Proiect Inv Rural Geografie Ec

181
Ministerul Educaţiei şi Cercetării Proiectul pentru Învăţământul Rural GEOGRAFIE Geografie economică mondială Cristian BRAGHINĂ Ionel MUNTELE 2005

description

curs

Transcript of Proiect Inv Rural Geografie Ec

Page 1: Proiect Inv Rural Geografie Ec

Ministerul Educaţiei şi Cercetării

Proiectul pentru Învăţământul Rural

GEOGRAFIE

Geografie economică mondială

Cristian BRAGHINĂ Ionel MUNTELE

2005

Page 2: Proiect Inv Rural Geografie Ec

© 2005 Ministerul Educaţiei şi Cercetării Proiectul pentru Învăţământul Rural Nici o parte a acestei lucrări nu poate fi reprodusă fără acordul scris al Ministerului Educaţiei şi Cercetării ISBN 973-0-04116-4

Page 3: Proiect Inv Rural Geografie Ec

Cuprins

CUPRINS

INTRODUCERE IV Unitatea de învăţare nr.1 INTRODUCERE ÎN GEOGRAFIA ECONOMICĂ 1Obiectivele unităţii de învăţare nr. 1 11.1. Obiectul de studiu al geografiei economice, relaţii interdisciplinare 11.2. Factorul uman - premisă a sistemelor economice 41.3. Geneza şi contradicţiile economiei moderne 8Răspunsuri şi comentarii la teste 13Lucrarea de verificare nr. 1 15Bibliografie minimală 15 Unitatea de învăţare nr.2 GEOGRAFIA ACTIVITĂŢILOR PRIMARE: PREMISELE NATURALE ŞI ANTROPICE 16Obiectivele unităţii de învăţare nr. 2 162.1. Premisele naturale ale dezvoltării agriculturii 162.2. Premisele social-economice ale dezvoltării agriculturii 202.3. Distribuţia spaţială a suprafeţelor agricole 23Răspunsuri şi comentarii la teste 26Lucrarea de verificare nr. 2 27Bibliografie minimală 28 Unitatea de învăţare nr.3 GEOGRAFIA ACTIVITĂŢILOR PRIMARE: TIPURILE DE ECONOMIE AGRARĂ 29Obiectivele unităţii de învăţare nr. 3 293.1. Tipologia structurilor agrare 293.2. Tipologia activităţilor agricole după modul de integrare în circuitele comerciale 32Răspunsuri şi comentarii la teste 37Lucrarea de verificare nr. 3 38Bibliografie minimală 38 Unitatea de învăţare nr.4 GEOGRAFIA ACTIVITĂŢILOR INDUSTRIALE: FORME DE ORGANIZARE 39Obiectivele unităţii de învăţare nr. 4 394.1. Structuri şi forme de organizare a activităţilor industriale 394.2. Localizarea producţiei industriale 44Răspunsuri şi comentarii la teste 51Lucrarea de verificare nr. 4 51Bibliografie minimală 52 Unitatea de învăţare nr.5 GEOGRAFIA ACTIVITĂŢILOR INDUSTRIALE: EVOLUŢIA PROCESULUI DE INDUSTRIALIZARE

53

Obiectivele unităţii de învăţare nr. 5 535.1. Evoluţia procesului de industrializare 53Răspunsuri şi comentarii la teste 60Lucrarea de verificare nr. 5 60

Proiectul pentru Învăţământul Rural i

Page 4: Proiect Inv Rural Geografie Ec

Cuprins

ii Proiectul pentru Învăţământul Rural

Bibliografie minimală 61 Unitatea de învăţare nr.6 GEOGRAFIA ACTIVITĂŢILOR INDUSTRIALE: ROLUL ENERGIEI ÎN DEZVOLTAREA ECONOMICĂ

62

Obiectivele unităţii de învăţare nr. 6 626.1. Producţia şi consumul de energie electrică 626. 2. Etapele dezvoltării energeticii 65Răspunsuri şi comentarii la teste 71Lucrarea de verificare nr. 6 72Bibliografie minimală 72 Unitatea de învăţare nr.7 GEOGRAFIA ACTIVITĂŢILOR INDUSTRIALE: INDUSTRIA PETROLULUI ŞI A GAZELOR NATURALE

73

Obiectivele unităţii de învăţare nr. 7 737.1.Rezervele de petrol şi principalele ţări producătoare 737.2. Prelucrarea petrolului 797.3. Rezervele de gaze naturale şi principalele ţări producătoare 81Răspunsuri şi comentarii la teste 85Lucrarea de verificare nr. 7 88Bibliografie minimală 87 Unitatea de învăţare nr.8 GEOGRAFIA ACTIVITĂŢIILOR INDUSTRIALE: INDUSTRIA CARBONIFERĂ 87Obiectivele unităţii de învăţare nr. 8 878.1.Rezervele de cărbuni şi principalele ţări producătoare 87Răspunsuri şi comentarii la teste 95Lucrarea de verificare nr. 8 95Bibliografie minimală 96 Unitatea de învăţare nr.9 GEOGRAFIA ACTIVITĂŢILOR INDUSTRIALE: INDUSTRIA NUCLEARO-ELECTRICĂ ŞI INDUSTRIA HIDROELECTRICĂ

97

Obiectivele unităţii de învăţare nr. 9 979. 1. Combustibilii nucleari şi centralele nuclearo-electrice 979. 2. Potenţialul hidroenergetic şi valorificarea sa 1019. 3. Energia mareelor şi valorificarea sa 105Răspunsuri şi comentarii la teste 106Lucrarea de verificare nr. 9 107Bibliografie minimală 107 Unitatea de învăţare nr.10 GEOGRAFIA ACTIVITĂŢILOR INDUSTRIALE: CENTRALELE HELIOELECTRICE, CENTRALELE EOLOELECTRICE, CENTRALELE GEOTERMICE

108

Obiectivele unităţii de învăţare nr. 10 10810. 1. Centralele helioelectrice 10810. 2 Centralele eoloelectrice 11010. 3. Centralele geotermice 112Răspunsuri şi comentarii la teste 114

Page 5: Proiect Inv Rural Geografie Ec

Cuprins

Proiectul pentru Învăţământul Rural iii

Lucrarea de verificare nr. 10 115Bibliografie minimală 115 Unitatea de învăţare nr.11 GEOGRAFIA ACTIVITĂŢILOR INDUSTRIALE: INDUSTRIA SIDERURGICĂ 116Obiectivele unităţii de învăţare nr. 11 11611.1.Repartiţia geografică a minereurilor de fier şi pentru aliaje 11611.2. Distribuţia producţiei de oţel 12111.3. Restructurarea siderurgiei mondiale 125Răspunsuri şi comentarii la teste 127Lucrarea de verificare nr. 11 127Bibliografie minimală 128

Unitatea de învăţare nr.12 GEOGRAFIA ACTIVITĂŢILOR INDUSTRIALE: INDUSTRIA DE ECHIPAMENT ŞI INDUSTRIA UŞOARĂ

129

Obiectivele unităţii de învăţare nr. 12 12912.1. Industria de echipament 12912.2. Industria uşoară 135Răspunsuri şi comentarii la teste 139Lucrarea de verificare nr. 12 140Bibliografie minimală 140 Unitatea de învăţare nr.13 GEOGRAFIA TRANSPORTURILOR 141Obiectivele unităţii de învăţare nr. 13 14113.1.Transporturile feroviare 14113.2. Transporturile rutiere 14513.3. Transporturile maritime 14713. 4. Transporturile aeriene 152Răspunsuri şi comentarii la teste 156Lucrarea de verificare nr. 13 157Bibliografie minimală 157

Unitatea de învăţare nr.14 GEOGRAFIA SCHIMBURILOR ECONOMICE INTERNAŢIONALE 158Obiectivele unităţii de învăţare nr. 14 15814.1. Apariţia şi dezvoltarea pieţei mondiale 15814.2. Zonele libere 16214.3. Bursele de mărfuri 16414, 4. Organizaţii comerciale regionale 166Răspunsuri şi comentarii la teste 171Lucrarea de verificare nr. 14 171Bibliografie minimală 172 BIBLIOGRAFIE MINIMALĂ 173

Page 6: Proiect Inv Rural Geografie Ec

Introducere

INTRODUCERE

Economia mondială reprezintă un ansamblu al schimburilor reciproce de activităţi (producţia materială, circulaţia bunurilor, serviciilor, capitalurilor, cercetarea ştiinţifică etc). Se poate spune că este un sistem de interdependenţe în care celulele de bază sunt, încă, economiile naţionale, a căror influenţă asupra economiei mondiale este în funcţie de nivelul lor de dezvoltare. În diferite zone geografice, evoluţia economică este diferită, fazele de expansiune alternând cu cele de recesiune, dar rezultanta globală este de creştere a produsului mondial brut. Economia mondială este un sistem eterogen, pentru că statele diferă ca mărime, potenţial demografic şi economic, dar se mai menţin diferenţe şi în privinţa sistemului economic. Modulul ,,Geografie economică mondială" este structurat pe 14 unităţi de învăţare prin care autorii doresc să evidenţieze rolul factorului uman în dezvoltarea economică, cauzele şi urmările procesului de globalizare economică, factorii şi formele de localizare a activităţilor economice. În fiecare domeniu au fost evidenţiaţi liderii mondiali, marile pieţe de desfacere şi concurenţa foarte aspră, rolul societăţilor transnaţionale în economia mondială. Prima unitate încearcă să introducă cursanţii în problematica complexă a obiectului de studiu al geografiei economice abordând aspecte legate de fundamentarea unor concepte cu care operează geografia economică, de geneza şi contradicţiile geografiei economice. Unităţile doi şi trei oferă o analiză generală referitoare la geografia activităţilor primare: premisele naturale şi social economice ale dezvoltării agriculturii, distribuţia spaţială a suprafeţelor agricole, evoluţia structurilor agricole, tipurile de economie agrară. Cea mai extinsă parte a modulului, un număr de nouă unităţi de învăţare, este dedicată prezentării temelor esenţiale legate de geografia industriei. S-a urmărit o interpretare a competitivităţii economice a naţiunilor, a cauzelor marilor diferenţe existente la nivel mondial. O atenţie deosebită se acordă resurselor energetice pentru că dezvoltarea economică a ţărilor s-a reflectat de-a lungul timpului şi în creşterea consumului de energie, aceasta fiind de neînlocuit în procesele vieţii economice şi sociale. Problemele energiei sunt legate reciproc de cele ale materiilor prime utilizate în circuitul energetic. Producţia de energie este dependentă de existenţa unor resurse specifice (combustibili fosili şi minerali), iar extragerea şi prelucrarea acestora necesită consum de energie. Unitatea de învăţare nr. 13 tratează câteva probleme referitoare la căile de comunicaţii şi transporturi, care ocupă un loc central în cadrul activităţilor economice. Evoluţia continuă a transporturilor şi comunicaţiilor în direcţia rapidităţii, consumului redus de combustibil, siguranţei, a permis interconexarea economiilor locale, naţionale şi deci apariţia şi dezvoltarea unei economii mondiale ce cunoaşte în prezent o derulare spectaculoasă. Ultima unitate a modulului abordează câteva probleme din sfera schimburilor economice internaţionale. Diviziunea internaţională a muncii a determinat o specializare a ţărilor dezvoltate în ramurile de înaltă tehnicitate pe când ţările în curs de dezvoltare au rămas profilate pe ramurile industriei tradiţionale (siderurgie, construcţii de maşini, chimie), necesitând consumuri mari de energie şi materii prime. Apariţia ţărilor recent industrializate a determinat aplicarea unor măsuri protecţioniste pe pieţele interne ale ţărilor dezvoltate, vizând limitarea importurilor din noile puteri industriale.

iv Proiectul pentru Învăţământul Rural

Page 7: Proiect Inv Rural Geografie Ec

Introducere

Proiectul pentru Învăţământul Rural v

Fiecare unitate de învăţare este structurată pe una sau mai multe subsecţiuni, urmate fiecare de teste de autoevaluare (în total 33 teste), cu întrebări accesibile, dar importante pentru a reţine elementele esenţiale de conţinut. După fiecare întrebare există un spaţiu liber pentru inserarea unor răspunsuri scurte şi clare, posibile de redactat dacă s-a însuşit conţinutul subsecţiunii respective. Pentru verificarea acestor teste, la sfârşitul unităţii de învăţare se găsesc comentarii şi răspunsuri care vin în ajutorul cursanţilor. În cazul în care răspunsurile cursanţilor sunt în neconcordanţă cu cele de la sfârşitul capitolului, recomandăm restudierea subsecţiunilor respective şi consultarea surselor bibliografice. Cele 14 lucrări de verificare se găsesc la sfârşitul fiecărei unităţi şi au rolul de a evalua continuu nivelul de însuşire a cunoştinţelor. Fiecare temă este compusă din mai mulţi itemi la care se solicită răspunsuri pentru a căror formulare este necesară parcurgerea unităţii respective şi a bibliografiei minimale inserate la sfârşitul capitolului. Răspunsurile la întrebări vor fi transmise prin poştă tutorelui pentru comentarii, corectare şi evaluare. Pe prima pagină a lucrării se vor scrie următoarele : titulatura acestui curs, numărul lucrării de verificare, numele şi prenumele cursantului (acestea se vor menţiona pe fiecare pagină) şi adresa cursantului. Fiecare răspuns al lucrării de verificare va trebui să fie clar exprimat şi să nu depăşească 250 de cuvinte. Pentru uşurinţa corectării recomandăm lăsarea unei margini de circa 5 cm, precum şi o distanţă similară între răspunsuri. Bibliografia necesară fiecărei teme se găseşte la sfârşitul unităţilor de învăţare şi oferă posibilităţile de a răspunde la cerinţele impuse de temele de verificare. De asemenea, la sfârşitul modulului se regăseşte lista completă a bibliografiei minimale. Pe lângă lucrări de referinţă din domeniul geografiei economice, au fost utilizate şi câteva periodice pentru actualizarea datelor statistice. Notarea lucrărilor va avea în vedere gradul de însuşire a materialelor prezentate, posibilităţile de interpretare a unor materiale grafice, modul propriu de analiză a unor fenomene economice din perioada actuală. Evaluarea cursantului va consta, pe de o parte, din rezultatele obţinute la lucrările de verificare (50%), iar pe de altă parte din evaluarea finală, care se va face prin examen scris (50%).

Autorii

Page 8: Proiect Inv Rural Geografie Ec
Page 9: Proiect Inv Rural Geografie Ec

Introducere în geografia economică

Unitatea de învăţare nr.1 INTRODUCERE ÎN GEOGRAFIA ECONOMICĂ

Cuprins Pagina Obiectivele unităţii de învăţare nr. 1 1.1. Obiectul de studiu al geografiei economice, relaţii interdisciplinare 1 1.2. Factorul uman - premisă a sistemelor economice 5 1.3. Geneza şi contradicţiile economiei moderne 8

Răspunsuri şi comentarii la teste 13 Lucrarea de verificare nr. 1 15 Bibliografie minimală 15

OBIECTIVELE unităţii de învăţare nr. 1 După studierea acestui capitol vei fi capabil să înţelegi mai bine :

• că geografia economică studiază localizarea formelor de producţie şi consum specifice fiecărei activităţi economice

• că factorul uman are o importanţă deosebită în valorificarea resurselor locale

• că eficacitatea productivă a populaţiei mondiale este inegală şi conduce la apariţia unor puternice dezechilibre între statele dezvoltate şi cele în curs de dezvoltare

• că economia capitalistă, fondată pe principiul liberei concurenţe şi al iniţiativei individuale a avut un rol esenţial în formarea sistemului economic mondial modern

• ce este globalizarea şi mondializarea şi care este importanţa lor în dinamica structurilor economice contemporane

• care sunt principalele efecte spaţiale ale globalizării/mondializării din perspectivă geo-economică, la scară locală, regională sau mondială

1.1 OBIECTUL DE STUDIU AL GEOGRAFIEI ECONOMICE, RELAŢII INTERDISCIPLINARE

Activităţile umane –componentă esenţială a geosistemului

Geografia economică este una din principalele ramuri ale geografiei umane. Spre deosebire de geografia fizică, pentru care omul, habitatul său şi activităţile desfăşurate de către acesta, constituie unul din elementele explicative ale evoluţiei mediului, geografia umană ia în calcul influenţa mediului ca unul din elementele explicative ale formelor de amenajare a teritoriului de către societăţile umane. Cele două puncte de vedere nu sunt contradictorii ci complementare, fiind singura modalitate de a menţine unitatea geografiei prin atenţia acordată raporturilor dintre om şi mediu. Geografia umană poate fi redusă la trei ramuri esenţiale : geografia populaţiei care urmăreşte explicarea dinamicii, structurii şi formelor de distribuţie spaţială a comunităţilor umane; geografia aşezărilor, axată pe studiul genezei şi dinamicii sistemelor de aşezări umane, a formelor de manifestare teritorială şi a funcţionalităţii acestora; geografia economică, al cărei obiect principal de studiu constă în explicarea localizării activităţilor economice, a modului în care omul exploatează resursele naturale, a formării sistemelor de transport şi schimb. Aceste trei ramuri sunt intim legate între ele fără a fi inseparabile.

Proiectul pentru Învăţământul Rural 1

Page 10: Proiect Inv Rural Geografie Ec

Introducere în geografia economică

De la geografia economică descriptivă la geografia economică integrală Tema distribuţiei formelor de producţie şi schimb constituie nucleul dur al geografiei economice

Interesul geografiei pentru activităţile umane, productive sau destinate deservirii populaţiei, este vechi. Totdeauna au ieşit în evidenţă diferenţierile spaţiale, modalităţile diverse prin care omul exploatează resursele, adaptarea originală a unor comunităţi umane la mediu. Într-o primă fază, geografia economică avea un caracter descriptiv, mărginindu-se la inventarierea resurselor disponibile într-o anumită regiune şi a activităţilor economice. Ulterior, accentul a căzut pe regularităţile distribuţiei spaţiale a activităţilor economice. Explicarea localizării acestora prin intermediul unor modele teoretice şi formarea regiunilor economice au devenit premizele unei geografii economice complexe, tot mai atentă la procese complicate precum cele care ţin de globalizare sau de mondializare. Viziunea sistemică, integratoare, este privilegiată, dată fiind capacitatea sa explicativă. S-a trecut de la o geografie economică disjunctă, în care fiecare categorie de activităţi poate fi tratată separat (geografia agriculturii, geografia industriei, geografia turismului, geografia schimburilor etc.) la o geografie economică integrală în care acestea sunt considerate elemente inseparabile ale sistemului economic. Dacă în scopuri ştiinţifice această ultimă opţiune este dezirabilă, din raţiuni didactice geografia economică este în continuare prezentată secvenţial, într-o succesiune prestabilită de la activităţile primare (producătoare de materii prime) la cele secundare (producătoare de produse finite) şi la cele terţiare (responsabile de circulaţia materiilor prime şi a produselor finite ca şi de gestionarea structurilor economico-sociale în ansamblu). Analiza repartiţiei calitative şi cantitative a grupurilor umane la nivel global este punctul de plecare al oricărui demers în geografia economică, constituind aşa-numitul potenţial uman sau resursele umane, factor esenţial în dezvoltarea activităţilor economice.

Figura 1.1 Poziţia geografiei economice în cadrul sistemului teritorial

(adaptare după I.Ianoş, 2002)

2 Proiectul pentru Învăţământul Rural

Page 11: Proiect Inv Rural Geografie Ec

Introducere în geografia economică

Reţine!

Geografia economică actuală este sprijinită de existenţa unei veritabile avalanşe de informaţii, colectate de către diverse instituţii publice, a căror dinamică, de multe ori imprevizibilă, oferă un vast câmp de studiu. Tehnicile moderne de prelucrare a acestor informaţii reprezintă o reală şansă în dorinţa de elucidare a mecanismelor complexe care guvernează societatea şi activităţile desfăşurate de către aceasta. Contextul interdisciplinar în care se dezvoltă geografia economică este unul dominat de ştiinţele economice şi cele sociale dar rămâne strâns legată de ştiinţele explicative, pornind de multe ori de la modele teoretice create de economişti : modelul rentei funciare (von Thünnen 1826), modelul localizării activităţii industriale (Weber 1909), teoria locurilor centrale, care explică localizarea serviciilor (Christaller, 1933, Lösch, 1940) etc. Adaptând aceste modele teoretice la particularităţile impuse de rugozitatea spaţiului (caracterul neuniform al acestuia), geografii au reuşit astfel să impună o nouă viziune asupra dinamicii spaţiilor economice, fundamentând concepte precum : regiune economică, spaţiu polarizat, interacţiune spaţială, difuziune spaţială, proximitate, concurenţă spaţială. În acest mod geografia economică a devenit indispensabilă acţiunilor de planificare teritorială, studierea impactului pe care îl pot avea activităţile economice devenind o practică obişnuită. Pământului prin predilecţia pentru studiul localizării activităţilor economice şi al interacţiunilor sistemice generate. În strânsă legătură cu dezvoltarea tehnicilor de calcul s-au impus şi alte curente de gândire, orientate spre elaborarea unor teorii.

Test de autoevaluare 1.1.

Studierea acestui subcapitol v-a oferit câteva elemente esenţiale pentru a înţelege importanţa geografiei economice. Justificaţi necesitatea unei geografii economice integrale. a) Având în vedere figura 1.1. stabiliţi care este poziţia geografiei economice în ansamblul disciplinelor geografice. b) Care credeţi că sunt punctele comune ale celor trei discipline de bază ale geografiei umane ? Comentarii la aceste întrebări sunt inserate la sfârşitul capitolului

În subcapitolul parcurs, au fost prezentate sintetic, elementele definitorii ale geografiei economice, importanţa acestei discipline. Modul în care au fost întocmit materialul a avut în vedere : -definirea principalelor concepte, într-un limbaj accesibil; -familiarizarea cu un mod de gândire sistemic; -posibilitatea identificării unor noţiuni de maximă importanţă pentru înţelegerea realităţilor lumii contemporane

Proiectul pentru Învăţământul Rural 3

Page 12: Proiect Inv Rural Geografie Ec

Introducere în geografia economică

4 Proiectul pentru Învăţământul Rural

1.2 FACTORUL UMAN - PREMISĂ A SISTEMELOR ECONOMICE Repartiţia activităţilor productive, intensitatea acestora şi fluxurile generate se supun unor legităţi diferite, de inegală importanţă. Volumul şi natura producţiei sunt subordonate într-o anumită măsură factorilor de mediu (atât în agricultură cât şi în industrie prin intermediul resurselor naturale). Acumularea unui potenţial uman şi a unor capacităţi tehnice este la fel de importantă dar au aceeaşi valoare relativă. Prezenţa resurselor energetice, de exemplu, nu este suficientă pentru dezvoltarea unor activităţi industriale de anvergură în absenţa unei infrastructuri adecvate şi a unei calificări superioare a forţei de muncă. În sens invers, condiţii aparent defavorabile pot fi deturnate prin tehnici avansate : drenarea unor regiuni mlăştinoase, prelucrarea eficientă a unor materii prime importate etc. În absenţa omului, prezenţa resurselor naturale este un factor de producţie virtual. Prezenţa omului are o semnificaţie sensibil diferită de aceea a condiţiilor de producţie. Important nu este atât numărul cât eficacitatea sau capacitatea de organizare, calitatea bunurilor produse, nivelul consumului. Populaţia împreună cu factorii tehnici şi resursele naturale constituie baza oricărui sistem economic.

1.2.1 Importanţa studiului populaţiei în geografia economică Interesul geografiei economice pentru studiul populaţiei provine din importanţa caracteristicilor acesteia în redistribuirea activităţilor economice De reţinut: dinamica populaţiei, distribuţia spaţială a acesteia şi inegalitatea dotării cu mijloace de producţie stau la baza inegalităţilor economice

Trei sunt caracteristicile populaţiei care implică mutaţii economice : - dinamica : numărul locuitorilor Planetei este în continuă creştere, atenuată după vârful înregistrat în jurul anului 1970 (6,43 Md.la sfârşitul anului 2004, cu un ritm anual de creştere de 1,1%, faţă de maxima de 2,1% din 1970). Preocupantă este diferenţierea tot mai profundă între statele dezvoltate şi cele în curs de dezvoltare, mai ales din Africa Subsahariană, sursă a unor viitoare dezechilibre demografice. Aceasta alimentează deja fluxuri importante de imigraţie generate de excedentul de populaţie activă tânără. Îmbătrânirea demografică a ţărilor dezvoltate constituie o veritabilă sfidare a noului mileniu, compensarea prin emigraţie nefiind totdeauna o soluţie viabilă, cel puţin pe termen lung; -repartiţia inegală în spaţiu, în funcţie de terenurile exploatabile şi de gradul de cunoaştere a resurselor; -inegalitatea dotării cu mijloace de producţie, suprapusă inegalităţii consumului, atât la nivel continental (Africa este slab dotată dar, la nivel regional, R.Sud-Africană poate fi privită drept un stat dezvoltat). Inegalitatea se manifestă şi la nivel local (populaţia albă a statului menţionat are un nivel al consumului identic cu cel din statele occidentale). Aceste trei elemente sunt la originea diferenţierii celor două categorii majore de state : dezvoltate şi în curs de dezvoltare. Dacă prima categorie pare mai unitară, a doua este mai eclectică. Se poate astfel diferenţia o categorie a statelor subdezvoltate, măcinate de conflicte sau lipsite de resurse importante şi o categorie a noilor state industriale („dragonii” sau „tigrii” asiatici, statele arabe petroliere etc.). Epitetul de Lumea a Treia a devenit desuet odată cu dispariţia blocului sovietic. State dezvoltate sunt considerate acele state care s-au modernizat economic pornind de la o bază naţională, prin forţe proprii. Randamentul activităţilor este

Page 13: Proiect Inv Rural Geografie Ec

Introducere în geografia economică

aici mai ridicat iar acumularea capitalului permite subvenţionarea activităţilor terţiare şi din ce în ce mai mult a agriculturii. Populaţia dominant urbană şi nivelul de instrucţie ridicat sunt alte caracteristici. Statele în curs de dezvoltare se definesc prin antiteză. Majoritatea posedă o economie dominant agricolă, activităţile industriale sunt dominate adesea de extracţia unor resurse, pe baza capitalului străin, serviciile sunt deficitare. Randamentul este redus iar veniturile sunt masiv dirijate spre subzistenţă. Gradul ridicat de analfabetism, slaba asistenţă socială, populaţia dominant rurală şi dezvoltarea haotică a oraşelor sunt alte caracteristici. Dincolo de aceste caracteristici generale trebuie menţionate progresele înregistrate de multe state în curs de dezvoltare, în special în America Latină şi Asia, inclusiv de către cei doi giganţi demografici (China şi India). Această diviziune generală nu ţine cont şi de existenţa unor state cu un statut incert, aflate în tranziţie, aşa cum sunt statele ex-comuniste din estul Europei. În acest sens o imagine mai corectă o prezintă indicele de dezvoltare umană care ţine cont atât de performanţele economice cât şi de cele sociale sau culturale (vezi fig.1.2.1)

Figura 1.2.1 Indicele de dezvoltare umană în anul 2003 (cf.UNEP)

1. 2. 2 Explozia demografică şi dezvoltarea economică De reţinut : corelaţia între explozia demografică contemporană şi subdezvoltare este foarte puternică

Termenul de explozie demografică s-a încetăţenit în statele europene în secolul al XIX-lea şi reprezintă un efect al procesului de tranziţie demografică, manifestat prin creşterea rapidă a populaţiei în contextul decalajului dintre scăderea progresivă a celor doi indicatori demografici principali – natalitatea şi mortalitatea. Chiar dacă ritmul de creştere este în scădere susţinută în ultimele decenii, creşterea populaţiei se menţine la un nivel înalt în valori absolute (72 mil. în 1970, 95 mil. în 1986 şi 76 mil. în 2003). Această creştere accelerată a populaţiei (în 1950 trăiau pe Pământ doar 2,5 Md.locuitori) constituie încă una din problemele majore ale omenirii. Corelaţia dintre aceasta şi subdezvoltare este cât se poate de evidentă,

Proiectul pentru Învăţământul Rural 5

Page 14: Proiect Inv Rural Geografie Ec

Introducere în geografia economică

exercitând o dublă presiune : asupra mediului natural, prin supraexploatarea resurselor şi asupra mediului social, prin imposibilitatea asigurării unor locuri de muncă pentru generaţii tot mai numeroase. Astfel, şomajul cronic a devenit o regulă în statele slab dezvoltate. Creşterea populaţiei la nivel mondial este extrem de inegală, distingând trei categorii de state : -state cu o creştere lentă sau chiar cu o descreştere sensibilă a efectivelor populaţiei. În această categorie intră toate statele europene, cele din nordul Americii, Australia şi unele state est-asiatice avansate (Japonia, Coreea de Sud, Taiwan etc.). Presiunea demografică este practic nulă iar cererea de forţă de muncă determină o imigraţie intensă în statele atractive, cu rădăcini în perioada colonială (Marea Britanie, Franţa), legată de reconstrucţia postbelică (Germania) sau normală, în statele constituite din imigranţi (Canada, S.U.A., Australia);

Figura 1.2.2 Bilanţul natural al populaţiei

-state cu o creştere moderată, apropiate de media mondială, cazul unor state în care controlul creşterii s-a impus de multă vreme (statele din Asia Musonică) sau în care nivelul urbanizării este ridicat iar dezvoltarea industriei a impus modificarea comportamentului tradiţional (America Latină sau ţările arabe); -state în care explozia demografică este în plină derulare, cu creşteri de 2-4%anual, corespunzător unei perioade de dublare de 20-40 ani. Este situaţia dominantă din Africa Subsahariană, excepţională în Asia sau America Latină. Acumularea unor mase importante de populaţie tânără va menţine mult timp, prin inerţie, o creştere demografică susţinută. Europa şi America de Nord şi-au redus importanţă în favoarea Africii mai ales. Repartiţia populaţiei rămâne inegală, ponderea factorilor naturali fiind încă importantă. Astfel, Asia Musonică rămâne cea mai importantă aglomerare umană de pe Terra (53% din populaţie). Aici se întâlnesc cele mai mari densităţi : Banghladesh (1025 loc./kmp), Taiwan (620 loc./kmp), Coreea de Sud (500 loc./kmp), faţă de media mondială de 49 loc./kmp. Europa este a doua mare concentrare demografică mondială (11%

6 Proiectul pentru Învăţământul Rural

Page 15: Proiect Inv Rural Geografie Ec

Introducere în geografia economică

Consecinţa principală a exploziei demografice constă în modificarea ponderii diverselor regiuni geografice în populaţia Globului Populaţia împreună cu factorii tehnici şi resursele naturale constituie baza oricărui sistem economic

împreună cu partea europeană a Rusiei). Americile şi Australia deţin cele mai mari disponibilităţi de spaţiu locuibil, aici populaţia fiind concentrată în regiunile litorale. Africa nu este un continent suprapopulat decât prin prisma dezvoltării economice dar continuarea exploziei demografice poate conduce la efecte dezastruoase din punctul de vedere al echilibrului ecologic. Trei sferturi din populaţia Globului este concentrată pe numai 8,6% din suprafaţa acestuia. Problemele pe care le ridică explozia demografică nu ţin de lipsa de spaţiu ci de incapacitatea asigurării unor condiţii acceptabile de viaţă în ţările în curs de dezvoltare. O altă tendinţă modernă este aceea a concentrării progresive a populaţie în regiunile litorale, în paralel cu creşterea ponderii regiunilor cu climă caldă în defavoarea celor temperate, considerate optime dezvoltării societăţii. În regiunile tropicale o excepţie de la concentrarea în lungul litoralului o constituie regiunile înalte cu un climat mai clement, altitudinea atenuând excesele climatului. Măsura comună a repartiţiei populaţiei, densitatea, are o valoare relativă. Densităţile corespund unor realităţi economice şi sociale diferite. Multe regiuni slab populate nu sunt lipsite de resurse (Siberia, Canada) dar sunt limitate climatic. Tehnicile actuale permit şi valorizarea unor regiuni aparent sterile, cazul Arabiei Saudite unde sistemele de irigaţii au smuls deşertului peste 2 mil.ha. Vaste întinderi precum cele menţionate din zona boreală sau din cea ecuatorială (Amazonia, Kalimantan, Noua Guinee) pot constitui o rezervă de spaţiu dar costul punerii în valoare este considerabil iar efectele ecologice sunt imprevizibile. Eficacitatea productivă a populaţiei Globului este la fel de inegală. Astfel, 75% din producţia industrială este asigurată de un număr redus de state, a căror populaţie nu depăşeşte 20% din totalul mondial. Dezechilibrul între resurse şi necesităţi nu provine totdeauna din insuficienţa sau absenţa acestora ci din slaba utilizare a celor disponibile, mai ales a resurselor umane. Putem vorbi de o veritabilă risipă de energie umană, de viaţă în ultimă instanţă (statele slab dezvoltate au un nivel mult mai ridicat al mortalităţii). La efective comparabile de populaţie corespund realităţi umane diferite. Puterea unui stat nu se mai măsoară neapărat în numărul de oameni ci în capacitatea acestora de a gestiona eficient resursele de care dispun de a le potenţa la un nivel competitiv, aşa cum este cazul unor state de mici dimensiuni din Europa : Elveţia, Belgia, Olanda etc.

Test de autoevaluare 1. 2 Studierea acestui subcapitol v-a oferit câteva elemente esenţiale pentru a înţelege importanţa studiului populaţiei în abordarea geografiei economice. a) Încercaţi să surprindeţi elementele de interes major ale evoluţiei actuale a populaţiei mondiale, din perspectivă economică. b)Plecând de la figurile 1.2 şi 1.3 stabiliţi care sunt corelaţiile dintre nivelul dezvoltării economice şi explozia demografică. Comparaţi categoriile de state prezentate în text cu valorile indicatorilor cartografiaţi.

Proiectul pentru Învăţământul Rural 7

Page 16: Proiect Inv Rural Geografie Ec

Introducere în geografia economică

8 Proiectul pentru Învăţământul Rural

Reţine!

Comentarii la aceste probleme sunt inserate la sfârşitul capitolului Subcapitolul parcurs oferă o imagine de ansamblu a potenţialului uman al Planetei, introducere necesară înţelegerii : -importanţei factorului uman în dezvoltarea economică -inegalităţilor şi decalajelor existente între state - relativităţii diviziunii obişnuite a statelor lumii în două categorii aparent opuse : state dezvoltate şi state în curs de dezvoltare

1.3 GENEZA ŞI CONTRADICŢIILE ECONOMIEI MODERNE Cheia inegalităţilor şi decalajelor economice care separă statele Globului este deţinută de geneza economiei capitaliste Concurenţa este esenţială pentru succesul unei economii de piaţă deşi în prezent cooperarea tinde să o înlocuiască

Economia modernă se află în plină fază de accelerare a mutaţiilor structurilor economice şi a raporturilor internaţionale a)Economia capitalistă (de piaţă) Acest tip de economie este fondat pe principiul liberei concurenţe şi al iniţiativei individuale. Se sprijină pe crearea întreprinderilor care au drept scop îmbogăţirea fondatorului prin utilizarea forţei de muncă salariate, remunerată iniţial la un tarif impus, negociat mai târziu de către organizaţiile sindicale. Economia capitalistă prezintă originalitatea dominanţei activităţilor industriale şi a serviciilor. Importanţă schimburilor este amplificată, stimulând activităţile diverse şi speculaţiile financiare. Dezvoltarea şi diversificarea consumului este o altă caracteristică, stimulând expansiunea la nivel mondial. Introducerea acestui mod de producţie a antrenat o transformare completă a tuturor sectoarelor economice. Piaţa capitalistă este dominată de interesul profitului, obţinut direct sau prin plasamente bancare ca rezultat al unui bilanţ în care sunt incluse toate cheltuielile. Evoluţia continuă a economiei capitaliste a dus la reducerea progresivă a numărului de întreprinderi prin concentrare, deşi sunt înfiinţate continuu noi întreprinderi. Concurenţa acerbă conduce la crearea holdingurilor, trusturilor, concernelor, cartelurilor, fiecare dorind o parte cât mai însemnată din piaţa de desfacere. Concurenţa îmbină două procese simultane : crearea sferelor de influenţa şi lărgirea pieţei interne de consum. Aceasta din urmă stimulează dezvoltarea tehnicilor şi creşterea necesităţilor fără a exclude crizele periodice, de supraproducţie sau financiare. Expansiunea capitalismului a fost stimulată de acţiunile marilor puteri europene : -valorificarea spaţiilor slab locuite din zona temperată a Lumii Noi, prin producţia de materii prime agricole la preţuri coborâte de către colonişti furnizaţi de excedentul populaţiei europene aflată în plină explozie demografică (sec. XVII-XIX); -organizarea politico-militară a întreprinderilor europene de exploatare a resurselor naturale din ţările tropicale, utilizând structurile sociale şi forţa de muncă locală. Prima acţiune a creat în timp economii paralele celor europene, furnizând la rândul lor modele noi de exploatare, producţie şi consum. A doua acţiune a dus la crearea imperiilor coloniale care au introdus/generalizat economia monetarizată sau a amenajat condiţii de producţie, îndeosebi în

Page 17: Proiect Inv Rural Geografie Ec

Introducere în geografia economică

Proiectul pentru Învăţământul Rural 9

Principala reacţie la economia capitalistă a constituit-o crearea economiilor de tip comunist Prăbuşirea economiilor de tip comunist după 1990 a condus la apariţia unui vast spaţiu aflat în tranziţie spre economia de piaţă O altă reacţie, cu urmări contradictorii a fost procesul de decolonizare

agricultură şi minerit. Colonia absorbea astfel o parte din capitalul metropolei, degrevată de o parte din riscuri. Intrarea în competiţie a unor noi puteri economice (Germania, Japonia) a condus la exacerbarea competiţiei pentru exploatarea regiunilor tropicale, generând faza imperialistă a colonialismului. b)crearea economiilor de tip comunist Apariţia acestora a fost generată de crizele succesive ale economiei capitaliste şi de exacerbarea conflictelor imperialiste. La baza sa stă ideologia comunistă care substituie profitul privat unei finalităţi sociale distributive. Dintre căile de impunere a acestui tip de economie modelul sovietic s-a remarcat prin durata şi impactul său. Acest model presupune crearea unei puternice industrii de echipament, puternic angrenată în aplicaţiile militare (industria grea) în paralel cu colectivizarea agriculturii şi înlocuirea serviciilor private prin servicii publice controlate strict. Economia de tip comunist este o economie strict planificată, centralizată şi dirijată de un aparat birocratic politico-economic supradimensionat al cărui scop declarat era crearea unei economii puternice capabile să concureze economia capitalistă. Mobilizarea excesivă a resurselor şi concentrarea investiţiilor în industria grea, în dauna producţiei de bunuri şi a agriculturii a condus la apariţia unei decalaj între producţie şi consum, germene al crizei care a condus la prăbuşirea sistemului comunist. Acest decalaj a condus şi la căutarea unor alternative bazate pe autogestiune (Iugoslavia) sau pe descentralizare şi responsabilizare a factorilor locali, aşa numitul socialism de piaţă (China), în care miza o constituie crearea unor zone speciale, în care capitalismul este permis. Piaţa relativ închisă creată de ţările comuniste a perturbat sistemul comercial al statelor capitaliste, în consecinţă apărând noi pieţe, extrem de dinamice, în imediata vecinătate (dragonii şi tigrii din sud-estul Asiei, Turcia, Grecia sau statele latino-americane şi cele arabe petroliere etc.), în paralel cu multiplicarea paradisurilor fiscale şi financiare. Fostele state comuniste sunt încă marcate de disfuncţii derivate din consolidarea mentalităţilor paternaliste şi a pasivităţii în perioada comunistă ori din aplicarea greşită a unor politici de transfer al proprietăţii. În cadrul rigid al economiei comuniste mai rămân doar două state, Cuba şi Coreea de Nord sau unele enclave izolate, transformate în paradis al tuturor formelor de trafic ilegal (Transnistria, unele regiuni caucaziene etc.). Viabilitatea economiei de tip comunist s-a dovedit utopică deşi succesele din prima fază creaseră convingerea competitivităţii sale generată de refuzul mondializării. Odată integrată în circuitele economice mondiale a fost pusă în imposibilitatea menţinerii capacităţilor de producţie create generând o criză multiplă cu efecte de lungă durată, multe dintre statele care au cunoscut acest regim sunt încă departe de a se fi înscris pe un trend ascendent (cazul României este tipic). c)decolonizarea Cel mai important eveniment politic produs după 1945 în fostele state

Page 18: Proiect Inv Rural Geografie Ec

Introducere în geografia economică

Conceptul de dezvoltare durabilă a fost impus în cadrul PNUD (Programul Naţiunilor Unite pentru Dezvoltare) de către G. H. Brundtland (1987)

coloniale grevate de probleme sociale şi economice insurmontabile. Caracteristica esenţială a acestor state constă în acumularea unui enorm decalaj faţă de statele dezvoltate, explicabil doar în contextul politicii imperialiste a marilor puteri. Slaba coeziune naţională, precaritatea pieţei interne, nivelul redus al instrucţiei şi asistenţei sanitare, incapacitatea asigurării cu locuri de muncă a populaţiei aflată într-o spectaculoasă explozie demografică, constituie simptomele unei situaţii practic insolvabile. Apariţia relaţiilor de tip neocolonial, bazate pe creditare şi impunerea unor tarife, a adâncit decalajele şi a aruncat multe dintre fostele colonii într-o criză fără ieşire. Naţionalizarea unor resurse de mare interes (petrol, minereuri) a atenuat criza dar în cele mai multe cazuri aceste măsuri au fost înăbuşite prompt de către statele dezvoltate prin boicoturi, blocade şi sancţiuni. Pe plan politic, apariţia mişcării ţărilor nealiniate a creat o anumită solidaritate între aceste state, abandonată în timp pe măsura impunerii unor relaţii clientelare cu statele puternice. Evoluţiile din ultimele decenii, îndeosebi după căderea comunismului, a produs diferenţieri majore între fostele state coloniale, pornind de la diferenţele de potenţial natural sau economic. Statele cu resurse bogate sau aflate în proximitatea pieţelor de desfacere occidentale s-au detaşat treptat, având deja structuri economice moderne (America Latină şi statele arabe petroliere) spre deosebire de Africa Subsahariană sau unele state sud-asiatice, dominant agricole. O categorie aparte sunt noile state industriale, care s-au apropiat şi mai mult de standardele occidentale (Coreea de Sud, Taiwan, Singapore etc.). Cei doi mari giganţi demografici, China şi India, se disting prin coexistenţa unor regiuni subdezvoltate cu regiuni deja puternic ancorate în circuitele mondiale.

Figura 1.3 Produsul intern brut în anul 2002 (cf. Banca Mondială)

10 Proiectul pentru Învăţământul Rural

Page 19: Proiect Inv Rural Geografie Ec

Introducere în geografia economică

Proiectul pentru Învăţământul Rural 11

De reţinut : Globalizarea este rezultatul convergenţei continui a unor sisteme economice locale, începând din Neolitic, proces accelerat prin crearea unei pieţe mondiale unice, după 1950 Globalizarea şi mondializarea a produs doua serii de consecinţe durabile : de natură tehnică şi de natură social-economică

d)Globalizarea şi mondializarea Manifestarea unor probleme grave ale lumii contemporane care exprimă pericolul unor disfuncţii social-economice şi naturale de mare amploare a impus o serie de concepte printre care şi acela al dezvoltării durabile. Acesta exprimă înţelegerea structurii sistemice a lumii care, printr-o funcţionalitate echilibrată, asigură menţinerea durabilităţii structurilor naturale, a resurselor necesare vieţii şi poate garanta libertatea politică sau securitatea umanităţii la orice nivel. Fundamentat la convenţia ONU asupra mediului şi dezvoltării (Rio de Janeiro în 1992) acest concept nu este decât rezultatul unor preocupări anterioare, generate de observarea unui decalaj între potenţialul resurselor naturale şi dezvoltarea economică. În fond, dezvoltarea durabilă este strâns legată de alte două concepte moderne : creşterea economică (care impune existenţa unor limite ale creşterii) şi dezvoltarea umană. Creşterea economică pune accent pe relaţia directă dintre sporirea producţiei economice şi dezvoltare, prima fiind considerată o condiţie a celeilalte. Dezvoltarea umană presupune calitatea vieţii şi respectarea drepturilor naturale ale individului, între care libertatea politică este cea mai importantă. Realizarea acestui obiectiv presupune eliminarea unor tare tradiţionale ale societăţii, printre care sărăcia este cea mai acută. Dezvoltarea durabilă integrează creşterea raţională şi dezvoltarea umană, vizând trei obiective principale : respectul integrităţii mediului, dezvoltare prin eficienţă economică şi garantare a justiţiei sociale, inclusiv a drepturilor generaţiilor viitoare. Necesitatea aplicării unei politici globale este un imperativ al zilelor noastre, departe încă de un consens, date fiind interesele unor state sau structuri multinaţionale. Convergenţa sistemelor economice locale stă la originea globalizării. Treptat, aceste sisteme au intrat într-o interacţiune profundă creându-se sistemul economic mondial în care rolul principal l-au avut europenii. S-a impus astfel un model universal de organizare socială, economică şi adesea culturală, prin colonizare sau dominaţie politică. Acest proces de extindere la scară planetară este cunoscut sub numele de mondializare, manifestat iniţial doar la nivelul schimburilor economice, stimulate de răspândirea unor moduri de consum care necesitau resurse complementare. Ulterior mondializarea a cuprins şi fluxurile de capital, reţelele de comunicaţii, schimbul de idei şi de bunuri culturale, pe fondul unei mobilităţi tot mai accentuate a populaţiei. Omogenizarea producţiei şi a consumului sub efectul constituirii unor mari corporaţii, trusturi, cu activităţi extinse la nivel mondial s-a produs după 1950. Pentru a elimina ingerinţele acestora în echilibrul pieţelor de materii prime, capital, resurse umane etc. au fost create organisme de anvergură mondială al căror scop este tocmai eliminarea oricăror dezechilibre. Dintre acestea, ONU se distinge ca un instrument al noii ordini mondiale, pe toate planurile. Procesul de integrare multiplă în structurile mondiale, în scopul asigurării dezvoltării durabile şi evitării unor disfuncţii majore ale geosistemului, ca formă completă a mondializării, este cunoscut sub numele de globalizare.

Page 20: Proiect Inv Rural Geografie Ec

Introducere în geografia economică

12 Proiectul pentru Învăţământul Rural

GATT este sigla Acordului General pentru Tarife şi Comerţ

Acest proces a cuprins după 1950 toate statele lumii, fiind încă în curs. Principalii beneficiari par deocamdată tot statele dezvoltate ale căror interese nu coincid decât rareori cu cele ale statelor în curs de dezvoltare. Globalizarea ca proces social-economic de anvergură al epocii contemporane este inevitabilă. Efectele negative par a fi atenuate de noile tehnologii informaţionale care permit cunoaşterea şi stăpânirea mai eficientă a tuturor problemelor cu care se confruntă omenirea în acest nou mileniu. e)efectele mondializării şi ale globalizării O primă categorie de efecte sunt cele generate de mutaţiile tehnice. Industria, ca principală ramură ce înglobează inovaţiile tehnologice, s-a transformat profund în statele dezvoltate devenind o activitate tot mai puţin consumatoare de forţă de muncă şi în care cheltuielile de transport s-au diminuat în favoarea celor legate de promovare (marketing), formele de localizare modificându-se radical. Domeniul transportului de mărfuri a cunoscut transformări importante legate de reducerea duratei de transport, regularitatea şi reducerea costurilor, vizibile în apariţia transportului multimodal şi intermodal (containerizare), vector al mondializării economiei prin sistemele de transbordare de la un mod de transport la altul. Telecomunicaţiile au produs o veritabilă revoluţie prin transmiterea automată a informaţiei la distanţă au permis delocalizarea anumitor funcţii dar şi segmentarea spaţială a activităţilor. Mijloacele de telecomunicaţii au fost dublate recent de mijloacele telematice (transfer de fişiere, documente etc.). O a doua categorie de mutaţii sunt cele economice şi sociale care cuprind trei etape succesive : -internaţionalizarea (dezvoltarea fluxurilor de export); -transnaţionalizarea (dezvoltarea fluxurilor de investiţii); -formarea economiei globale (apariţia reţelelor mondiale de producţie şi schimb). Creşterea fără precedent a fluxurilor de bunuri şi servicii a fost impulsionată de politica de liberalizare impusă de GATT. Mărirea intensităţii fluxurilor a cuprins şi schimburile tehnologice care însoţesc globalizarea financiară ce a lărgit aria de influenţă a marilor întreprinderi. Asistăm la o concentrare continuă a unor grupuri gigant mai ales în domeniul extracţiei petroliere sau al activităţilor bancare. Cu toate declaraţiile politice care fac din mondializare un ţel indispensabil progresului, intervenţionismul şi protecţionismul sunt încă prezente, de multe ori sub forma dumpingului. Mondializarea economiei a avut ca efect şi separarea tot mai vizibilă a două mari categorii de firme : marile grupuri economice şi întreprinderile mici şi mijlocii (IMM). Mutaţiile menţionate au acţionat inevitabil asupra localizării activităţilor, producându-se o regrupare a industriilor şi serviciilor în parcurile industriale sau tehnologice, vectori ai implantării inovaţiilor. La scară regională aceste mutaţii au determinat criza industriilor tradiţionale care a impus ample politici de reconversie. În acest fel transferul tehnologic a

Page 21: Proiect Inv Rural Geografie Ec

Introducere în geografia economică

Reţine!

devenit vectorul principal al modernizării deşi statele dezvoltate nu difuzează totdeauna cele mai noi prototipuri, existând un apanaj asupra celor considerate strategice. Mondializarea face însă ca posibilitatea controlului acestui transfer să fie diminuată, dovadă fiind extinderea rapidă a producţiei de tehnologie informatică spre statele asiatice.

Test de autoevaluare 1. 3.

Acest subcapitol a prezentat succint principalele evoluţii care au condus la crearea pieţei mondiale unice. a) Comentaţi rolul specific fiecărei categorii de state în cadrul acestui proces. Corelaţi aceste comentarii cu distribuţia inegală a produsului intern brut prezentată în figura 1.4. b) Încercaţi să surprindeţi diferenţele semantice dintre globalizare, mondializare şi internaţionalizare. Comentarii la aceste probleme sunt inserate la sfârşitul capitolului

Acest subcapitol vă introduce în problematica generală a dezvoltării economice, sub toate aspectele sale. Esenţial în acest proces este modul în care fiecare stat reuşeşte să se integreze în piaţa mondială fără a renunţa la prerogativele suveranităţii. Trebuie reţinută astfel importanţa efectelor mondializării în găsirea unor soluţii la situaţiile de criză, adesea inevitabile.

RĂSPUNSURI ŞI COMENTARII LA ÎNTREBĂRILE DIN TESTELE DE AUTOEVALUARE

Testul de autoevaluare 1.1. a) trebuie urmărită poziţia geografiei economice mai întâi în ansamblul disciplinelor uman-geografice, conexiunile cu unele discipline fizico-geografice şi în final raporturile interdisciplinare, în speţă cu disciplinele economice b) pentru căutarea acestor puncte comune trebuie definit obiectul de studiu al fiecărei discipline de bază a geografiei umane (populaţia, aşezările umane şi activităţile productive). În acest mod se va observa ca omul este elementul central privit însă din unghiuri diferite : ca fiinţă supusă unor constrângeri biologice şi social-economice în cazul geografiei populaţiei; în calitate de transformator al spaţiului geografic prin crearea sistemelor de aşezări, în cazul geografiei aşezărilor şi a

Proiectul pentru Învăţământul Rural 13

Page 22: Proiect Inv Rural Geografie Ec

Introducere în geografia economică

14 Proiectul pentru Învăţământul Rural

sistemelor productive, în cazul geografiei economice. Toate acestea stau la baza creării sistemelor teritoriale complexe. Testul de autoevaluare 1.2. a)Elementele de interes major ale evoluţiei actuale a populaţiei mondiale, din perspectivă economică derivă din existenţa unor mari diferenţe dinamice şi structurale între statele Globului. Consecinţa principală a acestor diferenţe o constituie dezvoltarea mobilităţii spaţiale a populaţiei, în special a forţei de muncă, sprijinită de dezvoltarea fără precedent a mijloacelor tehnice de deplasare la distanţă. Alte consecinţe decurg din amplificarea decalajelor economice dintre state ca efect al creşterii inegale a populaţiei. b)Analiza celor două materiale cartografice pune în evidenţă existenţa unei strânse legături între explozia demografică şi indicele dezvoltării umane. Dincolo de aceasta există numeroase neconcordanţe, state cu o creştere demografică rapidă putând înregistra un indice al dezvoltării umane mediu sau ridicat, la popul opus, state cu o creştere demografică redusă având un indice al dezvoltării umane mediu sau redus. Testul de autoevaluare 1.3. a)Fiecare categorie de state are un rol specific în procesul de mondializare strâns legat de distribuţia inegală a produsului intern brut, ca indicator al puterii şi bogăţiei unei ţări. Motorul acestui proces l-au constituit totdeauna statele puternice, cu o economie avansată. Interesele acestora pot determina însă beneficii importante şi pentru acele state în curs de dezvoltare care dispun de resurse importante sau de o poziţie geografică deosebită. b)Termenii menţionaţi acoperă aparent pot fi confundaţi foarte uşor, înglobând fiecare ideea difuziunii şi generalizării unor modele social-economice sau culturale. O analiză atentă poate surprinde o anumită subordonare, primul termen fiind mai cuprinzător spre deosebire de ultimii doi, limitaţi de regulă la aspectele economice sau politice.

Page 23: Proiect Inv Rural Geografie Ec

Introducere în geografia economică

Proiectul pentru Învăţământul Rural 15

LUCRAREA DE VERIFICARE NR. 1 Lucrarea de verificare solicitată implică activităţi care necesită cunoaşterea capitolului introductiv al cursului de Geografie economică. Răspunsurile la întrebări vor fi transmise prin poştă tutorelui pentru comentarii, corectare şi evaluare. Pe prima pagină a lucrării se vor scrie următoarele : -titulatura acestui curs -numărul lucrării de verificare -numele şi prenumele cursantului (acestea se vor menţiona pe fiecare pagină) -adresa cursantului Fiecare răspuns va trebui să fie clar exprimat şi să nu depăşească 250 de cuvinte. Pentru uşurinţa corectării lăsaţi o margine de circa 5 cm, precum şi o distanţă similară între răspunsuri. Menţionaţi totodată, specializarea universitară absolvită, anul absolvirii, şcoala unde activaţi şi poziţia în cadrul corpului profesoral. Care erau aşteptările dumneavoastră de la acest curs? Problemele la care trebuie să răspundeţi sunt următoarele :

1) Credeţi că geografia economică se poate substitui în totalitate geografiei umane ? De reţinut că multă vreme, în perioada comunistă, această idee era larg acceptată.

2) Determinaţi principalele ramuri ale geografiei economice şi obiectul de studiu al acestora, plecând de la existenţa celor trei sectoare majore de activitate : primar, secundar şi terţiar.

3) Comentaţi modul în care dinamica, distribuţia spaţială şi structura populaţiei din judeţul de domiciliu influenţează dezvoltarea economică.

4) Explicaţi conceptul de explozie demografică. 5) Comentaţi relaţia dintre economia capitalistă şi globalizare. 6) Explicaţi efectele implantării economiei centralizat planificate de tip sovietic în

statele est-europene În evaluarea răspunsurilor fiecare problemă va fi notată cu maximum 10 puncte, iar nota finală va reprezenta media aritmetică a notărilor parţiale.

Bibliografie minimală

Braudel F., (1987), Timpul lumii, Edit. Meridiane, Bucureşti Iaţu C., Muntele I., (2002), Geografia economică, Edit. Economica, Bucureşti Neguţ S. (coord.), (2002), Geografia economică mondială, Edit. Ştiinţifică, Bucureşti Velcea I., Ungureanu Al., (1993), Geografia economică a lumii contemporane, Edit. Şansa SRL, Bucureşti Wallerstein I., (1991-1993), Sistemul mondial, vol I-IV, Edit. Meridiane,

Bucureşti

Page 24: Proiect Inv Rural Geografie Ec

Geografia activităţilor primare : Premisele naturale şi antropice

Unitatea de învăţare nr.2 GEOGRAFIA ACTIVITĂŢILOR PRIMARE: PREMISELE NATURALE ŞI ANTROPICE

Cuprins Pagina Obiectivele unităţii de învăţare nr. 2 16 2.1. Premisele naturale ale dezvoltării agriculturii 16 2.2. Premisele social-economice ale dezvoltării agriculturii 20 2.3. Distribuţia spaţială a suprafeţelor agricole 23 Răspunsuri şi comentarii la teste 26 Lucrarea de verificare nr. 2 27 Bibliografie minimală 28 OBIECTIVELE unităţii de învăţare nr. 2 După studierea acestui capitol vei fi capabil să înţelegi mai bine :

• că localizarea activităţilor agricole este strâns dependentă de condiţiile naturale dar şi de nivelul de dezvoltare tehnică a societăţii

• că agricultura este un factor esenţial în modelarea peisajului geografic • ce sunt structurile agrare şi sistemele de cultură • care este repartiţia resurselor funciare la nivel global, regional şi local • care sunt limitele spaţiului agrar mondial • care sunt principalele tendinţe ale dezvoltării agriculturii contemporane

2.1 PREMISELE NATURALE ALE DEZVOLTĂRII AGRICULTURII Geografia agriculturii s-a dezvoltat iniţial sub forma unei ramuri a

geografiei economice cu caracter descriptiv, axată pe ierarhizarea şi clasificarea regiunilor după nivelul producţiei agricole sau al modului de utilizare a terenurilor. Orientarea cantitativistă a introdus abordarea cauzală, accentuată în ultimele decenii de progresele tehnicii informaţionale.

Căutarea logicii spaţiale a diferenţierilor observate şi a distribuţiei activităţilor de profil este obiectivul studiilor de geografie a agriculturii

Un punct de plecare esenţial în abordarea teoretică a localizării activităţilor agricole l-a avut opera economistului german J.von Thünnen (1826). Acesta explică modul în care formele de utilizare a solului şi intensivitatea producţiei agricole variază în funcţie de distanţa faţă de piaţă, în condiţiile unui mediu natural relativ omogen şi a unei economii liberale. Numită renta localizării, această funcţie presupune o dispunere concentrică a specializărilor agricole în jurul marilor centre consumatoare. Prima centură se specializează în producţie de legume şi lactate, mai perisabile, urmată de o centură forestieră, de protecţie ecologică şi de cele specializate în culturi cerealiere, tehnice iar la extremitate, în zootehnie extensivă. Acest model simplu a fost ameliorat ulterior prin luarea în calcul a unor constrângeri precum diversitatea mediului fizic, existenţa unor axe de comunicaţie sau a unor aglomeraţii urbane multipolare. Meritul acestui model, cu toate criticile ulterioare constă în impunerea constrângerilor spaţiale şi economice alături de cele derivate din interacţiunile mediului în explicarea peisajelor rurale.

16 Proiectul pentru Învăţământul Rural

Page 25: Proiect Inv Rural Geografie Ec

Geografia activităţilor primare : Premisele naturale şi antropice

Proiectul pentru Învăţământul Rural 17

Agricultura a devenit în principala formă de modificare a ecosferei Factori naturali impun producţiei agricole o serie de limite geografice, definite de regimul termic, higrometric sau pluviometric Potenţialul bio-pedo-climatic cuprinde suma constrângerilor şi favorabilităţilor factorilor naturali implicaţi în desfăşurarea activităţilor agricole Relieful influenţează decisiv practicarea agriculturii, fiind unul din elementele cel mai eficient stăpânite de către om atunci când tehnicile utilizate sunt ingenioase

Geografia agriculturii a devenit o disciplină aplicativă, integrată într-un context interdisciplinar, vizând amenajarea teritoriului şi asigurând înţelegerea impactului antropic. Omul nu s-a născut agricultor ci a ajuns în această ipostază după sute de mii de ani de hominizare, de evoluţie biologică, tehnică şi culturală. Abia în Neolitic (cca 10 000 de ani în urmă), a început să cultive plante şi să crească animale, domesticite de el însuşi, introducându-le şi multiplicându-le în cele mai diverse locuri, transformând astfel ecosistemele naturale în ecosisteme cultivate, artificializate. Premisele naturale ale localizării activităţilor agricole se manifestă sub forma unor potenţialităţi, în sensul existenţei unor condiţii a căror valorizare depinde de nivelul tehnic propriu fiecărei societăţi. Potenţialul agricol al unei regiuni nu poate fi înţeles în forma abstractă a variabilelor fizico-geografice ci numai corelat cu aspectele concrete derivate din capacitatea omului de a le pune în valoare. Pe măsura evoluţiei tehnicilor, limitele impuse de factorii naturali se dovedesc a fi mai puţin intangibile, prin crearea unor hibrizi, modificarea unor componente naturale prin amendare, irigare, drenaj, adăpostire etc. Componentele potenţialului bio-pedo-climatic sunt ambivalente, acţionând atât ca factori limitativi (restrictivi) cât şi ca factori favorizanţi, în funcţie de contextul local. De exemplu, excesul de umiditate poate limita dezvoltarea agriculturii în zona temperată, pe terenuri plane, dar devine un factor favorizant în Asia Musonică, în aceleaşi condiţii morfologice. Solul este un prim element al acestui potenţial, fiind un element instabil al suprafeţei terestre. Absent în ariile lipsite complet de viaţă, solul este fragil, dispărând acolo unde condiţiile de conservare şi reînnoire încetează. Pătura de sol se formează pe baza unui strat mobil, susceptibil a suporta o vegetaţie suficient de densă pentru a furniza elemente vitale combinaţiilor chimice complexe care au loc aici. Apar astfel diferenţe esenţiale în funcţie de prezenţa sau absenţa materialului grosier, permeabilitate, aciditate etc. Intervenţia activităţilor agricole întrerupe ciclul evolutiv al solului, implicând prelevarea anumitor substanţe în detrimentul procesului de formarea a solului. Solurile din zona tropicală sunt cele mai fragile, datorită accelerării spălării şi formării crustelor lateritice. Solurile din zona temperată oceanică sunt mai stabile prin impregnarea constantă cu umiditate atmosferică. Foarte instabile sunt solurile din regiunea mediteraneană, marcate de violenţa precipitaţiilor şi de ariditate sau cele din regiunea temperat-continentală, unde vântul şi precipitaţiile torenţiale favorizează eroziunea şi alunecările de teren. Relieful intervine prin caracteristicile hipsometrice, care impun limite altitudinale. Gradul de uniformitate a spaţiilor utilizate agricol este un factor esenţial. Se disting zonele plane, fără variaţii de relief, mai propice practicării unei agriculturi moderne, de cele fragmentate,

Page 26: Proiect Inv Rural Geografie Ec

Geografia activităţilor primare : Premisele naturale şi antropice

accidentate, care necesită un efort suplimentar de amenajare şi întreţinere. Expoziţia versanţilor este un alt factor favorizant sau restrictiv, în corelaţie cu elementele climatice.

Panta este elementul principal, acţionând în corelaţie cu alte componente ale potenţialului natural (climatice, biotice), prin declanşarea unor procese negative. Panta limitează tehnicile agricole moderne precum mecanizarea, impunând reducerea progresivă în altitudine a suprafeţelor agricole. În anumite situaţii (zona tropicală) se ajunge la o inversare a intensităţii utilizări agricole, prin amenajarea zonelor accidentate favorabil expuse. Relieful determină diferenţele de potenţial agricol, în funcţie de altitudine şi specializarea activităţilor agricole. Limitele altitudinale sunt dublate de limite latitudinale.

Plantele de cultură ca şi animalele domestice (mai puţin sensibile) s-au dezvoltate în condiţii specifice, cu un anumit necesar de căldură, luminozitate sau umiditate

Figura 2.1 Limitele latitudinale şi altitudinale ale culturii viţei de vie în Europa Agricultura a fost totdeauna dependentă de caracteristicile termice şi

de umiditate, factori care impun limite derivate din excesul sau insuficienţa acestora ca şi din variaţiile sezoniere. Aceste limite pot fi înlăturate prin amenajări costisitoare (asanarea, drenaj, irigaţii).

Consumul specific de apă diferă în funcţie de specie, condiţii termice, tip de sol

Fiecare fază de dezvoltare a plantei este strâns legată de condiţiile climatice. De exemplu, grâul necesită o temperatură minimă de 2-3° la germinaţie şi un optim termic între 0° şi 35°. Pentru a ajunge la maturitate, plantele au nevoie de o anumită cantitate de căldură, numită constantă termică : suma temperaturilor din zilele în care media termică depăşeşte 5° C. La cartof, acest indice variază de la 1300 la 3000° C, la porumb de la 1200 la 3700°, la grâu de la 2000 la 2300° C. Aceste valori stau la baza zonării culturilor agricole.

Un rol esenţial îl are lumina, prin intermediul căreia plantele

sintetizează substanţele organice şi minerale în decursul fotosintezei.

18 Proiectul pentru Învăţământul Rural

Page 27: Proiect Inv Rural Geografie Ec

Geografia activităţilor primare : Premisele naturale şi antropice

Durata şi intensitatea iluminării se constituie într-un factor limitativ, variind în corelaţie cu alte componente (latitudine, anotimp, nebulozitate).

Precipitaţiile constituie sursa de aprovizionare cu apă a plantelor, necesară formării soluţiilor nutritive şi dizolvării sărurilor minerale din sol, ajutând şi la transportul acestora în corpul plantelor sau la menţinerea echilibrului mecanic al celulelor şi ţesuturilor. Consumul de apă este destul de ridicat, pentru o unitate substanţă uscată formată se consumă de la 200 la 1000 unităţi de apă, dintre care cea mai mare parte (98-99.5%) este eliminată prin transpiraţie.

Necesarul de apă variază şi în funcţie de fazele de creştere a plantelor. Aşa numitele faze critice, în care consumul este maxim, se suprapun de regulă germinaţiei, înfloririi, formării boabelor, deci unor procese vitale în evoluţia plantei. Cunoaşterea acestor faze este esenţială pentru stabilirea momentului optim de irigare.

În funcţie de pretenţiile faţă de apă, se manifestă şi rezistenţa faţă de secetă. Se disting astfel :

-plante xerofite, rezistente la secetă, care pot fi cultivate şi în zone aride (mei, sorg, linte);

-plante mezofite, cu rezistenţă medie (porumb, secară, grâu, floarea soarelui);

-plante higrofite, care nu rezistă la secetă (orez, ovăz, cartof, in pentru fibră etc.). Activităţile agricole sunt limitate şi de factori biotici (plante sălbatice, paraziţi şi boli care pot concura sau parazita speciile cultivate). Concurenţa poate fi înlăturată mai uşor, prin tehnici agricole adecvate dar combaterea paraziţilor necesită tratamente chimice costisitoare. Se adaugă dăunătorii, specii de animale care distrug parţial sau total recoltele, caracteristice fiind insectele gregare (lăcuste) şi rozătoarele.

Proiectul pentru Învăţământul Rural 19

Reţine! Test de autoevaluare 2.1.

Acest subcapitol a prezentat succint modul în care elementele cadrului natural influenţează dezvoltarea activităţilor agricole. a)Încercaţi să surprindeţi elementele definitorii ale potenţialului agricol natural din judeţul dumneavoastră de domiciliu. b)Explicaţi, pe baza figurii 2.1., limitele latitudinale şi altitudinale ale culturii viţei de vie în Europa Comentarii la aceste probleme sunt inserate la sfârşitul capitolului

Page 28: Proiect Inv Rural Geografie Ec

Geografia activităţilor primare : Premisele naturale şi antropice

20 Proiectul pentru Învăţământul Rural

Acest capitol v-a introdus în problematica premizelor naturale ale activităţilor agricole. În acest mod aţi înţeles că agricultura, spre deosebire de alte activităţi economice se distinge printr-o mai mare dependenţă de constrângerile bio-pedoclimatice.

2.2 PREMISELE SOCIAL-ECONOMICE ALE DEZVOLTĂRII AGRICULTURII Agricultura, deşi dependentă de premisele naturale, suportă şi constrângerile inerente societăţii, derivate din evoluţia culturii şi civilizaţiei umane

Agricultura nu a apărut oriunde ci în acele arii în care existau anumite premise naturale : plante valoroase biologic, susceptibile a fi cultivate, specii de animale productive. Se adaugă existenţa unor condiţii sociale : solidaritatea umană, dorinţa de acţiune colectivă, gradul de structurare şi organizare a comunităţilor preistorice. Aceste condiţii au fost întrunite mai ales în medii aparent ostile, în regiuni subtropicale aride, situate în apropierea unui mare curs de apă (Valea Nilului, Mesopotamia de ex.). Procesul de trecere de la o economie de pradă (cules, vânat, pescuit) la agricultură este cunoscut sub numele de Revoluţia neolitică. Aceasta s-a manifestat în mai multe regiuni ale Globului, independent, mai întâi în Orientul Apropiat, apoi şi în estul Asiei sau în America Centrală. Tehnicile agricole s-au bazat încă de la început pe irigaţii, factor de mărire a coeziunii sociale. Esenţială a fost şi specializarea timpurie în cultura plantelor sau creşterea animalelor, impulsionând astfel comerţul. Tranziţia la agricultura propriu-zisă a durat cel puţin un mileniu, revoluţionând complet modul de viaţă al oamenilor sub aspect tehnic, economic şi cultural. Dezvoltarea acestui mod de viaţă sedentar a fost condiţionată de o serie de inovaţii care au permis exploatarea pe scară largă a unor noi resurse : secera, cuţitul, măcinatul, depozitarea produselor, ceramica, toporul, securea, toate cu un rol major în defrişarea şi întreţinerea terenurilor, recoltarea produselor sau construcţia locuinţelor şi anexelor. Primele urme ale unor cereale cultivate (alacul, grâul amidonier) datează de circa 9500 ani. Cultivarea orzului, mazărei, lintei, năutului sau inului este atestată acum 9 000 ani. Domesticirea animalelor datează de circa 16000 ani pentru câine, 9500 pentru capră, 9200 pentru porc, 9000 pentru oaie, 8400 pentru bovine şi 5500 pentru măgar. Expansiunea agriculturii neolitice a cunoscut doua forme : colonizarea progresivă a teritoriilor anterior neocupate sau aflate în stăpânirea populaţiilor de vânători şi culegători; transmiterea din aproape în aproape a uneltelor, speciilor de animale domestice şi de plante, a cunoştinţelor, modurilor de punere în valoare spre spaţiile ocupate de populaţiile de vânători şi culegători, convertite astfel la agricultură. Trecerea la agricultură a fost punctul de plecare al operei de transformare a naturii, de creare a peisajelor agrare, conforme tehnicilor specifice, obişnuinţelor sociale sau sistemelor economice. Aceste peisaje deşi variate se disting prin existenţa unor structuri fundamentale similare. Ocuparea şi aproprierea unei porţiuni a suprafeţei terestre,

Page 29: Proiect Inv Rural Geografie Ec

Geografia activităţilor primare : Premisele naturale şi antropice

Proiectul pentru Învăţământul Rural 21

Structurile agrare se referă la existenţa unor legături profunde şi durabil între om şi teritoriu, exprimate prin peisaje rurale (agrare specifice.

transformarea sa în teritoriu, utilizat şi amenajat, duce la apariţia unor elemente distincte, constitutive structurilor agrare : -moşia, teritoriul pe care se regrupează o comunitate rurală, pentru a-l defrişa şi cultiva, asupra căruia îşi exercită anumite drepturi juridice; -ogorul, o întindere de teren individualizată din punct de vedere agronomic, fie ca urmare a unor calităţi naturale sau prin amenajările întreprinse de către om (terasări, irigaţii etc.); -habitatul rural, vatra satului, cu gospodăriile şi anexele lor a căror grupare corespunde fie condiţiilor naturale fie modului de organizare socială (grupat, disociat sau dispers).; -morfologia agrară, adică aspectul, conturul parcelelor, al drumurilor de exploatare, dispunerea relativă a câmpurilor cultivate, a pădurilor, şi păşunilor, într-o moşie. Se disting două tipuri : câmpuri deschise (oppenfield), mai frecvente în câmpii şi câmpuri închise (infield, bocage), mai frecvente în regiunile colinare sau muntoase; -sistemul de cultură care cuprinde tehnicile de cultura, asociaţiile de plante şi asolamentul, elemente mai dinamice. Structurile agrare sunt rezultatul interferenţei mai multor categorii de factori : -factorii agronomici, care impun selecţia anumitor asociaţii de plante în funcţie de condiţiile ecologice locale, rezultând astfel fie sisteme de cultură monoculturale fie policulturale, unele dintre ele extrem de rigide, greu de modificat datorită performanţelor productive (cazul culturii orezului în Asia); -factorii sociologici, în primul rând coeziunea socială care distinge agricultura individualistă de cea comunitară, apoi inegalitatea socială, motor al modificării structurilor agrare, în general distingându-se marile domenii de proprietatea ţărănească individuală la care se pot adăuga terenurile comunale şi cele ale statului (în Europa). Din aceasta derivă modul de exploatare (direct sau indirect), sursă a unor tensiuni sociale rezolvate cel mai adesea prin intermediul reformelor agrare; -factorii demografici intervin fie prin creşterea presiunii demografice, care determină extinderea suprafeţelor agricole sau prin scăderea acesteia cu efecte contrare în trecut, mult reduse astăzi prin mecanizarea avansată a lucrărilor agricole; -factorii economici sunt la fel de importanţi, prin intermediul modelul economic de organizarea a activităţilor agricole, de la cel subzistenţial, orientat spre autoconsum, la cel speculativ, orientat spre piaţă. Poate fi adăugat modelul colectivist, impus în fostele state comuniste.

Page 30: Proiect Inv Rural Geografie Ec

Geografia activităţilor primare : Premisele naturale şi antropice

Reţine : Figura 2.2 Schema sistemului productiv din agricultură

Structurile agrare constituie baza sistemului productiv din agricultură. Evoluţia acestuia a condus în timp la apariţia filierelor agro-alimentare care înglobează baza materială/imaterială a producţiei, sistemul de producţie şi infrastructura de valorificare/desfacere a mărfurilor rezultate. Activităţile agricole sunt astfel organizate în sistem antreprenorial similar celor industriale sau de deservire. Rolul politicilor agricole devine astfel tot mai important, atât în ţările dezvoltate cât şi în cele în curs de dezvoltare.

22 Proiectul pentru Învăţământul Rural

Page 31: Proiect Inv Rural Geografie Ec

Geografia activităţilor primare : Premisele naturale şi antropice

Test de autoevaluare 2. 2. Acest subcapitol v-a informat asupra modului în care elementele cadrului social-economic influenţează dezvoltarea activităţilor agricole. a) Încercaţi să surprindeţi evoluţia formelor de proprietate şi exploatare a terenurilor agricole din localitatea de domiciliu, în special după 1989. b) Pe baza figurii 2.2, efectuaţi o analiză a bazei tehnico-materiale a agriculturii din localitatea de domiciliu Comentarii la aceste probleme sunt inserate la sfârşitul capitolului.

2.3 DISTRIBUŢIA SPAŢIALĂ A SUPRAFEŢELOR AGRICOLE Din spaţiul ocupat de către om o parte importantă este destinată

agriculturii : 60% (3,6 Md. Ha),1,4 Md. ha constituind suprafaţa efectiv cultivate (9% din suprafaţa emersă). Restul este ocupat cu păşuni şi fâneţe (2 Md. ha) şi plantaţii pomi-viticole (0,2 Md. ha). O parte importantă a ecumenei este ocupată cu păduri şi tufărişuri (2 Md. ha) la care se adaugă suprafaţa construite sau ocupată de infrastructura industrială şi de transporturi. Acest calcul exclude suprafeţele neproductive, considerate ca exterioare ecumenei.

Spaţiul ocupat de către om, ecumena, reprezintă doar 40% din suprafaţa emersă (12% din suprafaţa totală a Globului, 6 Md. ha, adică 1 ha/loc.)

Această repartiţie globală maschează profunde inegalităţi regionale. Zonele exploatabile agricol se situează în cea mai mare parte în zona temperată şi în cea intertropicală.

Zonele temperate cuprind 5,5 Md. Ha, din care 2 Md. ha fac obiectul agriculturii. Acestea sunt structurate astfel : 2/5 terenurile cultivate sau ocupate cu plantaţii perene, 3/5 păşuni şi fâneţe, destinate zootehniei.

Proiectul pentru Învăţământul Rural 23

Page 32: Proiect Inv Rural Geografie Ec

Geografia activităţilor primare : Premisele naturale şi antropice

24 Proiectul pentru Învăţământul Rural

Inegalităţile regionale devin şi mai evidente dacă le raportăm la efectivul populaţiei.

Zona intertropicală este apropiată ca extindere (5 Md. ha) dispune de suprafeţe agricole mai reduse (1,4 Md. ha) dar proporţia între cele două categorii se păstrează. Există şi diferenţe calitative importante. În zonele temperate, o mare parte din suprafeţele agro-pastorale sunt exploatate ca fâneţe, fiind astfel superior valorificate, fapt impus de climatul mai riguros. Tot aici, calitatea păşunilor, mai ales în zonele cu climat oceanic, este superioară, randamentul zootehniei fiind mai ridicat, chiar în condiţii de exploatare tradiţională. Spre deosebire, în zona tropicală, aceste suprafeţe sunt mai slabe calitativ, situate adesea în condiţii improprii, deşertice sau semideşertice, destinate unui păşunat continuu, cu un randament redus al producţiei zootehnice. Un rol important în distribuţia spaţială a suprafeţelor utilizabile agricol revine altitudinii şi latitudinii. Influenţa lor se exprimă prin limitarea ariilor de extindere a unor culturi agricole în funcţie de adaptabilitatea proprie. Astfel, cultura orzului nu depăşeşte 1600 m în regiunea alpină, dar urcă la 3100 în Pamir iar în Tibetul meridional la 4600 m. Citricele nu depăşesc 600-700 m în sudul Europei dar ating în Anzii nordici, în lungul Ecuatorului, 1800 m. America de Nord (S.U.A. şi Canada) dispun de 0,8 ha terenuri arabile şi 1,15 ha terenuri pastorale pe locuitor, mult peste media mondială (0,23, respectiv 0,34 ha). O situaţie similară caracterizează şi spaţiul C.S.I., cu o populaţie apropiată de cea a Americii de Nord (300 Mil.) unde revin 0,75, respectiv 1 ha/loc. Spre deosebire, America Latină (inclusiv arhipelagul antilez) dispune de 1 ha terenuri arabile şi plantaţii pentru fiecare locuitor dar exploatează doar 0,2 ha păşuni şi fâneţe. Europa, dens populată şi antropizată, apare complet defavorizată cu doar 0,25 ha arabil/culturi permanente şi 0,15 ha păşuni/fâneţe. La fel de defavorabilă, dacă nu chiar mai mult ţinând cont de nivelul tehnic precar, este situaţia Africii, unde revin 0,3, respectiv 0,8 ha pentru fiecare din cei peste 840 Mil. locuitori. Cea mai puţin favorizată prin prisma acestor cifre este Asia, continent ce grupează 60% din populaţia Globului. Aici revin doar 0,12 ha terenuri arabile sau cu plantaţii şi numai 0,07 ha păşuni şi fâneţe, fiecărui locuitor, acestea din urmă fiind concentrate în regiunile aride din sud-vestul continentului. Această comparaţie ascunde inegalităţile şi mai profunde care există la scări mai detaliate de analiză sau sunt amplificate de calitatea terenurilor (a solului, a particularităţilor morfologice, climatice etc.). Între terenurile cultivate în savanele africane şi cele cu soluri fertile din marile câmpii ale zonei temperate există un ecart productiv considerabil. Analiza prezentată permite însă înţelegerea faptului că economia agricolă modernă nu poate subzista decât pe baza unor schimburi masive de produse alimentare, la scară intercontinentală, dar şi că populaţiile cele mai defavorizate, al căror acces la această piaţa mondială de produse agricole este redus, sunt condamnate la subnutriţie, la foamete.

Page 33: Proiect Inv Rural Geografie Ec

Geografia activităţilor primare : Premisele naturale şi antropice

Figura 2.3 Presiunea antropică asupra suprafeţelor arabile (2004, cf.FAO) Spaţiul agricol, ocupat treptat, pe măsura extinderii ecumenei şi a creşterii populaţiei, a ajuns la limitele maxime

Rezerva de terenuri ocupate cu păduri ar putea permite extinderea spaţiului agricol. Estimările F.A.O. admit posibilitatea introducerii în circuitul agricol a circa 1,3-2 Md. ha, în special pe seama pădurilor şi a savanelor tropicale, acţiune parţial realizată, cu mari riscuri ecologice însă. În realitate, extinderea terenurilor cultivate a devenit dificilă, din diverse cauze : -anumite spaţii neexploatate, deşi sunt situate în interiorul ecumenei nu sunt propice unei exploatări agricole (datorită condiţiilor climatice sau impuse de relief); -terenurile abandonate în ţările dezvoltate (cu climat temperat), din cauza rentabilităţii reduse, nu pot fi repuse în circuitul agricol, pentru că ar spori excedentul de produse al acestor ţări, confruntate cu criza de supraproducţie, în afara cazului în care ţările dezvoltate, într-un exces de bunăvoinţă, ar transfera acest surplus spre ţările dezvoltate; -defrişarea pădurilor, aşa cum se practică în Brazilia (Amazonia) sau în sud-estul Asiei, conduce la compromiterea echilibrului ecologic al planetei, reducând capacitatea de absorbţie a carbonului emis în atmosferă. Din cele expuse asupra limitării spaţiului agricol, pot fi extrase două concluzii: -statele în care resursele alimentare sunt insuficiente trebuie să găsească soluţii pentru limitarea creşterii demografice paralel cu ameliorarea productivităţii agricole; -ţările dezvoltate, principalii consumatori de energii fosile care contribuie esenţial la creşterea conţinutului bioxidului de carbon în atmosferă, nu pot cere ţărilor în curs de dezvoltare să oprească defrişarea spaţiilor forestiere (inclusiv în scopuri energetice), decât în măsura în care acordă un sprijin mai eficace decât simplele ajutoare alimentare, de fapt un transfer al unei părţi din surplusul propriu, deci acţiuni în direcţia dezvoltării producţiilor agricole ale acestora prin intensivizare şi modernizare tehnică.

Proiectul pentru Învăţământul Rural 25

Page 34: Proiect Inv Rural Geografie Ec

Geografia activităţilor primare : Premisele naturale şi antropice

Test de autoevaluare 2. 3. Acest subcapitol v-a prezentat diferenţierile regionale existente la nivel mondial din punctul de vedere al distribuţiei spaţiale a suprafeţelor agricole: a)Plecând de la informaţiile referitoare la ponderea celor două mari categorii de terenuri agricole (cultivate şi agro-pastorale) şi la raportul acestora cu numărul de locuitori, întocmiţi o serie de diagrame structurale, suprapuse pe un planiglob. Observaţi diferenţele existente la nivel continental. b)Explicaţi diferenţierea presiunii antropice asupra terenurilor arabile surprinsă în figura 2.2 Comentarii la aceste probleme sunt inserate la sfârşitul capitolului

RĂSPUNSURI ŞI COMENTARII LA ÎNTREBĂRILE DIN TESTELE DE AUTOEVALUARE Testul de autoevaluare 2.1. a)Trebuie să scoateţi în evidenţă particularităţile locale ale potenţialului agricol natural şi modul de valorificare al acestuia. b)A se urmări rolul jucat de factorul climatic şi de prezenţa catenelor muntoase principale (lanţul alpin, lanţul carpatic etc.) Testul de autoevaluare 2.2. a)Urmăriţi transformările suportate de structurile agrare ca urmare a renunţării la formele de exploatare colectivă şi modificările sistemelor de cultură. b)Încercaţi să surprindeţi punctele forte şi punctele slabe ale bazei tehnico-materiale şi să imaginaţi soluţii pentru integrarea agriculturii locale în circuitele economice. Testul de evaluare 2.3 a)Alegeţi una din metodele clasice de reprezentare (diagrama circulară, histograma) şi încercaţi să explicaţi diferenţierile observate.

26 Proiectul pentru Învăţământul Rural

Page 35: Proiect Inv Rural Geografie Ec

Geografia activităţilor primare : Premisele naturale şi antropice

Proiectul pentru Învăţământul Rural 27

b)urmăriţi existenţa unor deosebiri la nivel continental şi încercaţi să le explicaţi. De exemplu, în Europa există practic trei fâşii orientate dinspre nord-vest spre sud-est, în legătura cu densitatea populaţiei, presiunea antropică fiind mai redusă în estul continentului şi în sud-vestul acestuia. Densitatea populaţiei nu explică totdeauna aceste diferenţe : comparând India şi China se observă o presiune mult mai mare în aceasta din urmă deşi densitatea populaţiei este mult mai redusă. Vastele suprafeţe deşertice şi cele muntoase din vestul Chinei explică această diferenţă.

LUCRAREA DE VERIFICARE NR . 2

Lucrarea de verificare solicitată implică activităţi care necesită cunoaşterea capitolului referitor la premisele naturale şi antropice privind dezvoltarea agriculturii al cursului de Geografie economică. Răspunsurile la întrebări vor fi transmise prin poştă tutorelui pentru comentarii, corectare şi evaluare. Pe prima pagină a lucrării se vor scrie următoarele : -titulatura acestui curs -numărul lucrării de verificare -numele şi prenumele cursantului (acestea se vor menţiona pe fiecare pagină) -adresa cursantului Fiecare răspuns va trebui să fie clar exprimat şi să nu depăşească 250 de cuvinte. Pentru uşurinţa corectării lăsaţi o margine de circa 5 cm, precum şi o distanţă similară între răspunsuri. Menţionaţi totodată, specializarea universitară absolvită, anul absolvirii, şcoala unde activaţi şi poziţia în cadrul corpului profesoral. Care erau aşteptările dumneavoastră de la acest curs? Problemele la care trebuie să răspundeţi sunt următoarele :

1) Credeţi că potenţialul agricol se poate substitui noţiunii de fond funciar? 2) Puteţi explicita cauzele care determină utilizarea agricolă mai intensivă a

unor regiuni cu altitudine ridicată din zona tropicală (de ex. Podişul Abisiniei sau Yemenul)?

3) Care dintre structurile agrare următoare sunt mai eficiente : a)structurile agrare cu câmpuri deschise specializate în cerealicultură; b)structurile agrare cu câmpuri deschise specializate în legumicultură; c)structurile agrare cu câmpuri închise specializate în creşterea animalelor în sistem pastoral? Argumentaţi.

4) Realizaţi o schemă a sistemului productiv din localitatea de domiciliu. 5) Surprindeţi principalele diferenţe de potenţial agricol dintre zona

intertropicală şi cea temperată, aplicând cunoştinţe însuşite la alte discipline geografice.

6) Menţionaţi care ar fi posibilele modificări de mediu induse de extinderea suprafeţei utilizabila agricol : a)în cazul extinderii suprafeţelor cu păşuni în regiunea intertropicală; b)în cazul extinderii suprafeţelor cultivate în regiunea ecuatorială.

În evaluarea răspunsurilor fiecare problemă va fi notată cu maximum 10 puncte, iar nota finală va reprezenta media aritmetică a notărilor parţiale.

Page 36: Proiect Inv Rural Geografie Ec

Geografia activităţilor primare : Premisele naturale şi antropice

28 Proiectul pentru Învăţământul Rural

Bibliografie minimală

Iaţu C., Muntele I., (2002), Geografia economică, Edit. Economica, Bucureşti Muntele I, (2000), Geografia agriculturii, Edit.Univ.”Al.I.Cuza”, Iaşi Neguţ S. (coord.), (2002), Geografia economică mondială, Edit. Ştiinţifică, Bucureşti Raboca N, (1994), Agricultura mondială, Sarmis, Cluj-Napoca Velcea I., Ungureanu Al., (1993), Geografia economică a lumii contemporane, Edit. Şansa SRL, Bucureşti

Page 37: Proiect Inv Rural Geografie Ec

Geografia activităţilor primare : Tipurile de economie agrară

Unitatea de învăţare nr.3 GEOGRAFIA ACTIVITĂŢILOR PRIMARE: TIPURILE DE ECONOMIE AGRARĂ

Cuprins Pagina Obiectivele unităţii de învăţare nr. 3 29 3.1. Tipologia structurilor agrare 29 3.2. Tipologia activităţilor agricole după modul de integrare în circuitele comerciale 32 Răspunsuri şi comentarii la teste 37 Lucrarea de verificare nr. 3 38 Bibliografie minimală 38 OBIECTIVELE unităţii de învăţare nr. 3 După studierea acestui capitol vei fi capabil să înţelegi mai bine :

• evoluţia sistemelor de cultură, de la cele mai simple, bazate pe tehnici rudimentare, la cele complexe axate pe integrarea cercetării ştiinţifice

• că orientarea spre piaţă este un criteriu esenţial în diferenţierea activităţilor agricole

• care sunt tipurile actuale de economie agrară şi diferenţele dintre ele • care sunt principalele tendinţe în modificarea sistemelor de cultură tradiţionale

3.1 TIPOLOGIA STRUCTURILOR AGRARE Orice formă de agricultură practicată într-un anumit loc, la un moment dat, apare ca un obiect ecologic şi economic complex, compus din mai multe categorii de unităţi de producţie ce exploatează diferite tipuri de terenuri şi diverse specii de plante sau animale

Formele de agricultură diferă de la un loc altul, în funcţie de particularităţilesistemelor de cultură, într-o succesiune logică de la sistemele extensive la cele intensive. În Europa, de exemplu, s-au succedat : culturile manualepe terenuri defrişate prin tăiere şi ardere în timpurile preistorice,cerealicultura cu plug de lemn din Antichitate, cerealicultura cu brăzdar defier din Evul Mediu, policultura asociată cu creşterea animalelor pe baza rotaţiei culturilor în perioada modernă sau culturile mecanizate şi motorizate de astăzi. Primele sisteme de cultură şi creştere a animalelor au apărut în Neolitic, acum circa 10 000 de ani, în câteva regiuni ale planetei, prin transformarea modului de viaţă bazat pe vânătoare şi cules. Cultura plantelor practicată în preajma locuinţelor, pe aluviunile depuse prin creşterea nivelului apelor, terenuri gata fertilizate şi care nu necesitau defrişarea, s-a impus progresiv ca şi păstoritul animalelor domesticite în prealabil. Agricultura neolitică s-a răspândit în întreaga lume sub cele două forme (păstorit, cultura plantelor), prin tăierea şi arderea vegetaţiei forestiere, apărând sistemele agrar-forestiere. Păstoritul s-a răspândit în zonele ierboase unde s-a menţinut până astăzi în savane şi stepe atât în nordul Eurasiei cât şi în Sahel sau pe platourile andine. Sistemele agrar-forestiere subzistă încă în Africa Centrală, sud-estul Asiei şi America Latină.

Creşterea populaţiei a exercitat o presiune continuă manifestată prin despădurirea treptată a unor suprafeţe imense, până la deşertificare în unele cazuri. Culturile prin tăiere-ardere au cedat treptat locul unor sisteme agrare post-forestiere, diferenţiate în funcţie de climat, care sunt la originea seriilor evolutive distincte şi relativ independente :

Proiectul pentru Învăţământul Rural 29

Page 38: Proiect Inv Rural Geografie Ec

Geografia activităţilor primare : Tipurile de economie agrară

30 Proiectul pentru Învăţământul Rural

Milenii de evoluţii separate, adesea încrucişate, au produs o gamă variată de structuri agrare, fundamental diferite şi inegal performante, care ocupă diversele medii exploatabile ale planetei. Câştigurile celei de-a doua revoluţii agrare moderne au fost enorme antrenând o scădere importantă a preţului produselor agricole, mărind diferenţa dintre sistemele agrare extreme, de la 1 a 10 la 1900, la 1 la 500 în anul 2000 (după productivitatea medie.

-structurile agrare bazate pe utilizarea apei, cu culturi de descreştere a apelor sau irigate, apărute la sfârşitul Neoliticului în Mesopotamia, Valea Nilului, Valea Indusului sau în oazele şi văile andine ale Imperiului incas. Un caz particular îl constituie rizicultura acvatică dezvoltată în zonele tropicale umede din sud-estul Asiei, Madagascar sau coasta guineeană a Africii, prin amenajarea terenurilor bine drenate şi umezite (piemonturi, interfluvii), pe măsura presiunii demografice fiind amenajate şi terenurile mai greu de protejat şi drenat (deltele, luncile sau chiar versanţii, prin terasare). În timp, utilajul folosit s-a perfecţionat ca şi numărul de recolte obţinute în fiecare an; -structurile agrare de savană, dezvoltate în regiunile intertropicale semiumede, prin îndepărtarea arborilor. Pot fi diferenţiate : sistemul de cultură itinerantă cu săpăliga (platoul congolez); sistemul de cultură asociat cu creşterea animalelor (platourile est-africane, Sahel); sistemul de cultură asociat cu arboricultura şi creşterea animalelor (savana-parc cu Accacia albida, din vestul Africii); -cerealicultura pluvială cu asolament bienal, asociată cu creşterea animalelor, care utiliza unelte manuale (săpăligă, hârleţ) şi brăzdarul de lemn purtat de animale; -în Evul Mediu, în nord-vestul Europei, se dezvoltă sistemul cu asolament trienal, parale cu utilizarea plugului cu brăzdar de fier şi a carului; -în sec. XVI-XVII, prima revoluţie agricolă a timpurilor moderne generează sistemul culturilor cerealiere şi furajere fără asolament, cu rotaţia completă a culturilor. Sistemele agrare europene s-au răspândit după marile descoperiri în noile colonii de populare din Lumea Nouă, unde s-au îmbogăţit cu noi plante de cultură (cartof, porumb). -simultan, în zonele tropicale sunt constituite plantaţii dirijate spre export, dezvoltate în sânul sistemelor preexistente, substituindu-se adesea şi generând noi sisteme specializate (trestie de zahăr, cacao, cafea, palmier de ulei, bananier); -a doua revoluţie agricolă a timpurilor moderne generează începând cu secolul al XIX-lea sistemele motorizate, mecanizate, fertilizate cu îngrăşăminte minerale, utilizând plante şi rase de animale selecţionate şi specializate aşa cum subzistă până astăzi.

Începând cu sfârşitul secolului al XIX-lea, odată cu revoluţia transporturilor, toate aceste sisteme s-au trezit confruntându-se pe o piaţa din ce în ce mai mondializată, dezvăluind inegalităţi de diverse ordine între formele de agricultură practicate, mai ales diferenţe enorme de productivitate. Confruntate cu această criză, agriculturile mai puţin echipate şi productive au devenit victime ale concurenţei fiind condamnate la regres şi eliminare. În acest fel milioane de mici exploatatori agricole au dispărut în ţările dezvoltate după1900. Acest fenomen afectează acum sute de milioane de agricultori din ţărileîn curs de dezvoltare, alimentând exodul rural, şomajul şi sărăcia socială,limitând creşterea cererii de produse agricole. Ţările dezvoltate şi sateliţii lor deşi continuă să extindă activităţile agricole sunt tot mai mult asfixiate de lipsadebuşeelor generată de supraproducţie. Criza generală a agriculturii contemporane îşi are originea în criza masivă, tot mai extinsă, a agriculturii ţărăneşti, mai puţin dotate de natură sau de istorie, criză ce rezultă din concurenţa cu agriculturile productiviste.

Page 39: Proiect Inv Rural Geografie Ec

Geografia activităţilor primare : Tipurile de economie agrară

Cel mai mare pericol al epocii noastre este acela că reducerea necesarului de forţă de muncă din agricultură nu mai poate fi compensat cu creşterea acestuia în alte sectoare, şomajul şi sărăcia extinzându-se astfel mult mai rapid decât bunăstarea la scară planetară. Creşterea rapidă a populaţiei Globului amplifică efectele acestui fenomen. Paradoxal, creşterea populaţiei a fost încurajată şi de scăderea preţului produselor agricole, făcând să scadă costul reproducţiei alimentare a vieţii umane. Dacă problema esenţială a economiei mondiale rezidă astăzi în confruntareadistrugătoare între agriculturi foarte diferite şi inegal productive, ce constituie omoştenire istorică, atunci soluţia crizei generale trece obligatoriu printr-o politică coordonată la scară mondială, permiţând agriculturilor sărace, pe cale deeliminare , să se menţină şi să se dezvolte. O politică justă, capabilă săjuguleze exodul, şomajul, sărăcia şi care să permită reconstituirea în ţărilesărace a cererii de produse, care ar putea relansa investiţiile productive şi prinricoşeu economia mondială. Redarea posibilităţii de participare la construcţia unui viitor viabil pentru umanitate, tuturor formelor de agricultură esteadevăratul drum pentru rezolvarea crizei generale a economiei lumecontemporane.

Test de autoevaluare 3. 1. Acest subcapitol v-a prezentat evoluţia structurilor agrare prin prisma modificării sistemelor de cultură : a)încercaţi să surprindeţi corelaţiile existente între factorii naturali şi dinamica sistemelor de cultură b)analizaţi măsura în care dezvoltarea transporturilor favorizează/împiedică modernizarea structurilor agrare din localitatea de domiciliu Comentarii la aceste probleme sunt inserate la sfârşitul capitolului

Proiectul pentru Învăţământul Rural 31

Page 40: Proiect Inv Rural Geografie Ec

Geografia activităţilor primare : Tipurile de economie agrară

32 Proiectul pentru Învăţământul Rural

3.2 TIPOLOGIA ACTIVITĂŢILOR AGRICOLE DUPĂ MODUL DE INTEGRARE ÎN CIRCUITELE COMERCIALE Odată cu apariţia economiei deschise, a monedei şi noţiunii de preţ agricultura devine tot mai mult o activitate speculativă orientată spre piaţă şi sensibilă la fluctuaţiile sale, schimbare ce a introdus vizibile mutaţii în spaţiul rural Agricultura itinerantă este forma cea mai primitivă de exploatare a solului, întâlnită încă în Africa subsahariană, regiunile interioare ale Indochinei şi ale Podişului Dekkan, în Amazonia şi în unele arii izolate din America Centrală. Agricultura sedentară neirigată din zona tropicală posedă tehnici mai ingenioase care permit adesea o agricultură mai intensivă

Din punct de vedere economic se disting trei mari tipuri de agricultură tranşate : tradiţională, speculativă (de piaţă) şi socialistă (colectivistă). Fiecare dintre acestea presupun existenţa mai multor subtipuri. 1)Agricultura tradiţională (de subzistenţă) Marchează largi zone ale lumii a treia, regrupând două treimi dintre ţăraniiplanetei. Este o agricultură policulturală, capabilă să asigure mai multeproduse pe parcursul anului. Sistemul de cultură este dependent decondiţiile naturale, presiunea demografică şi de viaţa socială. Este oagricultură discontinuă în spaţiu exploatând doar atât teren cât să asiguresubzistenţa. Tehnicile sunt elementare şi cer un efort maxim. Prezenţaunei aglomeraţii urbane în aceste condiţii este artificială, aria rurală vecinănefiind capabilă să o hrănească. Este un tip de agricultură greumodificabil, intervenind atât factorii fiziologici (proasta alimentaţielimitează eforturile), cât şi factorii mentali (rigiditatea sistemului de cultură)sau sociali (marea proprietate). Peisajele rurale rămân astfel surprinzătorde stabile. Se pot distinge următoarele subtipuri, cu următoarele caracteristici: a)agricultura itinerantă : -absenţa unei moşii stabile determină un peisaj neclar, durata de utilizare a câmpurilor fiind de câţiva ani fără a se ajunge la o distincţie netă faţă de vegetaţia naturală; -tehnicile de cultură nu modifică prea mult solul, despădurirea nefiind completă încât , după abandon, vegetaţia naturală se reinstalează rapid, în condiţiile climatului tropical umed; -sistemele de cultură diferă şi poartă diverse denumiri : ladang în Insulinda, lugan în Africa de Vest, ray în Indochina, jhoum în nord-estul Indiei, milpa în America Centrală; -slaba ocupare a solului şi productivitatea redusă fac ca necesarul de spaţiul al acestor comunităţi să fie foarte mare; -modul de utilizare conduce la o distribuţie concentrică a parcelelor, de la cele mai intens cultivate, din apropierea aşezării la cele folosite ocazional. Remarcabilă este varietatea culturilor practicate. b)agricultura sedentară neirigată din zona tropicală: -caracterizează unele regiuni ale Africii tropicale, atât în regiuni de câmpie cât şi în zone muntoase, de obicei dens populate; -limitele terenurilor sunt stabile, precise ca şi reţeaua de drumuri. Creşterea sistematică a animalelor asigură şi îngrăşăminte naturale, utilizate frecvent în cultura plantelor; -în multe cazuri există o combinaţie cu tehnicile specifice agriculturii itinerante; -morfologia agrară este complexă, peisajul rezultat fiind foarte variat de la câmpurile deschise, vaste (Senegal, Ciad de ex., la câmpurile închise, de mici dimensiuni dar intensiv lucrate, în regiunile muntoase, de ex. în Camerun). Există o anumită legătură cu importanţa creşterii animalelor, acolo unde aceasta este prezentă câmpurile fiind deschise;

Page 41: Proiect Inv Rural Geografie Ec

Geografia activităţilor primare : Tipurile de economie agrară

Proiectul pentru Învăţământul Rural 33

Irigaţiile constituie factorul principal de intensivizare a agriculturii din zona tropicală fiind destinate unor plante iubitoare de apă sau pentru mărirea eficacităţii şi duratei perioadei vegetative Agricultura de piaţă devine o activitate destinată cumpărării de bunuri, orientând astfel sistemul de cultură şi de aici peisajul rural. Pentru aceasta ea adoptă metode noi.

c)rizicultura din Asia Musonică -este o veritabilă civilizaţie a orezului, plantă care se impune pregnant în peisajul regiunii; -peisajul geometrizat este dominat de opoziţia tradiţională între regiunile plane (câmpii, văi, delte) şi cele colinare sau montane, mai slab utilizate sau complet ignorate în absenţa presiunii demografice. Habitatul este totdeauna grupat iar viaţa comunitară foarte intensă; -sistemul de cultură este marcat de absenţa păşunilor, prin urmare a creşterii extensive a animalelor (în afara celor utilizate la munci agricole sau dependente de resursele orezăriei). Tehnicile sunt foarte ingenioase (asolamente savante, fertilizanţi diverşi etc.). d)agricultura oazelor şi a marilor câmpii irigate: -se desfăşoară atât în regiunile efectiv aride cât şi în cele cu deficit de umiditate pentru anumite plante. De ex. în India peninsulară cantităţile de 1000 m precipitaţii nu sunt suficiente pentru o bună dezvoltare a culturilor iar sub 500 mm fără irigaţii agricultura nu este posibilă. -este un tip de agricultură practicat pe suprafeţe mai restrânse, utilizând apele pluviale şi freatice sau, mai adesea, apele provenind din regiunile mai înalte, prin aducţiuni ingenioase sau baraje; -prezintă aspectul unor pete înguste, discontinui la poalele unor masive muntoase sau în lungul unor văi. Excepţie fac marile câmpii irigate (Mesopotamia, Valea Indului, Ferghana etc.); -gestiunea apei este capitală, fiind o resursă colectivă. Amenajări de anvergură sunt cele care cuprind aducţiuni de la mari distanţe, din zona înaltă de regulă (qanat în Iran, foggara în Sahara, kiarez în Asia centrală). Tehnicile moderne au permis construirea unor mari acumulări (pe Nil, Eufrat, Indus, Amudaria etc.); -slaba calitate a solurilor impune riscul sărăturării şi introducerea unor amendamente (cenuşă, var, nitraţi, nisipuri); -exploataţia şi proprietatea sunt net distincte, relaţiile feudale fiind încă prezente cu toate tendinţele de modernizare; -marile câmpii irigate prezintă o situaţie aparte prin dimensiune (milioane de ha) şi prin diversitatea plantelor cultivate. 2)Agricultura de piaţă Apare în Europa de la mijlocul secolului al XIX-lea, odată cu revoluţia industrială şi creşterea urbană când agricultura s-a modificat pentru a asigura excedente capabile să asigure necesarul populaţiei neagricole tot mai numeroase disponibilităţi pentru export. Agricultura se integrează astfel într-un sistem economic complex care cuprinde şi transportul, păstrarea sau comercializarea produselor. Principalele efecte ale introducerii acestui nou tip de agricultură sunt: -specializarea, destinată sporirii profitului (astfel devine sudul Franţei o adevărată uzină de vin). Specializarea poate fi cantitativă (creşterea producţiei) sau calitativă (obţinerea unor produse superioare); -motorizarea şi mecanizarea, care a redus costul mâinii de lucru permiţând producătorului să-şi evalueze timpul de lucru şi cheltuielile de producţie. Este strâns legată de specializare, un policultor nu va putea să-şi cumpere toate utilajele necesare;

Page 42: Proiect Inv Rural Geografie Ec

Geografia activităţilor primare : Tipurile de economie agrară

-caracterul ştiinţific al tehnicilor de cultură, producţia de masă se obţine numai prin intensivizare, mai ales când suprafeţele sunt restrânse. În acest scop sunt utilizate asolamente complexe, minuţioase, care permit două-trei recolte pe an, costisitoare dar compensate de producţia calitativ superioară; -instabilitate, pentru că depinde de piaţă, de variaţiile acesteia, la care trebuie să se adapteze şi prin respecializare; -cost ridicat al forţei de muncă, impus şi de specializarea acesteia sau de implicarea în activităţi de gestiune sau de întreţinere a parcului de maşini şi utilaje. Acest tip de agricultură a devenit omniprezent, impus de mondializarea activităţilor economice. În zona intertropicală sau chiar în unele ţări aflate în tranziţie are un rol secundar. Există şi zone unde se practică o agricultură pur speculativă, mai ales în Lumea Nouă.

Fig.3.1. Tipurile de agricultură ale lumii contemporane

34 Proiectul pentru Învăţământul Rural

Page 43: Proiect Inv Rural Geografie Ec

Geografia activităţilor primare : Tipurile de economie agrară

Proiectul pentru Învăţământul Rural 35

Agricultura de plantaţie este dezvoltată de grupuri de afaceri localizate în statele dezvoltate care profită de avantajele climatice ale unor regiuni tropicale Agricultura comercială de tip nord-american este rezultatul unei ocupări recente şi rapide a unor terenuri virgine fiind prezentă şi în Australia sau Argentina Agricultura comercială vest-europeană a modificat profund clasica opoziţie dintre câmpurile închise şi cele deschise, persistând însă deferenţe majore

Se pot distinge următoarele subtipuri cu următoarele caracteristici: a)agricultura de plantaţie : - ocupă un spaţiu restrâns, în regiunile favorizate de un climat propice unor culturi tropicale sau în regiunile cu acces facil : America Centrală, coasta atlantică a Braziliei, coasta Golfului Guineei, sud-estul Asiei; - este practicată pentru obţinerea unor produse foarte căutate, alimentare (trestie de zahăr, bananier, ceai, cafea cacao) sau industriale (palmierul de ulei, arborele de cauciuc); - este orientată masiv către export, de unde concentrarea preferenţial litorală; - necesită o mână de lucru abundentă, prost plătită, motiv pentru care s-a localizat în regiuni tropicale dens populate; - plantaţiile sunt de mari dimensiuni (până la câteva mii de ha) şi nu necesită o mecanizare avansată (cu excepţia câtorva culturi); - organizarea ştiinţifică a producţiei este o regulă, în scopul obţinerii unor producţii ridicate şi de bună calitate. Este motivul pentru care necesită mari investiţii (multe firme multinaţionale implicate); - este instabilă şi ecologic fragilă, datorită fluctuaţiei preţului de desfacere sau incidenţei unor maladii. b)agricultura comercială nord-americană -morfologia agrară şi habitatul prezintă o remarcabilă geometrizare, atât în Canada unde domină sistemul rang cât şi în S.U.A. unde domină sistemul township, creând un peisaj original; -sistemul de cultură are drept scop producţia unor recolte destinate în mare parte exportului (S.U.A. şi Canada realizează 1/5 din producţia mondială de grâu, ½ din cea de porumb şi 1/5 din cea de bumbac cu numai 5% din populaţia Globului; -producţia la preţuri cât mai coborâte este principalul obiectiv, atins prin concentrare funciară (jumătate dintre ferme au peste 200 ha), mecanizare avansată, perfecţionare tehnică şi specializare. Aceasta din urmă face ca monocultura să fie mai economică, astfel apărând belt-urile din S.U.A. : Cornbelt, Dairybelt, Wheatbelt, Cottonbelt etc. c)agricultura comercială a Europei Occidentale : -contrastul clasic între câmpurile deschise, cerealiere şi cele închise destinate policulturii şi zootehniei s-a diminuat prin extinderea exploataţiilor specializate, de talie mare; -în regiunile sudice, cu climat mediteranean s-au produs modificări similare, treptat agricultura comercială concentrându-se în regiunile depresionare sau costiere, irigabile (huertas în Spania), sediul unei agriculturi ultraintensive : plantaţii de citrice, măslin, viţă-de-vie, culturi legumicole etc. Regiunile colinare au păstrat mai bine caracterul policultural bazat pe triada antică grâu-măslin-viţă-de-vie şi pe creşterea extensivă a animalelor, dominantă în regiunile montane; -acomodarea structurilor agrare la necesităţile unei populaţii numeroase a impus peste tot mărirea exploataţiilor, facilitată adesea de exodul rural; -fărâmiţarea proprietăţii subzistă în regiunile colinare, impunând o politică de remembrare, începută încă din secolul al XVIII-lea în statele din nordul continentului (aussiedlung în Germania). Regiunile colinare sunt mai intens utilizate decât în Lumea Nouă, prin ample lucrări de amenajare a versanţilor (terasare, reîmpădurire, nivelare etc.); -agresiunea urbană este mai vizibilă decât în America de Nord, vaste

Page 44: Proiect Inv Rural Geografie Ec

Geografia activităţilor primare : Tipurile de economie agrară

36 Proiectul pentru Învăţământul Rural

Agricultura socialistă, în restrângere astăzi, urmăreşte scopuri similare agriculturii de piaţă şi foloseşte aceleaşi tehnici : extindere şi specializare a exploataţiilor, motorizare şi mecanizare etc.

suprafeţe agricole fiind scoase din circuit prin extinderea marilor aglomeraţii. Specializarea horticolă şi zootehnică a periferiilor urbane a devenit astfel o regulă; -în regiunile muntoase înalte subzistă structuri şi peisaje agricole tradiţionale bazate pe o zootehnie semiintensivă, dublată în ultimele decenii de activităţile turistice (agroturism). 3)Agricultura socialistă Se distinge prin planificarea pieţei de consum, presupunând previziuni asupra livrărilor, consumului şi constituirea de stocuri de securitate care evită, teoretic, distorsiunile între cerere şi ofertă. Producţia este realizată colectiv, iar dinamica sistemului necesită o creştere cât mai rapid posibilă a producţiei la preţuri cât mai coborâte pentru a se ajunge la o economie distributivă. Agricultura colectivistă de tip sovietic prezintă următoarele nuanţe: -instalarea sa a necesitat înlocuirea aproape completă a structurilor agrare anterioare, similare celor din vestul Europei, prin colectivizarea proprietăţilor ţărăneşti şi crearea marilor ferme de stat pe fostele domenii. Intr-o primă fază au fost efectuate reforme agrare, urmate de constituirea unor asociaţii de producători (întovărăşiri); -gigantismul unităţilor de exploatare devenise o regulă (mai ales în fosta U.R.S.S., până la 2-10 mii ha); -diferenţe însemnate se manifestau între fermele de stat, mai performante şi cooperativele agricole în care mecanizarea şi specializarea erau incomplete; -fragilitatea solului din unele regiuni (câmpiile stepice din est) a impus în peisaj perdelele forestiere de protecţie, distruse după 1990; -regruparea forţată a habitatului în regiunile în care acesta era dominant dispers, până la concentrarea acestuia în centre agro-industriale ; -între statele comuniste au existat diferenţe importante : în Bulgaria, terenurile au fost cooperativizate în totalitate, în fosta R.D.G. fermele de stat dominau, în România şi Cehoslovacia, sectorul privat a fost menţinut în regiunile muntoase iar în Polonia şi Iugoslavia, cooperativizarea a eşuat revenindu-se masiv la proprietatea ţărănească tradiţională; -deşi orientată spre obţinerea unor performanţe impuse de necesităţile unei populaţii urbane în creştere rapidă, agricultura est-europeană a cunoscut mai multe crize succesive care au condus, printre altele la prăbuşirea sistemului comunist. Statele comuniste asiatice se deosebesc prin prezervarea unor structuri comunitare anterioare (comunele populare, în China) şi prin rezultate net superioare din punct de vedere al randamentului. Un caz particular de agricultură colectivistă este cel israelian unde s-au constituit două forme originale de organizare : kibboutz şi moshav, în care agricultura nu constituie însă singura activitate. Experienţe de organizare după modelul sovietic au existat şi în unele state africane, fără să se impună durabil (Algeria, Etiopia, etc.).

Page 45: Proiect Inv Rural Geografie Ec

Geografia activităţilor primare : Tipurile de economie agrară

Test de autoevaluare 3. 2.

Acest subcapitol v-a prezentat diferitele tipuri de economie agrară, insistând şi asupra unor elemente de peisaj agrar : a) încercaţi să explicaţi, cu ajutorul figurii 3.1, diferenţele de localizare dintre tipurile de agricultură Comentariile la aceasta temă sunt inserate la sfârşitul capitolului

RĂSPUNSURI ŞI COMENTARII LA ÎNTREBĂRILE DIN TESTELE DE AUTOEVALUARE

Testul de autoevaluare 3.1. a) trebuie urmărit modul în care factorii naturali au impus o serie de

modificări ale sistemelor de cultură, ponderea acestora în crearea unor structuri agrare mai rigide (de ex. rizicultura sau creşterea nomadă a animalelor) sau mai dinamice (policultura pluvială din zonele temperate).

b) prezenţa unei infrastructuri de transport adecvate nu este hotărâtoare în modernizarea structurilor agrare, intervenind şi apropierea de pieţele de consum. În acest sens poate fi urmărit modul în care în localitatea de domiciliu se manifestă specializarea agricolă şi utilizarea unor tehnici moderne. Deschiderea spre economia de piaţă este, de asemenea, în strânsă legătură cu calitatea infrastructurii de transport. Testul de autoevaluare 3.2.

a) figura 3.1. surprinde o serie de nuanţe ale tipurilor de economie agrară prezentate în text. Se observă astfel existenţa unui gradient de productivitate în Europa, pe direcţia vest-est, strâns legat de impunerea modelului colectivist de tip sovietic dar şi de prezenţa unui gradient climatic. Diferenţe similare pot fi surprinse şi în bazinul mediteranean, între nord-vestul şi sud-estul acestuia, corespunzător performanţelor economice. Faţă de particularităţile menţionate în text, poate fi observată o mai mare diversitate a modurilor de valorificare a potenţialului agricol

Proiectul pentru Învăţământul Rural 37

Page 46: Proiect Inv Rural Geografie Ec

Geografia activităţilor primare : Tipurile de economie agrară

38 Proiectul pentru Învăţământul Rural

LUCRAREA DE VERIFICARE NR . 3

Lucrarea de verificare solicitată implică activităţi care necesită însuşirea unor noţiuni elementare referitoare la importanţa activităţilor agricole în studiul geografic. Răspunsurile la întrebări vor fi transmise prin poştă tutorelui pentru comentarii, corectare şi evaluare. Pe prima pagină a lucrării se vor scrie următoarele : -titulatura acestui curs -numărul lucrării de verificare -numele şi prenumele cursantului (acestea se vor menţiona pe fiecare pagină) -adresa cursantului Fiecare răspuns va trebui să fie clar exprimat şi să nu depăşească 250 cuvinte. Pentru uşurinţa corectării lăsaţi o margine de circa 5 cm, precum şi o distanţă similară între răspunsuri. Menţionaţi totodată, specializarea universitară absolvită, anul absolvirii, şcoala unde activaţi şi poziţia în cadrul corpului profesoral. Care erau aşteptările dumneavoastră de la acest curs? Problemele la care trebuie să răspundeţi sunt următoarele : 1) Credeţi că se poate vorbi de o convergenţă a structurilor agrare la nivel planetar sub impulsul modernizării tehnicilor şi al generalizării unor moduri de consum? 2 ) Imaginaţi modalităţi de racordare a structurilor agrare din judeţul dumneavoastră de domiciliu la sistemul comercial mondial 3 ) Pe baza bibliografiei recomandate încercaţi să surprindeţi diferenţele de randament economic a trei state caracteristice pentru unul din cele trei tipuri de agricultură principale : agricultura tradiţională, agricultura de piaţă şi agricultura socialistă

În evaluarea răspunsurilor fiecare problemă va fi notată cu maximum 10 puncte, iar nota finală va reprezenta media aritmetică a notărilor parţiale.

Bibliografie minimală

Iaţu C., Muntele I., (2002), Geografia economică, Edit. Economica, Bucureşti Matei H., Neguţ S., Nicolae I., (2003), Enciclopedia statelor lumii, ed. A 9-a,Meronia, Bucureşti Muntele, 2000, Geografia agriculturii, Edit.Univ.”Al.I.Cuza”, Iaşi Neguţ S. (coord.), (2002), Geografia economică mondială, Edit. Ştiinţifică, Bucureşti Raboca N., (1994), Agricultura mondială, Sarmis, Cluj-Napoca Velcea I., Ungureanu Al., (1993), Geografia economică a lumii contemporane, Edit. Şansa SRL, Bucureşti ***** Economia lumii (trad. Din lb. franceză a Images economique du monde, dir. A.Gamblin), 2003-2005, Ed. Şt.Sociale şi Politice, Bucureşti

Page 47: Proiect Inv Rural Geografie Ec

Geografia activităţilor industriale : Forme de organizare

Unitatea de învăţare nr.4 GEOGRAFIA ACTIVITĂŢILOR INDUSTRIALE: FORME DE ORGANIZARE

Cuprins Pagina Obiectivele unităţii de învăţare nr. 4 39 4.1. Structuri şi forme de organizare a activităţilor industriale 39 4.2. Localizarea producţiei industriale 44 Răspunsuri şi comentarii la teste 51 Lucrarea de verificare nr. 4 51 Bibliografie minimală 52 OBIECTIVELE unităţii de învăţare nr. 4 După studierea acestui capitol vei fi capabil să înţelegi mai bine :

• evoluţia formelor de organizare a activităţilor industriale • caracteristicile generale ale formelor de organizare a activităţilor industriale • factorii principali ai localizării industriilor • clasificarea activităţilor industriale • formele de concentrare a producţiei industriale

4.1 STRUCTURI ŞI FORME DE ORGANIZARE A ACTIVITĂŢILOR INDUSTRIALE Industria este activitatea cea mai caracteristică a lumii contemporane chiar dacă utilizează mai puţină forţă de muncă decât agricultura sau serviciile

Clasificarea activităţilor industriale depinde de natura procesului de producţie şi a materiilor prime. Trei tipuri de clasificări sunt mai frecvente: - cele care opun industria grea şi industria uşoară; Industriile grele sunt cele care prelucrează materiile prime (combustibilii şi minereurile). Mari consumatoare de energie şi de materii prime, depind de aceste resurse fiind localizate în apropierea zonelor de extracţie sau de import. Industriile uşoare utilizează produse semifabricate sau materii prime "uşoare", care pot fi transportate mai lesne la distanţă, dependenţa de locul de producţie fiind redusă. Distincţia între cele două categorii se referă şi la volumul sau la ritmul rotaţiei capitalului necesar : industria grea este cel mai adesea mare consumatoare de capital, care se amortizează greu ; industria uşoară are un consum redus şi un ritm rapid de rotaţie, dar şi o sensibilitate mai mare faţă de fluctuaţiile pieţei; -cele care opun industria de echipament şi industria de bunuri de consum. Este o distincţie mai precisă decât cea anterioară. Industriile de echipament (intermediare) au ca obiect de activitate furnizarea de utilaje, instalaţii, produse semi-fabricate şi mijloace de transport celorlalte activităţi economice. Sunt de fapt industriile din amonte : exploatările de minereuri şi combustibili, metalurgia, petrochimia, construcţiile de maşini, industria materialelor de construcţii. Corespund în mare parte industriei grele.

Proiectul pentru Învăţământul Rural 39

Page 48: Proiect Inv Rural Geografie Ec

Geografia activităţilor industriale : Forme de organizare

40 Proiectul pentru Învăţământul Rural

Economia industrială a unui stat comportă un ansamblu de activităţi care, atunci când condiţiile naturale şi posibilităţile tehnico-financiare sunt întrunite, pot regrupa toate activităţile industriale realizate în economia mondială

Industriile de bunuri de consum utilizează utilajele şi produsele semi-fabricate ale celei de echipament, valorifică materii prime vegetale şi animale, necesită investiţii reduse, corespunzând parţial industriilor uşoare : textilele, electronica şi electrotehnica, mecanica fină, chimia de sinteză, pielăria, industria alimentară etc. Specializarea tehnică poate duce la distincţia între fabricaţia de bază (filatură, ţesătură de ex) şi cea de finisaj (confecţii). Rotaţia rapidă a capitalurilor, amortizarea în scurt timp a investiţiilor iniţiale, consumul redus (ca volum) de materii prime şi energie sunt motivele pentru care multe ţări în curs de dezvoltare le-au utilizat ca industrii de decolare (Coreea de Sud, Taiwan sau, la timpul ei, Japonia). Aceste distincţii sunt de multe ori artificiale. De ex. construcţiile de autocamioane pot fi privite ca industrii de echipament dar cele de autoturisme ca bunuri de consum deşi procesul de fabricaţie nu este prea diferit. Între activităţile industriale din amonte şi cele din aval există o circulaţie de capital care conduce la interacţiuni complexe. -cele care opun industriile dependente celor libere sau induse, prin raportarea la relaţiile dintre resursele utilizate şi localizare. Industriile dependente (de materiile prime sau de sursele de energie) sunt foarte frecvente. Tipică este siderurgia sau prelucrarea unor produse alimentare (zahărul). Dependenţa nu este absolută, recurgerea la importuri fiind frecventă, impunând o deplasare a producţiei dinspre zonele interioare, bogate în materii prime şi energie, spre zonele litorale ( Franţa, România, Germania); Industriile libere sunt cele care nu cunosc constrângeri legate de accesul la resurse. Existenţa unei forţe de muncă specializate, a pieţei de consum, accesul la informaţie sau concentrarea unor activităţi administrative şi financiare pot interveni în localizarea acestora. Sunt mai difuze în spaţiu dar sunt supuse unor tendinţe divergente : industria electronică, legată de marile oraşe cu forţă de muncă specializată, se dispersează iar industria textilă, multă timp difuză, se concentrează în marile aglomeraţii urbane fiind tot mai sensibile la fluctuaţiile pieţei; Industriile induse, legate de necesităţile locale (regionale) ale populaţiei şi care trebuiesc amplasate în apropierea clientelei : industriile de materiale de construcţii şi cele agro-alimentare îndeosebi. Numărul statelor care realizează un registru industrial complet este limitat. Trei serii de cauze pot fi invocate : - anumite industrii nu sunt rentabile decât în apropierea surselor de materii prime sau de energie, dacă sunt mari consumatoare. Ţările slab dotate cu astfel de resurse sunt private de aceste industrii ; - numai ţările care dispun de capital susceptibil a fi rapid investit în sectoarele în curs de dezvoltare pot ţine pasul cu ritmul inovaţiilor tehnice care necesită angajarea unor credite tot mai consistente ; - condiţiile istorice ale industrializării a produs o diferenţiere între ţările care au preferat dezvoltarea unei industrii de transformare, cu ritm rapid de rotaţie a capitalurilor şi cele care au preferat investiţiile pe termen lung în industriile de bază.

Page 49: Proiect Inv Rural Geografie Ec

Geografia activităţilor industriale : Forme de organizare

Proiectul pentru Învăţământul Rural 41

Trebuie făcută o distincţie clară între unitatea de producţie şi întreprindere

În consecinţă, numărul statelor care posedă repertoriul complet de activităţi industriale este restrâns : S.U.A., Federaţia Rusă (state de dimensiuni continentale), Marea Britanie, Germania, Franţa (vechi state industriale), Italia, Japonia (mai nou industrializate). Dimensiunea producţiei variază enorm de la un stat la altul, specializarea fiind impusă de necesitatea schimburilor. Distincţia fundamentală este aceea care separă ţările ce posedă industrii de echipament de cele care nu posedă decât industrii de transformare sau de bunuri de consum. O ţară care nu posedă industrii de echipament nu poate dezvolta celelalte activităţi decât făcând apel la importuri costisitoare, acumularea capitalului fiind dificilă. La baza acumulării de capital pot sta şi industriile uşoare, având în vedere rotaţia rapidă a circuitului economic, cu condiţia existenţei unei forţe de muncă puţin pretenţioase, fiind de fapt calea urmată de Japonia, Coreea de Sud şi alte state asiatice. O schiţă geografică a repartiţiei mondiale a industriei comportă două serii de distincţii : aceea dintre ţările industrializate şi cele neindustrializate ; aceea dintre ţările care posedă industrii de echipament şi cele care posedă doar industrii uşoare. Analizând consumul de energie şi producţia de oţel, ajungem la concluzia că producţia industrială este apanajul Europei, Americii de Nord şi Japoniei. Trebuie remarcat însă că în ultimele decenii s-au impus noile state industriale din estul Asiei (Coreea de Sud, Taiwan, Singapore, Malaysia etc.). Pot fi adăugate unele regiuni ale unor state de mari dimensiuni : nord-estul şi sud-estul Chinei, bazinul Damodar din India, sud-estul Australiei, provincia Transvaal din Africa de Sud, regiunile costiere ale Americii de Sud (Rio de Janeiro, estuarul La Plata). Din perspectiva organizării activităţilor industriale, unitatea de producţie cuprinde un ansamblu de clădiri destinate producţiei propriu-zise, recrutării şi pregătirii forţei de muncă. Ritmul lor cotidian este punctat de fluxul şi refluxul lucrătorilor. Dimensiunile depind de vechime şi de evoluţia tehnicii (substituirea maşinii cu abur de către energia electrică a permis menţinerea multor instalaţii de dimensiuni artizanale, împotriva tendinţei de concentrare a activităţilor). Întreprinderea este unitatea financiară de producţie. Este forma invizibilă de organizare care comportă un număr oarecare de stabilimente situate în diverse locuri. În economia capitalistă s-au dezvoltat simultan două procese : multiplicarea întreprinderilor (concurenţa) şi concentrarea. Puterea tehnică şi financiară a marilor întreprinderi le defavorizează pe cele mici şi mijlocii, mai ales în sectoare precum siderurgia, petrochimia. Concentrarea poate privi localizarea sau modul de organizare a activităţilor. După localizare se pot distinge două forme: -concentrare orizontală, când întreprinderile care produc aceleaşi mărfuri se regrupează, stabilind legături financiare în scopul măririi eficienţei, a reducerii concurenţei, constituirii monopolului asupra unor fabricaţii etc. Politica statului sprijină adesea acest proces;

Page 50: Proiect Inv Rural Geografie Ec

Geografia activităţilor industriale : Forme de organizare

42 Proiectul pentru Învăţământul Rural

Criteriile de clasificare a industriilor nu corespund strategiilor financiare ale proprietarilor de capital Formele de concentrare la nivelul întreprinderilor sunt variate

-concentrare verticală, când o întreprindere investeşte în producţiile din amonte sau din aval. O industrie de consum poate investi în una de echipament sau în activităţi financiar-bancare. Cel mai adesea, concentrarea financiară este rezultatul regrupării financiare a unor firme puternice în care domină capitalul bancar. Această concentrare financiară nu implică şi o concentrare geografică a activităţilor, dar poate oricând conduce la abandonarea unităţilor de producţie considerate nerentabile sau la retragerea de pe piaţa unui stat. Concentrarea este un fenomen geografic când se operează la nivelul stabilimentelor industriale dar este pur financiară la nivelul întreprinderii deşi consecinţele geografice sunt şi în acest caz puternice. Astfel, adunarea în aceeaşi întreprindere a unui număr variat de stabilimente omogene din punct de vedere tehnologic, mine de cărbune sau filaturi de bumbac poate fi privită ca o formă de concentrare orizontală. În multe cazuri se poate ajunge la integrarea asociată, similară concentrării verticale : în acelaşi stabiliment fabricaţia fiind organizată în procese tehnologice succesive sau divergente (succesiv - filatură, vopsitorie, ţesătură, confecţii; divergent - extracţie de cărbune, producţie de energie electrică, cocserie, carbochimie sau siderurgie). Anumite forme de concentrare se efectuează obligatoriu la eşalonul stabilimentelor, cazul industriilor miniere unde extracţia şi prelucrarea primară sau chiar secundară sunt grupate în acelaşi sit industrial, chiar dacă resursa respectivă este abundentă (cuprul în Chile, sau cărbunii în Ruhr sau Yorkshire). Cea mai expresivă formă de concentrare este dată de marile societăţi petroliere care efectuează, direct sau indirect, prin filiale, prospectarea, exploatarea zăcămintelor, transportul, rafinajul, distribuţia produselor derivate etc. Aceste concentrări depăşesc frontierele intrând în concurenţă la nivel mondial. Se ajunge astfel la monopol ( Coca-Cola, Boeing, Shell). O alta formă este asocierea, cea mai veche fiind cartelul, specific Germaniei unde producţia de cărbune şi oţel era controlată de mari trusturi. Astăzi, cele mai cunoscute sunt organizaţiile sau firmele transnaţionale (O..P.E.C de ex.) care maschează adesea monopolul asupra unor activităţi pentru a scăpa de măsurile legislative. Concentrarea la nivelul administrativ şi financiar prin intermediul arbitrajului marilor bănci este mai puţin vizibilă dar poate ajunge până la controlul unor largi sectoare ale economiei naţionale (în America Latină dar şi în ţările dezvoltate). O altă formă de concentrare financiară este naţionalizarea unor activităţi, precum exploatarea minieră, transporturile, sau unele industrii strategice, cele mai cunoscute fiind complexele militar-industriale (american, ex-sovietic sau israelian). Dintre consecinţele geografice ale concentrării industriilor frecventă în lumea contemporană este delocalizarea, mutarea unor activităţi (asamblare sau producţie finită) în state cu legislaţie socială permisivă şi forţă de muncă ieftină (state în curs de dezvoltare sau din estul Europei). Delocalizarea este şi o măsură de frânare a migraţiei spre

Page 51: Proiect Inv Rural Geografie Ec

Geografia activităţilor industriale : Forme de organizare

Consecinţele geografice ale concentrării industriilor merg până la abandonarea unităţilor de producţie marginale, dezavantajate de distanţa faţă de piaţa, de accesul la resurse ori de costul forţei de muncă

ţările dezvoltate. Astfel, investitorii nord-americani au împânzit nordul Mexicului cu întreprinderi semi-clandestine care produc pentru export, la preţuri coborâte (maquilladoras). O consecinţă a concentrării financiare este şi omniprezenţa societăţilor multinaţionale. Ele au apărut mai întâi, nu întâmplător, în Olanda, un stat puţin întins cu o piaţa internă redusă (Royal Dutch, unită mai târziu cu britanica Shell, apoi Unilever, Phillips). Tendinţa actuală este de extindere continuă a ariei de influenţă a acestor multinaţionale care absorb sectoare largi din economia unor ţări reuşind să le domine. Exemplele sunt foarte multe : Exxon, Gulf Oil în industria petrolieră; Volkswagen, Ford, General Motors, Toyota în construcţia de automobile, Alcoa, Kayser, Péchiney în producţia de aluminiu; Michelin în producţia de pneuri; IBM, Samsung în electronică, etc). Un caz aparte îl constituie marile concerne asiatice, de tip corporatist având originea în structurile familiale tradiţionale - zaibatsu în Japonia sau shaebol în Coreea de Sud. Cazul extrem al concentrării financiare l-au constituit economiile de tip sovietic dominate de o organizare piramidală care avea în vârf puterea centrală a statului. În acest caz, repartiţia investiţiilor era conformă unor planuri prealabile de „armonizare” a localizării unităţilor de producţie, eludându-se parţial raportul între resurse şi consum ori chiar gradul de dezvoltare tehnică la nivel local.

Fig.ura 4.1. Relaţiile sistemice ale unei întreprinderi

Proiectul pentru Învăţământul Rural 43

Page 52: Proiect Inv Rural Geografie Ec

Geografia activităţilor industriale : Forme de organizare

Test de autoevaluare 4. 1.

În acest subcapitol au fost prezentate formele de organizare şi structurare a activităţilor industriale : a) Încadraţi principalele întreprinderi din oraşul de reşedinţă al judeţului de domiciliu în una din categoriile de industrii menţionate în text. Argumentaţi alegerea făcută şi încercaţi să surprindeţi relaţiile sistemice ale acestora, pe baza figurii 4.1. b) Explicaţi termenul de delocalizare plecând de la un exemplu concret.

Răspuns: Comentariile la aceasta temă sunt inserate la sfârşitul capitolului

4.2. LOCALIZAREA ACTIVITĂŢILOR INDUSTRIALE Localizarea activităţilor industriale poate fi definită şi interpretată la două scări diferite : mondială şi naţională. La scara mondială deriva din factori istorici. Condiţiile naturale intervin însă decisiv provocând diferenţieri între state

Regula generală a localizării industriilor, la scară regională, constă în căutarea costului minim de producţie, cu excepţia unor considerente strategice. În statele dezvoltate, intervine contradicţia dintre interesul public şi cel privat care impune măsuri de coordonare, planuri de modernizare, dezvoltare şi amenajare regională, chiar şi în economiile cele mai liberale. Preţul de cost al unei implantări industriale clasice provine din : costul energiei şi materiilor prime (inclusiv transportul), cel al forţei de muncă (inclusiv calificarea acesteia), accesul la pieţele de desfacere, prezenţa surselor de energie ieftină. Cu cât cantităţile de materii prime şi energie consumate sunt mai mari şi mai greu transportabile cu atât preţul de cost este mai ridicat iar localizarea industriilor trebuie să ţină cont de abundenţa resurselor. Este cazul exploatărilor de huilă care au avut un rol fixator pentru siderurgie şi alte industrii grele. Un factor de localizare îl constituie şi legitatea care prevede că industria atrage industrie, proliferarea şi diversificarea ofertei activităţilor productive într-o regiune industrială veche fiind un fapt logic, general valabil. Industriile de bunuri de consum sunt mai indiferente în localizarea lor datorită preţului de cost mai redus. Aici pot interveni tradiţiile unor activităţi cu caracter artizanal-manufacturier sau prezenţa unei forţe de muncă abundente ori apropierea de marile pieţe de consum. În general, aceste industrii sunt mai difuze decât industria grea. Fac excepţie industriile de bunuri de lux concentrate în mari metropole cu clientelă

44 Proiectul pentru Învăţământul Rural

Page 53: Proiect Inv Rural Geografie Ec

Geografia activităţilor industriale : Forme de organizare

Proiectul pentru Învăţământul Rural 45

Noile forme de localizare sunt extrem de difuze, în lungul axelor de mare circulaţie, dar şi în interior Prima aprofundare teoretică a localizării industriilor aparţine lui Alfred Weber, iniţiatorul economiei spaţiale

pretenţioasă (Paris, Londra, Milano etc.). O altă excepţie o constituie industriile care prelucrează materii prime perisabile (unele fructe, sfeclă de zahăr, produse piscicole). Un alt factor în localizarea industriilor cu o importanţă decisivă în ultimul deceniu îl constituie inovaţiile tehnice. Acestea s-au făcut simţite de mult timp. De ex. echiparea râurilor din Alpi sau din Scandinavia cu hidrocentrale a permis dezvoltarea electrochimiei, mare consumatoare de energie electrică. Implantarea atomocentralelor în regiuni lipsite de energii convenţionale a permis dezvoltarea unor industrii consumatoare (Franţa, Belgia). Progresele transportului energiei electrice la distanţă au facilitat dezvoltarea industriei, în statele de mari dimensiuni (Brazilia, ex.-U.R.S.S.). Dezvoltarea tehnicilor informaţionale constituie inovaţia cu cel mai mare impact asupra localizării industriilor, tot mai multe devenind indiferente la factorii menţionaţi. Regiunile care dispun de centre de cercetare, personal înalt calificat, o poziţie favorabilă în reţeaua de transport, o integrare avansată în circuitele financiar-bancare şi de relaţii internaţionale sunt privilegiate. Apariţia parcurilor de activităţi (sau ştiinţifice) şi a tehnopolurilor pe lângă marile universităţi ori institute de cercetare este un fenomen curent în statele occidentale (Sillicon Valley, Berkeley, Seattle în America, regiunea londoneză în Marea Britanie, regiunea pariziană şi Coasta de Azur în Franţa, Tsukuba în Japonia etc.). Telecomunicaţiile moderne reduc rolul distanţei ca frână în dezvoltarea activităţilor economice. În consecinţă, activităţile contemporane nu mai devin factori de concentrare a populaţiei ci de dispersie a acesteia. Teoriile localizării activităţilor industriale Industria transformă profund peisajul dar nu se implantează la întâmplare, urmând o serie de legităţi care implică o alegere dintre mai multe posibilităţi. Weber (1909) considera că activităţile industriale se implantează în funcţie de costul minim al transportului energiei, materiilor prime şi produselor elaborate (triunghiul localizării) la care adaugă existenţa unei forţe de muncă ieftine şi accesibile. Locul ideal pentru amplasarea unei unităţi industriale ar fi astfel acolo unde costul transportului este minim iar forţa de muncă este cea mai ieftină. Se adaugă efectul de aglomeraţie care impune concentrarea industriilor cu condiţia ca aceasta să nu atragă cheltuieli suplimentare legate de transport.

Page 54: Proiect Inv Rural Geografie Ec

Geografia activităţilor industriale : Forme de organizare

Mondializarea a bulversat teoriile localizării, factorii reali depăşind acum obiectivele fabricării şi comercializării. Cel mai mult contează climatul economic : existenţa unor instituţii de formare (licee, universităţi), de cercetare, o viaţă culturală intensă, posibilităţi de agrement, etc.

Fig.4.2 Modelul de localizare (triunghiul) lui Weber În practică acest model se dovedeşte de multe ori teoretic, alegerea întreprinzătorilor fiind de multe ori contrară. Excepţie fac industriile grele, la care costul ridicat al cheltuielilor de transport impune amplasarea cât mai favorabilă faţă de resursele mobilizate. Costul legat de transport intervine şi în deplasarea forţei de muncă. Prezenţa resurselor energetice şi a materiilor prime este un factor favorizant al implantării industriilor dar nu singurul, la nivel mondial resursele fiind mai disperse decât activităţile industriale. Forţa de muncă, prin caracteristicile sale (calificare, specializare) constituie tot mai mult un factor esenţial în localizarea industriilor, dar într-o manieră selectivă, în funcţie de interesele investitorilor. Astfel, state cu forţă de muncă abundentă şi ieftină rămân în afara industrializării, cantitatea nefiind totdeauna un avantaj. Dimpotrivă, noile activităţi (high-tech) tind să se concentreze tot în ţările dezvoltate, acolo unde forţa de muncă, fără a fi abundentă, este înalt calificată. Există o anumită fluctuaţie a localizării unor industrii de transformare : în perioadele de avânt economic, se pot difuza larg în spaţiu, până la utilizarea completă a forţei de muncă (inclusiv în arii rurale); în perioadele de criză se concentrează din nou în ariile urbanizate. Calitatea şi diversitatea forţei de muncă devine astfel un factor favorizant, ca şi proximitatea unei pieţe de desfacere sigure. Calitatea climatului economic este un element de prestigiu, atât pentru activităţile de deservire industrială cât şi pentru cele de producţie efectivă. În acest mod industriile de vârf tind să se localizeze în apropierea aeroporturilor sau a universităţilor ori a instituţiilor de cercetare. O altă tendinţă constă în regruparea unităţilor productive în vaste zone industriale sau în parcuri de activităţi, unde costurile investiţiilor pot fi repartizate între mai multe întreprinderi.

46 Proiectul pentru Învăţământul Rural

Page 55: Proiect Inv Rural Geografie Ec

Geografia activităţilor industriale : Forme de organizare

Proiectul pentru Învăţământul Rural 47

Amplasarea activităţilor industriale se supune tot mai puţin factorilor specifici, semănând tot mai mult cu serviciile, tradiţional mai difuze. Creşterea ponderii factorilor calitativi de localizare implică în prezent amenajarea parcurilor de activităţi capabile să ofere gama completă de echipamente şi servicii (tehnologice, ştiinţifice, industriale etc). Deşi dezvoltată punctual , industria are un impact deosebit în organizarea spaţiului, subordonându-şi celelalte ramuri economice.

Numărul factorilor care intervin în alegerea unei implantări industriale este tot mai mare. Elementele de ordin administrativ deţin un loc tot mai important : crearea unor zone libere, relaxare fiscală etc. Se adaugă climatul politic sau cel sindical. Spaţiul, cu neregularităţile şi barierele lui, intervine tot mai puţin. Deciziile întreprinzătorilor sunt doar rezultatul unei optimizări succesive într-un câmp de posibilităţi parţial explorat. Rolul informaţiilor devine capital ca şi al imaginii unei aşezări sau regiuni. Marii investitori pun mai mare preţ acum pe proximitatea pieţei de desfacere. În general, demersul lor este următorul : se alege o ţară, apoi o regiune, un oraş şi la urmă un sit precis. Rareori se alege din mai multe alternative, iar localizarea nu este totdeauna cea optimă. O viziune simplistă asupra localizării a fost cea marxistă, care pune accent pe diviziunea internaţională a muncii. În unele cazuri, multe grupuri industriale tind să delocalizeze activităţile poluante sau consumatoare de forţă de muncă ori energie în state mai puţin dezvoltate, confirmând această teorie. O alta teorie este cea a flexibilităţii, mai pertinentă, conform căreia procesul de producţie are nevoie de supleţe, de capacitate de adaptare la schimbări. Marile firme îşi schimbă des localizările în funcţie de conjunctură. Un caz ilustrativ este furnizat de regiunile nord-estice ale Italiei unde s-au dezvoltat districte industriale bazate pe întreprinderi mici şi mijlocii, fără tradiţii anterioare în domeniu. Factorii spaţiali ai amplasării activităţilor industriale : - disponibilităţile de teren pentru extindere sau anexe, multe delocalizări fiind determinate de speculaţiile funciare din marile oraşe. Preţul terenurilor impune astfel delocalizarea unor unităţi productive sau descentralizarea în oraşe mai mici ; - calitatea terenurilor şi abundenţa apei industriale sau potabile, după caz; - calitatea deservirii, tot mai importantă, favorizate fiind zonele cu acces multiplu (rutier, feroviar, aeroport şi reţele de distribuţie); - calitatea mediului, la fel de importantă, mai ales pentru industria bunurilor de consum. -integrarea industriei în mediul local a devenit capitală. Oferta de noi locuri de muncă nu trebuie să depăşească un sfert din cele existente deja în alte activităţi, fără riscul declanşării unor perturbări sociale. Excepţie fac fostele state comuniste unde implantarea unor industrii în plin mediu rural era frecventă. Cele mai multe industrii preferă mediul urban, la periferia acestora, sub forma zonelor industriale. Constituirea acestora este veche (1897 la Manchester) şi ocupă vaste suprafeţe (de la 1 ha la peste 1000 ha), deosebindu-se zonele mono-industriale de cele complexe. Forma cea mai avansată noilor zone industriale sunt tehnopolurile : concentrări de activităţi cu caracter inovator, combinând cercetarea ştiinţifică cu activităţile practice. Obiectivul principal este facilitarea transferului de tehnologie între întreprinderi sau ramuri înrudite.

Page 56: Proiect Inv Rural Geografie Ec

Geografia activităţilor industriale : Forme de organizare

48 Proiectul pentru Învăţământul Rural

Presupun existenţa unor incubatoare de afaceri sau pepiniere de întreprinderi, elemente cheie ale transferului tehnologic. Modelul acestora l-au constituit câteva zone industriale nord-americane : autostrada 128 la Boston, Silicon Valley la sud de San Francisco, pe terenurile Universităţii Stanford. Ulterior, s-au extins în Japonia (Tsukuba, cu Universitate proprie), Marea Britanie (Cambridge), Franţa (Sophie-Antipolis la Nice, Meylan la Grenoble) în Rusia (Akademogorodok, lânga Novosibirsk). Efectele spaţiale ale dezvoltării industriei : a)specializarea regională şi diversificarea activităţilor economice. Întreprinderile cu acelaşi profil au tendinţa de a se regrupa în spaţiu fie din raţiuni obiective (prezenţa unor materii prime), fie subiective (existenţa unor tradiţii : ceasornicăria în Jura, industria textilă în Flandra, a porţelanurilor şi sticlăriei în nordul Cehiei etc.). Comunităţile locale şi cele regionale caută totdeauna să diversifice profilul activităţilor industriale pentru a evita crizele sectoriale care au afectat multe regiuni mono-industriale : Lorena în nordul Frantei, Middlands în Anglia etc. Între beneficiile specializării, care asigură produse competitive, adesea unicate şi necesitatea diversificării ofertei de mărfuri industriale, se naşte o competiţie care conduce la formarea complexelor industriale. Acestea regrupează pe spaţii restrânse unităţi economice interdependente - unele specializate în produse de primă transformare altele în cele finite. Existenţa unor resurse complementare, cel mai adesea cărbune şi minereu de fier, conduce la apariţia combinatelor (cazul multor bazine de extracţie a acestor resurse), ce asigura un înalt grad de specializare locală, extrem de fragil, diversificarea activităţilor prin dezvoltarea industriilor conexe (mecanica) constituind o soluţie (Reşiţa şi Hunedoara de ex.). b)centralizarea activităţilor de coordonare, mai ales la nivel financiar. Pentru a o contracara se impune descentralizarea, reducerea gradului de concentrare spaţială a puterii decizionale. Astfel de acţiuni au fost întreprinse imediat după război în ţările occidentale (Franţa, Marea Britanie, Olanda) şi, sub o formă particulară, în ţările ex-comuniste. Prin mijloace financiare şi fiscale, puterile locale au fost încurajate să dezvolte noi activităţi în urma unor studii serioase bazate pe analiza factorilor de producţie : calitatea infrastructurii, a forţei de muncă, posibilităţile de formare, de primire a specialiştilor etc. Transplantarea unor activităţi din marile concentrări industrial-urbane a reuşit atunci când acestea au suscitat activităţi induse şi când climatul economic local a fost favorabil sau calitatea mediului natural este favorabilă (oraşelor franceze din zona alpină, Annecy, Grenoble). Descentralizarea a afectat mult timp doar activităţile industriale nu şi pe cele de servicii. Astfel s-a ajuns la noi disfuncţii, efectul fiind adesea contrar - întărirea centralizării activităţilor la nivel de decizie politică şi economică, mărirea dependenţei regiunilor periferice etc. Politicile de descentralizare a activităţilor terţiare din unele state ca Marea Britanie sau Franţa nu au dat totdeauna rezultate, legătura acestora cu mediul economico-social local fiind mult mai puternică. Planurile de descentralizare s-au derulat lent (între 1967-1991 în Franţa, fără mari rezultate, sau între 1946-1964 în Marea Britanie), lovindu-se de

Page 57: Proiect Inv Rural Geografie Ec

Geografia activităţilor industriale : Forme de organizare

Proiectul pentru Învăţământul Rural 49

reticenţa factorilor politici (ministere, deputaţi). Descentralizarea poate lua mai multe forme : transferul tuturor activităţilor unei întreprinderi (inclusiv cele financiare), foarte rară; transferul capacităţilor de producţie sub forma unor noi extinderi, frecventă; crearea unor noi capacităţi pentru a satisface nevoile de dezvoltare, diversificare, regrupare a activităţilor, cea mai frecventă. În fostele state comuniste aceste politici au vizat delocalizarea activităţilor industriale mai rar a serviciilor : în U.R.S.S. dinspre partea europeană spre cea asiatică, în Ungaria dinspre Budapesta spre periferii, în Polonia dinspre sud (Silezia) spre nord etc. Cu toate acestea controlul economic şi politic, concentrat la centru, elimina autonomia locală sau regională, problemele actuale legate de descentralizare fiind foarte grave în aceste ţări. Politica recentă a unor state occidentale merge în direcţia controlului localizării noilor întreprinderi, dirijate spre zonele prioritare, supuse ajutorului financiar ori beneficiind de o fiscalitate preferenţială (zone defavorizate). O politică similară descentralizării este cea de relaxare (redistribuire) a activităţilor în spaţiu, atunci când noile extinderi vizează regiuni apropiate de marile concentrări industrial-urbane, cazul politicii britanice (1960-1970) de construire a unei reţele de expanding towns în jurul Londrei , sau a celei franceze de creare a villes nouvelles în jurul Parisului. Aceasta politică a fost însoţită adesea de o tendinţă spontană a noilor întreprinderi de a se localiza la periferia marilor aglomeraţii. De multe ori, această relaxare afectează nu numai industriile ci şi serviciile (mai ales comerţul en-gros), dar şi activităţile formative şi de cercetare (universităţi, laboratoare). Avantajele căutate de întreprinderi în acest caz sunt de ordin funciar (terenuri mai ieftine), deservire facilă (prezenţa autostrăzilor), posibilitatea de construire a unor sedii noi, mai funcţionale), calitatea mediului etc. Acest fenomen, numit exurbanizare, nu conduce la ruperea totală a relaţiilor spaţiale, dimpotrivă extinderile se produc axial în lungul marilor căi de comunicaţii. Efectul principal îl poate constitui decăderea activităţilor economice în centrul marilor aglomeraţii urbane, dezindustrializarea lor. Multe metropole occidentale au fost obligate să ceară măsuri speciale pentru evitarea descongestionării totale, încurajând dezvoltarea unor noi activităţi, care atrag mai ales populaţia tânără, înalt calificată (fenomen specific în S.U.A.- yuppies). c) mutaţiile şi reconversia industrială Structurile industriale evoluează rapid, mutaţiile şi reconversia fiind astfel inevitabile. Acestea pot lua mai multe forme : - mutaţii tehnice, în interiorul unei ramuri - automatizare, informatizare, înlocuirea unor materiale costisitoare (plastic cu metale de ex.) însoţite de multe ori şi de mutaţii financiare (vânzarea activelor etc.) - mutaţii geografice atunci când factorii de localizare dispar - cazul industriei miniere în cazul epuizării rezervelor (oraşe-ciuperci); - reconversia producţiilor în declin cu cele în avânt (trecerea de la papetărie la celuloză şi celofibră de ex), sau în cazuri extreme înlocuirea completă a producţiei (de aici tendinţa construcţiilor modulare);

Page 58: Proiect Inv Rural Geografie Ec

Geografia activităţilor industriale : Forme de organizare

- reconversia regională atunci când o activitate dominantă este în declin - cazul vechilor industrii bazate pe cărbune şi minereu de fier sau pe textile (Lorena, Flandra, Middlands), costul producţiei devenind mai ridicat, iar concurenţa noilor producători sau avantajele localizării portuare impunând o modificare a profilului regional. Acest tip de reconversie necesită obligatoriu intervenţia statului (programe de dezvoltare, ca în Valea Jiului) sau a puterii publice (Marea .Britanie). Costul acestora este ridicat - restructurare, respecializare a forţei de muncă (chiar deplasare) etc. Aceste acţiuni sunt mai facile în perioadele de avânt economic, crizele succesive eliminând eforturile în acest sens. Reconversiile devin adesea necesare şi ca urmare a unei descentralizări forţate, puţin conforme cu necesităţile locale (cazul industriei grele la noi), unele ramuri având avantaje atunci când sunt concentrate regional. În general, reconversia presupune schimbarea completă a profilului activităţilor, a destinaţiei unităţilor de producţie, crearea altora noi, moderne (friches industrielles, pays noires). O politică recentă este aceea a creării în zonele aflate în dificultate a zonelor de afaceri (zone libere de obicei, cu fiscalitate avantajoasă, cazul insulei Corsica în Franţa).

Test de autoevaluare 4.2. În acest subcapitol a fost prezentată localizarea activităţilor industriale şi efectele spaţiale ale dezvoltării acestora: a) Încercaţi să evaluaţi, empiric, eficacitatea localizării unei întreprinderi industriale din judeţul domiciliu, aplicând modelul lui Weber b) Imaginaţi un model de reconversie a unui centru industrial aflat în criză, preferabil din judeţul de domiciliu Comentariile la aceasta temă sunt inserate la sfârşitul capitolului

50 Proiectul pentru Învăţământul Rural

Page 59: Proiect Inv Rural Geografie Ec

Geografia activităţilor industriale : Forme de organizare

Proiectul pentru Învăţământul Rural 51

RĂSPUNSURI ŞI COMENTARII LA ÎNTREBĂRILE DIN TESTELE DE AUTOEVALUARE Testul de autoevaluare 4.1. a)Încadrarea trebuie să ţină cont de criteriile de diferenţiere menţionate în text. Astfel, aceeaşi întreprindere poate fi privită atât ca industrie grea, cât şi ca industrie de echipament sau industrie dependentă (cazul unui laminor, al unei turnătorii sau al unui combinat petrochimic). Evidenţierea relaţiilor sistemice poate uşura încadrarea unei activităţi, în funcţie de destinaţia producţiei şi relaţia cu pieţele menţionate în schemă; b)Poate fi luat în calcul un caz cunoscut la nivel naţional sau internaţional cu precizarea factorilor implicaţi în procesul de delocalizare şi a consecinţelor acestuia. Testul de autoevaluare 4.2. a)Demersul cerut nu presupune o cunoaştere detaliată a tuturor raporturilor spaţiale ale întreprinderii alese ci o aprofundare a modelului menţionat pe baza unui studiu de caz, observând măsura în care acesta corespunde realităţii; b)Modelul de reconversie cerut trebuie să pornească de la analiza sumară a resurselor locale (materiale şi umane) dar şi de la efectele derivate din calitatea poziţiei geografice.

LUCRAREA DE VERIFICARE NR . 4

Lucrarea de verificare solicitată implică activităţi care necesită însuşirea unor noţiuni elementare referitoare la importanţa factorilor naturali şi antropici în localizarea industriei. Răspunsurile la întrebări vor fi transmise prin poştă tutorelui pentru comentarii, corectare şi evaluare. Pe prima pagină a lucrării se vor scrie următoarele : -titulatura acestui curs -numărul lucrării de verificare -numele şi prenumele cursantului (acestea se vor menţiona pe fiecare pagină) -adresa cursantului Fiecare răspuns va trebui să fie clar exprimat şi să nu depăşească 250 cuvinte. Pentru uşurinţa corectării lăsaţi o margine de circa 5 cm, precum şi o distanţă similară între răspunsuri. Menţionaţi totodată, specializarea universitară absolvită, anul absolvirii, şcoala unde activaţi şi poziţia în cadrul corpului profesoral. Care erau aşteptările dumneavoastră de la acest curs? Problemele la care trebuie să răspundeţi sunt următoarele : 1. În ce măsură dezvoltarea industriei unui stat depinde de structurile politico-economice? 2. Comentaţi amplasarea următoarelor activităţi industriale : siderurgia la Călăraşi, prelucrarea aluminiului la Slatina, industria textilă în regiunea Sibiului; 3. Cum vedeţi evoluţia industriei româneşti în cadrul Europei unite, prin prisma tendinţelor şi a proceselor descrise în curs? În evaluarea răspunsurilor fiecare problemă va fi notată cu maximum 10 puncte, iar nota finală va reprezenta media aritmetică a notărilor parţiale.

Page 60: Proiect Inv Rural Geografie Ec

Geografia activităţilor industriale : Forme de organizare

52 Proiectul pentru Învăţământul Rural

Bibliografie minimală

Iaţu C., Muntele I., (2002), Geografia economică, Edit. Economica, Bucureşti Matei H., Neguţ S., Nicolae I., (2003), Enciclopedia statelor lumii, ed. A 9-a,Meronia, Bucureşti Muntele, 2000, Geografia agriculturii, Edit.Univ.”Al.I.Cuza”, Iaşi Neguţ S. (coord.), (2002), Geografia economică mondială, Edit. Ştiinţifică, Bucureşti Velcea I., Ungureanu Al., (1993), Geografia economică a lumii contemporane, Edit. Şansa SRL, Bucureşti

Page 61: Proiect Inv Rural Geografie Ec

Geografia activităţilor industriale : Evoluţia procesului de industrializare

Unitatea de învăţare nr.5 GEOGRAFIA ACTIVITĂŢILOR INDUSTRIALE: EVOLUŢIA PROCESULUI DE INDUSTRIALIZARE

Cuprins Pagina Obiectivele unităţii de învăţare nr. 5 53 5.1. Evoluţia procesului de industrializare 53 Răspunsuri şi comentarii la teste 60 Lucrarea de verificare nr. 5 60 Bibliografie minimală 61 OBIECTIVELE unităţii de învăţare nr. 5 După studierea acestui capitol vei fi capabil să înţelegi mai bine :

• caracteristicile generale ale procesului de industrializare • căile urmate de principalele state în procesul de industrializare • importanţa procesului de industrializare în apariţia unor decalaje de dezvoltare

economică la nivel naţional sau regional • componentele specifice ale procesului de industrializare • importanţa procesului de industrializare în stimularea creativităţii

5.1 EVOLUŢIA PROCESULUI DE INDUSTRIALIZARE Rolul, locul şi formele prin care se manifestă activităţile industriale sunt fundamental diferite în funcţie de vechimea procesului de industrializare

Industrializarea s-a efectuat conform unor procese variabile, regula fiind aceea a simultaneităţii dezvoltării industriei de echipament şi a celei de bunuri. Exisă şi cazuri deja amintite (Japonia), când materiile prime lipsesc şi sunt dezvoltate iniţial industriile uşoare. Un caz particular este cel al fostelor state comuniste care au dezvoltat predilect industriile de echipament. Industrializarea timpurie (prima revoluţie industrială) este specifică Europei de Nord-Vest, unde tradiţiile în domeniu urcă la începutul sec. al XVIII-lea. Aceasta a fost fondată pe câteva elemente : - existenţa unor resurse importante de cărbuni : bazinele miniere Ţara Galilor, Midlands, Yorkshire, Scoţia Centrală (Marea Britanie) ; Ruhr, Saar, Aachen (huile) sau Köln (lignit) în Germania; Silezia în Polonia, Limburg în Olanda, Flandra şi Valonia (nordul Franţei, Belgia), Lorena (Franţa); - acumularea unor resurse financiare şi vechimea unor instituţii bancare a căror tradiţie urcă în Evul Mediu, legat de comerţul intens şi de acţiunile de explorare şi colonizare a Lumii Noi (Olanda, Marea Britanie, Franţa) ; - abundenţa forţei de muncă, ca urmare a densităţi ridicate a populaţiei şi a reducerii ponderii activităţilor agricole aflate în curs de modernizare. Se adaugă generalizarea timpurie a instrucţiei şi interesul ridicat pentru cunoaşterea ştiinţifică; - existenţa unei burghezii comerciale numeroase şi bogate; - posibilitatea importului de materii prime ieftine din colonii şi a comercializării unor produse finite, cu câştiguri mari (economie colonială). Tipic în acest sens a fost cazul Marii Britanii (textile).

Proiectul pentru Învăţământul Rural 53

Page 62: Proiect Inv Rural Geografie Ec

Geografia activităţilor industriale : Evoluţia procesului de industrializare

54 Proiectul pentru Învăţământul Rural

Industria textilă a devenit unul dintre pilonii vechii industrii britanice alături de siderurgie. Difuziunea timpurie a industriei de echipament, dar şi a celei uşoare, a asigurat Germaniei o solidă tradiţie industrială

Marea Britanie a fost primul stat industrializat, prin dezvoltarea siderurgiei care utiliza huila din bazinele carbonifere şi a minereul de fier produs în Anglia Centrală. Unităţile de producţie au fost amplasate de preferinţă în zona litorală, conform caracterului maritim al regatului, facilitând exporturile. Industria grea a fost mai rar amplasată în interior, cu excepţia zonelor de exploatare a minereului de fier : Coventry, Hull, Lincoln, Northampton. Amplasarea litorală corespundea şi cu principalul consumator de metal - construcţiile navale. Industriile de bunuri de consum s-au concentrat în interior, în jurul Londrei (mecanica) sau în jurul oraşului Manchester (prelucrarea bumbacului) sau Glasgow (prelucrare lânii). Germania s-a industrializat mai tardiv dar într-un mod similar. Siderurgia, dezvoltată în bazinele carbonifere (Ruhr, Saar) prezenta handicapul depărtării de debuşeele maritime, Rotterdamul, port olandez, fiind mult timp inaccesibil. Germania a construit o reţea deasă de canale pentru facilitarea transportului (Mittelandkanal). Concentrarea activităţilor în siderurgie şi metalurgia neferoasă a fost puternică în această ţară : Krupp (oţel), Thyssen(cărbune, cocs). Aceasta i-a asigurat o importanţă financiară şi politică de prim ordin în a doua parte a sec. al XIX-lea. O altă particularitate constă în dezvoltarea timpurie a industriei chimice (rafinarea petrolului, petrochimie) predilect în sud-vest (Baden-Würtemberg). Industria textilă s-a concentrat de timpuriu în Ruhr (Wuppertal).. Celelalte state europene nu au cunoscut o amploare similară a procesului de industrializare, limitat la câteva regiuni favorizate de prezenţa unor resurse (nordul Franţei, sudul Olandei, Walonia în Belgia etc.), de apropierea unei imense pieţe de consum (regiunea pariziană) ori de tradiţiile manufacturiere (nordul Italiei, Elveţia, Flandra, Suedia). În timp, acest model de industrializare, bazat pe dezvoltarea siderurgiei şi a industriei textile a devenit fragil pe măsură ce cărbunele era concurat de petrol. Industrializarea Lumii Noi, criza din 1929, apariţia fibrelor artificiale, epuizarea rezervelor carbonifere au transformat vechile regiuni industriale europene în "ţări negre", grav afectate de probleme de mediu, treptat reconvertite la alte activităţi. Efectele pozitive ale industrializări timpurii (creşterea nivelului de trai, urbanizarea, acumularea financiară), au implicat dezvoltarea puternică a industriilor de transformare, destinate consumului. Industria britanică s-a concentrat astfel, treptat, în jurul Londrei unde capitalul şi mâna de lucru calificată au impus dezvoltarea construcţiilor mecanice (armament sau automobile la Coventry, şi Birmingham, aeronautică la Bristol), a chimiei de sinteză (pe litoralul Mării Mânecii), a industriilor alimentare sau a textilelor de lux (Londra). În Germania, chiar dacă Ruhrul şi-a păstrat importanţa, de concentrare industrială majoră, marile oraşe au impus o concentrare a industriilor de transformare în ariile metropolitane (München, Stuttgart, Frankfurt pe Main, Bremen, Hamburg, Hanovra), cu toate înfrângerile din cele două războaie mondială Germania redevenind rapid principala putere industrială europeană.

Page 63: Proiect Inv Rural Geografie Ec

Geografia activităţilor industriale : Evoluţia procesului de industrializare

Proiectul pentru Învăţământul Rural 55

Dependentă de materiile prime importate şi de capitalul străin (american), Italia s-a specializat treptat în industria de bunuri de consum, strict specializate adesea (grupul Olivetti) Absenţa resurselor energetice a impus Franţei utilizarea masivă a hidroenergiei şi dezvoltarea energeticii nucleare, în scopul reducerii dependenţei de importurile de petrol

A doua revoluţie industrială a impus în prima parte a secolului al XX-lea, alte două puteri europene în domeniu : Italia şi Franţa. Industria italiană deşi recentă este încă în plină dezvoltare. Lipsită de resurse energetice sau minerale notabile, această ţară a mizat pe dezvoltarea industriei textile (lână, mătase, bumbac) plecând de la tradiţiile solide din nord, apoi a industriilor alimentare şi mai târziu şi a construcţiei de automobile (Torino). Punerea în valoare a unor resurse gazeifere şi importul masiv de hidrocarburi, favorizat de apropierea Orientului Mijlociu, au impus dezvoltarea rapidă a petrochimiei şi a chimiei de sinteză, de multe ori unităţile fiind amplasate în sudul rămas în afara procesului de industrializare până în 1950. O ramură majoră a industriei italiene este şi aceea a materialelor de construcţii, cu vechi tradiţii. Dezvoltarea industriei grele a fost legată de creşterea necesităţilor interne dar şi de politica de reducere a decalajelor dintre nord şi sud, de unde concentrarea predilectă in zonele portuare din sud. Industria franceză a cunoscut cea mai spectaculoasă transformare după 1950. Reconversia vechilor regiuni industriale din nord (Lorena, Flandra), a redus disparităţile anterioare, multe activităţi noi fiind implantate în regiunile sudice, fără tradiţii în domeniu (aeronautică la Toulouse de ex.). Creşterea populaţiei după 1950 (inclusiv prin imigraţie) a stimulat piaţa, industriile de bunuri de consum şi materiale de construcţie cunoscând o difuziune extremă. Noi ramuri : automobile, aeronautică, electronică, cauciuc sintetic, mase plastice, au luat locul industriilor tradiţionale (siderurgie, textile). Energia ieftină a permis concentrarea chimiei de sinteză sau a metalurgiei, mari consumatoare, în regiunea alpină. Planurile de descentralizare au condus la difuziunea activităţilor industriale în regiunile mai slab dezvoltate fără a recupera complet decalajul (Masivul Central). Vechile regiuni industriale nu şi-au revenit complet din declin iar cu toată politica de descentralizare activităţile industriale continuă să fie concentrate în aglomeraţia pariziană (Île de France, preferată de capitalul internaţional). Celelalte state europene, lipsite de cărbuni dar dispunând de resurse hidroenergetice (sau în cazul Suediei şi de minereu de fier de bună calitate), s-au industrializat într-o manieră similară, dezvoltând industria bunurilor de consum sau specializându-se în mecanica de precizie (Suedia, Elveţia), petrochimie şi electronică (Olanda) sau textile (Spania, Portugalia). Industria nord-americană de distinge prin dominanţa liberalismului. Procesul de industrializare a S.U.A. s-a sprijinit pe trei piloni : - bogăţia excepţională în materii prime, continentul nord-american concentrând o mare parte din producţia mondială de combustibili, din potenţialul hidroenergetic sau din resursele metalifere. Solul constituie o alta resursă abundentă, asigurând un loc principal în producţia cerealieră şi în zootehnie, controlând mare parte din piaţa de profil; -dinamismul excepţional al oamenilor, spiritul de iniţiativă, aptitudinea

Page 64: Proiect Inv Rural Geografie Ec

Geografia activităţilor industriale : Evoluţia procesului de industrializare

56 Proiectul pentru Învăţământul Rural

Liberalismul nord-american a favorizat restructurarea permanentă a activităţilor industriale, evitând problemele grave legate de reconversia unităţilor moştenite din prima revoluţie industrială Fără tradiţii în domeniu şi lipsită de resurse, Japonia a trecut la sfârşitul secolului al XIX-lea (era Meiji, după 1867) la dezvoltarea unei structuri industriale solide

pentru progres tehnic, productivismul (organizarea ştiinţifica a muncii, taylorismul, depăşit azi cumva). Se adaugă metodele moderne de administrare a afacerilor (management) dezvoltate după 1950; - exportul de capital în străinătate, atât în ţări slab dezvoltate dar şi în cele dezvoltate (Italia), până la controlul unor economii naţionale de către marile companii nord-americane (United Fruits în America Centrală sau ITT în Chile de ex.). Rolul dolarului, principala monedă de schimb, a fost la fel de important, ajustând deficitul balanţei de plăţi prin exportul inflaţia proprii la scară mondială. Această anomalie monetară asigura S.U.A. controlul economiei mondiale. Industrializarea continentului nord-american a urmat oarecum modelul european. Vechile implantări s-au localizat în bazinele carbonifere din nord-est (Pennsylvania, Virginia), deplasându-se ulterior spre axele de circulaţie (Marile Lacuri, favorizate de prezenţa minereului de fier) şi porturile atlantice. Litoralul Golfului Mexic s-a specializat în petrochimie iar industriile de echipament s-au concentrat în nord-est. După 1950 o nouă etapă a impus sud-vestul (Sunbelt -centura Soarelui, Florida, Texas, California, Arizona, Oregon, Washington) unde se dezvoltă tehnologiile avansate. Canada se deosebeşte prin ponderea mai mare a industriei extractive (teritoriu întins, foarte bogat în resurse minerale), industria de transformare fiind concentrată în zona Marilor Lacuri, o anexă a vechii concentrări industriale din nord-estul S.U.A. Industria niponă, constituie astăzi unul din motoarele economiei mondiale, bazată pe doua componente : - o mână de lucru docilă şi tenace, mult timp prost plătită ; - o capacitate excepţională de adaptare a tehnologiilor străine (spionajul industrial a constituit mult timp o politică de stat, cercetarea ştiinţifică fiind foarte recentă). Copiind modelul american al marilor trusturi şi al complementarităţii între mediile de afaceri şi cele politice, japonezii au ajuns la un nivel extrem al productivităţii. Ca particularitate niponă, poate fi menţionat sistemul paternalist care domină relaţiile între antreprenor şi angajaţi. Lipsită de resurse, Japonia s-a văzut obligată să importe cantităţi imense de materii prime, motiv pentru care principalele concentrări industriale se localizează în jurul Mediteranei japoneze între Tokio şi Kitakyushu, devenită una din marile concentrări industriale ale lumii. Fac excepţie industriile de bunuri de consum care sunt mai disperse. Industria australiană se aseamănă cu cea canadiană, fiind chiar mai dependentă de extracţia bogatelor resurse naturale. Populaţia redusă numeric şi distanţele mari nu asigură o piaţă suficient de mare pentru a stimula extinderea la scară largă a industriei de transformare care asigură numai necesarul intern, exportul fiind dominat de materii prime. Industria sud-africană urmează o cale similară, subsolul acestei vaste ţări fiind extrem de bogat mai ales în resurse metalifere. Mult timp grevată de politica de apartheid, industria locală a trebuit să se diversifice pentru a asigura piaţa internă (embargouri asupra unor importuri de combustibil etc.).

Page 65: Proiect Inv Rural Geografie Ec

Geografia activităţilor industriale : Evoluţia procesului de industrializare

Proiectul pentru Învăţământul Rural 57

Sistemul economic bazat pe proprietatea de stat, în cadrul unei gestiuni planificate, greoaie, rigide, era regula. Marile societăţi naţionale acţionau ca orice firmă privată, apărându-şi propriile interese în dauna celor colective (de ex. cele legate de poluare)

Industrializarea statelor ex-comuniste Aceste state puteau fi clasate până recent drept noi ţări industriale. Procesul de dezvoltare a acestei ramuri economice a fost tardiv, fiind accentuat după 1950. Industria sovietică a reuşit să se impună ca a doua forţă în domeniu până în 1990, bazându-se asemenea altor state de dimensiuni continentale pe bogăţia în resurse, chiar dacă, uneori, condiţiile de punere în valoare erau dificile. Se adaugă materiile prime agricole, variate şi ieftine, grevate însă de productivitatea redusă. Primul nucleu industrial sovietic s-a conturat în bazinul carbonifer Donbass, azi partajat între Ucraina şi Rusia, favorizat de proximitatea unor resurse de minereu de fier (Krivoi Rog, Kursk) ce permiteau dezvoltarea industriei grele. Ocupaţia germană a obligat statul sovietic să deplaseze o parte din unităţile de producţie în Urali şi în sudul Siberiei, două regiuni bogate în resurse energetice şi minerale, a căror industrializare s-a impus după 1950. Industriile performante s-au dezvoltat în regiunile metropolitane ale celor două mari oraşe, Moscova şi St.Petersburg, dar şi în statele baltice, periferiile fiind specializate în industrii agroalimentare (R. Moldova) sau în industrii textile (Uzbekistan). Regiuni întinse, unele bogate în resurse, au rămas în afara procesului de industrializare. Statul sovietic înregistra disparităţi extreme în ce priveşte gradul de dezvoltare, mai frapante decât cele din Italia. Efortul de reducere a acestor discrepanţe în anii '80 a fost un eşec, întărind dependenţă extremă a periferiei faţă de principala componentă a uniunii - Federaţia Rusă. Ţările est-europene au adoptat modelul sovietic, după 1945, bazându-se pe dezvoltarea industriei grele. Tradiţiile industriale nu lipseau în unele regiuni carbonifere din Polonia (Silezia) sau estul Germaniei, ori în Cehia, principala regiune industrială a fostului Imperiu Habsburgic. Acestea au constituit motorul dezvoltării unor structuri industriale relativ performante, dar tehnologic învechite în cele mai multe cazuri. Unele state (Ungaria, Bulgaria, Iugoslavia) lipsite de resurse energetice au preferat să dezvolte predilect industriile cu consum redus de energie (mecanică, electrotehnică) sau mai ales pe cele care valorificau producţiile agricole. Un caz particular îl constituie România care a dezvoltat până la paroxism modelul sovietic, în pofida absenţei sau precarităţii resurselor naturale, devenind în scurt timp dependentă de importuri. Industria chineză s-a dezvoltat pe baza implantărilor de tip colonial din Manciuria, unde japonezii au valorificat înainte de 1940 enormele resurse naturale (cărbuni, minereuri). Ulterior, acestui nucleu industrial i se adaugă o sumedenie de centre dezvoltate în apropierea extracţiei unor resurse, dispersate în partea central-estică, bazate pe industria grea. Valorificarea potenţialului agricol a completat baza industrială în ariile lipsite de resurse, iar în perioada "marelui salt înainte" (anii 1960-1970) se dezvoltă şi o industrie de echipament, localizată predilect în

Page 66: Proiect Inv Rural Geografie Ec

Geografia activităţilor industriale : Evoluţia procesului de industrializare

58 Proiectul pentru Învăţământul Rural

Industria ţărilor în curs de dezvoltare are ca principală caracteristică slaba participare la crearea P.I.B. Capacitatea redusă de a asigura echipamentele necesare şi bunurile de consum este o alta caracteristică Noile ţări industriale sunt acele state care au atins un nivel ridicat al diversificării ofertei de produse, contribuind la crearea fluxurilor comerciale mondiale

zona litorala din sud-est (Shanghai, Canton) sau în jurul capitalei, preludiu al deschiderii spre exterior care survine după moartea lui Mao Tze Dong. Ultimele decenii au continuat tendinţa de deschidere, zona litorală sud-estică a Chinei devenind una din cele mai dinamice regiuni economice ale lumii, baza noului avânt fiind de data aceasta industriile de vârf (electronică, electrotehnică). Industrializarea statelor în curs de dezvoltare Slaba dezvoltare a industriei a fost văzuta mult timp ca o rezultantă a epocii coloniale în care economiile locale erau orientate spre satisfacerea nevoilor metropolelor. Totuşi, în acest timp au fost implantate o serie de structuri industriale, unele rezultate din iniţiativa locală (în India). În epoca post-colonială, economia industrială a acestei categorii de state urmează trei tendinţe : - crearea industriilor capabile să substituie importurile, de multe ori industrii de montaj-asamblare dar şi capacităţi complete ; - utilizarea forţei de muncă abundente, adesea eficace mai ales dacă se folosesc utilaje moderne. S-a putut trece astfel la producţia unor mărfuri cu valoare ridicată sau de larg consum, destinate pieţelor din ţările dezvoltate (electronică, electrotehnică, confecţii). Este calea urmată de Hong-Kong (azi component al Chinei), Singapore, Taiwan, Coreea de Sud iar în prezent de Indonezia, Malaysia sau Vietnam ; - naţionalizarea progresivă a producţiei de materii prime energetice, minerale sau agricole, fără să se poată vorbi de o autonomie completă, statele fac apel în continuare la marile firme occidentale pentru consultanţă, retehnologizare sau orientarea pieţei. Această simbioză între controlul unor resurse strategice de către ţări în curs de dezvoltare şi necesitatea unui management şi marketing competitiv s-a dovedit în cursul crizei petroliere din 1973 când din creşterea preţului la petrol au beneficiat în cele din urma tot ţările occidentale. Exista diferenţe însemnate în gradul de dezvoltare a industriei acestei largi categorii de state. Unele, precum Brazilia sau India dispun de o infrastructură industrială aproape completă, chiar dacă insuficientă, date fiind dimensiunile şi bogăţia în materii prime, altele au trecut recent la diversificarea activităţilor industriale mizând pe resursele energetice (Iran, Mexic, Algeria, Venezuela) sau metalice (Chile). Cea mai mare parte a Africii şi unele state asiatice sau latino-americane mai izolate rămân însă în afara procesului de industrializare (Nepal, Laos, Haiti, Paraguay). Noile ţări industriale Se încadrează în această categorie unele state de dimensiuni continentale capabile să asigure exporturi masive de mărfuri industriale, chiar în domeniul industriilor de echipament - cazul Indiei şi al Braziliei, similar oarecum celui al Chinei, dar şi state de dimensiuni mici care au atras investiţii masive în scopul utilizării complete a unei forţe de muncă abundente - cei patru dragoni din sud-estul Asiei – Hong-Kong, Singapore, Taiwan şi Coreea de Sud. Primele două au profitat de poziţia geopolitică favorabilă, reuşind să concentreze servicii de înalt nivel în domeniul financiar-bancar mai ales, atingând astfel un nivel de dezvoltare comparabil cu al ţărilor dezvoltate.

Page 67: Proiect Inv Rural Geografie Ec

Geografia activităţilor industriale : Evoluţia procesului de industrializare

Proiectul pentru Învăţământul Rural 59

Aceste state au urmat un model de dezvoltare diferit de cel al statelor dezvoltate, bazat pe crearea unei industrii grele diversificate, capabilă să sprijine dezvoltarea industriei de bunuri de consum. Dragonii au preferat să pornească de la dezvoltarea industriilor de bunuri de consum (textile, electronică) implantate de către marile societăţi multinaţionale în căutare de profit. Capitalul acumulat a permis crearea unei pături locale de antreprenori care au dezvoltat noi activităţi atât în domeniul industriei (siderurgie, construcţii navale mai ales) cît şi al serviciilor, în contextul unei fiscalităţi avantajoase şi al unui cost de producţie extrem de scăzut. O altă fază a constituit-o dezvoltarea unor industrii de echipament profitabile (autovehicule) ajungându-se astfel la creşterea nivelului de trai şi al consumului dar şi a costului de producţie. Astfel se trece la ultima etapă, în care aceste state devin exportatoare de capital, delocalizându-şi capacităţile de producţie în alte state, păstrând doar funcţiile de coordonare. Acest stadiu este deja larg atins de Hong-Kong şi Singapore, fiind avansat şi în Coreea de Sud sau Taiwan. Beneficiarele acestei delocalizări sînt statele din imediata apropiere, aflate în plin avânt economic - Thailanda, Malaysia, Indonezia, Filipine, iar în ultimul timp chiar Vietnamul. China este un alt beneficiar, mai ales după deschiderea pieţei în perioada lui Deng Xiao Ping. Aceşti "tigri" asiatici au constituit o contrapondere la prăbuşirea sistemului economic comunist din Europa de Est, reuşind să se desprindă de grupul statelor slab industrializate chiar dacă păstrează încă o proporţie ridicată de populaţie ocupată în agricultură sau disparităţi frapante de dezvoltare între diversele regiuni. La altă scară şi în alte condiţii, multe state latino-americane pot fi înscrise în această categorie. În afara Braziliei, statele din extremitatea sudică a continentului (Argentina, Uruguay, Chile) dispun de o infrastructură industrială veche (în sectorul agro-alimentar), de resurse importante capabile să le propulseze în categoria statelor dezvoltate. Constituirea Mercosur urmează aceste evoluţii, dar distanţa faţă de pieţele mondiale şi ponderea demografică redusă constituie un impediment major.

Page 68: Proiect Inv Rural Geografie Ec

Geografia activităţilor industriale : Evoluţia procesului de industrializare

60 Proiectul pentru Învăţământul Rural

Test de autoevaluare 5.1. În acest subcapitol a fost prezentată evoluţia procesului de industrializare :

a) Comparaţi evoluţia procesului de industrializare în ţările dezvoltate

b) Comparaţi evoluţia procesului de industrializare în ţările ex-

comuniste şi în ţările în curs de dezvoltare

Comentariile la aceasta temă sunt inserate la sfârşitul capitolului RĂSPUNSURI ŞI COMENTARII LA ÎNTREBĂRILE DIN TESTELE DE AUTOEVALUARE Testul de autoevaluare 5.1.

a) Observaţi care sunt resursele specifice mobilizate de fiecare stat prezentat şi ramurile industriale care au constituit baza procesului de industrializare

b) Observaţi diferenţele dintre o abordare voluntaristă, planificată a procesului de industrializare şi specularea unor avantaje oferite de piaţa mondială

LUCRAREA DE VERIFICARE NR . 5

Lucrarea de verificare solicitată implică activităţi care necesită însuşirea unor noţiuni elementare referitoare la importanţa resurselor naturale, antropice în dezvoltarea economică. Răspunsurile la întrebări vor fi transmise prin poştă tutorelui pentru comentarii, corectare şi evaluare. Pe prima pagină a lucrării se vor scrie următoarele : -titulatura acestui curs -numărul lucrării de verificare -numele şi prenumele cursantului (acestea se vor menţiona pe fiecare pagină) -adresa cursantului Fiecare răspuns va trebui să fie clar exprimat şi să nu depăşească 250 cuvinte. Pentru uşurinţa corectării lăsaţi o margine de circa 5 cm, precum şi o distanţă similară între răspunsuri.

Page 69: Proiect Inv Rural Geografie Ec

Geografia activităţilor industriale : Evoluţia procesului de industrializare

Proiectul pentru Învăţământul Rural 61

Menţionaţi totodată, specializarea universitară absolvită, anul absolvirii, şcoala unde activaţi şi poziţia în cadrul corpului profesoral.

Care erau aşteptările dumneavoastră de la acest curs? Problemele la care trebuie să răspundeţi sunt următoarele : 1) Pe baza bibliografiei recomandate, încercaţi să surprindeţi particularităţile procesului de industrializare în România 2) Utilizând informaţiile statistice din sursele bibliografice, analizaţi măsura în care statele europene principale şi-au păstrat unele specializări impuse de procesul de industrializare 3) Încercaţi să explicaţi, pe baza bibliografiei menţionate, modul în care China a trecut de la un model de dezvoltare industrială de tip comunist la unul liberal 4) Explicaţi care este importanţa unor asociaţii economice (ASEAN, Mercosur) în dezvoltarea activităţilor industriale din ţările în curs de dezvoltare În evaluarea răspunsurilor fiecare problemă va fi notată cu maximum 10 puncte, iar nota finală va reprezenta media aritmetică a notărilor parţiale.

Bibliografie minimală

Iaţu C., Muntele I., (2002), Geografia economică, Edit. Economica, Bucureşti Matei H., Neguţ S., Nicolae I., (2003), Enciclopedia statelor lumii, ed. A 9-a,Meronia, Bucureşti Muntele, 2000, Geografia agriculturii, Edit.Univ.”Al.I.Cuza”, Iaşi Neguţ S. (coord.), (2002), Geografia economică mondială, Edit. Ştiinţifică, Bucureşti Velcea I., Ungureanu Al., (1993), Geografia economică a lumii contemporane, Edit. Şansa SRL, Bucureşti ***** Economia lumii (trad. Din lb. franceză a Images economique du monde, dir. A.Gamblin), 2003-2005, Ed. Şt.Sociale şi Politice, Bucureşti

Page 70: Proiect Inv Rural Geografie Ec

Geografia activităţilor industriale : Rolul energiei în dezvoltarea economică

Unitatea de învăţare nr.6 GEOGRAFIA ACTIVITĂŢILOR INDUSTRIALE: ROLUL ENERGIEI ÎN DEZVOLTAREA ECONOMICĂ

Cuprins Pagina Obiectivele unităţii de învăţare nr. 6 62 6.1. Producţia şi consumul de energie electrică 62 6.2. Etapele dezvoltării energeticii 65 Răspunsuri şi comentarii la teste 71 Lucrarea de verificare nr. 6 72 Bibliografie minimală 72 OBIECTIVELE unităţii de învăţare nr. 6 După studierea acestui capitol vei fi capabil să înţelegi mai bine :

• importanţa resurselor energetice în dezvoltarea economică şi socială a unui stat • implicaţiile geopolitice ale exploatării resurselor energetice • modul în care s-au impus în economia mondială principalele resurse energetice • particularităţile regionale ale producţiei şi consumului energetic • caracterul epuizabil al resurselor energetice convenţionale

6.1 PRODUCŢIA ŞI CONSUMUL DE ENERGIE ELECTRICĂ Abundenţa sau lipsa resurselor energetice nu determină aprioric gradul de

dezvoltare a unui stat. Accesibilitatea şi calitatea lor este mult mai importantă. Economia industrială, aşa cum derivă din revoluţia înregistratăîn secolul al XVIII-lea, este mare consumatoare de energie. Mult timp,cantitatea de energie consumată pe cap de locuitor a constituit un indicator al dezvoltării industriale. Acesta nu reflectă decât parţial distribuţiaproducţiei şi consumului energetic. Doar o mică parte din energia produsăeste consumată pe loc. Cu excepţia cărbunelui şi a hidroenergiei celelalteforme utilizate nu au determinat totdeauna concentrarea regională aindustriei. 90% din producţia petrolieră este consumată la o distanţă de celpuţin 1000 km de locul de extracţie. Jumătate din producţia mondială decirca 12 Md.tone echivalent cărbune, este obiectul transportului la mare distanţă. Mult timp, resursele energetice ale statelor dezvoltate au fost maibine exploatate dar, în ultimele decenii, acestea suferă de pe urmaepuizării unor rezerve. Ţările în curs de dezvoltare deţin adesea controlulunor resurse energetice strategice (cazul petrolului).

Producţia energetică constituie unul din elementele care condiţionează dezvoltarea industriei

Resursele energetice se clasifică în două categorii: - convenţionale: lemn, cărbuni, petrol, gaze naturale, hidroenergie; - neconvenţionale: energia nucleară, energia solară, energia geotermică, energia mareelor, a valurilor sau curenţilor oceanici etc. Primele forme sunt utilizate de multă vreme şi constituie încă baza economiei actuale, celelalte sunt abia la începutul exploatării lor raţionale, cu perspective mari datorită caracterului lor regenerabil.

62 Proiectul pentru Învăţământul Rural

Page 71: Proiect Inv Rural Geografie Ec

Geografia activităţilor industriale : Rolul energiei în dezvoltarea economică

Producţia şi consumul energiei electrice prezintă următoarele caracteristici: - imposibilitatea stocării; -creşterea rapidă a preţului odată cu creşterea distanţei. Transportul energiei electrice rămâne un factor esenţial în localizarea unităţilor de producţie, limita de rentabilitate fiind la circa 1000 km. Este motivul pentru care industriile mari consumatoare de energie sunt implantate în apropierea marilor centrale hidroelectrice. Progresele înregistrate în domeniul reţelelor de foarte înaltă tensiune au permis reducerea acestei dependenţe. Implantarea unor industrii mari consumatoare de energie în apropierea surselor de energie (metalurgie) este frecventă în Alpii elveţieni, în Scandinavia sau în Siberia.

Figura .6.1.1 Dinamica producţiei de energie electrică (1980-2003)

Repartiţia geografică a producţiei s-a modificat în ultimele decenii. În 1970, 90 % din energia electrica era obţinută de Europa, Japonia şi America de Nord, dar în anul 2000 aceste regiuni mai deţineau doar 63%. Progresele cele mai notabile s-au înregistrat în America Latină şi estul Asiei, unde China a ajuns al doilea mare producător mondial de energie electrică după S.U.A., urmată fiind de Japonia, Rusia, Germania, Canada şi Franţa, toate cu minimum 500 Md. kwh (producţia României nu depăşeşte 55 Md kwh). Creşteri rapide au înregistrat şi Brazilia, Coreea de Sud, Turcia, Mexic. Producţia mondială a crescut între 1975-2003 de la 6260 Md.kwh la 13760 md.kwh.

În ce priveşte structura consumului se deosebesc patru tipuri de state : - state care utilizează mai ales hidroenergie - Norvegia, Brazilia,

Proiectul pentru Învăţământul Rural 63

Page 72: Proiect Inv Rural Geografie Ec

Geografia activităţilor industriale : Rolul energiei în dezvoltarea economică

Columbia şi cele mai multe ţări din Lumea a Treia ; - state care utilizează mai ales energia nucleară - Franţa, Belgia,

Bulgaria, Lituania ; - state care utilizează mai ales termoenergie pe baza combustibililor

clasici - estul Europei, China, India, Australia, Africa de Sud, statele petroliere. Sunt state care de obicei au un potenţial hidroenergetic mai redus şi care nu şi-au dezvoltat pe scară largă activităţile nucleare.

- state care utilizează toate filierele, în proporţie variabilă, state mari de obicei sau cu o industrie dezvoltată - S.U.A., Germania, Rusia, Japonia.

Figura 6.1.2 Producţia de energie electrică pe cap de locuitor în 2003

Consumul general de energie este în continuă creştere (7 Md. tone echivalent petrol în 1970 şi peste 9,5 în 2003) dar raportat la creşterea populaţiei este în scădere(1.67 tone echivalent petrol/loc în 1980 şi 1.45 în 2003). Motivul acestei scăderi este reducerea consumului specific al unor ramuri industriale din ţările dezvoltate.

Există o diferenţă esenţială între distribuţia producţiei şi a consumului energetic pe plan global. Orientul Mijlociu şi Europa de Vest sunt singurele arii geografice în care producţia este în creştere, ponderea Americii de Nord scăzând continuu. Consumul a scăzut drastic în Europa de Est dar cunoaşte o dinamică ascendentă în Asia de Est şi ţările petroliere. Bilanţul energetic demonstrează că Japonia este cea mai dependentă de materiile prime energetice, Europa satisfăcându-şi o parte însemnată din necesităţi. Cele mai mari excedente revin Orientului Mijlociu şi Africii, dar cele mai mari posibilităţi de extindere le are Comunitatea Statelor Independente.

Legătura dintre nivelul de dezvoltare şi structura producţiei şi consumului de energie electrică este vizibilă În structura consumului se observă o dominare a petrolului şi gazelor

naturale (60%). Tendinţa actuală este de sporire a ponderii gazului natural şi mai ales a energiei nucleare, un uşor reviriment înregistrându-l şi cărbunele.

64 Proiectul pentru Învăţământul Rural

Page 73: Proiect Inv Rural Geografie Ec

Geografia activităţilor industriale : Rolul energiei în dezvoltarea economică

Test de autoevaluare 6.1.

În acest subcapitol a fost prezentată evoluţia utilizării formelor de energie, sub aspectul producţie şi consumului :

a) Analizaţi producţia şi consumul de energie din judeţul de domiciliu sub aspectul localizării unităţilor de producţie şi al structurii consumului

b) Comentaţi figurile 6.1 şi 6.2 Comentariile la aceasta temă sunt inserate la sfârşitul capitolului

6.2 ETAPELE DEZVOLTĂRII ENERGETICII Înaintea revoluţiei industriale, principalele surse de energie utilizată

erau de origine vegetală (lemn) sau animală (tracţiune). Transporturile pe apă utilizau şi energia vântului sau a apelor dar toate resursele comune astăzi, deşi cunoscute, aveau o utilizare cu totul accidentală.

Etapa cărbunelui Apogeul utilizării lor coincide cu extinderea căilor ferate şi dezvoltarea propulsiei cu vapori a navelor, după 1830. Punerea în valoare a hidrocarburilor şi valorificarea energiei hidraulice a redus cererea de cărbune în prima parte a secolului nostru. Tendinţa mai rapidă de epuizare a petrolului şi gazelor a determinat în ultimele decenii o relansare a producţiei de cărbune, în statele cu rezerve importante : China, S.U.A., India, Australia, Africa de Sud. Producătorii europeni cu tradiţie în domeniu (Marea Britanie, Germania, Polonia, Cehia) ocupă un loc secundar, având rezerve mai modeste. Fosta U.R.S.S., mult timp principalul producător, înregistrează un declin consecutiv crizei economice generalizate, deşi aici se află cantonate cele mai mari rezerve, unele puţin accesibile, localizate în regiunile central-estice ale Siberiei.

Cărbunii, au fost sursa de energie care a declanşat prima revoluţie industrială, secolul al XIX-lea fiind supranumit "secolul cărbunelui"

Proiectul pentru Învăţământul Rural 65

Page 74: Proiect Inv Rural Geografie Ec

Geografia activităţilor industriale : Rolul energiei în dezvoltarea economică

66 Proiectul pentru Învăţământul Rural

Petrolul - intrat în uz industrial după 1850, a devenit timpuriu sursa unei concurenţe acerbe între marile puteri pentru controlul acelor regiuni ce deţin rezerve importante

Utilizarea cărbunilor a înregistrat modificări importante. Dacă în secolul al XIX-lea domina producţia de cocs energetic, destinat siderurgiei şi utilizarea brută, drept combustibil, treptat, cea mai mare parte a producţiei a fost dirijată spre obţinerea energiei electrice sau termice, generatoare de grave fenomene de poluare. O utilizare modernă este cea carbochimică : sintetizarea fibrelor chimice (vâscoza), a fibrelor carbonice utilizate în optica şi electronica modernă, a diamantelor şi grafitului artificial etc. Se poate face o distincţie între state în privinţa formelor de utilizare : ţările dezvoltate îl consuma în primul rând sub forma cocsului în siderurgie şi pentru carbochimie; statele în curs de dezvoltare (mai ales China, India) sau în tranziţie, îl consumă pentru producţia de energie termică sau electrică. Repartiţia globală a producţiei este subordonată mai degrabă cererii decât posibilităţilor naturale. Europa furnizează încă 1/5 din producţia mondială deşi rezervele sale nu depăşesc 7-8%. Etapa petrolului Această valoroasă materie primă, cu o utilizare mai complexă decât cărbunele, s-a impus la sfârşitul primei revoluţii industriale. Producţia a cunoscut o creştere ascendentă, cu toată epuizarea rapidă a unor rezerve. Explicaţia acestei creşteri rezidă în creşterea cererii dar şi în utilizarea completă a acestei materii prime (motoare cu ardere interna, propulsia avioanelor, producţie de energie, cauciuc, fibre sintetice, mase plastice etc.). De exemplu, în 1900 se extrăgeau doar 20 Mil. t, în 1930 se ajunge la 210 Mil. t, pentru a se depăşi 1 000 Mil. t în 1960 şi la 3 116 Mil. t în 1973. După această dată, criza petrolieră generată de creşterea preţului de extracţie de către O.P.E.C., producţia s-a stabilizat la circa 3 Md.t dar cunoaşte recent o nouă creştere (3,24 în 1996 şi 3,6 în 2003). Aportul O.P.E.C. s-a diminuat, noi producători impunându-se (Marea Britanie, Norvegia, China), exploatările off-shore fiind responsabile în bună măsură ca şi sporirea capacităţii de extracţie (în Mexic). O.P.E.C. deţinea 55% din producţia mondială în 1972 şi numai 34% în 2003. Economia petrolieră are o istorie mai agitată decât cea a cărbunelui, implicaţiile politice fiind mai pregnante. Printre statele industrializate, doar trei îşi pot asigura integral (Rusia) sau parţial (S.U.A., Marea Britanie), necesităţile. Cele mai multe state dezvoltate sunt dependente de petrolul provenit din ţările în curs de dezvoltare. Punerea în valoare a unui zăcământ necesită investiţii masive şi o industrie de echipament specializată. Rentabilitatea unor rezerve este condiţionată de certitudinea exploatării lor. Concentrarea financiară devine astfel regula în această ramură, mai ales că investiţiile (prospecţiuni, foraje) sunt rapid amortizate. Stocarea şi evacuarea producţiei necesită crearea unei infrastructuri speciale (rezervoare, conducte) care implică investiţii importante, constituind astfel un al treilea factor de concentrare financiară dar şi geografică.

Page 75: Proiect Inv Rural Geografie Ec

Geografia activităţilor industriale : Rolul energiei în dezvoltarea economică

Proiectul pentru Învăţământul Rural 67

Economia petrolieră este extrem de sensibilă la implicaţiile politice

Rafinarea cere şi ea cheltuieli masive devenind al patrulea factor de concentrare a economiei petroliere. Iniţial, în America cel puţin, concentrarea s-a efectuat la nivelul rafinării şi transportului (Standard Oil), astăzi concentrarea este completă, de la prospecţiuni la consumul produselor derivate. La scară mondială există trei mari concerne care împart controlul producţiei, rafinării, transportului şi distribuţiei : Standard Oil (american), Shell (fost Royal Dutch Shell, anglo-olandez) şi British Petroleum (fost Anglo-Iranian). În evoluţia economie petroliere pot fi detaşate trei faze : - faza concesiunilor, de tip semicolonial, în care societăţile interesate obţin de la statele posesoare de rezerve dreptul de a efectua prospecţiuni, foraje şi extracţie în schimbul unor venituri (royalties) acordate guvernelor acestor state. Beneficiile obţinute de marile companii petroliere au fost considerabile în această fază (Royal Dutch-Shell, British Petroleum, Exxon, Gulf Texas Oil sunt câteva dintre acestea). Conştientizarea valorii petrolului ca resursă a determinat ţările producătoare să devină treptat mai exigente impunând, după exemplul Venezuelei, un partaj de 50% al veniturilor obţinute. Această fază a durat până spre 1960. - faza naţionalizării zăcămintelor, deschisă de iniţiativa din 1938 a Mexicului, urmat în 1951 de Iran (prima naţionalizare a fost de fapt cea sovietică din 1922). În aceste condiţii statele tratează cu societăţile de exploatare plasate sub controlul lor pentru a asigura producţia şi a vinde petrolul altor societăţi care devin doar organisme de comerţ, transport şi distribuţie, funcţia tehnică principală fiind aceea de rafinare. - faza deschisă brusc de războiul de Yom Kippur între Israel şi ţările arabe în 1973, când fixarea preţului petrolului brut devine atribuţia ţărilor producătoare din cartelul O.P.E.C. (înfiinţat în 1960 la Bagdad). Aceasta a avut ca efect declanşarea celei mai mari crize petroliere din perioada postbelică, consecinţele remarcându-se prin scăderea producţiei (Libia, Iran mai ales) dar şi o reducere a cererii, în paralel cu creşterea ponderii surselor alternative de energie (cea nucleară îndeosebi). O altă consecinţă este proliferarea prospecţiunilor, mai ales în mările puţin adânci, valorificându-se zăcămintele petro-gazeifere din Marea Nordului care au făcut din Norvegia o mare putere petrolieră şi au salvat Marea Britanie dintr-o criză economică inevitabilă. -faza stagnării, după 1978, când criza se atenuează iar producţia creşte sensibil fără să depăşească nivelul record din 1973. Relaţiile politice complexe din Orientul Mijlociu au determinat în anii 1980-1990 fluctuaţii ale producţiei, cu schimbări în ierarhia marilor producători, cele mai afectate fiind statele cu atitudine politică anti-occidentală (Iran, Libia, Iraq). -faza relansării producţiei, generată de modificarea echilibrului geopolitic în urma prăbuşirii regimurilor comuniste. După 1990, producţia creşte sensibil în unele state din zona Golfului (Arabia Saudită, E.A.U., Kuweit, care deţin, cu celelalte state din zonă, 2/3 din

Page 76: Proiect Inv Rural Geografie Ec

Geografia activităţilor industriale : Rolul energiei în dezvoltarea economică

68 Proiectul pentru Învăţământul Rural

Gazele naturale sunt un combustibil modern, intrat în uz abia în secolul al XX-lea, având avantajul distribuţiei rapide în spaţiu prin sistemele de conducte, capacitate energetică ridicată, şi o paletă largă de utilizări industriale Potenţialul teoretic al energiei electrice este de 5,65 Mil. MW, cel tehnic amenajabil de 3,96 Mil. MW iar cel economic amenajabil de numai 1,24 Mil. MW din care doar 1/10 este utilizat.

rezervele lumii, evaluate la 140 Md. t). Producţia S.U.A. scade rapid din cauza epuizării rezervelor. Creşteri sensibile se şi în jurul Caraibelor, al doilea bazin petrolier al lumii, în special în Mexic, unde zăcămintele din golful omonim constituie obiectul unei dispute cu vecinii de la nord. S.U.A. au devenit practic principalul importator (lăsând deoparte U.E.), peste 1/2 din necesar fiind importat în ultimii ani, faţă de numai 20% în 1973. Producători importanţi au devenit o serie de ţări africane, unde în afara Nigeriei, producător deja tradiţional, membru O.P.E.C., se impun Congo, Angola, Gabon, Guineea Ecuatorială, care dispun de rezerve submarine importante. Tendinţele tehnice recente merg în direcţia recuperării rezervelor rămase după exploatare(nici un zăcământ nu este exploatat complet, o parte din rezervă rămâne cantonată aici), sau în direcţia prospecţiunilor de pe platformele continentale. Pentru rentabilizarea exploatărilor submarine platformele deja clasice au fost înlocuite cu unităţi flotante de producţie, stocare şi descărcare, mai suple şi mai economice, unele cu capacităţi de 120 000 t. Etapa gazelor naturale c). De obicei, rezervele gazeifere sunt întâlnite aproximativ în aceleaşi arii ca şi cele de petrol, acumularea lor fiind posibilă tot în bazinele sedimentare. Epuizarea lor, previzibilă, o însoţeşte pe aceea a petrolului, legătura între aceste două resurse păstrându-se şi în ceea ce priveşte procesarea industrială. Spre deosebire de petrol, utilizarea gazelor presupune un cost mai ridicat al transportului la mari distanţe (conducte sigure, dificultatea transportului pe mare, care necesită lichefierea prealabilă). Producţia este mai dependentă de cerere, gazul consumându-se aproape instantaneu. Capacităţile de stocare în pânze freatice sau în stratele de sare reduc aceasta dependenţă (Franţa dispune de capacităţi de stocare de 24 Md. mc). Distribuţia producţiei este legată de cea a rezervelor cantonate în mare parte în apropierea bazinelor petroliere. Există totuşi şi câmpuri pur gazeifere foarte productive. Orientul Mijlociu rămâne privilegiat, rezervele cele mai mari revenind însă Iranului (14% din totalul mondial). C.S.I. depăşeşte această regiune, concentrând grosul rezervelor (40%), dispersate în mai multe arii de extracţie. Datorită costului legat de transport, s-a conturat treptat o puternică macro-regionalizare a surselor de aprovizionare cu principalele pieţe de consum. Răspândirea tehnicilor de lichefiere permite marilor consumatori să diversifice ariile de aprovizionare. Etapa mobilizării forţelor naturii în scopuri energetice Consumul de combustibili fosili tinde să fie înlocuit treptat cu noi mijloace de producţie a energiei, fondate pe mobilizarea unor forţe naturale, manifeste sau latente. Toate acestea sunt derivate din energia solară, sub diverse forme de manifestare dintre care doar câteva sunt integrate în circuitele economice. Energia apelor curgătoare, energia mareelor, a valurilor , a curenţilor oceanici etc.), geotermia (căldura internă a Pământului), mişcările de aer (vânturile), radioactivitatea unor metale (uraniul îndeosebi),

Page 77: Proiect Inv Rural Geografie Ec

Geografia activităţilor industriale : Rolul energiei în dezvoltarea economică

Proiectul pentru Învăţământul Rural 69

radiaţia solară etc. Deocamdată, cele mai bine stăpânite de către om sunt : energia apelor curgătoare, radioactivitatea metalelor, geotermia şi indirect, energia solară. Energia hidraulică este utilizată de multă vreme, dar sub forma modernă este relativ recentă. Principala formă exploatată este energia cursurilor de apă, pentru obţinerea energiei electrice (hidrocentrale). Potenţialul hidraulic este neuniform repartizat pe Glob, de multe ori în regiuni inaccesibile sau slab populate, iar costul amenajărilor este ridicat, compensat de preţul coborât al energiei obţinute. Cel mai ridicat potenţial este întâlnit acolo unde se combină doi factori : panta şi precipitaţiile abundente, relativ constante. Zonele montane, bine umezite sunt astfel privilegiate. Amenajarea acestui potenţial depinde de nivelul tehnic al fiecărui stat, dar şi de apropierea de piaţa de consum, transportul la distanţă determinând pierderi importante. Unele state au amenajat aproape integral acest potenţial (Norvegia, Elveţia dar şi alte state europene), sau îşi asigură cea mai mare parte a consumului energetic din aceasta resursă (Canada, statele europene menţionate, multe ţări africane sau latino-americane). Avantajul acesteia este faptul că este nepoluantă şi regenerabilă. Repartiţia acestei resurse nu este uniforma, ca şi utilizarea sa de altfel. Europa atinge cel mai înalt grad de utilizare, până aproape de 100% (Elveţia, Germania, prin tehnici complexe de aducţiune şi acumulare a apei). Spre deosebire, în America de Sud doar 5% din potenţial este amenajat, Africa deţine rezerve chiar mai importante, doar 2% din potenţialul sau fiind amenajat. Absenţa consumului sau distanţă faţă de zonele populate constituie o explicaţie. Există diferenţe şi în ce priveşte talia centralelor hidroelectrice şi a lacurilor de acumulare. În zonele muntoase relativ populate, acestea sunt de obicei de dimensiuni mici (în Europa), dar dense, pentru a utiliza complet potenţialul fiecărui curs de apă. În zonele de câmpie sau în cele muntoase nepopulate acumulările şi implicit centralele sunt de mari dimensiuni (cazul unor mari fluvii ruseşti - Volga, Enisei, sau nord-americane - Colorado, Columbia, ori sud-americane - Paranà, Orinoco, unde se ajunge la amenajări gigantice). Avantajele amenajărilor hidroenergetice sunt multiple : producţie de energie, regularizarea debitelor, irigaţii, alimentare cu apă. Interesul pentru planurile de amenajare complexă a unor cursuri de apă a fost constant în ultimii 50 de ani (bazinul lui Tennessee în S.U.A. este cel mai cunoscut caz). Energia maremotrică deţine un potenţial imens, slab valorificat, nedepăşind nivelul experimental. Cunoscută este centrala de pe râul La Rance din vestul Franţei, dar proiecte îndrăzneţe prevăd utilizarea unor zone cu potenţial ridicat (coastele Canadei, Argentinei, vestul Indiei, zona Mării Barents etc.). Energia valurilor, a curenţilor marini, nu este valorificată încă deşi experimentele în curs par promiţătore. Energia valurilor este utilizată indirect pentru propulsia navelor maritime.

Page 78: Proiect Inv Rural Geografie Ec

Geografia activităţilor industriale : Rolul energiei în dezvoltarea economică

70 Proiectul pentru Învăţământul Rural

Energia geotermică este deja larg utilizată în statele cu o activitate tectonică mai intensă (Cercul de foc al Pacificului, sudul Europei, Islanda), fie pentru producerea energiei electrice fie prin utilizarea apelor termale. Energia solară constituie resursa cea mai râvnită dat fiind imensul potenţial. Nici una din filierele utilizate (fotovoltaică sau fisionară) nu au dat rezultate convingătoare. Sub diverse forme, acest tip de energie este utilizată tot mai mult (încălzirea agentului termic, efectul de seră, bateriile electrice etc.) Energia nucleară - recent intrată în uz, la început costisitoare, dar în prezent extrem de competitivă, înregistrând cea mai susţinută dinamică. Baza acesteia o constituie combustibilul nuclear, obţinut din uraniu şi alte elemente radioactive. Uraniul este o resursă relativ rară, a cărei utilizare presupune un înalt potenţial tehnic, constituind apanajul ţărilor dezvoltate, deşi cele mai mari rezerve sunt cantonate în state africane sau asiatice (Niger, Namibia, Africa de Sud, India), la care se adaugă şi Canada, Fed. Rusă sau Australia. Producţia de uraniu s-a dezvoltat rapid în anii 70-80 dar cunoaşte o oarecare criză în prezent. Prospecţiunile efectuate au mărit rezervele, dispersate în mai multe state de pe Glob. Fabricarea combustibilului nuclear (uraniul îmbogăţit) este apanajul câtorva state dezvoltate - S.U.A., Franţa, Fed.Rusă, Japonia, noi tehnici mai puţin poluante fiind în curs de aplicare (utilizarea laserului cu vapori de cupru în locul difuziunii gazoase). Cu toate problemele legate de depozitarea deşeurilor nucleare, această ramură s-a dezvoltat rapid ajungând să domine energetica unor state precum Franţa, Belgia, Bulgaria, Lituania. Ponderea sa în producţia mondială a ajuns la 20%, cu tendinţa de creştere, mai ales în ţările recent dezvoltate sau în curs de dezvoltare - Coreea de Sud, Taiwan, China, India, Pakistan, de multe ori combinat cu utilizările militare. Cea mai mare parte a capacităţilor actuale se situează în Europa de Vest (1/3, în special în Franţa ce deţine 17%) urmată de America de Nord şi Asia. Pericolul unor accidente şi problema deşeurilor a stopat unele planuri de extindere a reţelei de centrale nucleare în Germania, Italia sau Japonia

Page 79: Proiect Inv Rural Geografie Ec

Geografia activităţilor industriale : Rolul energiei în dezvoltarea economică

Test de autoevaluare 6.2. În acest subcapitol a fost prezentată evoluţia utilizării resurselor energetice : a) Încercaţi să surprindeţi modul diferit în care resursele energetice au influenţat dezvoltarea economiei mondiale a ) Explicaţi implicaţiile politice ale exploatării resurselor petroliere Comentariile la aceasta temă sunt inserate la sfârşitul capitolului

RĂSPUNSURI ŞI COMENTARII LA ÎNTREBĂRILE DIN TESTELE DE AUTOEVALUARE Testul de autoevaluare 6.1 a)Această analiză necesită redactarea unui material cartografic asupra localizării unităţilor de producţie şi a unei diagrame structurale care să surprindă categoriile de consum. În cazul în care accesul la informaţii este dificil se poate analiza doar localizarea unităţilor de producţie. b)Trebuie să se urmărească diferenţierile regionale, atât pentru dinamica producţiei de energie electrică dar şi pentru producţia de energie electrică pe cap de locuitor. De observat măsura în care unele state slab dotate din acest punct de vedere au înregistrat o stagnare sau chiar un declin al producţiei (în special în Africa) sau dimpotrivă, o creştere importantă (mai ales în Asia). Să se încerce explicarea unor situaţii deosebite, ca de ex. cea a statului Paraguay, bine dotat şi cu o dinamică accelerată sau a statului Belarus, mediu dotat şi cu o dinamică negativă. În acelaşi mod trebuie explicate unele particularităţi regionale, ca de ex. scăderea sau stagnarea producţiei de energie în majoritatea ţărilor comuniste, creşterea accelerată a acesteia în ţările asiatice etc. Testul de autoevaluare 6.2 a)Această temă trebuie abordată din perspectiva utilizării specifice a fiecărei resurse energetice, fiecare având şi alte valenţe economice. Se adaugă perspectiva dată de bogăţia fiecărei resurse şi accesibilitatea acestora. b)Exploatarea resurselor petroliere a fost totdeauna legată, atât de interese de natură politică cât şi de natură economică. În acest scop pot fi consultate o serie de lucrări cu această temă sau se poate redacta un eseu pe baza informaţiilor curente din mass-media, asupra unui aspect considerat important, de actualitate (de ex. implicaţiile situaţiei politice din Iraq asupra economiei petroliere mondiale etc.)

Proiectul pentru Învăţământul Rural 71

Page 80: Proiect Inv Rural Geografie Ec

Geografia activităţilor industriale : Rolul energiei în dezvoltarea economică

72 Proiectul pentru Învăţământul Rural

LUCRAREA DE VERIFICARE NR . 6

Lucrarea de verificare solicitată implică activităţi care necesită însuşirea unor noţiuni elementare referitoare la importanţa resurselor energetice în studiul geografic. Răspunsurile la întrebări vor fi transmise prin poştă tutorelui pentru comentarii, corectare şi evaluare. Pe prima pagină a lucrării se vor scrie următoarele : -titulatura acestui curs -numărul lucrării de verificare -numele şi prenumele cursantului (acestea se vor menţiona pe fiecare pagină) -adresa cursantului Fiecare răspuns va trebui să fie clar exprimat şi să nu depăşească 250 de cuvinte Pentru uşurinţa corectării lăsaţi o margine de circa 5 cm, precum şi o distanţă similară între răspunsuri. Menţionaţi totodată, specializarea universitară absolvită, anul absolvirii, şcoala unde activaţi şi poziţia în cadrul corpului profesoral. Care erau aşteptările dumneavoastră de la acest curs? Problemele la care trebuie să răspundeţi sunt următoarele :

1) Există o corelaţie între condiţiile naturale şi consumul de energie electrică? 2) Care sunt avantajele deţinerii mai multor filiere de producţie a energiei

electrice? 3) Credeţi că dependenţa de importurile energetice constituie o frână în calea

dezvoltării economiei unui stat?. Exemplificaţi răspunsul. 4) Care dintre următoarele resurse energetice este mai dependentă de costul

de transport : cărbunii, petrolul, gazele naturale sau uraniul? Argumentaţi răspunsul.

5) Fiecărei etape din evoluţia industriei energetice îi corespund anumite ramuri ale industriei de prelucrare. Explicaţi şi argumentaţi aceste conexiuni.

6) În ultima jumătate de secol au existat mai multe crize energetice. Analizaţi cauzele acestora şi implicaţiile lor asupra economiei mondiale. În evaluarea răspunsurilor fiecare problemă va fi notată cu maximum 10 puncte, iar nota finală va reprezenta media aritmetică a notărilor parţiale.

Bibliografie minimală Bran Florina, Simion Tamara, Ioan Ildiko, (2000), Geografia economică mondială, Economica, Bucureşti, Iaţu C., Muntele I., (2002), Geografia economică, Edit. Economica, Bucureşti Lupei N., (1986), Zestrea energetică a lumii, Albatros, Bucureşti, 1986 Matei H., Neguţ S., Nicolae I., (2003), Enciclopedia statelor lumii, ed. A 9-a,Meronia, Bucureşti Neguţ S. (coord.), (2002), Geografia economică mondială, Edit. Ştiinţifică, Bucureşti Velcea I., Ungureanu Al., (1993), Geografia economică a lumii contemporane, Edit. Şansa SRL, Bucureşti ***** Economia lumii (trad. Din lb. franceză a Images economique du monde, dir. A.Gamblin), 2003-2005, Ed. Şt.Sociale şi Politice, Bucureşti

Page 81: Proiect Inv Rural Geografie Ec

Geografia activităţilor industriale: Industria petrolului şi a gazelor naturale

Unitatea de învăţare nr. 7 GEOGRAFIA ACTIVITĂŢILOR INDUSTRIALE: INDUSTRIA PETROLULUI ŞI A GAZELOR NATURALE

Cuprins Pagina Obiectivele unităţii de învăţare nr. 7. 73 7.1. Rezervele de petrol şi principalele ţări producătoare 73 7.2. Prelucrarea petrolului 79 7.3. Rezervele de gaze naturale şi principalele ţări producătoare 81 Răspunsuri şi comentarii la teste 85 Lucrarea de verificare nr. 7 86 Bibliografie minimală 86 OBIECTIVELE unităţii de învăţare nr. 7 După studierea acestui capitol vei fi capabil să înţelegi mai bine :

• Relaţia dintre deţinătorii principali de rezerve şi marii consumatori • Importanţa geopolitică a statelor bogate în hidrocarburi • Discordanţa dintre zonele producătoare şi cele de prelucrare • Rolul OPEC pe piaţa petrolului

7.1. REZERVELE DE PETROL ŞI PRINCIPALELE ŢĂRI PRODUCATOARE Ţările OPEC posedă 77% din rezerve, iar cele din OECD doar 7%. Crizele petroliere din anii ’70 au fost generate de politica OPEC. România este recunoscută ca prima ţară care a înregistrat o producţie de petrol, în 1856 Exploatarea industrială începe în S.U.A., în 1859.

Volumul rezervelor sigure de petrol a crescut permanent în acest secol, cu ritmuri diferite, datorită descoperii unor noi câmpuri petrolifere, reevaluării mărimii unor zăcăminte, măririi coeficientului de recuperare din zăcământ. O creştere mare s-a înregistrat în perioada 1950 – 1970 când rezervele sigure au urcat de la 13 mld.t la 90 mld.t. Rezervele economic exploatabile se cifrează la 156 mld.t (anul 2003) la care se adaugă aproape 360 mld.t rezerve probabile. Nisipurile şi şisturile bituminoase conţin cca. 100 mld. tone petrol rezerve probabile. Aceste rezerve adăugate la cele din zăcămintele de petrol sunt considerate, într-o anumită măsură, suficiente pentru viitorul apropiat. Se speră însă, descoperirea unor zăcăminte în regiunile platformelor continentale sau în regiuni de uscat mai puţin explorate. Raportul între volumul reperelor certe de petrol şi nivelul mondial al producţiei din 2003 (3,7mld. t) indică o asigurare a consumului pentru circa 40 ani. Rezervele de petrol sunt prezente în peste 70 de ţări ale lumii, dar numai 14 au rezerve mai mari de 1 mld.t Producţia mondială de petrol a fost dominată multă vreme de S.U.A. care în 1930 deţinea 72 % din totalul mondial, 60% în 1938 şi 63% în 1946. Ponderi mai mari aveau ex. U.R.S.S. 11 % în 1938 şi 15 % în 1946. Regiunea Orientului Mijlociu extrăgea în 1946 doar 6 % din totalul producţiei mondiale. În perioada următoare producţia a scăzut mult în S.U.A., şi a crescut foarte mult în Orientul Mijlociu, în Africa. America de Sud, şi în ex-U.R.S.S. În anul 1973, la declanşarea primei crize majore a petrolului, Orientul Mijlociu deţinea 37% din producţie.

Proiectul pentru Învăţămâtul Rural 73

Page 82: Proiect Inv Rural Geografie Ec

Geografia activităţilor industriale: Industria petrolului şi a gazelor naturale

Orientul Mijlociu deţine 63% din rezervele sigure (Arabia Saudită-23%, Iran. 11%, Irak-10%. EAU-8,5%, Kuweit 8,4%)

Figura 7.1 Repartiţia rezervelor de petrol (miliarde tone) După anul 1974 se produc mutaţii semnificative în ierarhia producătorilor de petrol. Ex. U.R.S.S devine primul producător mondial, S.U.A. trec la exploatarea zăcămintelor din Alaska, iar ţările din Orientul Mijlociu cunosc o scădere a producţiei datorită conflictelor militare din zonă. În prezent, Orientul Mijlociu oferă 30% din producţia mondială,

pa cu 22% şi America de Nord cu 18%. urmat de Euro

74 Proiectul pentru Învăţămâtul Rural

Page 83: Proiect Inv Rural Geografie Ec

Geografia activităţilor industriale: Industria petrolului şi a gazelor naturale

Proiectul pentru Învăţămâtul Rural 75

Regiunea Golfului Persic are cele mai favorabile condiţii geologice pentru exploatare Arabia Saudită este cea mai mare exportatoare de petrol Cele 6 producătoare (Arabia Saudită, Iran, Irak, Kuweit, EAU, Qatar ) au rol hotărâtor în OPEC (mai fac parte Indonezia, Venezuela, Algeria, Libia, Nigeria) Din Orientul Mijlociu pleacă cele mai puternice fluxuri de export spre Japonia, S.U.A. şi China a devenit o mare importatoare

Asia deţine 42% din producţia mondială de petrol cea mai mare cotă revenind ţărilor din regiunea Golfului Persic. Exploatările din această zonă prezintă avantaje incontestabile: adâncimile la care se află zăcămintele sunt reduse (o medie sub 2000 m), productivitatea sondelor este foarte mare iar densitatea petrolului este redusă ceea ce permite un grad ridicat de valorificare. Arabia Saudită a devenit prima producătoare mondială în ultimii ani (13% din producţia mondială) datorită scăderilor de producţie din Federaţia Rusă şi S.U.A. Principalele exploatări sunt localizate în regiunea terestră la Ghawar, apreciat ca cel mai mare zăcământ al lumii cu cca.11 mld.t rezerve recuperabile şi în regiunea submarină a Golfului Persic: Safanyah (cel mai mare zăcământ submarin), Manyafa, Ras Tannurah. Iranul a exploatat primul petrol din Orientul Mijlociu şi în anul 1973 era al treilea producător mondial. Conflictul militar cu Irakul (1980-1988) a determinat o scădere foarte mare a producţiei (20 milioane tone în 1987) urmată de o redresare treptată, fiind în 2003 a patra producătoare mondială (5%). Principalele exploatări sunt situate în sud-vestul ţării: Marun, Ahwaz, Agha Jari, Gach Saran. În zona Golfului Persic exploatările submarine mai importante sunt în perimetrul Darius. Emiratele Arabe Unite dispun de exploatări mai recente (după 1962) şi au devenit o mare producătoare în ultimii ani (3% în 2003). Cea mai mare parte a producţiei provine din exploatările submarine: Zakum, Umm Shaif în Abu Dhabi şi Fateh în Dubai (exploatări din anul 1969). Kuweit a cunoscut o scădere mare a producţiei în timpul confictului militar cu Irak (1990-1991), dar apoi creşterea a fost rapidă (110 mil.t – 2003, inclusiv cota aferentă din producţia Zonei Neutre). Preţul de cost al extracţiei este cel mai mic din lume datorită productivităţii deosebite a zăcămintelor. Principalul zăcământ este Burgan, situat în regiunea sudică în apropierea Golfului Persic şi considerat al doilea zăcământ al lumii, cu rezerve de cca 9 mld.t. Irakul a fost până la izbucnirea ,,Războiului din Golf’’(1990) al cincilea producător mondial dar embargoul constituit de ONU pentru petrolul irakian a determinat scăderea producţiei până la 36 mil.t în 1997 după care s-a revenit la o producţie de 66 mil. t. în 2003. Cele mai importante zăcăminte sunt în nordul ţării: Kirkuk, Ain Yalah, şi sud: Rumaila, Zoubair, Bururgan. Alte producătoare importante în Orientul Mijlociu sunt: Oman, Qatar, Bahrain.. R.P Chineză este o mare producătoare în ultimii ani, cea mai accentuată creştere fiind după anul 1970. Nivelul producţiei a atins 170 mil.t în 2003 fiind a şaptea producătoare mondială. Cele mai productive exploatări sunt în nordul ţării: Takeng, provincia Hubei, în China de Nord-Est (Daquing), China de Nord-Vest (Yumen) precum şi în regiunea submarină a Gofului Bo Hai. Indonezia este cea mai veche producătoare de petrol din Asia şi dispune de exploatările cele mai importante în insula Sumatera

Page 84: Proiect Inv Rural Geografie Ec

Geografia activităţilor industriale: Industria petrolului şi a gazelor naturale

76 Proiectul pentru Învăţămâtul Rural

Indonezia exportă îndeosebi spre China şi Japonia Transportul petrolului din zona Mării Caspice spre Europa constituie o dispută deosebită. Rusia exportă circa 40% din producţie spre UE Cel mai mare zăcământ al Rusiei este Samotlorskoe Norvegia exportă cea mai mare parte a producţiei către UE Marea Britanie este şi un principal importator Rezervele României reprezintă doar 0,1% din cele mondiale

(Perlak, Jambi, Raja), în insulele Kalimantan şi Jawa. Exploatări submarine cu producţii semnificative sunt în regiunea insulei Jawa (Rembang) şi în strâmtoarea Sulawesi.

Malaysia realizează în totalitate producţia de petrol din exploatări submarine. Principalele perimetre de exploatare sunt în regiunea estică a Peninsulei Malaya, cât şi în apropierea teritoriilor deţinute în insula Kalimantan: Sabah şi Sarawak. India are exploatări mari în partea terestră a ţării, în statele Assam, Bihar, Punjab., iar mai nou în vest, în zona Golfului Cambay. Azerbaidjan a fost cea mai veche regiune de exploatare a fostei U.R.S.S. Exploatările vechi din Peninsula Apşeran au fost înlocuite cu exploatări în zona submarină a Mării Caspice (Pescianîi, Neftianîe Kamni). Kazahstan dispune de exploatări în bazinul hidrografic Emba şi în Peninsula Mangâşlak şi în platoul continental al Mării Caspice. Recent, a fost descoperit un zăcămât imens, Tengiz, care a stârnit interesul marilor companii petroliere Europa produce 22% din cantitatea totală de petrol. Federaţia Rusă (11,5% din producţia mondială) este a doua producătoare mondială. Principalele regiuni de extracţie sunt în partea europeană: spaţiul dintre Volga şi Ural (Sugurova, Tuimazî, Romaşkino), regiunea Peciora (Uhta), în apropierea Mării Caspice (Groznîi, Kuban). În partea asiatică cea mai importantă zona de extracţie este Siberia de Vest („al treilea Baku“) cu exploatări principale în bazinul fluviului Obi (Samotlorskoe, Tiumen, Surgunt). În insula Sahalin au fost puse în valoare zăcămintele Sahalin I şi Sahalin II de mărime considerabilă. Norvegia a devenit al doilea producător european şi dispune de zăcăminte submarine în Marea Nordului (Ekofisk, Eldfisk, Bream). Cercetările ulterioare au intensificat rezerve importante pe aliniamentul Marea Baltică – Marea Barents, în zona platoului continental dar şi în regiunea terestră. Marea Britanie, al treilea producător european, exploatează zăcămintele din sectorul britanic al Mării Nordului. Extracţia petrolului este mult mai scumpă faţă de exploatările terestre, dar calitatea ţiţeiului este foarte bună (ţiţeiul Brent este cel mai bine cotat pe piaţa mondială). Perimetrele principale de exploatare sunt în regiunea centrală a Mării Nordului (Piper, Forties, Montrose) şi în apropierea insulelor Shetland (Brent, Magnus). România (6 mil.t în 2003) are o producţie constantă după 1990 principalele regiuni de exploatare fiind între Carpaţi şi Dunăre: Câmpia Română (25% din producţie), Podişul şi Subcarpaţii Getici, Subcarpaţii Curburii. Cea mai recentă regiune de exploatare este platforma continentală a Mării Negre (cca. 1 mil.t/an).

Page 85: Proiect Inv Rural Geografie Ec

Geografia activităţilor industriale: Industria petrolului şi a gazelor naturale

Proiectul pentru Învăţămâtul Rural 77

S.U.A. sunt cel mai mare consumator şi importator Prudhoe Bay este unul din zăcămintele supergigantice din lume Mexic şi Canada sunt furnizori principali pentru S.U.A. Din nordul Africii pornesc două direcţii majore de export : spre sudul Europei şi S.U.A. Nigeria alimentează UE şi America de Nord

America de Nord asigură 18% din producţia mondială de petrol. S.U.A. sunt a treia producătoare mondială realizând 9% din producţia mondială în 2003, deşi mult timp au fost prima producătoare mondială (din 1974 au fost întrecute de fosta Uniune Sovietică). Principalele regiuni de exploatare sunt: - regiunea de la Golful Mexic (Louisiana – Texas) cu exploatări mixte în zona deltei fluviului Mississippi, în zona Lake Charles şi respectiv Vernon, Panhandle, Big Lake; regiunea Middlecontinent cu exploatări mai însemnate în statele Oklahoma (Wichita), Kansas şi Arkansas; - regiunea vestică în statele California (Bakersfield, San Diego), Colorado, Utah, New Mexico; - regiunea peninsulei Alaska cu exploatări terestre (Umiat, Cook Inlet) şi submarine (Prudhoe Bay - cel mai mare zăcământ din S.U.A., Sag River). Mexic a avut o creştere rapidă a producţiei în ultimele decenii: 22 mil.t în 1972 şi 189 mil.t în 2003. Principalele regiuni de extracţie sunt în peninsula Yucatan (Campo de Reform), litoralul vestic al Golfului Mexic (Chicontepec) şi în regiunea submarină a golfului Campeche (Cantarell). Canada, o veche producătoare de petrol, în care regiunea cea mai importantă este în provincia Alberta (Redwater, Pembina), apoi urmează exploatările din provinciile Columbia Britanică şi Saskatchewan. Ultimele cercetări au identificat zăcămintele de ţiţei în delta fluviului Mackenzie şi în platforma continentală a Mării Beaufort. Africa are o pondere de 11% în producţia mondială de petrol. În acest continent sunt două regiuni principale de extracţie: Africa de Nord (Libia, Algeria, Egipt şi Maroc) şi regiunea de la Golful Guineea (Nigeria, Gabon, iar mai la sud Angola). Libia a avut o producţie record în 1970 (162 mil.t) după care a urmat o scădere continuă. Cele mai importante exploatări sunt în partea centrală şi nord estică: Zelten, Raguba, Waha. Algeria dispune de zăcăminte importante în apropierea graniţei cu Libia: Hassi Messaoud (Nezla, Messdar, Gassi Tonil etc.) în nord şi la sud, Edjeleh (Alrar, Askarene, Zarzaitine etc.). Egipt înregistrează o creştere lentă a producţiei. În Peninsula Sinai se află exploatări la Gemsa şi El Morgan iar în zona Golfului Suez la Ramadan şi Belayim. Exploatări mai noi sunt la vest de Nil – El Alamein. Nigeria este cea mai mare producătoare africană (3% di producţia mondială în 2003). Exploatările cele mai importante sunt cele terestre la Eastern Region (Imo River, Wari) şi în Central Western Region (Olomaro) cât şi cele submarine din dreptul deltei Nigerului (Okan). Angola are exploatări terestre în regiunea Cabinda dar şi importante exploatări submarine în regiunea de nord-vest..

Page 86: Proiect Inv Rural Geografie Ec

Geografia activităţilor industriale: Industria petrolului şi a gazelor naturale

Petrolul din Venezuela merge îndeosebi spre rafinăriile S.U.A În zona Campos Basin se găsesc cele mai adânci exploatări din domeniul submarin Reţine !

America de Sud asigură 9,2% din producţia mondială de petrol în special prin regiunea Mării Caraibilor. Venezuela este a şasea producătoare mondială (5% din total) şi dispune de două regiuni cu zăcăminte deosebite: zona lagunei Maracaibo care asigură cea mai mare parte din producţia ţării (exploatări la Mene Grande, Lagunillas, Mara, Tra Juana etc.) şi Oriente cu zăcăminte în bazinul mijlociu şi inferior al fluviului Orinoco (Oficina, Jusepin, El Temblador etc.). Argentina) are exploatări în sudul ţării (Podişul Patagoniei şi Insula Ţara de Foc) în regiunea de nord (Salta) şi în partea centrală (Mendoza). Brazilia dispune de zăcăminte importante în statele Bahia şi în regiunea Amazonia, dar cea mai mare parte a producţiei provine din domeniul submarin – Campos Basin.

Producătoare mari importante sunt şi Columbia, cu importantul zăcământ de la Cusiana, Ecuador, Peru. . Subcapitolul pe care l-aţi parcurs v-a oferit situaţia repartiţiei rezervelor sigure de petrol şi distribuţia statelor importante în producţia mondială

Test de autoevaluare 7.1 Acest subcapitol v-a oferit aspecte generale privind rezervele de petrol şi principalele ţări producătoare

a) Cum apreciaţi situaţia economiei mondiale având în vedere rezervele limitate de petrol ?

b) Identificaţi consecinţele distribuţiei inegale între repartiţia marilor rezerve şi consumatori

Comentarii pentru aceste probleme găsiţi la sfârşitul capitolului

78 Proiectul pentru Învăţămâtul Rural

Page 87: Proiect Inv Rural Geografie Ec

Geografia activităţilor industriale: Industria petrolului şi a gazelor naturale

Proiectul pentru Învăţămâtul Rural 79

7.2. PRELUCRAREA PETROLULUI Capacitatea de rafinare depăşeşte cu puţin nivelul producţiei mondiale Din zonele de rafinare pornesc conducte magistrale care alimentează marile aglomerări urbane Rafinăria Ufa este cea mai mare din Rusia Germania are 3 concentrări ale capacităţilor de rafinare Cea mai mare rafinărie franceză este cea de la Gonfreville

Petrolul are o mulţime de întrebuinţări. Prin rafinare se obţin: benzină, motorină, petrol lampant, păcură, propan, butan, bitum, parafină. Petrochimia permite fabricarea cauciucului sintetic, a materialelor plastice, fibrelor textile, detergenţilor etc. Centrele de prelucrare au fost amplasate în corelaţie cu prezenţa cererii sau a ofertei, fie în apropierea marilor centre consumatoare, fie în apropierea marilor regiuni producătoare, fie în porturi specializate în exportul sau importul de petrol. Capacitatea mondială a rafinăriilor era în 2003 de circa 4 mld.t cele mai mari ponderi revenind Europei, Asiei şi Americii de Nord America de Nord prelucrează 25% din producţia de petrol. S.U.A. au ocupat poziţia fruntaşă în prelucrarea petrolului încă de la începutul acestei industrii. principalele rafinării sunt în regiunea litorală estică (New York, Philadelphia, Boston, Baltimore), în zona Marilor Lacuri (Chicago, Toledo, Cleveland), la Golful Mexic (Houston, Beaumont – Port Arthur), în California (Los Angeles), în Middlecontinent (Tulsa, Kansas, City). Canada dispune de rafinării mai importante la Montreal ( între cele mai mari din ţară ), Sarnia, Vancouver, St. John şi Halifax. Europa continuă să prelucreze o cantitate de petrol cu mult peste producţia proprie (30% din producţia mondială) Federaţia Rusă, a doua capacitate de rafinare din lume, are cele mai importante rafinării în regiunea Volga – Ural (3/4 din capacitatea totală de rafinare) la Samara, Ufa, Tuimazi, Perm. Alte rafinării sunt amplasate de-a lungul conductelor magistrale:

Sankt Petersburg, Angarsk, Krasnoiarsk. Dintre rafinăriile amplasate în porturi amintim pe cea de la Novorosiisk, la Marea Neagră, important punct pentru transportul şi prelucrarea petrolului din regiunea Mării Caspice. În Uniunea Europeană cele mai importante capacităţi de rafinare se găsesc în : Italia are cele mai mari rafinării în porturi (Milazzo, Augusta, în Sicilia; Cagliari în Sardinia; Genova, Ravenna). Rafinării importante sunt şi în nordul industrializat: Milano, Torino, Novara, Valpiano. Germania dispune de mari rafinării în Gelsenkirchen, Köln, Karlsruhe, Ingolstadt legate de conductele magistrale care vin dinspre porturile de la Marea Nordului şi Marea Mediterană. Alte rafinării sunt chiar în porturi: Hamburg şi Wilhelmshaven. Franţa prelucrează petrolul în marile rafinării situate în regiunile litorale: Lavera, Berre la Marea Mediterană, Dunkerque la Marea Mânecii. De-a lungul Senei se află câteva rafinării, cea mai mare fiind cea de la Gonfreville. Marea Britanie are rafinării numai în zona litorală îndeosebi în zona de vărsare a Tamisei (Shellhaven), în sudul ţării Galilor (Milford Haven), în zona estuarului Mersey, pe ţărmul Mării Nordului (Grangemounth, Dundee) şi la Marea Mânecii (Fawley).

Page 88: Proiect Inv Rural Geografie Ec

Geografia activităţilor industriale: Industria petrolului şi a gazelor naturale

Olanda are cele mai mari rafinării în zona portului Rotterdam (mai multe rafinării fac din Rotterdam cel mai mare centru mondial al prelucrării petrolului). Alte rafinării mai mari sunt la Gelen în est şi Amsterdam. Asia deţine 25% din capacitatea globală de rafinare. Japonia, a patra ţară în privinţa capacităţii de rafinare, şi-a construit majoritatea rafinăriilor în regiunile litorale. Mari unităţi se află în zona Tokyo (Chiba, Kawasaki), în zona Nagoya, în apropiere de Osaka. Alte rafinării mari au fost amplasate în insula Hokkaido la Hakodare şi Muroran. R.P. Chineză deţine a treia capacitate de rafinare din lume cele mai mari rafinării fiind la Shaghai, Beijing, Fushun şi Lüda. Coreea de Sud şi-a depăşit mult capacitatea de rafinare în ultimii ani. Importul masiv a determinat amplasarea rafinăriilor în porturi Ulsan, Pusan. Orientul Mijlociu, cea mai mare producătoare de petrol, are o capacitate mai redusă de rafinare (doar 8% din total) în comparaţie cu producţia. Cele mai mari rafinării sunt în Arabia Saudită lânga zona portuară Ras at Tannurah, Iran la Abadan şi Shiraz, în Kuwait (39 mil.t anual) în portul Mena al Ahmadi, America de Sud dispune de o capacitate totală care reprezintă 8% din totalul mondial. Venezuela are rafinării importante la Amnuy – Bay, San Lorenzo în zona Maracaraibo – Falcon şi Caripito în regiunea Oriente. Capacităţi mari de rafinare sunt şi în Antilele Olandeze: Aruba şi Craçao. Brazilia (70 mil.t anual) are rafinării care lucrează în cea mai mare parte pe bază de import. Cele mai însemnate sunt situate în porturile din regiunea estică: Curitiba, Recife, Rio de Janeiro, Sao Paulo. Africa are rafinării mai puţine care pot prelucra anual cca. 4% din petrolul mondial. Cele mai importante rafinării sunt în porturi: în

Algeria la Arzew şi Skikda, în Egipt la Suez şi El Iskandarya, în Libia la Zuentina, în Nigeria la Port Harcourt şi în Africa de Sud la Durban şi Cape Town.

Cea mai importantă capacitate din zona Rotterdam este Pernis Japonia a fost devansată de China Există proiecte mari pentru construirea unor mari rafinării în Arabia Saudită şi Iran

Test de autoevaluare 7.2. Acest subcapitol a oferit o imagine de ansamblu asupra situaţiei capacităţilor de rafinare a) Cum explicaţi diferitele situaţii de localizare a rafinăriilor ? b) De ce capacităţile de rafinare din Orientul Mijlociu sunt cu mult sub producţie ? Comentarii pentru aceste probe găsiţi la sfârşitul capitolului.

80 Proiectul pentru Învăţămâtul Rural

Page 89: Proiect Inv Rural Geografie Ec

Geografia activităţilor industriale: Industria petrolului şi a gazelor naturale

Proiectul pentru Învăţămâtul Rural 81

Reţine ! Acest subcapitol cuprinde o imagine asupra distribuţiei geografice a capacităţilor de prelucrare şi a tipurilor de localizare

7.3. REZERVELE DE GAZE NATURALE ŞI PRICIPALELE ŢĂRI PRODUCĂTOARE Gazele naturale au şi avantajul că sunt mai puţin poluante Creşterea rezervelor este mai consistentă, comparativ cu petrolul Zăcămâtul Urengoi este considerat cel mai mare din lume Rusia este cel mai mare exportator, principalul beneficiar fiind Germania

Gazele naturale au intrat mai târziu în balanţa energetică. Folosirea lor ca materie prima în industria chimică este, de asemenea relativ recentă. Importanţa lor este mai mare datorită puterii calorice (5.000 - 13.500 kcal/m3) şi numărul mare de produse realizate de către industria chimică (îngrăşăminte, mase plastice, negru de fum, acetilenă, amoniac, metanol, aldehidă formică, acid cianhidric, etc.). Rolul economic important al gazelor naturale creşte şi prin faptul că pot fi valorificate integral, iar transportul este facil cu ajutorul conductelor la distanţe mari faţă de locul unde au fost exploatate. Costurile necesare pentru exploatarea şi utilizarea gazului metan de exemplu, sunt de 8 până la 12 ori mai mici decât pentru cărbune sau petrol. Problemele legate de criza resurselor energetice au determinat o campanie susţinută de identificare a noi zăcăminte de gaze naturale. Dacă în 1960 rezervele mondiale sigure erau de 18.600 mld.m3 în 1980 de cca. 70 000 mld.m3, în 2003 ele au fost apreciate la 175 000 mld.m3 ceea ce înseamnă o acoperire a consumului mondial (peste 2.000 mld. m3 anual) pentru o perioadă de 67 ani. Rezervele potenţiale recuperabile sunt estimate la aproape 270 000 mld.m3. Cele mai mari rezerve sigure sunt deţinute de regiunea Orientului Mijlociu (41%), îndeosebi în Iran (15%) şi Qatar (14%). Europa are o pondere de circa 35% datorită Federaţiei Ruse care are cele mai mari rezerve din lume - 27%. Africa şi restul Asiei deţin fiecare câte 8%, iar America de Nord doar 4%. Atât prin rezervele cunoscute cât şi prin producţia realizată pe primul loc se situează Federaţia Rusă care în 2003 a realizat aproape 22% din producţia mondială şi asigură atât consumul propriu cât şi nevoile unor state europene. Bazinul fluviului Obi are cele mai mari rezerve, zăcământul principal fiind cel de la Urengoi. Zona asiatică a Rusiei deţine 60% din rezerve şi dă 50% din producţie. De aici pleacă cel mai însemnat gazoduct

Page 90: Proiect Inv Rural Geografie Ec

Geografia activităţilor industriale: Industria petrolului şi a gazelor naturale

Figura 7.2 Repartiţia rezervelor de gaze naturale (5.600 km) ce ajunge până în Franţa. În sectorul european al Rusiei sunt valorificate gazele din sud-vestul munţilor Ural (Orenburg), zona Volga – Ural (Saratov), apoi în ţinuturile nordice aflate pe litoralul mării Kara, bazinul Peciora (Vorkuta). Principalele regiuni consumatoare de gaze sunt gruparea industrială din bazinul Moscovei şi zona Uralilor. În Europa o producţie importantă realizează şi Olanda (3% din totalul mondial. Principalul zăcământ este cel de la Groningen, din nord-estul ţării, apoi cel de la Placid din Marea Nordului. Olanda este o importantă furnizoare de gaze naturale pentru ţările Uniunii Europene.

82 Proiectul pentru Învăţămâtul Rural

Page 91: Proiect Inv Rural Geografie Ec

Geografia activităţilor industriale: Industria petrolului şi a gazelor naturale

Proiectul pentru Învăţămâtul Rural 83

Marea Britanie consumă întreaga cantitate Germania este cea mai mare importatoare europeană

Marea Britanie realizează anual peste 100 mld.m3, având exploatările principale în zona Mării Nordului la Lehman Bank, West Sal şi Wiking. Din platforma continentală a Mării Nordului extrage gaze naturale şi Norvegia, principalele exploatări sunt la Ekofisk, Frigg, Cod. Alte ţări europene producătoare de gaze naturale sunt: Germania care utilizează în principal zăcămintele din nordul ţării (Saxonia inferioară) şi din Bavaria; Italia cu rezerve apreciabile în câmpia Padului (Parma, Pavia, Piacenza, Bordolano etc.) şi în Sicilia, România (0.5% din producţia mondială. În Asia se detaşează Iranul (3%) cu o producţie formată în principal din gaze de sondă, Indonezia cu centrele Perlak şi Palembang din insula Sumatera şi Tenjung şi Tarakan în insula Kalimantan; China care exploatează zăcăminte din regiunea litorală a golfului Bo Hai şi aria cursului inferior al fluviului Huang He; Pakistanul care exploatează rezervele din câmpia Indusului, ca şi India, apoi cele din nordul ţării din apropierea capitalei Islamabad, Malaysia cu exploatări atât în zona continentală cât şi în cea litorală. În America de Nord, S.U.A. produc anual circa 21% din totalul mondial şi ocupă locul doi pe glob după Rusia. Zona cea mai productivă se află în sectorul central-sudic în statele Texas şi Louisiana, la este de Mississippi până la Rio Grande (Corpus Cristi, Texas City, Beaumont, etc.). Un loc important revine exploatărilor ‘’off shore’’ din Golful Mexic. În statul Oklahoma din nordul Texasului, se conturează cea de-a doua arie gazeiferă care se extinde şi în Kansas, având ca centre principale: Tulsa, Amarillo, Oklahoma etc. Alte zăcăminte sunt cantonate în Munţii Stâncoşi, pe teritoriile statelor New Mexico (San Juan), Colorado, Wyoming, California, în Podişul Preriilor şi în Alaska sudică la Kenay, West Fork şi Cook Inlet. SUA dispune de o reţea densă de conducte care asigură distribuirea gazelor naturale pe întreg teritoriu. Zăcăminte importante deţine Canada, care este a treia producătoare mondială. Principalul areal gazeifer se încadrează în provinciile Columbia Britanică, Alberta şi Saskatchewan. Circa 40 % din producţia Canadei este exportată în SUA. Mexic exploatează zăcămintele de la Reynosa, Tampico, Poza Rica, Minatitlan.

Page 92: Proiect Inv Rural Geografie Ec

Geografia activităţilor industriale: Industria petrolului şi a gazelor naturale

S.U.A. sunt cel mai mare importator mondial Din Algeria pornesc conducte spre Italia, Spania, Portugalia

Figura 7.3 Itinerarul gazoductului ce traversează Orientul Mijlociu Din America de Sud se remarcă Argentina cu o producţie obţinută din perimetrele Comodoro – Rivadavia şi Pico Truncado situat în sud, cel din partea central vestică a ţării, din apropiere de Mendoza şi cel din nord, de la Salta. Venezuela deşi dispune de cele mai mari rezerve din acest continent, extrage o cantitate mică formată aproape exclusiv din gaze de sondă. Regiunea golfului Maracaibo şi zona El Tigre asigură cea mai mare parte a producţiei. Australia exploatează resursele gazeifere din partea centrală a ţării, sectorul litoral sud-vestic şi în est, pe teritoriul statului Queensland şi din domeniul submarin nord-vestic. În Africa, Algeria este cea mai mare producătoare de gaze naturale, principalele zăcăminte se găsesc la Hassi R’Mel, apoi în sudul ţării la Ain Sakan şi Berga. Conductele transmediteranee ce pornesc din portul Arzew transportă gazele în Sicilia, de unde se ramifică spre Italia continentală, Grecia şi ţările Europei Centrale şi Vestice.

84 Proiectul pentru Învăţămâtul Rural

Page 93: Proiect Inv Rural Geografie Ec

Geografia activităţilor industriale: Industria petrolului şi a gazelor naturale

Reţine !

Test de autoevaluare 7.3. Acest subcapitol v-a redat situaţia generală existentă privind rezervele şi producţia de gaze naturale

a) Cum apreciaţi situaţia rezervelor de gaze naturale având în vedere consumul actual ?

b) Comparaţi situaţia rezervelor şi a producţiei în Orientul Mijlociu

Comentarii pentru aceste probleme găsiţi la sfârşitul capitolului

Subbcapitolul parcurs conţine o prezentare de ansamblu asupra situaţiei rezervelor, a principalilor producători, cât şi asupra comerţului cu gaze naturale

RĂSPUNSURI ŞI COMENTARII LA ÎNTREBĂRILE DIN TESTELE DE AUTOEVALUARE

Testul de autoevaluare 7.1. a) Marii producători vor proceda la creşterea preţurilor, în dezavantajul ţărilor în curs de dezvoltare. Este necesară găsirea unor surse alternative, etc b) Apariţia unor fluxuri comerciale, interesul marilor puteri pentru a domina statele cu rezerve mari Testul de autoevaluare 7.2. a).Localizarea rafinăriilor ţine cont de cererea şi oferta de produse petroliere. În cea mai mare parte rafinăriile sunt amplasate în marile regiuni consumatoare. b) Ţările din regiunea Orientului Mijlociu au investit mai puţin în capacităţile de rafinare. Iniţial industria petrolului de aici a aparţinut puterilor coloniale. Marile puteri nu au interes să importe produse rafinate. Testul de autoevaluare 7.3.

Proiectul pentru Învăţămâtul Rural 85

Page 94: Proiect Inv Rural Geografie Ec

Geografia activităţilor industriale: Industria petrolului şi a gazelor naturale

86 Proiectul pentru Învăţămâtul Rural

a) Se estimează că locul petrolului va fi luat de gazul natural, cu posibilitatea de a descoperi noi rezerve în regiunile cu climat aspru. La consumul actual durata de asigurare este mai mare faţă de petrol. b) Producţia este nesemnificativă, comparativ cu rezervele, pentru că nevoile energetice sunt acoperite în cea mai mare parte de petrol

LUCRAREA DE VERIFICARE NR. 7

Lucrarea de verificare solicitată implică activităţi care necesită cunoaşterea capitolului Industria petrolului şi a gazelor naturale al cursului de Geografie economică. Răspunsurile la întrebări vor fi transmise prin poştă tutorelui pentru comentarii, corectare şi evaluare. Pe prima pagină a lucrării se vor scrie următoarele : -titulatura acestui curs -numărul lucrării de verificare -numele şi prenumele cursantului (acestea se vor menţiona pe fiecare pagină) -adresa cursantului Fiecare răspuns va trebui să fie clar exprimat şi să nu depăşească 250 cuvinte. Pentru uşurinţa corectării lăsaţi o margine de circa 5 cm, precum şi o distanţă similară între răspunsuri. Menţionaţi totodată, specializarea universitară absolvită, anul absolvirii, şcoala unde activaţi şi poziţia în cadrul corpului profesoral. Care erau aşteptările dumneavoastră de la acest curs? Problemele la care trebuie să răspundeţi sunt următoarele : 1) Comentaţi importanţa geopolitică a statelor din Orientul Mijlociu generată

de prezenţa petrolului 2) Cum vedeţi rolul OPEC în viitor având în vedere prezenţa S.U.A. în Irak

? 3) Analizaţi situaţia capacităţilor de rafinare din România în contextul actual 4) Consideraţi că prezenţa rezervelor mari de gaze naturale în Rusia îi

oferă anumite avantaje ? În evaluarea răspunsurilor fiecare problemă va fi notată cu maximum 10 puncte, iar nota finală va reprezenta media aritmetică a notărilor parţiale.

Bibliografie minimală

Erdeli G., Braghină C., Frăsineanu D., (2000), Geografie economică mondială, Edit. Fundaţiei România de Mâine, Bucureşti Gamblin A.,(2004), Economia Lumii -2004, Edit. Ştiinţelor Sociale şi Politice, Bucureşti Negoescu B.,Vlăsceanu Gh., (2001) Geografie economică. Resursele Terrei, Edit. Meteora Press. Bucureşti Velcea I., Ungureanu Al., (1993), Geografia economică a lumii contemporane, Edit. Şansa SRL, Bucureşti *** (2004) BP Statistical Review of World Energy, London

Page 95: Proiect Inv Rural Geografie Ec

Geografia activităţilor industriale: Industria carboniferă

Unitatea de învăţare nr. 8 GEOGRAFIA ACTIVITĂŢIILOR INDUSTRIALE: INDUSTRIA CARBONIFERĂ

Cuprins Pagina Obiectivele unităţii de învăţare nr. 8 87 8.1.Rezervele de cărbuni şi principalele ţări producătoare 87 Răspunsuri şi comentarii la teste 95 Lucrarea de verificare nr. 8 95 Bibliografie minimală 96 OBIECTIVELE unităţii de învăţare nr. 8 După studierea acestui capitol vei fi capabil să înţelegi mai bine :

• Rolul cărbunilor în evoluţia economică trecută şi viitoare • Diferenţierile existente în repartiţia rezervelor • Limitele utilizării acestui combustibil

8.1. REZERVELE DE CĂRBUNI ŞI PRINCIPALELE ŢĂRI PRODUCĂTOARE Cărbunii reprezintă o importantă sursă de energie primară Există şi alte criterii de clasificare: după destinaţie, după tipul materiei vegetale din care s-au format Exploatarea începe în sec. XI-XII Au avut rol deosebit în dezvoltarea transporturilor feroviare şi maritime

Cărbunele de pământ este o rocă sedimentară caustobiolitică şi provine din incarbonizarea resturilor vegetale. Procesul de transformare se desfăşoară lent, în absenţa oxigenului atmosferic, la presiuni şi temperaturi ridicate care depind de adâncimea la care se află acumulările vegetale. Formarea cărbunilor a avut loc în ere geologice diferite. Substanţele cărbunoase sunt întâlnite chiar în strate precambriene. Acumulările de cărbune datează însă din permo-carbonifer până în neozoic. Pentru clasificarea cărbunilor se ţine seama de origine, vechime, compoziţia, putere calorică, umiditate, reziduuri provenite din arderea şi prelucrarea lor. După aceste criterii au fost deosebiţi cărbunii superiori (antracit, huilă) şi cărbunii inferiori (cărbune brun ,lignit şi turbă). Ca urmare a puterii calorice pe care o degajă, cărbunii sunt folosiţi pe scară largă în industria energetică. Cărbunii superiori dezvoltă 7.000-9.000 kcal /kg, iar cei inferiori 2.600-5.000 kcal/kg. De asemenea, cărbunii superiori sunt folosiţi la obţinerea cocsului care rezultă din procesul de carbonizare la temperaturi înalte. Cocsul, la rândul lui, este utilizat drept combustibil în siderurgie la topirea minereurilor , dar şi ca materie primă sau produs auxiliar la fabricarea fontei , a carburii de calciu şi a altor derivate industriale. În secolul XIX, cărbunii au avut un rol fundamental în dezvoltarea industriei (această perioadă mai este numită şi secolul cărbunilor)

Primele evaluări ale resurselor carbonifere au fost făcute la Congresul Internaţional de Geologie de la Torino (1913), ele fiind apreciate la cca. 7 100 mld. tone, cu următoarea repartiţie

Proiectul pentru Învăţămâtul Rural 87

Page 96: Proiect Inv Rural Geografie Ec

Geografia activităţilor industriale: Industria carboniferă

:America de Nord 68%, Asia 17%, Europa 10%, Africa 3% , Australia 2%. Intensificarea lucrărilor de identificare a noilor zăcăminte a condus la mărirea potenţialului resurselor carbonifere la cca. 16 500 mld. tone

Figura 8.1 Repartiţia rezervelor de cărbuni

Rezervele economice exploatabile sunt însă mult mai mici, cu puţin sub 1.000 mld tone şi pot asigura consumul mondial, la nivelul actual de cca. 4,5 mld. tone, pentru aproape 200 de ani. De altfel, rezervele de cărbuni deţin 80% din totalul rezervelor de combustibili fosili. Repartiţia geografică a rezervelor carbonifere arată că 90% din total sunt concentrate în emisfera nordică, în special între paralelele de 35 şi 60°. Cele mai mari rezerve sigure aparţin

88 Proiectul pentru Învăţămâtul Rural

Page 97: Proiect Inv Rural Geografie Ec

Geografia activităţilor industriale: Industria carboniferă

Proiectul pentru Învăţămâtul Rural 89

În S.U.A. şi Federaţia Rusă ponderea cărbunilor inferiori este mai mare. Marea Britanie a trecut la utilizarea hidrocarburilor, Franţa s-a orientat spre energia nucleară Cele mai mari consumuri de cărbune le au S.U.A. şi China UE a hotărât să introducă comerţul cu permise de negociere în domeniul gazelor cu efect de seră În toate scenariile de dezvoltare economică consumul de cărbune va creşte

S.U.A. (25%), Federaţiei Ruse (16%) Chinei (11%), Indiei (9%) Australiei (8%), Germaniei (7%), Africii de Sud (5%),Ucrainei şi Kazahstanului, fiecare câte 3,5%. În structura rezervelor mondiale există o uşoară dominare a cărbunilor superiori (519 mld. tone) faţă de cei inferiori (465 mld. tone). De menţionat, că faţă de petrol şi gaze naturale, ţările OECD au o situaţie mult mai favorabilă pentru că deţin 45% din rezervele totale. Contribuţia cărbunilor în balanţa energetică mondială este foarte importantă, deşi ponderea lor este în scădere. Astfel, contribuţia la producţia de electricitate pe plan mondial este de 33%, cu o estimare de 31% pentru anul 2025. De asemenea, ponderea cărbunilor a scăzut de la 26% în 1990 la 24% în anul 2003. Declinul producţiei de cărbune s-a înregistrat îndeosebi în Uniunea Europeană, Europa Centrală şi de Est, fostele state sovietice. Dacă în cazul Europei de Vest scăderea s-a datorat înlocuirii cărbunilor cu alta surse de energie, în celelalte state declinul a fost generat de colapsul economic prezent după1990. Creşteri ale consumului de cărbune s-au înregistrat în S.U.A., Australia, Japonia, Noua Zeelandă, în ţările în curs de dezvoltare din Asia, în special China şi India. De altfel, cele mai populate ţări ale lumii au o economie bazată pe energia cărbunilor, care le oferă circa 75% din producţia de electricitate. Producţia carboniferă este influenţată în ultimii ani şi de cerinţele impuse în protecţia mediului. Cărbunii sunt consideraţi ca fiind sursa cea mai puternică pentru emisiile de gaze cu efect de seră. În decembrie 1997 s-a negociat la Kyoto Protocolul privind reducerea acestor emisii până în 2012 cu 5% faţă de nivelul anului 1990. Angajamentul luat de ţările industrializate a fost respectat parţial (S.U.A. au renunţat la angajament). În schimb, unele ţări din UE (Marea Britanie, Germania) au propus reduceri mult mai mari (60% până în 2050). Producţia mondială de cărbuni a crescut continuu, deşi ponderea acestui combustibil a scăzut în balanţa de energie primară. În 1890 se extrăgeau 512 mld. de tone, iar în 1910 s-a ajuns la 1,5 mld. de tone datorită creşterii numărului de maşini cu abur şi creşterii cererii de cărbune cocsificabil. Perioada următoare, până în 1950, cunoaşte o creştere mai lentă datorită impunerii petrolului pe piaţa energetică (în 1950 producţia mondială de cărbuni a fost de 1,8 mld. tone). Crizele petrolului au determinat o creştere a cererii de cărbuni energetici, astfel că evoluţia producţiei mondiale este mai rapidă până în 1985 (4,4 mld. tone ), după care urmează o perioadă de constanţă, după 1990 nivelul producţiei mondiale fiind de cca. 4,5 mld. tone. În structura producţiei domină net cărbunii superiori, care reprezintă 78%, dintre marile producătoare doar Germania are o producţie dominată de cărbunii inferiori.

Page 98: Proiect Inv Rural Geografie Ec

Geografia activităţilor industriale: Industria carboniferă

90 Proiectul pentru Învăţămâtul Rural

Producţia mare şi intrarea în funcţiune a centralelor nucleare permit un export semnificativ Cel mai mare consumator indian este sectorul energetic Industria carboniferă nu este în declin, spre deosebire de Europa Exploatările din S.U.A înregistrează cea mai mare productivitate din lume

R.P.Chineză a avut o creştere deosebită a industriei carbonifere după anul 1950 şi produce astăzi 33,5% din totalul mondial, cărbunii fiind principala sursă de energie a ţării Zăcămintele sunt de calitate superioară, grosimea stratelor este mică iar adâncimea de exploatare redusă permite în multe situaţii exploatarea în carieră. Regiunea de nord - est deţine cele mai mari zăcăminte: Fushun, cu mari exploatări în carieră, provinciile Benxi şi Shanxi. (exploatări de huilă). În partea nordică a ţării, cele mai importante bazine sunt:Taiyuan şi Datong. În China centrală şi de Sud domină zăcămintele de cărbuni inferiori, cele mai mari exploatări fiind în provinciile Yunnan şi Hunan . India este a doua producătoare asiatică şi a treia mondială, cu o producţie aproape în exclusivitate formată din huilă. Cele mai mari exploatări se află la vest de Calcutta, `n statele Bengalul de Vest, Madhya - Prades, Bihar. În partea central estică se remarcă zăcămintele de pe Valea Godavari iar în regiunea estică exploatările din apropiere de Madras. India a cunoscut o creştere rapidă a producţiei datorită cererii siderurgiei naţionale şi exportului spre Japonia. Producţia de cărbune inferior este dată îndeosebi de exploatările de suprafaţă din statul Tamil Nadu, care deţine 90% din rezervele de cărbune inferior. Kazahstan dispune de rezerve care ar putea asigura producţia pentru cca. 100 de ani. Principalul bazin carbonifer este Karaganda, situat la nord de lacul Balhaş cu exploatări de huilă cocsificabilă, dar şi de cărbune brun. Un alt bazin care asigură o producţie mult mai mică este Ekibastuz (cca. 10 % din producţia ţării). în această ţară s-a produs o scădere semnificativă de producţie (doar 50% din capacitate) S.U.A. a deţinut multă vreme supremaţia în industria carboniferă, iar în prezent se situează pe poziţia secundă cu o pondere de 22%, aproape în totalitate cărbuni superiori. Cea mai mare parte a producţiei este dată de regiunea munţilor Appalachi, în care se remarcă exploatările din statele Pennsylvania, Virginia de Vest şi Alabama. Calitatea cărbunilor este deosebită, iar adâncimea mică oferă avantaje pentru exploatare. O altă regiune carboniferă importantă este situată la est de fluviul Mississippi (Bazinul Central Estic), cu exploatări în statele Illinois, Inidiana, Kentucky, Ohio. Ea este completată cu Bazinul Central Vestic, cu zăcăminte pe teritoriile statelor Iowa , Missouri, Nebraska. Cele mai mari rezerve sunt situate în regiunea Munţilor Stâncoşi (75%), dar participarea la producţia ţării este mai redusă (35%). Zăcămintele sunt de calitate inferioară faţă de regiunea central estică şi vestică şi se află pe teritoriile statelor Dakota de Nord, Colorado şi Wyoming. Lignitul mai este obţinut şi din statele Texas şi Louisiana (exploatări la suprafaţă) Producţia de cărbune a SUA este asigurată de cca. 3 000 de producători de mărimi diferite, iar 55% din producţia de huilă provine din exploatări la suprafaţă.

Page 99: Proiect Inv Rural Geografie Ec

Geografia activităţilor industriale: Industria carboniferă

Proiectul pentru Învăţămâtul Rural 91

Cărbunele asigură 14% din consumul canadian de energie Mari rezerve de lignit se află în statul Victoria, bazinul Gippsland Africa de Sud dispune de uzine pentru obţinerea benzinei sintetice din cărbune Federaţia Rusă a trecut la privatizarea exploatărilor carbonifere

Canada are o producţie echilibrată, cărbunii superiori au un uşor avantaj. Cele mai importante sunt exploatările din partea estică: Noua Scoţie, New Brunswick şi cele din provinciile Alberta şi Saskatchewan (cele 25 de mine de aici asigură 95 % din producţia totală). De remarcat că 13 mine produc exclusiv pentru export. .Australia este o mare deţinătoare de rezerve şi a III-a producătoare mondială, având o creştere uşoară a producţiei în ultimii ani mai ales pentru cărbuni superiori. Cea mai mare parte a rezervelor se află în regiunea Alpilor Australieni unde se remarcă bazinele: Sydney, Ipswich, Newcastle, Blair Athol. O mare parte a exploatărilor se face în carieră iar calitatea cărbunilor de aici este foarte bună . Rezerve mai mici în nord estul Australiei (Charles), în sud-vest (Collie) şi în insula Tasmania. Africa de Sud se remarcă prin existenţa unor rezerve formate aproape în totalitate de cărbuni superiori . Producţia sa a crescut constant după 1990 (cu 5 mil. tone pe an) datorită cererii la export ajungând în anul 2003 la aproape 240 mil.t. Zăcăminte importante se exploatează în provincia Transvaal (bazinul Witbank). Alte exploatări se găsesc în provinciile Orange şi Natal. Federaţia Rusă are mari bazine carbonifere în partea europeană, dar mai ales în partea asiatică. Bazinul Peciora dispune de rezerve mari de cărbuni superiori şi este considerat cel mai extins bazin carbonifer al Europei. Cunoscut şi sub numele de “Donbasul Polar “, alimentează regiunea Sankt Petersburg şi chiar regiunea industrială a Moscovei. Bazinul Moscova posedă rezerve de cărbuni energetici şi este principala sursă de combustibili pentru industria energiei electrice din această regiune. În regiunea Munţilor Ural sunt câteva bazine carbonifere care au importanţă deosebită pentru industria din această zonă: Ekaterinburg, Kizel şi Celeabinsk. Bazinul Kuzneţk, situat pe râul Tomi, afluent al fluviului Obi, deţine cca. 200 de straturi carbonifere şi este cel mai important pentru producţia ţării (35%). Se extrage îndeosebi cărbune cocsificabil pentru siderurgia din Siberia de Vest. În partea asiatică se mai remarcă bazinele: Kansk-Acinsk cu exploatări la suprafaţă, Ceremhovo - Irkutsk, la nord de lacul Baikal, cu exploatări huilifere, Tunguska în partea centrală a Siberiei. Multe bazine carbonifere au o valorificare slabă: Lena, cele din nordul Siberiei (Taimîr, Kolîma), cele din Extremul Orient (Bureea, Sucean, Sahalin). Federaţia Rusă deţine primul loc în lume la rezervele şi producţia de turbă, care se exploatează din părţile de vest şi est ale Siberiei.

Page 100: Proiect Inv Rural Geografie Ec

Geografia activităţilor industriale: Industria carboniferă

92 Proiectul pentru Învăţămâtul Rural

Programul de restructurare prevede funcţionarea a 31 mine care ar putea asigura o producţie de peste 80 mil. t. anual Bazinul Ruhr deţine 83% din rezervele de huilă Numărul personalului din industria minieră germană a scăzut de aproape 2 ori comparativ cu anul 1996

Producţia carboniferă a Federaţiei Ruse a cunoscut o scădere substanţială după 1990 (doar 5% din producţia mondială) ca urmare a scăderii cererii interne şi a reducerii exporturilor, Polonia deţine rezerve mari de huilă în sudul ţării (Silezia Superioara), care însumează peste 90 % din rezervele ţării . Celelalte rezerve de huilă se află în Silezia Inferioara - bazinul Walbrzych şi în Podişul Lublin. Prezenţa a două căi navigabile importante - Odra şi Wisla - este un avantaj deosebit pentru transportul cărbunilor spre porturile situate la Marea Baltică. Cărbunii inferiori se exploatează în bazinele Turow şi Konin-Turek. Polonia este şi un important producător de turbă prin exploatările din nord-estul ţării, în zona Colinelor Mazuriei. Producţia de huilă a Poloniei provine din subteran, minele fiind situate, aproape în totalitate în Silezia Superioară. Se are în vedere reducerea producţiei cu toate că acest combustibil asigură 95 % din energia electrică a ţării. Germania se remarcă printr-o producţie mare de cărbuni energetici (20% din totalul mondial). Zăcămintele cele mai mari pentru această varietate se află în Germania de Est, în regiunea Saxono - Turingiană, care produce peste 50% din producţia naţională. Rezerve mari se află şi în bazinul Lauchhamer, dar producţia este mai scăzută. Exploatări de cărbuni inferiori se află şi în Germania de Vest: bazinele Aachen, Ville-Köln. Bazinul Ruhr reprezintă principala regiune de extracţie a cărbunilor superiori. Rezervele sunt estimate la peste 20 mld. tone centrate în 124 de strate care conţin cei aproape 10 mld. tone de cărbuni inferiori. Prezenţa cărbunilor a constituit unul din factorii potenţiali ai dezvoltării industriale deosebite pe care a cunoscut-o această regiune, alături de axa fluvială a Rinului. Bazinul huilifer Saar, din apropierea graniţei cu Franţa are importanţă secundară. Germania a cunoscut o reducere foarte mare a producţiei de cărbune. După ce mulţi ani a atins un nivel de 450 - 500 mil. t., după 1990 producţia de cărbuni superiori s-a redus cu aproape 50%, iar cea de cărbuni inferiori cu 24%. Ucraina are un bazin carbonifer foarte important Doneţk, situat pe cursul inferior al Doneţului - care asigură aproape întreaga producţie. Zăcămintele sunt în cea mai mare parte (cca. 60%) formate din cărbuni energetici. Acest bazin conţine cca. 300 de straturi, dar se exploatează cca. 100 şi este considerat bazinul cu cea mai ridicată pondere a cărbunilor cocsificabili din Europa. Poziţia geografică favorabilă determinată de prezenţa minereurilor de fier de la Krivoi - Rog şi de căi de transport naval (Marea Neagră, Canalul Volga - Don), a dus la dezvoltarea deosebită a industriei. Producţia de huilă a Ucrainei a scăzut în ultimii ani cu 40 % şi reprezintă în prezent sub 2% din totalul mondial ca urmare a închiderii multor mine.

Page 101: Proiect Inv Rural Geografie Ec

Geografia activităţilor industriale: Industria carboniferă

Proiectul pentru Învăţămâtul Rural 93

Importurile de cărbune depăşesc producţia internă a Marii Britanii Industria carboniferă din Europa Centrală şi de Est a suferit un amplu proces de restructurare

Marea Britanie a dominat industria carboniferă mai mult de 100 de ani. Cărbunii au avut o contribuţie hotărâtoare la dezvoltarea industrială a Marii Britanii în secolele trecute. Zăcămintele de bună calitate, adâncimea mică de exploatare au fost elemente care au favorizat o producţie timpurie şi cantitativ ridicată. Prezenţa minereurilor de fier a determinat dezvoltarea unei puternice siderurgii. În ultimul deceniu producţia a scăzut foarte mult ajungând la circa 30 mil. tone în ultimii ani faţă de 100 mil. tone în 1990 şi peste 200 mil tone la sfârşitul celui de-al doilea război mondial. Cea mai mare parte a producţiei este dată de bazinele: Wales, Yorkshire, Northumberland, 25 % fiind obţinută în exploatări de suprafaţa. Cehia are o producţie dominată de cărbunii superiori. Principala regiune carboniferă este Ostrava - Karvina din Silezia Cehă cu rezerve de cărbuni cocsificabili, de unde se obţine peste 80% din producţie. Cărbunii superiori se extrag din bazinele Rosice ( la vest de Brno ), Plsen şi Kladno (situat la vest de Praga). Producţia de cărbuni inferiori este dată în cea mai mare parte de Boemia Nordică şi bazinele Most şi Sokolov. România dispune de rezerve evaluate la circa 4 mil.t. din care aproape 80% sunt cărbuni inferiori. Cea mai mare pondere revine lignitului, peste 70%, cele mai importante bazine carbonifere fiind : Bazinul Olteniei, format din zonele de exploatare Motru, Jilţ, Rovinari, Vâlcea (Berbeşti-Alunu) şi Mehedinţi (Husnicioara), Bazinul Argeş (Aninoasa-Godeni), Bazinul Barcău-Crasna. Cărbunii superiori (huile) sunt prezenţi în Depresiunea Petroşani şi Munţii Banatului (exploatări de la 1790). Producţia este în scădere continuă, cu o prognoză de 24 mil t. în anul 2010. De altfel, numărul personalului din industria minieră a scăzut la mai puţin de jumătate comparativ cu anul 1997 când s-au produs cele mai mari disponibilizări. Utilizarea cărbunilor este dominant în sectorul energetic. Fluxurile comerciale cu această resursă sunt mult mai puţin intense faţă de cele cu petrol şi gaze naturale. Aproape în totalitate comerţul internaţional cu cărbune se bazează pe tranzacţiile cu huilă . Există şi un comerţ transfrontalier cu lignit, îndeosebi în Europa unde principalii exportatori sunt Cehia şi Federaţia Rusă. Schimburile mondiale cu cărbuni au reprezentat în ultimii ani aproape 11 % din producţia mondială, tranzacţiile derulându-se în special pe cale maritimă (450 mil. tone) şi mai puţin pe cale terestră (50 mil. tone). În general, 12 ţări (Australia, S.U.A., Canada, Polonia, Federaţia Rusă, Kazahstan, Cehia, Africa de Sud, China, Indonezia, Columbia şi Venezuela) au asigurat aproape în totalitate exporturile mondiale.

Page 102: Proiect Inv Rural Geografie Ec

Geografia activităţilor industriale: Industria carboniferă

Cererea de cărbune a Asiei va fi asigurată îndeosebi de Australia, S.U.A., China, Africa de Sud În Europa problemele legate de mediu vor putea influenţa cererea de cărbune Scade cererea de cărbune cocsificabil ca urmare a extinderii tehnologiei cu arc electric în obţinerea oţelului Reţine !

Australia asigură mai mult de 30% % din totalul mondial al exporturilor, principalii beneficiari fiind: Japonia, Republica Coreea, Vietnam. Alte regiuni beneficiare ale exporturilor australiene sunt Europa şi America Latină. Se prognozează că Australia va rămâne principalul exportator şi în următoarele decenii. China a devenit a doua exportatoare în ultimii ani, principala beneficiară fiind Japonia. Africa de Sud. Exporturile s-au orientat în special spre Uniunea Europeană (33 mil. tone) şi spre Asia (20 mil. tone). S.U.A. exportă spre Uniunea Europeană, spre Europa Centrală şi Estică (inclusiv România, Bulgaria), spre America Latină şi spre Africa. Polonia exportă aproape echitabil între ţările Europei de Vest şi Europei Centrale . Canada are o producţie orientată în proporţie de 93% spre export, principalele beneficiare fiind: Japonia, Republica Coreea şi ţările U.E. Cele mai mari importuri sunt realizate de Japonia, Coreea de Sud, Germania, Marea Britanie. Pentru anii următori se preconizează o creştere a cererii de cărbune în regiunea Asia Pacific şi în America de Nord. În

Europa se aşteaptă o creştere a cererii pentru cărbunii energetici, în special în ţările U.E., ceea ce va duce la o intensificare a comerţului mondial cu cărbunii folosiţi pentru producerea de electricitate. Pe de altă parte cererea pentru cărbune cocsificabil va rămâne relativ constantă datorită proceselor de restructurare din industria siderurgică.

Test de autoevaluare 8.1. Acest capitol a prezentat principalele probleme ale industriei carbonifere pe plan mondial

a) Analizaţi creşterea deosebită a industriei carbonifere din China

b) Cum apreciaţi viitorul cărbunilor în contextul protocolului de la Kyoto ?

Comentarii privind aceste probleme găsiţi la sfârşitul capitolului

Capitolul referitor la industria carboniferă conţine elemente privind rezervele de cărbune, rolul acestui combustibil în diferite regiuni, distribuţia marilor producători, principalele fluxuri

94 Proiectul pentru Învăţămâtul Rural

Page 103: Proiect Inv Rural Geografie Ec

Geografia activităţilor industriale: Industria carboniferă

Proiectul pentru Învăţămâtul Rural 95

RĂSPUNSURI ŞI COMENTARII LA ÎNTREBĂRILE DIN TESTELE DE AUTOEVALUARE

Testul de autoevaluare 8.1. a) Industria carboniferă a Chinei a cunoscut o creştere forţată datorită politicii de industrializare a guvernului chinez. Cea mai mare siderurgie a lumii avea nevoie de cărbune. Pe de altă parte, rezervele de petrol şi gaze nu sunt prea mari, De abia în ultimii ani guvernul chinez a încurajat exportul de cărbune b) Protocolul de la Kyoto stabileşte norme diferenţiate privind reducerea gazelor cu efect de seră şi în special a dioxidului de carbon de către ţările industrializate. Marii consumatori, China şi India nu au angajamente în acest sens. Tehnologiile performante permit însă utilizarea cărbunilor fără probleme.

LUCRAREA DE VERIFICARE NR. 8

Lucrarea de verificare solicitată implică activităţi care necesită cunoaşterea capitolului Industria carboniferă al cursului de Geografie economică. Răspunsurile la întrebări vor fi transmise prin poştă tutorelui pentru comentarii, corectare şi evaluare. Pe prima pagină a lucrării se vor scrie următoarele : -titulatura acestui curs -numărul lucrării de verificare -numele şi prenumele cursantului (acestea se vor menţiona pe fiecare pagină) -adresa cursantului Fiecare răspuns va trebui să fie clar exprimat şi să nu depăşească 250 de cuvinte. Pentru uşurinţa corectării lăsaţi o margine de circa 5 cm, precum şi o distanţă similară între răspunsuri. Menţionaţi totodată, specializarea universitară absolvită, anul absolvirii, şcoala unde activaţi şi poziţia în cadrul corpului profesoral. Care erau aşteptările dumneavoastră de la acest curs? Problemele la care trebuie să răspundeţi sunt următoarele : 1) Cum apreciaţi evoluţia sinuoasă a producţiei carbonifere în a doua parte

a sec. XX ? 2) Identificaţi motivele pentru care industria carboniferă nord-americană nu

este în declin 3) Situaţia industriei carbonifere din Europa Centrală şi de Est este

asemănătoare. În acest context cum vedeţi evoluţia acestei ramuri în România ?

În evaluarea răspunsurilor fiecare problemă va fi notată cu maximum 10 puncte, iar nota finală va reprezenta media aritmetică a notărilor parţiale.

Page 104: Proiect Inv Rural Geografie Ec

Geografia activităţilor industriale: Industria carboniferă

96 Proiectul pentru Învăţămâtul Rural

Bibliografie minimală

Erdeli G., Braghină C., Frăsineanu D., (2000), Geografie economică mondială, Edit. Fundaţiei România de Mâine, Bucureşti Gamblin A., (2004), Economia Lumii -2004, Edit. Ştiinţelor Sociale şi Politice, Bucureşti Negoescu B., Vlăsceanu Gh., (2001), Geografie economică. Resursele Terrei, Edit. Meteora Press. Bucureşti Velcea I., Ungureanu Al., (1993), Geografia economică a lumii contemporane, Edit. Şansa SRL, Bucureşti *** (2000 -2004), International Energy Outlook, Energy Information Administration, Washington *** (2000 - 2004), Coal Information, International, Energy Agency, Paris

Page 105: Proiect Inv Rural Geografie Ec

Industria nuclearo-electrică şi industria hidroelectrică

Unitatea de învăţare nr. 9 GEOGRAFIA ACTIVITĂŢILOR INDUSTRIALE: INDUSTRIA NUCLEARO-ELECTRICĂ ŞI INDUSTRIA HIDROELECTRICĂ Cuprins Pagina Obiectivele unităţii de învăţare nr. 9 97 9. 1. Combustibilii nucleari şi centralele nuclearo-electrice 97 9. 2. Potenţialul hidroenergetic şi valorificarea sa 101 9. 3. Energia mareelor şi valorificarea sa 105 Răspunsuri şi comentarii la teste 106 Lucrarea de verificare nr.9 107 Bibliografie minimală 107 OBIECTIVELE unităţii de învăţare nr. 9 După studierea acestui capitol vei fi capabil să înţelegi mai bine :

• Rolul şi locul energiei nucleare în balanţa energetică • Diferenţierile existente în utilizarea energiei nucleare • Importanţa apelor curgătoare ca sursă regenerabilă de energie • Tendinţele în valorificarea energiei apelor oceanice

9.1. COMBUSTIBILII NUCLEARI ŞI CENTRALELE NUCLEARO-ELECTRICE Energia nucleară a fost prima soluţie energetică după marile şocuri petroliere din deceniul 1970-1980 Piaţa minereului de uraniu este dominată net de Canada şi Australia care produc 50% din totalul mondial

Centralele nuclearo-electrice asigură 16% din electricitatea mondială şi se bazează pe reacţia de fisiune nucleară în care combustibilul principal este uraniul. Uraniul se găseşte sub forma a trei izotopi: U234 (este nerecuperabil), U238 şi U235 care interesează din punct de vedere energetic. Acest izotop se găseşte în cantitate redusă, având o concentraţie naturală de 0,7%. De aceea, este necesară o mărire a concentraţiei, în uzine de îmbogăţire, până la 3%. Asemenea tehnologii sunt foarte costisitoare şi se găsesc doar în câteva ţări: SUA, Franţa, Marea Britanie, Federaţia Rusă care sunt şi puteri nucleare militare. Un zăcământ de uraniu este considerat rentabil dacă are o concentraţie de 0,1% dioxid de uraniu. La această concentraţie, dintr-o tonă de minereu se pot recupera circa 7 g de U235. Puterea energetică este foarte mare: un gram de uraniu eliberează o cantitate de energie de trei ori mai mare faţă de un gram de carbon, ceea ce oferă avantajul amplasării centralelor la distanţe foarte mari de sursa de combustibil. Alte avantaje sunt date de randamentul ridicat, ritmicitate în funcţionare, posibilitatea de a folosi apa încălzită în circuitul de răcire pentru necesităţile industriale sau casnice. Rezervele de uraniu au fost apreciate diferit în funcţie de criteriile folosite: 24,5 milioane tone rezerve certe şi probabile, 4,6 milioane tone rezerve recuperabile şi adiţionale, 3,1 milioane tone rezerve recuperabile la un preţ sub 80 USD/kg (uraniul ieftin) Cele mai însemnate rezerve sigure se găsesc în regiunile foarte vechi ale uscatului.

Proiectul pentru Învăţămâtul Rural 97

Page 106: Proiect Inv Rural Geografie Ec

Industria nuclearo-electrică şi industria hidroelectrică

98 Proiectul pentru Învăţămâtul Rural

Australia va deschide încă două exploatări, care o vor apropia de Canada în privinţa producţiei Cele mai mari companii din domeniul exploatării uraniului sunt canadiene : Cameco şi Cogema S.U.A., Franţa. Japonia, Germania, care produc 2/3 din energia electrică de origine nucleară, sunt nevoite să importe cantităţi mari de uraniu Producţia este concentrată în două zone : UE şi America de Nord care dau 2/3 din electricitatea nucleară

Australia este cea mai mare deţinătore de rezerve sigure (28%). Prima mină de uraniu a fost Radium Hill, din Australia de Sud care a funcţionat între anii 1954-1962 Au urmat apoi noi deschideri de exploatări : Rum Jungle (Teritoriul de Nord), Mary Kathleen (Queensland) ş.a. În prezent, a doua producţie pe plan mondial este asigurată de 2 mine : Olympic Dam situată la 500 km nord-vest de Adelaide şi Ranger, în Teritoriul de Nord. De remarcat că toată producţia este destinată exportului, Australia neavând centrale nucleare. Kazahstan deţine 15% di rezervele mondiale şi este a treia producătoare mondială, dispunând de patru câmpuri uranifere : la vest de Almaty, altul aproape de Marea Caspică, iar celelalte două în nordul şi estul ţării. Canada dispune de 14% din rezervele mondiale, dar este de mulţi ani cea mai mare producătoare, circa 1/3 din totalul mondial Celebrele exploatări de la Port Radium şi Blind River au fost închise, astfel că principalele exploatări se găsesc în nordul provinciei Saskatchewan : Mc Arthur River, Rabbit Lake, Cluff Lake Africa de Sud deţine rezerve apreciate la circa 10%, exploatările fiind destul de vechi datorită asocierii cu minereuri de aur şi cu diamante. Cea mai importantă zonă de extracţie este Vaal River. Namibia are o pondere de 8% din rezervele mondiale, a şasea producătoare datorită exploatărilor în carieră din Munţii Rössing. Brazilia este cotată cu 6% din rezerve, dar are o producţie modestă generată de exploatările din statele Bahia, Ceara, Minas Gerais. Federaţia Rusă (4%) exploatează uraniul din 1944 şi dispune de 4 perimetre uranifere în partea europeană şi 11 în cea asiatică, cele mai importante fiind TransUralul şi Siberia de Vest S.U.A. deţine numai 3% din rezervele de uraniu prin zăcămintele din statele Wyoming, Utah, Nebraska, Colorado. Niger, cu rezerve mai mici, dar al IV-lea producător mondial are principalele zone de extracţie în partea central-nordică a ţării : Takriza şi Tamov. Alte ţări deţinătoare şi producătoare de uraniu sunt : Ucraina, Cehia, Germania, Spania, Franţa, Portugalia, India, România. Centralele nuclearo-electrice (CNE) pot funcţiona cu uraniu natural (cantitatea de combustibil este mai mare) sau cu uraniu îmbogăţit (combustibil mai puţin, dar procesul de îmbogăţire este costisitor) Prima centrală nuclearoelectrică cu caracter industrial a fost cea de la Obninsk (Rusia, cu o putere instalată de 5 MW). Au urmat apoi cele de la Calder Hall (Marea Britanie) şi Marcoule (Franţa) în 1956, Shippihgfort (SUA) în 1957. În anul 1960 funcţionau 29 reactoare în 5 state (celor menţionate li s-a adăugat Germania. Crizele energetice determinate de piaţa petrolului au determinat multe state să opteze pentru energia nucleară astfel că se ajunge la începutul anului 2005 la 438 reactoare aflate în funcţiune în 30 de ţări (Taiwanul este inclus la China) cu o putere instalată 364

Page 107: Proiect Inv Rural Geografie Ec

Industria nuclearo-electrică şi industria hidroelectrică

China a cunoscut o creştere a producţiei de 33 ori în ultimii 15 ani

Proiectul pentru Învăţămâtul Rural 99

445 Mwe (conform datelor oferite de World Nuclear Association). Cele mai multe reactoare aparţin SUA (103 reactoare); Franţei (59 reactoare); Japoniei (53 reactoare); Germaniei (28 reactoare) şi

Federaţiei Ruse (31 reactoare).

Figura 9.1 Puterea instalată în centrale nucleare

Page 108: Proiect Inv Rural Geografie Ec

Industria nuclearo-electrică şi industria hidroelectrică

100 Proiectul pentru Învăţămâtul Rural

Asia este singura regiune care a înregistrat o creştere a ponderii în producţia mondială de energie electrică nucleară UE nu are un program coerent privind strategia energeticii nucleare pe termen lung Franţa doreşte reducerea dependenţei energetice faţă de Rusia Estimările indică că nu se vor schimba tendinţele actuale din ţările dezvoltate de a renunţa la programele nucleare

La aceeaşi dată numărul reactoarelor aflate în construcţie era de 26, iar al celor planificate să intre în construcţie-37. În ultimii ani se înregistrează o creştere accentuată a construcţiei de reactoare în Asia. Japonia intenţionează să îşi dubleze producţia de energie nucleară până în anul 2010 şi are în construcţie 3 reactoare şi alte 13 sunt în program, China, cu 15 reactoare active, va începe în următorii ani construirea a zece noi reactoare de putere mare; Coreea de Sud a optat pentru energia nucleară ca sursă principală de electricitate reuşind să pună în funcţiune 19 reactoare, India are 14 reactoare. Programe de introducere a energiei nucleare au: Indonezia, Iran, Israel, Coreea de Nord, Turcia, Vietnam. Conform datelor WNA, dintre ţările dezvoltate doar Franţa, Japonia şi Finlanda au în derulare programe nucleare. Pe de altă parte, s-a trecut la prelungirea duratei de funcţionare, care în mod obişnuit este de 40 ani, la 60 ani (S.U.A.) şi chiar 70 ani (Japonia) Accidentele petrecute de-a lungul timpului, opoziţia populaţiei, au determinat unele state şi renunţe la construirea de noi reactoare: Statele Unite au încheiat execuţia ultimei centrale în februarie 1996 şi au anulat proiectele care vizau construirea a peste 90 reactoare; Suedia a dat în folosinţă ultima centrală nucleară în 1985, Spania în 1988, Germania în 1989 iar Marea Britanie în 1995. Energia electrică de origine nucleară are ponderi ridicate în structura producţiei de energie electrică a unor ţări. În anul 2004 ea a reprezentat 80 % în Lituania, 78% în Franţa, 57% în Slovacia, 55% în Belgia, 50% în Suedia. În 17 ţări ponderea energiei nucleare depăşeşte 25% din producţia totală de electricitate. Estimările Agenţiei Internaţionale pentru Energie Atomică pentru anul 20015 indică o creştere a capacităţii instalate la 370 Mwe, dar ponderea energiei nucleare în producţia totală de electricitate va scădea la 13%

Page 109: Proiect Inv Rural Geografie Ec

Industria nuclearo-electrică şi industria hidroelectrică

Reţine !

Test de autoevaluare 9. 1. Acest subcapitol a oferit o privire de ansamblu asupra situaţiei valorificării energiei nucleare

a) Care au fost cauzele evoluţiei rapide a CNE până în 1980 ?

b) Analizaţi relaţia dintre prezenţa centralelor nucleare şi dezvoltarea economică

Comentarii pentru aceste probleme găsiţi la sfârşitul capitolului

Subcapitolul pe care l-aţi parcurs v-a oferit câteva elemente referitoare la distribuţia rezervelor de uraniu şi situaţia prezentă şi de perspectivă a centralelor nuclearoelectrice

9.2. POTENŢIALUL HIDROENERGETIC ŞI VALORIFICAREA SA Energia apelor curgătoare este cea mai ieftină sursă de obţinere

a electricităţii, iar valorificarea sa, în această direcţie, apare în a doua jumătate a sec. al XIX-lea. Astăzi, hidrocentralele produc 19% din electricitatea mondială, transformând energia primară a apelor curgătoare în energie electrică. Avantajele pe care le oferă hidrocentralele sunt date de: cost mic al energiei produse, grad foarte redus de poluare, îmbunătăţirea navigaţiei, posibilitatea utilizării apei pentru agricultură, industrie, consum casnic, prevenirea inundaţiilor prin regularizarea debitelor. Construcţia unor asemenea centrale necesită însă un timp mai lung de execuţie, investiţiile sunt mai mari, iar în unele situaţii se produc modificări substanţiale în mediul înconjurător, au loc strămutări de populaţie. Tipologia centralelor hidroelectrice este foarte diferită, în funcţie de condiţiile fizico-geografice, care impun anumite soluţii tehnice. Astfel, sunt centrale amenajate în corpul barajului sau la cote inferioare acestuia, cu aducţiunea apei prin conducte sau prin canale de derivaţie.

Energia hidraulică este generată de circuitul apei în natură Rentabilitatea amenajărilor creşte prin valorificarea complexă a lacurilor de acumulare

Proiectul pentru Învăţămâtul Rural 101

Page 110: Proiect Inv Rural Geografie Ec

Industria nuclearo-electrică şi industria hidroelectrică

102 Proiectul pentru Învăţămâtul Rural

Ţări cu potenţial mare sunt: R.D. Congo, Rusia, China, S.U.A., Brazilia, Canada, Norvegia Investiţiile foarte mari împiedică statele în curs de dezvoltare să valorifice potenţialul hidroenergetic În Europa Centrală şi de Est multe proiecte au fost abandonate sau conservate datorită lipsei de resurse financiare Asia are cele mai numeroase proiecte în domeniul hidroenergiei China este primul exportator mondial de microhidrocentrale

Mărimea potenţialului hidroenergetic este dependentă de o serie de factori : - cantitatea şi regimul precipitaţiilor – valori mari şi o repartiţie uniformă sunt situaţiile favorabile; - particularităţile reliefului – regiunile muntoase prezintă diferenţe de nivel mai mari ; - substratul geologic,- rocile cu un grad foarte mic de permeabilitate sunt necesare ; - profilul longitudinal şi transversal al arterei hidrografice – este necesară o anumită pantă de scurgere şi o lăţime cât mai mică a văii. Cele mai mari valori ale potenţialului hidroenergetic teoretic se regăsesc în Asia, Africa, America de Nord, America de Sud. Fluviile cele mai favorabile pentru obţinerea hidroenergiei sunt Zair, Enisei, Chang Jiang, Brahmaputra, Parana, Columbia, Yambezi, Nil. Valorificarea resurselor hidroenergetice este destul de redusă, sub 20% din potenţialul tehnic amenajabil, cu ponderi mai mari în Europa şi America de Nord. Sub medie se înscriu Asia, America de Sud, Africa, Oceania. Cele mai mari capacităţi instalate în centrale hidro sunt deţinute de către Europa, Asia şi America de Nord. Dintre ţările cu valori mai mari ale puterilor instalate în hidrocentrale menţionăm: SUA, Canada, China, Brazilia, Fed. Rusă. Europa dispune de 30% din capacitatea mondială instalată în hidrocentrale şi produce 29% din hidroenergia lumii. Se remarcă îndeosebi Federaţia Rusă care dispune de mari sisteme hidroenergetice atât în partea europeană cât şi în partea asiatică. Amenajările de pe fluviul Volga însumează circa 14 000 MW dintre care Volgograd – 2 530 MW şi Samara – 2 300 MW.

În zona asiatică s-a valorificat potenţialul fluviului Enisei - 6 hidrocentrale (Saian - Sushensk – 6 400 MW, Krasnoiarsk – 6 000 MW etc.) şi Angarei (Bratsk – 4 600 MW, Ust - Ilimsk – 4 300 MW, Boguciani – 4 000 MW). Există şi un proiect, început încă din 1976, abandonat din motive financiare, de a construi o hidrocentrală de 2 200 MW pe fluviul Bureea (lucrările au reînceput în 2003). Cel mai ambiţios plan al Rusiei prevede o hidrocentakă de 20 000 MW la Turukhan (bazinul Tunguska). Amenajări mai importante sunt şi pe Dunăre (Porţile de Fier I – 2 100 MW, Porţile de Fier II - 850 MW, Iller, Isar, Inn (Germania). Numeroase hidrocentrale de mică putere se află în Norvegia, Suedia, Austria, Franţa, Italia. Asia posedă 25% din puterea totală a hidrocentralelor, iar producţia acestora reprezintă 22% din cea mondială. China este lider mondial în privinţa numărului de microhidrocentrale (peste 40 000) fiind şi cel mai mare exportator pentru asemenea tip de

Page 111: Proiect Inv Rural Geografie Ec

Industria nuclearo-electrică şi industria hidroelectrică

Proiectul pentru Învăţămâtul Rural 103

ultor ţări:

S.U.A. au fost prima ţară în care s-a trecut la construcţia hidrocentralelor de mare putere (Hoover, pe Colorado) Numeroase ţări sud-americane obţin peste 60% din electricitate prin hidrocentrale Cererea redusă de energie impune funcţionarea la capacităţi parţiale

centrale. Se remarcă amenajările de pe fluviul Huang He (Liujiaxia şi Sanmenxia de câte 1100 MW) şi cele de pe fluviul Chang Jiang (Gezhouba 2 700 MW). Pe acest fluviu se derulează construcţia hidrocentralei „Trei Defilee“ care în final va însemna circa 18 000 MW, preconizat să fie dat în funcţiune în anul 2009. Turcia, alături de China, are cele mai vaste programe hidroenergetice. Cea mai importantă amenajare se află pe Eufrat (Ataturk-2400 MW. Japonia dispune de numeroase hidrocentrale de putere mică datorită activităţii seismice intense. India are un potenţial mare valorificat foarte puţin pe Indus, Gange şi Brahmaputra. America de Nord deţine aproape 25% din totalul capacităţii globale dar producţia de hidroenergie reprezintă 27% din cea mondială. SUA dispun de sisteme hidroenergetice mari pe fluviul Columbia (25 de amenajări dintre care se remarcă Grande Coulee I, II, III cu aproape 11 000 MW), Colorado, Tennesse (47 hidrocentrale). Canada are amenajări importante pe fluviul Churchill (5 225 MW), La Grande River (10 000 MW în patru hidrocentrale), pe fluviul Sf. Laurenţiu şi afluentul său Saguency. De remarcat că SUA şi Canada produc 25% din hidroenergia lumii (11% şi respectiv 14%). De menţionat proiectele Canadei de a instala peste 10 000 pe fluviul Mackenzie şi a 600 MW pe Bear River. America de Sud are un potenţial foarte mare dar puterea instalată reprezintă numai 15% din cea mondială şi participă cu 18% la producţia totală. Brazilia are un coeficient de amenajare de 35% şi dispune de amenajări importante pe fluviul Parana - Itaipu, în colaborare cu Paraguay, cu o putere finală de 12 600 MW, mărită ulterior cu încă 2 grupuri a 750 MW, pe Paranaiba (Ilha Solteria – 3 200 MW), pe fluviul Rio Grande (sistemul Paolo Afonso cu 5 100 MW). Argentina valorifică aproape un sfert din potenţialul economic amenajabil, cu mari centrale pe Parana (Yacireta 3 100 MW), Corpus Posados- 6 900 MW, Salto Grande (construită în colaborare cu Uruguay). Venezuela a construit hidrocentrala Guri

(a doua din lume, cu 10 300 MW în final) pe fluviul Caroni, afluentul fluviului Orinoco. Africa deşi dispune de mari resurse hidroenergetice posedă doar 3% din puterea totală iar participarea la producţia mondială este

de 2 %. Pe fluviul Nil se află hidrocentralele Aswan I (350 MW) şi Aswan II (2 100 MW) în Egipt, Owen Falls în Uganda. Pe Zambezi s-au construit două hidrocentrale mari: Cabora Bassa în Mozambic de 4 150 MW şi Kariba – 1 200 MW în Zimbabwe. Sistemul fluvial Zair dispune de câteva hidrocentrale importante: Inga I, II şi altele în construcţie, preconizându-se o putere finală de peste 20 000 MW. Hidroenergia constituie elementul dominant în structura producţiei de energie electrică a m

Page 112: Proiect Inv Rural Geografie Ec

Industria nuclearo-electrică şi industria hidroelectrică

104 Proiectul pentru Învăţămâtul Rural

UE dezvoltă programe pentru construcţia hidrocentralelor de mică putere (sub 15 MW) Cele mai mari proiecte de dezvoltare a hidroenergiei aparţin statelor în curs de dezvoltare Din ţările dezvoltate, doar Canada are un program amplu privind noi capacităţi hidroenergetice

- între 90 -100%: Norvegia, Islanda, Paraguay, Zambia, Zair, Ghana, Uganda, Laos, Sri Lanka, Brazilia; - între 80 - 90%: Etiopia, Kenya, Africa Centrală, Peru, Costa Rica; - între 70 - 80%: Austria, Chile, Angola, Vietnam; - între 60 - 70%: Noua Zeelandă, Canada, Sudan, Mali. - între 50 – 60% : Cöte d' Ivoire, R.P.D. Coreeană. Ţările cu o producţie mai mică de energie electrică au, în general, ponderi mai mari ale hidroenergiei, iar ţările cu producţie totală mare, deşi au cele mai mari producţii de hidroenergie, ponderile sunt mult mai mici. În ultimii ani s-au semnalat unele aspecte negative datorate construcţiilor hidrotehnice: - barajele împiedică migraţia peştilor. Sunt pe cale de dispariţie câteva specii din sistemul fluvial Columbia ; acelaşi lucru se semnalează şi în privinţa sturionilor, la gurile Dunării ; - construcţiile hidrotehnice au influenţe asupra deltelor. S-a constatat că Egiptul ar putea pierde în 60 de ani 19% din suprafaţa locuibilă din Delta Nilului ca urmare a unei cantităţi mai mici de aluviuni; - există, din ce în ce mai mult, dificultate în a asigura debite corespunzătoare pentru o funcţionare eficientă datorită colmatării mai rapide, faţă de previziuni, a lacurilor de acumulare; - în ultimii 50 de ani câteva milioane de oameni au fost nevoiţi să-şi părăsească domiciliul datorită apariţiei lacurilor de acumulare. Numai proiectul “Trei Defilee“ de pe fluviul Chang Jiang impune strămutarea a peste un milion de persoane. Tendinţele actuale sunt de realiza amenajări complexe, în cascadă, de a construi hidrocentrale de vârf, destinate suplimentării producţiei la cereri foarte mari, de instalare a microhidrocentralelor (sub 15 MW), de a realiza hidrocentrale de cădere mare (diferenţa de nivel dintre lac şi centrala electrică).

Test de autoevaluare 9. 2. Acest subcapitol a prezentat o imagine de ansamblu privind valorificarea energiei hidraulice

a) Cum explicaţi faptul că Europa are cel mai ridicat grad de valorificare a potenţialului hidroenergetic ?

b) Identificaţi cauzele pentru care unele state, deşi dispun

un potenţial hidroenergetic mare, au un grad redus de valorificare

Comentarii privind aceste probleme găsiţi la sfârşitul capitolului

Page 113: Proiect Inv Rural Geografie Ec

Industria nuclearo-electrică şi industria hidroelectrică

Proiectul pentru Învăţămâtul Rural 105

Reţine !

Prezentul subcapitol v-a introdus în problematica majoră a valorificării potenţialului energetic al apelor curgătoare şi a problemelor ridicate de amenajările hidroenergetice.

9.3. ENERGIA MAREELOR ŞI VALORIFICAREA SA Condiţiile de valorificare sunt foarte dificile Barajele închid golfurile sau estuarele, urmările fiind negative asupra ecosistemelor Începerea acestor proiecte depinde de situaţia celorlalte surse de energie

Centralele mareemotrice utilizează energia fluxului şi refluxului în condiţiile existenţei unor amplitudini de cel puţin 5 m. Cele mai favorabile zone pentru valorificare acestei surse de energie sunt ţărmul estic al Canadei, Golful California, Golful Bristol, litoralul atlantic al Franţei, ţărmurile estice ale Marii Britanii, litoralul Mării Albe. Prima centrală mareemotrică - La Rance a intrat în funcţiune în 1967 în nordul peninsulei Bretagne din Franţa şi include 24 turbine a 10 MW fiecare. Centrala a fost închisă în 1996 pentru retehnologizare. O a doua centrală de acest gen a fost realizată de Federaţia Rusă la Kislaia Guba în Golful Kola. Canada a construit o centrală mareemotrică la Golful Fundy, Annapolis cu o putere de 20 MW. R. P. Chineză a pus în funcţiune 5 unităţi de mică putere (12 MW) în anul 1958, suplimentate în 1970 cu 3 MW la Jiangxia şi 1 MW la Baishakou, urmate de altele. Din păcate, unele aceste instalaţii au fost dezafectate, un număr de 7 unităţi au astăzi 11 MW. Deşi rezultatele nu au fost prea promiţătoare, numeroase ţări au proiecte foarte ambiţioase în privinţa valorificării acestei energii : Argentina intenţionează construirea unor asemenea centrale la Golf San Jose (NV Pen. Valdes, Patagonia), Golf Nuevo (SE Pen. Valdes, Patagonia), Santa Cruz (Estuar Rio Chico), Estuar Rio Gallegos (Patagonia de Sud) ; Canada doreşte asemenea centrale la Cobequid (NE Golf Fundy), Cumberland (NV Golf Fundy), Shepody (NV Golf Fundy); India la Golf Kutch (statul Gujarat), Golf Cambay (statul Gujarat) Mexic are un proiect pentru Rio Colorado (Golful California) Marea Britanie consideră viabile proiectele Estuar Severn (Golf Bristol), Estuar Mersey (Marea Irlandei), Estuar Duddon (NV Golf Morecambe), Estuar Wyre (SE Golf Morecambe), Estuar Conwy (N Ţara Galilor) S.U.A. doreşte amenăjări la Golf Passamaqooddy (Maine, SUA–New Brunswick, Canada), Knik Arm (N Golf Cook Inlet, Alaska) Turnagain Arm (S Golf Cook Inlet, Alaska).

Page 114: Proiect Inv Rural Geografie Ec

Industria nuclearo-electrică şi industria hidroelectrică

Reţine !

Test de autoevaluare 9.3. Subcapitolul v-a prezentat situaţia existentă în domeniul valorificării energiei mareelor

a) Realizaţi o analiză privind perspectivele valorificării acestei forme de energie

Comentarii pentru această problemă găsiţi la sfârşitul capitolului

Acest subcapitol a pus în evidenţă situaţia existentă pe plan mondial în valorificarea energiei mareelor.

RĂSPUNSURI ŞI COMENTARII LA ÎNTREBĂRILE DIN TESTELE DE AUTOEVALUARE

Testul de autoevaluare 9.1. a) Iniţial era lupta tehnico-ştiinţifică dintre Blocul comunist şi ţările occidentale, dar factorul hotărâtor a fost declanşarea marilor crize petroliere după 1970 b) Energia nucleară, dacă este corect utilizată, este un factor de progres economic. CNE pot oferi alternativa viabilă pentru ţările fără resurse energetice, în special petrol a cărui piaţă este imprevizibilă. Energia nucleară este nepoluantă, iar cantităţile de combustibil fiind mici centralele pot fi amplasate indiferent se sursa de materii prime. De, asemenea evoluţia tehnologică a dus la scăderea preţului energiei electrice de origine nucleară. Testul de autoevaluare 9.2 a) Dezvoltare economică mai timpurie, resurse de hidrocarburi mai reduse (cu excepţia Rusiei şi până la descoperirile din Marea Nordului), cerinţele impuse de unele ramuri energofage (industria aluminiului) b) Cauze de natură financiară, prezenţa altor resurse energetice, cerere energetică redusă, condiţii nefavorabile pentru construcţii.

Testul de autoevaluare 9.3 a) Centralele mareemotrice necesită investiţii foarte mari. Realizările de până acum pot fi considerate de excepţie. După centrala de la Rance nici o ţară nu şi-a permis o asemenea construcţie.

106 Proiectul pentru Învăţămâtul Rural

Page 115: Proiect Inv Rural Geografie Ec

Industria nuclearo-electrică şi industria hidroelectrică

Proiectul pentru Învăţămâtul Rural 107

LUCRAREA DE VERIFICARE NR. 9

Lucrarea de verificare solicitată implică activităţi care necesită cunoaşterea capitolului Centralele nucleare, centralele hidroelectrice, centralele mareemotrice al cursului de Geografie economică. Răspunsurile la întrebări vor fi transmise prin poştă tutorelui pentru comentarii, corectare şi evaluare. Pe prima pagină a lucrării se vor scrie următoarele : -titulatura acestui curs -numărul lucrării de verificare -numele şi prenumele cursantului (acestea se vor menţiona pe fiecare pagină) -adresa cursantului Fiecare răspuns va trebui să fie clar exprimat şi să nu depăşească 250 cuvinte Pentru uşurinţa corectării lăsaţi o margine de circa 5 cm, precum şi o distanţă similară între răspunsuri. Menţionaţi totodată, specializarea universitară absolvită, anul absolvirii, şcoala unde activaţi şi poziţia în cadrul corpului profesoral. Care erau aşteptările dumneavoastră de la acest curs? Problemele la care trebuie să răspundeţi sunt următoarele : 1. Comentaţi situaţia programelor nucleare din Uniunea Europeană 2. Cum apreciaţi situaţia programului nuclear românesc ? 3. Comparaţi situaţia valorificării hidrroenergiei America de Nord şi America de Sud.

În evaluarea răspunsurilor fiecare problemă va fi notată cu maximum 10 puncte, iar nota finală va reprezenta media aritmetică a notărilor parţiale.

Bibliografie minimală

Brown L., (2004), Eco-economia, Edit, Tehnică, Bucureşti Erdeli G., Braghină C., Frăsineanu D., (2000), Geografie economică mondială, Edit. Fundaţiei România de Mâine, Bucureşti Negoescu B.,Vlăsceanu Gh., (2001) Geografie economică. Resursele Terrei, Edit. Meteora Press. Bucureşti Velcea I., Ungureanu Al., (1993), Geografia economică a lumii contemporane, Edit. Şansa SRL, Bucureşti Ungureanu Al., (2000), Geografia resurselor naturale, Centrul de Multiplicare al Universităţii “Al. I. Cuza”, Iaşi

Page 116: Proiect Inv Rural Geografie Ec

Centralele helioelectrice, centralele eoloelectrice, centralele geotermice

Unitatea de învăţare nr. 10 GEOGRAFIA ACTIVITĂŢILOR INDUSTRIALE: CENTRALELE HELIOELECTRICE, CENTRALELE EOLOELECTRICE, CENTRALELE GEOTERMICE

Cuprins Pagina Obiectivele unităţii de învăţare nr. 10 108 10. 1. Centralele helioelectrice 108 10. 2 Centralele eoloelectrice 110 10. 3. Centralele geotermice 112 Răspunsuri şi comentarii la teste 114 Lucrarea de verificare nr.10 115 Bibliografie minimală 115 OBIECTIVELE unităţii de învăţare nr.10 După studierea acestui capitol vei fi capabil să înţelegi mai bine :

• Necesitatea introducerii unor surse alternative de energie • Situaţia valorificării energiei solare, eoliene, geotermice • Politicile energetice europene

10.1. CENTRALELE HELIOELECTRICE

Centralele helioelectrice folosesc energia solară, sursă inepuizabilă având în vedere că durata de viaţă a Soarelui este de încă 5 mld.ani. Potenţialul mediu la nivel planetar este de 1 500 KWh/m

La suprafaţa Pămâtului ajunge doar 20% din energia emisă de Soare

2/an. Distribuţia energiei solare este determinată de forma Pământului, de repartiţia nebulozităţii, de succesiunea anotimpurilor. Regiunile cele mai favorabile pentru valorificarea energiei solare sunt cele de la latitudini mici şi mijlocii, cu nebulozitate redusă.

Transformarea energiei solare în energie electrică poate fi realizată fie indirect, trecând prin alte forme de energie, fie direct.

Unele instalaţii solare de acest gen funcţionează ca nişte cuptoare siderurgice în care se poate atinge 3 500

a) Centrale helioelectrice cu captatori parabolici, echipate cu dispozitive electronice de urmărire a mişcării aparente a Soarelui. Radiaţia focalizată este transformată cu ajutorul unor tuburi speciale prin care circulă apa în vapori care acţionează turbine clasice pentru a produce electricitate. Cele mai multe centrale de acest gen sunt de talie mică : Odeillo (Franţa), Almeria (Spania), Adrano (Italia), Nyo (Japonia). Rezultate notabile s-au înregistrat în S.U.A. prin construirea centralei Barstow (10 MW), în apropiere de Los Angeles. La începutul anilor ’80, în deşertul Mojave din California au fost instalaţi 345 MW în mai multe centrale solare. Cea mai mare centrală de acest gen este cea de lângă cosmodromul Edwards, din California, construită în mai multe etape, care se apropie de 300 MW (Ungureanu, 2000).

0C (Franţa) sau la desalinizarea apei marine Germania are proiecte de construcţie a unor centrale solare care

să preia o parte din cota de electricitate a centralelor nucleare.

108 Proiectul pentru Învăţămâtul Rural

Page 117: Proiect Inv Rural Geografie Ec

Centralele helioelectrice, centralele eoloelectrice, centralele geotermice

b) Centrale cu jgheaburi solare, realizate în Israel. Sistemul de jgheaburi reflectorizante, care urmăresc traiectoria Soarelui, concentrează radiaţia solară asupra unor tuburi în care se află petrol. Prin sisteme de conversie căldura este preluată de apa aflată în rezervoare speciale Acest sistem are şi o capacitate de stocare de 8 ore a energiei termice, iar preţul energiei electrice este de mai avantajos faţă de sistemul cu oglinzi parabolice.

c) Centrale cu celule fotovoltaice (PV), care permit transformarea directă a energiei solare în energie electrică. Primele PV-uri au fost realizate de firma ,,Bell” în anul 1954, iar primele utilizări au fost pentru echiparea navelor cosmice. Prezintă avantajul de a nu necesita întreţinere, dar deocamdată rămân la un preţ ridicat.

PV-urile sunt folosite şi pentru realizarea automobilului solar, pompe solare, relee de televiziune, faruri maritime etc.

Producţia mondială anuală de celule fotovoltaice (panouri voltaice) a crescut de la 0,1 MW în 1971 la 150 MW în 2000 şi la peste 740 MW în anul 2003. Peste 20 de ţări fabrică celule, dar Japonia deţine supremaţia (40%), urmată de UE (25%) şi S.U.A (24%). Cele mai mari producătoare de panouri voltaice sunt firmele Sharp, Shell Solar, Kyocera, BP Solar, Mitsubishi Electric. Asemenea centrale au fost realizate în Japonia (Saizo), S.U.A. (Santa Monica, Sacramento). O perspectivă deosebită este oferită de panourile voltaice cu film subţire cu film subţire pe baza cărora SUA au demarat construcţia unei centrale solare de 100 MW în Nevada.

Celulele fotovoltaice sunt foarte eficiente pentru electrificarea unor

aşezări rurale din regiunile mai izolate, astfel că în ultimii ani o nouă piaţă s-a deschis în satele din ţările în curs de dezvoltare care nu sunt racordate la o reţea electrică. Fondul Global pentru Mediul Înconjurător a subvenţionat câteva proiecte de acest gen în Kenya, Zimbabwe, Republica Dominicană şi India. În anul 2003 peste un million de locuinţe obţineau curent electric prin intermediul celulelor fotovoltaice. Dar şi ţările industrializate au trecut la folosirea PV-urilor în sectorul casnic : în Japonia instalaţiile casnice depăşesc 100 MW, iar în Germania 90 MW.

Problema răspândirii acestor instalaţii nu este costul în sine ci lipsa unor programe de creditare la scară mică pentru finanţarea lor

Proiectul pentru Învăţămâtul Rural 109

Reţine !

Test de autoevaluare 10. 1. Acest subcapitol tratează problematica unei forme de valorificarea a energiei solare – centralele helioelectrice

a) Explicaţi cauzele pentru care foarte multe ţări nu valorifică energia solară

Comentarii pentru această problemă găsiţi la sfârşitul capitolului Subcapitolul pe care l-aţi parcurs prezintă tipurile de centrale helioelectrice şi situaţia realizărilor în acest domeniu

Page 118: Proiect Inv Rural Geografie Ec

Centralele helioelectrice, centralele eoloelectrice, centralele geotermice

10. 2 CENTRALELE EOLOELECTRICE Centralele eoliene folosesc energia vânturilor şi au fost

reconsiderate după 1980. Potenţialul eolian al Terrei este de circa 5 ori mai mare faţă de producţia totală de energie electrică realizată astăzi pe Glob. Cele mai favorabile regiuni pentru valorificarea energiei eoliene sunt cele de la latitudini mari, zonele litorale şi montane unde intensitatea şi durata vânturilor au valori ridicate.

Energia eoliană reprezintă circa 2% din energia solară primită de Pământ

Instalaţiile eoliene pot funcţiona cu eficienţă în zonele în care viteza medie anuală a vântului depăşeşte 5 m/s. Capacitatea mondială instalată a crescut rapid după 1980 (10 MW), la 17 000 MW în 2000 şi a ajuns în 2004 la peste 40 000 MW. Europa deţine cea mai mare parte a capacităţii instalate - circa 70%, prin care se asigură aproape 2,5% din consumul de electricitate din Uniunea Europeană.

Germania domină industria eoliană în ultimii ani punând în funcţiune aproape jumătate din capacitatea anuală nou apărută pe Glob. Dispune de o capacitate de 16 000 MW (2004), care asigură 45 000 locuri de muncă şi contribuie cu 6% la producţia de energie electrică. Cea mai mare frecvenţă a instalaţiilor eoliene se regăseşte în landurile Schleswig – Holstein, Brandeburg, Mecklenburg – Vorpomern, Sachsen.

Germania instalează anual 50% din capacitatea mondială

Spania a înregistrat progrese deosebite ajungând să dispună de peste 8 000 MW şi obţine astfel 4% din producţia de electricitate. Politica statului a fost cea de a favoriza acest tip de energie prin practicarea sistemului de subvenţie pentru instalaţiile eoliene. Provinciile cu cele mai numeroase amplasări de centrale eoliene sunt : Galicia, Aragon, Navarra şi Castilia.

Spania a crescut de la 52 MW în 1993 !

Figura10.1 Puterea instalată în centralele eoloelectrice din Europa

110 Proiectul pentru Învăţămâtul Rural

Page 119: Proiect Inv Rural Geografie Ec

Centralele helioelectrice, centralele eoloelectrice, centralele geotermice

Danemarca are peste 4 000 de instalaţii eoliene care îi asigură circa 20% din energia electrică, cel mai mare aport procentual din toate economiile lumii. Cea mai nare parte a noilor capacităţi se regăseşte în domeniul off-shre : Rodsand/Nysted-160 MW, Samso-23 MW.

Marea Britanie are cel mai ridicat potenţial eolian din Europa dar capacitatea instalată este mai redusă - 800 MW şi intenţionează instalarea a circa 2 000 MW în viitorul apropiat, din care 50% în domeniul off-shore. În Ţara Galilor funcţionează cea mai mare centrală eoliană din Europa, la Carno (33 MW).

Ecologişti britanici acuză degradarea estetică a peisajului

SUA deţin a treia capacitate instalată în centrale eoliene (6 400 MW), dar participarea energiei vântului la producţia de energie electrică este foarte modestă- sub 1%. Instalaţiile eoliene sunt prezente în 30 de state, dar numai 5 din ele adună peste 80% din total : California (2 000 MW) - unde se preconizează obţinerea a 8% din energia electrică, Texas (1 300 MW), Minnesota, Iowa şi Wyoming.

Există un proiect pentru o centrală de 3 000 MW amplasată în Dakota de Sud

Canada, cu un potenţial enorm, şi-a orientat politica energetică spre energia eoliană în defavoarea cele nucleare. Din totalul de peste 300 MW instalaţi până la sfârşitul anului 2003 cea mai parte se află în provincia Alberta.

India, care se confruntă cu criză energetică de durată, a început instalarea de turbine eoliene după 1994 şi are în prezent peste 2 100 MW, opţiunea pentru energia eoliană fiind foarte solidă. De altfel, firma indiană Suzlon a reuşit să instaleze primele turbine eoliene pe teritoriul SUA şi se aşteaptă impunerea EI PE piaţa mondială a energiei eoliene.

India acordă subvenţii pentru utilizarea energiei eoliene

Potenţialul eolian ar putea asigura majoritatea energiei electrice în Argentina, Chile, Marea Britanie, Federaţia Rusă şi circa 2% în Egipt, India, Mexic, Tunisia.

Intermitenţa curenţilor de aer impune cuplarea instalaţiilor eoliene

cu alte surse de energie. Alte dezavantaje sunt date de distanţele mari dintre zonele cu potenţial ridicat şi concentrările umane şi de mărimea suprafeţelor necesare pentru instalarea centralelor eoliene - pentru a obţine o energie egală cu cea produsă de o centrală clasică de 1000 MW este necesară ocuparea unei suprafeţe de cca. 80 km

2.

Proiectul pentru Învăţămâtul Rural 111

Reţine !

Test de autoevaluare 10. 2. Subcapitolul abordează problema centralelor eoliene. a) Cum explicaţi rămânerea în urmă a S.U.A. în acest domeniu, deşi aici s-a născut industria eoliană ? Comentarii pentru această problemă găsiţi la sfârşitul capitolului

Acest subcapitol tratează aspecte privind dezvoltarea industriei eoliene la nivel mondial

Page 120: Proiect Inv Rural Geografie Ec

Centralele helioelectrice, centralele eoloelectrice, centralele geotermice

112 Proiectul pentru Învăţămâtul Rural

10.3. CENTRALELE GEOTERMICE Există câmpuri geotermale dominate de prezenţa apei şi câmpuri dominate de prezenţa vaporilor Prima utilizare a fost pentru obţinerea acidului boric, în 1827, Italia Italia (1904), Japonia (1919), S.U.A. (1921) au fost primele ţări care au folosit geotermia pentru a obţine curent electric Preţul de cost al electricităţii geotermale este comparabil cu cel al hidroenergiei

Prezenţa resurselor geotermale a fost cunoscută în secolele XVI – XVII când primele mine au ajuns la adâncimi de câteva sute de metri, iar cei care lucrau în subteran au ajuns la concluzia că temperatura Pământului creşte odată cu adâncimea. Energia termală a Pămâtului este imensă, dar valorificarea sa este limitată la ariile unde condiţiile geologice permit transferul de căldură, prin intermediul apei sau vaporilor, de la adâncime către suprafaţa scoarţei. Câmpurile geotermale reprezintă o abordare geografică, care indică în mod normal arealele unde activitatea geotermică este prezentă la suprafaţa scoarţei sau se situează deasupra unor rezervoare geotermale. Există câteva categorii de câmpuri geotermale, condiţionate de alcătuirea geologică şi de tectonica regiunii (Ungureanu, 2000): - câmpuri geotermale prezente în zonele unde se produce fenomenul de subducţie: Cercul de foc al Pacificului, regiunea cutărilor alpine din Eurasia, arhipelagul Antilelor Mici; - câmpuri geotermale prezente în zonele unde se produce desprinderea plăcilor tectonice: dorsale medie atlantică, grabenul din estul Africii, grabenul din Masivul Central Francez; - câmpuri geotermale prezente în lungul faliilor transformate: arhipelegul Hawaii, insulele Canare.

Tehnologia utilizată pentru centralele geoelectrice depinde de caracteristicile resurselor geotermice: Centralele convenţionale utilizează vaporii cu temperaturii mari, de cel puţin 1750C care acţionează turbine clasice după care există 2 posibilităţi: fie se degajă în atmosferă, fie fluxul este trecut printr-o unitate de condensare. În primul caz consumul de vapori este dublu, dar preţul instalaţiilor este mai redus, iar durata de realizare mai mică. Asemenea tip de centrală se utilizează mai ales pentru proiecte-pilot, pentru experimente în câmpurile geotermale, pentru valorificarea unor foraje izolate sau când vaporii au un conţinut mai mare de gaze necondensabile (peste 12 % din greutate). Centralele cu unităţi de condensare au puteri instalate net superioare, de regulă 55-60 MW, dar în ultimii ani au fost realizate capacităţi chiar de 110 MW. Centralele binare pot să utilizeze resursele geotermale cu potenţial termodinamic mediu şi chiar scăzut. Ele folosesc un fluid colportor, de regulă de natură organică (cel mai utilizat este pentanul), cu un punct de fierbere scăzut, care preia energia termică de la fluidul geotermal prin intermediul unui schimbător de căldură. Vaporii rezultaţi acţionează o turbină, trec apoi prin unitatea de condensare şi se reia ciclul iniţial. Asemenea centrale sunt, de obicei, de talie redusă- de la sute de KW până la câţiva MW, iar costul lor depinde de temperatura fluidului geotermal, de calităţile schimbătorului de căldură, de sistemul de răcire. Această tehnologie este foarte utilă pentru valorificarea sistemelor geotermale cu temperaturi mai mici de 1700C.

Page 121: Proiect Inv Rural Geografie Ec

Centralele helioelectrice, centralele eoloelectrice, centralele geotermice

Proiectul pentru Învăţămâtul Rural 113

Japonia are o capacitate geotermală teoretică de 60 000 MW Alte ţări cu realizări în domeniul centralelor geotermice (MW): Japonia(560 ), Noua Zeelandă (421), Islanda (200), Salvador (161)

Capacitatea instalată în centralele geoelectrice a crescut de la 3 887 MW în anul 1980, la 5 832 MW în 1990, pentru ca în anul 2000 să se înregistreze aproape 8 000 MW, 8 402 MW în anul 2003, iar estimările pentru anul 2005 indică un spor de circa 3 000 MW. Centralele geotermice sunt prezente astăzi în 21 de ţări, iar în unele din ele deţin un procentaj important din producţia naţională de energie: Filipine-22%, Salvador- 20%, Nicaragua-17%, Islanda- 14%, Costa Rica- 10%. SUA, unde energia electrică de origine geotermală se obţine din anul 1960, deţin cea mai mare putere instalată din rândul celor 21 de state. Resursele geotermale pot asigura instalarea a circa 20 000 MW, iar cele posibile sunt estimate a fi de 5 ori mai mari. Cele mai mari capacităţi se află în California şi Nevada - circa 90% din total (tabel 4). Estimările indică o creştere a capacităţii instalate la 2376 MW în anul 2005, iar unele din proiecte prevăd transportul de ape reziduale tratate de la Santa Rosa către The Geysers (66 km) pentru a fi reinjectată în subteran şi a reface astfel volumul rezervorului geotermal. Filipine este al doilea producător mondial de energie electrică pe baza resurselor geotermale fiind foarte aproape de SUA. Centralele geotermice acoperă aproape 22% din cererea naţională de energie şi ele sunt prezente în 11 areale productive din cele 6 câmpuri geotermale importante: Mak-Ban, 70 km sud de Manila (3 unităţi), Tiwi, în sudul insulei Luzon (o unitate, dar cea mai mare din ţară – 330 MW), Tongonan I, II, III în insula Leyte, cel mai mare câmp geotermal din ţară, Palinpinon I,II, în insula Negros, Bac-Man I, II, în peninsula Bicol (insula Luzon), Mindanao I, II, în NV munţilor Apo din nordul provinciei Cotabatao. Guvernul filipinez are numeroase proiecte prin care capacitatea centralelor geotermale va creşte cu peste 500 MW până în anul 2008. Mexic dispune de 3 sisteme geotermale productive (până în prezent): Cerro Prieto cu 9 unităţi operaţionale şi aproape 800 MW, Los Azufres – 8 unităţi de câte 5 MW şi una de 50 MW, Los Humeros cu 5 unităţi a 6 MW fiecare. Câmpul geotermal La Primavera (în apropiere de Guadalajara) oferă posibilitatea instalării a circa 75 MW, dispunând de resurse cu temperaturi de peste 3500 C situate la adâncimea de circa 2900 m. Indonezia are cel puţin 6 câmpuri geotermale de mare capacitate prin care se asigură peste 5% din energia naţională. În insula Jawa, temperaturile resurselor geotermale ajung la peste 2400 C, aici există centralele Kamojang (140 MW), Salak (330 MW în 4 unităţi), Darajat (55 MW), Dieng (60 MW). În insula Sumatra s-au construit centralele Sybaiak (25 MW), iar în insula Sulawesi există 15 instalaţii de producere a energiei electrice în suprafaţa geotermală la Hendong. Există, de asemenea, prospecţiuni în circa 70 de areale cu temperaturi ridicate: 31 în Sumatra, 22 în Jawa şi Bali, 6 în Sulawesi, 8 în Nusatenggara şi 3 în Maluku. Rezervele estimate ale acestor locaţii sunt de circa 20.000 MW, iar cele economice de circa 10.000 MW.

Page 122: Proiect Inv Rural Geografie Ec

Centralele helioelectrice, centralele eoloelectrice, centralele geotermice

Italia, prima ţară unde s-a experimentat (1904) şi a funcţionat o centrală geotermică (1913), a oferit experienţa generării de electricitate din surse geotermale. Principala regiune cu potenţial

geotermic este în Toscana, binecunoscuta Larderello, cu o suprafaţă de circa 250 km

2, pe care există 27 unităţi de producţie cu o capacitate totală de aproape 550 MW. Tot în Toscana mai sunt prezente ariile geotermale Travale-Radicondoli (50 km

2, 5 unităţi cu

90 MW), Monte Amiata – descoperit între 1950-1960, cu 5 unităţi care însumează aproape 100 MW. O altă regiune geotermală este localizată în munţii Volsini (din Latium). Este un sistem geotermal cu temperaturi între 190-240

0 C, unde există o capacitate de aproape 40

MW.

114 Proiectul pentru Învăţămâtul Rural

Reţine !

Test de autoevaluare 10. 3. Subcapitolul analizează situaţia valorificării energiei geotermice în scopul producerii de energie electrică a) Prezentaţi şi alte aspecte ale valorificării economice energiei

geotermice (be baza bibliografiei indicate). Comentarii pentru aceasta găsiţi la sfârşitul capitolului

Acest subcapitol v-a prezentat situaţia actuală a valorificării geotermiei pentru producerea de electricitate

RĂSPUNSURI ŞI COMENTARII LA ÎNTREBĂRILE DIN TESTELE DE AUTOEVALUARE Testul de autoevaluare 10.1.

a) Cauzele pot fi multiple: din punct de vedere al poziţiei geografice, prezenţa în cantităţi suficiente a altor surse de energie, aspecte de ordin tehnologic, resursele financiare. Testul de autoevaluare 10.2 a) S.U.A., deşi au dominat la început industria eoliană, prezenţa altor resurse energetice, în aceste sectoare sunt foarte multe locuri de muncă, interese mari de ordin financiar, au avut un ritm de creştere mult mai lent comparativ cu Germania şi chiar India sau Spania. Testul de autoevaluare 10.3 a) Energia geotermică este valorificată şi pentru încălzirea spaţiilor rezidenţiale şi industriale (Germania, Franţa , Islanda , peste 25 de ţări), în agricultură (încălzirea solului, încălzirea serelor, acvacultură), în industrie (industria celulozei şi hârtiei, industria petrolului, obţinerea CO ) sau în transporturi (protejarea şoselelor), balneoterapie. 2

Page 123: Proiect Inv Rural Geografie Ec

Centralele helioelectrice, centralele eoloelectrice, centralele geotermice

Proiectul pentru Învăţămâtul Rural 115

LUCRAREA DE VERIFICARE NR. 10

Lucrarea de verificare solicitată implică activităţi care necesită cunoaşterea capitolului Centralele helioelectrice, centralele eoloelectrice, centralele geotermice al cursului de Geografie economică. Răspunsurile la întrebări vor fi transmise prin poştă tutorelui pentru comentarii, corectare şi evaluare.

Pe prima pagină a lucrării se vor scrie următoarele : -titulatura acestui curs -numărul lucrării de verificare -numele şi prenumele cursantului (acestea se vor menţiona pe fiecare pagină) -adresa cursantului Fiecare răspuns va trebui să fie clar exprimat şi să nu depăşească 250 de cuvinte. Pentru uşurinţa corectării lăsaţi o margine de circa 5 cm, precum şi o distanţă similară între răspunsuri. Menţionaţi totodată, specializarea universitară absolvită, anul absolvirii, şcoala unde activaţi şi poziţia în cadrul corpului profesoral. Care erau aşteptările dumneavoastră de la acest curs? Problemele la care trebuie să răspundeţi sunt următoarele : 1. Prezentaţi şi alte forme de valorificare a energiei solare 2. România se înscrie cu un potenţial eolian mediu. Analizaţi modul de

valorificare 3. Cum vedeţi viitorul energiei geotermice ?

În evaluarea răspunsurilor fiecare problemă va fi notată cu maximum 10 puncte, iar nota finală va reprezenta media aritmetică a notărilor parţiale.

Bibliografie minimală

Braghină C., (2005), Energia geotermică. Prezent şi perspective Terra, XXXII – XXXIV, Societatea de Geografie din România Brown L., (2004), Eco-economia, Edit, Tehnică, Bucureşti Erdeli G., Braghină C., Frăsineanu D., (2000), Geografie economică mondială, Edit. Fundaţiei România de Mâine, Bucureşti Gamblin A., (2004), Economia Lumii -2004, Edit. Ştiinţelor Sociale şi Politice, Bucureşti Negoescu B.,Vlăsceanu Gh., (2001), Geografie economică. Resursele Terrei, Edit. Meteora Press. Bucureşti Velcea I., Ungureanu Al., (1993), Geografia economică a lumii contemporane, Edit. Şansa SRL, Bucureşti Ungureanu Al., (2000), Geografia resurselor naturale, Centrul de Multiplicare al Universităţii “Al. I. Cuza”, Iaşi

Page 124: Proiect Inv Rural Geografie Ec

Geografia activităţilor industriale: Industria siderurgică

Unitatea de învăţare nr. 11 GEOGRAFIA ACTIVITĂŢILOR INDUSTRIALE: INDUSTRIA SIDERURGICĂ

Cuprins Pagina Obiectivele unităţii de învăţare nr. 11 116 11.1.Repartiţia geografică a minereurilor de fier şi pentru aliaje 116 11.2. Distribuţia producţiei de oţel 121 11.3. Restructurarea siderurgiei mondiale 125 Răspunsuri şi comentarii la teste 127 Lucrarea de verificare nr. 11 127 Bibliografie minimală 128 OBIECTIVELE unităţii de învăţare nr. 11 După studierea acestui capitol vei fi capabil să înţelegi mai bine :

• Relaţia dintre prezenţa minereurilor de fier şi dezvoltarea siderurgiei; • Factorii care influenţează repartiţia producţiei de minereu de fier; • Situaţia pe piaţa mondială a oţelului; • Tendinţele de modernizare şi delocalizare a industriei siderurgice

11.1. REPARTIŢIA GEOGRAFICĂ A MINEREURTLOR DE FIER

În industria siderurgică principala materie primă o formează minereurile de fier alături de care fierul vechi deţine un procentaj tot mai ridicat . Pentru obţinerea oţelurilor superioare sunt folosite şi alte metale precum : mangan, crom, nichel, vanadiu, molibden, wolfram (tungsten), titan etc.

Siderurgia a fost un element de bază al primei revoluţii industriale

Minereuri le de fier alcătuiesc compuşi chimici (oxizi, dioxizi, carbonaţi, sulfaţi) ce deţin fier între 20 -70% .În general, pentru a fi eficiente se utilizează minereuri cu un conţinut de peste 20 -25% fier, dar sunt unele state care utilizează şi minereuri mai sărace.

Cele mai bune şi utilizate minereuri de fier sunt : magnetitul, hematitul, limonitul

Rezervele de minereu de fier. După cel de-al doilea război mondial, rezervele de minereu de fier au fost evaluate la 84,5 mld.t. Cercetările ulterioare au pus în valoare noi zăcăminte, astfel că ultimele estimări indică 151 mld.t., rezerve sigure cu un conţinut mediu în metal de 42,8% şi 230 mld.t. rezerve potenţiale cu un conţinut mediu în metal de 44,1%. Rezervele sigure pot acoperi necesarul mondial pentru 150 de ani, iar cele potenţiale pentru aproape 233 de ani.

Inegal distribuite pe continente şi state, minereurile de fier sunt diferenţiate prin conţinutul de metal, prin adâncimea la care se află şi posibilităţile de extracţie, preparare, transport şi prelucrare.

Concentraţia medie a rezervelor celor 5 state depăşeşte 50%

Se constată că cele mai bune minereuri, sub aspectul concentraţiei, sunt deţinute de Australia, Africa de Sud, India, Brazilia şi Venezuela. Pe de altă parte, unele ţări au reuşit o identificare completă a resurselor, ponderea lor scăzând în totalul rezervelor potenţiale: China, Franţa.

116 Proiectul pentru Învăţământul Rural

Page 125: Proiect Inv Rural Geografie Ec

Geografia activităţilor industriale: Industria siderurgică

Federaţia Rusă are o producţie în declin puternic, astfel că a ajuns a 4-a producătoare mondială deşi este ţara cu cele mai

Proiectul pentru Învăţământul Rural 117

Figura11.1 Repartiţia rezervelor de minereuri de fier mari resurse din lume. Principalele acumulări de minereu de fier

se găsesc în anomalia magnetică de la Kursk – Belgorod (100 mld.t), în peninsula Kola şi la sud de Moscova (Lipeţk). Minereurile cu cel mai bogat conţinut de metal -75% se găsesc la Magnitnaia Gora în Ural şi deţin aproape 20% din rezervele ţării.

Anomalia Kursk-Belgorod se întinde pe circa 120 000 km2

Zonele asiatice ale Rusiei deţin 30% din rezerve În Siberia

Page 126: Proiect Inv Rural Geografie Ec

Geografia activităţilor industriale: Industria siderurgică

118 Proiectul pentru Învăţământul Rural

Zăcămintele de la Krivoi Rog sunt complexe, dar domină hematitul Rezervele Franţei, Germaniei, Marii Britanii sunt aproape epuizate Producţia de minereu a Chinei a fost forţată de cererea mare din partea pieţei interne Prima regiune de extracţie se mai numeşte şi ,,patrulaterul de fier al Indiei ” Australia este cea mai mare exportatoare de minereu de fier Minereul este numit itabirit

Centrală sunt mai importante zăcămintele de la Angara Ilim şi Angara Pitsk. Deşi în ultimele decenii s-a trecut la valorificarea zăcămintelor situate la est de Ural (Siberia Vestică şi Extremul Orient) rolul minereurilor de aici este mai scăzut, din cauza lipsei forţei de muncă, dar şi a condiţiilor dificile de exploatare. Ucraina dispune de zăcămintele imense de la Krivoi Rog apreciate la cca. 20 mld.t. Minereul de aici este de calitate superioară, iar extracţia se face mai ales în carieră. Apropierea de bazinul carbonifer Doneţk a determinat apariţia unei regiuni siderurgice foarte puternice. Alte zăcăminte sunt cele din Peninsula Kerci, de dimensiuni mult mai mici şi de calitate mai scăzută. Europa de Vest este deficitară în minereuri de fier. Industria siderurgică din Europa vestică funcţionează, în prezent, pe baza importurilor masive din Africa, Asia şi Australia . Doar Suedia se impune atât cantitativ cât şi calitativ (53% conţinut în metal) având importante rezerve în Laponia, exploatate la Kiruna, Kirunavora şi Gallivare şi expediate prin porturile Lulea şi Narvik. A doua zonă importantă este în Suedia centrală, exploatate la Bergeslagen-Gransgerberg . China a fost mulţi ani prima producătoare mondială fiind devansată în prezent de Brazilia. Concentraţia în metal este mai redusă şi anume de 39%. Aşa sunt zăcămintele din jumătatea nordică a ţării, în apropiere de Anshan, ca şi cele din platoul mongol, de la nord de Huang He. În partea sudică sunt zăcăminte cu un conţinut de fier mai ridicat, dar cu rezerve mai mici. Aşa se explică importul de minereu de fier din Brazilia, Australia şi India. Datorită apropierii de resursele carbonifere se exploatează mai intens minereurile din NE (Anshan, Benxi şi Tunhua) ca şi cele din provinciile Sichuan şi Guizhou. În India, zona principală de extracţie o reprezintă statele Bihar şi Orissa. Rezerve importante se exploatează şi în zona centrală şi cea sudică la Madras-Myssore. Situate aproape de suprafaţă şi având un conţinut bogat în fier (61% ), minereurile din India sunt exportate în multe ţări Australia, a treia producătoare mondială, dispune de mari zăcăminte în zona aridă din V şi NV la Mount Newman, Yampi Sound, Pilbara, Mount Tone Price etc. În partea central-sudică, principalele zăcăminte se exploatează la Iron Baron, Iron Duke, Iron Monarch. Cea mai mare parte din producţie este furnizată Japoniei, S.U A. şi Europei vestice . Exploatările în carieră şi conţinutul ridicat de metal (64% ) au dus la creşterea rapidă a producţiei şi exportului. Brazilia este în prezent cea mai mare producătoare de minereu de fier din lume. Cea mai mare parte a rezervelor se află în zona centrală a statului Minas Gerais, în “patrulaterul de fier”, în regiunea Itabira, în statul Para unde există o mare exploatare în carieră, la Carajas. Conţinutul de metal atinge 60 %. Rezerve mai mici se găsesc în statele Mato Grosso, Bahia, Sao Paolo, Parana şi în ţinuturile din nord.

Page 127: Proiect Inv Rural Geografie Ec

Geografia activităţilor industriale: Industria siderurgică

Proiectul pentru Învăţământul Rural 119

Exploatările de la El Pao au fost deschise cu investiţii din S.U.A. Minereurile situate la sud de Marile Lacuri sunt denumite taconite În Pen. Labrador multe aşezări umane au apărut ca urmare a mineritului Toate cele 3 state africane au minereuri de bună calitate Complexul Bushweld este cel mai important pentru crom

În America Latină rezerve însemnate de minereuri, în afară de Brazilia, mai deţin Venezuela, în marele zăcământ Cerro Bolivar şi la El Pao, în bună parte exportate în S.U.A., apoi Mexic, Bolivia, Peru, Chile. În S.U.A. rezerve şi exploatările se concentrează în zona Marilor Lacuri care deţine 75% din rezerve şi producţie. Arealele bogate în minereu de fier se găsesc în statele Minnesota, Wisconsin şi Michigan. Aici se află cea mai mare grupare siderurgică din lume. A doua regiune o formează Munţii Appalachi cu rezerve apreciabile, pe rama vestică, în statele New York şi Pennsylvania dar şi în sud, în statele Alabama, Georgia şi Tennessee. Partea vestică a S.U.A. constituie a treia arie geografică, bogată în zăcăminte feroase. Acestea sunt localizate în statele: Dakota, Colorado, Utah, Oregon, Idaho, California, Nevada, Arizona. Ca urmare a importului masiv de produse siderurgice din Japonia, Uniunea Europeană şi unele ţări în curs de dezvoltare, siderurgia S.U.A. nu funcţionează la întreaga capacitate de multă vreme. Canada are zăcăminte mari în scutul canadian, (Pen. Labrador), mai puţin bogate în metal -39% . Canada este un important furnizor pentru siderurgia S.U.A., în special din provincia Ontario de unde minereul se transportă pe sistemul Marilor Lacuri Africa şi-a sporit substanţial producţia de minereu de fier, cel mai important producător fiind Africa de Sud, urmată de Liberia şi Mauritania care obţine 80 % din veniturile realizate din import. Rezerve şi producţii mai mici au şi Algeria, Angola, Gabon, Guineea etc. Comerţul cu fier vechi reprezintă cca. 250 mil.t. anual cele mai intense fluxuri fiind în cadrul Uniunii Europene, în Asia de Sud şi de Est, în America de Nord. Metale pentru aliaje. Acestea sunt utilizate pentru a conferi produselor siderurgice anumite însuşiri: duritate, elasticitate, rezistenţă la coroziune etc. Manganul se găseşte în natură sub formă de oxizi şi imprimă oţelului duritate şi rezistenţă la uzură. Rezervele sunt evaluate la 812 mil.t. fiind concentrate în Africa de Sud, Ucraina care deţin peste 30% fiecare, Gabon 5,5%, India, Australia şi Brazilia care au între 2 - 3,5% fiecare. Cele mai mari zăcăminte se găsesc la Ciatura în Caucaz, Nikopol în Ucraina, Kazahstan, Ural şi Siberia în Rusia, în provincia Cap din Africa de Sud, în statele Mato Grosso şi Minas Gerais din Brazilia şi podişul Yeye din Gabon. Recent, au devenit însemnate ţări producătoare de minereu de mangan şi Australia, India şi Japonia. Cromul este folosit la fabricarea oţelului inoxidabil şi la cromare. Cromul se obţine din cromit, care este prezent în rocile eruptive. Rezervele mondiale sunt evaluate 3 mld. tone din care 70% în Africa de Sud, apoi în Zimbabwe 10%, Albania, Turcia, Indonezia, India, Filipine şi Finlanda.

Page 128: Proiect Inv Rural Geografie Ec

Geografia activităţilor industriale: Industria siderurgică

Nichelul este utilizat la fabricarea oţelurilor speciale rezistând la atacul acizilor, dar şi la obţinerea de aliaje (alpaca, argentan, constantan şi nichelină). Rezervele sunt evaluate la 150 mil. tone şi sunt cantonate în Noua Caledonie (peste 30%), Canada, Rusia, Cuba, Republica Dominicană. Cele mai mari producătoare de nichel sunt: Canada, Fed. Rusă, Noua Caledonie, Australia.

Zăcămintele de la Norilsk (Siberia de Vest) sunt considerate cele mai mari din lume Wolframul se obţine din wolframit, este foarte rezistent şi este

folosit la fabricarea filamentelor pentru becurile electrice (se topeşte la 3400°C), a oţelurilor speciale şi pentru plăcuţe widia. Zăcăminte importante se găsesc în China (45%), Rusia (13%), SUA (7%), Canada (12%), Suedia şi Portugalia.

China deţine 50% din producţia mondială de wolfram

Cobaltul are o mare duritate, şi intră în componenţa unor aliaje. Se foloseşte la fabricarea sticlei şi porţelanului şi este utilizat în terapeutică. Rezervele sunt mici, circa 3,3 mil. tone (R.D.Congo 41%, Cuba 31%).

Titanul, deşi răspândit în natură, se găseşte în concentraţii mici. Este folosit la fabricarea oţelurilor speciale în aeronautică, construcţii aerospaţiale şi în pictură sub formă de oxid de titan, un pigment alb. Importante zăcăminte sunt în India, Australia, Finlanda, Norvegia, Rusia, Japonia, Africa de Sud, Canada, SUA şi Brazilia. Principalii exportatori de titan sunt Rusia şi Japonia.

Vanadiul conferă oţelurilor o mare rezistenţă; resursele se

găsesc în special în Rusia 60%, Africa de Sud 20%, China 14%, SUA, Finlanda, Norvegia şi Chile.

Molibdenul este folosit la fabricarea oţelurilor speciale. Circa

50% din rezerve şi producţie aparţin SUA, fiind urmată de Chile (20%), Canada (8%), Rusia (8%), China, Japonia.

120 Proiectul pentru Învăţământul Rural

Reţine !

În acest subcapitol a fost prezentată repartiţia geografică a principalelor deţinătoare ale resurselor de minereuri de fier şi pentru aliaje

Test de autoevaluare 11. 1. În acest subcapitol a fost prezentată distribuţia geografică a principalelor resurse de minereuri feroase si pentru aliaje

a) Încercaţi să explicaţi de ce puţine state dispun de minereuri cu o concentraţie foarte bună.

b) Care sunt implicaţiile prezenţei minereurilor pentru aliaje într-un număr redus de state ?

Comentariile la aceste probleme le găsiţi la sfârşitul capitolului

Page 129: Proiect Inv Rural Geografie Ec

Geografia activităţilor industriale: Industria siderurgică

Proiectul pentru Învăţământul Rural 121

11. 2. DISTRIBUŢIA PRODUCŢIEI DE OŢEL Producţia mondială de oţel a atins un nivel record, de peste 1mld. t în 2004, aproape 25% revenind Chinei S.U.A. au impus măsuri de protecţie datorită preţurilor mai mici practicate de UE şi unele ţări din Europa Centrală şi de Est Procesele de delocalizare sunt printre cele mai evidente în cadrul industriei mondiale

Topirea minereurilor, elaborarea fontelor, oţelurilor şi laminatelor implică procese tehnologice complexe, ce se realizează în centre integrate sau specializate. Gradul de organizare şi dotare, precum şi criteriile de amplasare a obiectivelor siderurgice, diferă de la o ţară la alta. Economia mondială a fost marcată în ultimii ani de o creştere neîntreruptă pentru ţările dezvoltate cu economie de piaţă, exceptând Japonia care, afectată de criza asiatică, a înregistrat o reducere severă a ritmului de dezvoltare economică. În majoritatea acestor ţări gradul de utilizare a capacităţilor producţie s-a situat peste media istorică de 80%. Evoluţia economică în ţările aflate în tranziţie a confirmat aprecierile potrivit cărora transformarea sistemului este un proces îndelungat, costisitor din punct de vedere economic şi social. Ultimii ani au evidenţiat şi faptul că echilibrul macroeconomic rămâne încă fragil acolo unde modificările instituţionale au fost incomplete sau superficiale. ţările în curs de dezvoltare din Asia şi America Latină au fost afectate şi ele de tulburările financiare ceea ce a determinat o mărire a fragilităţii pieţelor de desfacere a produselor siderurgice.

În acest context industria siderurgică înregistrează un proces important de restructurare, exprimat prin reducerea numerică a unităţilor producătoare, cu excepţia câtorva ţări în curs de dezvoltare, prin expansiunea minilaminoarelor atât din punct de vedere numeric cât şi în privinţa creşterii capacităţilor individuale de producţie (unele depăşesc deja 1 milion t/an). În acelaşi timp se constată şi o înlocuire a procedeelor tradiţionale de obţinere a produselor siderurgice cu unele moderne, cu un consum mai mic de materii prime şi energie şi cu o eficienţă sporită.

În ultimii ani se constată o creştere a protecţionismului datorită prezenţei unui excedent de ofertă, deteriorării pieţelor de desfacere în numeroase ţări şi scăderii semnificative a preţurilor, uneori sub nivelul costurilor de producţie. Dezvoltarea sectoarelor consumatoare de oţel în ţările cu forţă de muncă ieftină, care nu sunt producătoare importante de oţel, determină un volum ridicat al fluxurilor dinspre ţările industrializate, lucru confirmat de importurile mari efectuate de ţările asiatice până la declanşarea crizei economice.

Tendinţa de specializare a producţiei este tot mai evidentă, puţine companii producând o gamă completă de laminate. Foarte mulţi producători s-au orientat spre o producţie restrânsă, ca diversificare, de sortimente pe care le realizează cu o eficienţă ridicată. În acelaşi timp, construirea unor noi capacităţi de producţie este destul de costisitoare şi necesită o perioadă de câţiva până la intrarea în exploatare. Aceste cauze determină companiile siderurgice să exploateze la maxim instalaţiile pentru a fi eficiente şi a reduce cheltuielile specifice.

Page 130: Proiect Inv Rural Geografie Ec

Geografia activităţilor industriale: Industria siderurgică

122 Proiectul pentru Învăţământul Rural

Un rol important pentru producătorii din ţările în curs de dezvoltare revine investiţiilor străine directe În Asia îşi au originea câteva companii gigant : Mittal Steel (prezentă şi în România), Posco, Nippon Steel Japonia a dominat mulţi ani piaţa oţelului

Producătorii tradiţionali se confruntă cu prezenţa unui excedent de capacitate în urma scăderii dramatice a cererii din partea pieţei militare a fostelor ţări comuniste cât şi prezenţei crizei financiare din Asia. Astfel, Federaţia Rusă şi Ucraina, care livrează pe piaţa internaţională peste 34 mil. tone (21% din exportul mondial), au fost grav afectate de scăderea cererii din partea ţărilor asiatice care reprezintă principala lor piaţă de desfacere. În condiţiile în care cererea internă este practic foarte mică, iar schimburile între ţările C.S.I. se limitează la tranzacţii de tip barter, producătorii de aici sunt dependenţi într-o măsură foarte mare de export, ceea ce duce de multe ori la practicarea unor preţuri de dumping.

Asia reprezintă principala regiune producătoare de oţel din lume, cu peste 40% din totalul mondial, fiind în acelaşi timp şi continentul cu cea mai bună dinamică (creştere cu circa 10% pe an). China este primul producător realizând în 2004, aproape 272 mil. t. Industria siderurgică din această ţară a fost fondată de către japonezi încă înainte de cel de-al doilea război mondial şi a fost modernizată în ultimele decenii tot cu sprijin japonez. Cele mai mari centre siderurgice, care integrează centre carbonifere, furnale, oţelării şi laminoare sunt : Anshan, Baotou, Wuhan. Evoluţia deosebită a producţiei se datorează creşterii puternice a consumului intern ceea ce va face ca această ţară să rămână principalul producător mondial de oţel şi în viitor. Japonia cu o producţie de peste 112 mil. tone în 2004 ocupă locul II pe glob. Japonia îşi procură materiile prime din import, în special din Australia (40% din minereul de fier), India şi Brazilia. Către aceste state ca şi spre Filipine, Malaezia, Chile, Peru, se îndreaptă o mare parte din producţia siderurgică japoneză. Mari complexe siderurgice, cu fluxurile tehnologice automatizate în întregime, se găsesc la Fukuyama şi Kytakyushu. Cea mai importantă grupare siderurgică se află în sudul ţării: Kobe, Okayama, Yawata etc., iar cea de-a doua în jurul capitalei. (Kawasaki, Yokohama, Chiba). În paralel cu importul de minereuri şi cărbuni, Japonia achiziţionează şi mari cantităţi de fier vechi din America de Nord, India şi Australia. Intensificarea concurenţei internaţionale şi cererea slabă din partea pieţei interne au determinat regruparea a trei mari producători interni: Nippon Steel, Sumitomo Metal Steel şi Kobe Steel care au încheiat un acord privind reducerea capacităţilor mai puţin rentabile. În 2002 a fost realizată o alianţă între alţi doi mari producători: NKK şi Kawasaki Steel care au format compania JFE Holdings. Coreea de Sud este a treia producătoare de oţel din continentul asiatic şi a 5-a din lume în anul 2004 cu o producţie de circa 47 mil t., dar cu un consum intern mai mare, ceea ce face ca această ţară să devină un importator net de produse de siderurgice.

Page 131: Proiect Inv Rural Geografie Ec

Geografia activităţilor industriale: Industria siderurgică

Proiectul pentru Învăţământul Rural 123

Tehnologiile americane sunt mai costisitoare comparativ cu UE sau Japonia Siderurgia rusească, ca de altfel din toate ţările foste comuniste, produce la un nivel de circa 50% din capacitatea anului 1990

India realizează o producţie însemnată de oţel (32 mil. t.) în NE ţării, la Bhilai, Jamshedpur, Bokaro, regiune bogată în resurse de cărbuni superiori, minereuri de fier, crom şi mangan. SUA cu o producţie de aproape 98 mil. tone se află pe locul trei în lume. Dacă în perioada 1915-1970 SUA a deţinut constant primul loc în producţia de oţel, în ultimul timp a ajuns să importe până la 20% din nevoile de consum din Japonia şi Uniunea Europeană. Iniţial siderurgia a fost amplasată în apropierea Munţilor Appalachi, la Pittsburg, apoi au apărut mari uzine în zona Marilor Lacuri, la Chicago, şi Cleveland. Recent, pe baza minereurilor din import s-au adăugat uzinele de la Sparrows Point şi Monisville de pe litoralul golfului Chesapeacke, pe bordura Golfului Mexic sau pe coasta Californiei (Los Angeles, San Francisco). Se constată preocuparea societăţilor siderurgice pentru restructurare , dar mai ales pentru consolidarea în societăţi mari care să poată face faţă procesului de modernizare. Astfel Internaţional Steel Group a cumpărat compania Bethlehem Steel, iar grupul United States Steel a achiziţionat National Steel. Realizarea acestor achiziţii a permis, pentru prima dată, ca o companie americană să figureze printre marii producători de oţel pe plan mondial: UNITED STATES STEEL, care în 2002 era a şasea producătoare după ARCELOR (UE), ISPAT (India), POSCO (Coreea de Sud), NIPPON STEEL (Japonia) şi JFE (Japonia). Canada prelucrează materiile prime interne realizând 16 mil. tone anual. Gruparea siderurgică cea mai importantă se află la nord de Marile Lacuri, şi este formată din centrele: Hamilton, Toronto, Montreal şi Elliot Lake. Alte centre importante sunt Vancouver, în vest şi Winnipeg, în partea centrală a ţării. În Brazilia, principalul producător din America de Sud (70% din totalul producţiei continentale ), a realizat peste 33 mil. t. în 2004 valorificând o parte din minerul de fier extras în ţară. Uzine siderurgice de mare capacitate se găsesc la Volta Redonda, Belo Horizonte, Acaminas şi Macapa. Producţii mai mici de oţel realizează în această parte a lumii şi Mexic, Argentina şi Venezuela. În Europa, cea mai importantă producătoare este Federaţia Rusă (64 mil. t. în 2004). Industria siderurgică a Rusiei a cunoscut un declin puternic după 1990, datorită pierderii unor pieţe tradiţionale şi restructurărilor economice interne. Zona munţilor Ural rămâne în continuare de importanţă deosebită cele mai mari centre fiind: Celeabinsk, Ekaterinburg, Magnitogorsk. În apropiere de Moscova siderurgia s-a dezvoltat pe baza minereurilor de fier de la Kursk-Belgorod, principalele centre fiind Tula, Lipeţk, Novolipeţk. Siderurgia din Siberia, deşi dispune de materii prime deosebite, este de mai mică importanţă datorită distanţelor mari. Se remarcă centrele: Novokuzneţk, Novosibirsk, Kemerevo.

Page 132: Proiect Inv Rural Geografie Ec

Geografia activităţilor industriale: Industria siderurgică

Uniunea Europeană a însumat o producţie de aproape 170 mil. tone (cu puţin mai mult comparativ cu anul 2000), în pofida majorării importurilor din Asia şi ţările est europene.

Germania a produs circa 46 mil. t. în 2004. Cu o tradiţie deosebită în domeniul siderurgic cu resurse carbonifere, şi minereuri de fier din import, are o producţie care îi asigură exportul pe piaţa Americii de Nord şi în cadrul Uniunii Europene. Mai mult de 75% din producţia de oţel se obţine în gruparea Ruhr. Importurile sunt asigurate din Suedia, Mauritania, Africa de Sud, Australia. O parte se prelucrează în porturile nordice Hamburg, Bremen, Lübeck iar restul se transportă pe Rhin. O altă arie siderurgică o reprezintă bazinul Saar, cu centrele Dillingen, Saarbrucken şi Neunkichirchen care utilizează şi minereuri indigene deşi sunt de calitate inferioară. Alte centre siderurgice se găsesc în est la Branderburg, Eisenhuttenstadt şi Calbe.

Pentru a face faţă concurenţei, grupurile germane Krupp şi Thyssen au fuzionat

Italia şi-a creat o siderurgie modernă pe baza materiilor prime importante. Moderne centre siderurgice sunt: Genova, Torino, Milano, Napoli şi Taranto. În 2004 a produs 28 mil.t.

Italia şi Franţa au o siderurgie dominantă de tip litoral Franţa a realizat 21 mil.t. în 2004 ,în special, din materii prime

indigene. O arie siderurgică tradiţională o reprezintă Lorena, cu centrele Metz, Nancy, Thionville şi Briey, care dă 2/3 din producţia ţării. În Podişul Central Francez s-au dezvoltat centrele Creuzot, St. Etienne şi Nevers, iar pe baza importurilor de materii prime s-au construit uzine moderne în porturile Dunkerque, Le Havre, Bordeaux şi St. Nazaire.

Marea Britanie a dezvoltat de timpuriu industria siderurgică. În 1850 dădea 70% din producţia de oţel a lumii, în 1913 ponderea scăzuse la 10%, iar în prezent este de sub 2%. Centrelor siderurgice mai vechi Sheffield, Birmingham li s-au adăugat cele din porturile: Cardiff, Swansea, Bristol, Glasgow, Newcastle, Middlesbrough. În 2004 a realizat 14 mil. t.

124 Proiectul pentru Învăţământul Rural

Test de auto evaluare 11. 2. Acest subcapitol a prezentat tendinţele actuale din producţia mondială de oţel şi situaţia marilor producţtori

a) Cum explicaţi declinul puternic al producţiei de oţel în fostele ţări comuniste ?

b) Încercaţi să explicaţi introducerea măsurilor

protecţioniste în comerţul cu produse siderurgice

Comentarii pentru aceste probleme găsiţi la sfârşitul capitolului

Page 133: Proiect Inv Rural Geografie Ec

Geografia activităţilor industriale: Industria siderurgică

Proiectul pentru Învăţământul Rural 125

Reţine ! În acest subcapitol s-au prezentat mutaţiile intervenite în industria siderurgică şi distribuţia marilor producători de oţel

11.3. RESTRUCTURAREA SIDERURGIEI MONDIALE Restructurarea a fost impusă de creşterea costurilor legate de materiile prime, energie, forţă de muncă, dar şi de cerinţele impuse de protecţia mediului Tehnologia bazată pe arc electric avantajează ţările care folosesc fierul vechi ca materie primă şi dispun de suficientă energie electrică

Una din tendinţele prezente în producţia de oţel este descreşterea rapidă a ponderii cuptoarelor Simens-Martin în totalul producţiei mondiale, de la aproape 40% în 1970 la 4% în 2004. În unele ţări această tehnologie a fost complet abandonată: în Japonia încă din 1979 şi în S.U.A. din 1992 sau este neglijabilă cum este cazul ţărilor din Uniunea Europeană. ţările din Europa Centrală înregistrează şi ele o descreştere rapidă a participării acestui procedeu la producţia de oţel, dar în ţările C.S.I. ponderea acestei tehnologii este încă importantă ca şi în câteva ţări în curs de dezvoltare, reprezentate în special de China şi India. Producţia obţinută în convertizoare cu oxigen a cunoscut o relativă stagnare începând cu anul 1974, după o creştere cu 10% în perioada 1970-1974. La nivel regional se constată că participarea acestui procedeu este în descreştere în ţările Uniunii Europene (de la 70% în 1981 la 60% în 2004), în Japonia (de la 80% în 1970 la 73% în 2004) şi, cu ritmuri mai mici, în S.U.A.. În ţările din CSI ponderea acestei tehnologii este în creştere permanentă, de la aproape 20% în 1970 la 56% în anul 2000, ca de altfel în toate ţările Europei Centrale, şi în multe din ţările în curs de dezvoltare, îndeosebi în China unde de la 25% în 1970 s-a ajuns la 83% în 2004. Ponderi foarte mari ale producţiei de oţel obţinută prin insuflare de oxigen sunt prezente în Olanda – 98%, Slovacia – 92%, Cehia – 88%, Australia – 87%, România – 80%. O creştere semnificativă şi continuă înregistrează procedeul de obţinere a oţelului în cuptoare cu arc electric în toate regiunile lumii. Numărul unităţilor bazate pe acest procedeu a crescut de la 86 în 1970 (14% din total) la peste 300 în 2004, reprezentând 34% din total. La nivel global producţia de oţel obţinută în cuptoare electrice a crescut de la 15% în 1970 la aproape 33% în 2004. Tendinţa de creştere a participării acestui procedeu s-a manifestat pentru marii producători, îndeosebi în S.U.A. unde s-a ajuns la o pondere de 45% şi Japonia cu 35%. Sunt câteva ţări în care disponibilitatea de energie electrică cât şi utilizarea fierului vechi au determinat o creştere deosebită a utilizării cuptoarelor cu arc electric Luxemburg 100%, Spania 71%, Turcia 64%, Italia 59%. Tehnologia cu arc electric este utilizată, în general, în unităţile cu capacităţi mici, orientare considerată a fi cea mai eficientă şi care, fiind bazată pe utilizarea fierului vechi, determină penetrarea pieţelor rezervate producţiei de oţel obţinută în convertizoare cu oxigen. Noile tehnologii utilizate permit obţinerea unui oţel de aceeaşi calitate ca şi în cazul utilizării insuflării de oxigen, ceea ce va putea conduce la înlocuirea

Page 134: Proiect Inv Rural Geografie Ec

Geografia activităţilor industriale: Industria siderurgică

unităţilor de producţie integrate, iar în cazul perioadelor cu cerere mică, unităţile mici sunt superioare, ca eficienţă, celor integrate.

O dezvoltare deosebită a căpătat metoda bazată pe turnarea continuă, cea care înlocuieşte în mod evident vechea tehnologie de topire a blocurilor de metal. Începând cu anul 1997 această metodă are o participare de peste 80% la producţia mondială de oţel.

Se poate constata existenţa diferenţelor majore între ponderea acestei tehnologii în Japonia, S.U.A., Canada şi Uniunea Europeană unde procentajele depăşesc 90% şi ţările din Europa Centrală şi de Est şi chiar China, primul producător mondial de oţel

Noile tehnici menţionate vor schimba în mod decisiv structura industriei siderurgice, iar producătorii de oţel vor trebui să facă faţă unor opţiuni diferite. Specialiştii consideră că în viitor industria siderurgică va fi structurată pe următoarele tipuri de unităţi producătoare:

- unităţi convenţionale integrate bazate, în principal, pe convertizoare de cu oxigen, care beneficiază de o economie de scară, o mare experienţă şi investiţii deja amortizate. Aceste întreprinderi se vor concentra asupra ridicării calităţii, iar avantajul comparativ va fi dat de abordarea unor strategii diferenţiate;

Unităţile integrate pot să asigure toate fazele ciclului productiv

- unităţile convenţionale de capacitate mică bazate pe utilizarea fierului vechi. Acestea sunt beneficiare ale unei flexibilităţi în producţie şi de investiţii reduse, comparativ cu prima categorie. Ele folosesc tehnologia bazată pe arc electric şi turnarea în foi foarte subţiri. Avantajul comparativ va fi dat, în această situaţie de strategia liderului de preţ;

Se poate constata o puternică concentrare a capitalului – ex. grupul ISPAT a fost preluat de Mittal Steel, crearea grupului ARCELOR (franco- luxemburghez- spaniol).

- unităţi noi, integrate, de capacitate redusă cu o strategie tehnologică ce poate fi considerată ca un proces de introducere a inovaţiilor de ultimă oră. Aceste noi întreprinderi vor penetra piaţa producătorilor tradiţionale de oţel, iar avantajul comparativ va fi asigurat tot de politica liderului de cost. .

126 Proiectul pentru Învăţământul Rural

Test de autoevaluare 11. 3. Acest subcapitol a prezentat, pe scurt, câteva probleme legate de restructurarea siderurgiei mondiale.

a) Incercaţi să explicaţi dominarea tehnologiei bazate pe insuflare cu oxigen şi cu arc electric în siderurgia mondială

Comentarii pentru aceste probleme sunt prezente la sfârşitul capitolului

Page 135: Proiect Inv Rural Geografie Ec

Geografia activităţilor industriale: Industria siderurgică

Proiectul pentru Învăţământul Rural 127

Reţine ! Subcapitolul prezent prezintă probleme legate de schimbarea tehnologiilor cât şi tendinţele privind structura unităţilor siderurgice

RĂSPUNSURI ŞI COMENTARII LA ÎNTREBĂRILE DIN TESTELE DE AUTOEVALUARE

Testul de autoevaluare 11.1. a) Minereurile foarte bune se găsesc în regiunile vechi de uscat. b) Statele posesoare pot controla piaţa metalului respectiv. Testul de autoevaluare 11.2. a).Declinul s-a datorat pierderii pieţelor tradiţionale, scăderii cererii interne etc. b) Măsurile protecţioniste sunt impuse de protejarea producătorilor interni Testul de autoevaluare 11.3. a) Cele două tehnologii au fost impuse de creşterea preţurilor la materiile prime şi energie, de necesitatea sporirii randamentelor (implicit scăderea costurilor cu forţa de muncă), de nevoia reciclării unor produse manufacturate.

LUCRAREA DE VERIFICARE NR. 11

Lucrarea de verificare solicitată implică activităţi care necesită cunoaşterea capitolului Industria siderurgică al cursului de Geografie economică. Răspunsurile la întrebări vor fi transmise prin poştă tutorelui pentru comentarii, corectare şi evaluare. Pe prima pagină a lucrării se vor scrie următoarele : -titulatura acestui curs -numărul lucrării de verificare -numele şi prenumele cursantului (acestea se vor menţiona pe fiecare pagină) -adresa cursantului Fiecare răspuns va trebui să fie clar exprimat şi să nu depăşească 250 de cuvinte. Pentru uşurinţa corectării lăsaţi o margine de circa 5 cm, precum şi o distanţă similară între răspunsuri. Menţionaţi totodată, specializarea universitară absolvită, anul absolvirii, şcoala unde activaţi şi poziţia în cadrul corpului profesoral. Care erau aşteptările dumneavoastră de la acest curs? Problemele la care trebuie să răspundeţi sunt următoarele : 1) Identificaţi consecinţele situaţiilor distribuţie diferenţiate dintre deţinătorii

resurselor de materii prime şi producătorii de oţel 2) Analizaţi cauzele creşterii ăi descreşterii producţiei de oţel în statele

dezvoltate sau în curs de dezvoltare. 3) Cum vedeţi situaţia actuală a siderurgiei româneşti şi în contextul intrării

în Uniunea Europeană ? 4) Pe baza datelor statistice obţinute din bibliografie analizaţi modalităţile de

obţinere a oţel (Siemens- Martin, arc electric, insuflare cu oxigen, turnare continuă)

În evaluarea răspunsurilor fiecare problemă va fi notată cu maximum 10 puncte, iar nota finală va reprezenta media aritmetică a notărilor parţiale.

Page 136: Proiect Inv Rural Geografie Ec

Geografia activităţilor industriale: Industria siderurgică

128 Proiectul pentru Învăţământul Rural

Bibliografie minimală

Braghină C., Zamfir Daniela., (2000), Aspecte privind evoluţia recentă a siderurgiei mondiale. Terra, nr 1, Societaea de geografie din România, Bucureşti Erdeli G.,Braghină C., Frăsineanu D., (2000), Geografie economică mondială, Edit. Fundaţiei România de Mâine, Bucureşti Gamblin A.,(2004), Economia Lumii -2004, Edit. Ştiinţelor Sociale şi Politice, Bucureşti Negoescu B.,Vlăsceanu Gh., (2001), Geografie economică. Resursele Terrei, Edit. Meteora Press. Bucureşti *** (2000-2004), The Steel Market, U. N. New York

Page 137: Proiect Inv Rural Geografie Ec

Geografia activităţilor industriale : Industria de echipament şi industria uşoară

Unitatea de învăţare nr.12 GEOGRAFIA ACTIVITĂŢILOR INDUSTRIALE : INDUSTRIA DE ECHIPAMENT ŞI INDUSTRIA UŞOARĂ

Cuprins Pagina Obiectivele unităţii de învăţare nr. 12 129 12.1. Industria de echipament 129 12.2. Industria uşoară 135 Răspunsuri şi comentarii la teste 139 Lucrarea de verificare nr. 12 141 Bibliografie minimală 140 OBIECTIVELE unităţii de învăţare nr. 12 După studierea acestui capitol vei fi capabil să înţelegi mai bine :

• importanţa industriilor de echipament şi a industriilor uşoare în dezvoltarea economică a unui stat

• caracteristicile generale ale industriei de echipament şi ale industriei uşoare, din perspectiva localizării

• distribuţia spaţială a principalelor capacităţi de producţie specifice acestor ramuri industriale

• fluxurile comerciale generate de producţiile specifice acestor ramuri industriale 12.1 INDUSTRIA DE ECHIPAMENT Industriile de echipament cuprind două mari ramuri : industriile destinate construcţiilor şi lucrărilor publice; industriile care produc echipamente, instalaţii, utilaje, mijloace de transport sau aparate electrocasnice

O primă categorie de industrii destinate echipării infrastructurii edilitare şi a celei de transport (şosele, poduri etc.) este industria materialelor de construcţii şi de prelucrare a lemnului. Cea mai importantă dintre acestea este industria cimentului. Concentrată odinioară în regiunile dezvoltate (America de Nord, Europa Occidentală, Japonia şi Europa de Est), după 1990 cunoaşte o explozie fără precedent în ţările în curs de dezvoltare. Producţia globală a crescut rapid (700 Mil. t în 1974, 975 în 1995, 1648 în 2003 ) saltul unor ţări fiind spectaculos (China a evoluat de la 15 la 658 Mil. t, devenind prima producătoare sau India de la 4 la 106 Mil. t). Ţările în curs de dezvoltare deţin astăzi 75% din producţia mondială (doar 9% în 1974). Consumul de ciment s-a deplasat şi el spre aceste ţări odată cu avântul construcţiilor civile şi industriale (mai ales hidrotehnice). În Europa de Vest vârful consumului s-a situat între 1950-1960, deceniile următoare fiind dominate de ţările ex-comuniste. Localizarea acestei industrii energofage depinde de materia primă, abundentă şi uşor de exploatat (calcarul) dar şi de sursele de energie electrică. Corelate acestei industrii sunt şi ramurile care produc sticlă, ceramică, porţelanuri, industrii difuze, cu tradiţii vechi (Boemia, Saxonia, Veneţia cunoscute în Europa pentru produsele de sticlărie, centrul Italiei cunoscut pentru produsele ceramice sau din faianţă, China pentru porţelanuri etc.) Extracţia unor roci de construcţie, căutate pentru duritatea lor (granit, bazalt) sau pentru aspectul ornamental (marmură, travertin, gresie), exploatate încă din Antichitate (Grecia, Italia, Spania), cu o largă difuziune spaţială şi o mare varietate constituie o altă ramură conexă.

Proiectul pentru Învăţământul Rural 129

Page 138: Proiect Inv Rural Geografie Ec

Geografia activităţilor industriale : Industria de echipament şi industria uşoară

130 Proiectul pentru Învăţământul Rural

Tot complementară este şi prelucrarea lemnului destinată parţial construcţiilor (lemn brut) dar şi amenajărilor interioare (mobilier), o altă parte fiind chimizată sub forma produselor de papetărie (celuloză, hârtie). Statele cu un fond forestier bogat sunt favorizate (cele nordice mai ales, ca Suedia, Finlanda, Canada, pentru cherestea şi hârtie sau cele din zona tropicală - Brazilia, sud-estul Asiei pentru lemn preţios), industria mobilei fiind dezvoltată şi în funcţie de tradiţiile în domeniu (cele mai multe state europene, inclusiv România). Caracteristică acestei industrii este maxima difuziune, unităţile de prelucrare fiind de regulă în zonele de exploatare (în Carpaţi de ex.), excepţie fac regiunile subpolare nordice unde plutăritul este încă utilizat pentru transportul lemnului în porturi sau în zone mai populate. Industria de maşini-unelte şi echipament industrial Este o ramură complexă, esenţială pentru dezvoltarea unui stat producând o gamă foarte variată de utilaje destinate susţinerii celorlalte ramuri industriale. Necesită în forţa de muncă înalt calificată şi o bază siderurgică importantă. Din această cauză este apanajul ţărilor dezvoltate şi al celor aflate în avânt economic (sud-estul Asiei). S.U.A. au fost mult timp cel mai mare producător, depăşite fiind astăzi de Germania şi Japonia. Un producător dinamic este Italia ajunsă pe locul 4, iar unele state s-au specializat în anumite produse (Suedia în rulmenţi, Elveţia în maşini-unelte etc.). Statele foste comuniste deveniseră mari producătoare de utilaje clasice, dar în prezent au dificultăţi legate de retehnologizare. Spre deosebire, noile state industriale din sud-estul Asiei - Taiwan, Malaysia, Coreea de Sud, cunosc o dezvoltare rapidă, impunându-se cu utilaje competitive. Marile state în curs de dezvoltare (China, India, Brazilia) constituie un alt grup care cunoaşte o dinamica ascendentă permisă de dimensiunile pieţei interne. Tradiţional aceste industrii erau localizate în apropierea capacităţilor de producţie siderurgică. Evoluţiile recente spre miniaturizare, cu o pondere tot mai mare a mecanicii fine şi automatizării au diminuat rolul acestui factor, noile parcuri tehnologice fiind localizate în zone complet lipsite de resurse metalurgice, dar bogate în inteligenţă şi creativitate. Construcţiile navale şi fabricarea de material rulant Este o ramură de veche tradiţie industrială, sprijinind dezvoltarea transporturilor grele (naval şi feroviar). În ţările dezvoltate, aceste industrii au căpătat aspectul unor industrii de întreţinere a unui parc deja existent, din cauza înlocuirii complete a tracţiunii cu abur de către cea electrică. Dimpotrivă, ţările în curs de dezvoltare îşi dezvoltă capacităţile de producţie în direcţia extinderii reţelelor de transport. În domeniul construcţiilor navale, marile şantiere europene au trecut pe plan secund (cele mai multe erau postate în zonele apropiate de bazele siderurgice - estul Angliei, sau la noi la Galaţi). Dimpotrivă, statele asiatice (Japonia, iar mai recent Coreea de Sud şi Taiwan) , şi-au mărit enorm capacităţile dominând de departe producţia navală mondială (75 % din capacităţile nou construite). În acest domeniu un rol important îl are încă fabricaţia destinată apărării, de multe ori aflată în avangardă (S.U.A., Marea Britanie, Rusia). Mondializarea şi mărirea fluxurilor comerciale a

Page 139: Proiect Inv Rural Geografie Ec

Geografia activităţilor industriale : Industria de echipament şi industria uşoară

Proiectul pentru Învăţământul Rural 131

impus construirea unor capacităţi gigantice al căror promotor a fost, după 1950, Japonia. Crizei mineralierelor şi petrolierelor gigantice datorată şocului petrolier din 1973 i-a urmat un reviriment, susţinut de apariţia unor noi consumatori. În domeniul materialului feroviar, tendinţă actuală este aceea a construirii unor echipamente destinate liniilor de mare viteză, promotorul principal fiind Franţa, urmată de Japonia şi Germania. Localizarea acestei ramuri este dependentă de fluiditatea traficului, nodurile feroviare fiind privilegiate. Un avânt considerabil îl cunoaşte această ramură în statele Lumii a Treia ce dispun de o reţea vastă de căi ferate (India, Brazilia, China), devenite principalii producători şi exportatori de material rulant. Industria de material agricol Este o ramură foarte diferenţiată, adaptată la diversele culturi sau exploataţii agricole. Paralel, unităţile de profil produc şi utilaje necesare lucrărilor publice (buldozere, compresoare etc.). Cele mai mari producătoare sunt ţările cu o agricultură foarte avansată : S.U.A., vestul Europei. Acestea dispun de o gamă completă de producţie, investind masiv în activităţi de asamblare în statele în curs de dezvoltare. Se remarcă o specializare a statelor : Suedia produce utilaje pentru prelucrarea laptelui, Franţa produce utilaje destinate culturii viţei de viei şi vinificaţiei etc. Este una din ramurile cu o puternică concentrare financiară (firmele americane Massey-Harris, International Harvester Mac Cormick). Construcţiile de automobile Această ramură este una dintre cele mai reprezentative, distingându-se prin următoarele caracteristici - sunt industrii cu un tonaj mai redus decât alte industrii de echipament . - sunt dirijate spre o piaţa dublă, cea a activităţilor productive reprezentate de societăţi de transport şi cea a clientelei private - sunt sensibile la variaţiile pieţii şi al crizele economice - fac apel la un număr mare de materii prime şi produse semi-elaborate utilizând lucrători de diverse profesii cel puţin la eşalonul montajului. - contribuie la conservarea unei diferenţieri a întreprinderilor specializate : fabricarea de piese, de motoare, aparate de măsură şi control, acumulatori , vopsele, pneuri etc. Uzina de construcţii auto este astfel o uzina de montaj a unor piese furnizate de diverşi producători specializaţi. Există două posibilităţi : integrarea orizontală, descrisă mai sus, sau cea verticală, când, într-un singur complex industrial, sunt concentrate toate aceste activităţi, cazul american sau cel francez ( Renault îndeosebi). - este o industrie indiferentă faţă de localizarea materiilor prime, mai sensibilă faţă de pieţele de desfacere aparţinând acelui tip de industrii cu mare potenţial de difuziune, în jurul fabricaţiei de automobile concentrându-se, în timp, tot felul de activităţi anexe producătoare de accesorii. De asemenea, creează un climat favorabil instalării altor constructori (de utilaj feroviar, agricol, aeronautic mai ales etc.), aşa cum o demonstrează cazul parizian sau cel al oraşului american Detroit. Foarte suplă în localizare, este pretabilă programelor de dezvoltare regională (cazul Franţei, unde multe uzine pariziene au fost

Page 140: Proiect Inv Rural Geografie Ec

Geografia activităţilor industriale : Industria de echipament şi industria uşoară

descentralizate, în Germania dispersia fiind tradiţională, mai fiecare oraş important având uzinele proprii). Ca şi alte industrii, construcţiile de automobile în forma completă nu exista decât în câteva state, cele mai multe posedă doar uzine de montaj a pieselor livrate de marii producători. Mutaţia majoră survenită în ultimele decenii este declinul marilor producători europeni şi americani în faţă agresivităţii Japoniei şi Coreei de S, state care domină piaţa mondială. Durata de viaţă a automobilelor este tot mai restrânsă (sub cinci ani), presiunea cererii impunând o concurenţă tot mai mare pentru câştigarea unor sectoare largi de piaţa. Declinul marilor producători europeni este legat şi de dezvoltarea montajului în state ca Spania (peste 2 Mil. bucăţi anual, locul 6 în lume), Polonia, Cehia mai recent . Producţia asiatică îşi datorează dinamismul Coreei de Sud şi Chinei, Japonia şi-a stabilizat producţia la circa 8 Mil. autoturisme şi 2 Mil. autoutilitare, preferând delocalizarea în toate colţurile lumii (Honda, Nissan, Toyota dispun de uzine atât în S.U.A. dar şi în Brazilia, India sau China). Coreea de Sud este al cincilea producător (în 1980 era practic necunoscută iar în 2003 producea 2.5 mil. autoturisme şi 0,5 Mil. utilitare. Urmând exemplul nipon, marile concerne (Hyundai, Daewoo) caracterizate printr-o puternică concentrare şi integrare au devenit mari investitori în varii domenii.

Fig.12.1 Distribuţia spaţială a producţiei de automobile Producţia rusească este într-un declin inexorabil cu toate investiţiile occidentale (Fiat la Tolliatti pe Volga ) fiind preferate produsele din import. Piaţa de profil este foarte fluctuantă iar concurenţa foarte acerbă, constituirea firmelor multinaţionale reducând presiunea prin asocierea marilor producători americani şi niponi .

132 Proiectul pentru Învăţământul Rural

Page 141: Proiect Inv Rural Geografie Ec

Geografia activităţilor industriale : Industria de echipament şi industria uşoară

Proiectul pentru Învăţământul Rural 133

Construcţiile aeronautice Considerată strategică, această ramură este concentrată în patru state -S.U.A. , Franţa, Regatul Unit şi Germania. Înainte de 1990 fosta U.R.S.S. era de asemenea un mare producător. Lovită puternic de criza petrolieră din 1973 (combustibilii utilizaţi sunt mai scumpi) este în prezent în creştere, cererea fiind mai mare ca oricând atât pentru producţia civilă cât şi pentru cea militară, mai ales în zonele aflate în avânt economic (Asia de Sud-Vest şi cea de Sud-Est). Integrarea acestei industrii în complexele militaro-industriale ale ţărilor producătoare este foarte avansată datorită importanţei fabricaţiei avioanelor de luptă. De obicei pe acestea sunt testate toate inovaţiile, aplicate apoi şi în aviaţia civilă a avioanelor de linie şi transport. S.U.A. rămân cel mai mare producător, cu 750 000 salariaţi, uzinele fiind concentrate în Sunbelt, din Texas în California (Dallas, Los Angeles-Long Beach) şi spre nord până în Washington (Seattle, sediul uzinelor Boeing). Dezvoltarea aeronauticii americane este legată de importanţa transporturilor aeriene în această ţară dar şi puterii sale militare mai ales de când a devenit jandarmul mondial. Concurenţa europeană se apără printr-o colaborare avansată a marilor firme care au reuşit să obţină aparate foarte solicitate precum Concorde (franco-britanic, ieşit din uz) sau Airbus (franco-germano-britanic). Uzinele, localizate iniţial în regiunile metropolitane ale Londrei şi Parisului, s-au delocalizat în parte la Toulouse, Coventry sau Bristol la care se adaugă numeroasele centre germane, belgiene şi spaniole. Numărul salariaţilor ajunge astfel la peste 500 000, din care un sfert în Franţa, noile prototipuri rezistând concurenţei americane în ciuda accidentelor frecvente. Producţia militară, dezvoltată mai ales în Franţa (Mirage) şi Regatul Unit este masiv dirijată spre piaţa externă, fiind o sursă considerabilă de venituri. Aeronautica rusească este singura care mai contează, mai ales în privinţa materialului militar (MIG-urile căutate pentru preţul redus), criza complexului militaro-industrial sovietic după destrămarea U.R.S.S. repercutându-se vizibil. Caracteristică era dispersia uzinelor, de la Odessa la Habarovsk, dispersia maximă fiind în Rusia Centrală şi Ural. Mai multe ţări încearcă în prezent să dezvolte această industrie de vârf extrem de profitabilă, de remarcat mai ales unele state central-europene (Cehia, Polonia, România) şi Japonia, inserate deocamdată în circuitele de întreţinere şi recondiţionare sau în cazul Japoniei în cele financiare. Industria electromecanică Dezvoltată mai întâi sub forma construcţiei de motoare şi aparataj, a proliferat în anii ' 50 sub forma materialului radioelectric, electronic, maşini de calcul, aparate de control, mai târziu şi a celor de telecomandă şi ordinatoare. Dezvoltarea sa cere o înaltă tehnicitate şi mari investiţii, motiv pentru care este specifică ţărilor avansate (S.U.A. Japonia, Regatul Unit, Germania, Franţa, Suedia, Olanda, Italia). Localizările cele mai favorabile sunt în apropierea marilor oraşe care dispun de forţa de muncă înalt calificată, de centre de cercetare, deşi se pot dispersa oriunde, aşa cum se întâmplă cu asamblarea produselor electronice de vârf. Este motivul pentru care ţările asiatice (Coreea de Sud, Taiwan, China) sau din America Latină (Brazilia, Mexic, Argentina) iar mai nou din Europa central-estică sunt în plin avânt în acest domeniu .

Page 142: Proiect Inv Rural Geografie Ec

Geografia activităţilor industriale : Industria de echipament şi industria uşoară

Piaţa este dominată net de marile firme multinaţionale. Cea mai puternica rămâne IBM, dar se remarcă şi 2M, ITT, Honeywell-Bull, Mac Intosh, Minolta, Packard Bell, toate americane. Foarte solide şi implantate cu filiale peste tot în lume de mult timp sunt concernele europene -Siemens şi AEG Telefunken (Germania), Phillips (Olanda), CGE (Franţa), GEC (Marea Britanie), Brown Boveri (Elveţia) sau Olivetti (Italia). În afara acestor industrii există şi activităţi destinate unor produse specifice, localizate în zone cu tradiţii în domeniu. Este cazul ceasornicăriei, mult timp apanajul zonei muntoase jurasice (Elveţia şi Franţa) astăzi puternic concurată de producţia japoneză (mai slabă calitativ). La fel de strict localizată este industria de armament (strategică), apanajul marilor puteri care dispun de "complexe militaro-industriale", în special S.U.A., Franţa şi Marea Britanie, dar şi Rusia, cu toată criza economică. Controlul producţiei militare s-a înăsprit în ultimul deceniu, multe state est-europene exportatoare (Cehia, dar şi România) fiind obligate sa-si restrângă masiv activităţile specifice. Industria războiului este una din cele mai profitabile de aici miza controlului unor pieţe avide de echipament militar precum Orientul Apropiat sau sud-estul Asiei fiind foarte mare.

Test de autoevaluare 12.1.

În acest subcapitol au fost prezentate principalele industrii de echipament : a) Comentaţi distribuţia spaţială a producţiei de automobile în anul

2003, conform figurii 12.1. b) Comentaţi asemănările şi deosebirile existente în privinţa

localizării între ramurile industriei de echipament. Comentariile la aceasta temă sunt inserate la sfârşitul capitolului

134 Proiectul pentru Învăţământul Rural

Page 143: Proiect Inv Rural Geografie Ec

Geografia activităţilor industriale : Industria de echipament şi industria uşoară

Proiectul pentru Învăţământul Rural 135

12.2 INDUSTRIA UŞOARĂ Expansiunea culturii bumbacului a fost facilitată de revoluţia industrială (inventarea maşinii de egrenat) şi de expansiunea colonială europeană

Industria textilă a) Producţia materiilor prime textile Bumbacul este utilizat din vechime în unele zone tropicale (sudul Asiei, America Centrală). Treptat, fibrele de bumbac ajung să domine net piaţa textilelor, mai ales în domeniul confecţiilor de îmbrăcăminte şi lenjerie (60% din necesar, faţă de 10% cât reprezintă fibrele de lâna). Producţia de fibre a crescut constant, situându-se în 2003 la circa 20 Mil. t (faţă de 5 în 1940). Simultan, aria de cultură s-a extins considerabil, prin selecţie şi adaptare, mai ales în regiunile temperate (până la 47° lat N în Ungaria sau Ucraina). Extinderea irigaţiilor a permis cultivarea pe scară largă în zonele cu climat subtropical arid (Egipt, Asia Centrală) încât cea mai mare parte a plantaţiilor actuale se situează în afara ariilor geografice în care această plantă se poate dezvolta spontan. Bumbacul a constituit unul din principalele elemente ale speculaţiei coloniale. Succesul său se datorează unei duble serii de circumstanţe : - prelucrare uşoară, reducându-se astfel costurile de producţie (mult sub cel al lânii sau inului) ; - producţia materiei prime în cadru colonial, pe terenuri fertile, achiziţionate la preţuri joase, utilizând forţa de muncă locală, ieftină ; Bumbacul s-a impus atât prin preţul de cost (de 10 ori mai redus decât al lânii şi de 2 ori decât al fibrelor sintetice) dar şi prin calităţi deosebite (rezistenţă, luciu, prelucrare facilă). Aceasta nu a înlăturat crizele datorate caracterului speculativ al culturii sale. Variaţiile anuale ale producţiei sunt mari, cantitatea de bumbac comercializat pe plan mondial scade (principalele burse sînt cele de la New Orleans, Alexandria şi Bombay), datorită creşterii consumului în ţările producătoare (China şi India mai ales) sau în cele aflate în dezvoltare rapidă (sud-estul Asiei). Repartiţia producţiei este relativ stabilă în ultimul deceniu. Asia ocupă primul loc, cu peste 50 % din total. Aici sunt patru mari producători : China, unde culturile s-au extins în Marea Câmpie Chineză dar mai ales în Platoul de Loess (la vest de Beijing), India cu arii specializate în nord-vestul Podişului Dekkan, Pakistanul care îl cultivă în valea Indusului utilizând masiv irigaţiile şi Turcia. Cu producţii mai modeste se adaugă şi Iranul, Siria sau unele ţări sud-est asiatice. Toţi aceşti producători sunt dinamici, cererea internă fiind tot mai mare. O a doua arie o formează Americile, în zonele subtropicale ale acestora : S.U.A., mult timp principalul producător, cu mari plantaţii de tip colonial în sud-est; Mexicul, Brazilia, Argentina. C.S.I. formează o a treia arie, a cărei importanţă a scăzut mult după 1990. Principalul areal se suprapune câmpiilor semideşertice ale Asiei Centrale unde irigaţiile sunt obligatorii (Uzbekistan, Turkmenistan etc.) Africa înregistrează o largă extindere a culturii acestei plante dar productivitatea redusă impune doar câteva ţări în care aceasta datează din perioada colonială, Egiptul în primul rând. Producători importanţi precum Sudanul sau Uganda au intrat în declin dar un interes deosebit se constată în Africa Occidentală (Nigeria, Coasta de Fildeş).

Page 144: Proiect Inv Rural Geografie Ec

Geografia activităţilor industriale : Industria de echipament şi industria uşoară

136 Proiectul pentru Învăţământul Rural

Exportul este asigurat de câţiva mari producători : Pakistan, S.U.A.,Turcia, Uzbekistan iar importul este dirijat în special spre consumatorii europeni şi est-asiatici. Lâna este un produs cu o utilizare străveche, constituind baza producţiei manufacturiere înainte de revoluţia industrială (stofe, covoare, pături), în ţările din zona temperată şi cea mediteraneană a Eurasiei. Zootehnia ovină constituia astfel o componentă principală a agriculturii, fiind la baza formării unui comerţ interregional timpuriu, între regiunile de creştere extensivă a oilor şi cele mari consumatoare. Acest sistem a fost dezorganizat de revoluţia industrială şi de modernizarea activităţilor agricole. Creşterea populaţiei urbane şi a necesităţilor de hrană a implicat reducerea suprafeţelor pastorale şi orientarea producţiei zootehnice în favoarea creşterii bovinelor pentru lapte şi a porcinelor pentru carne. Producţia de lână a fost astfel deplasată în noile colonii începând cu secolul al XIX-lea. Piaţa lânii, controlată încă din sec. XVII-XVIII de către Marea Britanie, principalul producător european, a devenit astfel obiectul speculaţiilor de tip colonial, bazat pe creşterea extensivă în Australia, Noua Zeelandă şi Africa de Sud. Unele state latino-americane, proaspăt independente (Argentina, Uruguay) au urmat aceeaşi cale, încât treptat emisfera sudică devine principala furnizoare a acestui produs a cărui utilitate nu a scăzut niciodată. Creşterea ovinelor a devenit treptat mai intensivă, utilizând mai puţin spaţiu, selecţionând varietăţi şi rase mai valoroase, producţia cunoscând o creştere lentă dar constantă, variaţiile periodice fiind datorate incidenţelor climatului, mai ales în Australia. În perioada contemporană producţia oscilează între 2-3 Mil.t anual (2.5 în 1974, 3.2 în 1988, 2.6 în 2002), scăderea cererii fiind invocată în unii ani, concurenţa fibrelor sintetice fiind sensibilă, deşi piaţa produselor textile naturale are o clientelă fidelă. Căderea producţiei este caracteristică în ultimul deceniu (după 1990) în primul rând marilor producători din emisfera sudică (Australia, 0.94 Mil.t în 1988 şi 0.7 în 1996, dar şi în N. Zeelandă sau Argentina), la care se adaugă statele est-europene. Dimpotrivă, unii producători tradiţionali, precum China, statele din Asia Centrală, nordul Africii, cunosc o creştere continuă a producţiei, stimulată şi de lărgirea pieţei interne chiar dacă preţul actual al lânii nu este stimulativ. Mult timp mari exportatori au avut ca principal debuşeu, Europa Nord-Vestică, în prezent piaţa fiind mult mai dispersă, cu timpul statele din estul Asiei constituind o destinaţie preferenţială, favorizată şi de apropierea geografică (faţă de Australia mai ales). Inul şi cânepa sunt într-o profundă criză, concurenţa bumbacului fiind dublată în ultimul secol de cea a produselor sintetice. Inul mai cunoaşte o oarecare importanţă doar în nordul Franţei şi în Belgia (producătoare tradiţionale de dantele şi pânzeturi din in) la care se adaugă Rusia. Inul pentru ulei este preferat tot mai mult, având un debuşeu sigur în industria vopselelor. Cânepa, utilizată aproape exclusiv în industria ambalajelor şi-a restrâns arealul tradiţional din sud-estul Europei, cultivându-se mai ales în subcontinentul indian.

Page 145: Proiect Inv Rural Geografie Ec

Geografia activităţilor industriale : Industria de echipament şi industria uşoară

Proiectul pentru Învăţământul Rural 137

Localizarea acestei industrii a fost influenţată în Europa de consideraţii de ordin istoric dar şi tehnico-economic

Iuta este singura care cunoaşte un interes constant, utilizată fiind în producţia de covoare şi mochete. Fibrele de iută sunt obţinute aproape exclusiv de către patru producători (India şi Bangladesh -3/4 din total, sudul Chinei şi Thailanda), iar importurile sunt asigurate de statele vest-europene, sub formă brută (Mare Britanie, Belgia, mari producătoare de mochete, şi covoare). b)Industria de prelucrare a materiilor prime textile Se concentrează adesea în vechile regiuni cu industrii manufacturiere tradiţionale (prelucrarea lânii şi inului, ca în Flandra sau în nordul Angliei - Manchester) ori sunt determinate de importurile unor materii prime (bumbac în primul rând), concentrate astfel în zonele portuare (Rouen de ex în Franţa) sau în zonele libere de la frontiere - Alsacia. Un factor important de localizare l-au constituit condiţiile naturale - ape silicioase şi limpezi, climate umede şi blânde care favorizează prelucrarea fibrelor fine - cazul vestului Angliei şi versanţilor vestici mai umezi ai vechilor masive europene ori din Noua Anglie în S.U.A.. Progresiv aceşti factori au scăzut din importanţă, concentrări textile importante apărând în regiunile producătoare de bumbac (Cottonbelt în S.U.A., India Centrală, Uzbekistan) considerate ca fiind a doua generaţie de producători. A treia generaţie, mai nouă este cea dezvoltată de firmele multinaţionale care folosesc forţa de muncă ieftină din nordul Africii, vestul şi sud-estul Asiei (Coreea de S şi Taiwan în frunte) . Industria de prelucrare a lânii, mai complexă din punct de vedere tehnic păstrează concentrările tradiţionale din Europa (Yorkshire în Anglia, N Franţei, Silezia, Noua Anglie sau cele din Germania unde sînt foarte dispersate). Industria mătăsii este perfect calchiată pe zonele de producţie a materiei prime, dispersate în China şi India îndeosebi dar şi în Indonezia, Japonia sau Coreea. O distribuţie aparte o prezintă fibrele artificiale şi sintetice care domină astăzi piaţa mondială a textilelor. În unele cazuri ele s-au suprapus pe vechi regiuni cu tradiţii în manufactura textilă, regiunea lioneza sau cea milaneză de ex. Dispersia lor este maximă fiind totuşi legată de petrochimie, carbochimie şi industria celulozei care-i furnizează materia primă. Constituie apanajul ţărilor dezvoltate, necesitând o chimizare de sinteză complexă. O importanţă secundară o au azi fibrele de in, produse mai ales în nordul Franţei şi Silezia sau cele de iută concentrate în subcontinentul indian sau în porturile de import (Dundee, Dunkercque). Industria pielăriei Este o ramură industrială difuză, în mare parte artizanală, presupunând mai multe operaţii de prelucrare a materiei prime brute (concentrate în tăbăcarii), unităţile de producţie fiind mult mai disperse. Tradiţii vechi în domeniu au unele state europene care domină piaţa mondială (Italia, Elveţia, Germania, Franţa, Cehia) unde aceste industrii sunt tipice

Page 146: Proiect Inv Rural Geografie Ec

Geografia activităţilor industriale : Industria de echipament şi industria uşoară

138 Proiectul pentru Învăţământul Rural

pentru mediul rural. În statele în curs de dezvoltare existenţa unor moduri particulare de consum a acestor produse asigură dezvoltarea difuză a numeroase ateliere, producţia europeană fiind destinată în primul rând unei clientele adaptată modei europene. Industria farmaceutică şi cosmetică Este o ramura mai pretenţioasă, care presupune o legătură mai mare cu piaţa de desfacere. Legată de industria chimică ce-i furnizează produse semifinite, este independentă de alţi factori putându-se localiza oriunde există un personal calificat. Preferă însă apropierea marilor centre urbane care-i asigură consumul, cele mai mari concentrări fiind tipice în bazinul parizian, cel londonez, în zona oraşului New York, în megalopolisul japonez, pe valea Rhinului etc. Similare ca localizare sunt şi industriile de materiale fotografice sau imprimeriile (industria tipografică) care pot aduce beneficii imense. Acestea sunt localizate de obicei în marile aglomeraţii urbane dar cunosc o difuziune extremă în spaţiu. Materialele fotografice se produc tot mai mult în estul Asiei iar în imprimerie prin producţii de calitate se impun statele europene. Industriile alimentare Cunosc cea mai largă difuziune în spaţiu, dată fiind legătura cu piaţa de consum şi caracterul perisabil al multor produse agricole. Corelaţia cu ariile de producţie este astfel foarte evidentă, specializarea regională impunând anumite concentrări specifice (producţie de vinuri, de conserve de legume şi fructe etc.). Există astfel două tipuri de localizare : în zonele de producţie şi în apropierea marilor pieţe de consum. De obicei în primul caz sunt concentrate unităţile de prelucrare primară, în zonele de consum localizându-se cele de prelucrare finită (panificaţie, produse lactate, produse de patiserie şi cofetărie etc.). Evaluarea producţiei acestei ramuri industriale este dificila, dar ţinând cont de totalul producţiei agricole mondiale, este ramura care vehiculează probabil cele mai mari cantităţi de produse. Dezvoltarea tehnicilor moderne de conservare şi prelucrare a mondializat şi acest sector, modelele locale de consum fiind bulversate, multe produse tropicale impunându-se pe pieţele tarilor dezvoltate din emisfera nordică, la rândul lor produse de baza precum cele de panificaţie sau rezultate din prelucrarea cărnii, tipice Europei sau Americii se impun masiv în ţările asiatice sau africane. Cu toata aceasta dispersie ponderea acestei ramuri în crearea PIB este redusă în ţările dezvoltate.

Page 147: Proiect Inv Rural Geografie Ec

Geografia activităţilor industriale : Industria de echipament şi industria uşoară

Test de autoevaluare 12. 2. În acest subcapitol au fost prezentate principalele caracteristici ale industriilor uşoare : a) Încercaţi să explicaţi cauzele care au condus la declinul producţiei unor materii prime textile tradiţionale precum inul şi cânepa b)Comparaţi factorii localizării industriei textile cu cei ai industriei alimentare Comentariile la aceasta temă sunt inserate la sfârşitul capitolului.

RĂSPUNSURI ŞI COMENTARII LA ÎNTREBĂRILE DIN TESTELE DE AUTOEVALUARE

Testul de autoevaluare 12.1 a) surprindeţi existenţa unor regiuni de concentrare a producţiei de automobile la nivel mondial şi explicaţi cauzele formării lor (Europa de Vest, Asia de Est de ex.). Încercaţi să corelaţi dominanţa producţiei de autoturisme cu dimensiunile pieţei interne, existenţa unor tradiţii, orientarea producţiei spre export etc. b) a se urmări existenţa unor factori comuni (tradiţii meşteşugăreşti, nivelul de dezvoltare social-economică, nivelul calificării forţei de muncă, etc.) şi a unor factori specifici (dependenţa de industriile furnizoare de materii prime, interesele strategice, de ex.) Testul de autoevaluare 12.2 a) a se compara condiţiile de cultură ale celor două plante cu cele ale bumbacului, modul în care aceste plante pot concura fibrele sintetice, rolul economiei coloniale şi al revoluţiei tehnico-ştiinţifice în stimularea/scăderea interesului economic pentru produsele specifice etc. b) a se remarca dependenţa mai mare faţă de sursele de materii prime în cazul industriilor alimentare (datorită perisabilităţii produselor) sau rolul industrializării şi al economiei coloniale în dezvoltarea industriei textile.

Proiectul pentru Învăţământul Rural 139

Page 148: Proiect Inv Rural Geografie Ec

Geografia activităţilor industriale : Industria de echipament şi industria uşoară

140 Proiectul pentru Învăţământul Rural

LUCRAREA DE VERIFICARE NR . 12

Lucrarea de verificare solicitată implică activităţi care necesită însuşirea unor noţiuni elementare referitoare la localizarea activităţilor industriei de echipamente şi industriei uşoare. Răspunsurile la întrebări vor fi transmise prin poştă tutorelui pentru comentarii, corectare şi evaluare. Pe prima pagină a lucrării se vor scrie următoarele : -titulatura acestui curs -numărul lucrării de verificare -numele şi prenumele cursantului (acestea se vor menţiona pe fiecare pagină) -adresa cursantului Fiecare răspuns va trebui să fie clar exprimat şi să nu depăşească 250 de cuvinte. Pentru uşurinţa corectării lăsaţi o margine de circa 5 cm, precum şi o distanţă similară între răspunsuri. Menţionaţi totodată, specializarea universitară absolvită, anul absolvirii, şcoala unde activaţi şi poziţia în cadrul corpului profesoral. Care erau aşteptările dumneavoastră de la acest curs? Problemele la care trebuie să răspundeţi sunt următoarele : 1) Explicaţi cauzele declinului producţiei de ciment din ţările dezvoltate, cu accent pe situaţia particulară a fostelor state comuniste 2) Explicaţi cauzele dezvoltării mai susţinute a industriei de prelucrare a lemnului în regiunile boreale faţă de cele ecuatoriale 3) Încercaţi să comparaţi ramurile industriei de echipament sub aspectul concentrării financiare şi a concentrării producţiei 4) Încercaţi să explicaţi interesul marilor firme constructoare de automobile pentru delocalizarea unităţilor de producţie în statele aflate în curs de dezvoltare 5) Care dintre ramurile industriei uşoare prezentate în curs necesită un grad mai înalt de tehnologizare şi este mai dependentă de calificarea forţei de muncă. Argumentaţi răspunsul. 6) Ce şanse credeţi că pot avea ramurile industriei de echipament în România? Dar a celei uşoare? Argumentaţi răspunsul.

În evaluarea răspunsurilor fiecare problemă va fi notată cu maximum 10 puncte, iar nota finală va reprezenta media aritmetică a notărilor parţiale.

Bibliografie minimală

Bran Florina, Simion Tamara, Ioan Ildiko, (2000), Geografia economică mondială, Economica, Bucureşti, Iaţu C., Muntele I., (2002), Geografia economică, Edit. Economica, Bucureşti Matei H., Neguţ S., Nicolae I., (2003), Enciclopedia statelor lumii, ed. A 9-a,Meronia, Bucureşti Neguţ S. (coord.), (2002), Geografia economică mondială, Edit. Ştiinţifică, Bucureşti Velcea I., Ungureanu Al., (1993), Geografia economică a lumii contemporane, Edit. Şansa SRL, Bucureşti ***** Economia lumii (trad. Din lb. franceză a Images economique du monde, dir. A.Gamblin), 2003-2005, Ed. Şt.Sociale şi Politice, Bucureşti

Page 149: Proiect Inv Rural Geografie Ec

Geografia transporturilor

Unitatea de învăţare nr. 13 GEOGRAFIA TRANSPORTURILOR

Cuprins Pagina Obiectivele unităţii de învăţare nr. 13 141 13.1.Transporturile feroviare 141 13.2. Transporturile rutiere 145 13.3. Transporturile maritime 147 13. 4. Transporturile aeriene 152 Răspunsuri şi comentarii la teste 156 Lucrarea de verificare nr. 13 157 Bibliografie minimală 157 OBIECTIVELE unităţii de învăţare nr. 13 După studierea acestui capitol vei fi capabil să înţelegi mai bine :

• factorii de evoluţie ai căilor de comunicaţie la nivel regional şi global; • rolul transporturilor în dezvoltarea economică; • repartiţia geografica a căilor de comunicaţie; • cauzele diferenţierilor existente între naţiuni • care sunt principalele tendinţe ale dezvoltării transporturilor contemporane

13.1. TRANSPORTURILE FEROVIARE Transportul feroviar a fost unul din factorii principali ai dezvoltării economice în sec. al XIX-lea Evoluţia reţelei feroviare a fost foarte rapidă în Europa

Evoluţia reţelei de căi ferate. Dintre toate tipurile de transport, cel feroviar, puternic concurat de cel rutier, datorită avantajelor pe care le prezintă - capacitate, frecvenţă, siguranţă, viteză, costuri - îşi păstrează întâietatea. Apariţia şi dezvoltarea transportului feroviar este socotită ca o revoluţie tehnică în istoria omenirii. Posibilitatea crescută de circulaţie a mărfurilor, persoanelor, informaţiilor a dus la dinamizarea producţiei materiale, la dezvoltarea unor regiuni geografice izolate. Primele încercări de construire a căilor ferate datează încă din secolul al XV-lea, iar la începutul secolului al XIX-lea existau numeroase căi ferate în mine, care foloseau tracţiunea animală sau umană la transportarea cărbunelui. În minele de cărbune din Anglia, Franţa, Germania, unde transportul pe şine se folosea încă din secolul al XVII-lea, calea de rulare era construită din lemn. în 1783, iar în localitatea Whitehaven a fost introdusă prima dată linia de rulare din fier. În 1808 au început a fi folosite liniile de fontă, în 1820 primele linii de oţel, aceasta rezolvând problema distrugerii rapide a căilor de rulare. În prima jumătate a secolului al XIX-lea, începând cu 1814, întemeietorul transportului feroviar G. Stephenson construieşte mai multe tipuri de locomotive, iar în 1823 a condus lucrările de construcţie ale primei căi ferate pentru Darlington. Această cale ferată a funcţionat doar până în 1827, motiv pentru care liniei ferate date în exploatare în 1830 între Liverpool şi Manchester îi aparţine întâietatea. Evoluţia ulterioară este extrem de rapidă, în anii imediat următori apar căi ferate în Franţa (1833), Belgia, Germania (1835), Austria (1838).

Proiectul pentru Învăţământul Rural 141

Page 150: Proiect Inv Rural Geografie Ec

Geografia transporturilor

142 Proiectul pentru Învăţământul Rural

Reţeaua feroviară actuală are o repartiţie în concordanţă cu suprafaţa statelor şi dezvoltarea economică a acestora Cele mai răspândite căi ferate sunt cele cu ecartament normal Cea mai lungă magistrală feroviara este Transiberianul (Moscova - Vladivostok), peste 9000 km

În 1841 în Anglia existau deja 2 520 km de cale ferată. La nivel mondial, ritmul dezvoltării reţelei de căi ferate cunoaşte de asemenea un ritm accelerat; astfel, în 1840 lungimea totală a căilor ferate era de 8 000 de km, în 1850 de 38000 km şi în 1881 de 363 000 km, din care: 172 000 km în Europa, 165 000 km în America, 15 000 km în Asia, 7 000 km în Australia şi 4 000 km în Africa. în 1951 lungimea căilor ferate era de 1,3 mil. Km, pentru ca în prezent să însumeze peste 1,6 mil. Km. În România, prima cale ferată a fost cea dintre Oraviţa şi Baziaş (construită între 1854-1856); apoi, până în 1939 se ajunsese deja la 9 900 km, pentru ca în prezent lungimea totală să fie de 11 380 km, din care 3 758 km cale ferată electrificată. În perioada actuală, la nivel mondial, reţeaua feroviară are o repartiţie neuniformă, ea aflându-se în concordanţă cu nivelul de dezvoltare economico-socială şi cu particularităţile fizico-geografice ale diverselor regiuni. Pe continente şi pe regiuni există mari diferenţieri în ceea ce priveşte lungimea căilor ferate; astfel, în America de Nord se concentrează 45% din totalul mondial, urmată fiind de Europa cu 27%, Asia cu 13%, America de Sud cu 7%, Africa cu 5% şi Australia/Oceania cu 3%. Cele mai mari densităţi ale reţelei de căi ferate, pe 1000 de km2 se înregistrează în Europa (Germania – 12km/1000 km2, Belgia - 12km/1000 km2, Luxemburg - 11km/1000 km2), urmată de America de Nord (SUA - 2km/1000 km2, Canada - 1km/1000 km2) Cea mai mare parte din lungimea căilor ferate aparţine ţărilor cu suprafeţe mari. Răspândirea căilor ferate pe ţări este dominată de SUA (341 000 km), Rusia (137 500 km), Canada (93 000 km), India (60 000 km), China (50 000 km), Argentina, Australia, Germania, Franţa, Japonia ş. a.

Clasificarea căilor ferate Căile ferate se diferenţiază astfel:

a) după mediul în care este construită linia: - căi ferate de suprafaţă (cea mai mare parte a reţelei feroviere); - căi ferate subterane (cele de mine, metrourile, tunelurile); - căi ferate suspendate pe piloni (liniile aeriene urbane, sau din regiunile industriale);

b) după dimensiunea ecartamentului (distanţa dintre şine): - căi ferate cu ecartament foarte larg (1 676 mm) – specific pentru unele ţări din America de Nord şi de Sud, Spania, India; - căi ferate cu ecartament larg ( 1524 mm) – specific pentru unele ţări din Asia: Rusia, China, Mongolia; - căi ferate cu ecartament normal (1 435 mm) – caracteristic celei mai mari părţi a reţelei feroviare din Europa, Asia, şi Africa - căi ferate cu ecartament îngust (700 – 1 200 mm) – folosite în transporturile industriale, în zonele de exploatare forestieră, agricolă dar şi în zonele montane pentru transportul călătorilor

c) după importanţa liniei pentru trafic: - căi ferate magistrale (de importanţă pentru circulaţia naţională şi

Page 151: Proiect Inv Rural Geografie Ec

Geografia transporturilor

Proiectul pentru Învăţământul Rural 143

În Japonia se experimentează un nou tren de mare viteză – MAGLEV, numit şi trenul zburător TGV-ul francez este la ora actuală cel mai rapid tren din lume

internaţională). Magistrale feroviare importante sunt în Europa, care unesc puncte extreme (nordul şi sudul continentului: Arhanghelsk – Moscova – Odesa, Narvik – Atena, Edinburgh – Brindisi; vestul şi estul: Lisabona – Moscova, Bordeaux – Odessa ş.a.), în America de Nord, cu direcţie est-vest, în SUA şi Canada: New York – Los Angeles (6 350 km), Halifax – Vancouver (6 000 km); în America de Sud liniile transandine: Buenos Aires – Valparaiso (1420 km); în Asia (în China, India, Japonia), Africa, Australia; - căi ferate principale – ce fac legătura între magistrale şi liniile secundare. Căile ferate principale sunt caracteristice zonelor industrializate, cu o mare densitate a populaţiei; sunt construite pentru a asigura deplasarea unor cantităţi mari de mărfuri şi a unui număr mare de persoane (Germania-Ruhr, Belgia-Brabant, Franţa-regiunea pariziană, SUA-regiunea industrială nord-estică); - căi ferate secundare – sunt considerate cele din zona de centură a marilor oraşe (Milano, Viena etc.), din perimetrele exploatărilor miniere (Strehaia-Motru, Băbeni-Alunu), agro-industriale (Caracal-Corabia). Tenurile de mare viteză prezintă o serie de noi avantaje faţă de transportul clasic feroviar. Astfel, viteza de deplasare sporită, calitatea excepţională a serviciilor, siguranţa, fac din trenurile de mare viteză o componentă a transportului viitorului.

Primele trenuri de mare viteza au apărut în Japonia (Tokaido, între Tokyo – Osaka, 515 km, în 1964), iar ulterior reţeaua s-a extins pe alte direcţii : linia Sanyo între Osaka – Okayama (1972) şi apoi până la Hakata (1975), linia Tohoku care leagă Tokyo de Morioka (1982), linia Joetsu de la Tokyo la Niigata (1982), linia Hokuriku între Tokyo şi Nagano (1997).

Trenurile de mare viteză în Europa Trenul de mare viteză Nord – Sud pe relaţia Berlin – Halle/Leipzig – Erfurt – Nurnberg / Munchen – Innsbruck – tunelul Brenner- Fortezza – Verona. va aduce o contribuţie deosebită la reducerea impactului negativ asupra mediului produs de traficul rutier, în special în regiunea Alpilor, va contribui la obţinerea unor câştiguri de timp, datorită vitezelor de 200- 250 km/oră (un câştig de 2 ore şi 30 minute pentru distanţa Berlin – Munchen şi de 3 ore pentru Munchen – Verona. Proiectul conţine 2 părţi: Berlin – Nurnberg şi traversarea Alpilor (Munchen – Verona), pentru care se va construi un tunel lung de 55 km. Trenul de mare viteză Franţa – Belgia - Germania – Olanda – Anglia Acest proiect este primul pentru viteze mari, care va traversa mai multe graniţe, va lega câteva capitale şi alte oraşe importante din Europa. Intrarea în funcţiune a tronsonului Paris – Lille în 1993 şi a traseului pe sub Canalul Mânecii în 1994 au fost primele realizări din acest proiect. Va aduce mari economii de timp : Bruxelles – Londra (cu 2 ore şi 50 minute), Bruxelles – Paris (cu 1 oră), Bruxelles – Amsterdam (cu 1 oră şi 15 minute). Consiliul Europei a aprobat şi includerea în proiect a legăturii Koln – Frankfurt.

Page 152: Proiect Inv Rural Geografie Ec

Geografia transporturilor

Uniunea Europeana a lansat proiecte vaste pentru extinderea trenurilor de mare viteză

Trenul de mare viteză Sud - Spania – Franţa. Proiectul vizează realizarea unei legături de ecartament standard între Peninsula Iberică şi Franţa. Se are în vedere construirea unor noi linii de mare viteză şi îmbunătăţirea celor existente până la nivelul care să permită viteze mari. Aproape 75% din acest proiect vizează teritoriul Spaniei. Proiectul include 2 componente: Mediterana şi Atlanticul. Ele vor permite realizarea unor legături rapide între Madrid, Barcelona, Paris, cu conexiuni cu TGV-ul mediteranean şi cel atlantic. Economiile de timp sunt estimate astfel : 3 ore pentru distanţa Madrid – Barcelona, 6 ore pentru Madrid – Perpignan. Trenul de mare viteză Est: Franţa Germania – Luxemburg are ca scop construirea unei noi linii între Paris şi graniţa de est a Franţei unde vor fi realizate 2 legături cu reţeaua feroviară germană : Forbach – Saarbrucken şi Strasbourg – Kehl. De asemenea, va fi realizată o legătură între Metz şi Luxemburg. Acest proiect are o mare importanţă pentru accesul la instituţiile europene: Strasbourg, Frankfurt, Luxemburg. Economiile anticipate de timp : Paris – Frankfurt – 2 ore, Paris – Munchen – aproape 4 ore. Trenul de mare viteză Franţa - Italia Proiectul doreşte să vitalizeze axa Lyon – Torino – Trieste, considerată vitală pentru Europa. Va permite construcţia unei rute Atlantic – Adriatica, cu posibilităţi de dezvoltare către est. Principalele avantaje sunt date de mărirea posibilităţilor de traversare a Alpilor, protecţia mediului şi scurtarea duratei călătoriei (între Lyon – Torino cu peste 2 ore, între Milano şi Paris cu peste 3 ore). Secţiunea Lyon – Torino constă în aproape 250 km de cale nouă şi include un tunel de 54 km lungime. Secţiunea Torino – Trieste înseamnă aproape 500 km de reţea nouă. Trenurile de mare viteză în SUA au o răspâdire mai redusă :reţeaua Acela care cuprinde liniile New York – Boston, 240 km şi New York – Washington, reţeaua Florida Over Land Exprex (Fox) între Miami şi Orlando (2004) apoi Tama (2006), Texas TGV între Dallas – Houston – San Antonio.

Test de autoevaluare 13. 1.

Acest subcapitol a prezentat pe scurt evoluţia reţelei de căi ferate, tipologia acestora, problema modernizării prin creşterea vitezelor de transport.

a) Încercaţi să explicaţi modul de evoluţie a căilor ferate la nivel regional;

b) Identificaţi factorii răspândirii cailor ferate de mare viteză

Comentarii la aceste probleme sunt inserate la sfârşitul capitolului.

144 Proiectul pentru Învăţământul Rural

Page 153: Proiect Inv Rural Geografie Ec

Geografia transporturilor

Proiectul pentru Învăţământul Rural 145

Reţine ! Acest subcapitol a permis cunoaşterea principalelor aspecte legate de transporturile feroviare la nivel regional şi global.

13. 2 . TRANSPORTURILE RUTIERE Reţeaua rutieră este mult mai extinsă faţă de cea feroviară Primele autostrăzi au fost construite în Germania, în perioada interbelică În S.U.A. lungimea autostrăzilor depăşeşte 80 000 km, iar în Canada 7 000 Km O autostradă renumită în Asia este Jiddah – Mecca (Arabia Saudită)

Transporturile rutiere, datorită avantajelor pe care le prezintă - comoditate, viteză sporită, posibilitatea penetrării în locuri greu accesibile – ocupă un loc principal în structura formelor de transport. În prezent reţeaua rutieră depăşeşte de circa 10 ori reţeaua feroviară mondială. Drumurile reprezintă cea mai veche cale de legătură între diversele puncte de pe Glob. Dacă drumurile sunt cunoscute încă din antichitate, preocupări mai intense în ceea ce priveşte modernizarea acestora au apărut abia în secolul al XVIII-lea în Franţa, unde în 1775 s-a trecut la pietruirea drumurilor. în Marea Britanie, inginerul Mac Adam a introdus în secolul al XIX-lea un sistem de îmbrăcăminte a drumurilor care îi poartă numele – «macadam». Secolul XX apare deja ca un secol al şoselelor moderne, asfaltate, al unor regularizări de trasee, al construcţiei de poduri, tuneluri, pasaje de nivel. Tot acum încep a se construi magistrale rutiere continentale, autostrăzi (începând cu perioada interbelică în Europa de Vest, SUA), drumuri de altitudine (care urcă până la 5 000m în Tibet, până la 4 800m în Anzi, 2 500m în Alpi, 2 000 m în Carpaţi), tuneluri moderne (în Alpi: Tirol 14 km, Mont Blanc 11,6km, Saint Gothard 16,8 km, Frejus 12,8 km, cel mai înalt fiind Oroya în Munţii Anzi situat la 4 770m); poduri peste strâmtori, fluvii ăi râuri etc.în paralel cu modernizarea, reţeaua de drumuri a înregistrat şi o puternică extindere. Din totalul de 16 mil km lungime cât înregistrează în prezent reţeaua rutieră, SUA deţine primul loc cu un total de 6,2 mil km lungime, urmată la mare distanţă de India – 2,3 mil. km, Brazilia - 1,6 mil km, fostul CSI – 1,4 mil km (Federaţia Rusă - 880 mii km),, Japonia – 1 mil km, Canada, Australia, China, Marea Britanie. Reţeaua de drumuri din România măsoară 74 000 km lungime. Densitatea cea mai mare a reţelei rutiere este în Europa: Luxemburg – 1997 km la 1 000 km2, Germania – 1767,4 km la 1 000 km2, Danemarca – 1648 km la 1 000 km2, Marea Britanie, Franţa. în SUA densitatea medie este de 660 km la 1 000 km2, în celelalte continente înregistrându-se valori mult mai reduse. Cea mai lungă şosea de pe glob străbate faţada pacifică a continentului american (« Panamericana »), având o lungime de 15 000 km, formată din trei sectoare: « Alaska Highway », « Autostrada Pacifică » pe teritoriul SUA şi « şoseaua Panamericană » - uneşte punctele extreme Fairbanks (Alaska) şi Puerto Mont (Chile). Din această şosea derivă numeroase ramificaţii mai ales în SUA, Brazilia, Argentina şi Chile. Tot pe continentul american se remarcă: “Transcanadianul”, “Transamazonianul”, “Transbrazilianul”. Pe locul al doilea în ceea ce priveşte lungimea autostrăzilor este Europa, cu o concentrare mai mare în Europa vestică, centrală şi de sud. Principalele autostrăzi sunt: Hamburg-Verona, Basel-Rotterdam («Autostrada Rinului»), Viena-Paris, Marsilia-Paris-Amsterdam, Marsilia-Milano («Autostrada del Fiori»), Milano-Palermo («Autostrada del Sole»).

Page 154: Proiect Inv Rural Geografie Ec

Geografia transporturilor

România este străbătută de coridoarele 4, 7, 9

În Asia, cea mai importantă şosea-magistrală străbate Asia de Sud-Vest şi Sud, desfăşurându-se între Istanbul-Teheran-Kabul-Rawalpindi-Lahore-Delhi-Asansol-Calcutta. Alte magistrale se află în sudul Federaţiei Ruse, în China de Est, iar. în Japonia menţionăm autostrada «Tomei» (Tokyo-Osaka-Kobe) dar există şi alte numeroase autostrăzi cu lungimi mai mici. În Africa, principalele magistrale rutiere sunt: «Transaharianul», cu o lungime de 3 000km între El Golea (Algeria) şi Gao (Mali); Transafricană de Nord (Marrakech-Cairo); Magistrala Ecuatorială (Lagos-Mombasa) etc. Pentru Australia menţionăm magistralele Est-Vest: Sydney – Canberra – Melbourne – Adelaide – Perth, iar de la nord la sud alte trei şosele: Kairns – Melbourne, Darwin – Port Augusta, Wyndham – Perth. Pentru îmbunătăţirea reţelelor de transport în Europa există acorduri privind amenajarea a nouă coridoare de transport : Coridorul 1 - cale ferată şi şosea – 1000 km Helsinki – Tallin – Riga- Kaliningrad – Gdansk – Varşovia Coridorul 2 – cale ferată şi şosea – 1830 km Berlin – Varşovia – Minsk - Moscova Coridorul 3 – cale ferată şi şosea – 1640 km Berlin – Wroclaw – Cracovia – Lvov - Kiev Coridorul 4 – cale ferată şi şosea - 3285 km Dresda – Praga – Bratislava – Gyor – Budapesta – Arad – Craiova – Sofia – Plovdiv – Salonic – Istambul Coridorul 5 – cale ferată şi şosea – 1600 km Trieste –Ljubljana – Budapesta – Lvov Coridorul 6 – cale ferată şi şosea – 715 km Gdanssk - Varşovia sau Torun – Katowice – Bratislava – Zilina Coridorul 7 – fluviul Dunărea - 1600 km Se are în vedere modernizarea porturilor şi a căii navigabile în vederea creşterii eficienţei sistemului de transport fluvial Rhin – Main – Dunăre Coridorul 8 cale ferată şi şosea – 900 km Durres – Tirana – Skopje – Sofia – Plovdiv – Burgas – Varna Coridorul 9 – cale ferată şi şosea – 3400 km Helsinki – St. Petersburg – Moscova - Kiev – Chişinău – Bucureşti - Dimitrovgrad – Istanbul - Alexandropolis

Test de autoevaluare 13. 2. Prin acest subcapitol s-realizat o imagine de ansamblu asupra reţelei rutiere la nivel global şi european în privinţa coridoarelor de transport.

a) Care au fost cauzele stabilirii coridoarelor de transport în Europa ?

Comentarii pentru aceste probleme se găsesc la sfârşitul capitolului.

146 Proiectul pentru Învăţământul Rural

Page 155: Proiect Inv Rural Geografie Ec

Geografia transporturilor

Proiectul pentru Învăţământul Rural 147

Reţine ! Acest subcapitol v a făcut cunoscute câteva aspecte generale privind evoluţia şi repartiţia reţelei feroviare şi a traseelor coridoarelor de transport europene.

13. 3. TRANSPORTURILE MARITIME Transportul pe apă este cel mai ieftin mijloc de transport Structura flotei comerciale este dependentă de cererea pentru anumite produse şi de necesitatea micşorării timpilor de operare în porturi În ultimii ani a crescut foarte mult construcţia navelor port-container

Transportul maritim reprezintă, datorită avantajelor pe care le are, principala categorie prin care se realizează transportul intercontinental de mărfuri (între 75-80%). Economia şi relaţiile economice externe se bazează, pentru majoritatea ţărilor, pe transportul maritime. Transporturile maritime au cunoscut o dezvoltare accentuată începând cu perioada marilor descoperiri geografice, iar apoi motorul cu aburi, motorul Diesel au însemnat elemente ce au generat practice o explozie a acestui mod de transport. Dezvoltarea economică de ansamblu, necesarul tot mai mare de materii prime, produse finite a determinat sporirea capacităţii de transport a navelor, a vitezei, creşterea siguranţei în exploatare. Flota maritimă comercială este alcătuită din următoarele categorii de nave: - nave tanc destinate transportului de mărfuri lichide;

- nave pentru transportul mărfurilor solide (dry cargo); - nave combinate care pot transporta concomitent mărfuri solide şi lichide; - nave speciale; - nave auxiliare. Navele tanc sunt reprezentate în cea mai mare parte de petroliere care pot să aibă tonaje cuprinse între 20 000-60 000 tdw pentru produsele rafinate şi între 100 000-400 000 tdw pentru ţiţei sau păcură. în afara petrolierelor, în categoria navelor tanc mai intranavele pentru transportul gazelor naturale, uleiurilor vegetale, produselor chimice lichide, vinului etc. Flota pentru transportul mărfurilor solide este formată din cargouri (pentru transportul mărfurilor generale, manufacturate), nave pentru transportul mărfurilor în cantitate mare –vrachiere - (minereuri, cărbuni, cocs, bauxită, cereale etc.), vrachiere universale (nave care pot transporta orice fel de mărfuri în vrac). Navele combinate îmbină avantajele mineralierelor cu cele ale tancurilor petroliere şi pot transporta concomitent mărfuri solide şi lichide. Categoria navelor speciale include navele frigorifice, cele de pescuit, navele port-container şi navele port-barje. Navele port-container au tonaje cuprinse între 1 000- 20 000 tdw şi pot fi de tip LO-LO (cu încărcare-descărcare pe verticală) şi de tip RO-RO (permit încărcarea-descărcarea pe orizontală). Cele din urmă au două variante mai răspândite: RO-RO container ship care asigură încărcarea şi descărcarea containerelor cu utilaje obişnuite ale portului şi RO-RO trailer ship care transportă containere fixate pe trailere (prezintă avantajul că în portul de destinaţie trailerele pot fi

Page 156: Proiect Inv Rural Geografie Ec

Geografia transporturilor

148 Proiectul pentru Învăţământul Rural

După naţionalitatea armatorilor, Grecia are cea mai numeroasă flotă Ţările dezvoltate se folosesc de înregistrarea navelor sub pavilion de convenienţă Porturile reprezintă elemente de infrastructură esenţiale pentru derularea comerţului internaţional

remorcate şi transportate pe şosele). Navele port-barje sunt utilizate pentru transportul intermodal (maritime-fluvial). Grupa navelor auxiliare include remorchere, dragoare, nave de alimentare, spărgătoare de gheaţă etc. Flota comercială mondială însumează un tonaj de aproape 800 mil. tdw, cele mai mari tonaje revenind petrolierelor (41%) şi navelor pentru transportul mărfurilor uscate (36%), urmate de navele port-container (10%). La nivel de ţări cele mai mari ponderi în tonajul mondial le au Grecia (18%), Japonia (13%), Norvegia (7%), SUA (5%). Cele mai numeroase flote (după numărul total de nave) sunt deţinute de Grecia, Japonia, China, Federaţia Rusă, Germania şi Norvegia. În structura flotei comerciale mondiale ponderea numărului petrolierelor este într-o uşoară scădere, ajungând la circa 25% din totalul navelor comerciale. Se poate constata că cele mai multe petroliere aparţin Greciei, Japoniei şi Norvegiei. în creştere continuă este numărul navelor port-container, Germania având aproape un sfert din numărul acestora. O analiză a repartiţiei flotei comerciale după pavilionul de înregistrare arată o altă ierarhie a celor mai mari flote: ţările care dispun de pavilion de convenienţă (pavilion de înmatriculare liberă). Acest lucru se practică de unele ţări în curs de dezvoltare: Panama, Liberia, Bahamas, Malta, Cipru, Costa Rica, Vanuatu, Ins. Marshall, care autorizează armatorii străini să folosească pavilioanele lor şi să înregistreze navele în porturile lor, plătind o taxă foarte mică de înregistrare. în acelaşi timp, armatorii nu sunt obligaţi să-şi stabilească domiciliul sau să îşi deschidă birouri în aceste ţări. Profiturile obţinute de armatorii străini care îşi înregistrează navele sub aceste pavilioane nu sunt supuse, de regulă, impozitării sau aceste impozite sunt foarte mici, neglijabile. Activitatea de transporturi maritime este strâns legată de reţeaua mondială de porturi. Porturile comerciale sunt organizaţii complexe de transport, protejate prin mijloace naturale sau artificiale, la adăpostul cărora navele pot intra şi ieşi, pot încărca şi descărca marfă, pot efectua manevre în condiţii de siguranţă a navigaţiei Portul reprezintă o aglomerare de instalaţii de apă şi uscat care asigură funcţiile comerciale (operaţiile de acostare, aprovizionare, reparare pentru nave, de incărcare/descărcare, de depozitare, de prelucrare pentru mărfurile transportate)şi pe cele administrative (asigurarea securităţii navigaţiei, prevenirea poluării bazinelor etc.) De asemenea, în sistemul general al transporturilor şi schimburilor de valori, porturile ocupă un loc deosebit, reprezentând importante noduri rutiere şi feroviare. Infrastructura portuară este organizată în funcţie de scopul diverselor instalaţii ce-l deservesc: instalaţii de încărcare/descărcare a mărfurilor (macarale, utilaje de transport şi stivuire, spaţii de depozitare), instalaţii de aprovizionare a navelor (combustibili, apă

Page 157: Proiect Inv Rural Geografie Ec

Geografia transporturilor

Proiectul pentru Învăţământul Rural 149

Poziţia geografică asigură avantaje specifice Europort este un port artificial Rotterdam, Singapore, Shanghai depăşesc 300 mil, t anual

potabilă, depozite de alimente), instalaţii de reparare şi întreţinere a navelor (şantiere navale, docuri uscate), unităţi administrative, de pază, etc. Porturile pot fi clasificate după mai multe criterii:

a) după poziţia geografică: -porturi de front de mare (situate la marea liberă)-Constanţa, Bari, Barcelona, Tampico, Durban; -porturi de estuar (situate la gurile de vărsare ale unor fluvii)-Hamburg, Bordeaux, Anvers, Bremen, Londra; -porturi de golf-Marsilia, Tokyo, New York, Alger; -porturi de fiorduri-Oslo, Bergen, Trondheim (Norvegia); -porturi de strâmtori-Istanbul, Gibraltar, Aden, Singapore; -porturi de insule-Colombo (Sri Lanka), La Valleta (Malta), Santa Cruz (Tenerife), Havana (Cuba); -porturi de cap şi peninsule-Brindisi, Brest, Recife; -porturi de deltă-Tulcea, New Orleans (Mississippi); -porturi pe canale-Port Said-Suez (canalul Suez), Colon-Panama (Canalul Panama), Brunbruttel-Kiel (Canalul Kiel);

b) după funcţionalitate (această clasificare ia în considerare natura operaţiilor portuare)

-porturi cu trafic mixt de mărfuri-Lisabona, Barcelona, Rotterdam, Constanţa, New York, Tokyo, Calcutta, Shanghai; -porturi specializate: petroliere (Kharg, Milford Haven, La Salina, Port Arthur), carbonifere (Norlfok, Newcastle, Newport), mineraliere (Narvik, Lulea, Kerci, Port Cartier, Port Hedland), cerealiere (Adelaide, Rosario, Vancouver, Tacoma), pentru transportul lemnului (Arhanghelsk, Oulu-Finlanda, Tacoma). -alte categorii: porturi de ferry-boats (Folkestone, Dover, Calais, Ostende), porturi de tranzit (Santa Cruz, Dakar, Gibraltar, La Valleta), porturi turistice (Acapulco, Cannes, Nice, San Remo, Porto Fino), porturi pescăreşti (în Japonia, Norvegia, Chile), porturi militare (Brest, Cherbourg, Portsmouth, Taranto, Sevastopol);

c) după gradul de dependenţă şi integrare: -porturi simple (autonome) cu bazine şi cheiuri (Barcelona, Liverpool, Hamburg); -avanporturi (pentru prelucrarea traficului greu-Europoort pentru Rotterdam); -complexe portuare (Keihin Port);

d) după mărimea traficului anual de mărfuri: -porturi foarte mari (peste 100 mil.tone/an) - Rotterdam, Singapore, Shanghai, Chiba, New York, Yokohama; -porturi mari (50-100 mil.tone/an) - Rio de Janeiro, Vancouver, Osaka, Hamburg, New Orleans, Marsilia; -porturi mijlocii (10-50 mil.tone/an) - Buenos Aires, Sydney, Montreal, Alexandria, Rouen, Bordeaux, Barcelona, Constanţa; -porturi mici (1-10 mil.tone/an) - Alger, Cape Town, Mangalia.

Page 158: Proiect Inv Rural Geografie Ec

Geografia transporturilor

150 Proiectul pentru Învăţământul Rural

Cele mai aglomerate rute maritime sunt pentru transportul petrolului Navigaţia prin canale este reglementată prin tratate internaţionale

Pentru comerţul maritim internaţional cele mai importante sunt drumurile maritime internaţionale (rutele care asigură legătura dintre porturile diverselor state care nu fac parte dintr-o uniune vamală, situate în acelaşi bazin maritim – Constanţa _ Odessa) şi drumurile oceanice internaţionale. Acestea sunt rutele transoceanice, de cursă lungă, străbătute de nave de mare tonaj. în ambele cazuri este permisă circulaţia navelor tuturor statelor, în condiţii de egalitate, potrivit normelor mării libere reglementate prin Convenţia de la Genava din 1958. Principalele rute maritime pe Glob se află în Oceanul Atlantic (peste 50% din totalul mondial); din Europa spre America de Nord, America de Sud, Africa; din Africa spre America de Nord, America de Sud; din America de Nord spre America de Sud, etc. În Oceanul Pacific se derulează circa 35% din principalele fluxuri maritime, îndeosebi între continentele America de Nord şi Asia, America de Sud şi Asia, Australia şi America de Nord. în ultimele decenii, datorită dezvoltării regiunii Asia-Pacific, fluxurile comerciale din Oceanul Pacific s-au accentuat în mod deosebit. În Oceanul Indian, rutele comerciale se desfăşoară între Asia de Sud, Sud-Vest şi Asia de Est, Africa, Europa, datorită îndeosebi exporturilor masive de hidrocarburi din zona Golfului Persic. Anual, pe aceste rute, se transportă peste 5 miliarde tone mărfuri în următoarea structură procentuală: 60% petrol, 10% cărbuni, 5% fier, 3% lemn, 2% fosforite, ceea ce reprezintă circa 80% materii prime şi 20% produse agricole şi industriale. Canalele maritime sunt căi de navigaţie artificială şi în funcţie de poziţia lor în sistemul rutelor maritime pot să fie de importanţă naţională sau internaţională. Cele de importanţă naţională sunt situate pe teritoriul unui singur stat şi nu au importanţă mare pentru traficul internaţional. Canalul Corint, între Marea Ionică şi Marea Egee, aparţine Greciei, are a lungime de 6,3 km şi o lăţime de 24 m. Canalele de importanţă internaţională, (pot fi pe teritoriul unuia sau mai multor state), sunt supuse unor norme juridice deosebite prin care se asigură libertatea de navigaţie pentru navele altor ţări.Canalul Suez leagă Marea Mediterană de Marea Roşie şi asigură cel mai scurt drum maritim între Europa şi Asia. Are o lungime de 161 km şi o lăţime cuprinsă între 70 şi 125 m fiind cel mai lung canal fără ecluze din lume. A fost construit în perioada 1859-1869 când Egiptul se afla sub stăpânirea Turciei. Navigaţia prin acest canal a fost reglementată prima dată prin Convenţia de la Constantinopole din 1888 prin care canalul era deschis navelor comerciale şi militare ale tuturor statelor , pe bază de egalitate. Canalul Panama a fost dat în folosinţă în 1914 şi realizează legătura dintre Oceanul Atlantic (portul Colon) şi Oceanul Pacific (portul Ciudad de Panama) scutind navele comerciale să parcurgă o rută lungă şi anevoioasă prin strâmtorile Magellan şi Drake, sau prin ocolire, pe la Capul Horn. Are o lungime de 81 km şi o lăţime de 100 - 300 m. Mai mult de 1/3 din lungimea canalului reprezintă o suprafaţă excavată, iar restul trece prin lacurile Gatun şi Miraflores.

Page 159: Proiect Inv Rural Geografie Ec

Geografia transporturilor

Din cauza diferenţei de nivel dintre apele acestor lacuri şi ale celor două oceane (26 m) a fost nevoie să fie construite 3 ecluze în trepte. în anul 1903 s-a încheiat un acord între Panama şi SUA prin care primul stat a cedat pe o perioadă de 99 ani o fâşie de 5 mile de ambele părţi ale canalului. Ulterior, s-a prevăzut cedarea progresivă a canalului către statul Panama, lucru finalizat la sfârşitul anului 1999.

Există un proiect pentru construirea unui al doilea canal Panama Transportul de cabotaj descongestionează transportul terestru

Canalul Kiel a fost construit între 1887-1985, are o lungime de 99 km şi o lăţime de 102 m şi face legătura dintre Marea Nordului şi Marea Baltică. Un capăt al canalului se află aproape de gura de vărsare a fluviului Elba, iar celălalt este lângă portul german Kiel. Este dotat cu ecluze duble la ambele capete şi este traversat de poduri care limitează înălţimea catargelor navelor la 30 m. Până în 1919 a făcut parte din apele interioare ale Germaniei care avea drept de folosinţă exclusivă. Tratatul de la Versailles, din 1919, a adus internaţionalizarea şi libertatea de navigaţie pe bază de egalitate pentru navele comerciale şi de război ale tuturor statelor. Transportul de cabotaj este un transport de-lungul coastelor, la maximum 100 mile marine distanţă de limita apelor teritoriale. Transportul mărfurilor prin cabotaj se face sub control vamal şi este rezervat, în special, navelor naţionale. Cabotajul poate fi naţional (între porturile aceleaşi ţări) şi internaţional (între porturi ale unor ţări diferite). Cabotajul internaţional se desfăşoară între porturile care aparţin ţărilor ce fac parte dintr-o uniune vamală (Uniunea vamală a Africii de Sud sau Uniunea Europeană). Cabotajul naţional se împarte în mic cabotaj, practicat între porturile unei ţări situate în acelaşi bazin maritim (Constanţa-Mangalia, Odessa-Ialta) şi mare cabotaj desfăşurat între porturile aceleaşi ţări situate în mări sau oceane diferite (New York-Los Angeles, Samsun-Ceyhan).

Test de autoevaluare 13. 3. Prezentul subcapitol a analizat aspectele principale legate de cel mai ieftin mod de transport, cel maritim.

a) Analizaţi structura şi repartiţia flotei comerciale mondiale

b) Comentaţi distribuţia geografică a marilor porturi şi interdependenţa cu rutele şi canalele maritime

Comentarii privind aceste probleme găsiţi la sfârşitul capitolului.

Proiectul pentru Învăţământul Rural 151

Page 160: Proiect Inv Rural Geografie Ec

Geografia transporturilor

152 Proiectul pentru Învăţământul Rural

Reţine ! Acest subcapitol a tratat structura şi repartiţia flotei comerciale mondiale, porturile maritime şi clasificarea acestora, rutele şi canalele maritime.

13. 4. TRANSPORTURILE AERIENE Transporturile aeriene permit legături rapide la distanţe mari Printre înaintaşii aviaţiei au fost şi românii Traian Vuia şi Aurel Vlaicu Românul Henri Coandă este considerat părintele motorului cu reacţie Avionul Concorde a fost scos din circulaţie Structura traficului este dominată net de transportul de pasageri

Naşterea aviaţiei civile. Spre deosebire de calea ferată care s-a dezvoltat sub presiunea nevoilor industriei, transportul aerian şi-a făcut apariţia datorită cerinţelor militare. Până în 1918, avionul a fost utilizat doar în scopuri militare, deşi câteva servicii ale poştei aeriene fuseseră experimentate anterior. Primele linii regulate de pasageri au fost introduse imediat după terminarea primului război mondial, suplinind progresiv „dirijabilele”, a căror folosinţă comercială se dezvoltase în Atlanticul de Nord graţie unui inginer german pe nume Ferdinand von Zeppelin. Astfel, un serviciu cotidian între Paris şi Londra a fost inaugurat la data de 8 februarie 1919. Aparatele asigurau doar un transport mic, de circa 5-10 persoane. După 1945, graţie progreselor înregistrate de aviaţie în timpul celui de-al doilea război mondial, aparatele de zbor devin din ce în ce mai confortabile, presurizarea permiţându-le zboruri la înălţimi superioare, de 10.000 m. Cu toate acestea, avionul este un mijloc de transport „minoritar” în comparaţie cu trenul sau transportul maritim datorită capacităţii limitate a aparatelor: de exemplu, motorul Lockheed Constellation, pus în circulaţie în 1947, nu putea asigura îmbarcarea decât a câtorva zeci de pasageri. În anii 1950, avioanele cu reacţie revoluţionează aviaţia civilă, atingând uşor o viteză de 1.000 km/h şi putând transporta mai multe sute de persoane (ajungându-se până la 500 de pasageri în cazul marilor avioane apărute în anii 1970). Transportul aerian supersonic îşi face apariţia odată cu crearea avionului francezo-britanic Concorde, a cărui punere în funcţiune va debuta în 1976. Totodată, remarcabilul succes tehnic al acestui aparat se va transforma într-un eşec comercial (15 exemplare construite, ultimul în 1980).

De-a lungul anilor 1960, transportul aerian a monopolizat transporturile intercontinentale, asigurând aproape toate legăturile internaţionale intracontinentale, dar şi o mare parte din legăturile interne (la distanţe mai mari de 500 km). Alături de celelalte companii aeriene existente, începând cu anii 1970 se dezvoltă şi companiile cu zboruri charter. Astăzi, avionul transportă anual aproape 2 miliarde de pasageri. Distingem în prezent trei tipuri de linii aeriene: avioanele de cursa lunga care parcurg o distanta mai mare de 3.500 km ( patru ore de zbor minim); avioanele de cursa medie ce acoperă o distanta cuprinsa intre 700 şi 3.500 km (intre o ora şi patru ore de zbor); avioanele de cursa scurta (mai puţin de o ora de zbor). acestea din urma concurează cu trenurile tgv şi chiar cu cele tradiţionale.

Page 161: Proiect Inv Rural Geografie Ec

Geografia transporturilor

Proiectul pentru Învăţământul Rural 153

Companiile cu costuri mici (low cost) au apărut în S.U.A. , dar s-au extins şi în Europa. Ele sunt în progres deosebit prin atragerea clientelei tinere. Alianţele sunt necesare pentru a face faţă concurenţei puternice impusă de companiile cu costuri mici

Companiile aeriene (în număr de 222 în 2004) sunt regrupate în Asociaţia Internaţională a Transportului Aerian (A.I.T.A.), fondată în 1919 şi reorganizată în 1945. Transportul aerian se află sub egida Organizaţiei Aviaţiei Civile Internaţionale (O.A.C.I.), creată provizoriu cu ocazia Conferinţei de la Chicago din data de 7 decembrie 1944 şi definitiv instaurată în aprilie 1947. Reunind mai mult de 150 de state membre, organizaţia îşi are sediul la Montreal. Astăzi, cea mai mare parte a companiilor naţionale (ce asigură organizarea transporturilor aeriene) se asociază formând asociaţii de companii: în jur de 400 de alianţe existau în 1995. Cea mai recentă asociere (2004) este cea dintre Air France (Franţa) şi KLM (Olanda). Air France şi KLM vor intensifica liniile între Amsterdam şi regiunea franceză şi între Paris şi regiunea olandeză, prin punerea în funcţiune a trei noi trei linii: Amsterdam-Bordeaux, Amsterdam-Marseille şi Charles de Gaulle-Rotterdam. Air France şi KLM vor obţine un profit complementar din reţelele lor de corespondenţă: Air France beneficiază de o prezenţă importantă în Europa de Sud, în timp ce KLM a dezvoltat o însemnată reţea în Europa de Nord. Asociaţia Air France-KLM propune pasagerilor un total de 225 de destinaţii în lumea întreagă: 106 curse lungi şi 119 curse pe distanţe medii şi scurte. La nivelul anului 2003, în lume existau patru mari alianţe: – Star Alliance care regrupează 14 companii: Air Canada, Air New Zealand, ANA (All Nippon Airways), Asiana (din 1.03.2003), Austrian Airlines Group, British Midland, Lufthansa, LOT-Polish Airlines (din octombrie 2003), Mexicana Airlines, SAS (Scandinavian Airline System), Singapore Airlines, Spanair (din 1.04.2003), Thai Airlines şi United Airlines. Dintre acestea, Lufthansa, SAS, United Airlines, Air Canada şi Singapore Airlines au asigurat 24 % din traficul mondial în anul 2002; – Oneworld, fondată în septembrie 1998 de către American Airlines şi British Airways, este compusă din 8 membri: Air Lingus, American Airlines, British Airways, Cathay Pacific, Finnair, Iberia, Lan Chile şi Qantas., companii ce au realizat 18 % din traficul mondial în acelaşi an, 2002; – Skyteam, creată în iunie 1999 în jurul companiilor Air France şi Delta Air-Lines, grupa 6 companii în 2003: Aeromexico, Air France, Alitalia, CSA Czech Airlines, Delta Air Lines şi Korean Air. Alianţa Skyteam a realizat în 2002, 13 % din traficul mondial; –KLM/ Northwest era compusă în 2003 din compania olandeză KLM şi cea americană Northwest. Aceste două companii aeriene au participat cu 7 % la traficul mondial pentru anul 2002. În cazul ultimelor două alianţe, situaţia s-a schimbat în 2004, când a luat naştere alianţa Air France–KLM. La ora actuală, în S.U.A. există 14 companii aeriene, dintre care 11 de transport al pasagerilor şi 3 de transport al mărfurilor. În categoria companiilor destinate transportului de pasageri, sunt 6 companii ce oferă servicii intercontinentale: American Airlines, United Airlines, Delta Air Lines, Northwest, Continental şi US Airways, celelalte 5

Page 162: Proiect Inv Rural Geografie Ec

Geografia transporturilor

154 Proiectul pentru Învăţământul Rural

Cauzele scăderii traficului sunt multiple: evenimentele de la 11 septembrie 2001, războiul din Irak, recesiunea economică, creşterea preţurilor la kerosen, dezvoltarea telecomunicaţiilor

companii având reţele limitate doar la continentul american: Alaska Airlines, American Eagle Airlines, American Trans Air (ATA), Southwest Airlines şi America West (ultimele trei sunt companii low cost). Piaţa europeană este dominată de patru mari companii: Air France, KLM, British Airways şi Lufthansa. Între cele patru companii există un echilibru privind participarea lor la realizarea traficului european (valori apropiate de 17%). Prezenta situaţie se explică prin faptul că acestea fac parte sau au făcut parte din cele mai mari alianţe la nivel mondial. După criza severă care a marcat sectorul aerian la începutul anilor 1990, planurile de restructurare şi de liberalizare a pieţei europene au permis companiilor aeriene o perioadă de reînnoire a legăturilor cu succes. Dar, vitalitatea transportului aerian a adâncit problemele legate de saturarea aeroporturilor sau de supraîncărcarea sistemelor de control aerian, responsabilă de ineficienţa şi întârzierile considerabile (în anul 2000, 25% din zborurile la nivel mondial au avut întârzieri).

În afara liniilor aeriene regulate şi a zborurilor charter (de pasageri şi mărfuri) trebuie menţionat şi sectorul aviaţiei generale ce include toate activităţile aeriene civile: liniile aeriene de afaceri, şcolile de pilotaj şi zborurile de loisir. Aviaţia de afaceri pune la dispoziţia întreprinderilor sau a particularilor avioane cu o capacitate în general de zece locuri. Aceste activităţi aeriene de afaceri au luat naştere imediat după al doilea război mondial în S.U.A. În anul 2003, traficul aerian mondial a scăzut cu 2,4 % faţă de anul anterior în ceea ce priveşte raportul pasageri/km (conform bilanţului pe 2003 publicat de către A.I.T.A.). O nouă diminuare de 7-8 % este aşteptată şi anul acesta. Ca urmare a întâmplărilor din septembrie 2001, companiile aeriene îşi revin cu greu. În ceea ce priveşte ponderea de acoperire a capacităţii avioanelor – un alt indicator cheie – aceasta a scăzut cu 1,8 %. Doar transportul aerian de mărfuri înregistrează un scor pozitiv (respectiv creşteri de 4,9 % privind raportul pasageri/km şi de 2,5 % referitor la ponderea de acoperire a capacităţii avioanelor). Totodată, pentru deceniile următoare este prevăzută o creştere a traficului de pasageri pe rutele naţionale, dar şi pe cele internaţionale.

La nivel mondial, şi transportul aerian de mărfuri va progresa din ce în ce mai mult, fiind prevăzută în următorii douăzeci de ani o triplare a acestei categorii de transport, care va depăşi valorile traficului de pasageri. totalul transporturilor de mărfuri pentru europa a fost de 11.4 mil.t/an în anul 2000. media transportului aerian de mărfuri în cadrul companiilor aeriene este de 16%, depăşind valoarea de 20 % în cazul unor companii.

Page 163: Proiect Inv Rural Geografie Ec

Geografia transporturilor

În lume există aproximativ 200 de aeroporturi care sunt în curs de construcţie sau renovare. S.U.A concentrează primele două aeroporturi din lume ca trafic de pasageri, situate în Atlanta (79 mil. pasageri) şi Chicago (69 mil. pasageri). Urmează platformele aeroportuare din Marea Britanie - Londra (63 mil. pasageri), Japonia - Tokyo (aproape 63 mil. pasageri), Los Angeles, Dallas, Frankfurt am Main, Paris ; Amsterdam.

Reţine !

Clasificarea aeroporturilor:

După tipul de rute pe care le deservesc: - Internaţionale-destinate curselor externe (Kenedy-New York, Heathrow-Londra, Orly-Paris), Otopeni-Bucureşti; - Naţionale-care servesc curse interne (Băneasa); - Locale; - Turistice (Miami, Nice, Las Palmas, Palma de Mallorca).

După traficul anual de pasageri: - Aeroporturi foarte mari-peste 10 mil/an (O’Hara-Chicago, Harstfield-Atlanta); - Aeroporturi mari-între 5 şi 10 mil/an (Charles de Gaule-Paris); - Aeroporturi mijlocii-între 1 şi 5 mil/an (Hamburg, Otopeni);

- Aeroporturi mici-sub 1mil/an.

Infrastructura europeană a aeroporturilor se apropie în fiecare an de limitele capacităţii. Anumite aeroporturi însemnate sunt deja saturate, fapt ce limitează accesul noilor companii doritoare de concurenţă în ceea ce priveşte traseele clasice. În cadrul ţărilor membre U.E., primele locuri privind traficul pasagerilor sunt deţinute de Marea Britanie, Franţa, Germania şi Olanda.

Test de autoevaluare 13. 4. În acest subcapitol s-a făcut o prezentare a principalelor probleme ale transporturilor aeriene

a) Ce implicaţii a avut apariţia acestui mod de transport asupra economiei ?

b) Cum explicaţi declinul unor mari companii aeriene ? Comentarii la aceste probleme sunt la sfârşitul capitolului

În subcapitolul parcurs au fost prezentate, sintetic, probleme privind evoluţia aviaţiei civile, problematica companiilor aeriene, situaţia traficului în UE şi S.U.A., o clasificare a aeroporturilor.

Proiectul pentru Învăţământul Rural 155

Page 164: Proiect Inv Rural Geografie Ec

Geografia transporturilor

156 Proiectul pentru Învăţământul Rural

RĂSPUNSURI ŞI COMENTARII LA ÎNTREBĂRILE DIN TESTELE DE AUTOEVALUARE

Testul de autoevaluare 13.1. a).Evoluţia reţelei feroviare a fost mai timpurie în Europa pentru că aici s-a declanşat prima revoluţie industrială. Căile ferate din Europa de Vest sunt printre cele mai moderne din lume. În America de Nord, Australia, distanţele mari au impus dezvoltarea prioritară a altor moduri de transport. Nivelul general de dezvoltare redusă al Africii nu a necesitat prezenţa unor densităţi mari de căi ferate. b).Căile ferate de mare viteză, apărute iniţial în Japonia au cunoscut o extindere la nivelul Europei, apoi S.U.A., China etc. ca urmare a necesităţii scăderii timpului de transport pentru oamenii de afaceri, pentru depasările zilnice legate de locul de muncă, dar şi ca urmare a ridicării standardului cerinţelor populaţiei. Testul de autoevaluare 13.2. a) Evoluţia diferită a reţelei rutiere a fost determinată de nivelul dezvoltării economice la un anumit moment, politicile de planificare teritorială a statelor, mărimea teritoriului de stat, apariţia unor noi activităţi economice ş.a. b) Necesitatea coridoarelor de transport a fost generată de uniformizarea politicilor în acest domeniu, de îmbunătăţirea condiţiilor de transport în urma creşterii traficului rutier. Testul de autoevaluare 13.3. a) Flota comerciala mondială are o structură complexă dominată încă de petroliere, deşi a crescut ponderea navelor pentru transportul mărfurilor în vrac (vrachiere). Ponderea petrolierelor este în scădere. Creşte rapid procentajul navelor port – container. Se va face o comparaţie între repartiţia flotei după ţara de provenienţă a armatorilor şi repartiţia după pavilionul de înregistrare. b).Marile porturi sunt situate la interferenţa dintre transportul maritim şi cel fluvial (Rotterdam), pe o rută maritimă obligatorie într-o anumită regiune (Singapore), în zonele litorale cu o activitate economică deosebită (Chiba), etc. Testul de autoevaluare 13.4. a) Apariţia transporturilor aeriene a condus la posibilitatea deplasărilor intercontinentale în scop de afaceri, la creşterea activităţii turistice, la dezvoltarea unor noi industrii – aeronautică şi altele pentru asigurarea materialelor, apariţia unor noi locuri de munca etc. b).Declinul marilor companii aeriene este legat, în primul rând de costurile ridicate impuse de utilizarea unor aparate de capacitate mare, utilizarea unui personal numeros, oferirea de servicii deosebite, etc.

Page 165: Proiect Inv Rural Geografie Ec

Geografia transporturilor

Proiectul pentru Învăţământul Rural 157

LUCRAREA DE VERIFICARE NR. 13

Lucrarea de verificare solicitată implică activităţi care necesită cunoaşterea capitolului Geografia Transporturilor al cursului de Geografie economică. Răspunsurile la întrebări vor fi transmise prin poştă tutorelui pentru comentarii, corectare şi evaluare. Pe prima pagină a lucrării se vor scrie următoarele : -titulatura acestui curs -numărul lucrării de verificare -numele şi prenumele cursantului (acestea se vor menţiona pe fiecare pagină) -adresa cursantului Fiecare răspuns va trebui să fie clar exprimat şi să nu depăşească 250 de cuvinte. Pentru uşurinţa corectării lăsaţi o margine de circa 5 cm, precum şi o distanţă similară între răspunsuri. Menţionaţi totodată, specializarea universitară absolvită, anul absolvirii, şcoala unde activaţi şi poziţia în cadrul corpului profesoral. Care erau aşteptările dumneavoastră de la acest curs? Problemele la care trebuie să răspundeţi sunt următoarele : 1) Pe baza bibliografiei recomandate analizaţi situaţia transporturilor

feroviare în zonele cu altitudini mari . 2) Realizaţi, o schiţă de hartă care să reprezinte traseele coridoarelor de

transport europene. 3) Pe baza datelor statistice din materialele bibliografice analizaţi evoluţia

flotei comerciale mondiale 4) Comentaţi, pe baza bibliografiei, distribuţia marilor aeroporturi la nivel

regional şi global şi identificaţi cauzele acestei repartiţii. . În evaluarea răspunsurilor fiecare problemă va fi notată cu maximum 10 puncte, iar nota finală va reprezenta media aritmetică a notărilor parţiale.

Bibliografie minimală

Erdeli G., Braghină C., Frăsineanu D., (2000), Geografie economică mondială, Edit. Fundaţiei România de Mâine, Bucureşti Gamblin A., (2004), Economia Lumii -2004, Edit. Ştiinţelor Sociale şi Politice, Bucureşti Negoescu B.,Vlăsceanu Gh., (2001), Geografie economică. Resursele Terrei, Edit. Meteora Press. Bucureşti Velcea I., Ungureanu Al., (1993), Geografia economică a lumii contemporane, Edit. Şansa SRL, Bucureşti *** (2000-2004), Review of maritime transport, UNCTAD, Geneva

Page 166: Proiect Inv Rural Geografie Ec

Geografia schimburilor economice internaţionale

Unitatea de învăţare nr. 14

GEOGRAFIA SCHIMBURILOR ECONOMICE INTERNAŢIONALE

Cuprins Pagina Obiectivele unităţii de învăţare nr. 14 158 14. 1. Apariţia şi dezvoltarea pieţei mondiale 158 14. 2. Zonele libere 162 14. 3. Bursele de mărfuri 164 14. 4. Organizaţii comerciale regionale 166 Răspunsuri şi comentarii la teste 171 Lucrarea de verificare nr. 14 171 Bibliografie minimală 172 OBIECTIVELE unităţii de învăţare nr. 14 După studierea acestui capitol vei fi capabil să înţelegi mai bine :

• condiţiile de apariţie şi evoluţie ale pieţei mondiale; • că zonele libere au o mare diversitate şi importanţă în comerţul mondial; • rolul burselor de mărfuri în derularea schimburilor economice; • importanţa zonelor de integrare economică în dezvoltarea regională; • repartiţia geografică a fluxurilor de materii prime şi produse manufacturate.

14. 1. APARIŢIA ŞI DEZVOLTAREA PIEŢEI MONDIALE Apariţia schimburilor comerciale a fost determinată de dezvoltarea

agriculturii şi existenţa unui surplus de produse care făcea obiectul unor schimburi în natură. Iniţial, schimburile de produse s-au desfăşurat pe plan local iar extinderea ariei de desfăşurare s-a făcut datorită cunoaş erii şi folosirii metalelor preţioase, mătăsii, mirodeniilor în urma călătoriilor şi descoperirilor geografice. Dezvoltarea marilor imperii coloniale a favorizat schimburile comerciale dintre metropolă şi teritoriile administrate, acestea având rol de bază în aprovizionarea cu materii prime. Revoluţiile industriale au impus noi posibilităţi de transport şi prelucrare a materiilor prime, astfel că se produce o internaţionalizare tot mai accentuată a schimburilor de mărfuri.

t REI au apărut şi s-au dezvoltat o dată cu evoluţia economică şi cu adâncirea diviziunii internaţionale a muncii.

Relaţiile economice internaţionale (REI) reprezintă ansamblul raporturilor, structurilor şi tranzacţiilor economice dintre agenţi care aparţin unor state diferite. Ele includ: comerţul internaţional, cooperarea în producţie, cooperarea tehnico-ştiinţifică, relaţiile financiar valutare,

Piaţa mondială semnifică sfera schimbului de mărfuri care cuprinde totalitatea circulaţiei produselor diferitelor ţări legate între ele prin diviziunea internaţională a muncii. Pieţele naţionale sunt componente ale pieţei mondiale, iar comerţul internaţional reprezintă o modalitate de legătură între acestea, exprimând dependenţa economică dintre state. Aceste schimburi sunt o consecinţă a diviziunii internaţionale a muncii, fenomen pentru a cărei apariţie s-au emis mai multe păreri:

Piaţa mondială este rezultatul diviziunii internaţionale a muncii

158 Proiectul pentru Învăţământul Rural

Page 167: Proiect Inv Rural Geografie Ec

Geografia schimburilor economice internaţionale

Proiectul pentru Învăţământul Rural 159

toare.

În evoluţia pieţei mondiale se pot separa 3 etape Prima revoluţie industrială are o influenţă majoră asupra pieţei mondiale

- unele opinii afirmă că apariţia sa este dependentă, în cea mai mare măsură, de anumite deosebiri dintre condiţiile naturale ale diferitelor ţări şi regiuni. În această accepţiune, unele ţări sunt destinate să producă mărfuri agricole, altele materii prime pentru industrie, iar unele produse manufacturate;

- alte păreri susţin că această diviziune este impusă de disponibilităţile anumitor ţări pentru diferite forme de activităţi economice, unele fiind destinate să dezvolte agricultura, altele industria. În realitate, ambele teorii s-au dovedit a fi neconforme cu dezvoltarea economiei mondiale. Mediul geografic este o condiţie care face posibilă apariţia şi dezvoltarea diferitelor forme ale producţiei în anumite ţări, dar nu are o influenţă hotărâtoare asupra specializării producţiei în diferite regiuni. Se poate remarca faptul că şi condiţiile social- istorice au avut un rol deosebit în dezvoltarea diviziunii muncii, evoluţia ştiinţei şi tehnicii fiind hotărâÎn procesul de dezvoltare al pieţei mondiale se pot distinge câteva etape ( Sută, 1997):

1. etapa manufacturieră a capitalismului a cuprins secolele XVI – XVII şi primele decenii ale secolului al XVIII – lea. Perioada manufacturieră a însemnat o dezvoltare deosebită a diviziunii muncii şi a pieţelor interne, relaţiile economice au căpătat amploare, începe să se formeze piaţa mondială. Datorită marilor descoperiri geografice şi dezvoltării producţiei de mărfuri în Europa apar noi circuite comerciale între Europa şi America, iar greutatea comerţului mondial se mută din bazinul Mării Mediterane către Europa de Vest şi bazinul Oceanului Atlantic. Trăsătura principală este dată de rolul dominant pe care l-a avut capitalul comercial, ca intermediar între diferiţi producători, susţinut puternic de un sistem comercial protecţionist. 2. etapa capitalismului liberei concurenţe în cadrul căreia se pot separa două perioade: a) perioada de la prima revoluţie industrială şi până la jumătatea secolului al XIX – lea, în care Anglia deţinea monopolul industrial şi comercial la nivel mondial. Rolul capitalului comercial devine tot mai redus, în schimb creşte foarte mult cel al capitalului industrial. Baza comerţului este transferată de la producţia oferită de micii producători de mărfuri către circulaţia produselor oferite de marea industrie. Pe măsură ce puterea sa comercială a crescut, Anglia renunţă la protecţionism şi proclamă liberul schimb, ceea ce îi oferă posibilitatea de a pătrunde uşor pe pieţele altor ţări Prima revoluţie industrială a avut ca urmări dezvoltarea în continuare a pieţei mondiale şi a diviziunii internaţionale a muncii. Acest lucru a fost posibil datorită unei serii de factori: - noile tehnologii au făcut posibilă diversificarea producţiei, marea producţie din agricultură determină apariţia agriculturii comerciale; - marea industrie dezvoltă continuu producţia de mărfuri, ceea ce impune noi pieţe de desfacere, atât la nivel naţional cât şi internaţional;

Page 168: Proiect Inv Rural Geografie Ec

Geografia schimburilor economice internaţionale

160 Proiectul pentru Învăţământul Rural

Apariţia unor noi puteri industriale determină anumite schimbări ale polilor de putere comercială Introducerea unor măsuri protecţioniste duce la apariţia crizelor economice

- creşterea producţiei impune şi sporirea consumului de materii prime, se atrag în circuitele comerciale noi ţări care erau numai cumpărători de produse manufacturate; - dezvoltarea industriei duce la apariţia unor mari centre industriale în care se concentrează o populaţie în continuă creştere, implicând şi o dezvoltare a pieţelor de produse agricole şi de bunuri industriale; - marea producţie determină şi dezvoltarea transporturilor şi a comunicaţiilor , elemente cu rol esenţial în derularea schimburilor comerciale. b) perioada care începe în deceniul şase al secolului al XIX - lea şi se desfăşoară până în deceniul opt al aceluiaşi secol. Principala caracteristică este dezvoltarea deosebită a liberei concurenţe ca urmare a apariţiei unor noi puteri industriale: SUA, Germania, Franţa. Creşte sfera de extindere a pieţei mondiale şi se măreşte capacitatea sa de absorbţie. Se dezvoltă în mod revoluţionar transporturile, îndeosebi feroviare şi maritime. În majoritatea statelor se atenuează protecţionismul şi se adoptă liberul schimb. 3. etapa capitalismului monopolist cunoaşte apariţia şi ascensiunea deosebită a marilor firme, creşterea rolului şi instituirea dominaţiei capitalului financiar. şi în această etapă se disting câteva perioade: a) prima perioadă se încheie la sfârşitul primului război mondial şi marchează încheierea procesului de formare a pieţei mondiale. Apar noi caracteristici : exporturile de capital sunt mai mari decât cele de mărfuri, se desfăşoară o competiţie acerbă pentru acapararea pieţelor de desfacere, a surselor de materii prime, a sferelor de investire a capitalurilor; A doua revoluţie industrială este declanşată în ultimele decenii ale sec. XIX . Sectoarele definitorii pentru aceasta sunt: mecanica ce a generat civilizaţia automobilului, petrolul, electricitatea, sintezele chimice b) perioada interbelică, marcată semnificativ de apariţia U.R.S.S. ; comerţul internaţional este afectat de restrângerea sferei de influenţă a capitalismului şi de crizele economice de supraproducţie (1920/1921, 1929/1933, 1937/1938) ; c) perioada de după al doilea război mondial a fost marcată de unele mutaţii profunde în economia mondială : formarea blocului statelor socialiste, apariţia SUA ca principala putere economică, apariţia unui număr de peste 100 de state pe harta politică a lumii, colapsul comunismului şi dispariţia blocului economic al acestor state (CAER). A treia revoluţie industrială a fost declanşată în anii 70 fiind denumită şi revoluţia ştiinţifico-tehnică. Ramurile economice de avangardă sunt : electronica, robotica. telematica, biotehnologia, industria nucleară

Apariţia Organizaţiei Mondiale a Comerţului. După cel de-al doilea război mondial se realizează paşi importanţi pentru asigurarea stabilităţii relaţiilor economice internaţionale. La Bretton Woods, în SUA, s-au înfiinţat în 1944 Fondul Monetar Internaţional

Page 169: Proiect Inv Rural Geografie Ec

Geografia schimburilor economice internaţionale

şi Banca Mondială, organisme care au importanţă majoră pentru dezvoltarea economiei mondiale. În anul 1947 a fost creat Acordul General pentru Tarife şi Comerţ (GATT) cu scopul de a coordona şi asigura o flexibilitate mai mare relaţiilor economice internaţionale. Un obiectiv important al GATT a fost reducerea protecţiei tarifare la frontiere. Au fost iniţiate opt runde de negocieri comerciale multilaterale care au condus la o scădere progresivă a barierelor tarifare de la aproape 40 % în anul 1947 la mai puţin de 4 % după runda Uruguay, ultima din seria celor opt. Cel mai important rezultat al „Rundei Uruguay“ care a durat şapte ani (1986-1993), a fost apariţia Organizaţiei Mondiale a Comerţului (OMC). Încheierea negocierilor, la care au participat 124 de state, a fost finalizată prin „Declaraţia de la Marrakech (Maroc)“ din aprilie 1994. Această declaraţie afirmă că rezultatele Rundei Uruguay consolidează economia mondială şi vor spori schimburile comerciale având consecinţe în crearea unor noi locuri de muncă şi a creşterii veniturilor pentru toate ţările lumii.

OMC continuă activitatea GATT şi reglementează comerţul mondial Se introduc reglementări privind comerţul cu servicii şi drepturile de proprietate intelectuală

Elementele de bază ale acordului privind crearea OMC sunt legate de acordul pe piaţa internaţională, de comerţul cu servicii, de comerţul agricol, de cel cu produse textile, de tratamentul diferenţiat pentru ţările în curs de dezvoltare şi cele în tranziţie economică. Prevederile actului final de la Marrakech menţionează protecţia pentru patente, copyright, drepturile producătorilor de sunet, protecţia mărcilor de origine şi a mărcilor industriale.

La începutul anului 2005 OMC

Organizaţia Mondială a Comerţului şi-a început activitatea la 1 ianuarie 1995 şi este cadrul instituţional al activităţii sistemului comercial mondial. OMC are un domeniu de cuprindere mai larg faţă de GATT (normele se aplicau numai la mărfuri), incluzând serviciile şi drepturile de proprietate intelectuală.

număra 148 de state Test de autoevaluare 14. 1.

Studierea acestui subcapitol v-a oferit câteva elemente esenţiale pentru a înţelege evoluţia pieţei mondiale. a) Cum au apărut relaţiile economice internaţionale ? b) Care sunt elementele definitorii ale evoluţiei pieţei mondiale ? Comentarii la aceste întrebări sunt inserate la sfârşitul capitolului

Proiectul pentru Învăţământul Rural 161

Page 170: Proiect Inv Rural Geografie Ec

Geografia schimburilor economice internaţionale

162 Proiectul pentru Învăţământul Rural

Reţine!

În subcapitolul parcurs, au fost prezentate sintetic, elementele definitorii ale evoluţiei pieţei mondiale şi importanţa OMC. Modul în care au fost întocmit materialul a avut în vedere : -definirea principalelor concepte, într-un limbaj accesibil; -posibilitatea identificării unor noţiuni de maximă importanţă pentru înţelegerea realităţilor lumii contemporane.

14.2. ZONELE LIBERE Zonele libere au constituit pentru multe state elemente importante ale dezvoltării economice Primele zone libere au avut ca scop depozitarea mărfurilor Există mai multe criterii pentru clasificarea zonelor libere

Zonele libere reprezintă, de regulă, o suprafaţă de teren, limitată de frontiere naturale sau artificiale, situată în apropierea sau în interiorul unei căi de transport (port maritim sau fluvial, aeroport, cale ferată), prin care se tranzitează un volum mare de mărfuri. Zonele libere au ca principal scop captarea investiţiilor străine directe necesare pentru dezvoltarea economică. Primele zone libere au apărut în porturi încă din secolul al XVI-lea în Italia (Toscana, Livorno), apoi în Asia de Sud-Est (Singapore, Bangkok) având ca principal scop depozitarea mărfurilor. Mai târziu, în cadrul zonelor libere s-au introdus şi alte operaţiuni pentru mărfuri: reexportarea acestora, sortarea, ambalarea iar în ultimul timp prelucrarea din care rezultă alte mărfuri destinate exportului. Cele mai multe zone libere sunt prezente în zonele litorale, mai ales acolo unde există o cerere mare pentru anumite mărfuri, scutirea de taxe vamale compensând o putere de cumpărare mai redusă. În ţările dezvoltate şi în unele ţări cu o creştere economică rapidă (China), zonele libere au constituit factori potenţiali pentru apariţia unor concentrări industriale. Zonele libere pot fi clasificate în funcţie de localizarea geografică (porturi, regiuni litorale, regiuni interioare), de operaţiunile desfăşurate (zone comerciale orientate spre export sau spre import, zone industriale). Conform ONUDI (Organizaţia Naţiunilor Unite pentru Dezvoltarea Industriei), zonele libere sunt de următoarele tipuri: - zone portuare scutite de impozite, prezente pe insule, axate pe operaţii simple, înfiinţate de STN (societăţi transnaţionale) ; - zone libere de depozitare, prezente în porturi şi în apropierea graniţelor; - zone libere de frontieră, situate între două ţări cu nivele diferite de dezvoltare, unde se desfăşoară mai ales activităţi industriale; - zone libere comerciale- principalul scop este aprovizionarea cu mărfuri din import; - zone libere industriale de export, în care se realizează anumite produse destinate exportului. Zonele libere industriale, în concepţia UNCTAD (Conferinţa ONU pentru Comerţ şi Dezvoltare), reprezintă o zonă geografică care beneficiază de privilegii vamale şi unde activitatea principală este prelucrarea mărfurilor în vederea exporturilor. Acest tip reprezintă o evoluţie a zonelor libere tradiţionale în care activitatea principală o constituia depozitarea sau comerţul.

Page 171: Proiect Inv Rural Geografie Ec

Geografia schimburilor economice internaţionale

Proiectul pentru Învăţământul Rural 163

Cele mai importante sunt zonele libere industriale (prelucrătoare pentru export) În funcţie de legislaţia fiecărui stat zonele prelucrătoare pentru export cunosc o mare varietate Distribuţia geografică este dominată de Asia

Conceptul de zonă prelucrătoare pentru export semnifică o enclavă teritorială în care firmele străine, beneficiare de privilegii speciale, produc bunuri industriale pentru export. În evoluţia acestora s-au remarcat câteva elemente:

a) în unele situaţii privilegiile zonei au fost extinse şi în alte întreprinderi, locale sau deţinute de străini, care funcţionează în alte părţi ale teritoriului de stat, în ideea că aceste avantaje ar avea aceleaşi efecte pozitive asupra exporturilor sau creării de locuri de muncă; b) multe zone prelucrătoare pentru export au achiziţionat funcţii prelucrătoare de import, operând aproape exclusiv pentru piaţa internă Acest lucru este prezent mai ales în America de Sud, datorită unor condiţii reale ca: dificultatea tehnică de a controla contrabanda din zonă spre ţara gazdă, presiunile consumatorilor locali care doresc acces la mărfurile, superioare calitativ, produse în zonă ; c) se constată instalarea întreprinderilor interne în zonele prelucrătore pentru export, iar în unele ţări participarea locală, cel puţin prin societăţi mixte, este obligatorie. Aceasta se datorează presiunilor politice în ideea că avantajele economice acordate investitorilor străini pot să reprezinte o discriminare împotriva întreprinderilor locale; d) în unele situaţii zona prelucrătoare de export este un teritoriu mult mai extins faţă de o enclavă, căpătând denumirea de zonă economică specială, situaţie specifică Chinei. e) tendinţa actuală este de a se transforma zonele prelucrătoare de export în zone orientate spre servicii. Această evoluţie reflectă importanţa crescândă a sectorului servicii în activităţile economice, datorită, îndeosebi, impactului telecomunicaţiilor. Prima zonă liberă cu caracter industrial a apărut în Irlanda, în 1959, prin crearea zonei libere de export Shannon. India a creat prima zonă liberă industrială din ţările în curs de dezvoltare (Kandla, în 1965). În anul 1970 existau numai 8 zone libere industriale în ţările în curs de dezvoltare, în 1980 erau 55 de zone libere industriale în 30 de ţări iar în prezent acestea sunt prezente în 60 de ţări în curs de dezvoltare. Asia deţine 50 % din numărul total, 80 de zone libere industriale sunt în America Latină, iar 20 în Africa.

Zonele off - shore reprezintă o variantă a zonelor economice libere fiind orientate spre export, parcuri industriale sau tehnologice. Activităţile off-shore sunt considerate ca orice activitate comercială legală a persoanelor juridice şi fizice străine pe teritoriul ţării unde au fost înregistrate cu un regim valutar, vamal, fiscal şi administrativ preferenţial. Aceste zone sunt prezente îndeosebi pe teritoriile statelor mici, care pentru a obţine profituri acordă facilităţi fiscale investitorilor străini cu condiţia ca aceştia să nu practice nici o activitate pe teritoriul respectiv. Ele sunt create numai pentru investitorii străini, antreprenorii naţionali fiind obligaţi să plătească toate impozitele şi taxele către stat.

Page 172: Proiect Inv Rural Geografie Ec

Geografia schimburilor economice internaţionale

Teritorii off-shore sunt: Insulele Antile, Bahamas, Cayman, Man, Barbados, Samoa de Vest, Irlanda, Liberia,Cipru, Malta, Liban, Liechtenstein, Panama, Singapore, Elveţia, Hong Kong ş. a.

Statele mici obţin venituri importante în urma activităţilor off-shore

Companiile off-shore sunt foarte numeroase (peste câteva milioane) pentru că mulţi investitori preferă, pe căi legale să se eschiveze de la plata impozitelor sau să devină ,,străini” în ţara lor de origine.

164 Proiectul pentru Învăţământul Rural

Reţine !

În subcapitolul parcurs au fost prezentate sintetic, elementele esenţiale referitoare la zonele libere. Modul în care a fost structurat materialul a avut în vedere :

Test de autoevaluare 14. 2. Studierea acestui subcapitol v-a oferit câteva elemente esenţiale pentru a înţelege importanţa zonelor libere a) Care sunt criteriile care stau la baza stabilirii tipologiei zonelor libere ? b) Identificaţi rolul zonelor prelucrătoare pentru export în dezvoltarea economică a unui stat. Comentarii la aceste întrebări sunt inserate la sfârşitul capitolului.

- definirea principalelor concepte privind zonele libere; - cunoaşterea tipologiei şi importanţei acestor elemente ale

comerţului mondial. 14. 3. BURSELE DE MĂRFURI

Bursele de mărfuri reprezintă un element structural de importanţă deosebită pentru comerţul mondial. Până în secolul al XVII-lea, principalele locuri de practicare a comerţului au fost târgurile organizate iniţial de comercianţii ambulanţi. Primele reglementări stabileau locurile de vânzare în funcţie de tipul de marfă oferit, introducându-se şi interdicţia desfăşurării schimburilor în afara acestor târguri în scopul de a preveni speculaţii ale preţurilor. Creşterea numărului de tranzacţii a impus constituirea unor asociaţii de comerţ care reprezentau interesele unei noi clase sociale.

Bursele se mărfuri au o mare importanţă în tranzacţiile de pe piaţa mondială

Termenul de „bursă“ semnifică o instituţie a economiei de piaţă. Denumirea se pare că vine din Belgia, unde o familie de hangii - Van der Boursen - a înfiinţat în secolul al XIII-lea, în oraşul Bruges, un loc de întâlnire unde se negociau metale preţioase şi diferite mărfuri. În timp, locurile de întâlnire ale comercianţilor au primit numele de bursă.

Page 173: Proiect Inv Rural Geografie Ec

Geografia schimburilor economice internaţionale

Bursele reprezintă locuri de concentrare a cererii şi ofertei pentru mărfuri şi hârtii de valoare. Bursele de mărfuri tranzacţionează bunuri care se individualizează prin anumit caracteristici (greutate, volum, grad de prelucrare). Ele sunt pieţe reprezentative având un important rol în dinamizarea comerţului internaţional. Funcţionarea permanentă asigură continuitatea tranzacţiilor comerciale şi a proceselor economice.

Ele asigură continuitatea comerţului mondial şi contribuie la eliminarea speculei în situaţii de criză

Prima bursă de mărfuri a fost cea din Anvers, înfiinţată în 1531, unde se încheiau tranzacţii cu mărfuri aduse din coloniile belgiene. În anul 1554 se înfiinţează o bursă în Londra care după 1773 se va profila numai pe schimburi financiare. În secolul al XVII-lea, în Franţa apar bursele din Lyon, Toulouse, Rouen, Montpellier. Urmează în secolul al XVIII-lea bursele din Viena (1761), New York (1792), Bruxelles (1799).

Proiectul pentru Învăţământul Rural 165

a metale preţioase.

le).

Bursele moderne au apărut odată cu introducerea livrărilor de mărfuri „la termen“, proces desfăşurat pentru prima oară la Chicago, în 1865. Acest gen de comerţ s-a extins apoi în New York, Londra, Berlin. În anul 1880 doar grâul, porumbul, ovăzul, bumbacul făceau obiectul tranzacţiilor la termen. În timp, gama produselor comercializate astfel s-a extins la materii prime industriale, iar după 1971 şi l

Tranzacţiile pe diferite termene au fost posibile datorită apariţiei burselor moderne

Principalele burse de mărfuri au următoarea repartiţie geografică: - în America de Nord cele mai importante burse sunt Chicago (cereale, carne), New York (cacao, cafea, zahăr, bumbac), New Orleans (orez), Minneapolis (floarea soarelui), Winnipeg (grâu). - în Europa se remarcă bursele de la Londra (metale preţioase, metale feroase şi neferoase, produse petroliere), Paris (zahăr, cafea, cacao), Amsterdam (cartofi), Rotterdam (petrol, uleiuri comestibile).

- în Asia menţionăm bursele de la Kuala Lumpur (cauciuc natural), Bangkok (orez), Tokyo (cereale, zahăr), Nagoya (bumbac).

- în America de Sud sunt cunoscute bursele de la Santos, Sao Paulo, Rio de Janeiro, iar în Oceania cea mai importantă bursă este cea de la Sydney (aur, cerea

Există burse reprezentative pentru diferite mărfuri

Test de autoevaluare 14. 3. Studierea acestui subcapitol v-a oferit câteva elemente importanţa burselor de mărfuri în schimburilor economice.

a) Încercaţi să realizaţi corelaţii între repartiţia principalelor burse de mărfuri şi nivelul general de dezvoltare economică, zone de producţie agricolă etc.

Comentarii la aceste probleme sunt inserate la sfârşitul capitolului

Page 174: Proiect Inv Rural Geografie Ec

Geografia schimburilor economice internaţionale

166 Proiectul pentru Învăţământul Rural

Reţine ! Subcapitolul parcurs oferă o imagine generală asupra evoluţiei, rolului şi repartiţiei geografice a burselor de mărfuri.

14. 4. ORGANIZAŢII COMERCIALE REGIONALE Apariţia unor relaţii economice preferenţiale între statele unor anumite regiuni a condus la individualizarea conceptului de integrare economică Sunt recunoscute mai multe etape ale procesului de integrare, cu diferite forme de acorduri comerciale

Dezvoltarea în ultimele decenii a blocurilor economice regionale i-a determinat pe oamenii de ştiinţă pună în discuţie contradicţia sau legătura strânsă dintre procesul de globalizare şi individualizarea zonelor de integrare economică. Contradicţiile sunt legate de temerile că accentuarea legăturilor economice, sociale şi politice se va face la nivelul acestor blocuri în defavoarea celor la nivel global. Rolul acestor organizaţii este de a dinamiza schimburile economice, cu avantaje reciproce, având ca scop creşterea economică. Considerăm că între procesul de globalizare şi cel de integrare este doar o diferenţă de scară; globalizarea urmărind, în linii generale, aceleaşi etape ca şi integrarea la nivel regional (conform principiului complementarităţii). Se disting trei etape ale integrării: economică, politică şi socială.

Integrarea economică este un proces complex de dezvoltare a economiilor naţionale, apărut după 1950, care presupune o dezvoltare a interdependenţelor dintre state, fiind determinat de un complex de factori, între care un rol deosebit îl are revoluţia tehnico-ştiinţifică contemporană. După gradul de integrare se disting următoarele faze ale integrări economice (cu mai multe faze în funcţie de gradul de integrare, determinat, la rândul său, de capacitatea de a adopta suplimentar unele politici economice ale grupului care se impun cu prioritate în raport cu politicile naţionale): acordurile de comerţ preferenţial, zonele de liber schimb, uniunea vamală, piaţa comună, uniunea economică şi financiară. Acordurile de comerţ preferenţial. Prin aceste înţelegeri se stabilesc tarife reduse în raport de cele practicate faţă de terţi. Cel mai important exemplu pentru această fază de integrare este Asociaţia Statelor din Sud-Estul Asiei (ASEAN). Zonele de liber schimb. În această fază se elimină total barierele vamale dintre statele membre, permiţându-se politici independente ale membrilor faţă de terţi. Cele mai importante zone economice de liber schimb sunt: Spaţiul Economic European (format din cele 12 state membre ale Comunităţii Europene şi cele 7 state ce formau AELS), Asociaţia Europeană a Liberului Schimb, Asociaţia Integrării Latino-Americane, Acordul de Comerţ Liber al Americii de Nord, Acordul de Liber Schimb SUA-Canada, Acordul de Liber Schimb SUA-Israel, Acordul de Liber Schimb al Ţărilor Central Europene. Uniunea vamală. Este o fază superioară de integrare în care partenerii acceptă uniformizarea politicilor lor comerciale faţă de terţi. Adoptarea acestei politici contribuie la eliminarea unor fenomene distorsionate de tipul pseudotransferurilor de produse

Page 175: Proiect Inv Rural Geografie Ec

Geografia schimburilor economice internaţionale

Proiectul pentru Învăţământul Rural 167

Prin aspectele sale, integrarea economică conduce la apariţia unor blocuri comerciale regionale Uniunea Europeană are o politică în domeniul comercial care intră adeseori în contradicţie cu cea a S.U.A. În prezent, 25 de state europene compun UE

intraregionale, destinate ocolirii barierelor comerciale mai pronunţate în anumite ţări decât în altele aparţinând aceluiaşi grup. Reprezentative pentru această fază a integrării sunt: Benelux (Belgia, Olanda, Luxemburg), Comunitatea Africii de Est ( Kenia, Tanzania şi Uganda).

Piaţa comună. În această fază are loc dezvoltarea liberului schimb la nivelul tuturor factorilor de producţie (forţă de muncă şi capital) precum şi al tuturor categoriilor de produse (bunuri fizice şi servicii). Se disting pentru acest stadiu de integrare: Piaţa Comună a Americii Centrale, Comunitatea Economică Europeană (ce 12 state, până la transformarea în Uniunea Europeană), Uniunea Mahgreb, Mercosur. Uniunea economică şi monetară. Este faza superioară ce presupune armonizarea legislaţiei între ţările membre precum şi utilizarea unei monede unice. Prin Tratatul de la Maastricht (1991) Comunitatea Economică Europeană s-a propus trecerea către această fază superioară a integrării. Integrarea economică semnifică crearea unui spaţiu economic comun, libera circulaţie a capitalurilor, mărfurilor, serviciilor şi persoanelor, adaptarea unei politici comune în domeniul industriei, agriculturii, serviciilor şi în domeniul social. În acelaşi timp, procesul de integrare conduce la o diviziune a muncii, la o specializare intra şi internaţională, fiind de fapt un ansamblu de acţiuni prin care diferite state constituie un grup sau un bloc comercial regional.

Principalele regiuni de integrare economică Uniunea Europeană (UE) Nucleul acestei organizaţii a fost format în 1951 prin înfiinţarea Comunităţii Economice a Cărbunelui şi Oţelului (CECO) de către 6 state: Franţa, R.F.Germania, Italia, Olanda, Belgia, Luxemburg. În 1957, la Roma se semnează tratatul prin care CECO se transformă în Comunitatea Economică Europeană (CEE). În 1973 celor 6 state li se alătură Marea Britanie, Irlanda, Danemarca. În 1979 se înfiinţează sistemul monetar european şi se introduce moneda unică europeană (ECU). În anii ulteriori noi state aderă la CEE. Astfel, în 1981 Grecia şi în 1986 Spania şi Portugalia. În 1995, în UE (noua formă) intră Austria, Finlanda, Suedia. Numărul statelor ajunge la 15. Norvegia a hotărât prin referendum să nu adere la UE. Denumirea de UE a intrat în vigoare la 1 noiembrie 1993, cu o întârziere de zece luni faţă de ce s-a stabilit la Maastricht (decembrie 1991) Întârzierea s-a datorat ratificării greoaie de către parlamentele celor 12 state componente la acea vreme. Principalele prevederi ale acestui tratat din care rezidă şi importanţa sa majoră sunt următoarele: crearea Uniunii Economice şi Monetare, crearea Marii Pieţe Europene, crearea Uniunii Politice, creşterea rolului Parlamentului European, cetăţenia comună.

Page 176: Proiect Inv Rural Geografie Ec

Geografia schimburilor economice internaţionale

168 Proiectul pentru Învăţământul Rural

În contextul intrării multor state din AELS şi CEFTA în UE, rolul acestor organizaţii s-a diminuat Faţă de intenţiile iniţiale, CEMN a reuşit să realizeze puţine lucruri

Cea mai importantă dintre aceste prevederi, crearea Uniunii Economice şi Monetare are ca prim pas introducerea monedei unice - EURO - la 1 ianuarie 1999. La 1mai 2004 UE primeşte alte 10 state: Cehia, Slovacia, Polonia, Ungaria, Slovenia, Estonia, Letonia, Lituania, Malta, Cipru. O serie de state posedă statutul de state asociate la UE: Turcia, sau mai noi: România, Bulgaria, Croaţia . Asociaţia Economică a Liberului Schimb (AELS) Această organizaţie a fost creată în 1960 din iniţiativa Marii Britanii ca o replică la CEE (Franţa se opusese aderării Marii Britanii la CEE) şi a fost formată iniţial din Marea Britanie, Irlanda, Danemarca, Islanda, Norvegia, Suedia, Finlanda, Austria, Elveţia, Liechtenstein. Ulterior unele ţări au aderat la UE. În mai 1992 CEE şi AELS semnează un acord privind crearea Spaţiului Economic European (SEE). În prezent SEE numără 380 milioane de locuitori şi deţine 40% din comerţul mondial.

Acordul de Liber Schimb al Europei Centrale (CEFTA) Iniţial a fost creată Trilaterala de la Vişegrad alcătuită de Polonia, Ungaria, Cehoslovacia în februarie 1990, iar ulterior, ca urmare a Declaraţiei de la Cracovia (octombrie 1991) s-a căzut de acord în privinţa creării unei zone de liber schimb în conformitate cu prevederile GATT până la 1 ianuarie 2001. În anul 1994 a fost acceptată şi Slovenia ca membru cu drepturi depline. Iniţial România a fost refuzată la această înţelegere, dar după îndelungate negocieri, cele 5 state (număr rezultat din împărţirea Cehoslovaciei) au hotărât şi primirea României - 1 iulie 1997, iar ulterior şi a Bulgariei. Dintre prevederile mai importante ale acestui acord trebuiesc amintite o serie de reduceri ale taxelor vamale la mai multe categorii de produse industriale şi agricole. Cooperarea Economică a Mării Negre (CEMN) A fost înfiinţată prin declaraţia semnată în iunie 1992 la Istambul de către statele riverane Mării Negre: Turcia, Bulgaria, România, Rusia, Ucraina, Georgia precum şi de alte ţări: Grecia, Rep. Moldova, Armenia, Azerbaidjan, Albania. CEMN reprezintă o structură regională cu rolul de a pune în valoare potenţialul economic, resursele umane (250 milioane locuitori), situarea geopolitică. Un obiectiv de primă importanţă pentru această organizaţie îl reprezintă transportul gazelor naturale şi al petrolului dinspre Mare Caspică spre Europa Occidentală, element de maximă importanţă deosebită şi pentru România. Principalele atuuri de care dispune ţara noastră sunt: un grad mare de siguranţă, existenţa unor disponibilităţi de prelucrare, capacitatea sporită a portului Constanţa, facilitarea legăturii cu Marea Nordului prin intermediul Dunării. Energia constituie, de altfel una din principalele preocupări în cadrul acestei regiuni de integrare. Se caută noi strategii şi politici, criterii şi priorităţi în scopul conectării reţelelor din regiune pentru crearea unui sistem regional.

Page 177: Proiect Inv Rural Geografie Ec

Geografia schimburilor economice internaţionale

Proiectul pentru Învăţământul Rural 169

Intrarea Mexicului în NAFTA a permis societăţilor europene prezente aici să pătrundă mult mai uşor pe pieţele S.U.A. şi Canadei MERCOSUR a semnat un acord de colaborare cu UE. Există intenţia S.U.A. de a realiza o piaţă comună a Americii

De asemenea, transporturile reprezintă un domeniu de primă cooperare, avându-se în vedere realizarea unor coridoare de transport către Asia Centrală şi Orientul Mijlociu. Comitetul pentru transport a acordat o atenţie deosebită unor proiecte: coridorul nr. 7, nr. 8, sau coridorul Marea Neagră - Rusia Centrală - Marea Azov. O mare importanţă este acordată problemei dezvoltării oportunităţilor de investiţii pentru dezvoltarea industriei şi a comerţului. Acordul de Liber Schimb Nord American (NAFTA) Acest acord a fost iniţiat în 1989 între S.U.A. şi Canada, ulterior a aderat şi Mexicul care într-o primă fază a întâmpinat dificultăţi din partea S.U.A. Începând cu decembrie 1992 acordul a fost ratificat de cele trei ţări şi a intrat în vigoare la 1 ianuarie 1994. NAFTA - această piaţă comună de circa 360 milioane locuitori - este considerată în prezent a doua regiune de integrare, ca potenţial , după Uniunea Europeană. Acest bloc reuneşte două ţări cu venituri pe locuitor foarte mari – S.U.A. şi Canada şi o ţară în curs de dezvoltare – Mexic având loc astfel o deplasare a procesului de integrare şi pe axa Nord-Sud. Acordul conţine numeroase prevederi privind comerţul reciproc cu servicii, telecomunicaţii, fluxurile de capital, politicile comune în domeniul concurenţei şi drepturilor de proprietate intelectuală, dar nu conţine nici-o înţelegere în domeniul politicilor macroeconomice. Pentru viitor, într-o perioadă de 15 ani, se prevede o eliminare a tuturor barierelor vamale dintre S.U.A., Canada şi Mexic şi crearea unei pieţe unice. Piaţa Comună a Sudului (MERCOSUR) În anul 1986 Argentina şi Brazilia au semnat un acord de cooperare care a reprezentat punctul de plecare pentru crearea acestei regiuni de integrare, iar în 1990, la Buenos Aires a fost încheiată o înţelegere prin care se prevedea crearea unei uniuni vamale până în 1994. Acest lucru a făcut ca şi Paraguay şi Uruguay să fie interesate, astfel că, în 1991 este semnat, la Asuncion, tratatul de înfiinţare a MERCOSUR, prin care se prevedea crearea unei uniuni vamale până în 1995, astfel că este, începând cu 1 ianuarie 1995, prima zonă de liber schimb şi de uniune vamală din America Latină şi cea de-a patra în lume ca importanţă după UE, NAFTA şi ASEAN. La mijlocul anului 1995 Bolivia şi Chile au încheiat înţelegeri prin care au obţinut statutul de membru asociat. Produsul intern brut este de circa o jumătate din cel total al Americii Latine, potenţialul de dezvoltare este de asemenea foarte mare - 12 mil.km2 şi 200 mil. consumatori.

Forumul de Cooperare Eeconomică Asia-Pacific (APEC) Această organizaţie a luat naştere dintr-o iniţiativă a S.U.A. ca o formă de avertizare a UE, că îşi poate găsi oricând aliaţi în Asia, reprezentând cel mai important proiect de integrare din lume. APEC a luat fiinţă în 1989, cu ocazia Conferinţei ministeriale de la Canberra, unde au participat 12 state din zona Asia-Pacific:

Page 178: Proiect Inv Rural Geografie Ec

Geografia schimburilor economice internaţionale

Australia, Brunei, Canada, Corea de Sud, Filipine, Indonezia, Japonia, Malaysia, Singapore, S.U.A., Thailanda şi Noua Zeelandă. În anul 1991 au mai fost primite Republica Populară Chineză, Hong-Kong China, Taiwan, din 1993 numărul membrilor a crescut la 17 prin aderarea Mexicului şi a statului Papua-Noua Guinee, iar în 1994 Chile măreşte numărul la 18. Reuniunea de la Vancover (1997) a hotărât primirea a trei noi state: Federaţia Rusă, Peru şi Vietnam. Condiţiile pe care trebuie să le îndeplinească un stat ce doreşte să facă parte din APEC: să fie din această regiune, să aibă relaţii economice cu membrii APEC să accepte obiectivele unei zone libere de comerţ şi o liberă circulaţie a investiţiilor.

Este prima organizaţie comercială care include Japonia. Prin acceptarea Chinei şi a Rusiei APEC a căpătat dimensiuni excepţionale

Întâlnirea de la Bogor (Indonezia), din 1994, a stabilit principalele obiective ale acestui forum de cooperare:

- liberalizarea comerţului şi a investiţiilor în zona Asia-Pacific până în anul 2010 de către statele avansate (S.U.A., Japonia, Canada, Australia, Noua Zeelandă) şi până în 2020 de ţările în curs de dezvoltare;

- extinderea şi accelerarea programelor APEC de facilitare a schimburilor comerciale;

Asociaţia Naţiunilor din Asia de Sud-Est (ASEAN) Este o organizaţie creată la Bangkok la 8 august 1967, în timpul

desfăşurării războiului din Vietnam, având ca scop regruparea ţărilor din regiune în faţa ameninţării comuniste. Statele fondatoare sunt: Indonezia, Malaysia, Filipine, Singapore şi Thailanda. În anul 1984 aderă şi Brunei, urmat în 1995 de către Vietnam. Ulterior au mai fost primite şi Myanmar, Laos şi Cambodgia Obiectivul major al acestei organizaţii este de a se transforma într-o zonă de liber schimb – Asian Free Trade Area până în anul 2008.

ASEAN este considerată a patra organizaţie de integrare economică

170 Proiectul pentru Învăţământul Rural

Test de autoevaluare 14. 4. Studierea acestui subcapitol v-a oferit câteva elemente importanţa organizaţiilor comerciale regionale. a) Încercaţi să surprindeţi elementele principale care au impus apariţia acestor organizaţii b) Care este rolul acestor zone în dezvoltarea economică la nivel continental ? Comentarii la aceste probleme sunt inserate la sfârşitul capitolului.

Page 179: Proiect Inv Rural Geografie Ec

Geografia schimburilor economice internaţionale

Proiectul pentru Învăţământul Rural 171

Reţine ! Subcapitolul parcurs realizează o imagine de ansamblu asupra unor regiuni care au stabilit anumite acorduri pentru liberalizarea schimburilor comerciale, fiind astăzi în diferite stadii de evoluţie.

RĂSPUNSURI ŞI COMENTARII LA ÎNTREBĂRILE DIN TESTELE DE AUTOEVALUARE

Testul de autoevaluare 14.1. a)Apariţia pieţei mondiale a fost generată de o multitudine de factori: surplusul de produse, marile descoperiri geografice, revoluţiile industriale, diviziunea internaţională a muncii ş.a. b) Elementele definitorii ale evoluţiei pieţei mondiale caracteristicile etapelor de dezvoltare pe care le-a cunoscut Testul de autoevaluare 14.2. a) Criteriile cele mai utilizate sunt: poziţia geografică şi natura operaţiunilor care se desfăşoară b) Zonele libere atrag investiţii străine directe, creează locuri de muncă, se dezvoltă activităţi economice pe orizontală Testul de evaluare 14.3 a) Bursele de mărfuri sunt localizate, de obicei, în principalele regiuni de producţie pentru materii prime de origine agricolă şi în marile metropole pentru metale preţioase, metale neferoase, produse agricole. Testul de evaluare 14.4 a) Apariţia organizaţiilor comerciale regionale a avut la bază nevoia unei grupări de state de a întreţine relaţii comerciale reciproc avantajoase, de a armoniza politicile din domeniul comercial, de a înlătura protecţionismul b) Se poate constata că Uniunea Europeană are un rol dominant în economia Europei, MERCOSUR reprezintă 50% din PIB-ul Americii de Sud, majoritatea statelor din ASEAN au ritmuri mari de dezvoltare economică (tigrii asiatici) etc.

LUCRAREA DE VERIFICARE NR . 14

Lucrarea de verificare solicitată implică cunoaşterea problemelor referitoare la schimburile economice internaţionale. Răspunsurile la întrebări vor fi transmise prin poştă tutorelui pentru comentarii, corectare şi evaluare. Pe prima pagină a lucrării se vor scrie următoarele : -titulatura acestui curs -numărul lucrării de verificare -numele şi prenumele cursantului (acestea se vor menţiona pe fiecare pagină) -adresa cursantului Fiecare răspuns va trebui să fie clar exprimat şi să nu depăşească 250 de cuvinte. Pentru uşurinţa corectării lăsaţi o margine de circa 5 cm, precum şi o distanţă similară între răspunsuri. Menţionaţi totodată, specializarea universitară absolvită, anul absolvirii, şcoala unde activaţi şi poziţia în cadrul corpului profesoral. Care erau aşteptările dumneavoastră de la acest curs?

Page 180: Proiect Inv Rural Geografie Ec

Geografia schimburilor economice internaţionale

172 Proiectul pentru Învăţământul Rural

Problemele la care trebuie să răspundeţi sunt următoarele : 1) Încercaţi să comparaţi etapele dezvoltării pieţei mondiale, căutând să identificaţi asemănări şi deosebiri. 2) Explicaţi rolul OMC în desfăşurarea schimburilor economice internaţionale. 3) În contextul intrării României în Uniunea Europeană care va fi viitorul zonelor libere din ţara noastră ? 4) Analizaţi rolul burselor de mărfuri în derularea tranzacţiilor comerciale. 5) Cum vedeţi viitorul Cooperării Economice de la Marea Neagră ? Argumentaţi răspunsul. În evaluarea răspunsurilor fiecare problemă va fi notată cu maximum 10 puncte, iar nota finală va reprezenta media aritmetică a notărilor parţiale.

Bibliografie minimală

Bari I., (2001), Globalizare şi probleme globale, Edit. Economică, Bucureşti Caraiani Gh., Cazacu C., (1995), Zonele libere, Edit. Economică, Bucureşti Dobrescu E. (2001), Integrarea economică, Edit All Beck, Bucureşti Erdeli G.,Braghină C., Frăsineanu D., (2000), Geografie economică mondială, Edit. Fundaţiei România de Mâine, Bucureşti Gamblin A.,(2004), Economia Lumii -2004, Edit. Ştiinţelor Sociale şi Politice, Bucureşti Negoescu B.,Vlăsceanu Gh., (2001) Geografie economică. Resursele Terrei, Edit. Meteora Press. Bucureşti Velcea I., Ungureanu Al., (1993), Geografia economică a lumii contemporane, Edit. Şansa SRL, Bucureşti Sută., N., Sută- Selejan Sultana, (1997), Istoria comer]ului mondial şi a politicii comerciale, Edit. All, Bucure[ti. * * * (2004), Handbook of International Trade and Development Statistics, U.N., New York.

Page 181: Proiect Inv Rural Geografie Ec

Bibliografie minimală

Proiectul pentru Învăţământul Rural 173

Bibliografie minimală

Bari I., (2001), Globalizare şi probleme globale, Edit. Economică, Bucureşti Bran Florina, Simion Tamara, Ioan Ildiko, (2000), Geografia economică mondială, Edit. Economică, Bucureşti Braghină C., Zamfir Daniela., (2000), Aspecte privind evoluţia recentă a siderurgiei mondiale, Terra, nr 1, Societatea de Geografie din România, Bucureşti Braghină C., (2005), Energia geotermică. Prezent şi perspective, Terra, XXXII – XXXIV, Societatea de Geografie din România, Bucureşti Brown L., (2004), Eco-economia, Edit, Tehnică, Bucureşti Braudel F., 1987, Timpul lumii, Edit. Meridiane, Bucureşti Caraiani Gh., Cazacu C., (1995), Zonele libere, Edit. Economică, Bucureşti Dobrescu E. (2001), Integrarea economică, Edit All Beck, Bucureşti Erdeli G., Braghină C., Frăsineanu D., (2000), Geografie economică mondială, Edit. Fundaţiei România de Mâine, Bucureşti Gamblin A., (2004), Economia Lumii - 2004, Edit. Ştiinţelor Sociale şi Politice, Bucureşti Iaţu C., Muntele I., (2002), Geografia economică, Edit. Economică, Bucureşti Lupei N., (1986), Zestrea energetică a lumii, Albatros, Bucureşti, 1986 Matei H.,.Neguţ. S, Nicolae I., (2003), Enciclopedia statelor lumii, Ed. a 9-a, Meronia, Bucureşti Muntele I., (2000), Geografia agriculturii, Edit.Univ.”Al.I.Cuza”, Iaşi Negoescu B., Vlăsceanu Gh., (2001), Geografie economică. Resursele Terrei, Edit. Meteora Press. Bucureşti Neguţ S., (coord.), 2002, Geografia economică mondială, Edit. Ştiinţifică, Bucureşti Matei H.,.Neguţ. S, Nicolae I., (2003), Enciclopedia statelor lumii, Ediţia a 9-a, Meronia, Bucureşti Muntele I., (2000), Geografia agriculturii, Edit.Univ.”Al.I.Cuza”, Iaşi Raboca N., (1994), Agricultura mondială, Sarmis, Cluj-Napoca Sută., N., Sută- Selejan Sultana, (1997), Istoria comerţului mondial şi a politicii comerciale, Edit. All, Bucureşti. Velcea I., Ungureanu Al., (1993), Geografia economică a lumii contemporane, Edit. Şansa SRL, Bucureşti Vlăsceanu Gh., Negoescu B., (2005)., Geografia transporturilor, Edit. Meteora Press. Bucureşti Wallerstein I., 1991-1993, Sistemul mondial, vol I-IV, Edit. Meridiane, Bucureşti *** (2000 - 2004), Review of maritime transport, UNCTAD, Geneva *** (2000 - 2004), Coal Information, International, Energy Agency, Paris *** (2000 - 2004), International Energy Outlook, Energy Information Administration, Washington *** (2000-2004), The Steel Market, U. N. New York *** (2004), BP Statistical Review of World Energy, London “** (2004), Handbook of International Trade and Development Statistics, U.N., New York