IONA de Marin Sorescu

Teme, motive, simboluri si elemente de intertextualitate

„Poezia lui Marin Sorescu este, în fond , o meditaţie tristă ,însă meditaţia îmbracă o haină de fantezie înşelator surâzătoare” (Eugen Simion); „gluma delicat tristă fără clovneria sau sarcasmul altora, e identitatea lui in a gândi ideea de viaţă şi moarte” (Vladimir Streinu). Marin Sorescu ( 1936-1996) este scriitorul român cel mai reprezentativ al sfârsitului de secol XX. Posibil candidat la Premiul Nobel, el şi-a ilustrat geniul, prin creaţia sa, în toate domeniile literare: poezie, proză, dramaturgie, eseistica si critica literara. Descoperim, in toate acestea, un spirit stralucitor, un ironist fin si incorigibil, un poet al paradoxului , al lucrului comun si in acelasi timp profund simbolic, un eseisist plin de verva, intr-o expresie cu totul particulara si neasteptata, un romancier valoros, desi neexersat de ajuns, dar poate in primul rand, un dramaturg de talie europeana, reflectand in piesele sale temele si experientele majore ale teatrului secolului XX. Dramaturgia lui Marin Sorescu este, probabil, poarta cea mai larg deschisa de inscriere a creatiei sale in circuitul valorilor universale. Aparut intr-o epoca inca plina de clisee ideologice, cu personaje schematice, avand o existenta comuna, nutrita numai din lupta pentru impunerea ideilor politice ale vremii, teatrul lui Marin Sorescu reprezinta un efort de sincronizare cu problematica dramaturgiei europene si readuce in discutie drama destinului uman, existenta absurda, mai puternic marcata la noi de conditiile oprimante ale regimului totalitar.

Marin Sorescu este, indeosebi in ciclul “La lilieci”, creatorul unei lumi fantastice, desprinsă din satul romanesc ancestral, cu strigoi, varcolaci, babe ghicitoare si mosnegi preocupati de cresterea vacilor si porcilor, intr-un decor aproape suprarealist, alcatuit din colibe inconjurate de duzi, de nuci sau pasari, ca in “toamna patriarhului” a lui Gabriel Garcia Marquez. Este, de altfel, in toata poezia, un exponent al fantasticului cotidian, al asociatiilor lingvistice paradoxale, al metaforelor, simbolurilor si al parabolelor profunde, care trec si in piesele sale.

Clasificarile de teatru poetic, teatru-parabola, teatru-dezbatere, sunt frecvente in interpretarile critice ale operei, poetul insusi fiind inclinat sa accepte, de pilda in “Extemporal despre mine insumi” ( 1981) , ca teatrul reprezinta o modalitate mai potrivita, mai favorabila de punere in text, in “scena”, a ideilor poetice. In acest fel, piesele de teatru, “Iona”(1968), “Paracliserul”(1970), “A treia teapa” (1971), “Matca”( 1973), “Exista nervi”(1974), “Raceala”(1980) sunt pline de conotatii metaforice si filozofice, dar sunt si “un vuiet de intrebari puse si nerezolvate”, intrebarile grave de la sfarsit de mileniu asupra existentei individuale a omului si a destinului colectiv al omenirii.

“Piesele lui Marin Sorescu, inspirate din istoria nationala, “Raceala” si “ A treia teapa”, au si ele, ca “Iona” sau “Paracliserul”, caracterul teatrului sau, adica o structura foarte moderna, bazata pe transparenta parabolei si facultatea acesteia de actualiza energetic trecutul, dezvaluindu-i intr-un chip izbitor, sugesti, emblematic, permanenţele.”( Ovidiu S. Crohmalniceanu – „ Al doilea suflu”, Editura Cartea Romaneasca, Bucuresti, 1989, pag. 255-256)

“Iona”, subintitulata “tragedie in patru acte” de Marin Sorescu, a fost publicata in 1968 in revista “Luceafarul” si face parte, alaturi de “Paracliserul” si “Matca”, dintr-o trilogie dramatica, intitulata sugestiv “Setea muntelui de sare”. Titlul trilogiei este o metafora care

1

sugereaza ideea că setea de adevar, de cunoastere si de comunicare sunt căile de care omul are nevoie pentru a iesi din absurdul vietii, din automatismul istovitor al existentei, iar cele trei drame care o compun sunt meditatii-parabole, realizate prin ironie. Simbolice pentru titlul volumului din care fac parte, dramele “Iona”, “Paracliserul” si “Matca” sunt parabole pe tema destinului uman, parafrazând trei mituri fundamentale: mitul biblic (“Iona”), mitul mesterului Manole (“Paracliserul”) si mitul potopului (“Matca”).

“Iona”, prima experienta a lui Marin Sorescu, dar decisiva, in domeniul dramaturgiei, poarta amprenta puternica a poeziei si reprezinta capodopera sa dramatica, unul dintre evenimentele vietii noastre teatrale. In ea , autorul a simbolizat drama ontologica a omului modern (si a omului ca fiinta) aflat sub puterea destinului orb. Inspirata din mitul biblic al omului inghitit de un peste , opera nu prezinta o drama individuala ,ci una general umana, nascuta din frământarile si nelinistile fiintei pământene în faţa propriului destin. De-a lungul celor patru tablouri , „Iona” dă nastere la interogatii existentiale grave, privitoare la viata, moarte, singuratate, destin; prin aceasta trasatura , ea se incadreaza in teatrul de idei devenind un adevarat poem dramatic al nelinistii metafizice.

In toate cele patru acte ale piesei se aude o singura voce, a lui Iona, dedublata însă, pentru a sustine un solilocviu plin de verva si de substraturi simbolice, prin care se propaga principalele idei ale dramei. Minutia cu care sunt decise decorurile, in partea initiala a fiecarui tablou, creeaza un spatiu determinant pentru situatia existentiala in care se afla personajul. Marin Sorescu transcrie, in termeni moderni, mitul lui Iona. Drama are la origine cunoscutul mit biblic al lui Iona , fiul lui Amitai. Iona este însărcinat sa propovaduiasca cuvântul lui Dumnezeu in cetatea Ninive, caci pacatele omenirii ajunsesera până la cer. Iona accepta misiunea , dar se razgandeste si se ascunde pe o corabie cu care fuge la Tarsis. Dumnezeu il pedepseste pentru nesupunere , trimitand un vant ceresc care provoaca o furtuna pe mare. Corabierii banuiesc faptul ca Iona este cel care a atras mania cereasca , asa ca il arunca in valuri. Din porunca divina , Iona este inghitit de un monstru marin si , dupa trei zile si trei nopti petrecute in burta pestelui in pocainta , „Domnul a poruncit pestelui si pestele a varsat pe Iona pe uscat.”. Subiectul acestei fabule biblice se intalneste in piesa lui Marin Sorescu numai ca pretext, personajul deosebindu-se de biblicul Iona prin aceea ca acesta din urma este inghitit de chit pentru ca voia sa fuga de o misiune , pe cand eroul lui Sorescu nu săvârsise nici un pacat , se afla încâ de la inceput „in gura pestelui” si nici nu are posibilitatea eliberării in fapt.

Din intregul mit, scriitorul nu retine însă decât ideea claustrarii in pantecele unui peste si, cum vom vedea, destinul de salvator al omului, al omenirii de fapt, cu care este învestit în piesă Iona. Chiar personajul pare sa-si aduca aminte, cu mare greutate, “povestea chitului”, semn ca legaturile omului modern cu mitul sunt destul de slabe si intentia lui Marin Sorescu este, in buna masura, alta, deviata către sensurile contemporane ale dezbaterii existentiale. Cu toate acestea, registrul mitic este potenţat de sensuri simbolice, fapt ce asigura, de altfel, profunzimea incontestabila a dezbaterii dramatice.

Piesa lui Marin Sorescu este, desigur, si un protest fata de conditia umana limitata, un strigat din adancuri contra unui destin nedrept, compensat, in contemporaneitate, doar de adaosul masiv de artefacte ale civilizatiei moderne. Reflectiile unor filozofi moderni evidenţiază alienarea omului modern, însingurat printre semenii săi, care nu-i pot fi de nici un ajutor in fata neantului. Influentele lui Heidegger, Nietzsche (” Asa grait-a Zarathustra”), Jean-Paul Sartre (” Fiinta si Neantul”), Albert Camus (” Vara la Alger”) se fac discret simţite în rândurile acestei prime piese a lui Marin Sorescu. Supercivilizarea tehnica poate deveni o noua barbarie, fiindca pune pe primul plan gadgetul tehnic si neglijeaza omul, fiind incapabila sa-l transforme intr-o

2

fiinta mai buna, mai frumoasa, care sa-si depaseasca propria conditie. Omul se resemneaza, ca si Iona, sa traiasca in spatiul interior al propriei sale neputinte, sa nu se mai avânte in largul mării, incapabil să părăsească spaţiul claustrării din lipsa de resurse si, mai ales, de ideal. In aceasta cautare, omul este singur: ”nimeni nu va misca un deget”, „pe omenire o doare in fund de soarta ta”, spune Iona. Forta omului se macina in inutile procese de cunoastere, in legaturi care il infasoara si mai strans in propria neputinta.

Structura dramei. Piesa este alcatuita din patru tablouri, intr-o alternare de afără (I si IV) si de inauntru (II si III). In mod cu totul aparte, relatiile spatiale se definesc prin imaginar, plaja si burtile pestilor fiind metafore ale existentei umane, precum si prin spatiul inchis, psihologic al protagonistului, care isi pune intrebari si isi raspunde. Relatiile temporale reliefeaza, in principal, perspectiva discontinua a timpului psihologic, cel cronologic fiind numai un mijloc artistic de amplificare a starilor interioare ale protagonistului.

Tema ilustreaza conflictul interior, strigatul tragic al individului insingurat, care face eforturi disperate de a-si regasi identitatea, neputinta eroului de a inainta pe calea libertatii si a asumarii propriului destin, raportul dintre individ si societate, dintre libertate si necesitate, dintre sens si nonsens, ca problematica filozofica existentiala. Tema universurilor inchise, restrictive, transcrie adevarul singuratatii absolute a omului: el este inchis intr-o serie de cutii succesive, surpriza finala intervenind atunci cand, eliberat din ultima cutie, se trezeste tot in prima, printr-un straniu proces de metamorfoza. Iluzia unei lumi curate, nepoluata de noxele civilizatiei, este data de prezenta aerului proaspat al lumilor excentrice, apropiate de cea exterioara:”Aerul!Da, asta e aer...Sa nu-mi spui ca si cel dinauntru a fost aer”. Lumea refuza sa fie frumoasa pentru Iona, expunandu-si uratenia funciara, care va duce, in cele din urma, la schimbarea ei: ” In curand, hoitul acesta se va scufunda.....va lua apa si...”. Numai soarele trebuie salvat, prins intr-un navod, dintr-o irepresibila dorinta de a lua eternitatea in brate: ”Doar atat! Soarele. Si sa-l pun la sarat, poate tine mai mult”.

Actul I il infatiseaza pe Iona intr-un decor simbolic, modalitate de caracterizare indirecta, scena reprezentand, jumatate, o gura de peste, spre intunecimea careia personajul sta intors cu spatele, iar cealalta jumatate, cerul si apa, intinse la infinit. In cadru se mai afla un acvariu, cu cativa pestisori, semn al spatiului limitat, dar, de fapt, si primul artifact, primul produs artificial in acest spatiu originar. Timpul aici nu curge, ecoul insusi nu se aude, nu se mai intoarce, ecoul a murit. Iona, este, probabil, omul primordial, omul adamic, pus in fata gravei alegeri de a alegeri a destinului sau. Sau este omul profan, care se intoarce la origini, pus din nou sa aleaga ca la inceput, cautand o alta cale. La inceputul piesei, Iona isi caracterizeaza in mod direct propria situatie existentiala, se striga pe sine, isi pastreaza inca identitatea omului profane, dar ecoul nu ii mai raspunde, ca o invitaţie la uitare, la întoarcere către starea primordiala. Mai pastrează, in constiinţă, ecourile lumii din care abia s-a retras, gălăgia enorma a existentei (“Să se termine cu galagia pe mare!”), imperativele parcelarii spatiului vital („ Fiecare om sa priveasca in cercul sau[…] si să tacă”), dar viseaza si la alt spatiu, la alt destin:”Ar trebui să pescuim in altă mare”, “parcă poţi să schimbi marea?”.

Iona repeta însă greseala initiala, păcatul biblic, alege din nou o ocupatie utilitara, munca si toate calvarurile ei, vrea sa fie din nou pescar. Viseaza numai pesti, pestele cel mare, simbol al unui ideal plin de trufie.

A pescui, pescuitul reprezinta motivul central al operei se prezinta sub doua aspecte: omorarea (captivarea) animalului, adica distrugerea ignorantei, a vanatului, mersul pe urmele lui, fapt ce reprezinta cautarea spirituala si astfel pescuitul echivaleaza cu intrarea in labirintu in care monstrul e prins, respectiv cu o proba fundamentala care in multe mituri

3

apare ca initiere in taina mortii. Pescuitul reprezinta un ritual fata de fiinta ratacita, care a pierdut legatura cu lumea harazita prin destin. In sens psihanalitic „ a pescui” înseamnă si a practica un fel de anamneza, a extrage un element din inconstient, nu prin explorare directionata si rationala ci lasand libere fortele spontane si adunand apoi rezultatele obtinute, la intamplare. Inconstientul este ancorat si comparat cu intinderea de ape, fluviul, lacul, marea unde stau ascunse bogatii pe care prin anamneza si prin analiza acestea vor fi scoase la suprafata, asacum scoate pescarul peste cu navodul lui. Iona repeta însă pactul biblic , alege din nou ca ocupatie utilitara munca si toate calvarurile ei, vrea sa fie din nou pescar.

Pestele este simbolul instinctualitatii, efigia abisului si simbolul recipientului dublat, caci evoca imaginea inghititorului inghitit. (Gilbert Durand - “Structurile antropologice ale imaginarului”). In mitul lui Iona cel inghitit de monstrul acvatic, burta balenei echivaleaza cu un loc de reculegere si smerenie; animalele acvatice sunt patrunse de forta sacra a abisului si poarta in ele sensul vietii prin armonioasa unduire. In folclorul nostru pestele este pus in legatura cu seductia pe care o exercita undele apei asupra fiintei, inoculandu-i dorul de inec. Cum apele sunt ascunzisurile diavolului, pestele apare uneori ca intrupare a duhurilor necurate care ispitesc fiinta in adancuri. Iona viseaza numai pesti, pestele cel mare, simbol al unui ideal uman plin de trufie. Semnificativ, copiii, in candoarea lor originara, viseaza numai marea, fără pesti, numai paradisul, ilimitatul.

Acvariul present la inceput este simbolul marului biblic, este de fapt tentatia. Iona este captiv in propriul univers existential., reluand labirintul existentei umane, inghitit din nou de peste.

Pescarul, ca si vanatorul, reprezinta fiinta care doreste sa-si incerce fortele pentru a dobandi o existenta triumfatoare. In literatura noastra conditia pescarului sugereaza confruntarea cu fortele ascunse si adeseori diabolice. Scene de pescuit, cu marinari ce-si azvarle navoadele, cu pesti prinsi si trasi in barci, apar in sumedenie de mituri, rituri si opere de arta.

Balena – simbol venit pe cale culta in literatura noastra, balena reprezinta un univers inchis. Asociat mitului lui Iona, este si un semn al devenirii, prin sugestia pe care o propune destinul personajului pedepsit de Dumnezeu. De fapt, in literatura romana, imaginea simbolica a burtii de balena apare mai intai la Eliade, in romanul “Noaptea de Sanziene”, fiind preluata de Sorescu in drama “Iona”. Povestea profetului inghitit de balena reprezinta povestea fiintei, burta balenei fiind o metafora a existentei, in care omul este condamnat la singuratate si macinare, dupa cum reiese si din dialogul lui Iona cu sine insusi, din scrierea soresciana: “ Ce e orizontul acela?/ O burta de peste./ Si dupa burta aceea ce vine?/ Alt orizont./ Ce e orizontul acela?/ O alta burta de peste. Captivitatea lui Iona presupune revenirea la starea de samanta a lumii, însă nu la nucleul intim, ce ascunde marele mister, ci intr-un spatiu infernal, supus digerarii, in care materia se transforma, intra in putrefactie, se descompune. Sorescu reuneste in drama sa mai multe sensuri, legate de conditia limitata a fiintei, dar personajului sau ii lipseste dimensiunea mistica, el nu cauta o cale de eliberare prin abandon si contemplatie. In mitul biblic, burta balenei echivaleaza cu un loc de reculegere si smerenie; pentru indivizii alesi, captivitatea in interiorul unui monstru constituie o experienta mistica, de aceea iesirea din burta balenei înseamnă renastere si desfintarea normei temporale. Or, personajul sorescian traieste cu obsesie hamletiana un singur sentiment- cel al inchisorii din care vrea sa scape, dar cand este liber, isi foloseste libertatea ca sa observe alta balena. El vrea libertatea absluta intre limitele pamantesti; nu se gandeste la libertatea spirituala. De aceea, parabola lui Sorescu isi indreapta sensurile

4

mai degraba spre ideea ca singuratatea fiintei este de neinvins; lipsa de comunicare dezechilibreaza si ucide; Iona acesta savarseste de nenumarate ori gestul sfartecarii, incât spintecarea propiei burti este aproape un automatism. El isi cauta iesirea printr-o atitudine care se vrea simbolica, vorbeste despre intoarcerea la origini, pare sa fi inteles ca singura eliberare posibila este moartea, dar, de fapt, se sinucide. Solutia personajului sorescian vine oarecum in replica la viziunea lui Eugene Ionesco despre limitele existentei; in “Improvizatie la Alma…,” un personaj al sau spune: Nu se poate iesi dintr-un cerc vicios decât daca te inchizi in el. Pentru Ionesco, orice incercare de evadare restrange libertatea si de aceea nici nu trebuie cautata usa.

Viseaza poate si la redobandirea credintei, pestele fiind un simbol al crestinismului incipient (la primii crestini, in vremea lui Nero, era un fel de semn de recunoastere a celor credinciosi). Simbolismul balenei tine, in egala masura, de hau si de peste. In India, avatarul vishnuit al pestelui calauzeste corabia pe apele potopului. In mitul lui Iona, balena este corabia însăsi, patrunderea lui Iona in balena constituie intrarea in perioada de obscuritate, intermediara intre doua stari sau doua modalitati de existenta ( Guenon)Iona in pantecele balenei înseamnă mortea initiatica. Iesirea lui Iona este sinonima cu reinvierea, noua nastere, asa cum o arata intr-o maniera deosebit de explicita traditia islamica. Intr-adevar, nun, cea de-a douazeci si noua litera din alfabetul arab înseamnă „peste”, si in special balena. Iata de ce profetul Iona, Seyidna Yunus, este numit Dhun – Nun. In Cabala, ideea de nouă nastere, in sens spiritual se leaga de aceasta litera nun. Forma însăsi a literei in araba simbolizeaza Arca lui Noe, care pluteste pe apa. Aceasta semicircumferinta represinta de asemenea o cupa, care poate, sub anumite aspecte sa semnifice matricea. Considerata astfel, ca element pasiv al transmutatiei spirituale, balena reprezinta, intr-un anumit sens, fiecare inidividualitate in masura in care ea contine germenul nemuririi in centrul sau, reprezentat simbolic langa inima. Dezvoltarea germenului spiritual implica faptul ca fiinta iese din starea sa de individuatie si din mediul cosmic, caruia ii apartine, asa cum reintoarcerea lui Iona la viata coincide cu iesirea din pântecul balenei. Aceasta iesire echivaleaza cu cea a fiintei care iese din pestera initiatica, a carei concavitate este reprezentata si de circumferinta literei nun.

Marea, acea "tihna leganatoare ca o placenta dulce", dar "rea", pare a simboliza libertatea, aspiratia omului spre libertate sau chiar iluzia unei libertati primare. Marea este un simbol al dinamicii vietii, al transformarilor si al renasterilor. Apa in miscare, marea simbolizeaza o stare intermediara intre virtualitatile inca formale si realitatile formale, o situatie ambivalenta, care este cea a incertitudinii, a indoielii, a nehotararii, situatie care se poate incheia bine sau rau. De aici decurge faptul ca marea este deopotriva o imagine a vietii si a mortii. Pentru mistici, marea simbolizeaza lumea si inima omeneasca in calitate de salas al patimilor. Unii o străbat, altii se ineaca in ea. “Fluctuat nec mergitur”simbolizeaza o viata agitata dar insubmersibila, un om ce ramane si isi pune amprenta asupra omenirii prin prezenta amintirilor si a anamnezei.

Actul al II-lea se petrece in “interiorul Pestelui I”, in intuneric, ceea ce el determina pe Iona sa constate deprimat ca “incepe să fie târziu in mine. Uite, s-a facut intuneric in mana dreapta si-n salcamul din fata casei”. Iona vorbeste mult, logosul fiind expresia supravietuirii, “si-am lasat vorba in amintirea mea” ca “universul intreg sa fie dat lumii de pomana”, el avand aici ipostaza de calator, explorator pe drumul cunoasterii. O calatorie a carei experienta finala este moartea sau mai bine spus initierea intr-o noua viata.

5

Monologul dialogat continua cu puternice accente filozofice, exprimand cele mai variate idei existentiale, “de ce trebuie sa se culce toti oamenii la sfarsitul vietii”, ori cugetari cu nuanta sententioasa “ de ce oamenii isi pierd timpul cu lucruri ce nu le folosesc dupa moarte?”.

Iona doreste sa se simta liber, “fac ce vreau, vorbesc. Sa vedem daca pot sa si tac. Sa-mi tin gura. Nu mi-e frica”. Prin intruziune narativa si flash-back, eroul isi aminteste povestea chitului, dar aceasta nu-l intereseaza decât in masura in care ar fi ancorata in real, daca ar putea sti reteta solutiei de iesire din situatia limita, reprezentata de “vesnica mistuire” a pantecului de peste. Iona gaseste un cutit, semn al libertatii de actiune si constata lipsa de vigilenta a chitului, apoi recomanda ca “ar trebui sa se puna un gratar la intrarea in orice suflet”, de unde reiese ideea ca este necesara o selectie lucida a lucrurilor importante in viata. Exprima un santaj sentimental(“daca ma sinucid?”) cu jovialitate si intelegere pentru imprudenta chitului, care e tanar, “fără experienta”, cutitul sugerand o varianta, o cale de iesire din aceasta situatie anormala, “sunt primul pescar pescuit de el”.

In finalul actului, Iona devine visator si se simte ispitit sa construiasca “o banca de lemn in mijlocul marii”, pe care sa se odihneasca “pescarusii mai lasi” si vantul. “Constructia grandioasa”, singurul lucru bun pe care l-ar fi facut in viata lui, ar fi “aceasta banca de lemn” avand “de jur imprejur marea”, comparabila cu “un lacas de stat cu capul in maini in mijlocul sufletului”.

Cutitul si simbolismul acestuia poate fi aplicat in intregime ca fiind principiul activ modificand materia pasiva. Simbolul cutitului a fost asociat adeseori cu ideea de executie, de moarte, de razbunare, de sacrificiu. Cutitul este instrumentul fundamental al sacrificiilor in numeroase probe initiatice.

Pescarusul, dupa un mit al indienilor, era la inceputuri stapanul luminii zilei pe care o pazea cu strasnicie, inchisa intr-o cutie, pentru folosinta sa personala. Corbul, ale carui calitati demiurgice sunt cunoascute, a reusit printr-un siretlic sa sparga cutia spre folosul omenirii. Banca de lemn la care viseaza Iona poate fi o salvare, o iluzie, desi este doar o materializare a subconstientului uman care intotdeauna nu doreste sa se supuna sortii, speranta fiind cea care moare ultima. Banca poate reprezenta un fel de axis mundi, lucru ce ne trimite cu gandul la imago mundi însă, in acel moment Ioan era inconjurat de apa, are de-a face cu un imago mundi acvatic. Facand referire la mitul amintit mai sus putem vorbi despre expeditia organizata de Corb in tara pestilor la bordul barcii pescarului ( barca de lumina ) pentru a cuceri focul.

Actul al III-lea se desfasoara in “interiorul Pestelui II”, care inghitise, la randul sau, Pestele I in care se afla o “mica moara de vant”, care poate sa se invarteasca sau sa nu se invarteasca, simbol al zadarniciei, al donquijotismului. Ideile asupra careia mediteaza Iona in acest tablou se refera la viata, la conditia omului in lume, la ciclicitatea existentiala a vietii cu moartea:” daca intr-adevar sunt mort si-acum se pune problema sa vin iar pe lume?”. Oamenii sunt coplesiti de viata si-si uita “fratii”, pierd din vedere faptul ca sunt semeni si sunt supusi aceleiasi conditii de muritori, “neglijezi azi, neglijezi maine, ajungi sa nu-ti mai vezi fratele”.

“ Aceasta imagine a lui Iona in pantecele balenei isi gaseste caracteristici in realitate?Orice copil nascut in chip fericit langa un rau, orice fiu de pescar cu undita a fost uluit gasind in pantecele stiucii niste pestisori. Pe malul raului, vazand cum stiuca isi inghite prada, copilul viseaza fără indoiala la trista finalitate care o marcheaza in chipul cel mai limpede pe fiinta inghitita. Forma porcusorului de apa, atat de fina in adancul apelor, il predestineaza sa traiasca in cele din urma in pantecele altuia. Cate obiecte au astfel un profil gastronomic!Contemplandu-le, ne explicam numeroase tentatii morbide. Un visator obsedat de inghitire precum Hieronymus

6

Bosch se joaca la nesfarsit cu aceasta imagine. Pentru a ilustra maxima cosmica: inghititi-va unii pe ceilalti, Maurice Gossart, in cartea lui despre Bosch, scrie:<< Un bot enorm inghite un peste care, la randu-i, inghite o mica scrumbie. Doi pescari sunt asezati in partea din fata a unei barci. Batranul ii spune copilului, aratandu-i aceasta minune:<< Iata, fiul meu, ceva ce eu stiu de multa vreme, pestele cel mare il inghite pe cel mic>>.Spinoza insusi nu dispretuieste limpezimea acestui apolog. Fabula: E prins cel care crede ca prinde poate fi rezumata prin aceasta imagine foarte simpla. << Cei care inghit la nesfarsit, cei care sunt inghititi la nesfarsit>>. Iata, dupa Georges Barbarin, <<deviza pestisorului>>”( Gaston Bachelard - „Apa si visele”)

Apar doi figuranti care “nu scot nici un cuvânt”, Pescarul I si Pescarul II, fiecare cu cate o bârna in spate , pe care o cară fără oprire, surzi si muti ( Mitul lui Sisif: Sisif este eroul absurd. Acest om, condamnat să urce neincetat o stâncă in vârful muntelui si apoi să îi aştepte coborârea, este intruchiparea eroului absurd, conform lui Camus. Repovestind mitul lui Sisif, Camus creează o imagine extrem de puternica cu o forţă imaginativă care insumează intr-un mod emoţionant conţinutul discuţiei intelectuale care o preceda in carte. Ni se spune ca Sisif este eroul absurd “atât prin pasiunile sale cat şi prin torturile sale”. Dispreţul sau faţă de zei, ura sa faţă de moarte, şi pasiunea sa pentru viaţă i-au adus acea ingrozitoare pedeapsă in care intreaga sa fiinţă este muncită fără nici un rezultat” (p.89). Sisif este conştient de acest blestem, şi tocmai in aceasta constă tragedia sa. Nu e adevărat că, in timpul coborârii, el nutrea speranţa că va reuşi totuşi, că munca sa îl va elibera de chinuri. Insă Sisif este in mod evident conştient de dimensiunile propriei sale nefericiri. Tocmai această conştientizare lucidă a destinului său transformă chinul său intr-o victorie. Aceasta trebuie să fie o victorie deoarece insuşi Camus spune: Îl părăsesc pe Sisif la baza muntelui. Intotdeauna cineva îşi poate găsi din nou povara. Insă Sisif ne invaţă ce inseamnă adevărata fidelitate care neaga zeii si inaltă stâncile. Şi el de asemenea trage concluzia că totul este bine. Universul de acum inainte fără stăpân nu îi mai pare nici steril, nici inutil. Fiecare atom al acelei stânci, fiecare colţ mineral al acelui munte intunecat constituie o lume in sine insuşi. Lupta insăşi inspre inălţimi este suficientă pentru a umple inima unui om. Trebuie să ni-l imaginăm pe Sisif fericit (p.91). Viaţa şi chinul lui Sisif sunt transformate intr-o victorie, concentrându-se asupra libertăţii sale, asupra refuzului de a spera, şi asupra conştiinţei absurdului acestei situaţii.), simbolizând oamenii ce-si duc povara data de destin, dar care nici nu se framanta pentru gasirea unei motivatii, totul devenind rutina. Iona vorbeste cu ei, dorind sa le inteleaga aceasta conditie umila asumata ca o obligatie, “ati facut vreo intelegere cat trebuie sa ramaneti mancati?”.

Umbrele sunt de fapt oamenii, decazuti, fără lumina interioara conferita de cautarea absolutului, cu care Iona nu poate comunica, asa cum nu poti vorbi cu pietrele din jur. Considerata imagine a sufletului, umbra reprezinta duhul omului, un fel de fiinta astrala care isi continua existenta si dupa moartea materiala. Absurdul nu este nici in om, nici in lume dar este in alaturarea acestora. Umbra care nu se produce si nu se orienteaza nu are existenta si nici lege proprie, este simbolul oricarei actiuni care nu-si gaseste izvorul legitim in spontaneitate. Umbrele sunt socotite de multi drept o a doua natura a fiintei si este de obicei legata de moarte. In imparatia mortilor, nu te hranesti decât cu umbra lucrurilor, duci o viata de umbra.

Dedublarea sau dublul, tema si simbol totodata, dovedesc existenta unei dorinte de confruntare cu sine, dar si teama de repetare. Reprezentarea unor panglici sau a unor valuri concentrice in jurul unui personaj simbolizeaza intemnitarea in spatiul obstacolelor si al nefericilor, iar daca cercurie sunt deschise – eliberarea. O dedublare mai apare si in

7

cunoasterea sau constiinta de sine, intre eul cunoscator si constient, si sinele cunoscut si inconstient. Sinele din adancuri, nu cel al perceptiilor fugitive, poate sa apara ca un arhetip etern – uneori se materializeaza in prezenta unui Inger Pazitor sau un ghid care il calauzeste pe tot parcursul procesului de initiere. Dublul poate sa fie complementarul personajului, însă cel mai adesea reprezinta adversarul care inivita liber la lupta, la jertfa, la sacrificii. In traditiile stravechi intalnirea cu dublul este un eveniment nefast, uneori o prevestire a mortii.

Viata aici, inauntru, in spatiul restrictiv, impus, este plina de “umezeala”, nu este una sanatoasa spiritual, benefica si atunci se intreaba Iona de ce trebuie sa duca oamenii un astfel de trai, “de ce mai mananca (chitul), daca n-are conditii?” Iona devine increzator, “ o scot eu la cap intr-un fel si cu asta, nici o grija”, apoi scapa cutitul si se inchipuie o mare si puternica unghie, “ca de la piciorul lui Dumnezeu”, o arma cu care incepe sa spintece burtile pestilor, despartind “interiorul pestelui doi de interiorul pestelui trei”. Iona ramane singur cu propria constiinta, gândind (“ stateam ganduri intregi”) si actionand solitar in lumea inconjuratoare. Apar in acest tablou motive literare noi, cu o simbolistica bogata: gemenii, prezenta ochilor care privesc si cu care dialogheaza interiorizat, reflexiv, intors catre sine. Gemenii sunt un simbol general al dualitatii in asemanare si chiar identitate. Reprezinta

imaginea tuturor opozitiilor interioare si exterioare, contrare sau complementare , relative sau absolute, care se implinesc intr-o tensiune creatoare. Atunci când simbolizeaza opozitiile interne din om, si lupta pe care acesta trebuie sa o dea ca sa le depaseasca, gemenii capata o semnificatie sacrificiala: necesitatea unui refuz, a distrugerii, a supunerii, a abandonului unei parti din sine, in vederea triumfului celeilalte. Atunci cand gemenii sunt absolut asemanatori acestia exrima unitatea unei dualitati echilibrate, sau un echilibru recastigat. Ei simbolizeaza armonia interioara obtinuta prin reducere. Odata depasit, dualismul/ dualitatea nu mai este decât un simplu joc de oglinzi, efect al manifestarii. Pe de alta parte gemenii simbolizeaza starea de ambivalenta a universului mitic. Gemenii reprezinta imaginea tuturor opozitiilor interioare si exterioare, contrare sau complementare, relative sau absolute, care se implinesc intr-o tensiune creatoare.

Ochiul, organ al perceptiei vizuale, este in mod firesc si aproape universal simbolul perceptiei intelectuale. Trebuie sa luam in considerare succesiv ochiul fizic, in functia lui de receptare a luminii, ochiul frontal – al treilea ochi al lui Shiva – si ochiul inimii, acestia din urma receptand amandoi lumina spirituala. Ochiul este de asemenea un echivalent simbolic al soarelui. In mod traditional, ochiul drept (soarele) corespunde activitatii si viitorului, iar ochiul stand ( luna) corespunde pasivitatii si trecutului. Aceasta dualitate face posibila trecerea de la perceptia distinctiva la perceptia unificatoare, deci la viziunea sintetica. Viziunea dualista este si o perceptie mentala: sufletul are doi ochi, unul priveste timpul, celalalt sta intors spre vesnicie, unul înseamnă dragoste, celalalt reprezinta functia intelectuala.

Iona adreseaza o scrisoare mamei sale, pentru ca “in viata lumii”exista “o clipa in care toti oamenii se gandesc la mama lor. Chiar si mortii, fiica la mama, mama la mama, bunica la mama…până se ajunge la o singura mama, una imensa…”. Desi i “s-a intamplat o mare nenorocire”, Iona iubeste viata cu jovialitate si tristete, ideea repetabilitatii existentiale a omului fiind sugerata prin rugamintea adresata mamei: “ Tu nu te speria numai din atat si naste-ma mereu”, deoarece „ne scapa mereu ceva in viata”, intotdeauna esentialul. Replicile se succed cu vioiciune si amaraciune in acelasi timp, cu tonuri grave sau ironice. Astfel, primind multe scrisori, remarca faptul ca “scriu nenorocitii, scriu”, cu speranta naufragiatului de a fi salvat de

8

cineva: “ cât e pamantul de mare, să treacă scrisoarea din mana in mana, toti or sa-ti dea dreptate, dar sa intre in mare dupa tine - nici unul”, însemnând ca pe nimeni nu intereseaza necazurile tale, te compatimesc, se uita cu mila, dar nimeni nu face nici cel mai mic gest de a te ajuta.

Finalul tabloului ilustreaza o infinitate de ochi care-l privesc, simbolizand nenascutii pe care chitul ii purta in pantece: “ Cei nenascuti, pe care-i purta in pantec[…] si acum cresc de spaima. […] Vin spre mine cu gurile…scoase din teaca. Ma mananca!”.

Eliberarea din monotonia existentiala pe care o incearca Iona in actele II si III, vizeaza depasirea limitelor unei specii mediocre in preocupari, fără o perspectiva salvatoare. Cea mai crunta condamnare este aceea de a nu avea viitor sau de a avea unul degradat, de a trai mereu in trecut, invins de nostalgii, resemnat, cu tristetea de avea toate caile inchise. Iona este singur printre semenii lui, pentru ca, dupa esecul constructiei turnului din Babilon, oamenii s-au instrainat, au abandonat idealurile inalte pentru o existenta mediocra, fără viitor, exceland in uitare, aliniindu-se intr-un lung sir de morti anonime. Pentru a disimula efectele acestui esec originar, omul se dedubleaza, se multiplica la nesfarsit, incercand sa-si creeze o multime de alter-ego-ur menite sa-l sustina in lupta iluzorie de recucerire a paradisului. Se pliaza si se dedubleaza, cum face si Iona de-a lungul intregii piese. Replica lui disperata,” Cum pierd timpuri cu fleacuri!”, este o parafraza la constatarea faulkneriana despre rostul fiintei umane, acela de faptura agitata, zgomotoasa, marioneta in bataia vantului istoriei, care isi joaca rolul cat timp are putere, neglijand viata reala, care accepta extinctia din superstitie, vazand numai moartea celorlalti, nu si pe cea proprie. Pierderea de vreme, irosirea in gol a existentei este dominanta acestei lumi, in care fericirea nu vine niciodata cand trebuie, inchisa in ea însăsi, ca intr-o inchisoare. Oamenii trebuie să realizeze ca sentimentul absurdului există si că îl pot trăi in orice moment. Omul absurd trebuie să ceara să trăiască doar cu ceea ce cunoaşte şi să nu includă in ecuaţie nimic din ceea este nesigur. Aceasta inseamnă că tot ceea ce ştiu este că eu exist, că lumea există, şi că sunt muritor

Actul al IV-lea il prezinta pe Iona in gura “ultimului peste spintecat”, iar din el se vede la inceput numai “barba lui lunga si ascutita[…] ce falfaie afără”. Respira acum alt aer, “aer de-al nostru - dens”, nu mai vede marea, ci nisipul ca pe “nasturii valurilor”, dar nu este fericit, pentru ca “fericirea nu vine niciodata atunci cand trebuie”. Este singur in pustietatea imensa si-si striga semenii: “Hei, oameni buni!”. Apar cei doi pescari care au in spinare barnele, iar Iona se intreaba de ce intalneste mereu “aceeasi oameni”, sugerand limita omenirii captiva in lumea ingustata “până intr-atata?”. Orizontul lui Iona se reduce la o burta de peste, dupa care zareste “alt orizont” care este “ o burta de peste urias”, apoi “un sir nesfarsit de burti. Ca niste geamuri puse unul langa altul”. Meditand asupra relatiei dintre om si divinitate, Iona nu are nici o speranta de inaltare, dorind doar un sfat de supravietuire, “noi, oamenii, numai atat vrem: un exemplu de inviere”, dup care fiecare se va duce acasa ca “sa murim bine, omeneste”, însă “invierea se amana”. Drama umana este aceea a vietii apasatoare, sufocante, din care nimeni nu poate evada in libertate: “problema e daca mai reusesti sa iesi din ceva, o data ce te-ai nascut. Doamne, cati pesti unul intr-altul!”, simbolizand ideea ca in viata omul are un sir nesfarsit de necazuri, de neplaceri care uneori se tin lant. Toti oamenii sunt supusi aceluiasi destin de muritor, toate “lucrurile sunt pesti. Traim si noi cum putem inauntru”. In naivitatea lui, Iona voise sa-si depaseasca umila conditie, aspirase spre o existenta superioara, desi ar fi trebuit sa se opreasca la un moment dat “ ca toata lumea”, iar nu sa “tot mergi inainte, sa te ratacesti inainte”. Iona incearca sa-si prezica “trecutul”, amintirile sunt departe, incetosate sugerand parintii, casa copilariei, scoala, povestile si nu-si poate identifica propria viata, intrebandu-se ce o fi fost “dracia” aceea “frumoasa si minunata si nenorocita si caraghioasa, formata de ani, pe care am

9

trait-o eu?”. Isi aminteste numele: “Eu sunt Iona”. Constata ca viata de până acum a gresit drumul, “totul e invers”, dar nu renunta: “plec din nou”, pe tot parcursul acestui monolog dialogat Iona aflandu-se si in ipostaza de auditoriu.

Solutia de iesire pe care o gaseste Iona este aceea a spintecarii propriei burti care ar semnifica evadarea din propria carcera, din propriul destin, din propria captivitate. Nu se reduce oare aceasta la un haos inutil care este viaţa? Nu ar fi oare sinuciderea o cale de ieşire legitimă dintr-o viata fără sens? “Nu”. “Nu”, răspunde Camus. Deşi absurdul anulează toate şansele unei libertăţi eterne, el măreşte libertatea de acţiune. Drama se termina cu o replica ce sugereaza increderea pe care i-o da regasirea sinelui, cunoasterea propriilor capacitate de actiune, concluzionand ca “ e greu ca fii singur” si simbolizand un nou inceput: “Razbim noi cumva la lumina”. Acest ultim gest al lui Iona poate fi un gest reflex sau o sinucidere, o parasire voita a lumii inconjuratoare si o retragere in sine, aceasta fiind unica salvare pe care o gaseste. Gestul lui este simbolic : constient de forta sa interioara, este hotarat sa nu se lase infrant si sa continue cu orice risc, pentru a razbi "cumva la lumina". Sinuciderea este “acceptarea la limita sa extremă”, este o modalitate de a mărturisi ca viaţa este prea mult pentru om. Aceasta este singura viaţă pe care o avem; si chiar dacă suntem conştienţi, de fapt, de acest lucru in măsura in care îi conştientizăm absurdul, putem găsi lucruri de valoare in această viaţă. Valoarea rezidă in libertatea noastră, in pasiunea şi in revolta noastră. Prima schimbare pe care trebuie să o facem pentru a trăi in această situaţie absurdă este de a realiza că gândirea, sau raţiunea, nu este legată de nici o minte eterna care poate unifica şi “face aparenţele familiare sub masca unui principiu măreţ”, insă ea constă in: ...a invăţa tot timpul să vedem, să fim atenţi, să ne focalizăm conştiinţa; a face din fiecare idee şi din fiecare imagine, in maniera proustiană, un moment privilegiat. (p. 20)

Personajul devine cu adevarat liber numai prin propria sa moarte, sfidand istoria bolnava a timpului sau.Se evidentiaza aici si credinta autorului ca moartea nu este decât un prag simbolic, capatul unui nou drum si nicidecum un sfarsit.

La sfarsitul primului tablou, falcile nesesizate ale pestelui se inchid si Iona a devenit prizonierul sau.

Metafora pestelui devine astfel simbolul unui spatiu inchis, al singuratatii absolute, care a desfiintat libertatea individului si in care fiintele au o dubla identitate : de vanator si vanat, de destin si jucarie a destinului.

Impotriva vointei sale, Iona este constrans la un exil fortat in acest spatiu al singuratatii absolute.

Exista in aceasta piesa numeroase aluzii la contemporaneitate, la o constrangere exterioara, care tine totul sub control.

Astfel, pantecele pestelui pare sa simbolizeze temnitele comuniste, in care omul isi pierdea identitatea.

Aflat in burta pestelui, Iona isi ascunde disperarea, teama de a nu-si pierde mintile, in spatele unei vorbarii fără sir, caci vorbirea este o forma de libertate :

"Fac ce vreau. Vorbesc" - spune eroul.Dar replicile sale prozaice, absurde chiar, sunt si un mijloc de a-si tempera frica.Personajul afiseaza optimismul si se minte pe sine facand planuri de viitor : sa stea la

soare, sa intrebe pe primul om intalnit ce mai face.Isi doreste sa vada macar pe cineva mergand pe drum, sa auda cativa pasi trecand pe langa el.

Ar vrea sa aseze o scandura in mijlocul marii, simbol al statorniciei in jocul neobosit al apelor, pe care sa se odihneasca pescarusii sau vantul.

10

Pestele care l-a inghitit pe Iona este inghitit de un altul, iar acesta - de un al treilea.De aceea imensele falci deschise ale cetaceului simbolizeaza amenintarea unui urias imperiu ( cel comunist, poate), care sta mereu la panda.

Valurile marii sugereaza urcusul si coborasul vietii, destinul omului, care ii scapa mereu de sub control. Apa este elementul mortii tinere si frumoase, a mortii in floare si in dramele vietii si ale literaturii ce nu cunoaste orgoliul sau razbunarea, al sinuciderii masochiste. Apa moare odata cu mortul in substanta sa. Apa este atunci un neant substantial, devenind materia deznadejdii. Materia este schema unor vise nesfarsite. Visul are o radacina pivotanta care coboara in marele inconstient simplu al vietii infantile primitive recurgand astfel la practici mistice, caracteristice samanilor.

Axioma morala a puritatii absolute este distrusa pwentru totdeauna de o gândire nesanatoasa, este perfect simbolizata de o apa care si-a pierdut ceva din limpezime si din prospetime.

De aceea până si ecoul vocilor a disparut, sugerand izolarea omului de ceilalti semeni, de lume in general. Ironia scriitorului la adresa propagandei partidului comunist este voalata, pentru a nu atrage atentia cenzurii. Astfel, naufragiatii pe mare nu trebuie sa strige toti o data , ca sa nu se creada ca este vorba de o "jelanie absoluta". Se observa aici o aluzie la teama permanenta a dictaturii comuniste de a se confrunta cu nemultumirea generala a populatiei si la tendinta de a o prezenta mereu doar ca pe o însătisfactie accidentala.

"Visul de aur" este "nada" pe care partidul comunist o prezenta maselor la fiecare nou congres. Eroul este apasat de constiinta limitelor, de certitudinea ca - in acest spatiu inchis - sperantele oamenilor, ca si ale pestilor din acvariul pe care-l poarta cu el, sunt desarte.

Aluziile la deportarile masive de populatie se impletesc cu secvente specifice vietii din inchisoare, unde oamenii isi trimit reciproc mesaje pentru cei de afără, in speranta ca vor ajunge la familiile lor. In dialogul cu sine insusi al personajului se contureaza imaginea sotiei, a celor doi copiii, dar pe masura ce anii trec imaginea sotiei se estompeaza si prinde contur imaginea mamei.

Aceasta schimbare de perspectiva sugereaza ideea ca in momentele de maxima dificultate omul ar dori sa se mai nasca o data, pentru a trai intr-o alta perioada istorica, mai prielnica dezvoltarii fiintei.

Este sugerata aici ideea ca lumea este consecinta unei perpetue renasteri.In acest univers inchis al fiintelor primare (pestii) si al tacerii omul, fiinta superioara, nu

poate trai deoarece el are nevoie de comunicare, traieste sentimentul solidaritatii umane, isi cauta propria identitate.

Animat de aceste imperative ale fiintei superioare, Iona cauta solutia iesirii din labirint, intruchipand asaltul umanitatii asupra tiraniei tacerii.

El sapa, fereste in peretii pantecelui balenei si iese la lumina. Finalul piesei a ridicat multe intrebari, a presupus felurite interpretari, cea mai des

intalnita vorbind de sinuciderea personajului, de incercarea gasirii eliberarii in sine, in universul interior. Probabil ultimele replici ale piesei presupun sensuri mult mai adanci, descoperirea, in sfarsit, a caii adevarate pentru salvarea conditiei umane. Iluminarea finala, redobandirea propriului eu („ Mi-am adus aminte: Iona. Eu sunt Iona”) identifica si corecteaza eroarea originara a omului : ”Am pornit-o bine. Dar drumul, el a gresit-o. Trebuia s-o iau in partea cealalta.”, prin aceasta revelatie ultima, punct de plecare al unei noi gnoze, al marii, adevaratei cunoasteri, numai astfel omul putand sa se salveze din marele impas in care se afla: ”(Striga): Iona, Ionaaa! E invers. Totul e invers.”

11

Iona, pescar pasionat, intruchipeaza pe omul obisnuit ce nazuieste in viata spre libertate, aspiratie si aluzie, idealuri simbolizate de marea care-l fascineaza. El incearca sa-si controleze destinul, sa-l refaca. Fiindca nu-si poate implini idealul, prinderea miticului peste, el este inghitit de un chit urias, intrand astfel intr-un spatiu ce pare definitiv inchis, care este si unica ratiune de a lupta pentru existenta, unde mereu pestele cel mare il inghite pe cel mic. Lumea este simbolizata de acest univers piscicol, in care pestii se inghit unii pe altii, Iona insusi fiind un abdomen de peste. Incercand sa se elibereze, el spinteca peretii pantecelor mistuitori ai sirului nesfarsit de pesti, intr-o succesiune concentrica, sugerand ca eliberarea dintr-un cerc al existentei este posibila numai prin inchiderea in altul, iesirea din limitele vechi înseamnă intrarea in limite noi („ toate lucrurile sunt pesti”). Modalitati moderne de caracterizare

Tragedia lui Iona rezulta din singuratatea existentiala, lucru demonstrat in mod indirect prin didascalii: „ Ca orice om foarte singur, Iona vorbeste tare cu sine insusi, isi pune intrebari si-si raspunde, se comporta tot timpul ca si cand in scena ar fi doua personaje. Se dedubleaza si se <<stinge>> dupa cerintele vietii sale interioare si trebuintele scenice. Caracterul acestui<<pliant>> al individului trebuie jucat cu suplete, neostentativ. Dac rolul va parea greu, ultimele doua tablouri pot fi interpretate de actor.”

In tabloul IV didascaliile prezinta un decor simbolic: „ O gura de grota, spartura ultimului peste spintecat de Iona. In fata ceva nisipos, murdar de alge, de scoici. Ceva ca o plaja. In dreapta, o movila de pietroaie, case, lemne. La inceput, scena e pustie. Liniste. La gura grotei rasare barba lui Iona. Lunga si ascutita, vezi barba schivnicilor de pe fresce. Barba falfaie afără. Iona inca nu se vede.”

Tragedia lui Iona, semnificata si prin spatiul existential, este a fiecarui individ, izolat in propria singuratate, situat intr-un cadru limitat al cunoasterii, care exclude nemurirea ca triumf al vietii si al spiritului asupra spatiului si timpului, ca modalitate de transcendere a universului biologic efemer.

Sub aspect stilistic si compozitional, se remarca structura moderna a piesei, care depaseste simpla narare a unor fapte, fie ele si cu caracter tragic. Marin Sorescu adopta formula teatrului parabola, cu sensuri existentiale profunde, desprinse dintr-un text cu valente poetice remarcabile. Disolutia granitelor intre genurile literare in teatrul modern este vadita: exista un singur personaj, dedublat pentru a sustine un solilocviu prelungit sau un dialog cu sine insusi, miscarea scenica este limitata, fiind transferata radiografierii trairilor launtrice, prin introspectie si analiza psihologica. Bizazeria spatiala a dramei ( Iona este inchis intr-o burta de chit, la orizont se profileaza „ un sir nesfarsit de burti”), situatiile inedite redate prin replici sclipitoare, cu o ironie amara, indreapta semnificatiile piesei catre absurd, simbol si parabola, mereu deschise unor interpretari multiple.

Personajul incearca mai intai, firesc, o eliberare catre exterior, prin insusirea de obiecte si de noi teritorii, chiar instapanire asupra elementelor cosmice: vrea, de pilda, sa prinda cu navodul soarele si sa-l puna la sarat, pentru a tine mai mult. Constata însă curand inutilitatea gestului, spatiul in care traieste fiind de nelocuit: nici aerul nu este aer, ci o parte a unui univers degradat, lipsit de viata si de frumusete. Narile se simt viciate de prezenta acestui aer interior: „ Acum incep sa infragezeasca si ele.( Vesel). Aici, in larg, infragezireaa narilor...”. Iona incearca sa respire un pic cu podul palmei, ba chiar sa aiba „Putin ozon pe liniile norocului”. Aceste actiuni se dovedesc a fi iluzorii, pentru ca lumea se scufunda incetul cu incetul in neant, ia apa si se transforma intr-o amintire: „ Nu trebuie sa pierdem vremea cu fleacuri.

- In curand hoitul acesta se va scufunda.....Va lua apa si....( Gest de adio)

12

- (Indemnadu-se). La treaba!”. Incearca apoi sa destrame limitele spatiului, sa strabata orizonturile succesive, figurate

metaforic printr-un „sir nesfarsit de burti”, „ ca niste geamuri puse unul langa altul”, izolat intre toate acestea ca un Dumnezeu captiv, care, odata ajuns in mormant, „nu mai poate invia”: „ Se da cu capul de toti peretii, cheama toate siretlicurile mintii si ale minunii, isi face vant in dumnezeire ca leul, la circ, in aureola de foc. Dar cade in mijlocul flacarilor. De atatea ori a sarit prin cer, nici nu s-a gândit c-o sa se poticneasca tocmai la inviere!” calea aceasta este inchisa, nici in ipostaza divina omul nu mai are vreo sansa de reusita, chiar „invierea se amana”, Dumnezeu insusi aflandu-se „ aici, in mormant, la capatul puterilor”.

Revelatia ultima, dupa ce isi redescopera numele uitat, semn al altui inceput, este drumul invers, calea catre sine, catre un nou paradis: „ Am pornit-o bine. Dar drumul, el a gresit-o. Trebuie s-o iau in partea cealalta.[...] ( Scoate cutitul). Gata, Iona? ( isi spinteca burta). Razbim noi cumva la lumina.” Miturile le palc oamenilor pentru ca se termina cu bine si se termina cu bine pentru ca se termina asa cum se termina si noaptea: prin victoria zilei, prin victoria eroului bun, a eroului curajos care sfasie si taie valurile, care izgoneste spaima, redandu-le viata oamenilor pierduti in tenebre ca intr-un infern. Saltul in necunoscut este un salt in apa, este primul salt al inotatorului novice. Saltul in mare reinvie, mai mult decât orice alt eveniment fizic, ecourile initierii primejdioase, ale unei initieri ostile. Astfel Iona pentru a- si putea priecta vointa trebuia sa fie singur. „ Dar el e adeseori uluit si nu poate sa desparta totdeauna umbra de substanta, sa desluseasca intre stanci si cer, intre munti si nori, toate fiind reflectate in profunzimile apei limpezi, ca lucruri care salasluiesc acolo si isi au adevaratul lor lacas. Este strabatut cand de reflexul propriei sale imagini, cand de o raza de soare si de unduiri venite nu se stie de unde, obstacole care-i sporesc dulceata stradaniei.” Wordsworth. Apa nu mai este o substanta pe care o bem si o substanta care bea. Ea inghite umbra ca pe un sirop negru. Apa este astfel o invitatie la moarte, la o moarte speciala care ne perminte sa ajungem la unul din refugiile materiale elementare.Dupa cum afirma si Carl Gustav Jung :” Dorinta omului este ca intunecatele ape ale mortii sa devina apele vietii, ca moartea si strasoareai ree sa fie pantecul matern, asa cum marea, desi inghite in sine soarele, il zamisleste din nou in adancurile ei...... Niciodata Viata nu a putut crede in Moarte!” Adevaratele interese sunt cele himerice, interesele pe care le visezi, nu pe cele care le calculezi. Astfel in fata unei ape adanci iti alegi viziunea, poti sa vezi dupa voie fundul nemiscat sau apa care curge, malul sau infinitul; ai dreptul ambiguu sa vezi si sa nu vezi, ai dreptul sa traiesti viata barcagiului sau viata pescarului. O simbioza a imaginilor daruieste apei adanci pasarea boltii si pestele adancurilor. Tot ceea ce rămâne este soarta al cărei rezultat este fatal. In afără acestei singure fatalităţi a morţii, totul, fericire sau bucurie, este libertate. Rămâne o lume in care omul este singurul stăpân. Ceea ce îl legă era iluzia unei alte lumi. Rezultatul gândirii sale, incetând să fie fără speranţă, infloreşte in imagini. Ea se bucura – in mituri, cu siguranţa, insă miturile cu nici o alta dimensiune decât suferinţa umană şi de aceea ea este inepuizabilă. Nu fabula divina care îi amuză pe cei orbi, in faţa şi gestul terestru, şi drama care insumează o inţelepciune dificilă şi o pasiune efemeră. (p. 87)

Bibliografie

13

Hadrian Soare , Gheorghe Soare - Limba si literatura romana: subiecte rezolvate pentru examenul de bacalaureat, Editura Carminis Educational, Pitesti, 2004, pag. 515- 520

Noemi Kozma, Gabriela Scorus – Literatura romana: repere critice fundamentale , Editura Aula, Brasov, 2003 pag. 364-369

Doina Rusti – Dictionar de teme si simboluri din literatura romana, editura Univers Enciclopedic, Bucuresti, 2002 pag.47-48, 288

Gilbert Durand – Structurile antropologice ale imaginarului, Editura Univers, Bucuresti, 1997, pag. 264-265

Chevalier, Jean si Gheerbrant, Alain – Dictionar de simboluri, Editura Artemis, Bucuresti Albert Camus – Mitul lui Sisif , Editura Eminescu, Bucuresti , pag. 20-91 Gaston Bachelard – Apa si visele ; Aerul si visele, Editura Univers, Bucuresti, 1997 pag.

14- 17; pag. 56-59 Carl Gustav Jung – Amintiri, vise si reflectii, Editura Humanitas, Bucuresti, 2004, pag.

206-239

14