-1-

Argument.............................................................................................................................3

Capitolul 1 : Receptoare de Radiofrecvenţă

1.1 Generalităţi…………………........................................................................................5

1.2 Utilizarea Benzilor de Frecvenţă…………….............................................................8

Capitolul 2 : Semnalul Radio

2.1 Componenta Semnalului Radio……………………………………...…………..…11

2.2 Recepţia în Radiodifuziune........................................................................................14

2.3 Elementele Sistemului de Radiocomunicaţii............................................................16

2.4 Utilizarea Radiatiilor de Radiofrecvenţă..................................................................17

2.5 Radiocomunicaţiile......................................................................................................18

2.6 Tehnologia Telefoanelor Mobile Celulare-Reţele de Radiofrecvenţa Celulară....18

2.7 Radiofrecvenţa HEXAPOLARA BOM – TRS.........................................................19

2.8 Funcţionarea Radiofrecvenţei....................................................................................20

Capitolul 3 : Receptorul Superheterodina

3.1 Schema Receptor Superheterodina...........................................................................21

3.2 Problematica Receptoarelor Superheterodina.........................................................22

Norme de protecţie a muncii............................................................................................26

Bibliografie........................................................................................................................28

Anexe.................................................................................................................................29

-2-

Termenul de telecomunicaţii desemnează comunicaţiile efectuate la distanţă. Astfel radioul, telegrafia, telefonia (fixă sau mobilă), televiziunea, comunicaţiile digitale sau reţelele de calculatoare se pot subscrie acestui domeniu, de altfel foarte vast.Elementele componente ale unui sistem de telecomunicaţii sunt în principiu: -emiţătorul-canalul de comunicaţie -receptorul

Intr-un receptor de televiziune, semnalele receptate de antenă sunt amplificate, iar staţia dorită este selectată printr-un circuit de acord.

Semnalul este apoi separat în componentele sale, oferind informatii despre intensitatea imaginii si culoare.

Un televizor color tipic utilizează semnalul pentru a controla intensitatea a trei tunuri electronice din tubul cu raze catodice.

Efectul combinat de la distantă este de a produce un singur punct cu o culoare intermediară, care se combină cu cele din jurul sau pentru a forma o imagine mişcătoare.

Descoperirea şi studierea legilor şi teoremelor electromagnetismului în urmă cu un secol şi jumătate au deschis o eră noua a civilizaţiei.

Mecanizarea proceselor de producţie a constituit o etapă esenţială în dezvoltarea tehnică a proceselor respective şi a condus la uriaşe creşteri ale productivităţii muncii.

Datorită mecanizării s-a redus considerabil efortul fizic depus de om în cazul proceselor de producţie, întrucât maşinile motoare asigură transformarea diferitelor forme de energie din natură în alte forme de energie direct utilizabile pentru acţionarea maşinilor, uneltelor care execută operaţiile de prelucrare a materialelor prime şi a semifabricatelor.

După etapa mecanizării, omul îndeplineşte în principal funcţia de conducere a proceselor tehnologice de producţie.

Operaţiile de conducere necesită un efort fizic neglijabil, in schimb necesită un efort intelectual important. Pe de altă parte unele procese tehnice se desfăşoară rapid, încât viteza de reacţie a unui operator uman este insuficientă pentru a transmite o comandă necesară în timp util.

Se constată astfel că la un anumit stadiu de dezvoltare a proceselor de producţie devine necesar ca o parte din funcţiile de conducere să fie transferate unor echipamente şi aparate destinate special acestui scop, reprezentând echipamente şi aparate de automatizare.

Omul rămâne însă cu supravegherea generală a funcţionării instalaţiilor automatizate şi cu adoptarea deciziilor şi soluţiilor de perfecţionare şi optimizare.

Prin automatizarea proceselor de producţie se urmăreşte asigurarea tuturor condiţiilor de desfăşurare a acestora fără intervenţia operatorului uman. Această etapă presupune crearea acelor mijloace tehnice capabile să asigure evoluţia proceselor într-un sens prestabilit, asigurându-se producţia de bunuri materiale la parametri doriţi.

-3-

Etapa automatizării presupune existenţa proceselor de producţie astfel concepute încât să permită implementarea mijloacelor de automatizare, capabile să intervină într-un sens dorit asupra proceselor asigurând condiţiile de evoluţie a acestora în deplină concordanţă cu cerinţele optime.

Lucrarea de faţă realizată la sfârşitul perioadei de perfecţionare profesională în cadrul liceului, consider că se încadrează în contextul celor exprimate mai sus. Doresc să fac dovada cunoştinţelor dobandite în cadrul disciplinelor de învăţământ : ,,Bazele automatizării’’ ,,Electronică analogică’’ ,,Electronică digitală’’.

Lucrarea cuprinde capitole conform tematicii primite. Pentru realizarea ei am studiat materialul biografic indicat precum şi alte lucrări ştiinţifice cum ar fi: cărţi şi reviste de specialitate, STAS-ul.

În acest fel am corelat cunoştinţele teoretice şi practice dobândite în timpul şcolii cu cele întâlnite în documentaţia tehnică de specialitate parcursă în perioada de elaborare a lucrării de diplomă.

-4-

Un sistem de radiocomunicaţii asigură transmiterea informaţiilor de la sursă la destinatar prin intermediul undelor electromagnetice, care se propagă în mediul înconjurător cu viteza luminii. O undă radio (fig.1.1) este caracterizată de următorii parametrii:

Amplitudinea vârf la vârf – U – reprezintă distanţa dintre punctul de maxim şi cel de minim al undei şi se măsoară în volţi;

Frecvenţa – f – reprezintă numărul de repetiţii sau cicluri complete într-o perioadă dată de timp şi se măsoară în hertzi;

Lungimea de undă - - reprezintă distanţa dintre crestele undei şi se măsoară în metri.

Fig.1.1

(unda radio)

Produsul este o constantă egală cu viteza de propagare a undei:

-5-

rezultând:

Din teoria antenelor se ştie că eficienţa transmisiei energiei sub formă de unde electromagnetice a unui sistem radiant este destul de mare numai dacă lungimea de undă a radiaţiei este comparabilă cu înălţimea efectivă a antenei. Pe de altă parte, energia radiată de antene se propagă în mod diferit, în funcţie de frecvenţă.

Ca urmare, radioemisia cu eficienţă ridicată şi dimensiuni rezonabile ale antenelor se face în gama de frecvenţe ce se extinde de la aproximativ 10 kilohertzi până la aproximativ 3000 gigahertzi. Conform recomandărilor UIT – Uniunea Internaţională a Telecomunicaţiilor, această gamă este împărţită în benzi, conform tabelului 1.1.

Tabelul 1.1Numă

rband

ă

Bandă defrecvenţe

Denumire după frecvenţă Lungime de

undă

Denumire după lungime de

undăengleză română

4 3-30kHz VLFVery Low

Frequency

FJF 100-10km unde miriametrice

5 30-300kHz LFLow Frequency

JF 10-1km unde kilometrice

6 0,3-3MHz MFMedium Frequency

MF 10-1hm unde hectometrice

7 3-30MHz HFHigh Frequency

IF 10-1dam unde decametrice

8 30-300MHz VHFVery High Frequency

FIF 10-1m unde metrice

9 0,3-3GHz UHFUltrahigh

Frequency

UIF 10-1dm unde decimetrice

10 3-30GHz SHFSuprahigh Frequency

SIF 10-1cm unde centimetrice

11 30-300GHz EHFExtremely High

Freq.

EIF 10-1mm unde milimetrice

12 300-3000GHz

- - 1-0,1mm unde decimilimetrice

În benzi : limita inferioară – exclusă, limita superioară – inclusă

.

-6-

Fig.1.2(spectrul de radiofrecventa)

-7-

Cea mai simplă formă de modulare a purtătoarei este manipularea în amplitudine în cod Morse, cu ajutorul unui manipulator telegrafic, care a fost de fapt şi prima metodă de transmitere, fără fir, a informaţiilor.

O altă metodă simplă de transmitere a informaţiilor analogice a reprezentat-o modulaţia în amplitudine a purtătoarei – modul de lucru MA, care are însă unele dezavantaje energetice şi spectrale (puterea este consumată pentru transmiterea ambelor benzi laterale, care conţin aceeaşi informaţie şi pentru transmiterea purtătoarei). Un mod de lucru MA cu eficienţă mai mare presupune transmiterea unei singure benzi laterale – MA-BLU, cealaltă bandă şi purtătoarea fiind suprimate. O astfel de formă de undă ocupă doar jumătate din lărgimea de bandă a unui semnal MA şi există doar atunci când există semnal modulator, întreaga putere fiind concentrată în banda laterală transmisă. O variantă a acestui mod de lucru, echivalentă modulaţiei de amplitudine, constă în transmiterea purtătoarei şi a unei benzi laterale, ceea ce permite utilizarea unor scheme simple de detecţie.

Un alt mod de lucru ce foloseşte modulaţia de amplitudine, constă în transmiterea a două benzi laterale, dar cu informaţii independente, folosind aceeaşi purtătoare.

Un alt parametru al purtătoarei, care se poate modifica în funcţie de semnalul informaţional, este frecvenţa. Astfel, pentru transmiterea informaţiilor analogice se poate utiliza modulaţia de frecvenţă - MF. În funcţie de valoarea indicelui de modulaţie vom întâlni forme de undă MF de bandă îngustă, utilizate îndeosebi în sistemele de radiocomunicaţii militare, precum şi forme de undă MF de bandă largă, utilizate, de exemplu, în radiodifuziunea de înaltă fidelitate.

Pentru transmiterea informaţiilor discrete se foloseşte, de regulă, manipularea în frecvenţă sau în fază a purtătoarei.

Principalele benzi de frecvenţă alocate aplicaţiilor cu caracter militar sunt

prezentate în figura urmatoare:

Fig.1.3Dislocare forţelor operaţionale în diferite puncte de pe glob poate afecta capacitatea, dinamica şi siguranţa comunicaţiilor, în particular în Oceanul Artic şi

-8-

Nord Atlantic. În aceste zone, comunicaţiile radio din gama HF sunt practic inutilizabile din cauza perturbaţiilor atmosferice locale.

Gama VLF (3 – 30 kHz) poate asigura în astfel de situaţii comunicaţii cu un înalt coeficient de siguranţă. Transmisiile din această gamă sunt considerate, de regulă, transmisii de radiodifuziune; acestea sunt transmisii într-un singur sens, fără nevoia de răspuns. Gama VLF este utilizată pentru comunicaţii către sateliţi şi ca soluţie de rezervă pentru comunicaţiile pe unde scurte scoase din funcţiune din cauza unei activităţi nucleare. Alte aplicaţii ale acestei game includ transmisii ale semnalelor pentru standarde de frecvenţă şi timp, urmărirea vehiculelor spaţiale, sprijin în radionavigaţie, calibrarea oscilatoarelor, astronomie, laboratoare naţionale de standardizare, sisteme de comunicaţii. În prezent, practic toate navele maritime utilizează transmisiile VLF pentru comunicaţiile flotelor sau navigaţie. O difuziune VLF a standardului de timp sau frecvenţă este suficient de precisă pentru aplicaţii în echipamente criptografice, dispozitive de decodificare şi transmisii cu bandă laterală unică.

Gama LF (30 – 300 kHz) a fost utilizată pentru comunicaţii încă de la apariţia radioului. Instalaţiile de transmisie pe LF sunt caracterizate prin dimensiuni foarte mari, construcţii înalte şi o mentenanţă foarte costisitoare. Odată cu trecerea timpului, factorii de propagare specifici ai gamei LF au determinat ca aceasta să fie utilizată în continuare pentru radiocomunicaţii. Undele LF sunt puţin afectate pe durata perturbaţiilor ionosferice, atunci când comunicaţiile pe HF sunt practic întrerupte. Utilizarea frecvenţelor din această gamă la latitudini în apropierea ecuatorului este uneori limitată de zgomotele atmosferice. Cu toate acestea, marina prezintă un interes deosebit pentru aplicaţii ale acestei game la latitudinile nordice. În trecut, sistemul de difuziune al flotei asigura comunicarea cu navele de pe mare folosind transmisiuni telegrafice cu manipulare în amplitudine (CW), în gama LF. Tehnologiile au avansat, iar sistemul a fost transformat într-unul de teleimprimare monocanal (RTTY). Astăzi, comunicaţiile din gama LF sunt utilizate pentru a asigura un trafic RTTY pe opt canale multiplexate în frecvenţă, pe fiecare sistem de difuziune multicanal al flotei.

Gama MF (300 – 3000 kHz) include frecvenţele internaţionale utilizate în caz de pericole. Unele nave maritime au echipamente care pot monitoriza aceste frecvenţe. La ţărm există, de asemenea, echipamente de emisie şi recepţie speciale pentru astfel de situaţii. Numai porţiunea inferioară şi superioară a benzii MF se utilizează în aplicaţii maritime, deoarece banda comercială de radiodifuziune cu modulaţie de amplitudine (MA) se întinde de la 535 la 1605 kilohertzi. Frecvenţele din partea inferioară a gamei (de la 300 la 500 kilohertzi) sunt utilizate, în primul rând, pentru transmisii la distanţe moderat de lungi, pe unda de suprafaţă. Transmisiile folosind partea superioară a benzii MF, în general, asigură comunicaţii la distanţe mai scurte (400 mile sau mai puţin).

Gama HF utilizată în radiocomunicaţiile militare este ceva mai extinsă şi anume de la 1,5 megahertzi la 32 de megahertzi. Ea este utilizată pentru a asigura legături la mare distanţă de tip radiodifuziune, teleimprimare, telefonie pe un singur canal şi Link 11 (transmisii de date tactice). Una din caracteristicile proeminente ale comunicaţiilor la mare distanţă în gama HF constă în

-9-

modificarea puterii semnalului din cauza modificării mediului de propagare. Undele radio HF se propagă la distanţe mari prin reflexie ionosferică. Distanţa terestră de propagare a undelor radio, precum şi puterea semnalului în punctul de recepţie depind de densitatea ionosferei şi de înălţimea la care se află aceasta faţă de pământ. Cu cât straturile ionosferice sunt mai înalte şi mai dense, cu atât este mai mare distanţa de legătură şi puterea semnalului.Înălţimea şi densitatea ionosferei sunt determinate în principal de radiaţiile ultraviolete ale soarelui. De aceea înălţimea şi densitatea ionosferei variază semnificativ în funcţie de ora din zi, sezon şi activitatea soarelui. Modificarea parametrilor ionosferei determină astfel modificarea parametrilor semnalului în punctul de recepţie, conducând la apariţia fading-ului sau chiar la dispariţia totală a semnalului. Cu toate acestea, bazându-ne pe proprietăţile statistice ale fading-ului şi anume pe faptul că nu este corelat în frecvenţă, spaţiu şi timp, este posibil să asigurăm legături de bună calitate folosind o recepţie cu diversitate în frecvenţă (mai multe frecvenţe de lucru), cu diversitate spaţială (mai multe antene distanţate) şi cu diversitate în timp (transmiterea aceluiaşi mesaj la momente diferite de timp).

În ciuda dificultăţilor datorate modului de propagare a undelor din gama HF, avantajele economice şi tehnice rezultate în urma utilizării acestei game au condus la o expansiune rapidă a utilizării sale şi, implicit, la saturarea sa. Spectrul HF este împărţit de o mulţime de utilizatori interni şi externi şi numai anumite porţiuni dispersate în toată gama sunt alocate radiocomunicaţiilor militare. Utilizarea echipamentelor cu BLU şi a celor cu două benzi laterale independente conduce la creşterea capacităţii, dar nu suficient pentru a asigura cerinţele. Noile tehnologii şi anume comunicaţiile prin satelit şi cele radioreleu din gama UHF, au depăşit performanţele comunicaţiilor din gama HF. Cu toate acestea, spectrul HF va continua mult timp să fie exploatat datorită versatilităţii, supravieţuirii în condiţiile acţiunii unor perturbaţii naturale sau create de om şi a costului sistemelor HF. În aplicaţii militare, gama HF poate fi utilizată pentru a asigura comunicaţii de voce şi date, punct la punct sau cu platforme mobile, precum şi pentru conectarea de urgenţă pentru reţelele întrerupte, conectarea elementelor desfăşurate rapid într-o zonă de necesitate sau pentru programe de radiodifuziune.

-10-

Semnalul de informaţie în transmisia radio este semnalul audio, iar în transmisia de televiziune este semnalul de imagine corelat cu un semnal audio. Semnalul sonor, care reprezintă informaţie atât în transmisia radio, cât şi în transmisia TV, este transformat la postul de emisie cu ajutorul unui microfon în semnal electric. Acest semnal nu poate fi emis direct, deoarece este un semnal de frecvenţă joasă, pentru care antena de emisie nu are eficienţă.Ca urmare, semnalul sonor este transformat în semnal electric de audiofrecvenţă, după aceea fiind amplificat, apoi transmis prin cablu la emiţătorul staţiei radio, unde are loc modulaţia unei frecvenţe purtătoare, care în final este “injectată” în antena de emisie. Are loc fenomenul de propagare prin unde electromagnetice, iar la recepţie undele radio vor determina oscilaţii electrice în antenna radioreceptorului, apoi după amplificarea acestora şi detecţia semnalului modulator, se vor obţine componentele audio ale semnalului sonor perceput ca atare cu ajutorul unui difuzor.

Fig.2.1 Semnalul purtător are o frecvenţă mai mare de 150 KHz, aceasta fiind

specifică fiecărui post de emisie. Modul de obţinere a semnalului RADIO este tehnica MODULAŢIEI în amplitudine (MA), sau în frecvenţă (MF). Modulaţia semnalului purtător se face de către semnalul INFORMAŢIE (semnalul audio).

În domeniul MICROUNDELOR se foloseşte MODULAŢIA DIGITALĂ.

SEMNAL RADIO

SEMNAL PURTĂTOR SEMNAL INFORMAŢIE

-11-

Semnal purtător (≥ 150 KHz)

Semnal modulator (semnal sonor)

Semnal modulat (MA)

Tehnica MA(modulatia de amplitudine)Modulaţia de amplitudine reprezentată în desenul de mai sus,este folosită în radiodifuziune la transmisiile pe unde lungi, medii şi scurte (UL, UM, US). În acest caz, semnalul audio modifică amplitudinea semnalului purtător.

Modulaţia de FRECVENŢĂ reprezentată în desenul de mai jos,este folosită în radiodifuziune la transmisiile pe unde ultrascurte (UUS).

Fig.2.2

-12-

Tehnica MF(Modulaţia de frecvenţă)Semnalul purtător este reprezentat cu culoare verde. Semnalul de informaţie este desenat cu culoare orange. Semnalul modulat în frecvenţă (MF) este desenat cu culoare albastră. Frecvenţa semnalului modulat MF urmăreşte amplitudinea semnalului audio.

Fig.2.3

Dacă semnalul modulator are frecvenţa fm, iar semnalul purtător are frecvenţa fp, atunci semnalul modulat în amplitudine (MA) va fi compus din trei semnale:

Un semnal cu frecvenţa fp; Un semnal cu frecvenţa fp – fm; Un semnal cu frecvenţa fp + fm;

Dacă semnalul modulator conţine un spectru de frecvenţe ( fm min ↔ fm max), semnalul MA va fi compus din două benzi laterale, dispuse simetric faţă de frecvenţa semnalului purtător:

Banda laterală inferioară (fp – fm max ↔ fp – fm min); Banda laterală superioară (fp + fm min ↔ fp + fm max).

Semnalul modulator de audiofrecvenţă este format din mai multe oscilaţii armonice, cu amplitudini şi frecvenţe diferite. Ca urmare şi spectrul semnalului

-13-

corespunzător MA este format din oscilaţia purtătoare şi o serie de oscilaţii perechi laterale, câte o pereche pentru fiecare componentă sinusoidală. Pe durata transmisiei, spectrul MA are o structură variabilă atât ca repartizare a perechilor laterale, cât şi ca amplitudine. Spectrul de frecvenţă ocupat de o staţie de emisie MA va fi egal cu dublul frecvenţei audio de valoare maximă, care este transmisă :(fp + fm max ) - (fp – fm max) = 2 fm max

În cazul radiodifuziunii MA, lîrgimea de bandă destinată unui post de emisie este de 9 KHz, deci se transmit practic numai componentele de audiofrecvenţă până la 4,5 KHz, ca urmare audiţia nefiind de înaltă calitate.

În cazul tehnicii MF, se asigură transmisia unui semnal modulator audio cu frecvenţa maximă fm max = 15 KHz, recepţia pe unde ultrascurte (UUS) fiind de înaltă calitate.

Radiodifuziunea este o formă de radiocomunicaţie unilaterală destinată transmiterii programelor pentru recepţia publică. Principalele forme de radiodifuziune sunt: • radiodifuziunea sonoră, destinată transmiterii programelor de radio, şi • radiodifuziunea vizuală (televiziunea radiodifuzată), destinată transmiterii programelor de televiziune.

În prezent, în radiodifuziune sunt folosite ca purtătoare de sunet, undele kilometrice, hectometrice, decametrice şi metrice, iar în televiziune undele metrice şi decimetrice, ca purtătoare de sunet şi imagine. Folosirea lungimilor de undă mici prezintă avantaje în ceea ce priveşte reducerea perturbaţiilor, creşterea numărului de canale de transmisiune fără perturbare reciprocă, lărgirea domeniului de frecvenţe a semnalului transmis, dirijarea emisiei, dar se micşorează zona de serviciu a emiţătoarelor.

În radiodifuziunea sonoră sunt folosite, în funcţie de tipul programului transmis, modulaţia în amplitudine sau modulaţia în frecvenţă. Sunt modulate în amplitudine undele kilometrice, hectometrice şi decametrice, iar undele metrice sunt modulate în frecvenţă. În televiziune, semnalul de imagine modulează în amplitudine purtătoarea de imagine, iar semnalul de sunet modulează în amplitudine sau în frecvenţă purtătoarea de sunet. Pentru evitarea perturbării emisiilor cu frecvenţe purtătoare învecinate, se stabileşte prin acorduri internaţionale repartizarea frecvenţelor şi a benzilor de frecvenţe pe tipuri de radiocomunicaţii, regiuni ale lumii, respectiv ţări şi staţii de emisie.

-14-

Fig.2.4

Blocul 1 este un amplificator selectiv de radiofrecvenţă. Blocul 2 reprezintă schimbătorul de frecvenţă, care asigură la ieşirea sa

un semnal cu frecvenţa constantă, numită frecvenţă intermediară :fi = fo - fr

Blocul 3 este oscilatorul local, care asigură la ieşirea sa o frecvenţă variabilă fo obţinută prin modificarea capacităţii unui condensator variabil. Această operaţie corespunde selecţiei postului de emisie dorit (acordarea radioreceptorului). Deoarece condensatorul variabil al oscilatorului local este cuplat solidar cu un alt condensator variabil care asigură selectivitatea variabilă a blocului 1 (amplificatorul de radiofrecvenţă), rezultă o dependenţă între fo şi fr , prin urmare operaţia de selectare a unei staţii de radio este mult mai simplă şi mai sigură.

Blocul 4 (amplificatorul de frecvenţă intermediară) este un amplificator deosebit de performant prin selectivitate şi prin valoarea amplificării. În majoritatea radioreceptoarelor superheterodină, banda amplificatorului AFI are frecvenţa centrală, fie 455 KHz în cazul recepţiei MA, fie 10,7 MHz în cazul recepţiei MF. Prin amplificatorul de frecvenţă intermediară s-a rezolvat în mare parte problema sensibilităţii.

Blocul 5 este circuitul electronic care realizează demodularea semnalului recepţionat şi amplificat (extragerea informaţiei audio). Mai departe mesajul audio este amplificat de blocul 6 (amplificatorul de audiofrecvenţă), pentru a fi aplicat difuzorului de redare.

1ARF

3OL

2SF

4AFI

5DEM

6AAFfr

fo

fi

Alimentator220Vca

-15-

Orice sistem de transmitere a informaţiei reprezintă un ansamblu funcţional de dispozitive şi echipamente cu ajutorul cărora informaţia preluată de la sursă poate fi transmisă la destinatar. Pentru realizarea scopului propus, un sistem de transmitere a informaţiei este constituit din trei părţi principale:

dispozitivul de transmisie – emiţătorul radio; linia de legătură – mediul de propagare a undelor radio; dispozitivul de recepţie – receptorul radio.

Schema bloc a unui sistem modern de radiocomunicaţii este prezentată în figurmatoare:

Fig.2.5

Pentru transmiterea mesajului , preluat de la sursa de informaţii, folosind

undele electromagnetice ce se propagă în spaţiul liber, este necesar, mai întâi, ca mesajul să fie prelucrat într-un procesor de semnal în vederea unei codări prealabile cu scopul de a creşte stabilitatea la perturbaţii a liniei de legătură radio. Aceste procesări sunt specifice gamei de frecvenţe în care va fi generată purtătoarea radio. De asemenea, în funcţie de forma de undă ce dorim să o generăm, mesajul codificat va fi prelucrat în vederea generării anvelopei

complexe . Cu ajutorul circuitelor de prelucrare a purtătoarei, anvelopa

complexă este translatată pe frecvenţa purtătoare dorită, iar forma de undă obţinută este adusă la o putere convenabilă, rezultând un semnal de bandă

limitată , ce constituie semnalul de excitaţie a antenei de emisie AE.

Antena de emisie are rolul de a transforma semnalul electric în câmp

electromagnetic, care se va propaga prin mediul înconjurător până în locul de dispunere a antenei de recepţie AR. În procesul de propagare are loc o atenuare a intensităţii câmpului electromagnetic. Această atenuare depinde, în principal, de distanţa dintre emiţător şi receptor şi de frecvenţa purtătoare.

-16-

Receptorul radio are rolul de a extrage informaţia din semnalul util recepţionat, în condiţiile în care la intrarea sa acţionează o multitudine de semnale şi perturbaţii.

Pentru aceasta, semnalul recepţionat este mai întâi prelucrat cu ajutorul

circuitelor de prelucrare a purtătoarei, astfel încât anvelopa complexă a acesteia

să aproximeze cât mai bine pe , apoi, folosind inversa funcţiei de

prelucrare utilizată la emisie, procesorul de semnal să poată extrage informaţia

primară , care trebuie să reproducă cât mai fidel mesajul . În acest

caz vom spune că mesajul este mai mult sau mai puţin afectat de erori, a căror mărime depinde de raportul semnal/zgomot la recepţie, de caracteristicile statistice ale semnalului şi ale perturbaţiilor şi zgomotelor, de metodele de procesare utilizate atât la emisie cât şi la recepţie.

Structura prezentată în fig. 1.4 are în vedere faptul că, odată cu progresul tehnologic, sistemele de radiocomunicaţii pot migra aproape în totalitate spre sisteme radio software, unde digitizarea este împinsă cât mai aproape de antenă şi toate procesările necesare transmisiei radio sunt realizate de către softuri ce se găsesc pe componente de prelucrare de mare viteză a semnalelor digitale.

Pe măsură ce procesoarele digitale de semnal (DSP) au devenit mai rapide, iar conversia analog-digitală se poate realiza asupra unor semnale cu frecvenţă tot mai mare, DSP-urile preiau sarcini suplimentare de prelucrare a semnalului de la circuite analogice tipice în realizarea sistemelor radio, atât în partea de emisie, cât şi de recepţie.

Telefoanele mobile şi staţiile lor de bază transmit şi primesc semnale utilizând unde electromagnetice (cunoscute şi sub denumirea de radiaţii sau câmpuri electromagnetice sau unde radio). Radiaţia electromagnetică este emisă de numeroase surse naturale, dar şi de cele produse de om şi joacă un rol foarte important în viaţa noastră. Suntem încălziţi de radiaţiile solare sau ale unui foc electric şi putem observa acea parte a spectrului electromagnetic pe care ochiul uman o poate detecta. Toate radiaţiile electromagnetice constau în câmpuri magnetice şi electrice oscilante şi din frecvenţe, f sau v, ce reprezintă periodicitate, per secundă, la care oscilează undele. Frecvenţele sunt măsurate în herţi sau Hz, 1Hz reprezentând 1 oscilaţie pe secundă, 1 kHz sau kilohertz reprezentând 1000 Hz, 1 Mhz sau megahertz reprezentând 1 milion Hz, iar 1 Ghz sau gigahertz reprezentând 1000 de milioane Hz. Frecvenţele între circa 30 kHz şi 300 Ghz sunt folosite în mare măsură în industria telecomunicaţiilor, inclusiv pentru transmisiunile radio şi TV, şi cuprind banda de radiofrecvenţă (RF). Undele la frecvenţe mai înalte, de până la circa 60 Ghz, sunt denumite microunde şi au o gamă variată de utilizări. Printre acestea se numără: radarul, legăturile de telecomunicaţii, comunicaţiile prin satelit, prognozele meteo şi diatermia medicală. La frecvenţe şi mai ridicate, radiaţiile iau forma de infraroşii,

-17-

ultraviolete, raze X şi în cele din urmă raze gamma emise de materialele radioactive. Radiaţiile electromagnetice sunt, de asemenea, caracterizate prin lungimea de bandă (lambda), care e egală cu viteza undei (viteza luminii) divizată de frecvenţa sa.

O undă RF utilizată pentru radiocomunicaţii este denumită undă transportatoare. Informaţia pe care o transportă - voce, date etc - trebuie adăugată la unda transportatoare printr-un proces denumit modulaţie. Informaţia poate fi transmisă atât în formă analogică, cât şi digitală. De exemplu, semnalul electric dintr-un microfon, produs de o melodie, de exemplu, este un semnal analog la frecvenţe de până la 15 kHz. Aşadar, semnalul variază în timp la o scală de câteva microsecunde. Dacă semnalul este trimis printr-o transmisie analogică, mărimea sau amplitudinea unei unde transportatoare RF, la orice moment, este proporţională cu mărimea semnalului de modulare electrică la acel moment(acest lucru se numeşte modulare de amplitudine).

Transmisia digitală, de obicei binară, oferă numeroase avantaje tehnice prin sistemele de transmisie analogică. De exemplu, e mai puţin susceptibilă de distorsiuni la interferenţe şi zgomot electric şi înlocuieşte transmisia analogică în cazul radio-ului, al televiziunii, al telefoanelor mobile etc.

Un telefon mobil trimite şi primeşte informaţii (mesaje vocale, fax, date etc) prin radiocomunicaţii. Semnalele de radiofrecvenţă sunt transmise de la telefon la cea mai apropiată staţie de bază, iar semnalele care urmează a fi primite sunt trimise de la staţia de bază către telefon la o frecvenţă uşor diferită. Odată ce semnalul ajunge la o staţie de bază poate fi transmis la principala reţea de telefonie, fie pe cablurile de telefonie sau prin legături radio la frecvenţe mai ridicate (precum 13, 23 sau 38 GHz) între o antenă la staţia de bază şi o alta la un terminal conectat la reţeaua principală de telefonie. Aceste legături de microunde radio operează la o putere, mai degrabă scăzută, şi cu razelele apropiate într-o linie directă între antene, astfel încât orice radiaţie abătută de la acestea este de o intensitate mult mai scăzută decât radiaţia de frecvenţă scăzută transmisă către telefoane.

Semnalele transmise către şi dinspre telefoanele mobile sunt, de obicei, limitate în distanţe, într-un fel în spatele liniei de privire. Acestea pot ajunge în clădiri şi după colţuri de clădiri datorită variatelor procese inclusiv reflexia şi difracţia, ce îi permite radiaţiei să se “îndoaie” în jurul colţurilor la un anumit grad. Aria de

-18-

acoperire dintr-o staţie de bază este în parte guvernată de distanţa sa faţă de orizontul antenei. În actualul sistem GSM, un artefact de timp în procesarea semnalului în cadrul receptoarelor limitează distanţa maximă peste la care un telefon mobil poate fi utilizat, la circa 35 km.

Dimensiunile celulelor sunt, în general, mai reduse decât maximum de 35 km, deoarece obstrucţionările dealurilor, clădirilor şi ale altor construcţii reduc bătaia acestora. Frecvenţele sunt reutilizate la câteva celule depărtare, iar capacitatea unei reţele (numărul apelurilor telefonice simultane ce pot fi făcute) depinde de extinderea spectrului de frecvenţă disponibil, de diametrul celulei şi de disponibilitatea sistemului în ciuda fundalului de interferenţă de la alte celule. Astfel, în oraşele mari staţiile de bază nu ar trebuie să fie amplasate la distanţe mai mari de câteva sute de metri.

Staţiile de bază funcţionează ca macrocelule, iar acele staţii de bază de dimensiuni mai mici, suplimentare, operează pe distanţe mai mici, fiind instalate în locaţii precum staţiile de tren, acolo unde densitatea utilizatorilor este ridicată (microcelule) şi în clădiri precum blocurile de birouri (picocelule). Sistemele celulare includ şi tehnologia care asigură că acele canale de frecvenţă pe care intră un utilizator, când se află în interiorul unui vehicul, se schimbă automat pe măsură ce vehiculul se mişcă de la o celulă la alta.

RF BOM-TRS – noua generaţie de radiofrecvenţă hexapolară

Bazat pe cercetările de ultimă oră din domeniul radiofrecvenţei, noul sistem hexapolar al aparatului RF BOM-TRS asigură rezultate rapide, sigure şi viabile din punct de vedere economic.

Tratamentul cu radiofrecvenţa BOM-TRS este non-invaziv, simplu, rapid, nu e nevoie de pregătire sau recuperare după şedinţă. Clienţii găsesc tratamentul plăcut, asemanator unui masaj cald, fără durere. Tehnologia RF nu ţine cont de culoarea pielii – este eficientă pe toate tipurile de piele, energia RF nu afectează pigmentarea pielii. Datorită tehnologiei hexapolare, nu aveţi griji legate de arsuri sau cicatrici. Aparatul RF BOM-TRS este simplu de folosit şi extrem de eficient, efectul imediat fiind incălzirea selectivă a ţesutului gras (termolipoliză selectiva), o incălzire superficială si profundă simultan.După o sedinţă de tratare prin radiofrecvenţă a zonelor cu celulită, se constată imediat şi pe loc o diminuare a aspectului capitonat ca urmare a micşorării adipocitelor prin excretarea grăsimii lichefiate sub acţiunea căldurii ţintite asupra hipodermului! De asemenea, se observă cu ochiul liber netezirea pielii cu celulită.Acest aparat de radiofrecvenţă de largă aplicabilitate asigură rezultate excelente în tratamentele corporale şi faciale, oferind rezolvare unor probleme estetice esenţiale: + Netezire riduri faciale şi contur facial + Reduce semnificativ bărbia “dublă”

-19-

+ Lifting facial - stimulează metabolismul fibroblastelor + Reducerea circumferinţei abdomenului + Reducerea circumferinţei coapselor + Redă fermitatea dupa liposucţie + Redă fermitatea si reduce circumferinţa abdomenului după sarcina + Imbunătăţirea texturii şi fermităţii pielii

Eficienţa aparatului de radiofrecvenţă hexapolară BOM-TRS este sporită de combinarea radiofrecvenţei cu cromoterapia LED intensiva - efectul benefic a luminii roşie şi albastre fiind cel de stimulare a regenerării ţesuturilor şi sporirea capacităţii de aparare imunitară.

Efectul termic al radiofrecvenţei asupra ţesuturilor vii este cunoscut de mult timp, iar cercetările din domeniu au dus la cunoaşterea amănunţită a efectelor radiofrecvenţei asupra organismului uman.Utilizarea frecvenţei şi parametrilor de energie potrivite generează un efect termic selectiv asupra ţesuturilor vii - procedeu cunoscut sub numele de termolipoliză selectivă. Radiofrecvenţa cu lungimile de undă de 0.5-10Mhz se utilizează eficient pentru accelerarea metabolismului ţesutului adipos. Conform legilor fizicii, efectul termic este mai puternic în locurile în care rezistenţa ţesutului este mai mare, respectiv în celulele adipoase care conţin mai puţină apă. Procedeul constă în încălzirea controlată a temperaturii suprafeţei pielii la 40-42 °C, care asigură în adâncime o temperatură de 60-65 °C.

Fig.2.6

-20-

Receptorul superheterodină este principala structură de receptor utilizată astăzi. Armstrong este creditat cu crearea acestui gen de receptor in 1918 in US. Utilizarea pe scară largă a acestui tip de receptor se datorează faptului că, prin folosirea etajului de frecvenţă intermediară se poate introduce un filtru cu selectivitate înaltă pe o frecvenţă fixă, rezolvându-se în acest fel, problema selectivităţii (comparativ cu receptoarele cu amplificare directă). Schema principială este prezentată în fig.3.1Se observă că pentru a se obţine semnalul de frecvenţă intermediară este folosit un mixer, care mixează semnalul de RF cu un semnal provenit de la un aşa numit oscilator local. Diferenţa dintre frecvenţa oscilatorului local şi cea a semnalului de RF este egală cu valoarea frecvenţei intermediare. Imediat la ieşirea mixerului este plasat filtrul ce asigură selectivitatea receptorului. Etajul de IF asigură aproape în totalitate amplificarea semnalului la recepţie. Semnalul de IF este apoi demodulat, informaţia conţinută fiind în final amplificată de un etajul de AF. Preţul soluţionării facile a selectivităţii la receptorul superheterodină îl reprezintă apariţia posibilităţii de perturbare a recepţiei pe frecvenţa imagine sau chiar direct pe frecvenţa intermediară. Mai mult, mixerului reprezintă un etaj suplimentar care introduce propriile distorsiuni şi limitări la recepţie. În ciuda acestor dezavantaje, precum şi a reglajului mai dificil în fabricaţie, utilizarea receptorului superheterodină este deosebit de largă.Schema bloc

Fig.3.1

-21-

-frecvenţa intermediara-selectivitatea-sensibilitatea

Schema bloc a unui radioreceptor superheterodină se modifica în oarecare măsură funcţie de tipul emisiunii ce se recepţionează.Astfel, pentru recepţia emisiunilor cu bandă laterală suprimată este necesarărefacerea purtătoarei la recepţie. Pentru aceasta, detectorul folosit este de fapt un mixer ce mixează semnalul de IF cu semnalul unui oscilator (BFO) având frecvenţa egală cu frecvenţa intermediară.

Fig.3.2

Recepţia emisiunilor modulate FM necesită un detector (discriminator) de frecvenţă.Fig.3.2 prezintă schema bloc a unui receptor ce poate recepţiona emisiunile cu modulaţie liniară. Circuitul de intrare utilizat în receptor este esenţial pentru atenuarea semnalelor provenite de la antenă ce au o frecvenţă egală cu frecvenţa imagine, care ar putea produce la mixare un produs cu frecvenţa egală cu valoarea frecvenţei intermediare. La receptoarele ce sunt bunuri de larg consum, atenuări ale frecvenţei imagine de ordinul a 30-40dB suntconsiderate acceptabile, în timp ce pentru realizările profesionale sunt necesare atenuări de ordinul a 90-100dB (pentru receptoarele radioamatorilor necesităţile în unde scurte sunt de ordinul a 70-80dB). Valoarea frecvenţei imagine se determină simplu, prin adiţia la frecvenţa semnalului util a dublului frecvenţei intermediare. Dacă circuitul de intrare este acordabil, atunci frecvenţa de acord a acestuia se modifică simultan cu frecvenţa oscilatorului local, fiind necesară o bună corelare între frecvenţele de acord ale celor două circuite. Dacă circuitele

-22-

de intrare sunt de bandă largă, acestea se aleg în aşa fel încât să acopere cel mult o octavă. Evident, în această situaţie valoarea frecvenţei intermediare trebuie să fie suficient de mare pentru ca frecvenţa imagine să cadă mult în afară benzii de trecere a circuitului de intrare. Se poate demonstra că numărul produselor parazite, semnificative, de mixaj, scade în situaţia alegerii unei frecvenţe intermediare mai ridicate. Pentru receptoarele de unde scurte,de mare performanţă se poate ajunge la valori ale frecvenţei intermediare de cca. 3 ori mai mari decât frecvenţa maximă recepţionată. Acest criteriu de selecţie a frecvenţei intermediare asigură şi o rejecţie corespunzătoare a frecvenţei imagine. Se ajunge astfel, ca la un receptor de unde scurte cu banda de frecvenţă până la 30MHz, frecvenţa intermediară să fie de până la 100-110MHz. Problema este că la aceste frecvenţe ridicate este imposibil derealizat un filtru suficient de îngust pentru emisiunile cu bandă laterală unică sau FM cu deviaţie redusă de frecvenţă. De regulă, la frecvenţe de ordinul a 70-100MHz sunt disponibile filtre cu cristal cu banda de trecere de ordinul a 20-30KHz, total insuficient pentru cele mai multe tipuri de emisiuni.Din această cauză se recurge la o schimbare suplimentară de frecvenţă, translându-se în acest mod semnalul pe o a doua frecvenţă intermediară, cu o valoare la care sunt disponibile filtre de calitate cu selectivitatea necesară. Uzual, cea de a doua frecvenţă intermediară are o valoare cuprinsă între 200KHz şi 10.7MHz. Fireşte o nouă mixare atrage un alt şir de probleme legate de mixaje parazite, intermodulaţii şi costuri suplimentare, însă rezultatele finale ale unui receptor cu dublă schimbare de frecvenţă sunt de regulă superioareunui receptor cu simplă schimbare de frecvenţă.Fig.3.3 prezintă schema bloc pentru un receptor superhetrodină cu dublă schimbare de frecvenţă. Ca şi la receptorul superheterodină cu simplă schimbare de frecvenţă, la ieşirea mixerelor sunt prevăzute filtre cu selectivitate ridicată. Presupunând prima frecvenţă intermediară pe 70MHz , cu utilizarea unui filtru cu cuarţ cu o bandă de trecere de 20KHz şi o a doua frecvenţă intermediară pe 8-9MHz (sau 200-500KHz) cu o bandă de trecere de 2.35KHz (pentru emisiuni SSB), curbele de selectivitate ale întregului lanţ de recepţie arată ca în fig.5.

Fig.3.3

-23-

Se observă caracteristica de selectivitate a circuitului de intrare, care este mult mai largă decât caracteristicile filtrelor din prima şi a doua frecvenţă intermediară.Analizând în continuare fig.4 se constată că în afară de semnalul util ce trece numai prin filtrul plasat la intrarea celei de a doua frecvenţe intermediare (care are selectivitatea maximă), etajele de intrare mai pot fi încărcate şi de alte semnale (ce pot avea amplitudini mari).

Fig.3.4

Funcţionarea amplificatoarelor şi în special a mixerelor este afectată deapariţia produselor de intermodulaţie. Mărimea produselor de intermodulaţie depinde de nivelul semnalelor incidente şi evident de calitatea amplificatorului sau mixerului. Sigur că din acest punct de vedere ar fi preferabil ca selectivitatea maximă să fie obţinută chiar din circuitul de intrare al receptorului, însă din păcate acest lucru nu este posibil. Semnalele care intră prin circuitul de intrare al receptorului, dar care se plasează în afară caracteristicii de selectivitate a primei frecvenţe intermediare sunt

-24-

plasate în aşa numită "zonă gri". Aceste semnale afectează amplificatorul de RF şi primul mixer.

O a doua “zonă gri” este situată intre caracteristica de selectivitate a primei şi a celei de a doua frecvenţe intermediare. Aici problema este de a reduce dimensiunea zonei prin folosirea unui prim filtru cât mai îngust. Situaţia este oarecum agravată de faptul că semnalele cuprinse în a doua zonă gri sunt deja amplificate de amplificatorul de RF.

Funcţionarea receptorului cu o gamă dinamica largă de semnale este realizată cu ajutorul unui circuit de control al amplificării etajelor, funcţie de nivelul semnalului incident, numit AGC- Automatic Gain Control (sau CAA, RAA). Acest circuit păstrează un nivel de semnal în limite normale la intrarea tuturor etajelor, evitându-se saturarea lanţului derecepţie în orice punct. Semnalele care intră în prima şi în cea de a doua zonă gri nu sunt sesizate de circuitul AGC, dacă semnalul de control este preluat de la ieşirea celei de a doua frecvenţe intermediare şi devine posibilă saturarea amplificatorului de RF, a primului mixer, a primei frecvenţe intermediare şi a celui de al doilea mixer. Din această cauză la construcţiile pretenţioase, aşa cum se va arăta la capitolul despre frecvenţa intermediară, se recurge la plasarea unui circuit de AGC propriu primei frecvenţa intermediare.

La construcţiile moderne, amplificarea de la circuitul de intrare până la intrarea în cea de a doua frecvenţă intermediară nu depăşeşte 20dB, în acest fel minimizându-se distorsiunile cauzate de semnalele cu amplitudine mare. Mai mult, amplificatorul de RF estecomutabil, putând fi introdus în funcţiune numai pentru semnale ce au un nivel foarte mic.

-25-

Protecţia muncii este un sistem de măsuri şi mijloace social-economice, organizatorice, tehnice, profilactic-curative, care acţionează în baza actelor legislative şi normative şi care asigură securitatea angajatului, păstrarea sănătăţii şi a capacităţii de muncă a acestuia în procesul de muncă. Scopul protecţiei muncii este de a reduce la minimum, probabilitatea afectării sau îmbolnăvirii angajatului cu crearea concomitentă a condiţiilor confortabile de muncă la o productivitate maximală a acesteia. Securitatea muncii în activitatea de producţie se asigură pe următoarele căi:

- instruirea în materie de protecţia muncii a tuturor angajaţilor şi a altor persoane la toate nivelurile de educaţie şi pregătire profesională;

- instructarea prealabilă şi periodică a tuturor angajaţilor;- pregătirea specială angajaţilor care deservesc maşini, mecanisme şi utilaje

faţă de care sînt înaintate cerinţe sporite de securitate;- verificarea periodică a cunoştinţelor personalului tehnic ingineresc a

materiei în protecţia muncii(nu mai rar decît o dată în trei luni). Direcţii principale ale politicii de stat în domeniul protecţiei muncii:

- asigurarea priorităţii ale politicii de stat în domeniul protecţiei muncii- emiterea şi aplicarea actelor normative privind protecţia muncii;- coordonarea activităţilor în domeniul protecţiei muncii şi al mediului;- supravegherea şi controlul de stat asupra respectării actelor normative în

domeniul protecţiei muncii;- cercetarea şi evidenţa accidentelor de muncă şi a bolilor profesionale;- apărarea intereselor legitime ale salariaţilor care au avut de suferit în urma

accidentelor de muncă şi a bolilor profesionale;- stabilirea compensaţiilor pentru munca în condiţii grele, vătămătoare sau

periculoase ce nu pot fi înlăturate în condiţiile nivelului tehnic actual;- participarea autorităţilor publice la realizarea măsurilor de protecţie şi al

organizării muncii;- pregătirea şi reciclarea specialiştilor în domeniul protecţiei muncii;

antiincendiară şi acordarea primului ajutor care se păstrează la inginerul de protecţia a muncii şi tehnica securităţii.

-26-

Instructajul primar se petrece nemijlocit la locul de lucru înainte de admitere la lucru cu toţi muncitorii intraţi la întreprindere, după petrecerera instructajului introductiv deasemnea cu muncitorii transferaţi la alt lucru. La instructajul primar muncitorului îi sunt arătate toate locurile periculoase la utilaj şi la locul de lucru, metodele de organizare corectă şi asigurea locului de lucru, deasemenea i se dau indicaţii de interzicere de a folosi metode periculoase în lucrul sau alte acţiuni, care pot duce la traumatism sau îmbolnăvire. Instructajul secundar cu scopul controlării şi perfecţionării nivelului de protecţie a muncii se petrece nemijlocit la locul de lucru cu toţi muncitorii indiferent de calificarea lor, specialitatea şi stagiul de lucru.Instructajele primar şi secundar se înregistrează în Registrul de înregistrare a instructajelor primar şi secundar de protecţie a muncii, tehnica securităţii şi securitatea anincendiară, care se păstrează la conducătorul lucrărilor, în subordonarea căruia se găsesc muncitorii.

- organizarea evidenţei statistice de stat privind condiţiile de muncă, accidentele de muncă, bolile profesionale şi consecinţele materiale ale acestora;

- colaborarea internaţională în domeniul protecţiei muncii;- contribuirea la crearea condiţiilor nepericuloase de muncă, la elaborarea şi

utilizarea tehnicii şi tehnologiilor nepericuloase, la producerea mijloacelor de protecţie individuală şi colectivă a salariaţilor;

- reglementarea asigurării salariaţilor cu echipament de protecţie individuală şi colectivă cu încăperi şi instalaţii sanitar-social, cu mijloace curativ profilactice din contul angajatului. Pentru realizarea lucrului metodoorganizatoric de protecţie a muncii la întreprinderea de sticlă este fondat cabinetul de protecţie a muncii. Instructajul introductiv se petrece cu toţi cei cae intră la întreprindere la lucru permanent sau temporar, indiferent de calificare, specialitate sau de stagiul de lucru al lor, deasemenea cu muncitorii, recomandaţii la întreprinderele pentru îndeplinerea lucrărilor de la alte organizaţii, cu practicanţii care-şi petrec practica la întreprindere, admise pe teritoriul întreprinderii sau în secţiile de producere pentru îndeplinirea lucrărilor. Instructajul introductiv îl petrece inginerul de protecţie a muncii şi tehnica securităţii în cabinetul de protecţie a muncii, iar cu muncitorii inginero - tehnici, cu specialiştii tineri şi cu elevii instituţiilor de învăţămînt – inginerul şef al întreprinderii. Instructajul introductiv se înregistrează în Registrul de înregistrare a instructajului introductiv de protecţie a muncii, sanitarie de producere, securitate.

-27-

Bibliografie

1. Mihaela Ungureanu: Prelucrarea digitala a semnalelor,

Ed.MatrixRom Bucureşti, 2004

2. T. Radulescu: Reţele de telecomunicatii, Ed.Thalia,

Bucuresti 2005

3. A. Vasilescu: Initiere în tehnologia digitala, Ed.Tehnica,

Bucuresti, 1981

4. P. Duma: Centrale telefonice electronice, Ed.MatrixRom 1998

-28-

Anexa 1.

-29-

Anexa 2.

-30-