Proiect SINGULARITY Teatrul Marin Sorescu Craiova o Propunere Mariana Camarasan Si Alexandra Penciuc

1

CONCURS DE PROIECTE PENTRU TINERI REGIZORI

Teatrul Național ”Marin Sorescu” Craiova

Proiect pentru Sala studio ”Ion D. Sîrbu”

un spectacol care are la baza piesa

SOŢII, PRIETENE, AMANTE

un text scris de

CORNEL MIHAI UNGUREANU

şi nominalizat la premiul

CEA MAI BUNĂ PIESĂ A ANULUI 2011

program UNITER desfăşurat sub egida

CASEI REGALE A ROMÂNIEI

un proiect propus de

MARIANA CĂMĂRĂŞAN ŞI ALEXANDRA PENCIUC

2

„Singularity este un cuvânt pe care l-am inventat pentru a defini

ceva despre care nu ştim absolut nimic.” Michio Kaku

Dintre zecile de definiţii care pun la bătaie teorii despre spaţiu şi timp, infinit, convergenţa

liniilor paralele, despre începutul şi sfârşitul universului, găurile negre şi inteligenţa artificială,

despre caracterul distinct, nebişnuit şi straniu al obiectelor sau al entităţilor, singularity

devine în textul Soţii, prietene, amante, piesă aparţinând lui Cornel Mihai Ungureanu, o

aspiraţie care are valoarea unei revelaţii majore:

„Aş vrea să fiu un atom cu gravitaţie infinită şi oamenii să-mi zică singularity! Da, da, asta

vreau: să fiu cineva despre care nimeni, nici măcar eu, nu ştie absolut nimic!” (Maria).

În fapt, care este raportul dintre ce ştim şi ce nu ştim despre noi?

Textul lui Cornel Mihai Ungureanu este unul neobişnuit, de o rară frumuseţe şi sensibilitate,

extrem de puternic în conţinutul său şi foarte îndrazneţ în ceea ce priveşte atmosfera pe care o

dezvăluie: un cer plin de stele, cinci oameni, un moment unic în care fiecare devine parte din

istoria celuilalt. Asemena unor astre aparent imobile, dar care urmează traseele gravitaţionale

cărora li se supun, cei cinci sunt prizonierii legăturilor nevăzute dintre ei, dar mai ales dintre

fiecare individ şi propria sa lume; întâlnirea surprinde felul în care se amestecă în propriul

destin iubirea cu prietenia, loialitatea cu libertatea, viaţa cu moartea.

Este o poveste despre ecoul războiului purtat departe şi care naște utopii: eroii visează o ţară

fără graniţe ca o soluţie de avarie. Dar este mai ales o poveste despre oameni: despre

frumuseţea întîlnirilor, singuratatea, candoarea, tristeţea şi visele, despre locul pe care şi-l

caută fiecare în lume și în propria viață, dar şi despre lucrurile pe care fiecare le poartă cu sine

și nu în ultimul rând despre nevoia de iubire, despre ratare și împlinire. Lumea în care trăim

este tot mai cosmopolită. Războiul ca şi iubirea nu au graniţe, iar efectele lor se simt la mii de

km. Viaţa de zi cu zi poartă în sine trecutul, fiecare om e de fapt un punct de convergenţa a tot

ce s-a întmplat înainte lui.

A alege să montezi un asemnea text este urmarea unei seducţii fireşti după ce ai păruns în

intimitatea unor personaje conturate de autor atât de subtil încât citind, le simţi respiraţia.

3

„Nu ştiu să am şi nu mă interesează obsesiile. Am nelinişti. Întrebări. Depresii. Fericiri. Prieteni.

Mă interesează: Dumnezeu, moartea, bătrâneţea, femeia, Biblia, marea iubire.

Sunt un scriitor făcut, ca toţi oamenii, din carne, oase şi suflet.”

CORNEL MIHAI UNGUREANU

(n. 6 decembrie 1965)

scriitor şi jurnalist român, membru din 2004 al

Uniunii Scriitorilor din Romania, filiala Craiova.

Studii de Psihologie - Universitatea Spiru Haret.

Inițiator și redactor-șef al revistei on-line

Prăvălia culturală (http://www.pravaliaculturala.ro).

Redactor și șef departament învățământ-cultură la cotidianul Ediție Specială (2003-2005),

redactor la Radio Logos (2005-2008), secretar general de redacție la cotidianul Gazeta de

Sud (2008-2009), redactor-șef adjunct la cotidianul Adevărul de Seară Craiova (2009 - în

prezent). Editorialist la Gazeta de Sud (2007-2009), Suplimentul de cultură - ediția de

Oltenia (2007), Adevărul de Seară (unde susține, din 2009, rubrica Vocea Olteniei). Colaborări

la revistele Dilema, Mozaicul, Ramuri, Vatra, SpectActor, Familia, Tomis,

Argeș, Timpul, Viața Românească, Respiro și la portalul cultural LiterNet.

CĂRŢI PUBLICATE Treptele din fața casei (publicistică, 2002, editura LiterNet)

Pașii șarpelui (roman, Editura Timpul, 2003)

Un fluture albastru (proză scurtă, Editura Ramuri, 2003)

Noi, doi-trei la zece mii (roman, Editura Ramuri, 2005)

Recreații cu Babi (publicistică, Editura Brumar, 2008)

DRAMATURGIE Soţii, prietene, amante

Ultimul cântec al libelulei

PREMII Premiul Petre Pandrea pentru literatură al revistei Mozaicul (2003) ;

Premiul “Cartea anului 2005” acordat de Uniunea Scriitorilor – filiala Craiova,

pentru volumul “Noi, doi-trei la zece mii” (2005) ;

Nominalizat la Premiile Clubului Român de Presă

secțiunea editorial presă scrisă (2008);

Nominalizare Cea mai bună piesă a anului 2011, program UNITER

desfăşurat sub egida Casei Regale a României.

http://www.pravaliaculturala.ro/

4

Începutul anilor 90 a fost pentru Europa, din perspectiva schimbărilor majore politice și sociale,

mai ales din perspectiva războiului iugoslav un amestec contradictoriu de speranţă şi

deznădejde, de iubire şi moarte, de cotidian banal şi război atroce, la o limită uneori îngrozitor

de subţire între tragic şi hilar.

Trei tinere studente: Natalija, originară dintr-o Iugoslavie aflată în plin război, le întîlneşte pe

Maria din România şi Thora din Danemarca, aflate de doi ani la aceeaşi universitate ce poate

fi situată oriunde în lume. Fratele Thorei, Frederik, pus pe distracţie, aflat în vizită pentru o

scurtă vacanţă, transformă această primă întâlnire într-o joacă de-a războiul. În camera de

cămin, asemnea unor soldaţi în tranşee, ori a unor refugiaţi într-un castel, cei patru îşi

dezvăluie unii altora cele mai puternice imagini ale copilăriei: miraculoasele comori pe care

Maria le credea ascunse în cioburi albastre, gustul umilinţei şi al izolării după ce toţi copii au

aflat că Natalija are un prieten imaginar, soldăţeii de jucărie pe care Thora, în copilăria sa, îi

aranţa după culori şi mai ales ceasurile de la încheietura mâinii, pe care toate trei le desenau

prin muşcături puternice. Natalija amestecă amintirile jocurilor cu întâmplările crude ale

războiului care i-a răpit pe cei doi fraţi ai săi, veniţi acasă într-o permisie şi ucişi de musulmani,

într-un act de răzbunare. Plecând departe, ea încearcă să fugă de război și de sine, se

abandonează şi abandonează tot ce a lăsat în urmă. Iar Frederik e cucerit de Natalija.

În paralel, Mihajlo, cel pe care într-un fel Natalija l-a lăsat acasă, caută un sens. Natalija era

prietena Vredanei. Cu Vredana ar fi trebuit să se căsătorească. Dar Vredana a murit ucisă de

atacurile NATO asupra Iugoslaviei, ca şi bătrâna lui mătuşă, executată -pentru ce oare?- într-

un răboi civil în care graniţele se trasează cu sânge şi în care toţi dispar sub un fel pojghiţă

subţire. Pentru Mihajlo, acum, Natalija înseamna ceva. Şi pentru ea, Mihajlo înseamnă ceva.

Departe, sub cerul plin de stele, în timp ce Thora îşi descarcă rămăşiţele iubirilor ratate în faţa

Mariei sau se refugiază în jocuri video de război, Natalija şi Frederik dansează. Atraşi unul de

celălalt, îşi descoperă şi îşi mărturisesc vulnerabilităţile, sunt atinşi de sentimentul că se cunosc

deja, poate dintr-un vis, şi se îndragostesc.

5

Izolati de intreaga lume prin magia întilnirii lor, cei patru imaginează o ţară a lor, fără graniţe,

gata să adopte pe oricine vrea să fugă din calea războiului, ca o soluţie de avarie. Frederik le

propune o întilnire peste 15 ani, în acelaşi loc – să vadă ce va deveni visul lor - ţara lor fără

graniţe şi apoi, împreună cu Natalija, pleacă spre ţărmul Adriaticii.

E ziua în care, în locul în care se află, o nouă țară îți scrijelește cu sănge noile granițe.

Pe Natalijia o vor regăsi mai târziu Maria, Thora şi Mihajlo, pe un pat de spital, purtând

semnele unei agresiuni la care a fost supusă de trupă de soldaţii pe care ea Frederik i-au

întâlnit pe plajă. Frederik dispare, refuzând să vorbească despre ce s-a întâmplat.

Reîntâlnindu-l pe Mihajlo, Natalijia îi comunică că refuză orice viitor cu el şi se retrage în sine.

Şi astfel, timpul lor magic se încheie.

Iar după 15 ani...

Natalija s-a căsătorit, are are trei copii şi un soţ care o înşeală.

Maria s-a căsătorit cu Mihajlo. Traiesc în România. Mihajlo s-a întors la pictură, dar fericirea

unuia nu seamănă fericirea celuilalt.

Mihajlo n-a uitat-o pe Natalijia, iar Natalijia aproape a uitat că este femeie. Acceptă

propunerea lui Mihajlo, venită după 15 ani, de a-i poza şi îl întlneşte.

Thora lucrează în domeniul secuirităţii. O întîlnește pe Maria în București, cu ocazia Summitului

NATO și împreună se reîntorc, după 15 ani, în locul în care primei întâlniri dintre ele și Natalija.

Și astfel, în acelaşi loc, sub același cer plin de stele Maria, Natalija şi Thora se reîntîlnesc.

Și îşi amintesc de Frederik.

Natalija povesteşte despre camera lui de hotel, despre lucrurile care li s-au întimplat atunci,

pentru prima dată, despre iubire. Îşi aminteşte fericirea lor şi întâlnirea fatală de pe plajă.

Iar Thora îşi aminteşte sinucidea lui Frederick, din aceeași zi, în aceaşi camera de hotel...

Toate s-au schimbat de atunci. Toate s-au transformat.

Privesc fotografiile cu copii Nataljiei, apoi cerul, acelaşi cer şi lumina albastră a hotelului în care

se cazase Frederik în vacanţa în care venise doar ca să se distreze.

6

Timpul piesei aduce cu sine nu doar contexte politice și sociale actuale, într-un mod subtil si

extrem de valoros, dar mai ales imaginea unor oameni în care ne putem regăsi cu usurinta:

trăim într-o lume globalizată, visăm să călătorim și chiar o facem, nu ne sunt străine marile

marile probleme și descoperiri ale științei, beneficiem de o tehnică din ce în ce mai avasată,

dar continuăm să purtăm războaie, așa cum continuăm să iubim. Ceea ce se dezvăluie este

povestea întlnirii sub același cer și sub semnul aceleiași utopii, a unor oameni care își vor

marca reciproc destinul. Se poate spune despre aceste personaje că gravitează unele în jurul

celorlalte, păstrându-și totodată solitudinea, fără puterea de a se contopi sau pierde defnitiv

unii de alții. Ce naște acest tip de legătură este de fapt un mister, dar este ceea ce

recunoaștem și ceea ce trăim.

7

Spectacolul se desfăşoară într-un spațiu gol, care se va popula de personaje și de mici

platforme mobile, asemenea unor insule, pe care fiecare personaj le va aduce cu sine.

Insula-univers a fiecăruia poartă în sine trecutul și viitorul personajelor:

pentru Nadejda – un geamantan și un pat mic, asemnea unei banchete, sub care

stau ascunse obiecte casnice, haine și cufere, amintiri și vise

pentru Mihajlo - un șevalet întors cu spatele, un scaun și un telefon. Insula lui se

va alătura, tangețial doar, cumva nepotrivit, insulei Mariei

universul Mariei e un amestec de cărți de călătorie și de anticipație, de pahare și

sticle, așezate toate peste un pat de cioburi colorate și de frunze, prinse toate

într-o pojghiță transparentă, iar de-o parte și de alta două tamburete, unul al ei,

unul gol, care după ce-i va găzdui pe Theora și pe Mihajlo va rămâne tot gol

insula Thorei e un amestec de modern și de istorie glorioasă: calculator, telefon,

ceas, o veioză cu un glob alb de hârtie, alături de obiecte pe care pare că și le-a

lăsat acolo Don Quijote – coiful de metal, armura, sulița și o șa viu colorată.

neavând o insulă a lui, Frederik se plimbă printre insulele celorlați.. doar o lumină

albatră inundă din când în când spațiul, intermitent – reclama nevăzută a hotelului

Peste întreg spațiul asemenea unui cer plin de stele - mici cioburi de de oglindă vor creea

atmosfera unui cer senin, nemărginit.

8

Spaţiul spectacolului se transformă ca efect al timpului și al locului, se deformează, se

recompune. Lumina va creea pe podea amprentele luminoase pe care într-o cameră

întunecoasă le proiectează pe jos uși care se întredeschid: mici sau mari, din poziţii

neaşteptate, făcând din spațiul spectacolului un loc de întâlnire spaţial şi temporal.

Timpul se va succeda în ritm lent sau alert, după cum ceea ce se întâmplă îl dilată sau îl

accelerează, o susccesiune de sunte, muzică și fragmente de știri, reclame și replici de film, iar

trecerea - ecoul unui gong.

Fondul sonor este o alternanţă între linişti lungi şi de sunete stranii, când protagoniștii se vor

afla sub cerul plin de stele. Liniştea este spartă din când în când de fragmente de știri și de

muzică ce-și amestecă proveniență. Această îşi schimbă intensitatea şi greutatea, se modifică

transformându-se când în ceva acut, când se pierde într-o linişte atât de asurzitoare.

Luminile sunt în două registre: cel al zile și cel al nopții: este una rece şi impersonală și

cealaltă cu accente albastre și reflexii ale stelelor.

În desfăşurarea spectacolului lumina este asemena unor pulsaţii prelungi, reprezentând

secvenţe care par taiate, iar cromatica, jocul actoricesc şi fondul sonor ilustrează o atmosferă

stranie al unui loc necunoscut la care ajung ecourile civilizațiilor și a războaielor.

Costumele, ramase același de la început până la final, se modifică prin mici adaosuri

semnificative pentru timpul și locul în care se găsesc pesronajele.

Tinerețea personajelor, mediul în care se găsesc, unul universitar, sunt refletate în costume

moderne, aparent comune, specifice însă în funcție de proveniență și de spritul care animă

personajele:

Nadejda –rochie ușor saracacoioasă, colorată, pulovăr deschis și pantofi simpli,

practici.

Mihajlo – pantaloni negrii și cămașa deschisă la culoare, nebărbierit

Mariei – pantaloni și pulovăr , o feminitate delicată

Thora blugi și cămașă bărbătească în prima parte , sacou în a a doua

Frederik – blugi deteriorați, bocanci, tricou și cămășa, asemenea Thorei

Izolate în lumină sau rămase în umbră personajele nu părăsesc părăsi scena.

9

Așezarea publicului este pe două laturi, față în față.

Durata preconizata a spectacolului 2 ore , fara pauza

Bugetul de productie a spectacolului

4 practicabile – 1.200 lei

decoruri – 2.000 lei

recutita – 2.000 lei

5 costume – 3.000 lei

accesorii costume – 1.000 lei

elemente iluminat – 800 lei

total 9.000 lei

10

Alexandra Penciuc şi Mariana Cămărăşan

coautoare regie şi scenografie

absolvente ale Facultaţii de Teatru -

Universitatea Naţională de Artă Teatrală şi Cinematografică I.L. Caragiale – Bucureşti

coautoare a peste zece spectacole jucate pe scenele Teatrelor Act, Odeon, Nottara, Godot

CafeTeatru, Maria Filotti – Braila, Toma Caragiu – Ploieşti şi Mihai Eminescu – Botoşani.

Amalia respira adânc este spectacolul pentru care protagonista a fost distinsa cu Premiul

Uniter pentru debut în 2008. Pentru rolurile interpretate în Cui i-e frică de Virginia Woolf?,

doi dintre actori au fost de asemenea nominalizaţi la aceeaşi categorie. Ambele spectacolele

continuă să se joacă de cinci ani, cu acelaşi succes. În urma câştigării concursului de proiecte

Tineri regizori – texte contemporane, în 2010 am montat la Teatrul Odeon din Bucureşti

piesa Iadul este amintirea fără puterea de a mai schimba ceva. De asemenea, am

câştigat concursul dedicat dramaturgiei lui Nicolae Iorga, organizat de Teatrul Mihai Eminescu

din Botoşani şi în 2012 am montat Omul care ni trebuie.

Credem în teatrul destinat comunităţii în mijlocul căreai există, într-un schimb reciproc valoros,

în care se regăseşte nevoia unei actualităţi ce nu ţine atât de mult de poiltic şi de social, care

însă nu pot şi nici nu trebuie să fie disociate ori absente, dar care ţine mai ales de uman: de

căutări, întrebări şi confruntări în relaţia cu celălalt şi în relaţia cu sine.

Teatrul pe care îl propunem explorează universul psihologic intim al personajelor aflate în

pragul unei limite existenţiale. Teme de interes sunt: fragilitatea umană, pierdere, regăsire,

necunoscut, frică de moarte, nevoie de sens, iubire şi asta prin ironie şi autoironie, cruzime şi

în acelaşi timp candoare.

11

Alexandra Penciuc Mariana Cămărăşan

11 noiembrie 1984 - Botoşani 3 octombrie 1974 - Bucureşti

Universitatea Naţională de Artă Teatrală şi

Cinematografică IL Caragiale din Bucureşti

Facultatea de Teatru - Artele Spectacolului 2008

Universitatea Naţională de Artă Teatrală şi

Cinematografică IL Caragiale din Bucureşti

Facultatea de Teatru - Artele Spectacolului 2007

Bucureşti, Str. Victor Eftimiu, nr.9, Sector 1 Bucureşti, Str. Dumbrava Nouă, nr.17, Sector 5

+40741724943 +40757677793

[email protected] [email protected]

SPECTACOLE:

2011 Gradinile groazei de Daniel Call

Teatrul Odeon Bucureşti

2011 Omul care ni trebuie

de Nicolae Iorga

Teatrul Mihai Eminescu

Botoşani

2011 Rabbit Hole

de David Lindsay-Abaire

Teatrul Act

Bucureşti

2010 Iadul este amintirea fără puterea de a mai schimba ceva de Jonas Gardell

Teatrul Odeon Bucureşti

2010 Don Juan sau dragostea pentru Geometrie

de Max Frisch

Teatrul Toma Caragiu

Ploieşti

2009 Herr Paul Herr Paul

de Tankred Drost şi Ursula Ehler

Teatrul Maria Filotti

Brăila

2008 Cui i-e frică de Virginia Woolf? de Edward Albee

Studiou Casandra Spectacol găzduit de Teatrul Act,

Teatrul Nottara, Godot CafeTeatru

2008 Copilul

de Maria Spiss – spectacol lectură

Institul Cultural Polonez

Bucureşti

2007 Amalia respiră adanc

de Alina Nelega

Teatrul Act

Bucureşti

2006 Regele Moare la Curtea Veche după Eugen Ionesco

UNATC -Teatrul la ruine Bucureşti

12

FESTIVALURI

Amalia respira adânc – de Alina Nelega – Teatrul Act Bucureşti

2012 – SkupiFESTIVAL – Skopie, Macedonia

2011 – Festivalul Poduri de teatru Chişinău, Republica Moldova

2011 – Festivalul Maladype – Budapesta, Ungaria

2011 - Festivalul Gasteig – Munchen, Germania

2011 – Festivalul Undercloud Bucureşti

2010 - Festivalul de Teatru Dramafest Targul Mureş

2010 - Festivalul National de Teatru Stefan Banica Călaraşi

2009 - Festivalul de Teatru Contemporan Drama de la Odorheiul Secuiesc

2008 - Festivalul One Man Show - Gala STAR – Bacau

2008 - Festivalul Atelier – Baia Mare

2008 - Festivalul International de Teatru de la Sibiu

2008 - Festivalul Naţional de Teatru Tânăr IDEO IDEIS – Alexandria

2008 - Festivalul Nopti si Zile de Teatru European – Braila

2008 - Festivalul de Dramaturgiei Romanesti - Timisoara

2008 - Festivalul Tranzit Cluj

2008 - Festivalul Masca – Bucureşti

2008 – Festivalul Zilele Craiovei

2007 - Festivalul National de Teatru IL. Caragiale – Bucuresti

Cui i-e frica de Virginia Woolf? – de Edward Albee – Studiou Casandra

Spectacol independent găzduit de Teatrul Act, Teatrul Nottara, Godot CafeTeatru

2011 – Festivalul Undercloud Bucureşti

2010 - Festivalul National Studentesc de teatru Contemporan Iasi - ContemporanIS

2008 - Festivalul National de Teatru IL. Caragiale – Bucuresti

2007 - Festivalul Naţional de Teatru Tânăr IDEO IDEIS – Alexandria

Iadul este amintirea fără puterea de a mai schimba ceva de Jonas Gardell - Teatrul Odeon Bucureşti

2011 – Festivalul de teatru FĂRĂ BARIERE – Satu Mare

13

Expozitie Alexandra Penciuc- Uriasii muntilor – Luigi Pirandello

2007- Expoziţia Internaţională de Scenografie şi Arhitectură – Prague Quadrennial PQ 2007

Regele Moare la Curtea Veche după Eugene Ionesco Regia M. Cămărăşan

2007 - Festivalul Zilele Bucureştiului

PREMII, NOMINALIZĂRI, CONCURSURI

2008 - Premiul UNITER pentru debut

Cristina Casian pentru rolul Amalia din monodrama Amalia respiră adânc

2009 - Nominalizare UNITER - debut

Florina Gleznea pentru rolul Martha - Cui i-e frică de Virginia Woolf?

2009 - Nominalizare UNITER - debut

Ionuţ Grama pentru rolul George - Cui i-e frică de Virginia Woolf?

2010 - Câştigarea Concursului TINERI REGIZORI–TEXTE CONTEMPORANE Teatrul Odeon Bucureşti

Iadul este amintirea fără puterea de a mai schimba ceva de Jonas Gardell

2011 - Câştigarea Concursului Nicolae Iorga – dramaturg - Teatrul Mihail Eminescu Botoşani

Omul care ni trebuie de Nicolae Iorga

PROIECT DE INTERVENŢIE CULTURALĂ

2011 - Artă militanta

Vals în Baltimore de Paula Vogel

Conferinţa Naţionala de luptă contra HIV / SIDA

http://marianacamarasansialexandrapenciuc.wordpress.com/


14

Cornel Mihai Ungureanu

SOŢII, PRIETENE, AMANTE

Personaje:

Maria (21 de ani, apoi 36)

Thora (20, 35 )

Natalija (20, 35)

Mihajlo (31, 46)

Frederik (25), fratele Thorei

15

Actul I

Scena 1

Singularity

(Scenă împărţită în două. Cameră de cămin studenţesc în întuneric. O fereastră, o masă,

scaune, televizor, cd-player, cărţi, un dulap, un laptop. Patru paturi, câte două suprapuse. Se

deschide o uşă, către interior, şi, în puţina lumină care vine din hol se ghiceşte silueta

Natalijei. Intră în încăpere, îşi dă jos de la spate un rucsac şi începe să bâjbâie după un

întrerupător pe peretele din stânga. În timp ce face asta, din partea dreaptă o mână apare pe

uşă şi o împinge, închizând-o. Pe scenă rămâne întuneric deplin, iar tăcerea durează.

Aproape un minut).

Frederik (fără să-l vedem): “Luminează-ţi faţa!”

Natalija: Dar tu cine eşti?

Thora (fără s-o vedem): Oameni buni.

Natalija: Poate, dar eu ştiu golul care s-a făcut la şcoală în jurul meu când le-am povestit,

într-o pauză, despre oraşele scufundate pe care mi le arătase Ammon în vis. Petra

se dusese la ţâşnitoare, eram cu Sonja, Ivo, Branko şi alţii fără nume. Am început

să vorbesc brusc şi tare, le-am spus că Ammon e real, ei cu cine se joacă atunci

când sunt singuri?, dar au început să râdă şi au plecat. (Pe măsură ce vorbeşte pe

chipul şi silueta Natalijei începe să crească, dar foarte încet, lumina). M-am simţit

„altfel” şi nu e bine să te simţi altfel când eşti copil. Am rămas cu lacrimile în gât,

era prima dată când dădeam de gustul umilinţei şi al izolării. Toată ora următoare

mi-am înfipt creionul în palmă, să nu plâng. De atunci am crescut într-o lume

închisă şi protejată, dar teama că voi rămâne singură, dacă voi vorbi despre lucruri

pe care nu pot să le explic, mă urmăreşte încă. Şi nu pot să mă prefac că nu există

amintirea lui Ammon, mai vie decât multe amintiri din copilărie.

16

Thora: Nici eu nu prea mă jucam cu copiii, preferam să aşez soldăţeii pe culori. Acum sar

coarda privind bătălii epice şi număr caloriile ca o adolescentă anorexică: „Vai, am

mâncat două boabe de strugure! Mă duc să fac 30 de abdomene!”

(Pe măsură ce vorbesc ceilalţi, în cameră se face, treptat şi încet, lumină)

Maria: Mie îmi plăcea să stau ore în şir şi să aleg dintre cioburile mici, ascunse printre

frunze în grădina păsărilor, în spatele unei magazii, pe cele albastre. Eram convinsă

că sunt rămăşiţele unui templu şi le-am propus verişorilor mei, care veneau

duminica să ne jucăm împreună, să le ducem la muzeul oraşului. Au fost de acord

şi am convenit că astfel vom deveni celebri şi bogaţi: Nu e puţin lucru să descoperi

un templu, nu? Recompensa ar fi trebuit să fie pe măsură. (Scurtă pauză) Pe urmă

am crescut. Fără să avem vreo dovadă că acele cioburi nu au aparţinut unui templu

şi fără să fi întâlnit vreodată un borcan la fel de albastru, am renunţat cu un zîmbet

de superioritate la descoperirea din jocul nostru de copii. Nu-s convinsă că, făcînd

asta, nu am greşit. Sunt sigură însă că, în acel joc, nu greşeam.

Thora: Eu făceam ceas din carton, îi prindeam limbile cu un bold, în centru, şi eram

dezamăgită că nu merge. Îl luam cu mine la joacă, bunica îmi încuia poarta dacă

întârziam.

Natalija: Şi eu am făcut ceas ca al tău, dar îl certam mereu: iar ai rămas în urmă? Şi îi

potriveam limbile.

Maria: Doar ceas de mână am avut. Mă muşcam de braţ, lângă încheietură, şi cu cât durea

mai tare, cu atât dura mai mult (arată cum proceda). Iar bunica... Atunci când mă

loveam, eu plângeam, nu plângeam dar ea... uda pământul. Şi ca să nu observe,

căci pe vremea aia nu-mi trecea o bubă şi făceam alta, îmi puneam nisip pe rană, să

nu mai curgă sângele. Acum, înainte să plec, a venit pe la mine şi nu-mi mai zicea

pe nume, îmi spunea „domnişoară”. Aş vrea să-i iau un radio, când mă întorc. Se

plictiseşte noaptea.

17

Thora: Eu sunt Thora, din Danemarca (îi dă un pumn în umăr Natalijei, un gest care se

vrea dovadă de simpatie, dar Natalija îşi freacă o vreme locul lovit). Maria este

din România, iar el este fratele meu, Frederik.

Frederik (îi întinde mâna Natalijei): Sunt într-o perioadă experimentală. Îmi plac curvele!

Maria: Ignoră-l! (apoi, lui Frederik) Iar tu mai bine ai aduce nişte vin!

Natalija: Am copilărit având doi fraţi mai mari, aşa că sunt obişnuită. Aveau un simţ al

dreptăţii deosebit: după ce părinţii mă pedepseau, li se părea insuficient şi mai

adăugau şi ei ceva. Frederik pare o păpuşă mică şi dulce pe lângă ei. (Frederik

zâmbeşte şi se scălămbăie ca o „păpuşă dulce”) Şi apoi, toţi suntem puţin curve.

Când îţi pui ceasul să sune dimineaţa ca să faci ce nu vrei să faci, te prostituezi,

sufleteşte, moral.

Maria (în timp ce Frederik îşi ia o geacă din cuier): Din ce ai spus, aş scoate cuvântul

„dimineaţa”. Toţi suntem curve când ne sună ceasul! Şi gata oricând pentru o mică

perversiune. Gratis. (Lui Frederik) Aduci vinul ăla?

Frederik: Nu pot să mă evapor imediat! Trebuie să îmi iau ceva pe mine, să mă încalţ

(căutându-se prin buzunare) Să găsesc cheile de la castel (deschide uşa). Ţinem

legătura! (Thorei) Ai numărul meu? (Iese)

Maria: Sunt două paturi libere, dar ambele deasupra. Aici stau eu, dincolo Thora.

(Natalija alege patul de deasupra Mariei)

Thora: (Către Natalija): Cum a fost drumul?

Natalija: Obositor. Frustrant. Pentru sârbi se anunţă zborul, pentru toţi ceilalţi se afişează.

Apoi, înghesuiala de pe coridor, controlorii cu veste şi senzaţia aia când îţi vine să

vomiţi de furie. Cu trenul a fost ok, conductorul era jamaican, i-am zis: „Here is

the ticket, brother!” şi mi-a zâmbit. În compartiment era şi un băieţel care m-a

studiat insistent vreo jumătate de oră, iar când mă pregăteam să cobor, m-a întrebat

cu seriozitate: „Dumneavoastră sunteţi excursionistă?”. În gară însă am fost

martoră la o sinucidere, un domn în scaun cu rotile. Priveam uimită reacţiile celor

18

din jur, în situaţii de criză oamenii devin caricaturali: „Un garou, un garou!”. Mă

sperie graniţa asta subţire rău.

(Maria pune muzică)

Thora: Urăsc mirosul de aeroport. Peste zece zile plec în Spania. Voi zbura singură şi iar

am să mă rătăcesc, nu găsesc niciodată terminalul. Dar vreau de mulţi ani să văd

Toledo, oraşul în glob de cristal în care se amestecă toate mirodeniile şi minunile

lumii – foşneala arabă, mirosul de sânge al Inchiziţiei, paşii Isabelei, dantelăria de

sunete legată de Alfonso el Sabio, praful de armuri şi săbii, Alcazar, mânecile

fluturânde de alchimist. Cred că mi se potriveşte Spania.

Natalija: Ai mai fost?

Thora: Doar călătorii imaginare.

Maria: Mie îmi plac aeroporturile noaptea, pustii. Să călătoresc singură, să număr

întâlnirile magice, să zbor deasupra lumii, având căştile pe urechi, şi, mai ales, să

privesc de sus luminile oraşelor închipuindu-mi tristeţi răscolitoare. (Pauză, apoi

îşi aminteşte) Natalija, iartă-ne, tu trebuie să fii flămândă! Ce să-ţi scot? (Se

îndreaptă spre frigider) Avem salam, caş, plăcintă cu mere, rodii...

Natalija (O întrerupe): Nu, mulţumesc! Când mi-e foarte foame, nu pot să mănânc.

(Zâmbeşte, îndreptându-se spre fereastră) Sunt un mănunchi de contradicţii.

Maria (i se alătură, privesc amândouă pe fereastră): Acela este terenul de sport, noi îi

spunem „baza”, dincolo de gard începe plaja, acolo, în dreptul farului, este

frontiera, o să vezi soldaţii patrulând, sunt foarte sociabili, mai ales dacă stai la

soare fără sutien. La 10 trebuie să se aprindă lumina albastră la hotel... vechitura

aia. Are un singur client, Frederik. Nu a suportat să stea cu noi la cămin în cele

două săptămâni de vacanţă pe care a ales să şi le petreacă aici.

Thora: Cine ştie ce turiste o fi sperat că va cunoaşte! Dintr-a şaptea a venit el la mine la

şcoală, la şedinţele cu părinţii, să agaţe mămici şi profesoare. Speranţe, fericiri şi

frustrări de băieţi...

19

Maria: Să mă mai slăbească!

Natalija (desfăcându-i bagajul): Să mă slăbească şi pe mine! Măcar două kilograme! Am

acasă sertare în care nu mă uit, că nu mai îmi plac hainele de acolo: sunt de-mo-

da-te! (Gest elocvent). De fapt, îmi sunt mici. Uite, bluza asta, nu mă deranjează că

am dat 300.000 pe ea, ci că nu mă încape. (Pauză) Pot intra să fac un duş? Cred că

miros de parcă aş fi fost prin porturi!

Maria: Sigur, acolo e baia.

(Natalija intră în baie)

Thora: Azi-noapte m-am trezit pe la 1, în bucătărie, de la faptul că mâncam compulsiv

covrigei şi făceau zgomot, că dacă aş fi mâncat caş nu cred că mă trezeam. Înainte

să adorm am văzut la televizor o chestie mişto despre găuri negre. Există trei feluri

şi sunt unele faine, atunci când explodează o stea foarte mare, hiperstea, pula mea,

se face o gaură neagră care este de fapt un singur atom, care se numeşte singularity

şi care, având gravitaţie infinită, suge absolut tot înăuntru, spaţiu şi timp. Şi apare

Michio Kaku, minunatu’, şi zice: „Singularity este un cuvânt pe care l-am inventat

pentru a defini ceva despre care nu ştim absolut nimic”.

Maria: Aş vrea să fiu un atom cu gravitaţie infinită şi oamenii să-mi zică singularity! Da,

da, asta vreau: să fiu cineva despre care nimeni, nici măcar eu, nu ştie absolut

nimic!

Thora: Dar o să ai câmp de incidenţă, pisi! Iar obiectele care vin spre tine, având două

forţe gravitaţionale care acţionează asupra lor, se vor lungi, cică e the spaggheti

effect, şi în capul de incidenţă lucrurile se vor întâmpla foarte încet.

Maria (se duce spre fereastră): Şi crezi că mi-ar strica? Vara trecută am fost în Cuba şi

m-am trezit într-un cu totul alt ritm al vieţii: oamenii se mişcau lent prin căldura

teribilă, parcă înnotau într-un butoi cu miere. A fost ca o întoarcere în timp, în

copilăria mea din vremurile lui Ceauşescu. M-a năpădit nostalgia de cum am ajuns:

se înserase, era aproape întuneric, iar din autobuzul care mă ducea de la aeroport

20

spre hotel vedeam, prin uşile larg deschise ale caselor, televizoarele aprinse. În faţa

locuinţelor, care nu aveau geamuri, doar obloane tip jaluzea, din lemn, oamenii

stăteau singuri sau în grup, unii jucând ceva ce părea a fi remi. O dărăpănare

aproape desăvîrşită, o lume care îmi părea cunoscută. Mă plimbam pe străzi,

printre ziduri cu portrete ale lui Che Guevara sau Castro şi lozinci tip grafitti: „Voi,

cei ce depăşiţi obstacolele, înainte!”. Stăteam pe bancă, acolo unde găseam umbră,

intram în magazine, într-o stomatologie am văzut pe panoul de perete un anunţ

despre economisirea energiei, într-un teatru câteva fete repetau la vioară, una avea

un contrabas. Am cumpărat napolitane de la un tip, mi-a zis că a fost profesor de

engleză, l-am întrebat cum îl cheamă şi mi-a răspuns „Fidel. Pariez că nu vei

uita!”. În magazine era marfă, dar scumpă pentru un om care are un salariu de cel

mult 40 de dolari pe lună şi poate că unii ar fi vrut să fie liberi, să vorbească

deschis, dar pentru mulţi asta nu părea să conteze. Am stat două săptămâni acolo şi

am slăbit, nu îmi tihneau mesele, nu îmi place să mănânc singură, cu atâţia oameni

în jur. Sunt prea conştientă de mine şi încerc să termin cât mai repede şi să plec.

Fizic, m-am odihnit, dar mintea mi-a zumzăit în continuu...

Thora: Aşa că nu te-ai relaxat! Poate în vacanţa de iarnă vii cu noi la Aarhus. De la

Copenhaga o să luăm trenul, merge şi pe sub apă şi nu, nu vezi peştişori, cum am

crezut eu când am făcut prima dată acest drum.

Natalija (iese de la duş): Mai plouă?

Maria (de lângă fereastră, privind atent afară): Nu îmi dau seama. E prea lumină în

cameră.

Frederik (intră înainte de ultima replică): Ne ascundem după orbiri ca să vedem ceva. Nu

mai plouă, doar a stropit puţin, acum chiar au apărut stelele. (Pune pe masă o sticlă

de vin şi un pachet).

Maria: (ţipă cu entuziasm şi bate din palme vâzând pachetul): Prăjituuuură! (Se apropie

de masă. I se adresează lui Frederik) Eşti mult mai puţin neplăcut decât vrei să

pari. (Studiază cele de pe masă, desface pachetul) Dar tirbuşonul? (Dă din cap

21

dintr-o parte în alta). Eşti uituc! Să mănânci peşte! Vezi că acolo pe dulap e o

sârmă, dacă te ajută. (Frederik întinde mâna până pe dulap, dar nu ajunge). Ţi-ar

trebui o nevastă!

Frederik (mirat): Atât de înaltă?

Natalija: Unde ţineţi telecomanda?

Frederik: Te rog, nu deschide cutia cu maimuţe. Nu merită! Azi-noapte am stat trei ore

încercând să înţeleg ce vor de la noi. Pe scenă, un individ cu un papagal. În sală,

câteva sute de oameni. Şi ăla de pe scenă se gândeşte puţin şi zice, tacticos: „Coco,

cât faaaace unu plus trei?”. Papagalul stă ce stă, se mută de pe un picior pe altul, se

umflă-n pene şi răspunde (Frederik cu voce guturală, ca o găină): „Foooooouur!”.

Toţi aplaudă, ăsta îi dă nişte zahăr. După un timp: „Coco, dar cât faaaace 17 minus

13?”. Papagalul se scarpină agale în urechea stângă şi: „Fooooouur!”. După trei

ore, ajunseseră la zecimale: „Coco, cât face 18.312,17 minus 18.308,17?”.

Papagalul: „Foooooouur!”. Şi ăia toţi aplaudau! (Pauză) Dacă tot e o seară atât de

frumoasă afară, nu mergem şi noi cu „prada” pe bază?

Maria (entuziastă): Hai!

(Pauză mare în care lumina pe partea lor de scenă se stinge şi intră monologul lui Mihajlo

din scena paralelă. În timp ce Mihajlo vorbeşte, se luminează şi partea lor de scenă: decor

schimbat, au ajuns „pe bază”, terenul de sport. Un panou de baschet, o tribună mică pentru

spectatori. Îşi întind pe jos pături, mâncarea, sticlele. Beau, stau de vorbă, râd cu toţii, apoi

Frederik dansează cu Natalija, Thora cu Maria)

22

Scena 2

Cutia cu ouă

(Mihajlo, în camera lui. O încăpere mică în care se găsesc un pat, o masă, un şevalet,

acuarele, un acvariu, trei tablouri cu peşti aşezaţi pe farfurii. Mihajlo se plimbă agitat prin

cameră. Din când în când se opreşte în dreptul şevaletului, dar nu poate picta. Se duce la

fereastră)

Mihajlo: Doamne, cum plouă! Şi vântul, vântul ăsta suflă ca în romanele englezeşti! (Pauză)

Astăzi n-am avut bani de tramvai, am mers pe jos până în centru. Nu erau pe străzi

decât fete ieşite de la liceu, gălăgioase, cu obraji rumeni şi blugi strâmţi şi mi-am

amintit viaţa de student: mă îmbătam, desenam, umblam după gagici şi citeam în

original literatură germană: tot ce găseam! Bani îmi dădea tanti Nada, sora mamei.

Ea mă crescuse şi, de când mă dusesem la Universitate, în Belgrad, trăia în casa ei

mică, înconjurată doar de cărţi, de pisici şi de sine însăşi. De fiecare dată când o

vizitam în orăşelul din sud, îmi punea câteva bancnote în buzunar şi îmi umplea

bagajele cu provizii pe care începea să le ambaleze şi să le aşeze, meticulos, cu

două ore înainte de plecarea trenului. Când venea vremea, mă conducea până la

poartă, pe poteca mărginită de meri şi zorele. Rămânea apoi în mijlocul drumului şi

aştepta, după un obicei tacit, să ajung la colţul străzii. Acolo lăsam jos bagajul, mă

întorceam şi îi făceam semn cu mâna, înainte de a coti, iar ea îşi flutura braţul drept

deasupra capului. Se întorcea apoi în universul ei monoton şi izolat, de văduvă la

pensie. N-am să uit disperarea cu care a alergat spre gară după ce, la întoarcerea în

casă, descoperise o cutie de ouă pe care uitase să mi-o dea. Cum a auzit fluieratul

locomotivei când mai avea vreo sută de metri, cum a văzut trenul plecând şi a vrut

să ia un taxi până în gara următoare şi cât de necaz i-a fost că nu avea bani la ea. S-

a întors resemnată către singurătatea de acasă! (Pauză) Cât mă iubea! Iar eu mă

grăbeam să ajung la Vredana. Furam trandafiri şi corcoduşe verzi şi o aşteptam să

iasă de la cursuri, ne plimbam pe malul Savei şi pe străzile cu nume de domnitori,

23

însoţiţi uneori de Natalija, prietena ei. Mergeam la teatru, la chefuri, plănuiam să

ne căsătorim, hotărâsem să facem doi copii. Eram frumoşi, iar Vredana, Vredana

râdea mereu. Îmi e dor de zilele acelea. De ea. Şi de noi. (Pauză) Nebunia cu

graniţele a început tocmai când alţii le lăsau libere. La noi au început să le ridice,

în loc de o ţară, au apărut şase şi n-au fost în stare să pună nicio frontieră nouă fără

un război. Au murit şi soldaţi, fraţii Natalijei, vărul meu, Jovan. Asta înţeleg. Dar

ce au avut cu tanti Nada? (Pauză) Am intrat în biroul lui Goran, prietenul meu din

copilărie, de care râdeam, când alesese Medicină Legală: „Sunt şi doctori cărora nu

au curaj să le dea pe mână oamenii vii! Ştiu că eşti pasionat, dar, după ce te

căsătoreşti, încearcă să nu îţi iei de lucru şi acasă!”. (Pauză) Pe atunci, şi el avea

simţul umorului. Acum însă m-a privit pierdut, iar când i-am spus că tanti Nada nu

mai e acasă, tăcerea lui mi s-a părut atât de elocventă, încât m-am întrebat: „Eu,

dacă aş tăcea, aş fi la fel de elocvent?” M-a ajutat să o caut, printre cadavrele

pentru care soldaţii săpau o groapă comună. Şi am găsit-o. Avea picioarele legate

cu sârmă şi fruntea găurită de un glonţ, dar pe chip un zâmbet senin. Goran mi-a

spus că a fost împuşcată de aproape. Am cărat-o împreună până la morgă, am

aşezat-o pe o masă de ciment, iar a doua zi am plătit doi oameni sărmani să mă

ajute să o îngrop. Credeam, pe atunci, că înţeleg multe. Despre comandanţi care îşi

iubesc ţara, servicii secrete, grupări paramilitare, diplomaţie, spioni, resurse,

manipulare, dirijori care stau cu spatele la public. „Băieţi deştepţi”, îmi spuneam.

„Dar nici noi nu suntem proşti!”. Când aruncam însă pământ peste sicriul de brad

în care o aşezasem pe tanti Nada, chiar dacă îmi repetam că uneori, când eşti în

vâltoare, lucrurile nu mai depind de tine, nu pricepeam ce l-a făcut pe acel soldat să

împuşte în cap o femeie bătrână! Cu ce îl încurca ea să pună o piatră de hotar?

(Pauză) Ploua şi atunci, era noiembrie, croncăneau nişte ciori peste cimitir şi, la

ieşire, am alunecat pe frunzele ude. Nu m-am oprit nici azi din cădere.

24

Scena 3

Coborârea la Halmstad

(„Pe bază”, noapte, cerul plin de stele. Un panou de baschet, o mică tribună pentru

spectatori. Maria şi Thora stau jos, pe o pătură, aproape de primul rând al publicului. Au

farfurii de plastic cu prăjituri, sticle de vin, un cd-player. Eventual fumează (suflă fumul în

momentele mai importante din discuţia lor). Natalija şi Frederik dansează)

Thora: Mai dai şi tu un vin unei fete lacrimogene? (Maria îi toarnă în pahar, apoi în al

său, ciocnesc, îi privesc pe cei doi care dansează). De o săptămână plâng ca

proasta, din orice. Dar ştii cum? Cu lacrimi! Şi acum, dacă mă gândesc bine...

(Zâmbeşte, trage de nas, începe să plângă).

Maria: Asta pentru că de o săptămână nu dormi. Eşti ocupată să visezi, să studiezi găuri

negre, să te gândeşti la Magnus sau să îţi aminteşti de Knut.

Thora: Am aprins televizorul doar pentru că a fost o noapte lungă şi stranie. Mă ridicam

din jumătate în jumătate de oră să închid uşa, dar era închisă. Şi da, am început să

îi scriu un e-mail lui Magnus, dar am renunţat şi m-am apucat să compun un jingle

de reclamă pentru bărbaţii cărora le e frică de sentimente. Mă înec de furie, ca un

pechinez, sunt un ghem de nervi şi de orgoliu nefiltrat. Şi nu mai vreau să sparg

farfurii, nici să îmi iau cortul şi să plec: „Hai să sufăr!”, pentru că îmi amintesc de

altele şi nu e bine. (Pauză)

Nu pot nici măcar să îl bat: a făcut arte marţiale! Aşa că mă consolez ca o fetiţă de

clasa a patra (Ton alintat, de fetiţă): „Ştii, fumează salvie, nici măcar iarbă

adevărată!”. E ca un ghimpe scos şi nu va trebui să duc durerea asta în mormânt,

cum credeam – cu emfaza rănitului dramatic – când a plecat Knut. Pe Magnus am

să-l uit, dar sunt foarte acră acum. Trebuie să treacă un timp până să îi doresc

sincer binele! Fără mine? Haaa! (Pauză) Iar până atunci nu pot linişte şi

contemplare. Am nevoie de multe sticluţe de ojă, de rujuri şi de câteva perechi de

25

pantofi cu toc ca să pot trece peste asta! Crescută de mamaie, eu: mai un pilit de

unghii, un coafor, un tapat şi se vindecă boală grea, darămite o amărâtă de

decepţie. Bunica mea! Ce făptură! Şi acum, la 70 de ani, face baie în lac dimineaţa.

Şi vara, şi iarna. “Fiecare, cu viaţa pe care este în stare să o aibă”, zice.

Maria: Zâmbeşti.

Thora: Zâmbesc, dar am gura plină de fiere. Puteam să îl ajut să fie cine este! Eu pot

multe, am lumi de dat, iar el fuge schelălăind... Da, le cer să fie puternici. Nu pot

să îi primesc în inima şi în patul meu, altfel. Nu vreau să fiu cârjă, pretind ca măcar

să se meargă lângă mine, dacă nu suntem în stare să alergăm ori să zburăm! Înţeleg

că există o practică a dezgustului de sine, dar nu văd nimic glorios şi bărbătesc în

asta. Mi se pare, mai degrabă, o cale mizerabilă. Măcar dacă aş fi fost alungată de

o femeie mai frumoasă, în sens magic, mai pe placul lui! Ar fi fost mai uşor. Dar

îmi spui că o să mă păstrezi în tine, până la moarte şi dincolo de ea, printr-un

SMS? În cuvinte numărate? (Pauză. Apoi, pe ton mai vehement) Vino cu urme de

curvă pe guler, vino beat, cu o pisică moartă în mână şi cu câini atârnaţi de

picioare, suferă, în pizda mă-tii, dar priveşte-mă în ochi, nu îmi trimite SMS-uri!

Ce anestezie e asta?

Frederik (dansând în apropiere şi trăgând cu urechea la ultimele replici): Dragostea? E rea

de tot! Păi, eu ştiu de la mine!

Thora (scuturând ţigara): Eu sunt tragică şi apocaliptică, iar el râde!

Maria (o tachinează): Cum îşi permite? Drept cine te ia?

(Frederik şi Natalija continuă să danseze, se îndepărtează).

Thora: Sunt sigură că m-a iubit. (Pauză) Şi ce e mai rău decât să îţi refuzi?

26

Maria: Pe la 15 ani aveam senzaţia aia minunată că orice pericol este surmontabil, că

lucrurile sunt simple, ca pe hărţi, că există drumuri deja desenate pe care poţi să

umbli fără teamă. Ei bine, nu e aşa!

Thora: Aş vrea să fie lucrurile simple şi clare. Să iau o pastilă şi să fiu genul de femeie

lângă care se stă. Mi se pare că mi s-a pus o etichetă de tipă dificilă, solicitantă,

alături de care nu poţi să te relaxezi, să sforăi, să te scarpini şi nici să dormi fără

şosete. Din tot ce a spus Magnus am înţeles ceva şi poate că era mai bine dacă nu

înţelegeam: îi e frică, nu se simte mâţâit lângă mine. Dar, în acelaşi timp, sunt

absolut minunată şi mă iubeşte. Doar că nu vrea să fim împreună. Ştiam textul, o fi

vreun site secret pe care intră bărbaţii şi îşi găsesc motivele. După mintea lui am

putea avea o relaţie amiabilă, cu urări în zilele importante ale anului, şi chiar ar fi

drăguţ dacă ne-am mai trage-o din când în când.

Maria (arătând spre Frederik, care dansează tot mai aproape de Natalija): Ai fost

vreodată geloasă pe prietenele lui?

Thora: Geloasă, nu. Era mai mult enervare, că îşi pierde timpul “nostru” cu ele. Gelozie în

sensul clasic: „Ce are aia şi eu nu?” nu mi s-a întâmplat niciodată. Doar pe Knut

am vrut să-l omor, când a încercat, din laşitate, să mă sufoce pe mine, cea care trăia

în el. În seara când mi-a trimis un e-mail, după ce stătusem două luni acasă la el, la

Goteborg, şi mi-a zis că nu mă poate păstra decât dacă nu mă mai vede niciodată,

m-am urcat în primul tren din Aarhus. Am ajuns în Copenhaga la miezul nopţii şi

am schimbat spre Goteborg. Cu ce drept să îmi spună asta şi să trăiască? „Eu mă

chinui aici şi tu te joci? Ia să vedem, cum e dacă mori acum! Te mai duci

dimineaţa la calculator să îmi scrii fraze rupte din psihologia pentru clasele

ajutătoare?”. Aveam cheile, aş fi dat drumul la aragaz, dormea cu uşile toate

deschise. M-am gândit că aşa e cel mai curat şi cel mai frumos.

Maria: Şi?

27

Thora: Am coborât la Halmstad. (Pauză. Zâmbeşte) Îmi cade părul. Şi cine ştie ce alte

urme aş fi lăsat. (Pauză) Vreau să văd ultimul joc, la care a lucrat cu prietenii lui

norvegieni. Probabil că o să apară la un moment dat un monstru care o să spună o

frază de-a mea, trimitere subtilă la relaţia cu mine. Dar să nu mai deschid sertarele

astea, că ies molii şi fluturaşi şi nu ştiu să îi bag la loc sau ce altceva vor.

Maria: Dacă ţi-aş spune să pui o lumină mai blândă pe singurătate, că anii vor deveni mai

buni... sau că într-o zi vei găsi toată coerenţa pe care o cauţi şi că vei zâmbi văzând

cum se leagă aşa, ca iedera, totul... m-ai crede?

Thora: Nu. Poate că o să ajung şi eu cândva la genul ăsta al tău de cuminţenie şi aşezare.

Dar nu acum. Mi-e dor de Aarhus şi de viaţa mea perfectă, imaginară, de acolo.

Maria: Mai e şi realitatea la mijloc.

Thora: Dă-o dracu!

(Maria şi Thora se întind pe spate, privesc stelele. Tăcere prelungită)

28

Scena 4

Rujuri. Parfumuri, altădată

(Frederik şi Natalija dansează în tăcere, apoi încep să vorbească. Maria şi Thora stau pe

pături, mai târziu joacă baschet, se întorc pe pături, schimbă muzica, beau)

Frederik (dansând cu Natalija): Te-am visat, noaptea trecută, deşi nu te cunoşteam.

Mergeam amândoi, într-un vagon vechi de tren, spre Paris, şi tu îmi tot arătai ceva

pe fereastră, dar nu vedeam nimic, geamul era aburit.

Natalija: Cum apar undeva, se aburesc geamurile! (Râde. Scurtă pauză) Am crezut, mult

timp, că nu e nevoie ca lucrurile să fie spuse, celălalt le va înţelege cumva. Am fost

o mare tăcută. (Scurtă pauză) Şi acum îmi plac umbrele şi să mă scufund în lumi

închise mai mult decât să împart cuvinte cu un necunoscut care e greu de crezut că

mă va înţelege în termenii mei. Nu aştepţi să-ţi spun, telegrafic, povestea vieţii, nu-

i aşa?

Frederik: Nu. Şi din mine se vede puţin când sunt alţii de faţă. Doar o variantă prescurtată şi

rece a adevărului.

Natalija: Se cunosc de mult Maria şi Thora?

Frederik: De doi ani, de când au venit aici. Nu ştiu dacă ai faţă de fraţii tăi exigenţa,

intoleranţa chiar, ironia rece, dar şi afecţiunea brutală pe care le am eu pentru

Thora.

Natalija: Fraţii mei au murit. Au fost împuşcaţi, într-o noapte, la noi în sat, lângă frontieră,

de musulmani ale cărora neveste fuseseră violate de alţi soldaţi, într-o tabără, nu

departe. Ivo şi Bojan se întorseseră acasă în permisie, luptaseră în toate războaiele,

convinşi că graniţele noi nu sunt bune, dar ţara tot s-a spart. Pentru mulţi, printre

care şi părinţi mei, ei sunt eroi. Pentru alţii, sunt asasini care au comis crime

împotriva umanităţii. Îi văzusem cu trei zile înainte să moară, erau beţi şi au

29

depănat toată noaptea grozăvii la care fuseseră părtaşi. Sunt uşi pe care pot să le

deschid pentru tine, dar nu vreau să împart cu lumea din afară nici scârţâitul lor.

Despre zilele acelea din satul meu şi anii aceia din ţara mea nu pot vorbi decât

înfăşurată în voaluri şi cu măşti încuiate cu cifru. Şi chiar dacă e un cufăr plin cu

întâmplări, prefer să îl închid: „Jbuf!”. Dar eu... om bun! (Râde) Şi uite cât de

vorbăreţ!

Frederik: Mă bucur că ai venit.

Natalija: Mulţumesc. (Pauză) Am încredere în tine, nu mă pune să explic, că nu ştiu.

(Pauză). Poate îmi spui şi tu o poveste din grădina îngrădită.

Frederik: Nu sunt lucruri spectaculoase. Trăiesc într-o ţară liniştită, care ne oferă mult, avem

tot ce ne trebuie. Suntem norocoşi că ne-am născut acolo.

Natalija: Mai devreme, în cameră, Thora mi-a dat un pumn în umăr. (Arată braţul cu

pricina) Cred că m-a învineţit.

Frederik (râde): Aşa îşi manifestă ea afecţiunea! A crescut-o nu doar bunica din partea

mamei, dar şi bunicul, un viking aspru şi nervos. “Copilul se mângâie doar în

somn!”, zicea, cu glas de tunet. Toate cărţile pe care le-am citit până în adolescenţă

erau scrise de impostori, mi le spusese bunicul deja. Avea de împărţit atâtea

întâmplări miraculoase, de parcă ar fi trăit zece vieţi, dar şi născocea mult.

Niciodată nu am ştiut dacă o amintire de-a lui era reală sau doar o minciună pe care

încă nu am demascat-o. N-am aflat prin ce minune s-a unit lumea lui cu aceea a

bunicii, care era „vrăjitoare” şi ne arăta mereu porţi fermecate şi greu de descifrat.

El a murit cu nostalgia pământului pierdut şi ratarea Londrei, strivit de oraşul mic

în care fusese nevoit să trăiască, furios, nemulţumit, dar plin de energie. Nu mi-am

cunoscut bunicii din Norvegia, tata a vorbit despre ei doar în regresia bolii, a murit

de Alzheimer. Ştiu că a avut o copilărie urâtă şi grea, a lucrat pe vapoare de pescuit

în vacanţe, iar la 14 ani, când bunica l-a dus în Bergen, la liceu, s-a simţit ca un

câine părăsit. În facultate, la Oslo, a cunoscut-o pe mama. Ea avea păr lung, iar tata

30

freză ca Elvis Presley. Duceau o viaţă hippie, mergeau la ceaiuri şi, mai rar, la

vreun concert în Anglia. S-au căsătorit la terminarea facultăţii. El şi-a găsit de

lucru în Copenhaga şi ea l-a urmat. Au stat şi în Christiania, într-o vreme. Îmi

povestea despre chefurile lor cu tutun ieftin, canabis şi viniluri cu Beatles. (Pauză).

Îţi vine bine rochia asta. Şi machiajul.

Natalija: Mulţumesc. Până acum trei-patru ani nu mă machiam aproape deloc. În limbaj de

fete, asta înseamnă, eventual, o urmă de dermatograf şi unguent de gălbenele.

Bunica mea era foarte cochetă: frumuseţe studiată de rusoaică exilată. Îmi povestea

mici secrete feminine, cu glas de poruncă: “Niciodată să nu te îmbraci în haine

vechi acasă. Te duci la croitor şi îţi faci rochii speciale. Niciodată bărbatul nu

trebuie să te vadă cu bigudiuri în păr şi cremă pe faţă. Nimeni nu trebuie să ştie

adevărata culoare a buzelor tale. Când te căsătoreşti, să ai neapărat dormitorul tău

şi baia ta”. Era, uneori, crudă şi egoistă, dar unei bunici îi poţi ierta asta. Am

dezamăgit-o în adolescenţă, când am devenit la fel de îngălată ca mama. Până în

liceu, eram un băieţoi, după, m-am împăcat cu situaţia. Rujul mi se părea o

renunţare la personalitatea cu genunchii juliţi. Aşa că am descoperit tabieturile

astea feminine târziu, cu încântare vinovată. Nu mai ştiu când am purtat în mod

serios ruj, doar că era roşu-sânge proaspăt. Acum îmi place mai mult decât

recunosc ritualul ăsta de a-ţi redesena trăsăturile cu umbre şi culori. Îmi plac

măştile, ţi-am mai spus. Sunt zile pentru ruj roşu, când sunt palidă şi obosită, zile

pentru culori de cireşe amare, când mă joc de-a fata Bond în misiune (sunt rare

momentele, aşa că rujul ăsta a expirat deja). Zile pentru cel portocaliu cu miros de

anii ’80, unele pentru cel sângeriu (de puţine ori am curaj), altele pentru culoarea

vinului roşu trezit sau pentru auriu de vară. Şi restul de 99 la sută din zile –

gălbenele. Cu parfumurile e altă poveste! Ele conţin poveşti, particule mici de

poveşti colorate, susţin asta sus şi tare, cu zâmbet tâmp. Multe sunt flori moarte,

dar există şi parfumuri care îţi arată grădini închise. O să-ţi zic despre ele într-o

seară, nu merge aşa, în grabă.

31

Frederik: Şi acum, cu ce parfum ţi-ai dat?

Natalija: Cu unul “greu”, amestec de răşină de copac tăiat încet, violete prăfuite şi iasomie

din cristale de gheaţă. Dacă flirtezi, să ştii că sunt delicată ca un pădurar sociopat,

când încerc să răspund. Nu zic să nu faci asta, doar că mă simt ca în liceu, când a

sunat la intrare un bărbat de la firma de electricitate să mă întrebe câţi kilowaţi am

consumat. Am lăsat uşa întredeschisă, să nu i-o trântesc în nas, şi am început să

caut prin hârtiile colegei mele de cameră, Vedrana, apoi pe biroul ei, prin toate

sertarele. Nimic! Disperată, am sunat-o: „Unde ai pus citirea? Că e un individ la

uşă, aşteaptă!”. A stat câteva secunde şi a zis: „Doamne, Natalija!”. Cu dragoste în

glas, dar sentimentul se amesteca şi cu mila pe care o simţi pentru o prietenă sau o

soră pe care ai dori-o mai frumoasă, mai inteligentă, mai altfel decât celelalte

femei, iar ea nu e. A oftat şi a zis blând: „Citeşte cifrele alea de pe contor şi spune-

i-le”. M-am dus şi i le-am dictat, sub privirile lui zeflemitoare, căci auzise toată

convorbirea. Ce vreau să înţelegi este că sunt foarte neîndemânatică în anumite

privinţe. Şi apoi, nu ştiu o relaţie intimă care să nu fi degenerat în război, la un

moment dat. Ştii tu?

Frederik: Nu. Dar mă bucur că ai folosit cuvântul ăsta, „intimă”.

Natalija: Fetiţa cu breton din mine se întoarce pe călcâie şi fuge înainte să se termine acest

dans. (Dă să plece, dar Frederik o reţine).

Frederik: În dimineaţa asta am jucat şah cu un turist de la hotel, un bărbat la vreo 60 de ani.

La un moment dat, m-a întrebat ceva. I-am răspuns şi m-a apostrofat: „De ce naiba

nu vorbeşti englezeşte cum trebuie?”. Am înghiţit, avea dreptate, dacă m-aş fi

gândit mai mult, aş fi putut formula mai bine. Am vrut să-i spun că sunt multe

limbi pe Pământ, el ştie, de exemplu, mongola? I-am zis doar că sunt multe limbi

pe Pământ. „Eu sunt din Mongolia. Mă cheamă Batbayar”, s-a prezentat.

Natalija: Şi cum s-a terminat partida?

32

Frederik: Am jucat destul de slab, nu m-am putut concentra, am avut emoţii şi, în astfel de

cazuri, îmi ies în evidenţă limitele. (Pauză) Dar el a făcut mai multe greşeli, fireşte.

(Pauză) Mi-a cerut însă revanşa, i-am promis că ne întâlnim mâine dimineaţă, la 8.

Voi termina repede şi la 10, dacă si tu vrei, vin să te iau din cameră şi pornim să

cercetăm împrejurimile. Cei de la hotel închiriază motociclete, am permis de 5 ani,

eşti în siguranţă cu mine. De obicei, plec fără să am o ţintă. Cât de rău poate fi?

Natalija: Voi fi gata, la 10.

(Natalija se duce către Thora şi Maria, aşezate pe pătură, cu faţa spre public. Frederik o

urmează)

33

Scena 5

E oribil să nu ai rapiţă!

(Maria şi Thora pe pătură. Se apropie Natalija şi Frederick. Sunt stele deasupra sălii şi

lumină vagă pe scenă)

Maria (despre Natalija şi Frederik): Ei cred că dacă stau în picioare sunt mai treji!

(Natalija se aşază lângă Thora şi Maria)

Frederik (bea dintr-o sticlă cu vin, apoi ia de jos o piatră albicioasă, calcaroasă şi i-o dă

Mariei): Ia trage tu o linie cu piatra asta de aici şi până la panou.... (Maria se ridică

şi încearcă să tragă cât mai drept linia cerută) Şi îţi arăt că eu merg... pe unde

vreau eu! (Frederik merge pe lângă linie, apoi se aşează lângă fete, Maria vine şi

ea lângă ei, alcătuiesc un semicerc cu faţa spre public. Din când în când beau sau

fumează)

Thora: Ai merita să fiu răutăcioasă, dar am nevoie de confort termic pentru asta. (Strigă)

Ajutoooooor!

Maria: Taci cu mama, că vine poliţia! Ce ţi-e? (Natalijei, explicativ) Când e supărată, când

îi e frig sau foame, strigă după ajutor.

Thora: Frig! Sunt amorţită.

(Frederik îi dă geaca lui)

Natalija: Despre ce vorbeaţi, când am venit?

Maria: Eu despre niste creatoare de modă bulgare şi portugheze care fac rochii cu multe

pietre pe ele, despre combinaţii de ojă şi despre levănţică. Îmi place levănţica.

Thora: Iar eu eram atât de tragică încât îmi zvâcnea o pleoapă! Parcă aş fi o pisi de liceu,

amorezată de un dulgher care a părăsit-o: „Vai, mă cojesc de dorul lui! Cine mă

34

mai întreabă pe mine dacă e gata mâncarea? Sunt ca o mătasă, mă deşir!”. (Scurtă

pauză) Doar lesa autoironiei mă mai ţine în frâu. Fără ea, o să-mi prind flori în păr

şi o să încep să predic!

Frederik: Eşti o mare performeră! Dacă ar fi fost academicienii la spectacolul de astă-seară,

ţi-ar fi dat un Oscar şi ar fi aplaudat în picioare.

Maria: Sau din picioare!

Thora: Fără persiflări la adresa academicienilor Oscar, în prezenţa mea! De la ei am

învăţat cum funcţionează lumea: rol principal, rol secundar, femei, bărbaţi...

Frederik: Eu m-am prins cum merg lucrurile când eram mai mic şi am furat trompeta de la

grădiniţă. Am luat-o acasă, am ascuns-o în şifonier, printre lucruri şi am fost foarte

fericit în seara aia. A doua zi, însă, mama a găsit-o şi m-au certat toţi: şi ea, şi tata,

şi educatoarea, în faţa celorlalţi copii. (O priveşte pe Natalija) De atunci sunt

prudent cu marile bucurii.

Maria: Tata a fost comandant şi a răspuns de graniţele ţării mult timp, şi sub conducerea

lui Ceauşescu, şi după. La aniversarea de 10 ani, mi-a dăruit un ciobănesc german.

L-am botezat Cliff, era un câine foarte inteligent, avea grijă de mine, m-am ataşat

de el. Când a început Revoluţia, eram în satul mamei, în vacanţa de iarnă, iar pe

Cliff îl lăsase tata la serviciu, cu ceilalţi câini poliţişti, antrenaţi să apere frontiera.

În avântul lor, revoluţionarii, aflând că e câinele tatei, l-au rupt cu bătaia. Un

colonel ni l-a adus la ţară, dar veterinarul nu i-a mai putut face nimic, avea

organele zdrobite, aşa că ai mei l-au lăsat să zacă în grădină, unde îi duceam apă şi

mâncare. „A murit?”, îl întrebam pe bunicul, când mă trezeam, dimineaţa.

„Pregetă”, îmi răspundea. Toată ziua stăteam lângă el, îl mângâiam, îi povesteam,

făceam planuri de viitor, îi puneam întrebări: cum se simte? ce şi-ar dori? N-am să-

i uit niciodată privirea: părea atât de recunoscător! Într-o dimineaţă, l-am găsit

mort. Ca să-l apere de muşte, bunica îl băgase de seara într-un sac de plastic,

lăsându-i afară doar capul, iar el îşi petrecuse ultima noapte încercând să se

35

elibereze, sfâşiind punga aia nenorocită. (Pauză) De atunci, lucrurile s-au

simplificat mult pentru mine. (Thorei) Dacă tot voi muri, am să fiu un om bun şi

curajos şi nu mă voi chinui, vomitând la fiecare trădare. Nu ţin la monogamie şi n-

am să îmi dau voie să depind de alegerile din sufletul cuiva. Nici nu cred că poţi fi

înşelat, atunci când eşti iubit. Există un păcat al cărnii, dar nu îl văd ca trădare;

poate să fie răzbunare, dorinţă, furie, curiozitate. Sunt femei cărora li se pare

inadmisibil ca bărbatul lor să se culce cu alta, dar zâmbesc tolerant dacă el doar se

gândeşte la aceea.

Frederik: E uşor să vorbeşti despre o situaţie, când nu eşti în ea.

Maria: Mă pregătesc de mulţi ani. Voi oferi libertate, nu restricţie.

Natalija (zâmbind): Şi apoi, niciodată o femeie nu va înşela îndeajuns un bărbat.

Maria: La un moment dat am crezut că mă pot îndrăgosti de o fată. Îi ascultam poveştile

născocite pentru a-mi alunga coşmarul, îi pândeam copilăreşte-speriat, simţind

pericolul surd, chipul, trupul, gesturile, cruzimea delicată de păianjen cu care mă

înconjura, vedeam cum mă cerea, fără să ştie ce vrea. M-am oprit însă. Avea nume

zeiţă şi ne despărţeau ani şi mulţi kilometri.

Frederik: Mi s-a părut întotdeauna curios că femeile aşteaptă şi stabilitate, şi aventură, şi

siguranţă financiară, şi riscuri. Dacă s-ar putea, soţii lor ar trebui să fie şi contabili,

şi contrabandişti! Şi directori, şi exploratori!

(Fetele se privesc nedumerite)

Thora: Şi ce anume ţi se pare curios?

(Râd)

Frederik (Mariei) : Tatăl tău cu ce se ocupă acum?

36

Maria: S-a pensionat. E pasionat de politică, i-au şi oferit un loc pe o listă de senatori, dar

a refuzat.

Frederik: Am fost odată la voi, la Marea Neagră şi la munte, după ce petrecusem în Austria

cea mai stresantă săptămână de vacanţă din viaţa mea. Stătusem la o cabană cu

nişte domni cu feţe de spioni, care se adunau în fiecare seară la o bere în hol şi

purtau nişte conversaţii grozave. Atâta doar că ştiau engleză cât ştiam eu germană,

iar când, după o replică, râdeau de se cutremurau pereţii, mă simţeam stingher.

Dacă tăceam, păream prost; dacă încercam să spun ceva în germană, era şi mai rău.

Altfel, munţii erau frumoşi şi aveau balustradă, nu te puteau ucide, precum Carpaţii

voştri. Românii mi s-au părut pe cât de ospitalieri, pe atât de dornici să te

jecmănească. Dar măcar ştiau engleză!

Maria: Nu înţeleg de ce ne complacem în atitudinea asta de sclavi, deşi nu mai avem

stăpân.

Frederik (zâmbeşte): Aveţi. Doar l-aţi schimbat.

Maria: Ca toate ţările din Est, nu noi am ales comunismul. Şi nu noi am hotărât să ne

întoarcem la capitalism.

Thora: Eu visez uneori o Republică, un sistem politic, statal, fără graniţe. La care să poată

adera orice om, din orice ţară, şi care să fie activat în caz de avarie. Ca un sistem

de irigaţii, că altfel se duce dracu’ rapiţa şi nu ne permitem. E oribil să nu ai rapiţă!

(Pauză) Alteori vreau o pisică, una prietenoasă şi uşoară. (Scurtă pauză) Deci un

motan.

Frederik: Nu e imposibil de făcut Republica aia. Vreţi să lucrăm la asta sau să nu lucrăm

deloc, dar să ne întâlnim exact aici, în prima duminică de septembrie de peste 15

ani şi să vedem în ce stadiu e?

Thora, Maria: Daaaa! (Pauză)

37

Thora (tachinează): Natalija, mai opreşte-te şi tu! Ne-ai împuiat capul!

Natalija: Ce să vă spun? Uneori, când cumpăr un cadou pentru cineva, se întâmplă să îmi

placă atât de mult încât nu i-l mai dau.

Thora: Şi eu am făcut asta o dată sau de două ori.

Natalija: Da, dar la mine începe să se umple camera cu astfel de obiecte! Îmi plac

momentele când se fac daruri. (Pauză) Am auzit şuieratul gloanţelor, mi-am

pierdut fraţii şi cea mai bună prietenă, mi se pare cumva că am plătit pentru tot ce

voi face de acum încolo. Dat fiind că nu prea vorbesc despre mine, nu am multe

epitete în vocabular, dar mă simt bine cu voi şi începe să-mi fie firesc aici. (Pauză)

Ca în săptămânile din timpul bombardamentelor, când în Belgrad se lua curentul,

iar oamenii din bloc, care foloseau de obicei liftul, mergeau cu toţii pe scări.

Atunci am început să-mi cunosc vecinii, pe unii nu-i ştiam deloc, despre alţii, deşi

mai vorbisem cu ei, n-aş fi putut spune mare lucru. Câte ore, zile, săptămâni

pierdem în complezenţe de salon! (Pauză) Nu am daruri ascunse, poate doar unul:

sunt cea mai bună când spun capitala Malaeziei ca pe o înjurătură.

Thora: Ia să auzim!

Natalija: Kuala Lumpur!

Maria: Erai cea mai bună, pisi! I-auzi (Cu voce îngroşată): Kuala Lumpur!

(Râd)

Thora (cu accent schimbat şi voce de soprană): Kuala Lumpur!

Frederik (cu voce de bas): Kuala Lumpur!

(Râd)

Maria: Hai să facem toţi o boală deloc gravă şi să stăm acasă săptămâna viitoare! Vreţi?

Ne probăm rochiile, ne facem unghiile...

38

Thora: O să fie vreme bună, am văzut pe site-ul unor meteorologi fără umor. Cred că

mâine mă duc la plajă. Sau dorm. Dar sunt hotărâtă!

Natalija: Şoarecele!

(Thora, Maria, Natalija ţipă şi se urcă pe scaunele sau băncile tribunei de pe terenul de

sport)

Frederik (se miră): Sunteţi nebune! (Se ridică şi pleacă) Să nu coborâţi de acolo până mîine

dimineaţă. E plin de şoareci! Dacă putem să le spunem şoareci acestor monştri...

(Coboară cortina pe partea lor de scenă. Continuă Mihajlo, în scena paralelă)

39

Scena 6

Mall în halele fabricii de locomotive

(Mihajlo, singur în camera lui, se plimbă)

Mihajlo: Uneori aş vrea să se facă brusc linişte. (Pauză) Ei toţi se distrează, ca şi cum trenul

în care era Vredana nu ar fi fost bombardat! (Scurtă pauză) Râsul celor din camera

de alături amplifică singurătatea celui întristat. (Pauză) Ce vijelie! Nu se mai văd

nici luminile mall-ului ridicat în halele fabricii de locomotive! (Pauză) Adrijana,

Radmila şi Tatjana, colegele mele de liceu, sunt casieriţe acolo. Toate fetele din

clasa mea lucrează în vânzări. Băieţii, îmbrăcaţi la patru ace şi tunşi regulamentar,

fac prezentări pentru corporaţii. Se plâng că nu au timp, că sunt prinşi în capcană.

Dar ia să le dai drumul! Să le spui că sunt liberi (Pauză), concediaţi, să vezi cum îi

arde panica! (Pauză) Eu am timp şi de dat la alţii, dar n-am terminat niciun tablou

anul ăsta! Ce-o să ard în cadă, de ziua mea? (Pauză) După ce a murit Vredana s-au

maturizat, deodată. M-au lăsat în urmă. Orgoliul că nu sunt ca ei e tot ce mai am.

Acum se distrează. (Pauză) Ca şi cum n-aş fi alergat degeaba după doctor cu plicul

în mână pe holul spitalului, ca şi cum el i-ar mai fi putut scoate fiarele din burtă.

(Pauză) Natalija cred că a ajuns. Dar e târziu. Am s-o sun mâine.

40

Scena 7

În lumea curată din jocuri

(Mihajlo sună de câteva ori, insistent, la telefon, în partea lui de scenă. În cealaltă, sună un

telefon, iar Maria, care doarme, se întoarce de pe o parte pe alta, îşi pune perna în cap. În

cele din urmă se ridică din pat, dar telefonul se opreşte din sunat, aşa că Maria se îndreaptă

spre baie. Se aude duşul. Intră în cameră, de afară, Natalija, fredonând, se plimbă, priveşte

pe fereastră, se duce la oglindă, se piaptănă, probează rochii, fuste, un costum de baie (slipul

pe sub fustă, eventual), sutienul. Intră Thora, cu o pungă în braţe)

Thora: Bună dimineaţa! Credeam că vei dormi mai mult, după drum.

Natalija: Neaţa! Nu, m-am trezit de ceva vreme, am ieşit la o plimbare, acum am venit.

Thora: Şi eu am fost la magazin, am ajuns cu o jumătate de oră înainte să deschidă, dar am

aşteptat. Ştiu că arăt de parcă aş fi plâns câţiva ani, dar te asigur că nu e sentiment,

e dermatită. (Cu entuziasm) Căci acum mă simt mult mai bine! Mi-am luat şase

coliere, un parfum care miroase a măr şi a sobă, un ruj portocaliu şi un altul

„lucernă”. Vrei să îl încerci?

Natalija (îl încearcă, în faţa oglinzii): E prea închisă nuanţa.

Thora: Eşti tu prea palidă! (Pauză) Şi ce rochie am văzut! Nu trebuia să mă uit în vitrină!

Atâta doar că n-avea mâneci largi, iar eu, chiar dacă sunt de fier între crizele de

plâns, simt nevoia să fac gesturi dramatice.

Maria (iese din baie): Eeee, încă o noapte în care mi-am pierdut virginitatea! Şi iar e

duminică şi eu sunt vagă! Mâine începem o săptămână nouă şi uite aşa trec!

(Pauză) Natalija, ţi-a sunat telefonul, de mai multe ori. Aseară mi le-am pus pe ale

mele, pe toate trei lângă cap şi le-am pornit alarmele, dar de dimineaţă nu am auzit

niciuna. (Thora intră în baie)

41

Natalija: Cum de nu auzi alarmele telefoanelor, dar dacă sună cineva, da?

Maria: Mă subestimezi, cumva? (O tachinează) Îmi pui întrebări care au răspuns atât de

evident? Când sună telefonul, e cineva acolo. De partea cealaltă a alarmelor nu se

află decât o variantă obosită de-a mea. (Sună telefonul Natalijei) Iată... îl aud

perfect! (Natalija răspunde, Maria face loc pe masă şi începe să-şi calce o bluză)

Mihajlo (din scena paralelă): Bine ai ajuns?

Natalija (se plimbă prin cameră, în timp ce vorbeşte): Salut! Am ajuns bine, da. Aseară am

mai vorbit cu fetele, Maria, din România, şi Thora, din Danemarca, colegele mele

de cameră, aşa că nu te-am sunat, iar astăzi m-am trezit devreme şi am fost în

recunoaştere. Viaţa mea de aici e un haos, deocamdată. Nu mă certa că nu răspund

mereu.

Mihajlo: Nu te cert.

Natalija: Tu ce faci?

Mihajlo: Aş vrea să pictez un tablou care să dezvăluie ceva din ceea ce ascundem. Mă tot

gândesc la asta. (Pauză) Aici plouă, de ieri. Acolo cum e? (Thora iese din baie,

deschide laptopul şi rămâne în faţa lui)

Natalija: Cum să fie? O căldură nebună, deşi e încă dimineaţă. Vară fluşturatică, ceruri fără

pată, dar pe malul mării bate un vânt turbat şi îţi aduce tot nisipul în ochi.

Mihajlo: Briza?

Natalija: Nu, nu e briza, suflă precum crivăţul nostru, de te ţinea, dacă te lăsai cu spatele pe

el. E frumos, în rest. Avem un corcoduş la fereastră şi anemone, le-am recunoscut

din prima, deşi nu mai văzusem niciodată. Ceapa ciorii, de era la noi plină toată

lunca primăvara şi ne zicea mama să nu aducem acasă că nu mai ouă găinile, e

peste tot aici. Şi stânjenei şi liliac şi pom din ăla nesuferit care face flori cu miros

de clor. (Pauză) Plaja e mică, aproape pustie, are meritul că pare sălbatică, apa

42

caldă, deşi bate vântul, cu peşti mici şi roşii, dar şi cu ierburi, când te depărtezi

puţin de mal. Am văzut şi o scenă pe care poate ţi-ar fi plăcut să o pictezi, o

pojghiţă a ceea ce-i ascuns, cum spuneai: un bărbat şi o femeie, el urcând în

autobuz, ea privindu-l mereu, cu un colac de salvare în braţe. El i-a trimis un sărut

cu mâna, când autobuzul a plecat, ea a rămas nemişcată, cu privirea tristă, ţinând

strâns la piept colacul acela, iar în spate avea un curcubeu superb, ditamai arcul, cu

ambele capete într-un lan de rapiţă înflorită care mirosea de mureai. (Pauză) Aş

vrea să fiu prietena ta. Nu ştiu dacă sunt. Nu cred, totuşi (Tăcere prelungită).

Mihajlo... (Pauză) De ce pictezi tu peşti în farfurii? (Mihajlo tace) Te las acum. Ne

ducem la furat de piersici la un nene care ne lasă. Te sun, dacă e... (Închide)

Maria: Dacă e? E sau nu prietenul tău?

Natalija: Mihajlo? A fost iubitul Vredanei. Ea a murit. (Pauză) Trenul care o ducea spre

Belgrad, pentru a petrece Paştele împreună cu el, a fost bombardat de avioanele

NATO.

Maria (termină de călcat): Şi el pictează?

Natalija: Minunat! Deşi e discromat. De exemplu, trandafirii îi vede albaştri. Doar că acum

e foarte fragil, ca un ou din ăla care iese cu coaja moale: „Nici să-l mâncăm nu

putem, nici pui nu e în stare să scoată”, cum zicea bunica. (Pauză) De obicei nu ţin

fotografii în portofel, devin rareori nostalgică în felul acesta, dar am una cu

Mihajlo. (Caută în rucsac, scoate o fotografie, explică) Era un bătrân fără un

picior, în aeroport, făcea poze la minut, şi ne-a fost milă de el.

Maria (priveşte fotografia, i-o duce apoi şi Thorei): Unele fotografii noi au imediat

calitatea aia de amintire nostalgică.

Thora (jucându-se pe laptop): Am chef de chestii de gagici, gen îngheţată, unghii colorate

cu steluţe albe, un film horror...

43

(Bătăi în uşă)

Maria: Daaaa!

(Intră Frederik)

Frederik: Bună dimineaţa! (Se îndreaptă către Thora) Ce face Elf?

Thora: Tocmai am reinstalat jocul meu preferat!

Frederik: Iar începi stilul de viaţă “alternativ”!

Thora: Daaaa! Îmi recunosc excesele cu încântare!

(Frederik se apropie de ea, îi prinde umerii cu braţele şi, cu părul aproape lipit de al ei

priveşte ce se întâmplă pe ecranul laptopului)

Thora: Sunt un domn cu mustaţă şi căutătură aprigă şi eliberez sate, deocamdată. Am

pornit din Alpii francezi, cu oraşe îngheţate în timp, am trecut prin Romansburg,

pe lângă mănăstiri vechi, cabane cu urşi fioroşi, ţinuturi de eschimoşi şi universităţi

în sere imense. După ceva interacţiune socială, stilul de joc mi s-a schimbat în

mercenar cu sete de sânge. Spre sfârşitul săptămânii harta va fi roşie, în urma

alianţei mele cu băieţii răi, care, ca de obicei, au cele mai mişto arme. Acum îmi

caut un sclav pentru o diversiune în Montera, iar mai încolo mă duc să curăţ o

peşteră infestată de lupii necromanţilor. Câtă treabă am! (Pauză. Frederik se

îndreaptă spre Natalija, Maria spre Thora, priveşte ecranul laptopului, peste

umărul ei) Dacă aş avea de ales, m-aş retrage de tot în lumea curată din jocuri.

Puţine lucruri din viaţa reală se pot compara cu frumuseţea unui apus, pe drum, în

Gothic.

Natalija (lui Frederik, aparte): Am crezut, văzând că nu mai vii, că ţi-ai reconsiderat

anumite gânduri, că ţi-a venit la îndemână să le dai la o parte ca nemaifiind de

interes.

44

Frederik (Natalijei, aparte): Asta e o variantă pe care o exclud.

Natalija: Mă bucur. Şi eu o exclud.

Frederik (se îndreaptă spre uşă cu Natalija): Noi ieşim puţin. Paaaa! (Maria şi Thora se

privesc)

Thora: Paaaa!

Maria: Paaaa!

(Frederik şi Natalija ies)

Thora: Când reintru în “ţara de dincolo de monitor”, adaptarea la momentele scurte de

realitate se face greu şi nu fără durere.

45

Scena 8

Vor să mai facă o ţară

(Thora se joacă pe calculator. Maria pune muzică, face ordine)

Thora: Câmp de bătălie, după o luptă de aproape o jumătate de oră, plin de cadavre şi

arme magnifice sclipind în soarele de amiază. E vară la mine, jefuiesc soldaţii

medievali căzuţi. Nu te încrunta, erau răi. Am găsit şi o arbaletă cu fire spell. O,

Doamne! Costă cam 5.000 de oreni! Şi am găsit-o! Nu m-aş fi îndurat în veci să

dau atâţia bani pe o arbaletă! O sabie, e altceva. E criză şi aici, inflaţia a degenerat,

pentru o misiune obişnuită primesc de la asistentul regelui cam 500 de oreni, o

căprioară jupuită şi vândută în sat ajunge cam la 45-50. Dilema este: o vând şi pun

banii la ciorap sau o păstrez? (Pauză) Sunt foarte calică, în jocuri, nu dau la

cerşetori şi nu cumpăr nimic decât după îndelungă chibzuială. (Pauză) Îmi scarpin

barba şi mă întorc la luptă. Ce ştii tu despre fericirea de a omorî dragoni?

(Maria mătură, udă florile, Thora se joacă pe calculator. Sună telefonul Mariei. Thora lasă

laptopul, se îndreaptă spre public)

Thora: Astăzi sunt un evreu cu chelie. Sau o fetiţă speriată.

Maria (la telefon, în spatele Thorei): Da?

Thora: Da

Maria: De ce? De cine?

Thora: De mine. De dependenţe. Că sunt prea superficială sau prea pretenţioasă. Că fac un

golem cu toate bucăţelele de iubire primite ca să ajungă acolo unde vreau eu. E

egoist şi un pic bolnăvicios, dar sunt înţelegătoare cu mine: „A dracu’ de fufă!” (Se

întoarce spre Maria, vede că vorbeşte la telefon).

46

Thora: Scuze. Am avut întotdeauna nişte convorbiri fabuloase cu oameni care, de fapt,

vorbeau la telefon.

Maria (în telefon): Voi avea grijă, da. Promit că plec cu primul avion! Bine! Pup-o pe

mama! (Tăcere) Tata. (Pauză) Zicea că vor să mai facă o ţară.

Thora: În Est? (Tăcere) În Balcani?

Maria: Aici.

Thora: Dar aici este o ţară.

Maria: Vor face una nouă. (Pauză) Tata îmi zicea că trebuie să plec repede, iar pe mine m-

a apucat râsul. Cred că am părut foarte superficială: „Iată şi tânăra femeie cum

râde!”. Nu-mi place politica!

Thora: Nu are dedesubturi de dantelă. (Pauză) Refuz prezentul! Aş peria cai. (Pauză. Cu

oboseală şi resemnare în glas) Nu înţeleg nimic din real. (Scurtă pauză) O spun

fără îndârjire, fără nici o spasmă, doar cu mirare: „Să mor, dacă înţeleg!” (Îşi ia

telefonul şi sună de câteva ori). Frederick nu răspunde!

47

Scena 9

Toate culorile

(Camera unui dispensar. Natalija culcată pe un pat, Mihajlo o veghează. În hol, lângă uşa

care dă în cameră, Maria aşteaptă aşezată pe un scaun)

Mihajlo: Cum te simţi?

Natalija: Nu ştiu. (Pauză) Când eram mică, îmi plăcea să fiu bolnavă. Îmi aducea lumea

portocale, bunătăţi... (Pauză) Şi nu trebuia să mă mai duc la şcoală! (Pauză) Acum,

mă simt atât de murdară, cât doar mintea îmi e uneori! Şi atât de obosită!

Mihajlo (zâmbind): Nici eu nu sunt în perioada cea mai bună din viaţă. (Pauză) Dar când oi

fi fost? Parcă mi-a înţepenit mintea. Gândurile, cuvintele se prind unele de altele,

ca atunci când amestec toate culorile şi iese pasta aia mâloasă, maronie.

Natalija: Da, dar sunt toate culorile acolo! Şi tu ştii asta. (Pauză) N-am să fiu cu tine.

Niciodată. (Pauză. Tăcere) Unde e Maria?

Mihajlo: Aşteaptă, în hol.

Natalija: Ce părere ai despre ea?

Mihajlo: Îmi place.

Natalija: Spune-i.

Mihajlo: Ce?

Natalija: Fii tu însuţi. (Pauză) Spune-i că eşti nebun.

Mihajlo: Sunt?

Natalija: Mai întrebi? (Pauză) Pleacă! Aş vrea să mă retrag puţin în cămăruţele mele

sufleteşti. Ea poate să intre, dacă vrea.

(Mihajlo iese)

48

Scena 10

Cu femeile nu te pui!

(Maria aşteaptă pe hol. Mihajlo se aşează alături. Stau un timp în tăcere)

Maria: În satul bunicilor mei, când un copil era grav bolnav – să zicem că îl chema Vasile,

cineva îl scotea seara pe fereastra casei lui şi îl dădea unei femei din sat. Noaptea,

mama îl plângea, ca şi cum ar fi murit, iar dimineaţa, femeia care îl ţinuse i-l

aducea la uşă şi-i spunea că l-a găsit şi că îl cheamă Ioan, de exemplu. Orice alt

nume, în afară de Vasile. Şi de atunci, mama îl striga şi ea pe numele ăsta nou, ca

să păcălească moartea şi copilul să se însănătoşească.

Mihajlo: Să-i punem alt nume, atunci. Petra. Ce zici de Petra?

Maria: E frumos.

Mihajlo: Petra... (Pauză) are probleme mai mari decât credeam.

Maria: Aşa vedem problemele altora, mai mici decât ale noastre.

Mihajlo: Sufăr după o relaţie în care nici nu ştiu dacă am fost. Flirta cu mine şi era minunat.

Maria: Dar să flirteze cu altul? Câtă frivolitate!

Mihajlo: M-a înşelat.

Maria (cu entuziasm): Ce bine că s-a întâmplat acum! Cât noroc pe tine! (Îl îmbrăţişează,

Mihajlo e nedumerit) Aţi fi putut să fiţi căsătoriţi, să aveţi copii! (Pauză) Aşa a

ales, să plece. Şi cu femeile nu te pui!

49

Scena 11

Să salvăm acest om!

(Maria intră la Natalija)

Natalija: Ce face Frederik?

Maria: E singur. Ne evită, de când v-aţi întors. Thora l-a întrebat ce s-a întâmplat şi a ţipat

la ea: „Nimic! Nu s-a întâmplat nimic!”. Tu?

(Tăcere)

Natalija: Plâng noaptea. (Pauză) Voi fi bine, dar mă tem pentru el. Bărbaţii sunt fragili ca un

porţelan, uneori, iar Frederik nu păstrează plase de siguranţă, ironia şi surâsul amar

nu sunt un strat protector. (Pauză) După ce Vredana a murit, Mihajlo şi-a proiectat

în mine viitorul. M-a încărcat cu tot ce e bun în sufletul lui, m-a făcut o femeie

magică. Acum vede că dorinţele noastre nu coincid, că sunt altfel decât credea. Nu

mă recunoaşte. Are nevoie de sunetul acceptării, de o femeie care să se bucure de

el, fără ambiţii, fără să îl împingă de la spate, fără teama de o existenţă mediocră

sau care să gândească în termenii ăştia: viaţă mediocră-viaţă excitantă. Nu sunt eu

acea femeie.

Maria: Când îl văd, am impulsul: „Să salvăm acest om!”. Nici nu mă priveşte, atât e de

timid! Aş vrea să îl învăţ curajul ăla nebun de copil, să îi arăt căi, să îl ajut să

capete încredere în ezitările lui, să-şi picteze peştii, să epuizeze un drum, să nu

renunţe la primul obstacol. Voi avea buna cuviinţă să-l las în pace până îşi iese din

stări.

(Maria îi strânge mâna Natalijei, apoi iese)

Scena 12

50

Tăcerile nu sunt întotdeauna tăceri

(Pe hol, Mihajlo, pe un scaun. Maria se îndreaptă spre public, el o urmează)

Mihajlo (arătând pe fereastră): Thora spunea că soldaţii i-au prins dincolo de frontieră.

Nata... Petra ţi-a povestit ceva?

Maria: Nu. Dar tăcerile nu sunt întotdeauna tăceri.

Mihajlo: Nu ştiu de ce m-a primit în jocul ei, dacă ea şi Frederik, atât de repede...

Maria (îl întrerupe): Calea cea mai uşoară de a îmbufna o femeie este să-i vorbeşti despre

alta.

Mihajlo: Uneori nu înţeleg nimic din ce spui. Parcă am juca şah! (Pauză) Sunt un mare

pictor!

Maria: Adu-mi dovezi!

Mihajlo: Nu e aşa simplu. În ţara mea, sistemul nu te lasă să faci ce vrei.

Maria: Uneori, cuvintele ascund o lene. E bine să fii cinstit cu tine.

Mihajlo: Este o problemă pentru toţi bărbaţii această intuiţie feminină. (Pauză) Simt totuşi

că am pornit undeva. Motoarele au urnit.

Maria: O să găseşti calea. Astrele sunt aliniate pentru rătăciri, acum. (Pauză) Când eram

mică şi îmi plăcea un desen dintr-o carte de basme, îmi imaginam că intram în el.

Nu pot să vin cu sfaturi importante peste tine, devine şi responsabilitatea mea, dacă

iese prost, dacă te calcă trenul sau te însori cu vreo damnată. (Pauză) Dar ştii

clipele acelea când devii stăpânul unui vis şi îl poţi face să cotească în ce direcţie

vrei? (Pauză) Dacă nu faci lucrurile pentru că ţi-e teamă să le faci, aici e moartea:

ascunderea în frica asta. (Pauză) Poţi să ai orice femeie îţi doreşti. (Pauză) N-o să

ştii niciodată dacă nu întrebi.

51

Mihajlo: Şi pe tine?

Maria: Mi te pot închipui pictând, iar eu având grijă de tine, ca în filmele acelea cu sirop

mult. La început, mă voi chinui un pic ca să te merit, am să-ţi fac mâncare bună,

am să-ţi spăl şi am să-ţi calc hainele. Pe urmă, lucrurile vor intra în normal: „Fă-ţi

şi tu un sandviş!”; „Ia şi tu cămaşa asta de cinci ori, că o spălăm noi, când o face

coajă!”. (Pauză) Mâine plec. (Pauză) Mi-e dor de orăşelul meu cu parcuri înroşite

de salvie şi cu vatmani care se grăbesc la meci. De bordurile date cu var şi de

steagurile decolorate spânzurând pe clădiri. Mi-e dor să stau în leagăn cu ochii

aţintiţi la avioanele ce trag linii printre stele, în timp ce, la masa de sub nuc, bunicii

mei mănâncă din aceeaşi farfurie. El vede licurici, luminiţe de scurtă durată, care

dansează peste maşina tatii, iar ea un măr roşu atârnând în pom. Dar când se duce

să-l ia nu mai e.

(Cade cortina)

52

Actul II

Scena 1

La aparatul de măsurat fericirea

(15 ani mai târziu. Scenă împărţită în două. Peste jumătate este trasă cortina. În cealaltă

parte, Maria şi Mihajlo, în apartamentul lor, dimineaţa. Maria, în pijama, se ridică din pat şi

se uită pe fereastră. Apoi face duş, se îmbracă, se aranjează, trebăluie prin bucătărie,

deschide radioul, în timp ce vorbeşte cu Mihajlo, care, la început, este în pat)

Maria (în faţa ferestrei): Ce bine că plouă! Sunt fericit-agitată-italiancă-din-aia-cu-un-

coc-negru-scârţâind-paşii-în-papuci-cu-toc-boc-boc-boc-şi-cu-urme-de-ruj-roşu-

pe-dinţi când strig: “Mihajlo! Plouă, măăăă!”. (Mihajlo se mişcă în pat. Pauză) Ce

faci, dormi? (Pauză. Se alintă) Cine e leneş şi nu poate să mă prindă? N-are ce să-

mi facă! (Pauză) Haide, Mihajlo, trebuie să fug la aeroport, Thora vine la 9, iar tu

mâine ai vernisaj, aşa că astăzi ai şi tabloul de terminat! (îl tachinează) Iar l-ai lăsat

pe ultima zi! Ţ-ţ-ţ!

Mihajlo (adormit): L-am terminat aseară!

Maria: Da? Ia să văd! Se duce într-o colţ şi dezveleşte un şevalet. (Pauză) E chiar

minunat! (Pauză) “Mai fă-mi!”. Aşa îi ziceam bunicii, Dumnezeu s-o ierte, când

îmi pregătea orez cu lapte. Îl punea în castronaşe, pe categorii: scorţişoară, vişine,

cireşe amare. Şi când se termina castronul cu vişine: “Mai ai?”. Dacă răspunsul era

“Nu”: “Mai fă-mi!”. Şi nu, nu avea voie să ia scorţişoara de la unul şi să pună

vişine în loc. Era inacceptabil! (Pauză)

Mihajlo (se întinde): Ştiu. Mi-ai mai spus...

Maria: Şi ce ţi-am mai spus?

53

Mihajlo (adormit, ca un copil scos la lecţie): Că te îmbrăcai în fustele mamei, îi luai rujul

din geantă şi te mâzgăleai cu el până la urechi. Că scriai pe pereţi cu pixul şi că ai

decupat florile din perdea ca să faci o planşă pentru şcoală...

Maria: Aşa, şi?

Mihajlo (se ridică din pat, se îndreaptă spre baie): Şi mama ta nu prea s-a bucurat, deşi ai

luat 10! N-a fost încântată nici când a venit de la serviciu şi a găsit covorul plin cu

sâmburi de cireşe, după ce te plimbasei tu tacticoasă ca în curtea bunicii şi îi

scuipasei aşa! (Imită o fetiţă plimbându-se cu aroganţă şi scuipând sâmburi) Că îi

dădeai raportul despre toate femeile pe care le întâlnea tatăl tău, când te lua el de la

şcoală, şi le pârai mai ales pe cele cărora le zâmbea. Că la bunici stăteai la poartă şi

când vedeai un vecin trecând cu pâine, îi cereai, spunând că îţi e foame, şi apoi o

duceai găinilor şi ieşeai iar, aşteptând să treacă altul. Că într-o zi ai făcut patru

clătite, după ce ai găsit prin cuibare patru ouă, pentru fiecare clătită câte unul. Că le

aruncai în tigaie mai de la distanţă, să nu te stropească şi să te ardă. (La radio, o

voce feminină îndeamnă ascultătorii să facă gimnastica de dimineaţa: „Împinge,

întinde şi un-doi-trei!”) Că atunci când te pregăteai să ieşi cu fetele, luai o aţă

galbenă din papiotă, o înfăşurai pe deget, numărând literele: A, B, C, D... şi o

rupeai când ajungeai la F, iniţiala lui Florin, un coleg blond, de care îţi plăcea. O

puneai apoi pe vreo mânecă, mai la spate, dar la vedere, ca una dintre fete să o

observe şi să zică: „Ia uite! Te iubeşte un băiat!”. Şi tu înfăşurai aţa pe deget,

numărând literele: A, B, C, D, în timp ce ele aşteptau curioase. Şi se oprea la F, iar

una dintre ele zicea: „Florin!” şi le citeai în priviri satisfacţie amestecată cu invidie.

Mai ştiu şi că între cele două crengi ale nucului, aşezate în V, de care era prins

leagănul, îţi puneai o pernă şi citeai povestiri istorice, mâncând furnici din

muşuroiul de lângă scară. Prima dată le-ai gustat accidental, aveai o pungă mare cu

bomboane şi ai luat una fără să îţi ridici ochii din carte... „Îîmmm, ce bună e, atât

de dulce, dar şi cu puţin sărat!” (Încearcă să o sărute)

54

Maria (îl respinge, mimând supărarea): Lasă-mă! Deşi tu nu recunoşti şi nici Thora sau

Natalija nu vor să mărturisească, eu sunt convinsă că toţi aţi mâncat furnici mai

devreme sau mai târziu.

Mihajlo (o îmbrăţişează, îi mângâie sânii): Facem şi noi puţină înviorare? Auzi ce zice

tanti aia: „Întinde, împinge şi un-doi-trei!”

Maria (se alintă): Fetele sunt mai romantice, nu vor „Întinde, împinge şi un-doi-trei” cu

noaptea în cap.

Mihajlo: Nici măcar puţin un-doi?

Maria (îl respinge, alintându-se): Nu vreau şi punct! (Îşi ia geanta, se încalţă. Redevine

serioasă) Şi chiar dacă aş vrea, nu avem timp. Trebuie să fug la aeroport. Iau

maşina ta, are portbagajul mai mare şi nu ştiu câte geamantane are Thora. O voi

conduce la hotel, dar poate ajungem şi pe aici, aşa că, dacă ai timp, fă puţină

curăţenie în sufragerie. Cu aspiratorul ai dat o singură dată, când ne-am mutat

împreună, să faci impresie. (Îl sărută, iese)

Mihajlo: Bine, am să fac! Te iubesc!

Maria: Şi eu te iubesc! (Se întoarce din uşă) Am avut un vis, spre dimineaţă. Eram

amândoi într-un târg, undeva, şi ne-am oprit la un aparat de măsurat fericirea. Tu

aveai şase şi ceva, iar eu 300. Şi m-am supărat pe tine.

Mihajlo: E doar un vis.

(Cei doi se sărută, Maria pleacă. Se ridică şi în cealaltă jumătate de scenă cortina. Natalija,

acasă, cu o păpuşă, pe post de bebeluş în braţe. Îl pune într-un pat şi trebăluie în bucătărie:

scoate făină, frământă aluat, face pâine, o bagă la cuptor. Curăţă zarzavaturi, găteşte)

55

Scena 2

Porniri

(Scenă tăiată în două: într-o parte Mihajlo, după plecarea Mariei, dă cu aspiratorul, se

îmbracă şi el să plece. În cealaltă, Natalija, în bucătăria ei. Mihajlo formează un număr la

mobil. Sună telefonul Nataliei. Cei doi se plimbă prin camerele lor, în timp ce vorbesc)

Mihajlo: Salut!

Natalija: Heeei! Salut!

Mihajlo: Ce faci?

Natalija: Stau în capul zilei! (Râde) Azi-noapte ascultam tangouri vechi şi mi-ai venit în

minte. Nu mai ştiu când te-am auzit cântând cu „fumul de ţigară” şi „iubirea ta-i o

nebunie, nici în beţie n-o pot uita”. Tu de ce eşti aşa tăcut, în ultima vreme? Ce mai

faci? Maria?

Mihajlo: Sunt acasă, în Bucureşti, Maria s-a dus la aeroport, să o aştepte pe Thora, care vine

la summitul de securitate. Vor pleca împreună, sâmbătă, am înţeles că duminică

aveţi întâlnire, după 15 ani.

Natalija: Da. Tu nu vii?

Mihajlo: Nu. Am un vernisaj la Budapesta duminică. Mâine am altul aici, aşa că astăzi

trebuie să aranjez totul. Abia a început ziua şi sunt deja obosit.

Natalija: Tu eşti obosit? Să vezi cum e când trebuie să alăptezi la cerere! (Râde. Apoi, cu

melancolie) Ai o zi plină. La noi, astăzi trec doar gunoierii.

Mihajlo: Am tot ezitat să te sun, căsătorită cum te afli. Credeam că eşti supărată pentru

felicitarea pe care ţi-am trimis-o de Crăciun.

Natalija: Nu, nu sunt supărată. Am fost doar surprinsă şi amuzată, o imagine atât de explicit

erotică s-a evidenţiat clar printre urările de masă îmbelşugată şi cozonaci gustoşi.

56

Mihajlo: Gândurile mele, obişnuite aşa, s-au dus, din inerţie, către tine, în toţi aceşti ani. Nu

pentru că eşti frumoasă, într-un fel foarte vizibil pentru orice bărbat superficial, ci

pentru că mi-au plăcut mereu cuvintele tale simple, directe. Nu pot uita bucuria pe

care o simţeam vorbindu-ţi la telefon şi am mereu impulsul îmbrăţişării, când mă

gândesc la tine.

Nalalija: Odată, demult, eram frumoasă. Acum nu mă mai văd aşa. Clocotul ăla bun pe care

îl aveam înăuntru, îl simt pierdut, astupat, şi de câte ori încerc să-l reînvii se stinge

repede, poate şi pentru că nu se mai conjugă cu alte clocote, prietene. Nu mai

citesc, nu mai dansez, până şi florile şi busuiocul nu vor să-mi crească în ghiveci,

sunt chinuite, pipernicite. Cred că toată energia aia a trecut în copii, căci altceva nu

mai fac. Îi cresc şi doar cu ei citesc, dansez, cânt, vorbesc chiar, în timp ce întind

rufe la soare, pun mâncare bună pe masă, coc pâine sau fierb săpun.

Mihajlo: Ce face Dragan?

Natalija: Are pe cineva. Ne iubim, dar dragostea lui se împarte, iar dragostea mea este altfel

decât acum câţiva ani. Ne-am scos şi verighetele, cică blochează nu ştiu ce fluxuri

de energie care circulă prin corp, a citit el undeva. Cum zic ăştia bătrâni: „Nu mai e

zahărul aşa dulce ca pe vremea mea!”

Mihajlo: Şi copiii?

Natalija: Biljana e domnişoară în toată regula. Are 14 ani, e trendy, are ipad şi aparat dentar

cu sclipici, o îmbrăţişez şi mă gândesc că poate e femeie deja. Dimitri a început ieri

grădiniţa. Ne-am trezit la şase, ne-am îmbrăcat şi ne-am dus. Îi vândusem gogoşi

că el acum e mare şi l-am simţit ce important păşea, în sus, pe trepte. A vrut să facă

pipi şi s-a uitat mirat la mine când cineva străin i-a dat jos pantalonaşii şi apoi, cu

mirarea asta în cap, care e începutul mirărilor din viaţa noastră, şi-a făcut de lucru

cu jucăriile, altele decât cele cunoscute, şi nici nu mi-a mai zis salut la plecare. Şi

eu am fiert la foc mic toată ziua, căutându-l prin casă, gândindu-mă că îl arunc în

lumea asta netrebnică şi că aşa, cu înghiţituri abia simţite, îl obişnuiesc cu gustul

ei, care poate nu e chiar cel care trebuie. Dar merg înainte, neputinicioasă şi bleagă,

în virtutea inerţiei. Altfel e un băiat plin de viaţă şi vesel, să-l auzi cu ce ton serios

57

spune în mijlocul vreunei mese festive la care Dragan îşi invită şefii, cu soţii cu tot:

„Vreau alcool!”. Sau cât de candid mă întreabă în taxi: „Mami, ce e aia vagin?”, iar

eu caut un răspuns pe care şoferul îl aşteaptă şi el, mustăcind. (Pauză) Milinka a

împlinit un an. Credeam că lucrurile nu au cum să se schimbe decât în bine după

venirea ei. Aşa a fost, dar bucuria asta e dublată de aşa o responsabilitate şi

vremurile au devenit atât de nesigure, încât uneori nu pot dormi de grijă. La asta nu

m-am aşteptat. La nesiguranţa asta, la atâta violenţă şi gălăgie. Nici nu ştiu ce

anume ne împiedică să facem ceea ce vrem să facem, dar parcă toţi prietenii mei s-

au schimbat, nimeni nu mai are timp, nici eu nu mai am. Încep să fiu paranoică

văzându-i înstrăinaţi în tăceri obosite. Am făcut eu ceva? Am zis ceva? E de la

mine sau suntem cu toţii bolnavi de ceva? (Pauză) Proşti mai suntem!

Mihajlo: Trăim fugăriţi, dar lucrurile nu se întâmplă fără consimţământul nostru. (Pauză)

Mai ştii ce gogoşi făceam în bucătăria Vredanei? Sau ziua în care am mers toţi trei

la mare şi mâinile noastre care s-au atins, în tren, în timp ce ea dormea ori părea că

doarme? Şi seara când plecam la teatru şi m-ai rugat să îţi închei rochia? Cât m-a

tulburat spatele tău gol, în acea „scenă a corsetului”! Câte gânduri de noapte, în

care mi-am dorit să facem una sau alta, a provocat.

Natalija: Îţi spun eu, fata aia cu corsetul nu mai e! Poate doar în mintea ta, alcătuită din

părţile faine ale altor femei, întâlnite sau nu.

Mihajlo: E acolo. Va fi mereu. E doar greu de ajuns la ea. Ca într-o conspiraţie care îţi e

împotrivă. În ce eşti îmbrăcată?

Natalija: Nu ştiu dacă şi cum ar trebui să-ţi răspund. Am mai multe variante, toate adevărate.

Mihajlo: Dacă aş avea 87 de ani, mi-ai poza nud?

Natalija: Clar!

Mihajlo: Şi acum ce te reţine?

Natalija: Ar fi pornografie. După 85 de ani începe arta.

Mihajlo: Eu oricum mă simt de 87.

58

Natalija: Te alinţi.

Mihajlo: Cum sunt sânii tăi?

Natalija: Frumoşi, zic eu. Nici mici, nici uriaşi. Şi Milinkăi îi plac! (Râde)

Mihajlo: Mi se pare nedrept gândul că aş putea muri fără să ştiu cum săruţi, cum îţi miroase

părul, ce se ascunde sub bluza sau sub fusta ta.

Natalija: Curiozitate? Femeile sunt toate la fel! (Pauză) Ce pot să zic? Nici că-mi place, nici

că-mi displace, nici că-i bine, nici că-i greşit, nici că-i momentul, nici că nu-i. Am

ajuns să văd că pot încăpea atâtea într-un om, visuri, neputinţe, împliniri, eşecuri,

încât înţeleg cumva şi asta, iar amintirea nălucirilor din tinereţe o fi mai uşor de

accesat şi de împodobit după plac. Dar acum, când îmi vorbeşti de dorinţele tale,

mă uit la papucii de plastic din picioare, cu urme de ciment de când turnam

fundaţia casei, la cămaşa de noapte pe care Milinka mi-a pătat-o aseară cu suc de la

paste, şi, ascultându-te, e ca şi cum aş privi filme porno într-o grădiniţă. Mă simt

grav vinovată că îţi îngădui astfel de gânduri. Ştiu şi că e ceva cu adevărat frumos

în ele şi că suntem făcuţi în acelaşi fel, cam păcătoşi: să ştim că murim, tot ne

ducem să ne pârlim aripile unde ni se pare că luceşte. Şi eu mai am porniri. Noroc

că am şi frâne!

Mihajlo: Cât o să mai dureze asta? Am 46 de ani, tu ai 34...

Natalija: 35.

Mihajlo: Într-o zi voi avea 52, tu 41, iar în alta voi avea 71, iar tu 60 şi vom vorbi la telefon,

iar tu mă vei întreba: „De ce eşti tăcut, în ultima vreme?” Nu ţi se pare caraghios?

Natalija: Ba da.

Mihajlo: Nu e doar caraghios, ci şi plauzibil. (Pauză). Vineri seara trebuie să fiu la

Budapesta, dar aş putea pleca în zori şi să fac o escală în Belgrad. Mi-aş lua

şevaletul şi tu mi-ai poza. Bust.

Natalija: De la o vârstă, nu mai merge bust. Şi apoi?

59

Mihajlo: Apoi aş pleca. E puţin?

Natalija: Nu. (Pauză) Dar cei de lângă noi ar fi mâhniţi, dacă ar şti.

Mihajlo: I-ar amărî şi dacă ar afla gândurile astea, chiar dacă nu s-ar împlini.

Natalija: Maria e prinţesă. O femeie din alt timp. Eşti un bărbat norocos.

Mihajlo: Ştiu.

Natalija: Eşti aşa sigur că ai începe?

Mihajlo: Da. Aş vrea să îmi amintesc în loc să îmi închipui.

Natalija: Vineri, atunci. Ţi-am şi răspuns, nici nu te las să te perpeleşti. Acum mă duc să

cumpăr piersici. (Închide)

(Coboară cortina peste scena ocupată de Natalija, rămâne jumătatea de scenă în care

Mihajlo se pregăteşte şi el să plece. Îi sună telefonul).

Mihajlo: Salut! (Pauză) Nu poate astăzi? Motive de securitate, o duci direct la hotel.

Înţeleg... Am dat cu aspiratorul degeaba! (Pauză) Vineri dimineaţă nu voi putea eu.

M-au sunat de la Budapesta, trebuie să ajung mai devreme. (Pauză) Nu, vernisajul

e la aceeaşi oră, dar trebuie să fiu acolo la prânz. (Pauză) Nu, nu ştiu de ce. Voi

pleca în zori, o să merg acum să iau bilet. Te pup! Salutări Thorei!

(Mihajlo pleacă. Rămâne camera goală. Cortina nu coboară)

60

Scena 3

Vulpile speriate din oameni

(Scenă împărţită în două. Într-o parte cortina coborâtă peste camera Natalijei, în cealaltă,

camera Mariei şi a lui Mihajlo. Se aude cheia în uşa de la intrare, apar Maria şi Thora)

Maria: Intră tu prima!

Thora (privind în jur): Îmi place! (Pauză) Are miros de casă! (Pauză) Ceea ce e bine!

(Râde)

(Maria şi Thora se fac comode)

Maria (intră în bucătărie): Ceai marocan sau de tei şi ghimbir, cu scorţişoară?

Thora: Marocan.

(Maria prepară ceaiul, Thora priveşte tablouri cu femei, pictate de Mihajlo)

Maria: Îmi pare rău că Mihajlo a trebuit să plece aşa devreme în dimineaţa asta.

Thora: La tablourile lui mă uitam. (Pauză) Cum ai reuşit să-l convingi să treacă de la peşti

în farfurii la femei scăldate în lumină neagră?

Maria (râde): N-a fost uşor! Avusese el o iluminare când văzuse într-un supermarket o

plasă de plastic în care se zbăteau câţiva peşti vii. Cineva îi cumpărase şi îi lăsase

acolo. De atunci obsesia lui Mihajlo şi acele tablouri, dar şi o întreagă teorie despre

politică, decizii la nivel înalt şi mişcări secrete. L-am tras lin, în lumea noastră, ca

şi cum l-aş fi cufundat într-o apă confortabilă. Şi i-a plăcut. (Pauză. Maria intră

aducând ceaiul) Nu vrei să-i pozezi?

Thora: Nu. Mi-ar intoarce oglinda superficialităţii. Dar aş vrea să învăţ să privesc pe

cineva aşa. Bărbaţii se simt emasculaţi însă, atunci când sunt studiaţi cu

amuzament plictisit de colecţionar.

(Pauză. Cortina se ridică şi în jumătatea de scenă ocupată de camera Natalijei. Natalija

acasă, cu bebeluşul în braţe, îi cântă, îl culcă în pătuţ. Aşteaptă, uşor tensionată)

61

Thora: În rest, ce mai faci? Cum e la serviciu?

Maria: Înainte, încercam să fiu această imagine a maximei competenţe relaxate, dar aveam

mereu impresia că doar mă joc de-a omul mare şi cineva o să se prindă, la un

moment dat, că sunt un impostor. Ca atunci când, mică fiind, mă plimbam încălţată

în pantofii mamei. Acum chiar cred că mă pricep. Am învăţat să cresc o afacere

până în prag de implozie şi să o vând exact înainte să îmi pară rău, să construiesc

pepiniere, să îmi asum riscuri foarte mari. Am un birou imens, într-o clădire cu

pereţi sticlă, dar, de fapt, sunt pe un câmp, la marginea oraşului. Ieri am avut vaci

în fundal. (Pauză) Şi tot ieri a fost o şedinţă în Germania cu marele şef (Ton nazal

şi blazat): „Dragii mei, criza asta economică e cel mai bun lucru care mi s-a

întâmplat! Vila aia mişto, din Ibizza, am luat-o la reducere, doar 500.000 de euro.

Partea rea e că trebuie să mai dau afară din voi!”. Acum, se calculează

disponibilizările, se fac statistici cu meritele fiecăruia, mii de hârtii fără sens,

venituri aduse în firmă, „cât te costă omul ăsta”, de câte ori iese la ţigară? Încep să

se vadă vulpile speriate din oameni, încotro-ul li se citeşte în priviri, nesiguranţa a

invadat birourile. Unii iau sedative sau medicamente exotice, ceilalţi îi bârfesc, dar

ei sunt încântaţi: „Să facem marketing!” Alţii, nervoşi că o să li se „umble la

salariu”, vor să îşi dea demisia, de fapt nu au curaj, doar trântesc uşile şi le tremură

mâinile. Or să fie daţi afară „cei buni” şi o să rămână lingăii, parşivii, zic unii.

Contabilele îmi povestesc despre rate şi chirii, despre tăceri ale copiilor, ale soţilor.

Le simt înstrăinarea de pilot automat, angoasa care se întipăreşte în ADN. Nu

înţeleg de ce mi se confesează nişte necunoscuţi. Nu ştiu să dau sfaturi, pun

întrebări însă şi uneori îi fac să râdă. Mi-e dor de prieteni. (Pauză) Tu? O să ajungă

întrebare cu ton festiv: “Ce faci de recesiune?”

Thora: Mă scald în antipatia generalilor copleşiţi de propria importanţă. Au învăţat lecţia:

îmi strâng mâna, nu se reped să mă pupe “Cică are faze cu spaţiul personal”, aud

câte o şoaptă ironică. Dacă ar fi după ei, ar trebui să construim scuturi antirachetă,

să nu ne atace Burkina Faso! Să refacem graniţele, să ne testăm armele. Sunt gata

să îşi folosească puterea, dacă le permiţi. (Pauză) E greu pentru că maşinării care

funcţionau perfect horcăie acum şi sunt puncte de acumulare care stau să

pleznească. Fac analize, mă bucur de sprijin politic, dar pot oricând să pierd la

62

propriul meu joc. (Pauză) Luni mi-a fost rău şi am întârziat o jumătate de oră.

Când am ajuns la serviciu, telefon de la Bruxelles, pe linia secretă, de la asistenta

preşedintelui: “Unde ai fost?”; “Am avut o problemă. Acum am ajuns, cu taxiul”;

„De unde ai venit cu taxiul?”; “De acasă”; “Ce problemă ai? Dacă eşti bolnavă, ia-

ţi concediu medical!”; “Mi-a venit ciclul!”; “Bine! La revedere!”. Facem strategii,

lucrăm la targeturi şi viziuni şi tu mă suni din Bruxelles până scoţi de la mine că

mi-a venit ciclul de dimineaţă!?

Maria: Criza asta e ca o gripă şi nu ştiu dacă mai poate fi bine la loc. Lucrurile se schimbă

încet, ai un ciorchine stricat, dar trebuie să mănânci mai multe boabe şi să treacă

timp până simţi gustul amărui al putreziciunii. Am vrut să plec, o dată. Să simt

bucuria aia de prizonier eliberat. „Te duci la Helsinki, consilier, dacă nu îţi plac

colegii! 20.000 de euro. Sau stai aici. Îţi dau birou! Rezolvăm! Pe cine vrei să dau

afară?”. Au nevoie de mine şi, prin ochelarii lor, dilemele mele sunt de fetiţă de

pension.

Thora: Toţi vrem să plecăm, dar atunci ce s-ar alege de Republica aia a noastră. Mai ştii?

Maria: Sigur! Ţara fără graniţe, soluţia de avarie, sistemul de irigaţii care nu permite să

rămânem fără rapiţă.

Thora: E oribil să nu ai rapiţă! M-aş simţi un vierme laş dacă aş permite asta! (Pauză) Am

nevoie la toaletă...

Maria: Acolo e!

(Thora se duce la toaletă, Maria rămânse singură)

63

Scena 4

Inhibiţiile nu-şi au rostul

(Natalija acasă ,îmbrăcată într-o rochie de vară, închisă cu nasturi în faţă. Bătăi în uşă.

Natalija deschide. E Mihajlo, cu un geamantan şi un şevalet. În scena paralelă, Maria,

rămasă singură în camera ei, după ce Thora s-a dus la toaletă, priveşte îndelung şi

gânditoare pe geam.)

Mihajlo: Salut!

Natalija: Bună! (Îl pupă pe obraji). Ai zis că vii, dar nu te mai aşteptam! Intră, intră... (Îi

face loc să aducă şevaletul). M-am gândit la toate, că eşti ocupat cu expoziţia, că

după un flux mai îndrăzneţ vine un reflux, că te-am rănit cu vorbele mele

nepricepute, că e una dintre tăcerile tale fireşti, iarăşi ar fi fost bine. (Pauză) Mă

bucur că eşti aici şi că nu aşteaptă, pentru câteva ore măcar, niciun tren, avion,

soţie, soţ, serviciu sau mai ştiu eu ce! (Pauză) Să îţi pun ceva să mănânci!

Mihajlo: Nu pot, crede-mă. Am mâncat în avion. (Caută un loc unde să îşi aşeze şevaletul)

Natalija: Ce faci cu ăla?

Mihajlo: Am să te desenez doar. Nu am timp pentru culori, la 12 trebuie să fiu în aeroport.

(Vede o fotografie pe un birou) Cine e?

Natalija: Biljana.

Mihajlo: Monstruleţii cresc. Se fac femei. (Pauză) Lumea străină a elevelor de 14 ani!

(Găseşte un loc unde îşi aşează şevaletul. Ia un scaun şi îl duce în dreptul

ferestrei) Lumina e perfectă aici! (Pauză) Vii?

Natalija: Tu chiar eşti nebun?

64

Mihajlo: Putem sta de vorbă şi în timp ce desenez! (Pauză) E vreo şansă ca soţul tău să se

întoarcă mai devreme acasă? Sau Biljana?

Natalija: Nu. Dragan iese la 4, el îl ia şi pe Dmitri de la grădiniţă. Biljana are teză la istorie,

de la 11.

Mihajlo: Şi atunci? (Bate cu palma pe scaun) Haide!

Natalija: Prea bine! (Se apropie, se întoarce şi îşi ia telefonul mobil de pe masă şi îl pune pe

pervazul ferestrei, se aşează pe scaun. El îi desface primul nasture de la rochie,

apoi pe următorul) Dacă aş fi eu femeie cumsecade, nu ţi-aş turna un pahar cu apă

rece pe faţă? (Pauză. El se opreşte, ea continuă să îi desfacă pe următorii, până în

talie apoi îşi coboară rochia. Mihajlo o aşează în aşa fel încât lumina să cadă cât

mai bine). Am o viaţă de familie tihnită şi vreau să rămână aşa.

Mihajlo (desenează): Nu e vorba de ceilalţi. Niciodată. (Pauză) Îţi aminteşti când mi-ai

povestit despre o femeie cu un colac de salvare, care rămăsese pe plajă după ce

bărbatul ei plecase cu autobuzul? Pentru mine, Maria a fost femeia cu colacul de

salvare, iar întâlnirea cu ea un miracol: parcă un optician mi-ar fi aşezat pe nas o

pereche de ochelari şi lumea neclară şi întunecată pe care o vedeam ar fi căpătat

deodată contururi şi culori încântătoare! (Pauză) Dar îmi spun tot mai des,

privindu-mi firele albe, că nu mai e aşa mult până când voi pleca acolo unde sunt

părinţii mei, tanti Nada şi Vredana. Şi părinţii lor. Şi părinţii părinţilor lor.

Legăturile mele cu lumea slăbesc, trupul îmi e tot mai neputincios, doar gândurile

rămân încărcate de senzualitate. (Pauză) Ştii că doar de câţiva ani te văd ca pe o

femeie în carne şi oase? Pe vremuri, erai frumuseţea inaccesibilă. Să mă apropii de

tine mă umplea de emoţii, să te ating, dacă rămâneam singuri, îmi părea o

cutezanţă imposibil de dus la capăt. Mă temeam că aş face ceva ce nu doreşti şi te-

aş pierde de prieten, dar, mai ales, că ai fi fost de acord.

Natalija: Şi acum?

65

Mihajlo: Emoţiile sunt tot acolo, teama s-a temperat, mi-am zis chiar că tu ai putea fi

înţelegătoare şi dacă nu va fi perfect, lucru pe care nu îl socotisem.

Natalija: Ce muză ţi-ai găsit şi tu: femeie aproape între două vârste, cu trei copii!

Mihajlo: Şi cu sâni superbi!

Natalija: Mulţumesc. (Pauză) Voi, bărbaţii, spuneţi mai des lucruri minunate. (Pauză). De

când au apărut copiii, nu sunt niciodată singură, dar mă simt singură mai des decât

înainte. Prizonieră între un schimbat de pampers şi gătitul ciorbei, îmi vine să las

oraşul ăsta mare, betonat, cu poluarea, cu zgomotul, cu teatrele lui, la care oricum

nu ajung, cu posibilităţile lui, de care pot profita, numai să vreau, dar nu profit, şi

să mă duc să cresc găini într-o curte cu soare şi aer curat. Şi să fie pace. (Pauză) Iar

timpul mi se pare că a luat-o razna de tot! Acum e vară, acum e Crăciunul, acum

îmi spune o prietenă că e însărcinată, acum copilul ei are trei ani, iar eu tot vreau să

trec pe la ea şi nu ajung! (Pauză) Sunt şi bucurii: sărbătorile cu ăştia mici,

poveştile lor, serile când cântăm toţi, iar eu îi acompaniez la acordeon, Dmitri,

deschizând uşa, încet, pe la două noaptea, că a visat şi îi e frică, dar nu recunoaşte.

Se bagă însă lângă mine şi adorm cu mirosul ăla perfect şi dulce de cap de copil

lângă nări şi somnul e pojghiţa de protecţie până la trezirea de dimineaţă. În prima

zi când l-am dus la cămin aveam atâta timp şi atâta linişte, dar nu-mi foloseau, căci

nu-mi găseam locul. (Pauză. Râde) Hai că m-a apucat... vreo stare. (Pauză) Uneori

nu ştiu să le spun oamenilor ce aş vrea să le spun. După ce pleacă, mi se umple

gura de cuvinte.

Mihajlo: Şi dacă aş fi plecat, acum, ce ai vrea să îmi fi spus?

Natalija (după o clipă de gândire): Inhibiţiile nu-şi au rostul.

66

Scena 5

Putea să fie rege

(În camera Mariei, Thora iese de la toaletă)

Maria: Dă-o încolo de recesiune! Am o colegă în Londra, care mă supervizează, şi cu care

discut la telefon despre rochii şi pantofi. N-ai să vezi niciodată femei care să fie

stresate cu adevărat de serviciu. „O doamnă nu e în stare de supărări dincolo de ce

îi dă bărbatul”, zicea bunicul meu. Ce mai faci tu? Knut? Păstraţi legătura?

Thora: Da. Chiar azi-noapte am schimbat SMS-uri, el e în Olanda, pentru două săptămâni,

şi ne-am explicat că „ne iubim, dar du-te în aia mă-tii!”. Dezbatem viaţa, din când

în când. Se gândeşte să avem un copil, într-o zi, dar deocamdată o să-şi cumpere o

pisică. Dacă aceasta nu moare (12 ani), o să-şi cumpere un macac şi dacă nu îl

închide în maşina de spălat, poate avem o şansă. Iar eu aştept să priceapă că putem

să ne mutăm relaţia din plan metafizic în unul realo-domestic: „Azi mâncăm pui!”.

(Pauză) Până atunci însă, masochism emoţional, imaturitate afectivă, instincte

sexuale cu deviaţii uşor patologice de muiere nărăvaşă. Vreau să pun o etichetă pe

singurătate, ca o boală din aia cu diagnostic care doare mai clar şi mai cuminte

după ce îţi spune doctorul despre ce e vorba. Poate e autoimună însă, ca toate bolile

mele. (Pauză) În puţinul timp liber fac experimente sentimentale cu oameni din

diverse specii, care ajung la acelaşi punct: cel în care se fuge de mine. Apoi se

alege o altă femeie, o altă ţară, Dumnezeu, alcoolul, ignorarea simplă şi brutală sau

cea amestecată cu declaraţii ori blesteme, în funcţie de pregătirea, trecutul şi

disponibilitatea afectivă a domnului. (Pauză) Când eram în gimnaziu, aveam o

prietenă care stătea în banca din faţa mea şi îmi arăta în pauze cărţi foarte

frumoase. Într-o zi, tata, care era rece cu mine: „Ce mai citeşti? Nu eşti în stare de

o idee!”, a venit să mă ia de la şcoală. Pe fata asta o aştepta mama ei, iar tata şi

respectiva au plecat împreună, ţinându-se de mână. Nu i-am spus mamei niciodată

şi nu am vorbit cu tata foarte mult timp, ceea ce n-a fost greu, el oricum venea rar

pe acasă, cred că mai avea un apartament. N-a fost, în mintea mea, ceva de genul:

„Vai, biata femeie părăsită!”, dar mi se părea îngrozitor. (Pauză) M-am temut

atâţia ani să nu ajung ca mama, înşelată pe faţă! (Pauză) Şi am ajuns tata. (Pauză)

Tu nu eşti geloasă pe femeile astea care îi pozeză lui Mihajlo?

67

Maria: Nu. (Pauză) Nu i-aş cere să renunţe la ceva doar ca să îmi facă mie pe plac.

Thora: Dumnezeu să te înţeleagă! (Pauză) Am căutat un psiholog, din ăla serios, cognitiv,

sau un psihanalist, dar dau doar peste femei new age iluminate. Mă uit pe siteurile

lor şi mă închin cu gesturi largi. Cunoşti vreunul?

Maria: Nu. Vorbesc cu mine destul de mult şi nu cred că îmi ascund ceva, aşa că nu mă

văd client al unui psihanalist. Dar poate că am eu o părere greşită despre

psihanaliză. Sau despre mine.

Thora: Eu simt nevoia. Când împlineşti 35 de ani se presupune că îţi faci un recensământ.

Şi asistenta preşedintelui zice că e rău că nu m-am căsătorit şi femeia de serviciu se

uită compătimitor la lipsa mea de verighetă. Vreun general mă întreabă familiar:

„Tu când te măriţi?”, iar eu îi răspund cu zâmbet inocent: „Nu mă grăbesc. Mie îmi

place să mă fut!”. Dar de ziua mea a fost rău, m-au apucat dramele şi am vomitat

tot timpul. (Pauză. Zâmbeşte) D-ale mele. Vârtejuri. (Pauză. Se uită la ceas)

Trebuie să plec. Nu pot lipsi de la dineul oficial.

Maria: Vin mâine să te iau de la hotel. Pe la 11, că poate se circulă greu. Am s-o sun şi pe

Natalija, să-mi confirme că vine.

Thora: Mi-e teamă că va începe să-mi fiarbă sângele, când o voi vedea. Frederik putea să

fie rege, dacă nu o cunoştea. (Pauză) De ce nu i-au ajuns stolurile de gagicuţe de

dinainte?

Maria: Nici ei nu-i va fi uşor.

Thora: Natalija n-a înţeles niciodată nimic, l-a iubit că era amuzant şi avea el multe

cămăruţe în el. (Pauză) Paaaa! (Thora iese)

Maria: Pe mâine!

68

Scena 6

Vesta roşie

(“Pe bază”, seară. Maria stă aşezată pe terenul de sport, cu faţa spre public. Cam la un

metru de ea, Thora, culcată, cu faţa în sus. E întuneric, cerul plin de stele. Doar o lumânare

aprinsă, în faţa lor, la jumătatea distanţei dintre ele. Câteva doze de bere)

Thora: În Bruxelles nu se văd stelele. Niciodată. E prea multă lumină. (Pauză) Ai fost?

Maria: Mai demult, în trecere, două-trei ore, mi-am vizitat o prietenă. Îmi amintesc că

soarele a dispărut brusc şi a început să plouă zdravăn. Şi că am căzut într-o piaţă

cosmopolită, mă grăbeam spre turnul unei catedrale, în care am urcat drum lung,

pe scări. De sus se vedea panorama oraşului, dar când am ajuns acolo era un afiş: 3

euro intrarea. Pentru că nu puseseră anunţul jos, am renunţat. (Pauză) Prietena mea

avea un iubit camerunez care o toca de bani. Într-un moment când am rămas

singură cu el, pe o terasă, mi-a spus că ţara lui a fost sărăcită de capitalişti, aşa că

n-are nicio remuşcare să-i tragă în piept. Avea ceva şmecheresc, de turc care vrea

să-ţi vândă halva, un amestec de naivitate şi viclenie. Cunoştea bine România,

absolvise Medicina la Bucureşti, dar nu practica. Zicea că singura schimbare faţă

de vremurile lui Ceauşescu este numărul mare de maşini noi. Şi că steagul Uniunii

Europene l-a înlocuit pe cel al Uniunii Sovietice, lângă tricolorul ţării. (Pauză). În

schimb, mi-au plăcut în Bruxelles pescăruşii de hârtie care băteau din aripi când

trecea un vapor.

(Se apropie Natalija, cu un rucsac)

Natalija: Salut!

Maria: Heeei! În sfârşit!

Thora: Salut!

(Natalija se pupă cu Maria, bate palma cu Thora, care s-a ridicat şi ea în şezut. Se aşează

apoi toate trei cu faţa spre public, cât mai aproape de public, Natalija între Maria şi Thora)

69

Natalija: Avionul a întârziat, am pierdut trenul... Mă întrebam dacă mai nimeresc locul.

(Pauză) Ce faceţi voi?

Thora: Stăteam de vorbă despre vremurile de altădată şi despre bărbaţii pe care îi iubim...

(Pauză) Maria nu e deloc geloasă pe femeile care îi pozează lui Mihajlo. (O

tachinează pe Maria) Pot să fie şi măritate, ea îl susţine: “Nu trebuie să te

intereseze că este a cuiva, tu să îţi exerciţi menirea! Te consideri, dar nu eşti

vinovat”.

Maria (Râde): Întorci coada tigăii încotro îţi convine, cum zicea mama. Am spus doar că

am atâta minte să înţeleg că un om poate dormita în tine, chiar dacă te-ai despărţit

de el demult şi e cu altcineva, că te poţi gândi la el. Tu n-ai avut niciodată o relaţie

calmă?

Thora (Stă puţin pe gânduri): Una singură, în ultimul an de liceu. Cu Lennar, care era

student în Bergen şi ne vedeam doar sâmbăta şi duminica, la el în cămin. Confort

de cuplu leneş, nu ne ridicam din pat decât ca să mâncăm sau să mergem la toaletă.

Uneori, când ieşeam de la duşul sub care stătusem prea mult, îl găseam adormit pe

hol, cu capul pe uşă: “Nu pot fi departe de tine”. Mi se părea doar joc forţat din

partea lui. Căpătasem şi un obicei, care mă enerva: îmi lăsam rucsacul în hol, ne

descălţam, dezbrăcam, în timp ce ne îndreptam spre cameră, sărutându-ne, şi,

ajunşi în pat, el mi se cuibărea pe gât şi adormea instantaneu, cu gura plină de

părul meu, molfăindu-l în somn. Ori, pe atunci, aveam şi eu momentele mele de

nesiguranţă, voiam dovezi clare de pasiune! Nu mă văzuse de o săptămână, mă

vrea, dar când sunt goală, lângă el, adoarme molfăindu-mi părul? Mă simţeam

respinsă, ce să fac cu dragostea asta aşezată când nebuna desculţă din mine voia

dramă, spectaculozitate, feeling? (Pauză) A durat doar două luni. (Pauză). Lennar

era prieten din copilărie cu Frederik. La început, frate-meu era foarte gelos pe el,

pentru că Lennar povestea că în fiecare seară vecina din spatele casei lui se

dezbracă, după un întreg ritual, cu lumina aprinsă. Şi cum la noi, în Aarhus,

oamenii nu prea pun perdele la geamuri, puştiul îi descria fiecare gest: cum îşi

scoate rochia, sutienul, cum se uită în oglindă, cum îşi pudrează gâtul şi se duce la

dulap să îşi ia cămaşa de noapte. Ceilalţi băieţi mureau! Într-o seară, Frederik s-a

70

strecurat în curtea lui Lennar, s-a urcat într-un arţar aflat lângă casă şi a descoperit

că povestea era adevărată. Doar că femeia care se dezbrăca era mătuşa celei la care

se gândeau cu toţii când îl ascultau pe Lennar. Avea 78 de ani.

(Tăcere)

Natalija: Am mers la hotel, când v-am lăsat în cameră. Frederik uitase aparatul foto sau cel

puţin aşa spunea. L-am însoţit în încăperea albă şi curată, învelită în lumina filtrată

de perdele cu elefanţi indieni, şi am făcut ce nu mai făcusem niciodată, dar parcă

ştiam dintotdeauna. Apoi am plecat, cu motocicleta pe care o închiriase. Pluteam!

Mă simţeam şi eram frumoasă, cu toate trăirile alea în mine şi cu muşcăturile

negre-vinete pe gât! La frontieră nu era nicio santinelă, am mers mai departe, am

trecut printr-o pădure de salcâmi şi am găsit o plajă pustie. Am stat acolo până a

început să se însereze. Mi se făcuse răcoare şi Frederik mi-a dat o vestă roşie, în

carouri, făcută de mama lui dintr-un material de păturică. Atunci am văzut soldaţii.

(Tăcere)

Thora: Şi ce s-a întâmplat? (Pauză) Cu vesta aia?

Natalija: N-a vrut să o mai ia. Am păstrat-o mulţi ani, acasă, la părinţii mei. Şi ce necaz mi-a

fost când am găsit-o într-o zi ciuruită de molii în vreo două locuri! Acolo a rămas

şi după ce m-am măritat, iar de Crăciunul trecut, când am fost cu Dimitri să-i

colinde pe bunici, am văzut în bucătărie o găleată cu borş învelită în faimoasa vestă

de la Frederik. (Pauză) Asta s-a întâmplat cu ea! (Plânge încet. Maria o ia în

braţe, o mângâie) Şi cu prostiile copilăreşti din capul meu, cu dragostea şi

speranţele din ziua aia, cu gândurile pe care nu pot să le mai spun la nimeni. Ţin de

cald la o găleată cu borş!

(Natalija se linişteşte treptat din plâns)

Thora: M-a sunat mongolul bătrân, cel cu şahul, cum îl chema?

Natalija (îşi suflă nasul): Batbayar.

71

Thora: Aşa... M-a chemat la hotel, era îngrijorat. Mă aştepta în faţa intrării şi m-a condus

către camera fratelui meu. Pe drum mi-a spus că vorbise cu Frederik mai devreme,

în hol, şi era palid, părea bolnav. Urcase după el, bătuse la uşă, din cameră se auzea

muzica dată tare. Niciun răspuns. A coborât la recepţie, au sunat. Nimic! Au

anunţat conducerea, un mecanic a spart uşa. (Pauză) Când am intrat, directorul şi

două angajate m-au privit cu feţe alarmate. Frederik era întins pe canapea, boxele

nu mai urlau, le scoseseră din priză, dar un ţiuit de panică mi se instala în urechi,

iar senzaţia, la început surdă, că se întâmplă ceva oribil, devenea clară. (Pauză) Pe

masă erau câteva foi de hârtie, o sticlă goală de vin şi un pahar frumos şi lung. Am

început să citesc, mi-am dat seama abia la sfârşit că era scrisoarea de adio. Ton

rece, matematic, fără declaraţii de dragoste, fără emoţie, reproşuri sau durere.

Sfaturi pentru mine, poveşti personalizate de servit rudelor şi prietenilor. Găsise

câteo explicaţie a gestului lui care să pară plauzibilă fiecăruia. Ultimele cuvinte

erau scrijelite şi scurse. Am urcat în ambulanţă cu el, medicii credeau că e în comă

alcoolică, iar pe holurile cu lumină albă de la terapie intensivă o doctoriţă a început

să îmi pună întrebări idioate. Ştiam că îşi preparase ceva ca drumul să fie uşor,

rapid şi fără întoarcere, lucru pe care l-au înţeles şi ei în cele din urmă. L-au dus

într-o rezervă şi m-au lăsat să-l văd. Era întins pe un pat, lângă fereastră, şi soarele

care apunea îi aşeza în jurul capului un halou roşietec: părea să aibă părul şi barba

făcute din lumină. Respira liniştit şi profund. (Pauză) Şi sforăia! Mi-a venit să râd

isteric: cum să fie pe moarte un om care sforăie? (Pauză) El plecase deja, ce sens

avea să rămân? Am ieşit şi, cu ironie de la el învăţată, am trântit uşa cât am putut

de tare. (Thora ia o doză de bere, Maria şi Natalija iau şi ele câte una) În

amintirea lui!

Maria: Pentru Frederik!

Natalija: Pentru Frederik!

(Thora, Maria şi Natalija beau. Tăcere. Beau din nou)

72

Thora (Natalijei): Nu pot să cred că ai trei copii! (Pauză) Dacă aş putea să am unul, dar

fără sarcină şi ani de griji şi răpire de suflet când nu vorbeşte, doarme sau e om....

Ai fotografii?

Natalija: Da. (Scormoneşte în rucsac şi scoate câteva poze) El e Dragan. Om bun. Fără

nemulţumirea mea, ar fi fericit: şi-ar vizita amanta, ar repara maşina în faţa casei şi

ar mânca supa pe care i-o gătesc cu drag. (Pauză) Dimitri. La anu’ merge la şcoală.

(Pauză) Micuţa Milinka. (Pauză) Iar domnişoara e Biljana.

Maria: Doamne! (îi întinde fotografia Thorei)

Thora: Nu-i posibil! (Pauză) Pot s-o întâlnesc, uneori?

Natalija: Sigur.

(Tăcere)

Thora: O să mă mărit şi eu într-o zi! O să am reguli gen pantofi verzi, la nuntă! O să

vedeţi voi! (Îi dă Natalijei un pumn în umăr, în semn de afecţiune)

Natalija (îşi freacă umărul şi priveşte pe desupra publicului, către un colţ al sălii): Cerul

arată la fel, din unghiul ăsta, ca acum 15 ani.

Maria (privind către o altă latură a sălii): Trebuie să fie 10. S-a aprins lumina albastră la

hotel.

(Cade cortina)

73

TEATRUL ODEON BUCUREŞTI - 2011

GRĂDINILE GROAZEI

de Daniel Call, traducerea Victor Scoradeţ

cu Ioana Flora, Ioan Batinas, Antoaneta Zaharia şi Marius Damian

un spectacol de Mariana Cămărăşan şi Alexandra Penciuc

„Mariana Cămărăşan şi Alexandra Penciuc sunt, fără urmă de

îndoială, exponentele unui stil regizoral extrem de interesant.

Fiecare montare a lor este rezultatul unui interes major pentru

un univers dramatic sau pentru o temă, astfel fiecare spectacol

conturează o dezbatere serioasă, profundă, gravă. Aşa s-a

întâmplat şi cu "Amalia respiră adânc", "Cui i-e frică de Virginia

Wolf?" sau "Iadul este amintirea". De această dată, meritul lor

principal este acela de a ne face cunoştiinţă cu un dramaturg

interesant, din spaţiul german. În plus, cele două realizatoare

au găsit şi distribuţia ideală. Antoaneta Zaharia (o explozie de

talent, mijloace surprinzătoare, adevăr, interpretare curată,

farmec), Ioana Flora (incredibilă forţă în gestionarea stărilor,

de la femeia dulce şi un pic snoabă la comandantul unei armate cu un singur recrut, fără milă sau

scrupule), Marius Damian (o harnică ludicitate, excelentă mobilitate mentală şi un tare bun coleg, căci

niciodată nu ia prim-planul celorlalţi trei parteneri din distribuţie).” Răzvana Niţă, PORT.ro

„Conflictele psihologice, abia mocnite la început, prind contur

din ce în ce mai clar, iar lupta cu duşmanul devine făţişă.

Spectacolul prezintă cu ironie amară relaţiile dintre personaje,

devenite la un moment dat simple instrumente ale meseriei

lor, comunicarea transformându-se într-un dialog al surzilor.

Fiecare acaparează în mod fals o conversaţie, care este de

fapt un colaj de monologuri independente.

http://www.port.ro/

74

Situaţia de comunicare scapă de sub control din ce în ce mai mult, la început prin nonverbal şi

paraverbal, pentru ca, apoi, verbalul să devină o armă de luptă contra inamicului. Piesa arată într-un

mod extrem de convingător ce înseamnă invadarea vieţii celuilalt şi consecinţele nefaste ale lipsei de

măsură..” Alina Boboc - Cronica Româna

„La „Grădinile groazei”, spectacolul Marianei Cămărăşan şi al Alexandrei Penciuc de la Odeon, cu un ochi

râzi, cu unul plângi. Asta pentru că există un comic de situaţie foarte natural conturat, cei patru actori

fiind aleşi perfect pentru ilustra dihotomia sat – oraş, dar, în acelaşi timp, mesajul este unul foarte dur:

simple certuri între familii pot să degenereze în adevărate tragedii. Tensiunea psihologică este atât de

puternică, încât poate că ceea ce se întâmplă în spectacolul realizat după piesa lui Daniel Call, tradusă

de V. Scoradeţ, ţine mai mult de domeniul tragicului decât de cel al absurdului.” Silvia Dumintrache

75

TEATRUL ACT BUCURESTI - 2011

RABBIT HOLE

de David Lindsay-Abaire, traducerea Adina Oniciuc

cu Emilia Dobrin, Cătălina Moga, Emil Măndănac, Nicoleta Lefter, Cosmin Panaite

un spectacol de Alexandra Penciuc şi Mariana Cămărăşan

Între ce alegi şi ce ţi se dă, intervin

permanent versiuni - reale sau imaginare,

posibile sau chiar probabile. Gândul că

undeva poţi fi tot tu - trăind altceva, poate

ceea ce ţi-ai dori să trăieşti - devine exact

lucrul de care ai nevoie. E o iluzie sau poate

nu e o iluzie, dar atunci când nu te mai

regăseşti în nimic din ce te înconjoară, e

necesară. Un spectacol de teatru, ca şi

spectacolul nostru, este o versiune - într-un

fel, într-o măsură - chiar o versiune a

noastră"

"Rabbit Hole" este povestea întoarcerii la normalitate, la suportabil, la sens, încercare tot atât de grea ca

şi pierderea ce a generat-o: moartea unui copil. Personajele, învăluite fiecare într-un doliu personal, se

găsesc într-un moment de criză provocat nu de neglijenţă sau trădare ci

de un accident. La opt luni dupa moartea băiatului de 4 ani, în casă încă

se mai găsesc desenele copilului, hainele şi jucariile lui, iar vinovăţia este

resimţită de fiecare în parte şi este amplificată de necesitatea luării unei

decizii: va păstra sau nu familia toate acele obiecte care ţin vie nu numai

amintirea copilui, dar şi, imposibil de separat de altfel, tragedia pierderii

lui. Vor putea uita, vor putea accepta sau, mai ales, vor putea supravieţui

în întregul lor, aceşti oameni?

Lumea e plină de povestiri ale unor episoade paradoxale, de ras

nestăpânit care explodează în cele mai dramatice momente. Rabbit Hole,

urmează unei tragedii, dar nu este o tragedie. E însă aproape o decojire a

fiinţei umane prin care se îndepartează straturile ce ţin la fel de mult de

omenesc ca şi iubirea: furia, frica, gelozia, râsul, ura, singurateate, nevoia de sens.

76

Putem respira uşuraţi: există versiuni de’ale noastre mai fericite într-un alt univers.

În 2007, Rabbit Hole, piesa scrisă de David Lindsay-Abaire, lua

Premiul Pulitzer pentru dramă. În 2010, filmul omonim cu Nicole

Kidman şi Aaron Eckhart apărea pe ecrane. În 2011, Alexandra

Penciuc şi Mariana Cămărăşan montau piesa la Teatrul Act, cu Emil

Mandanac, Cătălina Moga, Emilia Dobrin, Nicoleta Lefter şi Cosmin

Panaite în distribuţie. În 2012 am reuşit şi eu să văd spectacolul. Şi

mi-a plăcut tare tare. Un cuplu perfect îşi pierde copilul perfect

într-un accident de maşină. Ingredientele unei poveşti perfecte de

strâns stomacul ghem şi dat la pisică să îl alerge prin casă. Cum o

să mi-o pot scoate din minte pe silfida Nicole nepermiţîndu-şi să

plângă şi pe bine-făcutul Aaron stând cu lacrimile în gât şi uitându-

se la ultimele filmuleţe cu băieţelul lor.

Nici n-a fost aşa greu, pentru că cele două regizoare (de Mariana

Cămărăşan mă cam îndrăgostisem chiar de la Amalia respiră

adânc şi mai apoi Cui i-e frică de Virginia Woolf? – ambele de văzut neapărat, primul la Act, al doilea la

Nottara) reuşesc de minune să cuprindă tot universul ăsta tragic şi-o fac fără pic de patetism. Ştii că ce

e acolo e de-o tristeţe sfâşietoare; că nici cele mai dulci vorbe din lume nu pot alina durerea unor părinţi

neîmpăcaţi cu ei înşişi şi cu ceilalţi; şi cu toate astea sunt momente în care zâmbeşti. Amar, dar o faci.

Pe alocuri, mai ales în momentele de destindere a nervilor şi întindere a arterelor, spectacolul întrece

filmul şi e numai măiestria actorilor în joc. Mai ales a trio-ului

feminin, care se completează perfect, încât face un triunghi

echilateral care rotit la nesfârşit se transformă într-un cerc. Pe

Cătălina Moga n-am mai văzut-o în nimic altceva şi mi-a plăcut

aici la nebunie – o mamă împietrită de durere, perfecta soţie,

fiica şi sora care scapă ca din întâmplare cuvinte nelalocul lor,

totul ambalat într-o senzualitate incredibilă. Privirea rece şi

vorbele tăioase taie adânc în zâmbetul surorii sale, interpretată

atât de copilăresc şi dulce de Nicoleta Lefter.

Regizoarele reuşesc cu acest spectacol ceea ce lui John

Cameron Mitchell nu i-a reuşit cu filmul – echilibrează

personajele surorilor atât de bine, încât nu ştii dacă să te

înduioşeze sora îndurerată sau sora fericită că viaţa i se aşează

pe un făgaş normal într-un moment atât de prost. Şi între cele

două, e mama lor – Emilia Dobrin, cea care parcă sare pietre

pe râu între fiice, dovada vie şi dureroasă că există viaţă şi

după o moarte care seacă în tine tot.

http://gingergroup.ro/cronica/spectacole/putem-respira-usurati-exista-versiuni-deale-noastre-mai-fericite-intr-un-alt-univers.html

https://www.facebook.com/rabbitholelateatrulact?ref=ts

77

TEATRUL MIHAI EMINESCU BOTOŞANI - 2011

OMUL CARE NI TREBUIE

de Nicolae Iorga

cu Bogdan Horga, Daniela Bucătaru, Cezar Amitroaei, Eduard Sandu, Ana-Maria Cazacu


Scris în 1930, textul face parte dintr-o

dramaturgie extrem de bogată, dar necunoscută, a

uneia dintre cele mai remarcabile personalităţi

romăneşti. Trotuşan, personajul central al

poveştii, se întoarce acasă după moartea tatălui

pentru a lua în stăpânire averea moştenită.

Întoarcerea sa devine un eveniment iniţiatic, el

descoăperă realităţi pe care nu le imagina,

pentru care nu avea nici interes, nici

disponibilitatea de a le accesa. Şi nu istoria pe

care o află, ci oamenii pe care îi întâlneşte fac să

se răstoarne propria sa lume... Iar schimbarea unui singur om are forţa de a determina schimbarea vieţii

unei comunităţi întregi.

"Omul care ni trebuie"... gasit si tinut aproape! Cuvintele

descriu perfect povestea unui tanar revenit pe meleagurile natale

pentru o mostenire. La scurt timp insa, acesta isi schimba

planurile si viata sa ia o cu totul alta intorsatura. Povestea de

viata, scrisa de Nicolae Iorga, a fost adaptata de doua regizoare

si interpretata aseara, pe

scena Teatrului "Mihai

Eminescu" de actorii botosaneni. "Omul care ni trebuie" spune

povestea "omului potrivit la locul potrivit". Asa incepe povestea unui

tanar orasean, intors acasa, la inmormantarea tatalui sau. Cum afla de

mostenirea dobandita, barbatul are un singur gand, sa vanda tot si sa

se reintoarca in mediul urban. Numai ca, in scurt timp, acesta

descopera cat de legat este de fapt, de locul natal, cata nevoie au

oamenii satului de el si devine, treptat, "Omul care ni trebuie". Jucat

aseara, pe scena teatrului botosanean, spectacolul "Omul care ni

trebuie", regizat de Alexandra Penciuc si Mariana Camarasan, este

dedicat marelui istoric Nicolae Iorga. Brindusa Poclid Iulian

Iacob

78

TEATRUL ODEON BUCUREŞTI - 2010

IADUL ESTE AMINTIREA

FĂRĂ PUTERA DE A MAI SCHIMBA CEVA

de Jonas Gardell, traducerea Carmen Vioreanu

cu Diana Gheorghian, Oana Ştefănescu, Liana Mărgineanu şi Nicoleta Lefter


CONCURS CÂŞTIGAT ÎN CADRUL PROGRAMULUI TINERI REGIZORI - TEXTE CONTEMPORANE

„Iadul este amintirea… - un spectacol valoros prin naturaleţea

scenelor sale, prin mesajul uman pe care îl transportă de la

minutul zero până în minutul 120 şi prin „starea de intimitate" la

care ajunge, odată cu spectatorii săi. Un spectacol al adevărurilor

pe care noi, ceilalţi, poate că nu le-am putea rosti niciodată.”

Dan Boicea (Adevarul Literar şi Artistic)

„Un spectacol excepţional semnat de Mariana Cămărăşan şi

Alexandra Penciuc cu un senzaţional simţ al proporţiilor, o rară

aplecare către detaliu semnificativ şi bun gust (atât în ceea ce

priveşte opţiunea scenografică cât şi soluţiile regizorale). Un fond sonor tulburător şi un emoţionant

moment al întâlnirii dintre cele două planuri.” Răzvana Niţă (port.ro)

„Într-o piesă deloc veselă, Gardell nu lasă loc pentru

sentimentalism sau melancolie. Totul este tranşat „la rece". Până

şi amintirea jocului cu păpuşi din copilărie este una crudă, figura

mamei autoritare, lipsa ei totală de sensibilitate, poveştile despre

Dumnezeu şi Diavol fiind aproape înspăimântătoare. Încă de la

examenele de absolvire a facultăţii, tânăra regizoare Mariana

Cămărăşan a fost remarcată pentru prestaţiile foarte bune ale

actorilor din spectacolele sale. Cristina Casian, protagonista din

„Amalia respiră adânc", a primit în 2008 şi un premiu pentru

debut la Gala Uniter, în timp ce Ionuţ Grama şi Florina Gleznea,

interpreţi în „Cui i-e frică de Virginia Woolf?", au fost

nominalizaţi, fiecare la aceaşi secţiune, un an mai târziu.

79

Prin „Iadul este amintirea...", tânăra regizoare dovedeşte că se descurcă bine şi cu actori mai

experimentaţi. Şi chiar dacă e un pic prea lung, noul spectacol al Teatrului Odeon e în acelaşi timp o

bună ocazie de a vedea nişte actriţe foarte bune.”

Fără sentimentalism sau melancolie - Romania libera

“Cu Iadul este amintirea în regia Marianei

Cămărăşan şi Alexandrei Penciuc, Teatrul Odeon se

întoarce la spec-tacolele de substanţă, cu miză,

aflate la cîteva zeci de ani de omniprezenta

inconsistenţă a vremii noastre şi a teatrului

(preponderent) de entertainment de azi. În fapt,

montarea ar putea fi consi-derată o revenire fericită

la realismul psihologic, care mai poate furniza încă

valoare estetică.

Cel puţin acesta este pariul pe care îl face de fiecare

dată tînăra regizoare Mariana Cămărăşan căreia i se

alătură, şi în proiectul regizoral, şi în viziunea asupra

spaţiului, Alexandra Penciuc. Cele două se numără

printre infimele exemplare care mai riscă azi genul

acesta de artă. Într-adevăr, Mariana Cămărăşan e

probabil singura tînără regizoare care nu a căzut

prizoniera jocului cool, oferind emoţiei fruste locul

meritat în teatru. Personajele ei sînt oameni vii cu

sumedenie de sentimente, pentru care universul

ascunde grade bogate de consistenţă.

Nimic derizoriu şi nimic facil în acest spectacol cu

adînci tuşe psihanalitice, construit în jurul relaţiei

fiică-mamă, cu frenezie de emoţii şi răsturnări de

echilibru sentimental.”

O veche monedă forte - Cristina Rusiecki - Art

Act Magazine

80

TEATRUL TOMA CARAGIU PLOIESTI - 2010

DON JUAN SAU DRAGOSTEA PENTRU GEOMETRIE

de Max Frisch, traducere Veronica Porumbacu

cu Andi Vasluianu Ada Simionica, Cristian Popa, Cristina Moldoveanu, Florentina Nastase,

Tudor Smoleanu, Raluca Zamfirescu, Dragos Campan, Karl Baker, Ilie Galea

Ion Burlan, Adrian Ancuta, Rodica Alexandru, Madalina Cobzaru, Alice Tasica


„Trăim pe bandă rulantă şi nu există o pretanţă că ne-am

putea ajunge din urmă pe noi înşine şi că am putea corecta

vreo clipă din viaţa noastră. Suntem în egală măsură în

trecut, chiar dacă ne deyicem de el şi în prezent. Timpul nu ne

transformă. El ne dezvoltă doar. Eşti ceea ce eşti. Dacă ne

întoarcem, privind în zig zagul exostenţei noastre, putem să ne

cunoaştem fiinţa, tainca ei unicitate, caracterul ei

inexorabil, adevărul ei pe care nu-l putem exprima

nemijlocit. Doar că nu ştii niciodată cum a fost.”

Max Frisch

În faţa unei profunde neîmpăcări cu tine, universul tău

devine un mister. Cine sunt, te întrebi. Şi nu ai altă oglidă în

care să te priveşti decât propria ta viaţă. Doar că „nu ştii

niciodată cum a fost” spune Max Frisch.

Încercarea de a-ţi aminti cum ai ajuns în acel punct al existenţei tale se loveşte de felul în care ceea ce

simţi sau îţi imaginezi ţi-a schimbat deja istoria. Într-o formă esenţializată descoperi că tu eşti acolo, în

cael trecut fantastic, în care redobândindu-ţi umanitatea şi sensibilitatea, te regăseşti pe tine şi îi

regăseşti pe cilalţi. Fără iubire însă nu e posibil.

http://www.teatruploiesti.ro/nou/index.php?page=artist&id=33













81

TEATRUL MARIA FILOTTI BRĂILA - 2010

HERR PAUL HERR PAUL

de Tankred Dorst şi Ursula Ehler, traducerea Victor Scoradeţ

cu Cornel Cimpoae, Elena Andron, Cosmin Panaite, Ramona Gângă, Valentin Terente,

Camelia Dilbea si Corina Taraş


Ce-am visat, te intebi?

Ce se întâmpla?

Pe cine sărutam?

Pe cine iubeam?

Ce spuneam şi ce mi se spunea?

Rămâi cu regretul nedesluşit

după tot ce-a fost sau părea să fie.

Nu mai ştii ce era în jurul tău.

Nu mai ştii. (E.I)

„... aveţi în cap planuri atât de mari, vă

imaginaţi totul în cele mai frumoase

culori şi pe urmă eşuaţi din cauza unui

fleac, din cauză că tocmai la fleacul ăla

nu v-aţi gândit... existenţe atât de

stranii... ah, nu ştiu nici eu.. eu nu am

experienţă...”

Luise – Herr Paul

82

Hohotind în apusul vremii - Cristina Rusiecki – Cultura

Regizoarea Mariana Camarasan este experta in ceva ce colegii ei din toate generatiile par sa fi uitat de

mult: stiinta de a crea tensiune dramatica. Montarile sale electrizeaza gradat publicul, lucru pe cât de rar

azi, in teatrul post-dramatic, pe atât de specific dezvoltarii artei la care ne referim.

Mariana Camarasan mai stie sa lucreze partiturile actoricesti cu finete (alaturi, din nou, de infim de

putini regizori de acum), construind puncte culminante si atragând neconditionat empatia publicului.

Aceste calitati sunt vizibile si in ultima premiera a Teatrului „Maria Filotti“ din Braila, „Herr Paul Herr

Paul“, de Tankred Dorst si Ursula Ehler, in excelenta traducere a lui Victor Scoradet. Trasaturile

mentionate sunt evidente, dar, paradoxal, supradimensionate, ajung o frâna in viziunea de ansamblu a

spectacolului pe care Mariana Camarasan il semneaza alaturi de scenografa Alexandra Penciuc.

Nemediate de umorul/cinismul/scepticismul zilelor noastre, categoriile teatrale amintite, la mare pret in

estetica anilor '70-'80, determina intepenirea spectacolului in retorica acelei perioade.

Regizoarele concep doua lumi,

dupa cum arata si titlul pe care au

tinut sa il repete, taiate simbolic de

calea ferata ce traverseaza scena.

De o parte, una care se retrage din

fata vietii, pentru a-si crea

universul iluzoriu, redimensio-

nându-l pe cel deja apus al

biografiei. E lumea lui Herr Paul si

a surorii sale, Luise, incolaciti intr-

o vârsta nedefinita.

83

Peste ei se napusteste lumea noua, plina de dinamism si tensiuni, care vrea sa intreprinda, sa câstige si

sa-si croiasca viata, eventual sacrificând-o pe cea veche a batrâneilor. Recte, tinerii intreprinzatori

incearca sa-i oblige sa semneze acordul de a se muta din camera in care traiesc de zeci de ani. Cum cele

doua personaje matusalemice ignora cererea noului mostenitor, disimulând in permanenta, presiunile

tânarului se vor radica liza treptat. Urmeaza sacrificiul simbolic al lui Herr Paul.

Personajele apar pe scena in perechi tipologice, in simetrii care, in confuzia si mixajele de azi, dau si ele

o nota de imbatrânire: in primul rând, feminitatea silfida, la diferite vârste, plina de traire tragica la

femeia tânara, care vrea sa intre in viata, iubita noului proprietar (Ramona Gânga); in al doilea rând,

ingenuitatea intepenita intr-un moment din afara existentei reale, intr-un indistinct temporal gingas,

cum e cazul lui Luise, de o puritate de cristal, dar ofilita exact ca in „Marile sperante“. In interpretarea

Elenei Andron, personajul ocazioneaza cele mai emotionante momente, mai ales in scena ingrijorarii

când nu-si gaseste fratele, desi stie ca el nu paraseste niciodata camera. Contrapunctul conceput de cele

doua regizoare sta intr-o masculinitate doldora de clovnerii. Herr Paul jucat de Cornel Cimpoae e un

artist bonom al disimularii care prefera sa sarzeje intr-o prestatie tehnica a mijloacelor comice.

Intreprinzatorul lui Valentin Terente, cu ai carui bani trebuie sa inceapa afacerea, e decrepitul lacom de

câstig si de nuri feminini. Tabloul uman se inchide cu doua fetite expresive (Camelia Dilbea si Corina

Taras) in siameze ale retardului, inocente si sensibile.

Ceea ce dramatizeaza in exces,

aruncând aburi patetici peste

spectacol, este prestatia lui Cosmin

Panaite in tânarul mostenitor, cu

darul de a crea tensiune si emotie

sustinuta. Dar când in ultima

jumatate de ora a montarii un actor

plânge neintrerupt in hohote, alaturi

de partenera sa, Ramona Gânga,

plastica, insa atinsa in aceeasi

masura de patetism, atmosfera

devine vetusta. Mai ales ca si

remuscarea pare o categorie

invechita in lumea noastra. Ponderate, fiecare dintre aceste doua partituri ar fi fost notabila intr-o

gradatie mai atenta si mai bine tinuta in frâu de cele doua regizoare. Având aceste date, „Herr Paul Herr

Paul“ ramâne doar un exercitiu. Am insa convingerea ca talentul, seriozitatea si finetea tinerei regizoare

Mariana Camarasan si dedicatia scenografei Alexandra Penciuc vor crea un viitor spectacol pe cât de

puternic pe atât de modern.

84

TEATRUL ACT BUCURESTI - 2008

AMALIA RESPIRĂ ADÂNC

de Alina Nelega

cu Cristina Casian


PREMIUL UNITER PENTRU DEBUT 2008: CRISTINA CASIAN (AMALIA)

„Cel mai frumos şi emoţionant spectacol pe un text nou, cu cea

mai talentată, profundă şi nuanţată actriţă de-am văzut eu în

ultimii ani. Spectacolul e Amalia respiră adînc de Alina Nelega şi

se joacă la Teatrul ACT, actriţa se numeşte Cristina Casian.”

Iulia Popovici - Amalia respiră adânc - liternet

„Amalia respiră adânc", un spectacol cu o singură actriţă, creat

de patru femei inteligente, face parte din top zece al celor mai

bune producţii care se pot vedea la ora actuală în România. Este

cel mai potrivit loc în care trebuie să cauţi emoţia pură.

Dan Boicea - Bravo Amalia! - Adevărul literar

“Amalia respiră adânc - o poveste adevarata, lipsita de artificii

si tentatii spectaculare, de o zdrobitoare sinceritate, in care

comunismul este adulat si demolat intr-un destin individual.”

Paul Irimia - Amalia respira adanc – Realitatea

„Nu vreau să vă spun multe acum, vreau doar să vă îndemn: Lăsaţi tot ce

aveţi de făcut, lăsaţi la o parte toate părerile pe care vi le-au format orele

(torturante poate) de teatru văzute anterior, lăsaţi la o parte comoditatea de

duminică seara şi teama că veţi adormi la birou luni dimineaţă şi mergeţi la

teatru să vedeţi o piesă emoţionantă, perfect scrisă, perfect interpretată,

perfect regizată, perfectă din punct de vedere scenografic.”

Razvan Penescu Nu rataţi o piesă-eveniment

Amalia respiră adânc - liternet

85

„Un spectacol emoţionant, cel puţin

pentru cineva care a ieşit din lumea

aceea dinainte de '89. Probabil un

spectacol cu impact şi pentru cei de mai

apoi, pentru că autoarele, tinere la

început de carieră în teatru, au mânuit

cu inteligenţă ingredientele care să

convingă şi fără amintiri directe.”

M.Dobrin

“Pe langa regia (Mariana Camarasan) de

o subtilitate greu de egalat, spectacolul Teatrului Act dezvaluie si o tanara actrita, Cristina Casian, a

carei forta scenica, dublata de o nemaipomenita placere de a juca, construieste lumi si existente

multiple, traversand intr-o ora si 15 minute intreaga istorie a comunismului, asa cum a fost el resimtit

de omul obisnuit.”

Monica Andronescu - Amalia respiră adânc- ZIUA

“Un premiu UNITER pentru debut, un spectacol care-a fost lucrare de

licenţă şi care acum se joacă doar la Act, un timbru vocal şi un volum

inexplicabil pentru fizicul ei – toate au un numitor comun: Cristina

Casian. O oră şi jumătate de transformare, de tulburare, de copilărie,

de maturitate, de bucurie amară, de moarte, de viaţă, de om, de porc,

de comunism şi de libertate – asta înseamnă „Amalia respiră adânc”.”

Leta Popescu - Amalia respiră… perfect! - Wordpress

“Simbol al singurătăţii, dar şi al fugii de singurătate, şotronul este

imaginea emblemă a spectacolului regizat de Mariana Cămărăşan şi

interpretat cu foarte mult talent de Cristina Casian. Ceea ce pentru

autoare era conceput ca un vis-viaţă, pentru regizoare este amplificat

într-un joc cu sens ascendent, foarte bine gradat ca intensitate şi

ireversibil. Viaţa Amaliei, unicul personaj al piesei, e construită din

salturi, fiecare săritură o aduce într-o nouă căsuţă a vieţii. Ultimul salt,

în gol, reprezintă refuzul ei de a visa, dorinţa ei de a rupe legătura cu

pământul şi de a pluti în aerul care, asemenea apei sărate, o va ţine la

suprafaţă şi o va împinge tot mai sus. “ Florin Galiş -Timpul nu

vindecă urmele Revista Timeout

http://www.teatrulact.ro/

86

„Textul Alinei Nelega inaugurează un teritoriu

virgin în dramaturgia românească, acela al

judecării comunismului. Biografia Amaliei, din anii

'60 pînă în prezent conţine tragedia unei epoci

cenuşii pe care însă personajul, născut odată cu

monstrul istoriei nu o percepe astfel. Amalia nu

vede teroarea din cauză că nu cunoaşte altă

realitate, trăieşte cu inocenţă ororile, face din

simbolurile stupide al comunismului reperul ei în

viaţă şi se degradează uman supravieţuind astfel

alienant unei realităţi mutante. Un spectacol

necesar, înduioşător şi excelent jucat. ”

Oana Stoica – liternet

„Monologul personajului Amalia tine in multe scene cu respiratia oprita publicul, indiferent de varsta

spectatorului, pentru ca invoca sensibil o trista istorie, nu mult indepartata de prezent. Monodrama

scrisa de Alina Nelega este impresionanta, iar examenul de actorie si cel de regie al realizatoarelor, le

certifica alegerea profesiei. Spectacolul "Amalia respira adanc" poate fi considerat un proces al

comunismului mult mai eficace emotional decat orice proces cu judecatori in roba. ”

Ileana Lucaciu - România liberă

Radiografie sensibila a trecutului

„Un text foarte bun, care nu-ţi dă prilejul să te plictiseşti

nicio secundă. Amalia îţi vorbeşte direct şi te somează să

nu uiţi că trebuie să rămâi cu inima întreagă, orice ar fi.

Frenezie a jocului, tristeţe suavă, ironie cruntă, sinceritate

dezarmantă, încredere, speranţă, împăcare. Cheia lor:

ruperile de ritm, pauzele la timp, respiraţiile adânci într-o

regie discretă, care dilată timpul şi spaţiul în spectacol, în

mod firesc, pe nesimţite.”

Mihaela Iancu –

Amalia respiră adânc- liternet

87

STUDIOUL CASANDRA - 2007

UNIVERSITATEA DE ARTĂ TEATRALĂ ŞI CINEMATOGRAFICĂ IL CARAGIALE BUCUREŞTI

– examen de licenţă – un spectacol găzduit de

TEATRUL ACT, TEATRUL NOTTARA Şi GODOT GAFE-TEATRU - BUCURESTI

CUI I-E FRICA DE VIRGINIA WOOLF?

de Edward Albee - traducerea Ionut Grama

cu Florina Gleznea, Ionuţ Grama, Sînziana Nicola, Emil Măndănac


SPECTACOL NOMINALIZAT LA UNITER 2009 PENTRU CEL MAI BUN DEBUT

Florina Gleznea pentru rolul Martha şi Ionuţ Grama pentru rolul George

SPECTACOL PREMIAT LA GALA ABSOLVENTILOR - CASANDRA 2007

Florina Gleznea şi Sînziana Nicola – Premiul pentru Interpretare Feminină

Ionuţ Grama – Premiul Special al Juriului

88

Se spune despre textul lui Edward Albee, Cui i-e frica de Virginia Woolf?, că nu poate fi jucat de actori

tineri, din cauza vârstei înaintate a personajelor. Şi totuşi, cine s-ar fi gândit ca revelaţia stagiunii

trecute a Studioului UNATC Casandra va fi un spectacol făcut pe acest text şi interpretat de patru

absolvenţi, a căror medie de vârsta depăşeşte cu puţin douăzeci de ani?!

Mai mult decât atât, spectacolul se joacă în cutie italiană, într-o cheie realistă, şi se face "vinovat" prin

asumarea totala a unei forme elegante şi arogante de impostură. Brecht l-ar fi detestat. Cum ar fi iubit

celebrul maestru al distanţării un spectacol în care câţiva "puşti" reusesc sa tina timp de aproape trei ore

o sală întreagă cu sufletul la gură şi să o facă să creadă (atenţie, fără peruci şi machiaj) într-o poveste

pe înţelesul adulţilor, povestită de cei tineri.

Cine a văzut Cui i-e frica de Virginia Woolf? a trăit o experienţă rară: aceea când publicul participă intens

la tot ce se întâmplă pe scenă. Relaţia spectacol-spectator devine aici una foarte intimă. Ca într-un idilic

cadru elisabetan, publicul întreţine o relaţie afectiv zgomotoasă cu cinismul feroce al lui George (crud

89

om, dar le zice bine!), cu exuberanţa Marthei (ah, ce femeie depravată!), cu vanitatea lui Nick (un

nesuferit!), si cu zbenguielile imature ale lui Honey (săraca de ea!).

Ritmul este unul ciclotimic, tristeţea si umorul merg cot la cot, spectacolul

urcă de multe ori ca un montagne russe pana la cote maxime emoţionale şi

se prăbuşeşte apoi într-o linişte şi o melancolie zdrobitoare.

Unul dintre actori (Ionuţ Grama) este şi cel care a tradus textul,

imprimându-i o vitalitate pe care vechea tălmăcire nu o avea. De aceea,

propunerea regizorală a Marianei Cămărăşan este cu atât mai fertilă:

termenul cel mai potrivit pentru a descrie aceasta stare este cel de

"libertate". Libertatea de a improviza şi libertatea de a te mişca şi de a vorbi

în scena fără pudoare şi inhibiţii.

Cui i-e frică... e un spectacol viu

tocmai din aceste motive. Scena palpita permanent de energie, dar

nu acea energie isterică, specifică multor actori tineri, ci un

dinamism potentat de spontaneitatea, intuiţia şi inteligenţa acestei

distribuţii. George (Ionuţ Grama) şi Martha (Florina Gleznea) sunt

cei care duc lupta, pagubele colaterale sunt Nick (Emil Măndănac)

şi Honey (Sînziana Nicola).

Pe Florina Gleznea am văzut-o în patru reprezentaţii diferite in rolul Marthei şi niciodată n-a fost la fel,

dar în acelaşi timp a fost mereu, într-un mod extraordinar, Martha. Ionuţ Grama are genul de

histrionism şi inteligenţă, scenice, care te acaparează din primele minute, date ce l-au ajutat de multe

ori sa devină centrul de greutate al tabloului şi să amplifice mult ritmul spectacolului.

Sînziana Nicola reuşeşte un rol foarte bun, dând culoare unui personaj mai degrabă plat, cum este cel al

lui Honey, pendulând mereu între o graţie infantilă şi un erotism ingenuu. În rolul lui Nick, Emil

Măndănac exploatează fermecător şi subtil acel punct zero al interpretării, evitând orice fel de stridenţă

şi distanţare de sine.

90

Scenografia Alexandrei Penciuc este în prima fază

una exclusiv realistă: un interior comod şi lumint

blând, separat de public în mod ingenios printr-un

cordon de sticle şi cărţi care servesc drept

bibliotecă şi bar. Ulterior, în fundal, apar câteva

panouri pe care sunt desenaţi în mod schematic

copii (sau, mai bine-zis, matrice ale unor copii),

acoperiţi de pete mari roşii de culoare.

Efectul vizual este puternic şi strâns legat de trama

(sau drama) piesei, având, în acelaşi timp, si un rol

decisiv în diluarea naturalismului impus de text.

Frumuseţea acestui spectacol stă şi în hibrida fuziune a stilurilor, în uşurinţa cu care se produc devieri

esenţiale de la registrul realist spre un nivel de expresie mult mai nuanţat. Cui i-e frică de Virginia

Woolf? nu se mulţumeşte să concureze realul şi să limiteze spaţiul de imaginaţie al spectatorului, ci tinde

să dizolve realismul brut în favoarea unei teatralităţi cu accente lirice, ce nu mai constrânge scena doar

la statutul de tribuna pentru actor, ci devine ea însăşi semn teatral, parte organică a spectacolului.

In loc de o concluzie sentimentală, prefer una pragmatica: spectacolul Marianei Cămărăşan merită din

plin sa pătrundă în stagiunea oricărui teatru din Bucureşti. Daca acest lucru nu se întâmplă, cronica mea

ţine loc de in memoriam.

CUI I-E FRICĂ DE VIRGINIA WOOLF? - IONUŢ SOCIU - REVISTA CUVÂNTUL

91

CRONICI

Nimic despre huiduieli, cîte ceva despre aplauze - Răzvan Penescu - liternet

Cultura - Festivalul Naţional de Teatru - Monica Andronescu - Ziua

Cui i-e frică de Virginia Woolf? - Cristina Rusiecki - Revista Cultura

Riscurile meseriei - Alice Georgescu - Ziarul financiar

Succes teatru „sold out“ - Simona Chitan - Evenimentul zilei

De ce mergi la teatru? - Voicu Radescu - B24fun

Cui i-e frică de boogie? - Anca Hatiegan - Tribuna

Box in cuplu - Mihaela Michailov - Sapte Seri

Cui i-e frică de Virginia Woolf? - Tom Sellar - Editor Revista Theater Yale University SUA

Teatru: Cui i-e frica de actorii tineri? - Metropotam

De la Casandra la Cannes - Ionuţ Sociu - Banii Noştri

Umorul are multe drame - Iulian Tănase - Academia Caţavencu

My way or the hyway! - Alin Cernencu

Coada de la pod - Andra Dumintrescu - Saptamina Financiara

Nu le e frică nici de Albee şi nici de Virginia Woolf! - Ioana Moldovan - Revista 22

Cui i-e frică de Virginia Woolf? - Ionuţ Sociu - Revista Cuvântul

Cui i-e frică de Virginia Woolf? - Nicolae Prelipceanu - România Liberă

Das einzige alternative theater rumäniens spielt immer noch im untergrund

Von Mirko Schwanitz - In den Katakomben Bukarests.

.

http://www.revistacultura.ro/

http://metropotam.ro/Recomandari/2009/02/art0587654181-Teatru-Cui-i-e-frica-de-actorii-tineri/

92

TEATRU LA RUINE -2006

UNIVERSITATEA DE ARTĂ TEATRALĂ ŞI CINEMATOGRAFICĂ IL CARAGIALE BUCUREŞTI

REGELE MOARE LA CURTEA VECHE

după Eugene Ionesco

cu Alexandru Potocean, Florina Gleznea, Cristina Casian, Sânziana Nicola,

Gabriel Vodnar, Bogdan Marhodin, Tudor Munteanu, Smaranda Găbudeanu, Ana Crăciun

un examen de Mariana Cămărăşan

Academia Caţavencu

Regele moare, nu se joacă

Iulian Tanase

Sper că v-aţi dat deja seama că nu sînt critic de teatru (dimpotrivă!) şi

nici nu îmi doresc aşa ceva, vă rog să nu insistaţi, vielen Dank, so zu

sagen. Sînt, însă, un spectator interesat de teatru şi, în aceste condiţii,

înainte de a ajunge în subteranele unui palat voievodal, aş dori să vă

relatez, pe scurt, un vis pe care l-am avut în urmă cu vreun an.

E vorba despre un spectacol de teatru, se joacă în mai multe încăperi ale

unei case pe care nu o cunosc, trebuie să te mişti repede pentru a prinde toate replicile, mă plimb prin

camerele acelea înalte, pline de actori şi actriţe, care îşi văd de jocul lor multicameral. La ieşirea din

casă mă întîmpină Gellu Naum. Cam atît cu visul.

93

Piesa despre care vreau să scriu aici s-a jucat, într-adevăr, în mai multe

camere, situate în subteranele Palatului Voievodal "Curtea Veche", dar nu

a fost scrisă de Gellu Naum, ci de Eugène Ionesco. În 1945, cînd Gellu

Naum publica, în volumul Teribilul interzis, piesa Exact în acelaşi timp

(pusă în scenă la Cluj, acum cîţiva ani, de Mihai Măniuţiu), Ionesco nu

scrisese încă prima piesă a lui, Cîntăreaţa cheală. Şi Exact în acelaşi timp

este o piesă suprarealistă, de un absurd indiscutabil. Deci, realitatea se

leagă destul de bine de anumite vise.

Ajuns în acele subterane de la Curtea Veche, înconjurat de ruine în

perfectă stare de funcţionare, înţelegi că locul este cum nu se poate mai

potrivit pentru moartea unui rege care, într-adevăr, în cele din urmă, moare, deşi unui rege îi este greu

să accepte că tocmai el, regele, moare. Din fericire, întotdeauna va exista pe lîngă rege o regină, uneori

chiar două, însă regina care contează este cea care îl ajută pe rege să se desprindă.

Piesa s-a jucat, întocmai ca în acel vis al meu, în mai multe încăperi, două replici ale morţii, îmbrăcate în

pelerine lungi, negre, fiindu-le spectatorilor ghizi. Studenţii-actori au jucat impecabil, iar regia a fost

minunată. E drept că şi alegerea spaţiului de joc a contat. Mi-au plăcut multe lucruri, dar mai ales:

bicicleta cu care se plimbă regele Beranger prin Palatul Voievodal; Beranger (Alexandru Potocean);

regina Marguerite şi servitoarea Juliette; faţa siliconată a morţii şi scena de final, cu Beranger, îmbrăcat

în costum negru, dispărînd în întuneric.


http://agenda.liternet.ro/cronici.php?cron=exactinacelasitimp


Proiect SINGULARITY Teatrul Marin Sorescu Craiova o Propunere Mariana Camarasan Si Alexandra Penciuc

Documents

Transcript of Proiect SINGULARITY Teatrul Marin Sorescu Craiova o Propunere Mariana Camarasan Si Alexandra Penciuc