UNIVERSITATEA”STEFAN CEL MARE’’-SUCEAVA

Tema : Politica de dividend

Specializarea:ADMINISTRAREA AFACERILOR

Anul: II ,ID

Politica de dividend- instrument de informare

Întreprinderea îşi desfăşoară activitatea într-un mediu din ce în ce mai complex, astfel încât conducerea prin finanţe a unei întreprinderi vine în sprijinul fundamentării politicii financiare la nivel microeconomic, concretizându-se într-o multitudine de decizii financiare, cu impact asupra performanţelor sale financiare. Deciziile financiare ale întreprinderii sunt luate şi aplicate într-o multitudine de situaţii,ceea ce implică o varietate de decizii financiare, care pot fi grupate după mai multe criterii. Astfel, după natura activităţilor care generează fluxuri financiare, deciziile financiare sunt de trei tipuri1:

• decizii de investiţii, cu influenţă directă asupra structurii activelor întreprinderii, deci asupra gradului lor de lichiditate;

• decizii de finanţare care determină structura pasivului şi exercită modificări în gradul de exigibilitate al pasivelor şi în costul capitalului;

• decizii de repartizare a profitului care influenţează modalităţile de repartizare a dividendelor, exercitând implicaţii directe asupra investiţiilor şi autofinanţării întreprinderii.

În acest context, teoria financiară modernă reţine la nivelul întreprinderii trei mari categorii de politici2 considerate interdependente şi care generează deciziile financiare corespunzătoare,după cum urmează:

• decizii de investiţii (alegerea între investitţii interne şi/sau externe);

• decizii de finanţare (alegerea între surse proprii şi/sau împrumutate);

• decizii de dividende (opţiunea între distribuire şi/sau reinvestire).1

Teoria financiară consideră politica de dividend drept un teren de studiu interesant datorită situaţiilor problematice pe care acestea le oferă cercetării ştiinţifice. În condiţiile unui mediu economic caracterizat printr-o relativă simplitate, prin acest termen se definea modul de repartizare pe destinaţii a profitului net, pentru dividende sau pentru reinvestire. Odată cu dezvoltarea mediului economic, apare managementul financiar care-şi propune să răspundă la noi întrebări legate de modul de decizie; ce tip de dividende să se distribuie - fie ordinare, fie 1 Onofrei, M., Management financiar, suport de curs, specializarea Finanţe-Bănci, ID, Iaşi, 2005, p. 13

speciale; dacă să se conteze mai mult de creşterile de curs bursier decât de plăţile sub forma dividendelor sau cum să se armonizeze punctele de vedere ale diferiţilor investitori.Evoluţia studiilor cu privire la politica de dividend a dus la o bună coordonare a parţii financiare a societăţilor comerciale, aceast referindu-se şi la o bună corelare a distribuţiei dividendelor în funcţie de ceea ce este mai important pentru societate. Astel pentru a ajunge pe un loc de top pe piaţă trebuie să-şi facă acţionarii fideli şi să-i păstreze pentru a nu întâmpina dificultăţi în drumul spre podium.

Dividendul reprezintă remuneraţia cuvenită unei acţiuni în decurs de un an şi este de asemenea o formă de paticipare a acţionarilor la împărţirea profitului societăţii comerciale pe acţiuni. Orice deţinător de acţiuni are dreptul de a primi dividende din partea societăţii, dar societatea este autorizată să repartizeze dividende cu respectarea a două condiţii:

să dispună de suficient profit încât distribuirea dividendelor să nu afecteze substanţa societăţii,să nu descrească capitalizarea bursieră permanentă a societăţii, iar suma dividendelor să nu depăşească totalul profitului afectat acestei destinaţii;

distribuirea dividendelor să nu afecteze lichidităţile financiare ale societăţii comerciale pentru a nu pune în pericol siguranţa creditorilor săi ale căror creanţe devin scadente.

Distribuirea dividendelor cu regularitate presupune o politică sănătoasă şi de dorit a oricărei societăţi comerciale, întrucât se formează un acţionariat fidel, care fiind mulţumit de regularitatea şi de cuantumul dividendelor primite va avea tendinţa să pastreze acţiunile căzând în ele plasamente avantajoase.Cu toate că politica de distribuire a dividendelor reduce sursele de autofinanţare, totuşi poate atinge dezideratul strategic de maximizare a valorii întreprinderii prin îmbogăţirea acţionarilor. Societăţile comerciale nu sunt obligate juridic să distribuie dividende în fiecare an, fapt pentru care ele pot adopta în anumiţi ani o politică de reducere/suspendare a plăţii dividendelor în favoarea unei politici de autofinanţare. Când o societate distribuie dividende întocmeşte o declaraţie de dividend, prin care avizează pe acţionari că urmează să aibă loc o distribuire, stabilind data plăţii şi data până la care se face înregistrarea acţiunilor. Declaraţia de dividend reprezintă amănuntul formal făcut de către societatea pe acţiuni că urmeză să distribuie dividende, adică documentul prin care societatea pe acţiuni se obligă să verse valoarea documentelor delarate. Din acest moment apare obligaţia plăţii, ca pasiv al societăţii, iar contabilizarea acestuia se realizează astfel:

BENEFICII NEREPARTIZATE LIBERE = DIVIDENDE DE PLATĂ

Îndreptăţiţi a primi dividende sunt doar deţinătorii de acţiuni, care se înregistrează în acest scop în registrul acţionarilor. Între momentul înregistrării acţionarilor şi data publicării declaraţiei de dividend preţul acţiunilor pe piaţă creşte, urmând să revină la normal după înregistrare, întrucât dreptul de dividend revine doar celui care a înregistrat acţiunile.

Primul dividend şi superdividendul

Statutele societăţilor pot prevedea vărsarea unui prim dividend statutar, calculat pe baza unei fracţiuni din beneficiul net. De exemplu, o societate are un capital de 4 milioane divizat în 40.000 acţiuni de 100 u.m.. Un dividend statutar este fixat la 2% ; dacă beneficiul este de 800.000 u.m., acţionarii vor primi o sumă globală în valoare de 200.000 u.m. respectiv, 200.000 / 40.000 = 5 u.m. per acţiune.Cel mai adesea, statutele prevăd un prim dividend necumulativ în scopul de a proteja rezulltatele viitoare ale societăţii. Astfel dacă un dividend statutar nu a putut fi vărsat, în prate sau în totalitate, partea neplătită nu va putra fi trecutăla plată în exerciţiul viitor.

Superdividendul

Superdividendul reprezintă suma distribuită acţionarilor peste(în plus) primul dividend. În conclizie, seama anumitor conducători de întreprindere de a fi constrânşi să verse dividende care se vor supune cash-flow-urilor viitoare ale întreprinderii nu este câtuşi de puţin fondată. Rigoarea ataşată constituirii statutelor va permite evitarea unor situaţii penalizatoare. Nu este mai puţin adevărat că acţionarii sunt interesaţi în momentul achiziţiei titlurilor unei societăţi de vărsareadividendelor; se poate spune, în aceeaşi măsură, că ei ştiu de ceea ce să ţină cont, respectiv la sumele sperate să le încaseze în anii următori; estimarea randamentului este cel mai bun indicator al politicii duse de întreprindere în materie de distribuţie de dividende.

Formele dividendelor

Dividendele pot fi plătite în numerar sau în natură. Se au în vedere şi posibilităţile plăţii dividendelor parţial sau în totalitate în acţiuni cu condiţia ca acest lucru să fie prevăzut în statut. Adunare Generală a Acţionarilor oferă tuturor acţionarilor opţiunea de plată a dividendelor în numerar sau în acţiuni, termenul de opţiune fiind mai mic de trei luni.

Remuneraţiile care se acordă acţionarilor sub forma de dividende la sfâşitul exerciţiului financiar pot lua una din următoarele trei forme:

în bani - această formă este convenabilă atât acţionarilor care obţincâştigurile direct şi imediat, cât şi pentru societatea comercială (presupunând rapiditate şi costuri reduse), dar presupune apariţia unor fluxuri financiare negative. Se aplică doar cu condiţia în care nu micşoreză prea mult volumul lichidităţilor, pentru a nu pune în pericol situaţia creditorilor.

în acţiuni - remunerarea sub formă de acţiuni se foloseşte pentru a proteja lichidităţile, sau dacă nu dispun de lichidităţi, pentru a face plata în bani. În funcţie de volumul dividendelor datorate, societatea emite acţiuniacţionarilor, care die le păstrează, fie le vând la bursă procurându-şi lichiditătile de care au nevoie. Această metodă este avantajoasă pentru societăţile care îşi micşorează fluxurile negative, îşi conservă lichidităţile existente şi obţine majorarea capitalului social.

în natură - această formă de remunerare este întâlnită mai rar şi se aplică cu acordul acţionarilor şi doar atunci când societatea produce şi desface mărfuri de interes pentru acţionarii proprii: cherestea, combustibil, materiale de construcţii. Această formă prezintă avantaj pentru că societăţile nu-şi micşorează lichiditătile şi realizează concomitent creşteri corespunzătoare a cifrei de afaceri. Reprezintă totuşi avantajşi pentru acţionarii care astfel îşi acoperă unele nevoi deconsum individual sau gospodăresc la preţuri avantajoase.

Distribuirea dividendelor

Distribuirea dividendelor de către societăţile pe acţiuni sunt operaţiuni periodice care concretizeazădreptul acţionarilor la remunerarea capitalului plasat în acţiuni.

dacă toate acţiunile emise de o societate comercială sunt cu drept de vot, mărimea dividendelor şi randamentul acţiunilor vor fi egale pentru toate acţiunile.

dacă societatea comercială a emis atât acţiuni ordinare cât şi acţiuni cu drep de proprietate(privilegiu), distribuirea dividendelor se face diferit, în funcţie de caracteristicile acţiunilor.

Există mai multe tipuri de acţiuni care pot influienţa modul de distribuire al dividendelor astfel :

1. În cazul în care societatea emite acţiuni ordinare şi acţiuni cu privilegiul de dividend , acestea din urmă prezintă avantajul certitudinii şi stabilirii remunerării, chiar dacă profitul afectat acestei destinaţii nu este îndestulător; deyavantajul acestor acţiuni rezidă în faptul că nu-şi pot spori randamentul peste cel prevăzut în certificatul de acţiune.

2. Distribuirea dividendelor în cazul în care societatea a emis acţiuni cu privilegiul de dividend cumulativ, au caracteritic faptul că pot fi remunerate retroactiv, cu prioritate pentru anii când nu s-au distribuit dividende; pentru celelalte categorii de acţiuni dividendele nedistribuite sunt pierdute definitiv.

3. Acţiunile cu privilegiul de participaţie sunt cele care permit sporirea randamentului acţiunilor cu privilegiul de dividend până la nivelul randamentului acţiunilor ordinare.

Revenind la deciziile de distribuire a profitului, acestea vizează opţiunile întreprinderii între reinvestirea parţială sau integrală a profitului net, inclusiv constituirea altor fonduri sau reserve la dispoziţia sa şi/sau distribuirea profitului sub formă de dividende către acţionari, ţinând cont de faptul că alegerea între aceste opţiuni se află sub impactul fiscalităţii, ratei dobânzii şi a altor factori. Pe de o parte, reinvestirea profitului constituie o sursă importantă de autofinanţare a investiţiilor, iar pe de altă parte, distribuirea dividendelor reprezintă remunerarea acţionarilor pentru capitalurile lor proprii. Deşi cele două destinaţii sunt contradictorii, ambele au efecte benefice entru acţionari, în sensul că prima finanţează creşterea economică a întreprinderii, iar cea de-a doua opţiune înseamnă remunerarea capitalului.În condiţiile în care se acordă o rată mai mare a dividendelor către acţionari, aceasta implică o rată mai mică a profiturilor acumulate şi implicit, necesitatea apelării la noi

fonduri din exterior, pentru finanţarea proiectelor de investiţii. Totodată, atribuirea unui volum mare de dividende acţionarilor, va duce la o rată scăzută a profitului în viitor, cât şi a dividendelor viitoare. Astfel, deciziile privind distribuirea/reinvestirea profitului are două efecte contradictorii, iar „o politică optimă de dividende este cea care găseşte echilibrul între dividendele curente de plătit şi rata creşterii viitoare, astfel încât preţul acţiunilor firmei să fie maxim”4

La începutul anilor ’60 Miller şi Modigliani au elaborat teoria irelevanţei dividendului,potrivit căreia politica de dividend nu are nici o incidenţă asupra preţului de piaţă a acţiunilor şi nici asupra costului capitalului. Cei doi teoreticieni şi-au bazat argumentele pe ipotezele de piaţă perfectă constând în absenţa costurilor de emisiune sau de tranzacţie, absenţa fiscalităţii,atomicitate, simetrie de informaţie, demonstrând astfel că politica de dividend nu este altceva decât o politică de finanţare. Majoritatea specialiştilor sunt de acord cu ideile celor doi teoreticieni atât timp cât se îndeplinesc ipotezele de bază de la care pleacă.Teoria lui Miller şi Modigliani a fost combătută de Myron Gordon şi John Lintner, care au afirmat că investitorii sunt mult mai atraşi de plata dividendelor decât de eventualele câştiguri ale firmei în urma reinvestirii profitului obţinut. Acest argument a fost numit de Miller şi Modigliani,„greşeala vrabiei din mână”, considerând că majoritatea investitorilor oricum planifică reinvestirea sumelor primite ca dividende în acţiuni ale aceleaşi firme sau în altele. Potrivit lor, gradul de risc al fluxurilor de numerar nu depinde de politica de dividende ci de activitatea firmei şi fluxurile operaţionale.

Aceste două teorii oferă sfaturi contradictorii managerilor, iar testarea lor empirică nu a dus la nici o concluzie, dat fiind faptul că ipotezele pe care se bazează nu se întâlnesc în practică. În România, instabilitatea monedei naţionale şi gradul redus de maturitate al pieţei de capital, precum şi înclinaţia investitorilor spre câştiguri rapide fac ca dividendul să fie foarte atractiv, ceea ce duce la aprecierea pe piaţă a acţiunilor firmelor care distribuie dividende

Surse de plata a dividendelor

Ca regulă generală, principala sursă de acoperire a dividendelor de plată o reprezintă beneficiul societăţii, cu condiţia să existe suficient beneficiu pentru a nu se consuma din substanţa socităţii comerciale (capitalul social) şi să nu fie pusă în pericol lichiditatea financiară. Dacă beneficiul nu este îndestulător, societatea comercială poate apela la surse adiţionale (împrumuturi obţinute în condiţii lejere, creşteri de capital) astfel încât plătind dividendele să se păstreze sau chiar să crească gradul de lichiditate financiară. Dacă plata dividendelor rămâne un beneficiu excedentar care nu se intenţionează a fi reivestit, se poate renunţa la anumite finanţări adiţionale, contractate anterior. Astfel pentru a putea observa cum care sunt sursele de plată ale acestora vom folosi o serie de prescurtări pentru a le putea detalia sub forma unor egalităţi. Astfel dacă V = valoarea profitului de finanţat, P = profitul net obţinut la sfârşitul exerciţiului

financiar, D = volumul dividendelor de plată, A = finanţarea adiţională, putem evidenţia următoarea relaţie: V = P - D +/- A

În funcţie de politica adoptată de fiecare societate această relaţie poate fi interpretată astfel:

dacă societatea comercială promovează o politică reziduală de dividend : D = P - V , de unde rezultă că A = 0, astfel profitul plus alte surse acoperă finanţarea proiectelor avute în vedere, iar pentru plata dividendelor nefiind nevoie de surse adiţionale;

dacă P <( V + D), rezultă că :

V= P - D +A , iar de aici încă două situaţii:

A = V + D - P D = P + V - A,

dacă profitul este mic pentru finanţarea priectelor şi pentru plata dividendelor, este necesară apelarea la surse adiţionale > dacă P > ( V + D ), atunci:

V = P - D - A , iar din această operaţie rezultă altele două:

A = P - V - D D = P - V - A , - se procedează la o răscumpărare de acţiuni pentru echilibrare sau se pot

rambursa unele credite obţinute anterior.

Volumul dividendelor de plată, determinate în cele trei situaţii se concretizează cu cheltuielile ocazionate de emisiunea de acţiuni şi cu impozitul pe dividende rezultând astfel plăţi efective către acţionari.

Plata dividendelor

Investitorul, din momentul achiziţiei sale caută un randament atractivregulat. Dividendul este rezultatul unui calcul contabil, beneficiul net înainte de repartizare este scindat în mai multe părţi: punerea în rezerve legale sau ststutare,report din nou şi sume distribuibile. Decizia de distribuire a dividendelor este votată de Adunarea Generală Ordinară, în momentul aprobării contului exerciţiului încheiat. Spe exemplu, în Franţa, dividendul este plătit la nouă luni după încheierea exerciţiului financiar. Nici un dividend nu poate fi distribuit atunci când această distribuţie ar fi avut ca efect să facă capitalurile proprii inferioare sumei capitalului majorat cu rezervele legale şi cele statutare. Plata dividendelor face să scadă cursul acţiunii şi deci şi pe cel de subscriere a acţiunilor. Valoarea intrinsecă a bonului este întradevăr diminuată de dividend. Dacă se compară diferite bonuri de subscriere, cele care au valoarea cea mai mare sunt cele care corespund acţionarilor care varsă dividendele cele mai reduse.

Creşteri de capital prin plata dividendelor în acţiuni

Această operţiune prezintă un dublu avantaj pentru societatea plătitoare de dividende, şi anume:

de a nu debursa imediat lichidităţi pentru a vărsa dividendele; de fideliza acţionarul, propunându-i-se noi acţiuni.

Dacă plasamentele în obligaţiuni sunt remunerate prin dobânzi, plasamentele în acţiuni sunt remunerate prin dividende, care reprezintă o parte din beneficiile reaizate de societatea care au emis acţiuni. Plata dividendelor sau a dobânzilor e însoţită de detaşarea unui cupon numerotat, care face parte dintr-o serie de cupoane ataşate titlului.

De exemplu legislaţia franceză a impus plata veniturilor din acţiuni şi părţi să se facă pentru fiecare categorie de titluri o singură dată în cadrul unui exerciţiu. Pe de altă parte majoritatea societăţilor americane servesc dividende trimestriale acţionarilor lor şi cupoane de dobânzi semestriale purtătorilor de obligaţiuni. Putem vorbi şidespre Anglia unde dividendele sunt servite totdeauna semestrial.

Formele politicii de dividend

Politica reziduală de dividend - presupune distribuirea drept dividende a unei sume care rămâne disponibilă după acoperirea nevoilor de finanţat. La sfârşitul exerciţiului societatea determină volumul total al resurselor proprii cât şi al celor asimilate care pot fi mobilizate în exerciţiul următor, la care se mai adaugă şi împrumuturile de care poate beneficia plus eventualele creşteri de capital în perioada dată. Din suma totală se scade valoarea proiectelor ce se doresc a fi finanţate iar ceea ce rămâne se distribuie sub formă de dividende. Politica ratei constante - presupune aplicarea de către o firmă, an de an, a unei proporţii fixe a dividendelor în raport cu beneficiul total. Stabilirea unei proporţii constante a dividendelor creează o anumită siguranţă acţionarilor privind remuneraţia, indiferent de politica de autofinanţare dusă de societate. Această politică nu exclude variaţia sumei absolute a dividendelor anuală,întrucât acestea depind de masa profitului realizat în fiecare an.

Politica sumei constante - presupune obligatia societăţii de acorda drept dividend o sumă fixă pentru fiecare acţiune deţinută de către acţionar. Asigură venituri chiar dacă societatea comercială nu înregistrează beneficii la nivelul anilor anteriori şi când este necesară apelarea la surse adiţionale. Cele mai multe societăţi se orientează spre o politică de stabilire a sumei absolute a dividendelor sau a ratei, cu tendinţa de creştere uşoară de la un an la altul.

Bibliografie

1. Brezeanu, P., Gestiunea financiară şi politicile financiare ale întreprinderii, Editura

Fundaţiei România de Mâine, Bucureşti, 1998

2. Brezeanu, P., Fiscalitate. Concepte, modele, teorii, meanisme, politici şi practici

fiscale, Editura Economică, Bucureşti, 1999

3. Bucătaru, Dumitru, Gestiunea financiară a întreprinderii, Editura Junimea, Iaşi, 2004

4. Corduneanu Carmen, Sistemul fiscal în ştiinţa finanţelor, Editura Codecs

5. Onofrei, M., Management financiar, suport de curs, specializarea Finanţe-Bănci, ID,

Iaşi, 2005

6.. Stancu Ion ,, Finanţe, Editura Economică, Bucureşti, 2002

7. www.oeconomica.uab.ro

http://www.oeconomica.uab.ro/upload/lucrari/820062/39.pdf