Universitatea ,,Dunărea de Jos” GalaţiFacultatea de litereDrd. Niţă ElenaProiect de cercetare ştiinţifică

Compunerea şi recompunerea textului ficţional la Nicolae Breban

I. Justificarea oportunităţii temei de cercetare alese

Încercările taxonomice efectuate asupra operei lui Nicolae Breban au evidenţiat în primul rând o extraordinară capacitate a naratorului de a evidenţia instinctualul ireductibil al fiinţei umane. Din punct de vedere compoziţional, criticii au reproşat lipsa de coerenţă a substanţei epice care a condus la formarea unor personaje neunitare şi neverosimile; mai mult decât atât prin reversibilitatea relaţiei personaj – narator, proza lui Breban se liricizează. Personalitatea naratorială a ardeleanului este cu atât mai controversată cu cât operele sale par să calchieze un tipar încă nedezvăluit; întregul sistem romanesc se transformă într-un metatext pentru decodarea căruia autorul oferă mai multe chei. Epicul este înlocuit cu o încleştare a instinctelor, omul, personajul îşi pierde din complexitate, însă câştigă în esenţa sa primordială, adică în „a trăi”. Pentru Breban creaţia este un proces pur diegetic, opera nu copiază viaţă, ci îşi cere dreptul de a trăi şi de a devora prin existenţa sa atât personajele cât şi însuşi naratorul.

Credem că acesta este şi principalul aspect care interesează în textul ficţional brebanian: experienţa viului precum şi toate implicaţiile psihologice şi mai ales naratologice care decurg din acest deziderat. Epicul devine un personaj în sine ca un destin care îşi are propriile culmi şi abisuri, iar viaţa şi moartea se completează într-un mod paradoxal căci decizia de a trăi echivalează cu acceptarea degradării vieţii, pe când decizia de a stăpâni viaţa echivalează cu o retragere în moarte. În acest joc dominat de violenţă şi desfăşurat pe un sistem cartezian tridimensional (viu –nonviu, epic – narator, personaje), omul –văzut ca energie sau moliciune – este contorsionat, continuu aruncat dintr-un plan în altul, în încercarea de a stăpâni punctul de coordonate iniţiale, sau parafrazându-l pe Grobei (şi prin aceasta pe însuşi Breban) în încercarea de a stăpâni vidul: puterea adevărată este golul (Nicolae Breban, 2007, p. 96). Acest sistem textual este, la rândul său, fiinţat ontologic în realitatea cotidiană şi observăm că din această perspectivă opera brebaniană reia într-o manieră originală temele obsedante ale timpului actual: dorinţa umană de a domina, incapacitatea de a interacţiona într-o eră a comunicării, omul aşezat sub incidenţa oricărui tip dictatorial şi nu în ultimul rând lipsa valorilor, a dogmelor care să confere integritate existenţei.

Încă o dată este adus în discuţie raportul artă – realitate şi modalităţile mutuale de influenţare; observăm autorul posedă un acut simţ nu al socialului, ci a umanului în sine, motiv pentru care, credem moralitatea operei sale interesează doar în plan secundar, cu adevărat importantă pare să fie mutualitatea efectului Pygmalion între două dimensiuni care la o primă vedere par să fie independente una de cealaltă: textul ficţional şi realitatea imediată.

Se conturează astfel şi argumentul acestei lucrări ce îşi propune dă demonstreze complexitatea şi inovaţia tipului naratologic brebanian caracterizat asemeni omul modern printr-o psihologie a paradoxului. Desigur, acest obiectiv trebuie coroborat cu analizele criticilor literari, dar mai ales cu articolele programatice ale romanului contemporan fie ele naţionale sau internaţionale. Dubla deschidere a lui Breban către canonul rusesc de analize psihologică, dar şi către modelul politic postmodernist face ca opera să aproape imposibil de

1

încadrat într-un curent literar; mai mult de atât: la fel ca şi în cazul etalonului moral autohton – Lucian Blaga – Nicolae Breban procedează la operarea nu cu un sistem filozofic (termen cu statut dogmatic pentru temporalitatea lumii contemporane), ci cu un sistem eseistic dezvoltat pe cuprinsul mai multor studii culturale. Aceste studii culturale – unele dintre ele integrate în operele de ficţiune – reprezintă una dintre cheile de lectură ale autorului transilvănean. Romanele sale sunt cu atât mai importante cu cât după cum observa şi criticul Marin Mincu literatura română postbelică se neagă pe sine. În acest context al tatonărilor, studiul aprofundat asupra naratologiei brebaniene este menit să pe de o parte să traseze canoanele tipului romanesc promovat de autor, iar pe de altă parte să demonstreze concordanţa indisolubilă dintre opera lui Breban şi epistemologia contemporană.

II. Direcţia de cercetare

În ceea ce priveşte metoda de analiză literară aleasă, vom avea în vedere în primul rând consideraţiile criticilor conform cărora metodele clasice nu mai corespund nevoilor gnoseologice actuale, cu toate acestea trebuie, de asemenea, evitată deplasarea continuă de accent de pe un sistem hermeneutic pe altul. Acest praxis este catalogat a fi greşit deoarece se bazează pe o analiză fragmentată care conduce la aplatizarea reliefului literar autohton.

După o analiză sumară şi cronologică a principalelor modele critice, opinăm că nicio observaţie nu poate fi pertinentă în afara tiparului mitico – arhetipal. Astfel în cazul personajului masculin, din momentul publicării romanului Don Juan, Monica Spiridon a diferenţiat între următorii arhetipuri: Romeo, Don Juan şi intermediarul Don Quijote, acestea sunt definite în funcţie de maniera în care se raportează la realitate şi diegeza acesteia. Personajul feminin (adesea re – prezentând realul ingenuu) este definit de însuşi Nicolae Breban din perspectivă mitică. El vede în femeie o Hidră – deci o realitate multifaţetată, o Meduză – un real care poate fi cucerit doar prin observaţie directă, ceea ce înseamnă împietrire, o Circe – realul văzut ca o închisoare aparent utopică sau o sirenă – un real care în spatele seducţiei şi al orfismului ascunde moartea. Bărbatul se întoarce la tiparul primordial, la tiparul actantului menit să creeze şi să recreeze la infinit realul prin propriul gest volitiv.

O altă ipostază a lui Ulise întâlnim şi în personalitatea naratorului care vede în actul creator o luptă cu sine şi cu însăşi opera literară ( încă o dată se aduce în discuţie raportul dintre concret şi artă). Ulise naratorul, la fel ca şi eul liric Ulise (identitate eponimă blagiană) reiau traseul iniţiaţic al eroului homeric, însă aflaţi într-o realitate de gradul II – aceea a cuvântului – observăm cum personajele se suprapun lexemelor, iar regăsirea Penelopei sfârşeşte dramatic căci scriitorul nu trece de proba arcului şi prin aceasta nu poate stăpâni golul iniţial al cuvântului nerostit, al diegezei încă nerealizate. În această încleştare omul este redus la energia arheului care este actualizată în funcţie de circumstanţe. Dacă energia umană este ireductibilă atunci putem lesne accepta lipsa substanţei epice şi sărăcia tematică din romanele brebaniene. În vederea evitării acuzelor de pastişă şi autopastişă vom încerca să analizăm literatura lui Breban din perspectiva hipertextului care pare să fie structurat din perspectiva tehnicii naratologice a palimpsestului. În această direcţie vom uzita o formulă critică ce presupune melanjul grilei mitico – arhetipale cu cea analizei comparative. A doua metodă de cercetare literară aleasă prezintă avantajul amplasării scriitorului într-un context naţional şi european, mai mult de atât se poate studia felul în care sensul metaforic migrează de la un autor la altul şi cum evoluează în cadrul operei unui singur prozator.

Metoda comparativă va fi utilizată în funcţie de două coordonate majore: cea spaţială ( astfel se va proceda la evidenţierea manierei în care tehnici narative şi simboluri sunt utilizate în plan naţional; şi prin extrapolarea şi globalizarea specifice lumii contemporane, vom analiza felul în care structurile narative şi psihologice sunt influenţate de dinamica social – cultural – politică specifică diverselor literaturi care prezintă puncte de interes comune cu

2

opera lui Breban) şi cea temporală care de asemenea cunoaşte două subramnificaţii. Din perspectivă sincronică, metoda comparativă accentuează tendinţa unei generaţii de a utiliza anumiţi tropi şi de a se raporta într-o manieră specifică la existenţa umană şi ontologia acesteia; mult mai interesant, o hermeneutică amplasată în diacronia comparativă pare să fie o istorie explicativă a modalităţii în care scriitorul nu deconstruieşte şi reconstruieşte un mit, un arheu, ci se raportează diferit la acesta, astfel ca orice nouă actualizare îşi are integrate coordonatele tiparelor originale. Observăm că pentru Nicolae Breban acest tipar original, acest şablon ireductibil al viului se transformă într-o fată Morgana imposibil de surprins prin metodele epice cunoscute, motiv pentru care prozatorul apelează la mijloacele lirico – eseistice.

Aceste două metode de cercetare literară alese (după criterii diferite) nu exclud interferenţele cu celelalte modalităţi analitice care, după caz, vor argumenta complexitatea şi actualitatea operei.

III. Precizarea şi justificarea metodelor ce cercetare alese

Dacă modernismul clădeşte un mit al puterii transformatoare, o nouă gnoseologie, antropologizantă în care fiecare om prin cunoaştere şi implicare în cunoaştere devine un făuritor de lumi posibile, postmodernismul procedează la o demitizare atât a realului cât şi a factorului uman, existenţa se transformă într-o continuă tensiune deoarece însăşi existenţa se vrea a fi demonstrată. Devine astfel evident faptul că cercetarea critică a textului brebanian trebuie să transforme noţiunile de mit, arheu, viu, dictatură, masculin şi feminin în concepte operaţionale. Mitul dincolo de explicarea concretă a fenomenelor şi evenimentelor enigmatice de caracter spaţial şi temporal, se transformă într-o unealtă prin care omul poate stăpâni realul; în cazul lui Breban mitul se depărtează pe cuvânt, de logos şi se apropie într-un mod surprinzător de gol înţeles ca formă a puterii absolute. Vom proceda la diferenţierea arheului de arhetip; în această dihotomie primul termen este reprezentat de imaginea lui Ulise în care intuim omul ce îşi revendică dreptul la existenţă, iar arhetipurile vor fi înţelese ca actualizări ale arheului : Romeo, Don Juan şi Don Quijote. Arhetipurile sunt definite în funcţie de maniera de luptă cu diferitele forme ale realului şi ale morţii. Dictatura transcede limitele politicului şi devine orice limitare umană (în multe cazuri înnăscută) pe care nu o putem depăşi, dictatura este instinctul care îl determină pe Grobei să se sustragă Leliei şi vieţii crezând că aşa le poate supune. Prin opoziţie cu dictatura se conturează viul ca un drept al omului de a-şi învinge moarte, această categorie reprezintă şi principala noutate a romanului brebanian. Un alt cuplu oximoronic este format din masculin şi feminin: două coordonate ce nu pot exista una în afara celeilalte şi între care se instalează o relaţie violentă şi mutuală de slugă – stăpân. Femininul este realul ce se doreşte a fi modelat de un creator care nu arare ori este prin în capcanele concretului.

În privinţa structurii narative se va analiza modalitatea în care epicul şi liricul se întrepătrund într-un nou tip romanesc, în această direcţie se va uzita grila de lectură a metaficţiunii.

IV. Stadiul cercetării în domeniul ales

Dacă în perioada predecembristă opinia criticilor literari (care în mare parte este acuzată astăzi de a fi fost aservită sistemului politic) vede în romanul lui Nicolae Breban doar nivelul de suprafaţă – critica socială a micii burghezii, actualmente filologii aduc în discuţie structura narativ romanescă şi pe cea psihologică a personajelor. Fiind născut din abisalul uneori paradoxal al omului Breban, textul acestuia este dominat de trăsături contradictorii; criticii fiind de opinie că niciun personaj de – al său nu este verosimil si prin aceasta nu poate

3

fi susţinut statutul de literatură socială. Mai mult de atât: imposibilitatea de a identifica trăsăturile unei direcţii literare: naratorul diletant, personajul căruia îi este retras atât posibilitatea epică, dar mai ales actul lingvistic au transformat romanele lui Breban într-un subiect de controversă critică. Autorul fiind deopotrivă negat, contestat şi recunoscut.

Departe de a reprezenta o lectură facilă şi mai ales stigmatizat de o aparentă imposibilitate a decodării, textul ficţional brebanian adesea nu a cunoscut o analiză critică aprofundată. Majoritatea teoreticienilor au preferat să îl includă în cadrul diverselor istorii şi antologii literare postbelice. Chiar şi în aceste condiţii, opera autorului transilvănean este caracterizată prin câteva trăsături sintagmatice dintre care amintim: atenţia se concentrează spre...apele infailibile ale sufletului (Mircea Martin în Nicolae Breban 70, 2004, p.137); personajul care se brebanizează şi autorul care se grobeizează, stilistic proza lui Breban este oximoronică, de unde o tensiune aproape permanentă ( Nicolae Manolescu, 2008, p. 1122); Nicolae Breban nu zugrăveşte propriu-zis tipuri, cât energii şi moliciuni umane (Eugen Simion, 1998, p. 7); desacralizarea va sfârşi prin a-şi asuma o funcţie de remitizare (Liviu Maliţa, 2000, p. 28).

Adevăratul tribut adus naratologiei brebaniene apare odată cu studiile Melancolia descendenţei. Figuri şi forme ale memoriei generice în literatură a Monicăi Spiridon şi Romancierul în faţa oglinzii a lui Ioan Pecie. Primul studiu canonizează tipurile masculine întâlnite la autorul în discuţie şi anume Don Juan şi Romeo. Ipostază a seducătorului sau a îndrăgostitului, aceste modele sunt definite în funcţie de raportarea la real. Grobei este un Don Juan, el o va cuceri pe Lelia, apoi pe familia acesteia pentru ca mai apoi să acapareze un întreg oraş şi chiar realitatea. Don Juan este predestinat să lupte prin armele seducţiei pentru a-şi subjuga realul, însă în momentul în care acest deziderat este atins, realitatea în sine este demitizată, iar acest tip al fertilizatorului îşi conştientizează tragismul. Pe de altă parte Romeo este sedus de real şi de principiul feminin, căzând în mrejele contingentului, el se sacrifică pentru a trăi.

Al doilea studiu reia din perspectiva metaficţiunii aceiaşi problematică, demonstrând că prin actul epic femeia şi realul sunt supuse şi create. Relaţia dintre personaje şi narator şi cea dintre personaje şi real stau tot sub semnul seducţiei şi al creaţiei. Ioan Pecie crede că povestirea este echivalentă modelării şi prin aceasta credem că se pot explica incursiunile lirice: un refuz al realului de a fi supus, o încercare a personajului de a păcăli istoria văzută ca arhetip al dictaturii. O analiză valoroasă a literaturii brebaniene este realizată de Dora Pavel în studiul Antimemoriile lui Grobei. Folosindu-se de uneltele criticii postmoderne, autoare demonstrează actualitatea tipului brebanian. Mai mult de atât, din punct de vedere lingvistic Dora Pavel argumentează noutatea stilului în care lexemul şi obiectul devin intrinseci unul altuia.

V. Evidenţierea aportului personal în domeniul tematic ales

Având ca puncte de reper publicaţii prezentate anterior, lucrarea de faţă abordează tipul de naraţiune a lui Breban ca pe o posibilitate de inovare a romanului. Epicul şi liricul devin personaje şi modalităţi de fiinţare. În această direcţie încercarea scriitorului de a surprinde în textul său categoria viului ne pare a fi temerară, tocmai de aceea o coordonată majoră a studiului o constituie romanul eseistic şi mutaţiile epice produse de acesta. Personajul deşi viu, nu este verosimil căci schema sa psihologică este o continuă şi complicată încleştare între metaficţiune şi dictatură, între seducţie şi supunere, între viaţă şi moarte. În acest context novator o analiză riguroasă trebuie să fie bazară pe câteva metode adecvate, astfel direcţia critică mitico – arhetipală este doar tiparul pe care vor fi aşezate conceptele operaţionale dublu adaptate: pe de o parte lumii contemporane, iar pe de altă parte textului ficţional brebanian. Mitul, arheul, viul, dictatura, masculinul, femininul alcătuiesc o

4

axeologie dedogmatizată, în afara moralei sociale, dar mai ales o axeologie în care factorul uman este surprins în esenţa sa ireductibilă. Epilogul romanului Bunavestire argumentează această ipoteză căci, în mod ironic, reuşita lui Grobei de a-şi subjuga femininul, realul şi timpul nu aduc după sine viaţa, ci o existenţă în afara viului.

Iată identitatea brebaniană: ea este obligată să aleagă între efemeritatea viului şi paralizia eternă în afara acestuia. Extrapolat, acest paradox este întâlnit şi în cazul analizei naratologice, căci autorul trebuie să opteze fie pentru diegeza şi supunerea prin cuvânt – specifice epicului, fie pentru oniricul şi detaşarea specifice liricului. Această pendulare continuă îşi găseşte echivalentul în imaginea epopeică a lui Odiseu. Omul este o reactualizare a lui Ulise într-o căutare sisifică a Penelopei, această ultimă reprezentare a realităţii aduce cu sine un deziderat interzis epocii contemporane: dispariţia melancoliei provocate de efemeritatea înnăscută. Dincolo de a fi un seducător sau un îndrăgostit, fiecare personaj brebanian este în primul rând un Ulise.

VI. Obiectivele cercetării

Chiar dacă analiza literară nu permite disocierea planului simbolic de cel naratologic, din scopuri pur didacticiste alegem să diferenţiem între obiectivele cercetării care vizează personajele şi relaţiile dintre acestea şi obiectivele care vizează maniera naratologică a lui Nicolae Breban. Un prim deziderat îl constituie demonstrarea actualităţii tipului uman conturat de prozator. Credem că aceste îşi are rădăcinile în lipsa unui adevăr cu valoare de dogmă, omul trebuie să îşi remitizeze existenţa în condiţiile în care mitul în accepţiunea clasică a termenului dispare. Lipsa de coerenţă acţională şi chiar volitivă redau complexitatea lumii contemporane, dar şi absurditatea existenţei noastre. Un alt obiectiv al lucrării îl constituie structurarea unei noi taxonomii critice care să permită decodarea textului brebanian. Credem că metodele de analiză folosite au vizat în principal nivelul de suprafaţă al lecturii şi din această cauză textul a fost interpretat fie din perspectiva realismului, fie din perspectiva analizei psihologice. Nici una dintre ele nu surprinde nivelul de profunzime al decodării.

La nivelul formulei narative lucrarea argumentează ideea conform căreia romanul ui Breban aduce cu sine o nouă formulă a cărei coerenţă este asigurată de folosirea metaficţiunii. Intervenţiile lirice sunt un mod de fiinţare a umanului şi mai mult decât atât genurile literare sunt transformate atât în ipostaze autoriale cât şi în personaje. Lipsa epicului mu mai înseamnă şi o lipsă sau o degradare a romanului. Combinând nivelul tematic şi pe cel structural observăm să subiectul scrierilor autorului transilvănean este ireductibil si din această cauză se va încerca în lăturarea acuzaţiei de pastişă şi autopastişă, încercând să le înlocuim cu noţiunea de palimpsest.

Un ultim deziderat al lucrării vizează încadrarea lui Nicolae Breban într-o direcţie literară. Acest obiectiv va fi atins prin metoda analizei comparativ literară a mai multor texte aparţinând aceleiaşi epoci.

.

5

VII. Structura tezei

Compunerea şi recompunerea textului ficţional la Nicolae Breban

A. Delimitări conceptuale 1. Climatul cultural din perioada 1960 – 1970

i. internaţional ( subcapitolul îşi propune să expună principalele modele narative şi culturale care au creat programul postmodernismului se vor prezenta şi influenţele asupra literaturii române. Acest subcapitol este necesar în vederea sistematizării doctrinelor moderniste şi postmoderniste.)ii. naţional ( un subiect controversat în literatura română contemporană îl reprezintă atât cenzura comunistă cât şi canonul sovietic care s-a interpus asemeni unei redute între scriitorii autohtoni şi postmodernismul vest european. Cu toate acestea sunt si opinii care argumentează dezvoltarea literaturii noastre în paralel cu cea vestică, însă sub directa influenţă e celei estice )

2. Literatura română sub dictatura comunistă i. Modernism, neomodernism şi postmodernism (această secţiune este

menită a structura principalele diferenţe cu privire la aceste curente literare. Demersul va fi deductiv pentru a accentua crezul despre roman la lui Nicolae Breban)

ii. Literatura ca rezistenţă (subcapitolul tratează în mod comparativ alegoriile politice din perioada comunistă. )

iii. Cenzura şi posibilităţile de eschivare (de cele mai multe ori romancierii au optat pentru textul alegoric, însă aluri de acest procedeu mai sunt întâlnite metaficţiunea, utopia şi distopia sau ieşirea din timp.)

3. Modele şi antimodelei. apartenenţa la o direcţie literară (acest subcapitol are ca obiectiv încadrarea

operei lui Breban într-un curent literar)ii. dezvoltarea canoanelor versus lipsa acestora ( preluând conceptele lui

Cărtărăscu de valoare rare şi valoare slabă, această secţiune trasează coordonatele estetice şi etice ale lumii culturale contemporane.)

4. Epicul în crizăi. Analiza psihologică, psihanaliza şi postanaliza ii. Naraţiunea nonepică sau epicul în agonie iii. Eseul şi expansiunea genului eseistic iv. Postmodernismul şi acceptarea limitelor (Limitele umanului se transformă

în limite ale romanului. Genurile literare se contopesc în personalitatea creatoare pentru a deveni personaje în sine)

B. Nicolae Breban : eseist - critic literar şi critic cultural 1. Studii culturale 2. Dramaturgia 3. Încercare de sistematizare ontologică

C. Textul ficţional 1. Nicolae Breban i. autopastişă şi palimpsest ii. puterea şi seducţia (istoria, viul, epicul)

6

iii. personajul şi naratorul brebanian 2. Demers comparativ

i. sincronic (Mircea Eliade, D.R. Popescu, Constantin Ţoiu, Eugen Barbu, Marin Preda)

ii. diacronic (Camil Petrescu, Mihail Sadoveanu) 3. Ficţiunea i. Incursiune în lirica epicului ii. realul şi ficţiunea iii. Metaficţiunea ca demiurgie iv. Naraţiunea ca metodă versus naraţiunea ca topos

5. Intrarea în timpi. Demers comparativ în postcomunism ii. Orfeu în Infern iii. O nouă estetică

VIII. METODE UTILIZATE

Din momentul în care atenţia literaturii s-a deplasat de pe un plan exterior al acţiunilor, pe cel al mobilurilor interioare care au determinat un anumit comportament, introspecţia şi monologul interior au devenit principalele tehnici de conturare a personajelor. Mai apoi analiza psihologică a evidenţiat subconştientul fie el individual , fie el colectiv. Chiar dacă Nicolae Breban nu este un autor de proza psihologică, ne vom folosi de recuzita acestui tip de critică literară pentru a evidenţia constantele intrinseci personajelor. Credem că pentru a asigura coerenţa dintre planul instinctual ireductibil şi actualizarea acestuia suntem nevoiţi să trecem prin complicatul labirint al personalităţii. În condiţiile în care unii lingvişti au argumentat ideea că gândirea este identică vorbirii, observăm că actul rostirii este un echivalent al fiinţării, astfel vom analiza rostirea ca pe un trop lingvistic. Strâns corelată cu această metodă se va face şi observarea elementelor tematice iterative din textele studiate, acestea vor fi considerate simboluri şi din această cauză vom proceda la analiza critică a actualizării acestora. În decodarea textului ne vom raporta dintr-o perspectivă triplă la simboluri: mitico – arhetipală, social – contemporană şi naratologică.

Deoarece un subpunct al lucrării îşi fixează ca obiectiv structurarea esteticii şi a epistemologiei brebaniene, în aprofundarea acestei tematici vom colecta şi vom prelucra informaţiile cu privire la tematica romanelor din perspectiva criticilor, din cea a autorului (recognoscibilă în studii culturale şi articole de specialitate) şi mai ales vom utiliza metoda structuralistă a analizei evidenţelor textuale.

IX. BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ1. Barthes, Roland, Romanul scriiturii, Bucureşti, Univers, 19872. Bauman, Zygmund, Etica postmodernă, Timişoara, Editura Amarcord, 2004. 3.Boia, Lucian, Istorie şi mit în conştiinţa românească, Editura Humanitas, Bucureşti, 20054. --- , Pentru o istorie a imaginarului, traducere din franceză de Tatiana Mochi, Editura Humanitas, Bucureşti, 20065. Booth, Wayne, Retorica romanului, Bucureşti, Univers, 19766. Breban, Nicolae, Bunavestire, Editura 100+1 gramar, Bucureşti, 19987. Breban, Nicolae, Bunavestire, postfaţă de Nicolae Breban, Editura Junimea, Iaşi 19778. --- , Riscul în cultură, Editura Culturală Ideea Europeană, Bucureşti, 20079. --- , Orfeu în Infern, Editura Polirom, Iaşi, 2008 10.--- Animale Bolnave, Editura tineretului, Bucureşti, 1966

7

11--- Don Juan, Editura Cartea românească, Bucureşti, 198112.--- Drumul la zid, Editura Cartea românească, Bucureşti, 198413. Călinescu, Matei, Cinci feţe ale modernităţii, Modernism, avangardă, decadenţă, Kitsch, postmodernism, Iaşi, Editura Polirom, 200514. Cărtărăscu, Mircea, Postmodernismul românesc, Bucureşti, Editura Humanitas,199915. Chemama, Roland, Dicţionar de psihanaliză, Traducere, prefaţă şi completări privind psihanaliza în România de dr. Leonard Gavriliu, Editura Univers Enciclopedic, Bucureşti, 199716. Chevalier, Jean şi Gheerbrant, Dicţionar de simboluri, mituri, vise, obiceiuri, gesturi, forme, figuri, culori, numere, Volumele 1, 2 şi 3, Editura Artemis, Bucureşti16. Ciopraga, Constantin, Personalitatea literaturii române, Editura Junimea, Iaşi, 197217. Freud, Sigmund, Introducere în psihanaliză, prelegere de psihanaliză. Psihologia vieţii

cotidiene, Bucureşti, Editura didactica şi pedagogică 198018. Ivan Mohor, Ioana, From Theory to Text. Criticism, Critics and Readings of Late Renaissance to Romanitc Enghish Literature, Brăila, Editura Evrika, 200219. Lefter, Ion Bogdan, Despre identitate, Temele postmodernităţii, Editura Paralela 45, Piteşti, 200420. Eco, Umberto, Lector in fabula. Cooperare interpretativă în textele narative, Bucureşti, Univers, 199121. Ficeac, Bogdan, Cenzura comunistă şi formarea noului om, Editura Nemira, Bucureşti, 199922. Genette, Gérard, Introducere în arhitext. Ficţiune si dicţiune, Bucureşti, Univers, 199423. Genette, Gérard, Palimpsestes: la littérature au second degré, Paris, Seuil, coll. “Poétique”, 197624. Gheorghe, Perian, Scriitori români postmoderni, Bucureşti, EDP, 199625. Hutcheon, Linda, Politica postmodernismului, Bucureşti Editura Univers, 199726. Kernbach, Victor, Dicţionar de mitologie generală, Mituri. Divinităţi. Religii, Editura Albatros, Bucureşti,199527. Leonte, Liviu, Prozatori contemporani, Iaşi, Junimea, 198428. Liiceanu, Gabriel, Despre seducţie, Bucureşti, Editura Humanitas, 200829. Lintvelt, Jaap, Încercare de tipologie narativă. Punctul de vedere. Teorie si analiză, Bucuresti, Univers, 199430. Maliţa, Liviu, Nicolae Breban, Braşov, Editura Aula, 200031.Manolescu, Nicolae , Arca lui Noe. Eseu despre romanul românesc, Bucureşti, 100+1, Gramar, 199932. --- , Istoria critică a literaturii române, Editura Minerva, Bucureşti, 199033. --- Istoria literaturii române, cinci secole de literatură, Editura Paralela 45, Piteşti, 200834. Marino, Adrian, Critica ideilor literare, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1974 35. Pavel, Laura, Antimemoriile lui Grobei, Editura Ideea Europeană, Bucureşti, 200036. Pârvu, Sorin, Postmodernismul, Iaşi, Editura Institutul european , 200537. Pecie, Ion, Romancierul în faţa oglinzii, Bucureşti, Cartea Românească, 198938. Ricardou, Jean, Noi probleme ale romanului, Bucureşti Editura Univers, 198839. Rudică, Tiberiu, Psihologie şi literatură, Editura Plumb, Bacău, 1995 40. Simion, Eugen, Întoarcerea autorului. Eseuri despre relaţia creator-operă, Bucureşti, Minerva, 199341. Simion, Eugen, Scriitori români de azi, IV, Editura Litera, Chişinău, 199842. Spiridon, Monica, Melancolia descendenţei. Figuri şi forme ale memoriei generice în literatură, Bucureşti, Cartea Românească, 1989

8

43. Ştefănescu, Alex, Istoria literaturii române contemporane 1941-2000, concepţie grafică Mihaela Şchiopu, fotografii de Ion Cucu, Editura Maşina de scris, Bucureşti, 200544.Tismăneanu, Vladimir, Reinventarea politicului în Europa răsăriteană de la Stalin la Havel, Editura Polirom, Iaşi, 199745. Ţeposu, Radu G., Viaţa şi opiniile personajelor, Bucureşti, Cartea Românească, 198346. Ungureanu, Cornel, Proza românească de azi, Bucureşti, Cartea Românească, 198547. XXX, Nicolae Breban 70, Editura Culturală Ideea Europeană, Bucureşti, 2004

9

10