii române, Editura Academiei, 2005.

În procesul de prezentare a funcţiilor sintactice îndeplinite de fiecare tip de

pronume din clasa celor personale, am folosit ca texte-suport, romanele lui

Marin Preda:

Cel mai iubit dintre pământeni.

Moromeţii.

Studiul limbii trebuie mereu îmbinat şi completat cu studiul literaturii,

deoarece operele literare oferă cele mai frumoase şi mai potrivite modele de

limbă literară. Studiul gramaticii şi al celorlalte compartimente ale limbii în

interdependenţă cu studiul literaturii are ca scop dezvoltarea dragostei şi

respectului pentru limba şi literatura română, precum şi deprinderea unor

modele de exprimare îngrijită şi variată, exprimare aleasă, frumoasă, elegantă,

bogat nuanţată sub toate aspectele.

Astfel, susţinând această idee, Mihai Eminescu spunea: Când cineva nu s-a

împrietenit măcar cu gramatica românească, să nu cuteze a scrie poezii şi

novele.

Mulţi au fost scriitorii care au exprimat în versuri sau în proză meritele

acestei înalte doamne care este limba română, unul dintre ei fiind George

Coşbuc care considera că: Limba este cea mai puternică legătură a unui neam.

Ea este sufletul neamului, este firea şi fiinţa lui.


77

BIBLIOGRAFIE

Gramatica limbii române, I, Ed. Academiei, Bucureşti, 1963, p.135-212

Gramatica limbii române, I, Ed. Academiei, Bucureşti, 2005, p.181-254

Avram, Mioara, Gramatica pentru toţi, Ed. Academiei, Bucureşti, 1986

p.123-131

Bejan, Dumitru, Gramatica limbii române, Ed. Echinox, Cluj, 2001, p.107-

115

Cîmpeanu, Eugen,Funcţia sintactică a pronumelui reflexiv, în Cercetări de

lingvistică, an V, 1960, nr.1-2, p.85-95

Coteanu, Ion, Gramatica de bază a limbii române, Ed. Albatros, Bucureşti,

1982, p.122

Coteanu, Ion, Limba română contemporană, I, Ed, Didactică şi Pedagogică,

Bucureşti, 1974, p.263

Dimitriu, Corneliu, Tratat de gramatică a Limbii Române, I, Morfologia,

Institutul European, Iaşi, 1999, p.135-278

Dragoş, Elena, Neamţu,G.G., Observaţii asupra adjectivelor pronominale

de întărire, LR, XLIII, nr.3-4, Bucureşti, 1994, p.89-104

Draşoveanu, D.D., Teze şi antiteze în sintaxa limbii române, Ed. Clusium,

Cluj, 1997, p.106

Goga, Mircea, Gramatica limbii române fără profesor, Ed. Dacia, Cluj,

1995, p.46-47

Iacob, Niculina, Morfologia limbii române, (curs), Suceava, 2002, p.84-102

Iordan, Iorgu, Robu, Vladimir, Limba română contemporană, Ed. Didactică

şi Pedagogică, Bucureşti, 1970, p.417-418

Iordan, Iorgu, Guţu Romalo, Valeria, Niculescu, Alexandru, Structura

morfologică a limbii române contemporane, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti,

1967, p.68-134


78

Irimia, Dumitru, Gramatica limbii române, Ed. Polirom, Iaşi, 1997,p.95-

293

Irimia, Dumitru, Structura gramaticală a limbii române, Numele şi

pronumele ●Adverbul, Ed. Junimea, Iaşi, 1987, p.133

Nagy, Rodica, Determinare completivă şi determinare circumstanţială în

limba română, Ed. Universităţii, Suceava, 2002, p.112

Nagy, Rodica, Sintaxa limbii române actuale, II, Funcţii sintactice, Ed

Universităţii, Suceava, 2004, p.81-217

Neamţu, G.G., Elemente de analiză gramaticală-99 de confuzii/distincţii,

Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1989, p.62-255

Oprea, Ioan, Romanistică,(curs), Suceava, p.116-117

Popa, Ion, Popa, Marinela, Limba Română, Ed. Niculescu, Bucureşti, 2001,

p.303

Zdrenghea, Mircea, Limba română contemporană, Morfologia, Cluj,1970,

p.126-135

Zdrenghea, Mircea, Adjective determinative sau pronume (posesive,

demonstrative, relative-interogative, nehotărâte)?, LR, IV, 1955, nr.4, 83-

90


79

IZVOARE

Preda,Marin, Cel mai iubit dintre pămînteni, I, Ed. Cartea Românească,

Bucureşti, 1984

Preda, Marin, Cel mai iubit dintre pămînteni, II, Ed. Cartea Românească,

Bucureşti, 1984

Preda, Marin, Cel mai iubit dintre pămînteni, III, Ed. Cartea Românească,

Bucureşti, 1984

Preda, Marin, Moromeţii, I , Ed. Cartex Serv, Oradea, 2003

Preda, Marin, Moromeţii, II, Ed. Cartex Serv, Oradea, 2003

ABREVIERI

GA Gramatica limbii române, I, Ed Academiei, Bucureşti, 1963

GAL R Gramatica limbii române, I, Ed. Academiei, Bucureşti, 2005

GLR Gramatica limbii române, Ed. Polirom, Iaşi, 1997

TG Tratat de gramatică a Limbii Române, I, Institutul European, Iaşi,

1999

LRC Limba română contemporană, Ed. Didactică şi Pedagogică,

Bucureşti, 1970


80

CUPRINS

Noţiuni introductive……………………………………………………..2

1. Definiţia şi clasificarea pronumelor…………………………………...4

1.1.Definiţia pronumelui………………………………….................4

1.2.Clasificarea pronumelor………………………………………....6

2.Pronumele personale………………………………………….................11

2.1. Definiţia pronumelor personale……………………………….11

2.2. Clasificarea pronumelor personale…………………………….12

3. Pronumele personal propriu-zis………………………………………...13

3.1.Definiţia pronumelui personal propriu-zis………………………13

3.2.Paradigma gramaticală a pronumelui personal propriu-zis……...14

3.3.Categoriile gramaticale ale pronumelui personal propriu-zis……17

3.3.1. Persoana………………………………. ………....17

3.3.2. Genul…………………………………...................17

3.3.3. Numărul………………………………………......18

3.3.4. Cazul……………………………………………...19

3.4. Sintaxa pronumelui personal propriu-zis………………………...21

3.5. Valori de întrebuinţare a pronumelui personal

propriu-zis………………………………………………………...25

3.6. Comportamentul discursiv al pronumelui personal propriu-zis….26

4. Pronumele personal de politeţe sau de reverenţă…………………………..27

4.1.Definiţia pronumelui personal de politeţe……………..................28

4.2.Paradigma gramaticală a pronumelui de politeţe………………...29

4.3. Categoriile gramaticale ale pronumelui personal de politeţe…....31

4.3.1.Persoana…………………………………………….31

4.3.2. Numărul…………………………………………....31

4.3.3. Genul……………………………………………….31


81

4.3.4. Cazul………………………………………………32

4.4. Sintaxa pronumelui personal de politeţe………………………...33

4.5. Comportamentul discursiv al pronumelui personal de politeţe….36

5. Pronumele reflexiv………………………………………………………..36

5.1.Definiţia pronumelui reflexiv…………………………................37

5.2.Paradigama gramaticală a pronumelui reflexiv………………….38

5.3. Tipurile de reflexiv……………………………………………...39

5.4. Categoriile gramaticale ale pronumelui reflexiv………………..41

5.4.1. Persoana………………………………………………….41

5.4.2. Numărul………………………………………………….42

5.4.3. Genul…………………………………………………….42

5.4.4. Cazul……………………………………………………..42

5.5. Sintaxa pronumelui reflexiv……………………………………..44

5.6. Ortografia pronumelor reflexive neaccentuate…………………..47

5.7. Diferenţa dintre pronumele reflexiv şi pronumele

personal……………………………………………………….…49

6. Adjectivul pronominal de întărire………………………………………...50

6.1.Definiţia adjectivului pronominal de întărire…………………..…50

6.2. Structura adjectivului pronominal de întărire………………….…52

6.3.Paradigma gramaticală a adjectivului pronominal de întărire…….53

6.4.Categoriile gramaticale…………………………………………...53

6.4.1.Persoana……………………………………….................53

6.4.2.Genul……………………………………………………..54

6.4.3 Numărul………………………………………………......54

6.4.4. Cazul……………………………………………………..55

6.5. Sintaxa adjectivului pronominal de întărire……………………….55

6.6. Comportamentul discursiv al formelor de întărire………………...56

7.Pronumele şi adjectivul pronominal posesiv……………………………....57

7.1. Definiţia pronumelui posesiv……………………………………...57


82

7.2.Structura pronumelui posesiv……………………………………....58

7.3.Paradigma gramaticală a pronumelui posesiv……………………...60

7.4.Categoriile gramaticale………………………………………….....61

7.4.1.Persoana………………………………………………….61

7.4.2. Genul……………………………………………………61

7.4.3.Numărul………………………………………………….62

7.4.4. Cazul………………………………………………….…62

7.5. Sintaxa pronumelui posesiv…………………………………….….63

7.6 Adjectivul pronominal posesiv…………………………………..…66

7.6.1.Definiţia adjectivului pronominal posesiv……………….…66

7.6.2. Structura adjectivului pronominal posesiv………………....67

7.6.3.Morfologia adjectivului pronominal posesiv…………….…68

7.6.3.1. Persoana……………………………………………68

7.6.3.2.Genul………………………………………………..69

7.6.3.3.Numărul…………………………………………….69

7.6.3.4. Cazul……………………………………………….69

7.6.4. Sintaxa adjectivului pronominal posesiv……………………71

7.7. Cazuri speciale de folosire a unor pronume posesive……………….73

7.8. Probleme de ortografie legate de pronumele şi adjectivul

posesiv…………………………………………………………………73

7.9 Diferenţa dintre pronumele personal şi adjectivul

posesiv…………………………………………………………………74

Concluzii…………………………………………………………………….76

Bibliografie………………………………………………………….……….78

Izvoare……………………………………………………………….………80

Abrevieri…………………………………………………………….……….80

Cuprins………………………………………………………………………81

PRONUMELE PERSONALE - · PDF fileÎn Gramatica limbii române8 pronumele este...

Documents

Transcript of PRONUMELE PERSONALE - · PDF fileÎn Gramatica limbii române8 pronumele este...