Proiect coănanșat din Fondul Social European prin ... › wp-content › uploads › 2013 › 07...

o pu

blic

ație

Proiect cofinanțat din Fondul Social European prin Programul Operațional Sectorial Dezvoltarea Resurselor Umane 2007-2013Investește în oameni!

GUVERNUL ROMÂNIEIMINISTERUL MUNCII, FAMILIEI

ȘI PROTECȚIEI SOCIALEAMPOSDRU

UNIUNEA EUROPEANĂ INSTRUMENTE STRUCTURALE2007-2013

OIPOSDRU “AUR” - ASOCIAȚIA NAȚIONALĂ ASPECIALIȘTILOR ÎN RESURSE

UMANE

FONDUL SOCIAL EUROPEANPOSDRU 2007-2013

CNDIPTUNIUNEA EUROPEANĂ GUVERNUL ROMÂNIEI

MINISTERUL MUNCII, FAMILIEI, PROTECŢIEI SOCIALE ȘI

PERSOANELOR VÂRSTNICEAMPOSDRU

Fondul Social European POSDRU 2007-2013

Instrumente Structurale 2007-2013

ANUL 2 | NR. 16 | 12 Martie 2013 | EXEMPLAR GRATUIT

Lena poate merge din Vladivostock până în Dublin fără viză. Are două steme pe tricolor. Ea este unul dintre acei basarabeni care au decis că vrea să-și redobândească cetățenia. Procedura este una deosebit de lungă și anevoioasă, dar ea spune că a meritat. Acum este cetățean al țării care i-a fost „acasă” în ultimii opt ani. O poveste cu istorie și strămoși, proceduri birocratice și dezamăgiri, dar cu un final fericit: citirea jurământului în fața Autorității Națională pentru Cetățenie. Despre toate acestea ne povestește Lena Gangan, astăzi cetățean român.

➥PAGINA 7

(O)poziția copilului

➥PAGINA 10

A fuma sau a nu fuma în spațiul public

➥PAGINA 4

Redobândirea cetățeniei: o aventură la est și la vest

de Prut

FOTO

: Dan

iela

Tol

e

Pentru unii, începutul noului semestru nu este neapărat momentul în care pot sta calmi. Ba din contră, în aceste prime două

săptămâni, stau întinși ca un arc: este perioada în care se face clasamentul pentru burse. Cei cu medii mari nu-și fac prea mari probleme. Cei care au medii destul de mari, în schimb, stau și tremură până când se afișează listele finale.

Semestrul acesta am crezut că merg la sigur cu media 9,66. Circula zvonul că pentru anul meu se vor acorde cinci burse, iar asta îmi dădea o șansă relativ bună. Deși aveam în față cel puțin încă pa-tru colege (toate cu media 10), unii spuneau că s-ar putea, în cazul acesta, să se suplimenteze bursele

de merit. Brusc, ploua cu bruse în jurul nostru.Dar, desigur, situația a fost complet alta în

momentul în care am aflat rezultatele: nu lua-sem. Dezamăgirea mi-a dispărut însă când am aflat că una din colegele cu media 10 a fost lăsată pe dinafară, moment în care frustrarea mi s-a transformat în mânie.

Cum adică, să ai media 10 și să nu fii răsplătit pentru asta? Păi, îți mai vine oare, după asta, să te străduiești să ai note mari? Desigur, scopul final al muncii noastre nu este răsplata în bani. Dar știind că efortul tău, în condițiile în care ai obținut note mari, ar trebui să fie răsplătit cum se cuvine, nu poți să nu te enervezi.

Înțeleg că nu este neapărat vina facultății pentru această nedreptate. Se știe că fondurile pe care guvernul le alocă educației sunt infime, în comparație cu ceea ce ar trebui să fie. Când banii publici se duc pe mașinile de lux ale parla-mentarilor sau bijuteriile neprețuite ale clerului ortodox, nu-i de mirare că „bănuții ie scurți” la capitolul educație.

Trecând peste acest mic moment sarcastic, trebuie să zic că situația asta nu este în regulă. E timpul ca noi să ne cerem răsplata cuvenită. Nu doar noi, studenții, ci și elevii, olimpicii și, în general, oamenii de valoare.

Flavia Dima

„Jucând”la bursă

Prin ochii lui

Ce știm noi despre Revoluția din iarna lui 1989? Doar ce am auzit de la părinți, de la televizor. În acest număr vom vedea cum a arătat Revoluția prin ochii unui om în uniformă, un ofițer clujean, care a prins toată acțiunea din interiorul unui TAB.

➥PAGINA 3

Interviu cu Alexandru Oltean

Din orașFie că vrei să știi ce se

întâmplă la Filarmonică sau în Polus, la cinema-

tografe sau vrei să te joci boardgames cu pri-

etenii, află unde, când și cum de în pagina 12

EDITORIAL

Alexandru Oltean este astăzi asistent doc-torand și predă engleză și creative writing Facultatea de Științe Politice, Adminis-trative și ale Comunicării. El și-a petre-cut studenția în America, la Universita-tea Cornell, de unde a împrumutat multe metode de predare, iar acum a venit să ne împărtășească și nou din poveștile lui de pese ocean.

➥PAGINA 5

12 MArtIe 2013 | Nr. 16 2






UMANE







Păreri

Revistă bilunară realizată în cadrul proiectu-lui VEHMED - Vehicule media pentru formarea abilităților practice, televiziuni și ziare operate de studenți, cofinanțat din Fondul European prin Pro-gramul Operațional Sectorial Dezvoltarea Resurselor Umane 2007-2013

Universitatea Babeș-BolyaiFacultatea de Științe Politice, Administrative și ale

Comunicării Departamentul de JurnalismAdresa redacției: Cluj-Napoca, str. Universității, nr.

7-9, email: [email protected]

Redactor șef: Flavia ȚăranRedactor șef adjunct: Ionuț HușanuEditori: Cătălina Mătăsaru, Irina Crișan-LupaRedactori: Maria Otilia-Korodi, Ioana Cătălina

Mătăsaru, Roxana Ștefania Miron, Ruxandra Pătrașcu-Maian, Dan Perța, Ioana Pîrlea, Romana Iulia Pop, Mihai Romano, Aurelian Rus, Cosmin Silaghi, Ana Ularu, Laurențiu Ioan Anca, Elena Cocoru, Irina Crișan-Lupa, Flavia Dima

Fotoreporteri: Mihaela Coste, Laura Mureșan, Adrian Vasian

Tehnoredactare: Andrei Coste, Cristina Nenea, Rareș Cosmin Chitilă, Anca Laurenție

Grafică: Cătălina CiolanDocumentare și corectură: Andra Brudan, Călin

Crețu, Radu Gabriel Dimitriu, Ana-Maria Gulin, Mădălina Hodorog, Mihaela Ursan

O publicație IS UBB Cluj Student Media S.R.L.

Ce e hedonismul și de ce avem nevoie de el

Timpul se joacă de-a prinselea cu tine? Ai un morman de liste și listuțe? Cei din jur te întreabă în mod repetat cum reziști? Dacă ai răspuns DA la aceste întrebări, ai nevoie de puțin hedonism în viața ta. Nu exagerat, ca cel de pe vremea romanilor, ci așa, cu bun simț. Și dacă încă nu v-ați dat seama, hedonismul este stilul de viață în care plăcerea și fericirea reprezintă scopul suprem. Te poți numi hedonist dacă ești în căutarea plăcerii și ocolești suferința.

Ne plângem zilnic de lumea în care trăim și de viața pe care o

ducem, dar nu facem nimic ca să schimbăm lucrurile. Uităm de frumusețea vieții, de micile plăceri, dar a venit momentul să spunem stop: Viața mea, iar fericirea mea depinde de alege-rile pe care le fac eu. Avem ne-numărate exemple de hedoniști în istorie, oameni care au dus această artă până la extrem, iar noi știm că orice lucru bun dus la extrem devine inevitabil rău. Cleopatra, Tiberius, Caligula, Ludovic al XIV-lea, Ecaterina cea Mare sau Regele Ludowig al II-lea sunt doar câteva exemple de hedonism exage-rat. Comportamentele lor sunt

considerate acum decadente și rușinoase, dar cine suntem noi să îi judecăm? Fiecare om are dreptul să-și trăiască viața așa cum vrea și să găsească plăceri, fie ele și vinovate, în diferite lucruri.

Natura umană este foarte complexă și multidimensiona-lă, iar a trăi negându-ți partea întunecată nu este doar fără rost și absurd de restrictiv, dar poate duce la prăbușire. Câte-odată, un grăunte de rău este exact ceea ce ne trebuie pentru a ne elibera. A te întinde cât ți-e plapuma nu are niciun haz, nu-i așa?

Legătura dintre senzații și percepții este foarte im-portantă. Senzația este ceea

ce simțim, iar percepția este înțelesul pe care îl atribuim lucrurilor. Viața este ceea ce credem noi că este, pe baza propriei interpretări. Tragedia poate fi considerată șansă, iar pierderea poate fi considerată un câștig. Lumea poate fi un loc foarte dezamăgitor, așa că totul trebuie privit cu mult po-zitivism și entuziasm.

Nimeni nu trebuie să moa-ră înainte de a fi fost fericit, așa că râzi și zburdă în razele soarelui, profită de fiecare ușă deschisă și renunță la regrete. Viața nu este o misiune eroică, ci o aventură care are un tra-seu sinuos, dar plin de farmec și plăcere.

Roxana Miron

Jungla non-valorilor

Societatea a ajuns să promoveze mai degrabă personaje negative din showbiz decât cei cu adevărat valoroși,

care au făcut ceva în viață și care au un cuvânt de spus. Tind să cred că în societatea în care trăim, scala valorilor a ajuns să ia o întorsătu-ră negativă, fapt pentru care trebuie găsit un remediu.

Cultura a ajuns să nu mai fie promovată. Tinerii zilei de azi nu știu ce înseamnă cultură adevărata și nici nu sunt interesați de acest do-meniu. Ce se întâmplă cu adevăratele valori ale societății, cu marii artiști români? Aceștia sunt lăsați undeva în umbră, în spatele reflectoa-relor, probabil pentru ca nu produc un rating la fel de mare precum o pițipoancă veritabilă.

Mass-media joacă un rol important în acest aspect. Atât la televizor, cât și în majoritatea revistelor și a ziarelor, așa zisele vedete care sunt promovate sunt non-valori. Astfel, tinerii ajung să creadă că pițipoance precum Daniela Crudu, Bianca Dragușanu, Sânziana Buruiana sau alte „vedete de carton” reprezintă modele demne de urmat în viață. Pe aceste pițipoance le putem vedea pe micul ecran, la ore de vârf, făcând ce știu ele mai bine: defilând cu boto-xurile și silicoanele la vedere. De fapt, la ce te poti astepta de la asemenea specimene? Pro-blema însă apare atunci când tinerii iau ca model, aceste personaje negative: adolescenții aflați în căutarea identității își iau notițe și pun în aplicare tot ce văd la aceste „vedete”. Bineînțeles, și educația primită acasă are un rol semnificativ în distigerea acestor modele, în alegerea dntre bine si rău, în recunoașterea culturii. Însă, uneori, până și educația poate fi umbrită de imaginea creată de câteva mass-

media acestor „dive”. Din diferite ziare aflăm cum aceste domnișoare, care abia scot două cuvinte ajung să câștige lunar cât câștigă un om cult, cu facultate, într-un an de zile sau poate mai mult.

Și totuși, a cui e de fapt vina? E doar vina mass-mediei care promovează? Sau e și vina publicului care e dornic de senzațional, care cere și reactionează la astfel de personaje și la scandaluri ?

Cred că e momentul să ne întrebăm unde vrem să ajungem, încotro vrem să ne îndrep-tăm. Pentru a avea o scară a valorilor reală e nevoie de o rearanjare a societații actuale: tinerii ar trebui să înțeleagă faptul ca valoarea omului se măsoară prin educație și cultură și nu prin bani . Totuși, ce ar trebui făcut pentru ca situația să se redreseze? Până când aceste (anti)modele ale societății nu vor dispărea din atenția publicului, singurul lucru care rămâne de făcut e încurajarea culturii și a adevăratelor valori, în măsura în care este posibil, și încet-încet să sperăm că vom ajunge să vedem cum, în vârful piramidei societății se va situa cultura.

Ioana Pîrlea

Punctualitatea – o regulă de bun-simț

Timpul nu așteaptă pe nimeni, iar acest lucru este simțit zi de zi de către oameni. Suntem copleșiți

de activități, de probleme care țin de rutina zilnică și întâmpinăm mari dificultăți în organizarea timpului. De cele mai multe ori lăsăm totul pe ultima sută de metri, moment în care își face apariția panica, și din această lip-să de organizare se întâmplă de foarte multe ori să încălcăm o regulă de bun-simț: punctualitatea. Punctualitatea nu se referă numai la întârzierea la o întâlnire, ci și la întârzierea realizării unor lucruri mai mult sau mai puțin importante, lucruri care țin de mediul academic, de mediul legal sau de viața noastră socială.

V-ați întrebat vreodată cât timp pierdeți așteptând pe cineva la o în-

tâlnire, cât timp pierdeți așteptând un răspuns sau cât timp pierdeți așteptând un act important? La polul opus, v-ați întrebat vreodată cât i-ați făcut pe ceilalți să vă aștepte, de câte ori ați în-târziat la serviciu sau la școală? Cinci minute nu înseamnă mare lucru, dar raportând aceste minute la un an, cu siguranță numărul orelor pe care le pierdeți așteptând ceva va fi surprin-zător.

Punctualitatea este o calitate întâl-nită din ce în ce mai rar la români, dar este o calitate cerută de către toți an-gajatorii. Această caracteristică arată despre un om faptul că el este organizat și ordonat.

Adesea auzim sintagma „sfertul academic”. Deși această sintagmă este un clișeu folosit de cei nepunctuali, în multe situații trebuie să ne conformăm acestei convenții și să așteptăm, mai ales dacă este în interesul nostru. Din păcate, „sfertul academic” este cea mai bună dovadă în sprijinul Teoriei Relativității – poate lua orice valoare, în funcție de situație și depinde de răbda-rea celui care este pus să aștepte. Astfel, cele 15 minute convenționale pot deveni 20-30 de minute sau chiar mai mult.

Nepunctualitatea „se întâmplă și la case mai mari”, cum ar spune o vorbă

din popor. Un prim exemplu este întâr-zierea unor proceduri, a unor lucrări, întârzierea eliberării unor acte, lucruri pentru care, în mare parte, este de vină birocrația din România și, cu siguranță, fiecare dintre noi s-a lovit la un moment dat de aceste inconveniențe.

Nu numai în domenii precum cel administrativ și cel legal ne lovim de lipsa punctualității, ci și în rețeaua de transport. Trenurile întârzie ore întregi din cauza condițiilor meteorologice ne-favorabile sau din cauza unor restricții de viteză, mai ales când vine vorba de distanțe lungi.

Și la capitolul divertisment și timp liber stăm prost. Aproape toate con-certele, vernisajele sau alte eveni-mente culturale încep cu o întârziere de câteva minute din cauza lipsei de organizare sau a lipsei rigurozității în organizare.

Nepunctualitatea denotă o lipsă de respect față de cel pe care-l faci să aștepte, dar această problemă poate fi înlăturată prin organizare mentală și organizare a timpului, însă, în momen-tul de față, românii suferă la capitolul punctualitate și probabil că acest lucru nu se va schimba prea curând.

Mihaela Coste

12 MArtIe 2013 | Nr. 16 3






UMANE







Întâmplări

Prin ochii luiD. e fost cadru militar. Ofițer. În '89 era în vână. La 22 de ani și avea deja sub comandă propriul pluton. Îi plăcea ideea de a fi erou. Iubea dreptatea, dar și mai mult. Încă o face, dar silențios. Patima pentru istorie și lege nu l-au părăsit. Are și el micile lui comori. Se visa a fi cercetaș, cu alte cuvinte un spion militar. Dar n-a fost să fie. Unitatea militară din care provenea s-a desființat în 2003. Acum e familist convins, are complet alt serviciu și un alt mod de a privi lumea. Vorba sa: „e om la casa lui”.

Revoluția l-a prins la plimbare cu ne-vasta. Pe 16 decembrie, în haine de civil, s-a prezentat la ordin. „M-am

echipat la unitate, am raportat sosirea. Apoi a urmat o confuzie totală. Am auzit zvonuri legate de ce se întâmpla în Timișoara. Cică acolo a ieșit armata și se trage în populație. Oamenii protestează. După câteva momente am început să pregătim militarii și tehnica pentru luptă. Echipament complet, ridicarea munițiilor de război pentru diferite categorii de armament. Ulterior s-a decis schimbarea muniției cu muniție de exercițiu. Și tot așa un interval de timp. Activitățile s-au derulat fără oprire - noapte, zi. În unitate era o situație neclară: ascultam și nu prea știrile de la tele-vizor; știri care totodată creau panică. Până în 21 (n.r. decembrie) am stat în unitate. Nu aveai multe căi de informare. Bucureștiul controla tot! Eram încă cu cămașa civilă, cum m-au luat de pe drum. Miroseam a transpirație. Noroc că mi-a adus soția haine.

În 21 a fost o adunare la unitate. Ni s-a spus că sunt mișcări de trupe la granița de vest a țării. Cică atacau ungurii. Urma să ne îndrep-tăm spre graniță de dimineața. În prima fază a fost o stare de bine. Nu fiindcă mergeam spre graniță, ci pentru că știam, în sfârșit, ce se întâmplă. În aceeași zi, de după-masă, a venit un ofițer din altă unitate și ne-a precizat fiecărui comandant misiunea. Atunci mi s-a ridicat părul ca la pisică pe spate. Am realizat că mergem în oraș... și ... Aveam un sentiment că e ceva neplăcut și cu populația și cu toate puse cap la cap, cu știrile din Timișoara, știi? În tentativa asta de a ajunge în dispozitivul din oraș, am avut probleme tehnice cu mașina de luptă. M-am blocat la Petrom, lângă podul de la IRA, pe actualul Aurel Vlaicu. Eram 12 într-o mașină de luptă, un MLI. Asiguram paza la mașină. «Mergeți acasă! Ce faceți?» ne ziceau. Eu eram sus pe mașină. Strigam

la ei să ne lase în pace. Au sărit niște tineri la un soldat din Timișoara, eram soldați de prin toată țara. Atunci m-am aruncat și eu peste ei ca să nu se descarce arma. L-am împins la vale, către Expo (n.r. Expo Transilvania). Ne-am rostogolit și s-au liniștit treburile. Când am ajuns în sensul giratoriu din Mărăști vâ-nam borcanele cu capul. Aveam caschetă, nu simțeam nimic. Nu aveam ce face, trebuia să îmi protejez corpul. Încercau să ne oprească. Era o dezinformare intenționată. Seara m-am întors, remorcat, în unitate și mi s-a schimbat misiunea.”

E fericit. Aștepta de ceva timp să istoriseas-că. Va fi un bunic bun, are patima povestirii. Îmi zice încântat „Hai, mai zi-mi ce vrei să știi, întreabă-mă!”. Râde. Parcă a prins energie. E bine să fii ascultat. Gesticulează în continuu și se uită în gol. Își rederulează filmul, i s-a cam încurcat pelicula, mușcă din ochelari și e din nou în afaceri.

„Noua misiune consta în desfășurarea unor activități total independente. Supravegheam diferite clădiri din oraș. Diferite personalități, așa zise VIP-uri. Aveam o subordonare re-strânsă, adică raportam tot ce observam unui număr limitat de oameni. Colegii nu mai știau nimic de mine și plutonul meu. Soția tot în-treba de mine pe străzi, dar nimeni nu știa nimic. A fost plăcut și neplăcut: plăcut fiindcă am scăpat de populație, dar neplăcut pentru că acționam izolat. Monitorizare pe timp de noapte. Am fost și uitați, nemâncați. Noaptea opream tirurile să ne dea de mâncare. «Ce ai?» «Banane.» «Dă o ladă!» Ne uitau. Nu mai prindeam mâncare. Dacă nu prindeam mașina de lapte mergeam și luam naveta de lapte de pe la magazine. Le lăsam naveta și sticlele goale (râde).”

Își aduce aminte de soție. Umbla biata fe-meie pe străzi mai ceva ca Vitoria Lipan. Din cartier în cartier, de la TAB la TAB, fără să știe

nimic. Îi pare rău că a lăsat-o singură atunci, iar lumea nu o înțelegea. De ce să plângă după un militar? Doar ei omoară oameni, nu sunt oameni!

„Am fost alarmați. Nu am dormit deloc acasă. Am avut colegi care s-au întors mai repede, dar fiindcă supravegheam, mai trebuia să stau. La sfârșit de ianuarie sau februarie am ajuns acasă.

Mai supravegheam noaptea lângă primă-rie și făceam schimb cu un coleg ca să dorm. Semănam foarte bine și l-am rugat să îmi ia locul. «Bă, mai mișcă-te cu TAB-ul să nu zică ăia că stai aiurea. Și vii înapoi și facem roca-da!» Cât n-am dormit pe podele din primărie!

În ziua de 23, de dimineața, când a trecut armata de partea poporului eram cu TAB-ul. Când am ajuns în centru, datorită proastei in-formări din media, prima dată m-am speriat. Am văzut că omenii sar pe TAB-uri, ne dau flori, mâncare. Era o voie bună și un cântec, cu scandări împotriva lui Ceaușescu, a partidului. Ne-am dus în centru pentru a proteja clădiri și magazine. Dar nici pe departe! Oamenii fra-ternizau pașnici. Au avut o atitudine pozitivă.

Era o confuzie totală! În 25 îmi amintesc că m-am dus la o casă în Grigorescu. Mi-au zis oamenii că în casă ar fi un securist cu arme de vânătoare și că e cineva în curte care vrea să fure și să tragă. Era o Dacie gri, ce-i drept, cu o doamnă și o domnișoară. Ele vroiau să își ia niște lucruri ce țineau de cosmetică, haine, să se aranjeze de sărbători. Am găsit arma aia, dar era o armă de tir cu aer comprimat (râde). Nu era un câmp de luptă real. Doamna a vrut să ne dea la toți mâncare de Crăciun în semn de mulțumire, 11-12 câți eram! I-am mulțumit și am plecat. Tot în Grigorescu, lângă un bloc, au ieșit oamenii de ne-au dat de mâncare. Le era milă de noi. Ne vedeau că tot stăm afară, iar pentru ei era sărbătoare. Eram un punct de observare.”

A trecut de la zâmbet la o mimică de neînțeles în câteva milisecunde. Nu zicea nimic, își atingea șuvițele și a reînceput gesticularea. Vorba lui, „mă dureau mâinile de la atâta engleză.”

„Noi eram tampon între populație, elemen-tele securiste și membrii de partid. Dezin-formarea era intenționată ca să ne distragă atenția. Revoluția nu o fost a noastră, au fost niște servicii secrete americane, rusești, mai multe. Dar populația a fost unită. Au început să ne ceară arme pentru a apăra împreună instituțiile împotriva așa-zișilor teroriști. Am închis granițele. I-am lăsat, totuși, pe spionii lor să iasă, trimiși de prin vară. Le-am zis rușilor că nu avem nevoie de ajutor, pentru că ei s-au oferit imediat să ne ajute.”

Trebuie să ții cont de faptul că ai un jură-mânt. Eram tânăr, terminasem de doi ani aca-demia. Aveam dorința de ascensiune. Eram ofițer dur și exigent. Am fost și bine văzut. Îmi ascundeam frica de soldați. Eu trebuia să îi stăpânesc, dar nu doar prin ordine, datorită regulamentelor militare (funcție), ci prin atitu-dine. Copiii aveau încredere în mine. Eu aveam 22 de ani. Până în 21 (n.r. decembrie) când am plecat eu nu văzusem o categorie de armament în viața mea. Nu știam. Ne era frică să nu le stricăm, să demontăm. N-aș mai vrea să trăiesc acele clipe. Dilema era capitală. Pică sau nu regimul? Legislația era foarte dură pentru noi, soldații. Trebuia să execuți ordinul. Nu aveai ce, era misiune de luptă deja. De război! Multă lume nu pricepe, mulți o iau ca pe o răutate. Poate sunt și eu părtinitor că sunt din branșă. Poate nu sunt obiectiv.”

Se ridică și începe să despartă camera în două emisfere, vestică și estică. Un joc de du-te-vino între pat și geam. „Și cam așa a fost. Nu mai știu ce să îți zic. Tu vezi, nu scrie tot că na, fie între noi.”

Ruxandra Pătrașcu

Foto

grafi

i: Ră

zvan

Rot

ta

12 MArtIe 2013 | Nr. 16 4






UMANE







DeZbatere

Grea problema. Normal, un fumător ar zice „De ce nu?!?” și un nefumător ar aduce următorul argument: „Pentru că poate eu nu vreau să îți inhalez fumul și poate că

nu vreau să îmi miroase părul și hainele a fum de țigară ori de câte ori mă întorc dintr-o cafenea sau, mă rog, în cazul de față, dintr-un loc public”, dar tind să cred că acesta ar fi nefumătorul agresiv. Acel tip de nefumător care crede cu vehemență că fumatul ucide și dă naștere unor alte vicii sau cine mai știe ce.

Mai există și nefumătorul nepăsător, care prietenos din fire, dă cea mai calmă replică: „Da, eu nu fumez, dar nu am pretenția să nu se fumeze în jurul meu, până la urmă fiecare face ce vrea cu banii și sănătatea lui. Și nu, nu cred că mă afectează fumatul celor din jurul meu așa cum se vehiculează.”

Nu cred că ne putem baza pe vreo declarație a vreunuia dintre noi. Păreri sunt împărțite, polemicile create și nu se ajunge nici cum la un consens mai bun decât cel cu separeuri. Ok, ești fumător? Ai un spațiu special creat pentru tine. Ești nefumător? Poți să stai unde vrei, nimeni nu te obligă să stai între fumătoriș. De fapt, așa văd eu toată situația cu a fuma sau a nu fuma în spațiul public.

Maria Korodi

Interzicerea fumatului în spații publice este o chestiune larg dezbătută, deși raționamentul pe care se bazează este foarte simplu: fumatul este opțional, dar respiratul, nu,

deci interzicerea fumatului în spațiul public ar proteja nefu-mătorii de efectele negative și disconfortul creat de fumatul la mâna a doua. Desigur, ar putea fi argumentat că decizia de a interzice sau nu fumatul în spații publice precum restaurante sau baruri ar trebui să rămână la latitudinea proprietarului, și că interzicerea sa prin lege ar fi o intervenție nepotrivită a guvernului în felul în care sunt conduse afacerile private.

Irina Crișan-Lupa

Nu văd care este problema cu fumatul în spațiul public. Personal, nu am nicio problemă cu cei care se bucură de o țigară în timp ce beau o cafea. Cred că toleranța

mea vine de la faptul că sunt un fost fumător și cunosc senti-mentul de discriminare aplicat fumătorilor de către populația nefumătoare. Toată vâlva acesta cu interzisul fumatului în locurile publice și a fi mai democrați decât Germania mi se pare o prostie. Există anumite localuri în care nu se fumează unde orice nefumător se poate bucura de un ceai. And by the way, fumatul pasiv nu provoacă cancer.

Cosmin Silaghi

Eu nu fumez – dar aș putea. Nu fumez pentru că nu-mi place mirosul, gustul, n-am bani și nici nu vreau să înlocuiesc ciocolata cu pachetul zilnic. Însa, dacă într-

un univers paralel aș decide să mă apuc de fumat, nu mi-ar plăcea să am restricții. Mi-ar plăcea să fumez dimineața pe balcon, în timp ce merg la facultate, în pauzele dintre cursuri; pe scurt, oriunde mi s-ar năzări mie. Știu că ar deveni un viciu, un tabiet și l-aș trata ca atare. Și mai mult decât atât, mi-ar plăcea ca și cei din jur să-l trateze astfel. Dar dacă până acum n-a murit nimeni exclusiv de la fumul inhalat prin baruri, nu văd de ce ar face-o acum.

Iulia-Romana Pop

Toată lumea se plânge de fumători, toată lumea are ceva cu ei, toată lumea comentează de felul în care le mi-ros hainele pentru că fumează. Cel mai trist lucru din

toată povestea asta este că, aparent, după cum susțineau sus și tare alde cercetători britanici (niște clasici în viață rămași într-un con de umbră), fumatul „la mâna a doua” este mai dăunător decât fumatul efectiv. Trecând peste stupiditatea absolută pe care-i bazata această mirifică teorie, fumătorul mi se pare cea mai discriminată specie de pe planetă. În unele state, de exemplu, nu ai voie să fumezi în casa ta, proprietate personală. Dacă tot vrea lumea să interzică fumatul în spații publice, hai să interzicem și consumul de alcool în crâșme, toate restaurantele de tip fast-food și toate cofetăriile. Pentru că de la toate îți crește tensiunea arterială și, din câte spun studiile, zaharurile din aceste alimente sunt de vreo enșpe mii de ori mai dăunătoare decât toate tipurile posibile și im-posibile de țigări.

Andrei Coste

Asta-i o treabă cam delicată. Pe de-o parte, în calitate de fumător, susțin fumatul în locații publice. E minunat să fumezi țigara de dimineață într-o cafenea mică și

drăguță înainte să îți pornești ziua, atunci când ieși seara în oraș la o bere sau de dimineață, după un chef. Chiar și în stația de autobuz sau în parc, pe o bancă. În schimb, am destui prieteni care nu sunt fumători, așa că nu pot să nu consider problema și din punctul lor de vedere. E nasol să ieși în oraș și să te îneci de la fum și să ajungi acasă duhnind a scrumie-ră. Mai ales dacă stai cu ai tăi, care încep să te ia imediat la întrebări. Pentru mine, soluția cea mai bună, cel puțin pentru localuri, e delimitarea unui spațiu special pentru nefumători. Cât despre spațiile în aer liber, rămâne de văzut. Eventual s-ar

putea imita modelul Japoniei, unde fumatul este interzis în locurile foarte aglomerate.

Flavia Dima

Eu cred că mai mulți oameni mor din cauza accidentelor de mașină, așa că am putea interzice mersul cu mașina în spații publice. Apoi ar mai fi acele clădiri vechi care

se descompun și îți mai cade câte un basorelief în cap, și aia te poate ucide, așa că am putea face două chestii: dărâma toate clădirile vechi sau să le renovăm (prim variantă sună din varii motive mai plauzibilă). Exemplele sunt exagerate. Avem studii și mari cercetători, avem statistici și cu toate acestea, cine vrea să fumeze nu are decât să fumeze, și până la urmă unde vrea el. Da, apreciez când sunt camere separate pentru fumători și nefumători, dar să interzici fumatul cu totul în spații publice? Ca și nefumător pot spune că puține lucruri pe lume sunt mai iritante decât un fumător nemulțumit: e irascibil și deosebit de enervant. Văd și ei imaginile de pe pachetele de țigări, și dacă nici măcar acelea nu îi motivează să se lase, atunci treaba lor! Să fumeze până nu mai pot, unde vor ei! Am renunțat de foarte multă vreme la cruciada mea de a nu sta deloc în spații cu fum. Murim cu toții și cu asta basta. Nu am fumat nicio-dată în viața mea, nici măcar nu am încercat. Am impresia că a trecut vârsta la care să mă ascund în spatele școlii și să trag un fum, și să mă apuc la această vârstă sună cam ridicol. Uneori, din motive de socializare mai ies și eu cu fumătorii, dar niciodată iarna. Nu-s bătută-n cap, dacă ei vor să înghețe afară cu țigara în mână este fix problema lor.

Flavia Ţăran

DeZbatere:A fuma sau a nu fuma în

spațiul public

12 MArtIe 2013 | Nr. 16 5






UMANE







Între patru ochi

Alexandru Oltean: „Cel mai satisfăcător este momentul în care ai influențat un student”

Alexandru Oltean și-a început drumul la Facultatea de Litere din Cluj-Napoca, studiind limba engleză și germană în primul său an. Șansa lui cea mare a venit în momentul în care s-a transferat la Universitatea Cornell din Statele Unite. Acolo a studiat limba și literatura engleză, cât și Creative Writing într-un mediu care, la vremea respectivă, era complet diferit față de cel din țară. Acum este asistent doctorand și predă la Facultatea de Științe Politice, Administrative și ale Comunicării cursuri pe care le-a avut în America.

De ce ați ales ca specializare literatura engleză?Mie tot timpul mi-a plăcut literatura. Totdeauna am fost de părere că în zilele noastre, în care poți vedea cu Google Maps peste tot prin lume, misterele se găsesc acum în ficțiune, pentru că lumea deja se cunoaște. De ce am ales, inițial? Am luat toate tipurile de materii și am tăiat de pe listă chestiile mari și până la urmă am rămas doar cu câteva. Când am dat la facultate am dat la engleză și la chimie.

Cum a fost viața dumneavoastră în calitate de student în America?O întrebare pe care o primesc foarte des. „No, ai fost în America timp de trei ani. Ce ai vizitat? Pe unde ai fost?” În general, la cursuri, acasă și prin bibliotecă.

Atât de greu a fost?Eu aveam în general de citit vreo două-trei romane pe săptămâ-nă și de scris cam unu-două eseuri. Și în fiecare săptămână și în vacanțele de primăvară și de Thanksgiving petreceam timp recuperând ceea ce nu reușeam să citesc. Dar, pe de altă parte, să nu crezi că stăteam toată ziua. Universitatea respectivă are extrem de multe activități extracurriculare. E foarte, foarte ușor să îți găsești ceva de făcut.

Cum se compară facultatea pe care ați urmat-o dumnea-voastră, din cadrul Universitarii Cornell, care e din Ivy League, cu cea din România?E un pic cam greu să le compari, pentru că ar trebui comparate și sistemele, iar aici există elemente care sunt extrem de diferite. Având amândouă experiențele pot să zic clar că am preferat siste-mul respectiv (n.r. american). În primul rând, ei funcționează pe o idee pe care, într-un fel, am încercat să o implementez la predat. Se stabilesc niște reguli fixe, nu multe, cele de baza, și acelea sunt bătute în cuie. Nu te abați de la ele sub nicio formă. Iar restul, te înțelegi, e flexibil. Spre deosebire de aici unde... cam totul e gri.

Dar te și pregătește. De exemplu, în anul I există un curs pe care toată lumea trebuie să îl urmeze, „First Year Writing Seminar”, iar acolo te învață cum să lucrezi la standardele lor. Îți dau uneltele cu care să lucrezi, dar mai departe depinde de tine.

Cum este să fii un român la o universitate din America?În calitate de român n-am simțit diferența, sincer. Mai degrabă aș putea spune despre cum e să fii un străin. Pentru că la ei, în mediul acela, chiar nu poți să vorbești de discriminare. Nu conta ce eram. Ca străin a fost foarte bine, per total. Am fost tratat că orice altă persoană.

Diferențele erau de cultură. La noi, dacă ești prieten cu cineva e ceva normal să-ți pui mâna după umerii respectivului. La ei e foarte ciudat așa ceva, personal space e o chestie sacră. Am avut prieteni care, după ce ne-am cunoscut, îmi spuneau mai încolo că „Știi, când ne-am cunoscut, era foarte ciudat că aveai tot felul de reacții.”

Plus, cumva-cumva, niciodată nu m-am obișnuit cu mâncarea.

Deși, teoretic, era aceeași mâncare, dar avea alt gust. De fiecare dată când, în vară, veneam acasă, nu voiam să văd absolut nimic din ceea ce mâncam acolo. Simțeam că dacă mai stau un an acolo, din punctul ăsta de vedere, o iau razna.

Ce oameni ați cunoscut în America?Am avut la un moment dat un curs cu un foarte mare profesor de teorie literară. El este unul din tații grei ai acestui domeniu, și te-ai aștepta să se vadă pe el. La curs, el venea în adidași, pan-taloni scurți și un tricou. Chiar nu se vedea absolut deloc pe el că a făcut ceva mare în viață, decât în momentul în care deschidea gura și clar, dădea clasă tuturor.

Majoritatea oamenilor cred că viața de student în America e ca în filmele de la Hollywood. Sunt petreceri, toată lumea e nebună, te duci la examene în ultima secundă, iei totul la milimetru... Cât de aproape este asta de adevăr?Chefurile sunt adevărate, exact așa cum arată în filme. Frat par-ties sunt exact așa cu nebuniile, dar poate nu la fel de glamoroase. Am fost de vreo două ori la un chef din-ăsta și... foarte multă îmbulzeală, foarte multă lume... nu foarte interesant. Dar sunt în mare măsură exact așa. Legat de restul... nu. Ca să îți iei un examen, te apucai cu minim trei zile înainte să studiezi și stăteai cam opt ore pe zi în bibiliotecă. Eu odată m-am dus pentru un examen la bibliotecă. Ei au o bibliotecă care e deschisă non-stop. Și m-am dus după-masă pe la vreo 5 și voiam să stau până pe la vreo 11 seara. Când am ieșit afară, soarele era pe cer. „Ce, am stat numai o oră?” Era de fapt 7 dimineața.

Acum sunteți profesor. Când v-ați hotărât să va apucați de această meserie?Această slujbă a fost o întâmplare, într-un fel. Nu am început la jurnalism, ci la comunicare și relații publice. Șefa de la departa-mentul de limbi străine de specialitate avea nevoie de cineva care să preia cursurile de limba engleză. Nu mai predasem vreodată, nu știam exact despre ce este vorba. Dar mi-a plăcut de la bun început și am fost chiar surprins de cât de ușor mi-a fost. Am tot auzit de „Vai, prima zi!”, oameni care nu mai puteau, se blocau... eu am intrat în amfiteatrul 101 și pur și simplu am început să vorbesc. Chiar mi-a venit extrem de ușor. În timp, mi-am dat seamă că asta este o chestie chiar faină și care îmi place. Iar multe din structurile pe care le folosesc când predau le-am luat de acolo (n.r. America), mai mult sau mai puțin.

Așadar, vă inspirați din modele pe care le-ați avut în

studenție și le aduceți studenților de aici.Ca structură, da. Mai departe, material și așa... trebuie să te adaptezi situației. De exemplu, la cursurile pe care le-am avut în America eram 10 studenți. S-a făcut altfel cursul față de semestrul acesta, unde am avut 20-30 de studenți. Și diferența e foarte mare.

În America studenții făceau schimb de feedback, ceea ce nu prea poți face cu 30 de studenți.

Cum stabiliți o legătură între dumneavoastră și studenți?Un lucru care îmi place foarte mult la predat este faptul că în fiecare an trebuie să o iei de la capăt. Faptul că dacă, de exemplu, începi cu anul I.- ei au anumite nevoi, anumite cunostinte și așa mai departe, dar asta nu înseamnă că următorul an întâi va fi la fel. Deci, tot timpul știi cam la ce să te aștepți, dar în mare măsură, it’s a blank slate.

Te duci acolo, vezi cum sunt studenții și vezi exact ce vor, dar în general pentru asta este cursul introductiv. Nu doar ca să te prezinți, ci și ca să vezi cum sunt studenții. Eventual mai fac o glumă să văd cum răspund ei la asta. Dacă se uită la mine mai așa, atunci știu că sunt oameni un pic mai sobri. Dacă nu, depinde.

Ce probleme întâmpinați în cadrul acestei meserii?Cred că cea mai mai problemă pe care o întâmpină toți profesorii e lipsa de interses. Nu generalizez, dar tot timpul există un anumit număr de studenți care vin la cursuri și nu își dau interesul. Și nu e neapărat vina lor. Eu cred că dacă ar alege ei să fie acolo, n-ar mai fi o problemă așa mare. În situația în care cursurile sunt obligatorii, da, întotdeauna apar studenți care nu vor să fie acolo.

Considerați modelul de amfiteatru ca fiind ineficient?Pentru cursuri practice, da. Alte cursuri, nu. Depinde foarte mult de tipul de curs. Dacă este un curs în care materia cere ca profesorul să vorbească mai mult atunci e ok. Dar într-un curs în care studentul, ca să învețe, trebuie să participe activ, n-are ce căuta într-un amifteatru.

Care sunt cele mai mari satisfacții pe care le aduce această slujbă?Satisfacții... Cred că cel mai satisfăcător este momentul în care știi că ai influențat un student, într-o oarecare măsură. L-ai învățat ceva, dar nu doar pură informație. Simți că ceea ce ai făcut tu a avut un impact asupra altei persoane. Aceasta cred că este cea mai mare satisfacție ca profesor.

Flavia Dima

12 MArtIe 2013 | Nr. 16 6






UMANE







Prin obiectiv

Begging to survive

În fiecare zi de la 9 la 14, Patrick vine la capătul podului Ha’penny și le spune oamenilor: „Spare some change for the homeless, please?”

Patrick pozează și își arată latura amuzan-tă. Câteodată când trec oamenii pe pod, în loc de propoziția obișnuită, el spune: „Spare some chan-ge for the vulnerable society, please” și zâmbește.

Paul e fratele lui Patrick. Și el este tot cerșetor, însă pe alt pod. Patrick tocmai a făcut rost de țigări si un bilet de loto. Ei iau o pauză de câteva minute si apoi se întorc la muncă.

Patrick are 33 de ani, s-a născut în Kilkenny și din cauza unor probleme în familie s-a mutat în Dublin. Chiar și la temperaturi de sub zero grade el își ocupă zilnic locul său preferat pentru a cerși, astfel că prietenii de la adăpostul social știu întotdeauna unde să-l găsească. Fumează mult pe banii altora și joacă la loto în fiecare săptămână. Vă invit însă să faceți un portret mai amplu cu ajutorul imaginilor următoare.

Patrick fumează aproximativ un pachet de țigări pe zi. Totuși, el nu dă banii pe ele, ci le cere trecătorilor câte o țigară și, de obicei, o primește.

Patrick cumpără un bilet de loto în fiecare săptămână și de fiecare dată alegere numerele 16 și 23 pe lângă altele.

Doar de câteva ori a câștigat 6 Euro.

Patrick sparge paharul din care a băut ceai și îl pune peste celălalt pentru ca toți mărunții să ajungă la fund. După aceea, el pune încă unul deasupra în care sunt monedele de 1 cent.

Aceasta este prima oară când își scoate din buzunar rozariul pe care mereu îl ține la el pentru noroc.

O persoană mai în vârsta se oprește și îi dă câțiva mărunți. O dată, cei doi frați au strâns împreună 80 de Euro.

Patrick își închide ochii pentru câteva secunde. Au mai rămas doar 40 de minute din programul lui fiindcă trebuie să fie la adăpost înainte de ora 15:30 pentru a primi prânzul.

12 MArtIe 2013 | Nr. 16 7






UMANE







La fața locului

Redobândirea cetățeniei: o aventură la est și la vest de Prut

Lena Gangan și-a redobândit cetățenia. Astăzi spune cu mândrie și ușurare că este cetățean român. Râde la gândul că prietenii ei vor face acum și altfel de glume pe seama ei. Locuiește în România de aproape opt ani, iar faptul că a obținut cetățenia în țara în care se simte ca acasă este o mare împlinire.

În 1991 statul român a semnat un tratat cu Republica Moldova prin care elevii și studenții să poată studia în România. Fenomenul a luat amploare printre basarabeni, care umpleau autocare și treceau granița peste Prut. Dacă era un număr destul de mare de elevi basa-rabeni într-un oraș se făceau clase speciale pentru ei. Printre acești tineri care au rupt-o de-acasă la începutul adolescenței se numără și Lena. A vrut să plece pentru că se practica asta printre vorbitorii de limbă română, dar și din cauza teribilismului vârstei, de a pleca de acasă și de a vedea cum se trăiește altundeva.

Și-a făcut bagajele și împreună cu priete-na ei cea mai bună eu plecat „în străinătate”. Ele au fost repartizate în orașe diferite, Lena tocmai în Iași, dar până la urmă lucrurile s-au aranjat în favoarea lor și au ajuns să studieze împreună.

În al doilea semestru din clasa a XII-a s-a transferat înapoi în Chișinău, „pentru o mulțime de cauze pe care nu mi le amintesc acum, dar știu că una era foarte solidă.” În-toarsă acasă a suferit un șoc cultural: nimeni nu chiulea, toată lumea își făcea temele, era o încordare generală, „mi se părea imposibil” își aduce acum aminte. „Nimeni niciodată nu-și permitea niciun fel de glumă cu profesorii, mi s-a părut că oamenii erau cramponați, nu exista comunicare între ei și profesori.”

Când a trebui să aleagă orașul în care să vină la facultate a mers mai în vest și a ajuns în Cluj-Napoca. Aici s-a înscris la jurnalism la Universitatea Babeș-Bolyai, pe unul din locurile speciale pentru cetățeni ai Republi-cii Moldova. Pe când să se înscrie la master, locurile bugetate pentru basarabeni au fost ridicol de puține, și dintr-o întorsătură mai mult sau mai puțin fericită a ajuns la Facul-tatea de Litere, tot în cadrul UBB, la secția de Studii Culturale Britanice.

„Acasă mă simt acolo unde sunt eu”Lena a trecut granița, a schimbat județe și coduri poștale, chirii și camere de cămin. Are două feluri de acasă: „Tot timpul apare sintag-ma asta că merg acasă și merg acasă-acasă, acasă-acasă fiind acolo peste Prut. Dar aceas-ta cred că este o chestiune valabilă pentru toți studenții care au plecat de acasă, și nu mă refer doar la basarabeni, ci la toți care au venit în Cluj sau în alt oraș la facultate.”

Cu toate acestea, țara care a adoptat-o nu i-a putut oferi toate oportunitățile pe care le aveau cetățenii români cu acte în regulă. Nu este discriminare. Pentru ea conceptul are mai degrabă un substrat cultural. „Discriminare pe baza faptului că nu am fost cetățean ro-mân... dacă vorbim despre cadrul legal, atunci poate am fost puțin discriminată”. Și aici are ce enumera. Nu s-a putut înscrie în anumite proiecte, nu a putut aplica la anumite burse de studii, pentru că nu avea stema care trebuie pe tricolorul de pe buletin. Lena nu poate pleca în străinătate, străinătate pentru ea, nu neapărat și pentru noi, care putem trece granița cu bu-letinul. Pentru ea o plecare oriunde în Europa cere o viză și încă un vraf de documente. Și apoi mai este angajarea.

Redobândirea cetățeniei: gimnastică pentru nervi.

Lena ține foarte tare la a face distincția în-tre a dobândi și a redobândi cetățenia română. Basarabenii merg mai mult pe redobândirea cetățeniei. E o poveste foarte dragă ei, cu is-torie și strămoși. „Bunicii noștri (n.r. a celor din Basarabia) care au fost născuți înainte de 1940, adică pe timpul Românie Mari, au

fost cetățeni români. După ce Basarabia a fost anexată de Uniunea Sovietică, normal, nu a fost să mai fie aceeași țară, dar cetățenia și-au menținut-o.” Dreptul la cetățenie se moștenește până la a III-a generație. Lena a parcurs lungul drum prin care să demonstreze că are dreptul la acea cetățenie.

A dat de multă birocrație. La est de Prut a trebuit să traducă certificatele de naștere și căsătorie ale bunicilor și toate actele ei. Cu actele bunicilor a fost mai problematic pentru că erau scrise în rusește. A umblat prin arhive, documentele aveau multe greșeli. Pe scurt, bani, nervi și mult timp consumat. La vest de Prut e mult mai simplu, spune ea. După ce strângi toate documentele trebuie să de-pui dosarul la Autoritatea Națională pentru Cetățenie (ACN), tu și încă 90.000 de persoa-ne care trec prin această procedură în fiecare an. Perioada de așteptare poate dura până la un an și jumătate. „După ce îți publică numele în Monitorul Oficial, și dai refresh la pagină zi de zi ca să vezi dacă există… mare e bucuria când îți vezi numele și numărul dosarului”. Următorul pas o duce pe Lena la București: programarea pentru depunerea jurământului.

Punctualitatea capitaleiCând completezi actele pentru redobândi-

rea cetățeniei ți se pun în față două opțiuni: cetățean român cu domiciliu în Republica Moldova sau în România. „Eu am bifat că o să-mi stabilesc domiciliul în România, pentru că eram pe perioada licenței și știam că o să rămân aici la master și probabil și mai de-parte.” Cei care bifează acea opțiune trebuie să depună jurământul la București, pe strada Blănari, unde se află ANC-ul. „E în centrul vechi, zonă istorică, foarte frumos, birturi, cultură”, enumeră rar în timp ce parcă își re-aduce aminte fiecare detaliu al acelei zile de 5 februarie, a doua ei naștere ca identitate, după cum o numește.

La 8:30, într-o frumoasă zi de marți Lena trebuia să fie deja în sală. Se fac două ture de depunere a jurământului, de la 8:30 și de la 12:30, în total 200 și ceva de oameni. „Nu e neapărat o procedură individuală că te duci și stai așa (pune mâna dreaptă pe inimă și ridică

mâna stângă, ca la jurămintele de la tribunal din filmele americane) în fața președintelui. Toată lumea depune jurământul în grup… dar individual.” La 8:32 se strigau deja listele, iar Lenei i s-a spus „Domnișoară, îmi pare rău, o să așteptați până la 12:30.”

Exact în aceeași zi își depunea jurământul și verișoara ei, care a intrat de la 8:30. Lena a așteptat-o într-o cârciumă din centrul vechi. „Vine ea cu foaia în față, dar cu o față așa, puțin dezamăgită și eu îi spun bucură-te! Uite, actul pe care scrie că ești cetățean român. De ce nu ești fericită?” Dezamăgirea venea de la concetățenii lor, unii abia buchiseau lim-ba română. Se aștepta și la o procedură mai solemnă.

„Jur să fiu devotat patriei și poporului român…”

La prânz Lena era la ANC. A intrat într-o sală în care din niște boxe imense răsuna mu-zică populară. Erau o sută și ceva de oameni cărora li s-au înmânat niște fluturași cu jură-mântul „pe care îl citim noi patriei române”, spune în timp ce ține fițuica cu ambele mâini, ca pe o diplomă. „Eu, «Nume prenume», jur să fiu devotat patriei și poporului român, să apăr drepturile și interesele naționale, să res-pect Constituția și legile României. Poate te așteptai să vorbești puțin mai mult, dar pe de altă parte înțelegi că nu ai cum. Probabil nu te aștepți chiar să cânți imnul și să dau test din gramatică”.

Finalul apoteotic sună cam așa: „Se into-nează imnul, adică este pus imnul în boxe și toată lumea stă și «intonează imnul»”, se spun felicitări de la membrii autorității, fiecare este strigat, îi este înmânat ordinul, lipită poza „și ne doresc o viață prosperă ca cetățeni europeni și români.”

Lena are două cetățenii. Cu una poate mer-ge în est și cu cealaltă în vest. Dacă vrea, poate călători din Vladivostok până în Dublin fără viză. Are două identități date de acte, și o a treia, identitatea ei ca individ. Este româncă și este și moldoveancă/basarabeancă, dar la finalul zilei, ea este Lena.

Flavia Ţăran și Andra Brudan

Begging to survive

12 MArtIe 2013 | Nr. 16 8






UMANE







De-ale stelelor

Personalități în Pești

livestream.com/ub2tv

Jon Bon Jovicântăreț, actor

2 martie 1962

Amerigo Vespucciexplorator

9 martie 1954

Shaquille O'neal baschetbalist

6 martie 1972

Yuri Gargarincosmonaut

9 martie 1934

Eva Longoriaactriță

15 martie 1975

Olivia Wildeactriță

10 martie 1984

David Gilmour muzician

6 martie 1942

Ioan Andoneantrenor de fotbal15 martie 1960

Liza Minnelli cântăreață, actriță12 martie 1946

Eugenia Vodăjurnalist

4 martie 1954

Berbec(21 martie – 20 aprilie)

Păstrezi același aer energic și plin de motivație.. În perioada aceasta îți vei găsi si-gur perechea. Din punct de vedere financiar

și cerebral luna martie îți satisface cu brio minimul necesar, așa că nu ai de ce să te plângi, doar cu sănătatea să ai grijă în continuare.

Taur(21 aprilie – 21 mai)

Continui să fi bine-dispus și plin de viață. Dacă nu ai găsit-o deja, să știi că jumătatea ta te așteaptă pe undeva. Luna aceasta se încheie cu multă muncă dar în echipă, lucru care îți face

plăcere. Ai grijă cu efortul pentru că imunitatea îți este puțin șubredă. Există și riscul de accidente, așa că ai mare grijă.

Gemeni(22 mai – 21 iunie)Deși probabil că nu ești pe deplin mulțumit cu tine, încă pe plan emoțional ești cam comod, sau poate aștepți persoana care să-ți dovedeas-că faptul că merită iubită. Muncești din greu și

toate îți merg destul de bine, în jumătatea asta de lună parcă strălucești! Te simți bine din punct de vedere fizic, atâta timp cât ai grijă de tine, așa că ai face bine să ai!

Rac(22 iunie – 22 iulie)

Agitație mare: iubești și ești iubit! Micile probleme care au tentativa de a deveni mari se află pe plan emoțional, așa că ai grijă ce faci și cum faci ca să nu-ți faci rău singur. Se pare că

nu te prea încântă sosirea primăverii căci parcă încep să te supere alergiile.

Leu(23 iulie - 22 august)

Din punct de vedere emoțional, ai pe cine trebuie lângă tine și, dacă nu ai deja, în a doua jumătate a lunii martie vei fi mai deschis în

acest aspect. În această perioadă tinzi să te îndrepți spre domeniul investițiilor de orice tip, din care vei scoate profit. La toate lucrurile bune se adaugă buna dispoziție de care te sfătuiesc să nu faci abuz.

Fecioară(23 august – 21 septembrie)

Se pare că luna lui mărțișor te face să fii mai bună și mai drăgăstoasă. Continui pe aceeași notă veselă și în dragoste cât și la mun-

că. Toate bune și frumoase, sau dacă nu frumoase, măcar liniștite. În schimb, să fii atent/ă la sănătate, deoarece există un mic dezechilibru pe undeva și n-ar fi bine să te forțezi.

Balanță(22 septembrie – 22 octombrie)

Dacă se întâmplă cumva să fii într-o relație, sfatul meu este să fi prudent/ă, luna martie e una destul de neprietenoasă din punct de vedere emoțional, mai ales în partea a doua a lunii.

Dar, în contrast, vine succesul de la școală și muncă, care, completat de un program de exerciții fizice, o să-ți facă viața perfectă măcar pe acest plan.

Scorpion(23 ocotmbrie – 21 noiembrie)

Din punct de vedere emoțional, începând cu a treia săptămână a lunii, o să existe un echilibru reconfortant. Pe planul carierei există șanse extrem de mari de succes, cam

la fel de mari cu șansele tale de accidentari și îmbolnăvire. Sfatul meu prietenos este să ai mare grijă atât de tine, cât și de cei din jur.

Săgetător(22 noiembrie – 20 decembrie)

Totuși, se pare că „zeul” Martie s-a îmbunat, așa că dragostea îți va bate la ușă, iar pe lângă vor veni și succesele pe plan profesional și financiar.

Ca de obicei, neprevăzutul te însoțește în viața de zi cu zi, dar de data aceasta pare că totul o să se îndrepte spre mai bine. În schimb, apar mici probleme la tonus. Îți recomand ceva mai multă mișcare.

Capricorn(21 decembrie – 19 ianuarie)

Dinamismul tău emoțional e ceva de speriat! Iubești de-ți iese prin piele și vrei să faci să meargă totul strună în această privință. Nu stai deloc rău

nici la muncă/școală, unde lucrurile par să meargă de la sine și totul e pe făgașul său normal. A, și să nu ai nicio grijă, luna lui Marte te-a înzestrat cu rezistența fizică a unui tanc rusesc.

Vărsător (20 ianuarie – 18 februarie)

Ai încercat tu, dar parcă nu a mers și-ai zis că „mai are balta pește”! Iar dacă în dragoste nu îți merge, măcar la școală și/sau job lucru-rile merg în direcția bună, ceea ce te satisface

suficient pentru moment. Fizicul și mintea ți-s cât se poate de sănătoase, însă ar fi bine să ai răbdare mai multă pentru că ești predispus/ă la stări de nervozitate.

Pești(19 februarie – 20 martie)

Fermecător și armonios, acestea sunt ca-racteristicile tale pe plan emoțional și-ți priesc de minune. Astrele nu-ți aduc noroc doar în dragoste, ci și la muncă. În acest interval te

faci remarcat, deși ar putea apărea mici probleme din punct de vedere financiar. Cu fizicul și moralul toate sunt bune, dar simți nevoia să te relaxezi mai mult.

Maria Korodi

Horoscop (15 –31 martie)

12 MArtIe 2013 | Nr. 16 9






UMANE







Trendinţe

Parfumul - astăziCei mai vechi parfumieri au fost preoții, întrucât ei au fost primii care au extras esențele din plante pentru a produce uleiuri și miresme. De la culesul florilor înainte de răsăritul soarelui din grădinile din Grasse pentru ca materiile prime să fie de cea mai bună calitate, până la modalitățile actuale de compoziție a fost un proces îndelungat de cercetare și creație.

Astăzi majoritatea ingredientelor care intră în compoziția unui parfum sunt sintetice pentru că cele naturale sunt mai rare și presupun costuri mult mai ridicate, atât din punct de vedere financiar cât și din punct de vedere temporal.

Bunicile noastre rămâneau fidele unui parfum pentru o perioadă mult mai îndelungată decât noi. Acum ne permitem să experimentăm, atât datorită curiozității față de ceea ce este nou, cât și datorită varietății disponibile în magazinele speci-alizate. Parfumierul român Octavian Sever Coifan recomandă ca fiecare femeie să dețină cel puțin opt parfumuri: două de semnătură, patru pentru a varia de-a lungul sezoanelor sau ocaziilor, unul, infidelitate majoră pentru un mesaj original și un parfum nebunie, pură erezie. Acestea reflectă cele opt fațete ale personalității feminine și sunt o cheie în construirea misterului pentru un joc al seducției.

Plagiatorii de miresmeDin păcate fenomenul plagiatului nu ocolește nici domeniul parfumeriei. Am remarcat că după ce apare un parfum nou pe piață, ajunge să fie imitat și răspândit chiar și pe rafturile supermaketurilor. Un exemplu în acest sens este Coco Made-moiselle ale cărui note au fost „împrumutate” de numeroase

copii banale. În anul 2002 acest parfum a dobândit un anumit prestigiu: o dată ce a câștigat premiul din cadrul Fifi Awards (echivalentul Oscarului în în acest domeniu) la categoria Par-fumul feminin al anului.

Plagiatul nu se rezumă doar la copierea unor mărci pre-stigioase, ci ajunge chiar în casele de producție binecunos-cute. Motivația creatorilor de a recurge la această metodă este simplă. Mulți dintre ei nu au la dispoziție suficient timp pentru a testa diversele arome astfel încât să obțină o armonie. De cele mai multe ori ei au un termen de creație de câteva săptămâni, ceea ce este în detrimentul inovației olfactive. Totodată, se mizează pe ideea că puțini pot con-stata plagiatul, mai ales dacă este vorba despre un parfum vechi care a dispărut de pe piață pe care puțini și-l mai amintesc. Mai mult decât atât, consumatorii obișnuiți nu pot să țină pasul cu numărul mare de lansări care invadează rafturile magazinelor.

ReclameleLa nivel conceptual parfumul reprezintă o formă de exteriori-zare a personalității cuiva. În realitate există o multitudine de motive care-i determină pe oameni să utilizeze aceste produse.

Niște cercetători români au încercat să determine care este percepția femeilor asupra reclamelor dedicate parfu-murilor. Chestionarul a fost aplicat unui eșantion de 50 de persoane care proveneau atât din mediul urban, cât și din mediul rural. Astfel, s-a constatat că nu reclamele sunt cele care inf luențează utilizarea parfumurilor, ci o serie de alți factori precum persistența mirosului, prețul, tipul de parfum, dar și brandul.

În ciuda clișeelor asupra tipurilor feminine care abundă în publicitate s-ar părea că impresia unicității fiecăreia din-tre consumatoare este mai presus decât orice altă motivație. Astfel se poate constata că ele nu doresc doar să flateze sau să se facă remarcate, ci totuși vor să se simtă încrezătoare prin sublinierea propriei cochetării.

Cristina Nenea

Cum ne îmbrăcăm în 2013În domeniul fashion, anul 2013 este carac-

terizat de eleganță, originalitate și sex-ap-peal. Noile colecții ale marilor designeri

au ca inspirație o serie de trend-uri, unele păstrate de anul trecut, iar altele complet noi.

La primul trend de pe listă se af lă combinația de alb cu negru, care rămâne și anul acesta definiția eleganței. Această va-riantă este de asemenea cea mai versatilă, potrivindu-se atât la ținute office, cât și la cele de zi cu zi, sau chiar de seară.

Dungile sunt un alt trend care se pare că nu se va demoda niciodată. Anul acesta însă, fii îndrăzneață și poartă-le din cap până-n picioare!

Rochițele „sporty” cu croiul in forma de A ar trebui să nu lipsească din nicio garderobă. Acestea îți dau un aer f lirty, dar rămân în același timp foarte comode. Mai mult decât atât, pot fi purtate cu orice încălțăminte: platforme, sandale cu toc înalt, sau chiar sneakerși.

Dacă stilul tău este bazat pe sex-appeal, nu te descuraja. Anul acesta, designerii îți pun la dispoziție cel mai original și mai util trend: decupajele. Am spus util, pentru că îți poți alege ținute decupate în zonele pe care dorești să le scoți în evidență, fiind foarte simplu să ascunzi alte zone, care poate nu te avantajează atât de mult.

Vrei să ai impresia că tocmai ai coborât de pe scena fashion-week-ului când tu cobori de fapt din taxi? Poți face acest lucru purtând ochelari de soare cât mai originali și cât mai

îndrăzneți și fii sigură ca vei întoarce la fel de multe priviri.

Un ultim trend sunt mărgelele, însă nu cele purtate la gât, ci cusute pe rochiile se seară. Acest trend are ca inspirație influențele indie-ne, care reprezintă o continuitate a broderiilor atât de populare în 2012.

Oricare trend ai alege din cele enumerate, poți fi sigură că nu vei rămâne neobservată și necomplimentată.

Andra Brudan

12 MArtIe 2013 | Nr. 16 10






UMANE







Film, carte și muzică

Căutând Omul cu Șobolani

(O)poziția copiluluiVorbim despre un film premiat și, prin urmare, simțim că trebuie să ne placă. Dovada este impulsul avut de un anumit public dintr-un anumit cinematograf de a aplauda la sfârșitul peliculei lui Călin Peter Netzer. Gestul este fantastic în sine, dar poate fi găsit rareori într-o seară normală în cinema. Amu-zant este că acest act al spectatorilor a fost inițial precedat de o ușoară ezitare, în mod cert din cauza finalului abrupt când, fără vreun indiciu anticipativ, pe ecran imaginea Corneliei este înlocuită brusc cu titlul „Poziția copilului”. Dar ajungem și acolo.

Marele câștigător al Berlinalei din acest an, filmul regi-zat de Călin Peter Netzer, după un scenariu în colaborare cu Răzvan Rădulescu, prezintă o relație disfuncțională mamă-fiu. Cornelia (interpretată de la Luminița Gheorghiu) este femeia care refuză solemn să își vadă fiul crescut. Atenția exagerată pe care aceasta o manifestă față de viața personală a „băiatului” ei este asfixiantă, iar în consecință el simte nevoia de a se îndepărta cât mai mult de mama sa. Barbu (jucat de Bogdan Dumitrache) omoară un copil într-un accident rutier. Tragismul evenimentului nu schimbă cu nimic caracterul personajului, cel puțin nu în primă fază. Aflat în stare de șoc, își sună mama de la secția de poliție unde era reținut și face, în stare semiconștientă, toate modificările din propria declarație pe care mama sa le impune. Urmează apoi o serie de tentative ale Corneliei de a-și scăpa fiul de iminența încarcerării, deloc apreciate de Barbu și mai mult sau mai puțin reușite.

Filmul se îndepărtează mult de realitatea comunistă ex-trem de exploatată de către regizorii români. Mai mult, în unele scene în care se vrea evidențiată bunăstarea familiei Făgărășanu, pe lângă blănurile ostentative purtate de doamne, cadrul pare mai degrabă preluat dintr-un decor străin decât din atmosfera mioritică ce compune realitatea românească. Nu este arătată lupta familiei victimei pentru dreptate, ci pasivitatea celui vinovat, în timp ce alții îi rezolvă problemele. Aparent, vinovăția fiului n-a fost niciodată un aspect relevant în ochii Corneliei, nici măcar în momentul întâlnirii celor două tabere îndurerate.

Să vorbim despre titlu. La o primă lectură, cel mai probabil că titlul stârnește confuzie. Pe urmă, după ce aflăm câte puțin din poveste, el capătă o nuanță de sens. Oarecum. Iar, dacă facem legătura cu evenimentul tragic, moartea băiețelului, titlul devine, în cel mai bun caz, un pic incomod. Dar să pre-supunem că s-a vrut ca titlul să fie imaginea metaforică a filmului. Atunci „copilul” este Barbu, bărbatul imatur, iar prin „poziție” înțelegem de fapt statutul sau stadiul de pe scara evoluției sale ca ființă umană.

Finalul e triumfal sau, cel puțin, merge în acea direcție. Călin Peter Netzer preferă să „rupă firul” imediat după ce Bar-bu reușește să discute cu tatăl îndurerat al băiețelului tocmai

pentru a arăta că problema primordială este pe cale să se rezolve. Desfășurarea sau deznodământul procesului – a fost sau nu închis „băiatul” pentru omor din culpă sau a reușit Cornelia să mituiască pe cine trebuie – nu ar trebui să intereseze. Per-sonajul relativ static și-a început evoluția în momentul în care și-a acceptat propria maturitate și a înfruntat direct și singur propria problemă, iar în consecință conflictul interior e pe cale să se rezolve. Orice scenă în plus probabil că ar fi fost de prisos, pentru că spectatorul a văzut deja tot ce îi este necesar să înțeleagă povestea și poziția regizorului.

Cătălina Mătăsaru

Pe 27 februarie, OCS ne-a dat dovada faptului că nu au îmbătrâ-nit absolut deloc. Stilul lor s-a maturizat, e drept, dar vitriolul și vivacitatea lor n-a pălit nici măcar o secundă. În schimb, se pare că „șobolanii” au început să prindă aluziile subtile ale publicului că e timpul să lanseze noi melodii.

Deși am putea spune că a trecut doar un an și jumătate de la ultimul lor material, „Retro”, nu ar fi prea drept din partea noastră să îl luăm în considerare, iar asta din două motive. Primul ar fi că este un album care conține doar cover-uri după marile nume din epoca de aur a folkului românesc precum Baniciu, Phoenix sau Andrieș — asta transformând CD-ul mai mult într-un fel de omagiu al formației decât un nou material propriu-zis. (În schimb, asta nu afectează cu nimic calitatea melodiilor de pe acest album, din contra, demonstrează cât de flexibili sunt OCS din punct de vedere muzical.) Al doilea motiv ar fi faptul că „Retro” este un EP, un format ce permite ca doar câteva melodii să fie incluse pe disc — în cazul acesta, este vorba de numai șase cântece.

Așadar, numărătoarea noastră începe de la ultimul CD „pe bune” al trupei, „Dansăm legați la ochi cu spatele la zid”, lansat la începutul lui 2009. Pentru o formație prolifică precum OCS, o pauză de patru ani pare aproape ireală. Având în vedere că pe la începutul carierei au lansat patru albume întregi tot în același interval de timp (printre ele numărându-se și ceea ce este, în mod discutabil, magnum opus-ul formației: „OCS TV”), putem doar să ne întrebăm care a fost motivul acestei tăceri prelungite.

Nu putem exclude argumentul plecării basistului Cezar „Kai-ser” Panait, care i-a însoțit pe Dan, Nucu și Mihnea din 1999 până aproape de jumătatea anului trecut. Înainte ca acesta să plece, circulau deja zvonuri cum că cei patru s-ar pregăti să intre în studio, plecarea lui punând probabil un stop abrupt acestor planuri, iar prioritate a devenit găsirea unui înlocuitor. Acesta n-a întârziat însă să apară: Radu Andrei Szucs s-a alăturat formației în timp util pentru a putea pleca în turneul lor ani-versar, care sărbătoarea 15 ani de OCS. În schimb, ca spectator

la două concerte din cadrul acestui turneu, n-am putut să nu observ un lucru, și anume că nu s-a cântat nicio melodie de pe „Dansăm...”. Motivul este simplu, dar mi-a luat destul de multă vreme să mă prind: pentru aceste cântece, Cezar și chitaristul Nucu făceau schimb de instrumente.

Acum că aceste probleme organizatorice au dispărut, Omul cu Șobolani s-a pus în sfârșit pe treabă. Mai întâi a venit melo-dia „Hiroshima” în toamna anului trecut, iar acum, la finalul iernii, a urmat „Caută”. La prima vedere, cele două single-uri par a continua în aceeași venă ca și „Dansăm...” — aceleași riff-uri dure, dar calculate atent, aceeași percuție care duce în spate toată instrumentația și aceeași voce inconfundabilă a lui Dan Amariei. „Hiroshima” vine ca o continuare directă a melodiei „Fantomele joacă șah”, versurile noii melodii exa-gerând același sentiment de individ debusolat contrapus cu imaginea unei societăți halucinante. „Caută” este, în schimb, surpriza, conținând, cel puțin aparent, structura clasică a versurilor unui cântec OCS. Ea se adresează direct ascultă-torului cu un sfat practic: „Caută în tine”. Ce-i drept, același lucru s-a mai întâmplat odată în „Ia-te de pe jos”, dar de data asta sfatul nu este unul care îndeamnă înspre acțiune, ci unul ce invită la gândire și autoreflecție, o temă încă neabordată în catalogul formației. Luând acestea în calcul, mi se pare firesc ca noul turneu al formației să aibă chiar numele de „Caută”; acesta ne duce cu gândul la un nou început pentru formație, din toate punctele de vedere. Pentru a asculta live aceste două noi melodii (și, cine știe, poate chiar unele care nu au fost încă lansate oficial), cât și melodiile „clasice” ale formației, vă invit să-i vedem în concert pe data de 16 martie în Flying Circus Pub. OCS este poate cea mai bună formație live a scenei de rock alternativ din România, show-urile lor fiind întotdeauna pline de energie și entuziasm.

Flavia Dima

12 MArtIe 2013 | Nr. 16 11






UMANE







Jocuri și jucării

The Cave

Pe lângă faptul că are șapte personaje nos-time din care poți alege câte trei pentru a începe aventura, amfitrionul jocului este

chiar peștera. Plină de ironie și de glumițe mai mult sau mai puțin vinovate, peștera este și un companion care te ajută pe parcursul călătoriei. Așa cum probabil că v-ați dat seama, fiecare personaj are câte o poveste proprie, care este dezvăluită treptat, la fiecare nivel al jocului.

Din perspectiva mea, cel mai interesant as-pect al jocului este faptul că poți să îl reiei de câte

ori ai chef și nu te plictisești. Asta se traduce prin „replayability”, mai precis dacă fiecare personaj are povestea lui și în total ai șapte personaje, e clar că poți să rejoci de câteva ori jocul până să ajungi să te saturi de el. Și oricum, faptul că ai drept ghid o peșteră vorbitoare cred că este îndeajuns de incitant încât să te facă să revii pe alt traseu ca să vezi ce mai are de zis.

Dacă e să discutăm despre aspectele negative, cam singurul lucru care te-ar putea irita ar fi faptul că nu este tratată foarte bine mișcarea

pe verticală. Adică atunci când urci sau cobori diverse scări, acest lucru se face foarte lent. Și dacă trebuie să ajungi din pod până în subsol vă dați seama cam câte trepte ai de coborât. Acest lucru consumă destul de mult și din timpul efectiv pe care îl petreci jucând, dar te și ține în joc fără motiv. Deși acest lucru ar putea părea al naibii de enervant, ai să vezi totuși că atunci când vrei să sari de pe o platformă pe alta, faptul că personajul se mișcă mai încet este de ajutor. De exemplu, atunci când săritura nu este înde-ajuns de lungă, acesta se va prinde cu mâinile de marginea prăpastiei și se va ridica singur. Deci, ca jucător, nu mai trebuie să îți faci griji că o să cazi la fel de ușor ca în alte jocuri. Iar acest aspect este deosebit de util pentru gamerii înce-pători care se știu că au probleme cu săriturile, aterizările și atenția distributivă. Deci, jocul e generos și ne ajută.

În concluzie, pot spune că Double Fine au făcut o treabă destul de bună și au creat un joc cu o poveste captivantă, plină de referințe amu-zante și învățături de viață subtile oferite de... o peșteră vorbitoare. Cred că este foarte important aspectul acesta al povestitorului despre care știi că este atipic și de aceea de fiecare dată când dai

peste câte o situație pe care se pare că nu ai cum să o rezolvi, parcă ai dori să auzi vocea peșterii care să îți explice ce ai de făcut.

Cosmin-Rareș Chitilă

Multă lume ridică problema impactului jocurilor video în societate și cultură. S-a scris destul pe treaba aceasta, așa că nu o să mai insist pe ea. Poate dacă sunteți interesați, am să vă fac câteva recomandări literare. Dar cea mai frumoasă polemică pe care o poate avea un pasionat de jocurile video e cu unul dintre părinții lui, de regulă mama. Indiferent cât de multe argumente academice, economice sau sociologice ai, mama tot va câștiga polemica. Ea va crede că, în continuare, jocurile video nu te ajută cu nimic în viață; asta dacă nu ești programator, desigur.

Pe undeva înțeleg că mama vrea să îmi găsesc o slujbă bună și să am stabilitate financiară. Dar sunt curios ce reacție au mamele ale căror fii joacă jocuri video la nivel profesionist.

Să lămurim de la început ce e acela un jucător profesionist.

Sunt două definiții acceptate. Numim un jucător profesionist de jocuri video acea persoană care este plătită de către sponsori și/sau care a câștigat premii în circuit profesionist. A doua definiție: se consideră un jucător profesionist acel individ care are un timp de reacție mai ridicat și o mai bună înțelegere a mecanicii de joc comparat cu un jucător amator.

Indiferent de definiție, toți acești jucători fac parte din eSports. Termenul este o abreviere de la „electronic sports” și înglobează mai mult e campionate de jocuri. Major Online Gaming, Intel Extreme Master, Global Starcraft League și DreamHack sunt doar câteva dintre ele.

În comunitatea mondială de gaming, capitala jocurile vi-deo este Seul, capitala Coreei de Sud. Jucătorii profesioniști coreeni au ajuns să fie considerați vedete, puși pe același pie-destal lângă cântăreții pop sau actorii de cinema. În medie, un jucător asiatic care activează în cadrul eSports poate să ajungă la un salariu de 100.000 $ pe an. Iar asta nu include și premii de la campionate.

Jucătorii coreeni sunt considerați cei mai buni jucători de Starcraft, evoluând în campionate televizate numite Pro-league. În total, 52 de echipe profesioniste compun circuitul profesionist asiatic de Starcraft numit OnGamenet.

Chiar dacă un campionat de jocuri video nu e considerat un sport în sensul tradițional al cuvântului, multe companii de jocuri au înțeles că se fac mulți bani de pe dezvoltarea unor circuite profesioniste internaționale. Producătorul și distri-buitorul jocului League of Legends, Riot Games, a anunțat că va investi 15 milioane de dolari pentru sezonul trei din

League of Legends. Premiul cel mare va fi de 1 milion de dolari urmând ca restul banilor să acopere premiile II, III și logistica evenimentul. Revista Forbes a anunțat că „este cea mai mare suma din istoria eSporti.”

Toate aceste campionate se pot urmări live pe site-uri de stream precum Twitch.tv. iar numărul de vizualizatori nu este deloc mic. La finala din 2011 la League of Legends s-au uitat peste 900.000 de oameni, iar finala din 2012 a bătut orice record din istoria eSport, adunând peste 8.000.000 de spectatori în fața monitoarelor de calculator.

Există destule statistici care arată o adevărată evoluție a scenei profesioniste de jocuri video a acestui fenomen numit eSports. Și, cine știe, poate va ajunge și la Jocurile Olimpice într-o bună zi.

Cosmin Silaghi

Unde ne uităm la finală?

Dacă te-ai săturat de construit personaje în MMO-uri și de stat cu arma în mână la fiecare colț, atunci este momentul ideal să te apuci de un joc de aventură. Un joc care cu siguranță vă va satisface nevoile aventuriere este The Cave. Acesta este distribuit de Sega și produs de Double Fine, mai precis cei care v-au adus jocuri memorabile precum Monkey Island, Day of the Tentacle și Psychonauts.Înainte de toate trebuie să vorbesc puțin de producător. Dennaton Games a pornit cu ideea de a readuce farmecul jocului top-down într-o eră unde CGI-ul e omniprezent.

12 MArtIe 2013 | Nr. 16 12






UMANE







Din oraș

Publicația STUDENTIMES este editată de studenți de la Universitatea Babeș-Bolyai, participanți la Proiectul VEHMED.

Programul Operațional Sectorial Dezvoltarea Resurselor Umane 2007-2013

Investește în oameni!Domeniul major de intervenție 2.1. „Tranziția de la școală la viața activă“ POSDRU/90/2.1/S/64002

Titlul proiectului: „VEHMED – Vehicule media pentru formarea abilităților practice, televiziuni și ziare operate de studenți pentru studenți“

Editor:„AUR – Asociația Națională a Specialiștilor în Resurse Umane“

Data publicării: 26 februarie 2013

Conținutul acestui material nu reprezintă în mod obligatoriu poziția oficială a Uniunii Europene sau a Guvernului României.

DADA Trans

Herta Müller: Cercul drăcesc al cuvintelorÎncepând cu data de 13 martie, Centrul Cultural German găzduiește o expoziție despre viața și opera scriitoarei germane de origine română Herta Müller. Devenirea autoarei, începând de la copilăria ei într-un sat bănățean până la primirea Premiului Nobel, constituie tema expoziției.

În cadrul acesteia, vor fi expuse fotografii și documente din patrimoniul familiei Hertei Müller, dar și colajele sale, o parte necunoscută a operei ei. Expoziția va rămâne deschisă până în data de 4 aprilie.

Iulia Romana Pop

Spectacolul DADA Trans iT este un colaj ba-zat pe textele dadaiste ale artiștilor precum Tristan Tzara, Hugo Ball și Kurt Schwitters,

adaptate în contextul socio-politic actual. Colajul va conține clipuri din videouri realizate de Mauser Band, Planeta Moldova și Febre 39. De asemenea, vor fi proiectate și scene din filme live-action sau animații, alături de grafică. Regia spectacolului este semnată de către Aristița Albăcan, iar de aranjarea filmului și a animației s-a ocupat Toma Albăcan, iar în rolurile principale vor juca Ionuț Caras și Cristian Grosu. Evenimentul va avea loc în data de 14 martie 2013 la Studio Art Club, înce-pând cu ora 19:00, iar intrarea este liberă în limita locurilor disponibile.

Irina Crișan-Lupa

Un nou concert Celelalte Cuvinte

Celelalte Cuvinte se întorc în Cluj-Napoca cu ocazia noului lor turneu muzical. Aceștia vor cânta un Club Jaxx (str. Emil Isac, nr. 25), un local nou deschis, cu

un puternic vibe de rock and roll. Vorbim aici de una dintre trupele românești vechi, fondată în 1981 în Timișoara. Aceștia au lansat până în ziua de azi nouă albume. Una dintre cele mai cunoscute piese ale lor este „Dacă vrei”, care apare pe coloana sonoră a filmului „Rocker”. Cei cinci membri ai formației sunt Călin Pop (vocal și chitară), Marcel Breazu (bass), Leontin Iovan (tobe), Tiberiu Pop (clape) și Ovidiu Roșu (inginer de sunet). Dacă vreți să îi (re)vedeți, vă puteți alătură trupei pe 20 martie în Clubul Jaxx, care se află pe strada Emil Isac, numărul 25.

Flavia Dima

Târg de cariere la Cluj

Loredana: în turneul dragostei

VAYA CON DIOS - adio Cluj!

„Puerto Rico”, „Neh Na Na Na” sau „What’s a Woman” sunt doar câteva dintre hiturile trupei belgiene Vaya con Dios, care au în-cântat milioane de fani din întreaga lume. După 27 de ani de carieră, trupa s-a hotă-rât să-și încheie activitatea și nu oricum, ci printr-un megaturneu “Farawell Tour”, care-i va aduce pe belgieni pentru ultima oară în România.

Astfel, în data de 13 martie, începând cu ora 20.00, Sala Sporturilor Horia Demian din Cluj-Napoca va răsuna alături de Dani Klein și colegii săi de trupă. Prețul bilete-

lor variază între 100 și 370 de lei și pot fi procurate din Polus Center și Iulius Mall.

Suntem deosebit de încântați că au ac-ceptat invitația noastră de a concerta și la Cluj-Napoca, unde au numeroși fani. Sunt convinsă că publicul va aprecia spectaco-lul susținut de Dani Klein și colegii săi de trupă și toți cei prezenți vor rămâne cu o amintire plăcuta a serii de 13 martie”, de-clară Cristina Szasz, director PR Amprenta Advertising, organizatorul concertului.

Iulia Romana Pop

Evenimentul are loc în perioada 12-13 martie, în centrul comercial Iulius Mall din Cluj-Napoca. Târgul de cariere se adresează tuturor persoanelor cu vârsta între 20 și 30 ani, care sunt în căutarea unui loc de muncă. Ofertele de angajare sunt în domenii precum IT, servicii și retail, contabilitate și ingine-rie. Accesul este liber, iar programul este între 10:00 - 16:00

„Cercetătorii britanici au demonstrat că participarea la Târgul de Cariere scurtează cu 68% timpul necesar pentru găsirea unui job” - este sloganul acestei ediții a târgului. Cei interesați vor avea posibilitatea de a se înscrie gratuit la un seminar de două zile în care le vor fi prezentați pașii premer-gători angajării și modalitățile de a redacta un CV atractiv. Candidații au posibilitatea de a câștiga o tabletă dacă se înscriu la tombola organizată în cadrul târgului.

Ioana Gale

Loredana, „fata cu șosete de diamant”, pornește în cel mai mare turneu național din ultimii ani. Fanii sunt așteptați în

data de 15 martie, începând cu ora 20:00, la Casa de Cultură a Studenților, la primul con-cert de promovare al albumului „Dragoste”. Publicul clujean va putea asculta în premieră melodii de pe cel de-al 19 album al divei pop, precum Dance Dance No Defense sau Voice Memo. Prețul biletelor variază între 75 și 125 lei, iar acestea pot fi cumpărate atât de la Li-brăria Diverta cât și de la Casa de Cultură a Studenților.

Iulia-Romana Pop

Proiect coănanșat din Fondul Social European prin ... › wp-content › uploads › 2013 › 07...

Documents

Transcript of Proiect coănanșat din Fondul Social European prin ... › wp-content › uploads › 2013 › 07...