Prologul Evangheliei după Ioan
-
Upload
toni-mcconnell -
Category
Documents
-
view
22 -
download
6
description
Transcript of Prologul Evangheliei după Ioan
Prologul Evangheliei după Ioan
1
LA ÎNCEPUT ERA CUVÂNTUL ŞI CUVÂNTUL ERA LA DUMNEZEU ŞI
DUMNEZEU ERA CUVÂNTUL
Evanghelistul Ioan scrie evanghelia sa mai târziu decât ceilalţi evanghelişti sinoptici
şi ţine, la rândul său, să completeze rapoartele lor. Evanghelistul Matei, a scris evanghelia sa,
în primul rând, pentru cititorii săi iudeo-creştini; şi pentru a-i determina pe aceştia, ca să se
ataşeze cât mai mult de Mântuitorul, el le arată, că Domnul Iisus Hristos îşi are originea Sa
din cei mai iluştri bărbaţi ai poporului evreu, începând chiar de la Abraham, protopărintele
acestui popor. Evanghelistul Marcu scrie evanghelia sa pentru cititorii în majoritate
păgâno-creştini şi ţine ca să le spună acestora, că vestea cea bună despre mântuirea, pe care
ne-a exoperat-o Domnul Iisus Hristos, este cea a Fiului lui Dumnezeu. Iar evanghelistul Luca
la rândul său, încearcă să-i arate prea puternicului senator roman Teofil, care între timp luase
cunoştinţă despre creştinism, că Acesta îşi are originea Sa chiar de la Adam, protopărintele
întregii omeniri, şi că, aşadar, el este chiar trupeşte înrudit cu Domnul. În aceste condiţii este
numai explicabil, că evanghelistul Ioan nu se poate mărgini numai la atât, ci trece peste toate
marginile originii Lui celei omeneşti şi ţine să arate originea divină a Mântuitorului şi să
accentueze, că Personalitatea Lui este de natură Divină şi există în eternitate. El, Hristos a
activat în calitate de „Cuvânt al lui Dumnezeu" la crearea universului şi El a fost şi
„Luminătorul" omenirii în toată vremea. În cele din urmă a luat trup omenesc şi Şi-a dovedit
toată strălucirea măririi Sale divine, dezvoltându-Şi între oameni activitatea Sa măreaţă de
salvare a omenirii.
Evanghelistul nostru îşi începe expunerile sale cu cuvintele: „La început". Aşa începe
şi prima carte a Bibliei, vorbindu-ne despre crearea universului (bereşit, en iarhe, Gen 1;1- cf.
Prov. 8, 23). Dar ce este începutul? Începutul este o noţiune abstractă, cu caracter general,
care arată complexul de schimbări în evoluţia celor create. Şi cum numai lucrurile create trec
prin faze de evoluţie sau de dezvoltare, noi va trebui să zicem, că timpurile sunt strâns legate
de lumea creată. Despre timpuri se poate vorbi aşadar numai atunci când avem în vedere
lucrurile create. Dacă nu există vreun lucru creat, atunci nu există nici timp. Fiecare lucru îşi
are începuturile existenţei sale. În cazul nostru ,,începutul”, despre care este vorba, nu este
legat de un oarecare lucru, în special, ci se vorbeşte despre un „început" în înţelesul cel mai
general al cuvântului. Aşa fiind, noi va trebui să ne gândim la începutul creerii şi existenţii
universului întreg.
Pe acele vremuri evanghelistul ne spune, că „era" Cuvântul. Imperfectul „era (en)"
indică o situaţie, care exista încă înainte de creerea universului, situaţie care continua să
2
existe şi pe vremurile, când a fost creat universul, situaţie al cărei început nu se mai cunoaşte.
Cum înainte de crearea universului nu se poate vorbi despre existenţa timpurilor, noi va
trebui să zicem, că ceea ce precede timpurilor şi există în afară de ele, există „din eternitate".
Aşadar Cuvântul exista „din eternitate".
Şi atunci trebuie să ne întrebăm : Cine este acest Cuvânt, despre a cărui existenţă se
vorbeşte aici ? Cuvântul este pentru noi oamenii, înainte de toate, expresia gândurilor minţii
omeneşti. El se naşte în mintea omenească şi izvorăşte din ea. În tratatul de faţă însă, este
vorba despre o situaţie, care exista încă înainte de creerea universului şi — implicit — şi de
cea a omului şi chiar şi de cea a îngerilor, întrucât şi aceste fiinţe aparţin creaturii. Şi atunci
noi nu ne putem gândi nici la cuvântul omenesc şi nici la cel îngeresc. Aşa fiind, nouă nu ne
rămâne alta, decât ca să ne gândim la acel Cuvânt, Care este expresia Relaţiei Divine, adică,
la acel Cuvânt, Care S-a născut şi a izvorât din eternitate, din însăşi Fiinţa Divină, pentru că
numai Fiinţa Divină există, din eternitate şi încă înainte de crearea universului. Cuvântul
omenesc redă, numai în măsură nedeplină, gândul omului, pentru că omul este o fiinţă
nedeplină. Mă gândesc bună oară la animalul leu, care trăieşte în pustiuri. Acest gând al meu
eu nu mi-1 pot realiza pe deplin, câtă vreme leul din pustiu nu se află realmente, în faţa mea.
Dumnezeu însă, este o Fiinţă atotdeplină. Şi atunci va trebui să zicem, că Cuvântul Divin este
reflexul atotdeplin al Raţiunii şi Fiinţei Divine. Este, precum zicea Apostolul Pavel în
epistola sa către Evrei (1;3): „Strălucirea măririi şi tipul Fiinţai Lui”. Şi cum „Cuvântul
Divin" a izvorât din însăşi Fiinţa Divină, El nu poate să aibă o existenţă mai inferioară şi mai
puţin demnă de Fiinţa divină, ci este tot atât de atotdeplin şi redă, peste tot, Fiinţa Divină. Şi
cum noi numim pe cele mai depline fiinţe persoane, va trebui să zicem, că şi Fiinţa Divină,
Care este „Cuvântul Divin", trebuie să fie o Persoană în înţelesul cel mai înalt al cuvântului, o
Persoană tot atât de atotdeplină şi de natură Divină ca şi Fiinţa Divină a lui Dumnezeu-Tatăl,
din Care a izvorât. Dacă este aşa, atunci am zis cu acestea, că deosebim în aceeaşi Fiinţă
Divină, deocamdată, două Persoane Divine. Una este Persoana Divină a lui Dumnezeu-Tatăl,
iar a doua este Persoana Divină a lui Dumnezeu-Cuvântul, despre Care evanghelistul vrea să
vorbească ceva mai pe larg. La acest loc ni se impune întrebarea: cum de evanghelistul nostru
numeşte pe a doua Persoană a Dumnezeirii „Cuvântul (ho logos)"? Răspunsul la această
întrebare ni-1 dă, înainte de toate, însăşi sfânta Scriptură a Testamentului Vechi, căci încă în
primele versete ale sfintei Scripturi ni se spune, că Dumnezeu a creat lumea prin „Cuvântul
Său". Dumnezeu „a zis", să se facă lumină. Şi s-a făcut lumina". (Geneza 1;3, 6;9, 14; 20,
22; 26;28) Tot aşa ni se spune în Psalmul 32;6 că „cerurile au fost făcute prin „Cuvântul
Domnului" şi toată oştirea Lui prin suflarea „Gurii Lui". Tot acolo citim (v. 4): „Căci
3
adevărat este Cuvântul Domnului şi tot ceea ce făgăduieşte, se adevereşte". Şi în Psalmul
105;45, citim: „Căci El Şi-a amintit de Cuvântul lui cel sfânt...". Iar, în Psalmul 118 v. 89, ni
se spune „ În veac, Doamne, cuvântul Tău rămâne în cer". Şi tot acolo, la v. 130, citim:
„Când se descoperă Cuvântul Tău se luminează...". La fel scrie şi Profetul Isaia
(40;8): ,,Cuvântul Dumnezeului nostru rămâne în veci". La 55;11 tot acest Profet scrie: „Aşa
va fi Cuvântul Meu, Care iese din Gura Mea. El nu Se va mai întoarce la Mine deşert, ci va
face ceea ce este Voia Mea". (cf. Psalm 104, v. 20; 147, v. 15; Prov 8;22, Înţelep. 7, 22). Şi în
Apoc. 19;11 evanghelistul nostru ne spune, că „a văzut cerul deschis... şi Pe Acela, ai Cărui
ochi erau fără de foc şi pe Capul Lui multe cununi, având un nume scris, pe care nimeni nu-L
ştie, decât (numai) El însuşi. Şi Acesta este îmbrăcat în veşmânt stropit cu sânge şi numele
Lui S-a chemat Cuvântul lui Dumnezeu (cf. I Ioan 1ş1). Din toate aceste locuri scripturistice
se desprinde, aşadar, în mod luminos că evanghelistul nostru, dacă ne-a vorbit despre
„Cuvântul lui Dumnezeu" în felul, cum am auzit mai sus, se găseşte pe aceeaşi linie de a
vorbi a Sfintei Scripturi şi a Descoperirii divine de până atunci.
„Cuvântul lui Dumnezeu" a avut şi are un rol covârşitor în lumea creată. Ideea aceasta
se găseşte exprimată aproape în toate religiile popoarelor vechi. Unele din aceste religii redau
chiar exact ideile noastre biblice, altele sunt mai îndepărtate de ele, după cum popoarele
respective şi-au putut păstra mai mult sau mai puţin tradiţiile primordiale despre crearea
lumii.
În religia vechilor egipteni concepţia despre originea lumii şi a zeilor a suferit în
cursul vremurilor multe modificări. Totuşi, peste tot, a rămas dominantă credinţa, că zeul
suprem este acela, care a creat pe zeii mai inferiori prin mijlocirea „Cuvântului Său". Tot prin
mijlocirea Acestuia a luat naştere şi întreg universul. Şi de acest „Cuvânt al lui Dumnezeu
(Toth)” depinde şi toată, viaţa şi ştiinţa oamenilor1.
Şi zeul „Marduc" al vechilor babilonieni îşi manifestă prin „Cuvântul" său puterea de
creare şi susţinere a lumii. Acesta, apare, uneori, chiar personificat în imnele lor. El, de altfel,
nu este considerat ca o divinitate de sine stătătoare. Şi totuşi, la crearea şi susţinerea lumii
„Cuvântul" divin are şi la ei un rol covârşitor2.
Zeul suprem al vechilor perşi este Ahura-Mazda. Acesta este înconjurat de o mulţime
de spirite nemuritoare. Spiritele acestea sunt însuşiri divine personificate. Ele îi servesc zeului
suprem ca intermediare, pentru a face contactul cu lumea şi cu oamenii. Când Creatorul a
voit, ca să înzestreze pe oameni cu daruri, mai ales materiale, el s-a consultat cu „Gândul cel
1 Ş. Vlad, Prologul evangheliei a patra, Cluj, 1937, p. 640.2 Idem, p.61.
4
bun" al său, cu „Vohu-Manu". Dar, cum materia este concepută de ei ca eternă (veşnică), se
înţelege de la sine, că „Gândul cel bun sau „înţelepciunea divină" nu a putut avea peste tot, un
rol mai hotărâtor la crearea lumii3.
Dintre filozofii mai vechi ai grecilor amintesc, mai întâi, pe Heraclit (c. 500 î. d. H).
Acesta susţinea, că toate corpurile din lume derivă, dintr-un element primitiv, care este focul.
Focul este veşnic şi primeşte transformări continue. Transformările se produc conform cu
ceea ce dictează „Cuvântul (logos)". Acesta este deci, principiul transformator. Dar, el nu este
independent, nici nu are inteligenţă separată, ci este numai un principiu material, imanent
focului4. Bazat pe armonia uimitoare, care există în natură trebuie să existe, incontestabil, un
principiu inteligent. Platon (427—347 î. d. H.), care este considerat cel mai mare filozof al
grecilor, îi atribuia lumii un suflet de transcendenţă divină, dar, el nu precizează, mai de
aproape, raporturile dintre divinitate şi acest suflet al lumii. Şi Stoicii stăteau pe punctul de
vedere, că în natură există şi domneşte un principiu inteligent. Dar, spuneau, că raţiunea, care
se poate constata în lume nu este deosebită de lume, ci imanentă lumii. Rol creator în lume nu
are. Concepţia despre lume, era la ei, peste tot, panteistă.5. Cu toate că filozofii greci pierdeau
pe Dumnezeu, din ce în ce tot mai mult, în lumea aceasta creată, noi nu trebuie să uităm
faptul, că în mitologia veche a grecilor şi a romanilor se păstra, încă lungă vreme, credinţa, că
zeii Olimpici, pentru a comunica oamenilor voia lor, se foloseau de un intermediar, care era
zeul Hermes- Logios-Mercurius. Acesta, de câte ori îşi făcea apariţia în lume lua chipul unui
tânăr bine făcut, sprinten şi iscusit vorbitor.
Literatura iudaismului postexilic, drept că este pătrunsă de tendinţa, din ce în ce mai
pronunţată, de a releva transcendenţa Divinităţii faţă de lumea creată şi a o aşeza, din adânc
respect religios, cât mai sus posibil. Dar, Filon (40 î. d. H. — 40 d. H.), exponentul ei de pe
vremurile Domnului nostru Iisus Hristos, este purtat de tendinţa de a împăca doctrina biblică
cu principiile filozofiei greceşti şi, in special, cu filozofia Neo-Pytagoree şi cu cea Platonică.
În acest scop el credea, că trebuie să separe pe Dumnezeu, cât mai complet, de contactul Lui
cu lumea, care este inadecvată cu măreţia Lui şi nedesăvirşită. Contactul cu lumea, spunea el,
îl fac alte fiinţe mijlocitoare. Acestea au misiunea, ca să organizeze materia, pe care o
presupune şi el că este veşnică, şi care din tot începutul era fără însuşiri şi fără forme, aşadar
haotică. Organizatorii materiei, însă, nu pot fi îngerii, pentru că aceştia dispun de prea mare
libertate de voinţă. Pentru a organiza materia i se potrivesc, în sistemul său de cugetare, mai
3 Idem, p.62.4 Idem, p.66.5 Idem, p.69.
5
bine ideile lui Platon. Dar, cum şi acestea erau atât de abstracte, încât cu greu se putea spune
dacă ele ar fi putut să fie înfăptuite întocmai în lumea aceasta, Filon crede că trebuie să
susţină existenţa unor forţe deosebite, care purced din Divinitate, forţe pe care Stoicii
obişnuiau să le numească „logoi spermatikoi". Aceste forţe, zicea el, au organizat materia.
Stoicii, drept că, le concepeau în înţeles materialist, socotindu-le forme sau modele, care
existau încă înainte de a exista însăşi lucrurile create. Aceste modele îşi au sediul lor în Fiinţa
Divină şi sunt imanente Acesteia. Dintre toate aceste forţe intermediare între Dumnezeu şi
lume, cea mai importantă este forţa, pe care o numeşte „Logosul". Această forţă cuprinde în
sine pe toate celelalte. Dumnezeu S-a servit de acest „Logos" ca de un instrument la crearea
lumii. Nu este „Logosul" creatorul lumii, respectiv Demiurgul. Dar El este totuşi modelul
după care au fost alcătuite lucrurile care au fost create. Logosul este totdată şi forţa care ţine
unite cele mai diferite elemente ale lumii, având în lume acel rol pe care-l are sufletul în trup.
El este legea morală, imanentă în lume, legea care stăpâneşte lumea. Dacă în sfânta Scriptură
citim că Dumnezeu S-a manifestat în lume prin Maleach Jahve (cf. Gen. 22; 11, 15; Exod. 3,
2 ş. a.), atunci trebuie să ştim, zice Filon că acest Maleah Javhe nu este nici Dumnezeu, nici
creatură ci o fiinţă, care stă la mijloc între Dumnezeu şi lume. Este o fiinţă misterioasă,
enigmatică, care este suspendată între Dumnezeu şi creatură6.
Efesul, unde Apostolul şi Evanghelistul nostru Ioan a petrecut cele trei decenii din
urmă ale vieţii sale, era locul de întâlnire al celor mai diferite idei religioase, venite parte din
Egipt şi parte din Babilonia şi Persia. În tendinţa lor de a se contopi cu ideile filozofice şi
religioase ale grecilor, ele au trebuit să dea naştere unui ciudat sincretism religios.
În aceste condiţiuni este numai firesc, dacă Evanghelistul nostru ţine, să-şi precizeze
atitudinea sa, inspirată de sus, faţă de „Cuvîntul lui Dumnezeu („ho logos").
Evanghelistul nostru caracterizează deci mai de aproape pe Acela Care este
„Cuvântul". El scrie : „Şi Cuvântul era la Dumnezeu". Cu acestea ne spune că Cuvântul
despre Care vorbeşte este o Persoană deosebită de Persoana lui Dumnezeu, din Care a
izvorât. Şi totuşi, Persoana Cuvântului nu duce o existenţă separată de cea a lui
Dumnezeu-Tatăl, ci stă cu Ea în cea mai strânsă şi intimă legătură. Această legătură este
exprimată, la locul acesta, prin prepoziţia „la (pros"). Prepoziţia aceasta exprimă o situaţie,
care stă la mijloc între ceea ce exprimă prepoziţia „para (la, lângă)" şi prepoziţiile „eis (la,
spre)" şi „en (în)". Prepoziţia „para (la, lângă)", pe care o întâlnim uneori în vorbirea
Domnului pentru a exprima raportul Său faţă de Dumnezeu-Tatăl ş. a. cu cazul genitivului la
6, 46 şi cu dativul la 8, 38 şi 17, 5, ne spune că Domnul este o Persoană Care este de la
6 Idem, p.90.
6
Dumnezeu-Tatăl şi îşi duce alături de El existenţa Sa. Prepoziţia „eis” (la, spre) arată direcţia,
în care activează (cf. 1, 18). Iar, prepoziţia „en” (în) arată locul sau sfera, în care petrece
(cf. 1, 38; 14, 10; 11, 20; 17, 21, 23). Prepoziţia „pros” (la), pe care o întâmpinăm aici,
îmbină şi ceea ce exprimă prepoziţia ,,para” şi ceea ce exprimă prepoziţiile ,,eis” şi ,,en”.
Evanghelistul a voit adică, să ne spună că „Cuvântul" duce din eternitate, — de aceea şi aici
avem imperfectul ,,en”(era) — o existenţă proprie alături de Dumnezeu-Tatăl, dar nu
deosebită de cea a Acestuia, ci în aceeaşi direcţie şi în cel mai deplin acord cu El. Exegetul
Theophylarel zicea, la timpul său, că prepoziţia ,,pros” ar avea, în cazul acesta, înţelesul
prepoziţiei ,,meta” (cu). Această parafrazare însă nu este prea înţeleasă pentru că
prepoziţia ,,meta” (cu), drept că exprimă o strânsă colaborare dintre aceste două Persoane
Divine dar nu stăruie îndeajuns asupra unităţii lor de viaţă şi acţiune, pe care o exprimă, aici,
prepoziţia ,,pros” cu acuzativul. Despre o unitate de viaţă a Cuvântului cu Dumnezeu-Tatăl
putem vorbi, însă, numai în acel caz, când şi Cuvântul are aceeaşi natură divină ca şi
Dumnezeu-Tatăl. De aceea evanghelistul nostru simte şi nevoia de a releva, chiar la acest loc,
adevărul acesta. El scrie deci : „Şi Dumnezeu era Cuvântul". Din traducerea romînească noi
nu putem desprinde uşor, care este subiectul şi care este predicatul în această propoziţie.
Textul grecesc: ,,kai Theos en ho Logos” ne lămureşte însă pe deplin în această direcţie.
Subiectul propoziţiei nu poate fi cuvântul Theos deşi stă în fruntea propoziţiei, pentru că nu
este articulat. El poate să aibă numai un rol predicativ. Subiectul propoziţiei este ho Logos,
care este articulat. Înţelesul acestei propoziţii este aşadar că „Cuvântul", despre Care se
vorbeşte, are natură sau fiinţă divină, identică cu cea a lui Dumnezeu-Tatăl.
Imperfectul ,,en(era)” fără de oarecare determinare mai de aproape ne spune şi aici
că ,,Cuvântul” are această natură divină din eternitate şi continuă să existe în această situaţie
şi când va înceta de a mai fi aşa.
Acesta era întru început la Dumnezeu
Adevărul că ,,Cuvântul” are din eternitate natură divină, putea să-l ducă pe cineva la
gândul că dacă este aşa, atunci ,,Cuvântul” pare a fi singura Persoană divină, care există şi că
în afară de El nu există altă persoană, care ar mai avea natură divină. Pentru a preîntâmpina o
astfel de părere greşită, autorul şine să releveze din nou că ,,Acesta – Cuvântul - era întru
început la Dumnezeu. Cu acestea ne-a spus din nou, în mod şi mai hotărât că Cuvântul, deşi
are fiinţă divină, totuşi este o Persoană Divină deosebită de Persoana Divină a Tatălui din
7
care a izvorât din eternitate. El continuă să existe în această situaţie, sau mai bine zis în
această calitate divină şi în momentul când a început crearea universului. Ideea aceasta a fost
relevată şi în versetul I când s-a zis că ,,Cuvântul era la Dumnezeu”. Aici s-au mai adăugat
numai cuvintele ,,la început” pentru apreciza şi mai clar situaţia în care ,,Cuvântul” Se găsea
la momentul creerii universului. ,,Cuvântul lui Dumnezeu” nu a încetat aşadar a activa ca
Persoană Divină nici în momentul creerii universului alături de Dumnezeu-Tatăl Său, cum
susţineau unii de pe vremurile de atunci, fiins seduşi de teoriile false ale filozofilor lor.
Punând în faţă termenul „Acesta”, evanghelistul Ioan se arată spunând: „Cel ce era la
început”, adică Cuvântul cel aflat la Tatăl, fiind Dumnezeu din Dumnezeu; El, şi nu Altul,
este Cel despre care vorbeşte scrierea de faţă. Dar se cuvenea iarăşi să adauge, nu în deşert, ci
mişcat în mod binecuvântat împotriva afirmaţiilor absurde din scrierile lor, fericitul
Evanghelist şi aceasta, după ce a precizat arătând cum trebuia pe Cuvântul Cel Unul şi singur
şi adevărat din Dumnezeu şi în Dumnezeu şi existând la Dumnezeu. De aceea adaugă repede:
„Acesta era la început la Dumnezeu” ca Fiu, adică la Tatăl, în El, ca din fiinţa Lui, ca Unul-
Născut. Spune „Acesta”, întrucât nu este altul aşa. Prevăzând că unii vor înţelege prin
„Cuvântul” ce era la început un cuvânt impersonal, gândit de Tatăl, Sfântul Evanghelist Ioan
adaugă: „Acesta era la Dumnezeu”, deci ca o Persoană deosebită de Dumnezeu-Tatăl, adică e
una cu Fiul Lui. Totuşi, Cuvântul acesta ca Persoană deosebită de Tatăl era în Tatăl aşa
demult, că se poate spune şi că era în Tatăl. Şi în om nu e cuvânt interior, despre ceva sau
despre sine, decât în relaţie cu alte persoane, cărora le va spune ce gândeşte despre ele şi
despre lucruri. Cuvântul interior implică relaţia cu alte persoane. Dar la Dumnezeu Persoana
a doua e atât de interioară celei dintâi, încât chiar Cuvântul interior e totodată Persoana a
doua. Dumnezeu-Tatăl, gândindu-Se pe Sine, sau privind chipul Său, e subiect născător al
chipului, dar în aşa fel că şi chipul devine împreună subiect al Lui, sau Tatăl naşte ca subiect
un Cuvânt, Care este El însuşi subiect. Tatăl nu Se gândeşte pe Sine decât ca iubitor al altei
Persoane. Şi prin aceasta apare chipul Său totodată ca Persoană, pe Care O iubeşte şi care Îl
iubeşte. Chipul Tatălui e Cuvântul Lui atotcuprinzător. Cu El vorbeşte Tatăl ca şi cu o altă
Persoană, nu cum vorbeşte omul mai mult ca pregătire pentru vorbirea cu altă persoană.
8