ANUL 12 – Nr. 01

BISERICA FILADELFIA

08 ianuarie 2017

SALUTUL BISERICII“Să nu vă părăsiţi dar încrederea voastră, pe care o aşteaptă o mare răsplătire! Căci aveţi

nevoie de răbdare, ca, după ce aţi împlinit voia lui Dumnezeu, să puteţi căpăta ce v-a fost făgăduit. "Încă puţină, foarte puţină vreme", şi "Cel ce vine va veni, şi nu va zăbovi. Şi cel neprihănit va trăi prin credinţă: dar dacă dă înapoi, sufletul Meu nu găseşte plăcere în el." Noi însă nu suntem din aceia care dau înapoi ca să se piardă, ci din aceia care au credinţă pentru mântuirea sufletului.”(Evrei 10:35-39)

OBIECTIVUL BISERICII PENTRU ANUL 2017

<< NIMIC FĂRĂ DOMNUL ISUS HRISTOS >>Prin harul lui Dumnezeu, ne propunem ca anul 2017 să fie anul de biruinţă în umblarea

noastră cu Hristos, să fie anul de biruinţă în evanghelizare, biruinţă în necazuri şi să fie anul în care să ne întărim tot mai mult în nădejdea că vom avea o veşnicie fericită împreună cu Domnul şi Mântuitorul nostru. Textul care să ne motiveze la o viaţă de biruinţă în anul 2017 este cel din Apocalipsa 3:7-13 – “7Îngerului Bisericii din Filadelfia scrie-i: "Iată ce zice Cel Sfânt, Cel Adevărat, Cel ce ţine cheia lui David, Cel ce deschide, şi nimeni nu va închide, Cel ce închide, şi nimeni nu va deschide: 8"Ştiu faptele tale: iată ţi-am pus înainte o uşă deschisă, pe care nimeni n-o poate închide, căci ai puţină putere, şi ai păzit Cuvântul Meu, şi n-ai tăgăduit Numele Meu. 9Iată că îţi dau din cei ce sunt în sinagoga Satanei, care zic că sunt Iudei şi nu sunt, ci mint; iată că îi voi face să vină să se închine la picioarele tale, şi să ştie că te-am iubit. 10Fiindcă ai păzit cuvântul răbdării Mele, te voi păzi şi Eu de ceasul încercării, care are să vină peste lumea întreagă, ca să încerce pe locuitorii pământului. 11Eu vin curând. Păstrează ce ai, ca nimeni să nu-ţi ia cununa. 12Pe cel ce va birui, îl voi face un stâlp în Templul Dumnezeului Meu, şi nu va mai ieşi afară din el. Voi scrie pe el Numele Dumnezeului Meu şi numele cetăţii Dumnezeului Meu, noul Ierusalim, care are să se pogoare din cer de la Dumnezeul Meu, şi Numele Meu cel nou. 13Cine are urechi, să asculte ce zice Bisericilor Duhul."

Programul bisericiiDuminică dimineaţa: 9.30 – 12.00Duminică după-amiaza: 17.00 – 18.30Joi: 18.00 – 20.00; Focşani. Vrancea. str. Argeş nr.42 filadelfiafocsani.wordpress.com

O carte în serialDumnezeu este Evanghelia

de John Piper (Continuare din numarul trecut)

2

<< NIMIC FĂRĂ DOMNUL ISUS HRISTOS >>Evanghelia – „Iată Dumnezeul vostru!”

În capitolul precedent am prezentat sensul biblic mai larg al Evangheliei creştine. El include existenţa Dumnezeului viu şi venirea Sa în istorie cu autoritate regală peste toate lucrurile ca Regele lui Israel şi Domnul universului îndelung aşteptat. Acest Rege a fost Isus Cristos, Mesia, Mântuitorul. El a împlinit aşteptările din Vechiul Testament cu privire la Fiul lui David, a murit pentru păcatele noastre, a fost îngropat şi a înviat victorios împotriva lui Satan, a morţii şi a iadului. El a promis că Duhul Său va fi cu noi şi ne va ajuta. Pe baza morţii şi învierii Sale, Evanghelia ne promite o mântuire măreaţă – vindecare de boli şi eliberare de sub asuprire, pace cu Dumnezeu şi cu alţi credincioşi, justificare prin credinţă, fără faptele Legii, iertare de păcate, transformare în asemănare cu chipul lui Cristos, viaţă veşnică şi includerea tuturor oamenilor din orice popor în această mântuire.

Ideea pe care am subliniat-o însă a fost că binele suprem al Evangheliei nu este cuprins în acest set de daruri ale Evangheliei. Dorinţa mea aprinsă în această carte este să arăt cât mai clar cu putinţă că predicatorii pot vorbi despre aceste aspecte extraordinare ale Evangheliei şi totuşi să nu spună nimic despre scopul ei. Aceştia pot afirma nenumărate lucruri adevărate şi minunate despre Evanghelie şi totuşi să nu-i ducă pe oameni acolo unde ne duce Evanghelia. Oamenii pot auzi Evanghelia predicată sau o pot citi în Bibliile lor şi totuşi să nu înţeleagă scopul ei final care face ca vestea bună să fie cu adevărat bună.

Ceea ce face ca toate evenimentele petrecute în Vinerea Mare şi în Duminica Paştilor şi toate promisiunile pe care ni le asigură acestea să fie o veste bună este faptul că ele ne conduc la Dumnezeu. „Cristos, de asemenea, a suferit odată pentru păcate, El, Cel neprihănit, pentru cei nelegiuiţi, ca să ne aducă la Dumnezeu” (1 Petru 3:18). Iar atunci când ajungem acolo, Dumnezeu Însuşi este Cel care ne va împlini sufletele pentru totdeauna. Toate celelalte lucruri din Evanghelie au rolul de a ne arăta gloria lui Dumnezeu şi de a înlătura orice obstacol care există în El (precum mânia Lui) şi în

noi (cum ar fi răzvrătirea noastră) pentru ca noi să ne putem bucura de El o veşnicie. Dumnezeu este Evanghelia. Cu alte cuvinte, El face ca vestea bună să fie bună. Nimic mai puţin de atât nu poate face din Evanghelie o veste bună. Dumnezeu este darul cel mai înalt, darul suprem care face ca vestea bună să fie bună. Atâta timp cât oamenii nu vor folosi Evanghelia ca să ajungă la Dumnezeu, ei o vor folosi în mod greşit.

Înainte de a prezenta suportul biblic al acestei afirmaţii, daţi-mi voie să încerc să arăt cum până şi unele dintre faţetele cele mai strălucitoare ale diamantului Evangheliei ne pot atrage privirile atât de mult încât să nu vedem gloria lui Dumnezeu reflectată în diamantul ca întreg. Să ne uităm, de exemplu, la justificare. Pentru mine nu sunt multe faţete ale Evangheliei mai preţioase decât aceasta.

Am scris o carte întreagă în dorinţa de a arăta de ce această doctrină este esenţa Evangheliei şi de ce include ea faptul că dreptatea lui Cristos ne este atribuită nouă doar prin credinţă şi fără faptele Legii. Nu vreau să intru aici în această apologie, cu excepţia câtorva citate din partea unor voci consacrate. De exemplu, G. C. Berkouwer scria: „Mărturia justificării divine atinge viaţa omului în esenţa ei, în punctul relaţiei sale cu Dumnezeu. Ea defineşte predicarea Bisericii, existenţa şi progresul vieţii de credinţă, temelia siguranţei umane şi perspectiva omului asupra viitorului.”

Nevoia fundamentală a omului căreia i se adresează Evanghelia este împlinită de darul justificării. Noi nu suntem doar străini de Dumnezeu, ci ne aflăm sub mânia Lui (Ioan 3:36; Romani 1:18; 5:9; Galateni 3:10). Aceasta înseamnă că lucrul care trebuie să se schimbe în mod fundamental este mânia lui Dumnezeu împotriva noastră cauzată de păcatul nostru care Îl dezonorează pe Dumnezeu (Romani 3:23).

Noi suntem incapabili să-L schimbăm pe Dumnezeu. Nu ne putem plăti singuri datoria. „Dar nu pot să se răscumpere unul pe altul, nici să dea lui Dumnezeu preţul răscumpărării” (Psalmul 49:7). De aceea, în marea Sa îndurare,

3

<< NIMIC FĂRĂ DOMNUL ISUS HRISTOS >>Dumnezeu a intervenit oferindu-L pe Cristos ca ispăşire pentru mânia lui

Dumnezeu (Romani 3:25). Cristos a preluat blestemul pe care-l meritam noi (Galateni 3:13). „El a purtat păcatele noastre în trupul Său, pe lemn” (1 Petru 2:24).

Dar nu numai că păcatele noastre sunt trecute în contul Lui, ci şi dreptatea Lui este trecută în contul nostru. Acesta a fost numit „marele schimb”. De pildă, J. I. Packer scrie: „Judecătorul îi declară pe păcătoşii vinovaţi scutiţi de pedeapsă şi neprihăniţi în ochii lui. Marele schimb nu este o ficţiune juridică, nici o prefăcătorie arbitrară sau un simplu joc de cuvinte din partea lui Dumnezeu, ci o realizare costisitoare.” Afirmaţia biblică despre „marele schimb” apare în 2 Corinteni 5:21: „Pe Cel ce n-a cunoscut niciun păcat, El L-a făcut păcat pentru noi, ca noi să fim dreptatea lui Dumnezeu în El.” Astfel, justificarea are aceste două laturi: înlăturarea păcatului datorită faptului că Cristos poartă blestemul nostru şi acordarea neprihănirii deoarece suntem în Cristos şi dreptatea Lui este trecută în contul nostru. Astfel, Calvin defineşte justificarea ca fiind „acceptarea cu care Dumnezeu ne primeşte în graţia Sa ca oameni drepţi. Şi spunem că ea constă în iertarea păcatelor şi atribuirea dreptăţii lui Cristos.” Tot astfel, şi Luther (care a afirmat că doctrina despre justificare este crezul care stabileşte dacă biserica rămâne în picioare sau cade) a afirmat ambele aspectele ale justificării: „Cristos a luat asupra Lui toate păcatele noastre şi a murit pe cruce pentru ele”, iar „ei sunt drepţi deoarece cred în Cristos, a cărui dreptate îi acoperă şi le este atribuită.”

Aşadar, protestanţii au privit doctrina justificării (numai prin har, numai prin credinţă, numai pe baza sângelui şi dreptăţii lui Cristos, numai pentru gloria lui Dumnezeu, descrisă cu autoritate numai în Scriptură) ca fiind „esenţa Evangheliei biblice”. Sunt de acord cu această poziţie. Sunt încântat să numesc justificarea drept esenţa Evangheliei. Numai că limbajul acesta („esenţa” sau „centrul”) este ambiguu. Ce înseamnă el? Când spun „esenţă” mă refer la faptul că justificarea rezolvă problema cea mai mare existentă între Dumnezeu şi om în modul

cel mai direct (vezi mai sus) şi devine, astfel, sursa de sprijin a tuturor celorlalte beneficii ale Evangheliei. Acest lucru conferă o latură specială întrebării fundamentale a acestei cărţi: De ce este justificarea o veste bună? Ce anume este bun în a fi justificat doar prin credinţă? Sau, în sens mai larg, de ce este o veste bună Evanghelia în centrul căreia se află justificarea prin credinţă? Ei bine, foarte puţini oameni pun această întrebare fiindcă a fi iertat de păcat, a fi achitat de o crimă capitală şi a fi socotit drept înaintea unui Dumnezeu sfânt reprezintă într-un mod atât de evident o situaţie fericită încât pare irelevant să ne mai întrebăm de ce este aceasta o veste bună. Eu sunt de părere însă că trebuie să punem această întrebare cu toată seriozitatea, pentru că răspunsul ei este de o importanţă infinită. Orice om ar trebui să răspundă la întrebarea: „De ce este pentru tine o veste bună faptul că păcatele îţi sunt iertate?” „De ce este pentru tine o veste bună faptul că eşti drept înaintea Judecătorului universului?” Motivul pentru care trebuie să ne punem această întrebare este că există răspunsuri aparent biblice care ignoră complet darul lui Dumnezeu Însuşi. Cineva ar putea răspunde: „Este o veste bună că sunt iertat deoarece nu vreau să merg în iad.” Altcineva ar putea răspunde: „Este o veste bună că sunt iertat deoarece este îngrozitor să ai conştiinţa încărcată şi simt o mare uşurare când mă gândesc că păcatele îmi sunt iertate.” Sau altcineva ar putea zice: „Vreau să merg în cer.” Atunci trebuie să întrebăm însă de ce vrea să meargă în cer persoana aceea. Răspunsul ar putea fi: „Pentru că alternativa este dureroasă.” Sau „pentru că soţia mea este acolo”. Sau „pentru că va fi un cer nou şi un pământ nou unde dreptatea şi frumuseţea vor fi în sfârşit omniprezente”.

Ce este greşit la toate aceste răspunsuri? Pe bună dreptate, nimeni nu ar trebui să-şi dorească să meargă în iad. Apoi, iertarea chiar eliberează o conştiinţă vinovată. Mai mult, în cer vom fi împreună cu cei dragi care au murit în Cristos şi vom scăpa de chinul iadului, bucurându-ne în schimb de dreptatea şi frumuseţea de pe noul pământ. Toate acestea

4

<< NIMIC FĂRĂ DOMNUL ISUS HRISTOS >>sunt adevărate. Atunci ce este greşit la aceste răspunsuri? Greşit este faptul că ele nu-L privesc pe Dumnezeu ca fiind binele final şi suprem al Evangheliei. Ele nu exprimă dorinţa supremă de a fi cu Dumnezeu. De fapt, Dumnezeu nici nu apare în aceste răspunsuri, ci doar darurile Lui. Aceste daruri sunt preţioase, dar ele nu sunt Dumnezeu. Şi dacă Dumnezeu nu este preţuit ca darul suprem al Evangheliei, ele nu sunt Evanghelia. Altfel spus, dacă Dumnezeu nu este preţuit ca darul suprem al Evangheliei, niciunul dintre daruri nu poate fi Evanghelia sau vestea bună. Iar dacă Dumnezeu este preţuit ca darul de valoare supremă al Evangheliei, atunci ne vom bucura şi de aceste daruri mai mici.

Justificarea nu este un scop în sine. La fel nu este nici iertarea păcatelor sau atribuirea dreptăţii. Nici salvarea de la iad, intrarea în cer, eliberarea de boală sau robie, viaţa veşnică, dreptatea, îndurarea sau frumuseţile unei lumi lipsite de durere. Niciuna dintre aceste faţete ale diamantului Evangheliei nu este binele cel mai măreţ sau binele suprem al Evangheliei. Un singur lucru este: să-L vedem pe Dumnezeu Însuşi şi să ne bucurăm de El, să fim schimbaţi în asemănarea cu chipul Fiului Său pentru a ne desfăta tot mai mult şi a arăta tot mai mult frumuseţea şi valoarea infinită a lui Dumnezeu.

Îngăduiţi-mi să ilustrez printr-un exemplu ceea ce vreau să spun. Să presupunem că într-o dimineaţă mă trezesc şi, în drum spre baie, mă împiedic de nişte rufe murdare pe care soţia mea le-a lăsat aruncate pe jos în hol. În loc să mut rufele pur şi simplu, păstrându-mi atitudinea pozitivă faţă de soţia mea, reacţionez în mod cu totul exagerat şi îi spun ceva aspru de îndată ce se trezeşte. Soţia mea pune rufele la loc şi coboară în bucătărie înaintea mea. Tăcerea din jur şi propria-mi conştiinţă îmi spun că în relaţia noastră există o mare problemă. În timp ce cobor şi eu, conştiinţa mă mustră. Da, rufele n-ar fi trebuit să se afle acolo. Da, mi-aş fi putut rupe gâtul împiedicându-mă. Numai că aceste gânduri sunt vocea firii mele pământeşti care se apără pe sine. Adevărul este că vorbele mele au fost total deplasate. Nu numai că asprimea mea a fost exagerată în comparaţie cu gravitatea greşelii, dar mai mult, Biblia îmi spune să trec cu

vederea greşeala. „Pentru ce nu suferiţi mai bine să fiţi nedreptăţiţi? De ce nu răbdaţi mai bine paguba?” (1 Corinteni 6:7). Când intru în bucătărie, răceala pluteşte în aer, iar soţia îmi întoarce spatele ostentativ şi lucrează ceva la masă. Ce ar trebui să se întâmple în această situaţie? Răspunsul este clar: trebuie să-i cer iertare. Aceasta ar fi soluţia potrivită. Iată însă şi analogia: De ce vreau să mă ierte? Ca să-mi facă apoi micul dejun preferat? Ca să scap de sentimentele de vinovăţie şi să mă pot concentra la munca mea peste zi? Ca să am parte de momente plăcute diseară împreună cu ea? Ca să nu ne vadă copiii certaţi? Ca să recunoască în final că rufele n-ar fi trebuit lăsate acolo? Este posibil ca toate aceste dorinţe să mi se îndeplinească. Numai că toate sunt motive greşite pentru care vreau să fiu iertat. Iată ce lipseşte: Vreau să fiu iertat ca să am parte din nou de părtăşia plăcută a soţiei mele. Ea este motivul pentru care vreau să fiu iertat. Vreau ca relaţia mea cu ea să fie restaurată. Iertarea este doar un mod de a da la o parte obstacolele care ne împiedică să ne uităm din nou unul la celălalt cu bucurie.

Ideea pe care urmăresc s-o ilustrez în această carte este că toate evenimentele şi binecuvântările mântuitoare ale Evangheliei sunt mijloace de a înlătura obstacolele care ne împiedică să-L cunoaştem pe Dumnezeu şi să ne bucurăm de El tot mai mult. Ispăşirea, răscumpărarea, iertarea, atribuirea, sfinţirea, eliberarea, vindecarea, cerul – toate acestea sunt vestea bună pentru un singur motiv: ele ne aduc la Dumnezeu ca să ne putem bucura de El pentru eternitate. Dacă noi credem că toate aceste lucruri s-au petrecut şi în viaţa noastră, dar nu le primim cu scopul de a ajunge la Dumnezeu, atunci ele nu s-au petrecut cu adevărat. Cristos nu a murit ca să ierte nişte păcătoşi care pun alte lucruri mai presus de dorinţa de a-L vedea pe Dumnezeu şi de a se bucura de El. Iar cei care ar fi fericiţi în cer şi fără Cristos nu vor ajunge acolo. Evanghelia nu este o cale de a-i duce pe oameni în cer; este o cale de a-i duce la Dumnezeu. Este un mod de a depăşi orice obstacol care stă în calea bucuriei veşnice în Dumnezeu. Dacă nu-L dorim pe Dumnezeu

5

<< NIMIC FĂRĂ DOMNUL ISUS HRISTOS >>mai presus de orice, nu am fost convertiţi cu adevărat de Evanghelie.

Aşadar, trebuie să ne întoarcem acum la fundamentul biblic al acestui adevăr. Am văzut definiţia biblică a Evangheliei în sens larg şi ne-am concentrat atenţia asupra esenţei Evangheliei în justificare. Acum trebuie să întrebăm: Care este binele suprem al Evangheliei? Care este scopul ei? Care este binele suprem care face ca toate celelalte aspecte ale Evangheliei să fie bune? Pentru aceasta, ne oprim mai întâi la o declaraţie extraordinară a Evangheliei din Vechiul Testament, în Isaia 40:9: „Suie-te pe un munte înalt, ca să vesteşti Sionului vestea cea bună; înalţă-ţi glasul cu putere, ca să vesteşti Ierusalimului vestea cea bună; înalţă-ţi glasul, nu te teme, şi spune cetăţilor lui Iuda: «Iată Dumnezeul vostru!»”

Binele suprem pe care moartea şi învierea lui Cristos l-au făcut cu putinţă şi pe care îl oferă Evanghelia este acesta: „Iată Dumnezeul vostru!” Moise a cerut acest dar atunci când s-a luptat pentru a beneficia de prezenţa lui Dumnezeu în călătoria spre Ţara Promisă: „Moise a zis: «Arată-mi slava Ta!»” (Exodul 33:18). Regele David a exprimat unicitatea acestei binecuvântări în Psalmul 27: „Un lucru cer de la Domnul, şi-l doresc fierbinte: aş vrea să locuiesc toată viaţa mea în Casa Domnului, ca să privesc frumuseţea Domnului, şi să mă minunez de Templul Lui. … Inima îmi zice din partea Ta: «Caută Faţa Mea!» Şi Faţa Ta, Doamne, o caut!” (vv. 4, 8). Amintirea acestor întâlniri cu Dumnezeu îl încurajează pe David în suferinţele sale: „Dumnezeule, Tu eşti Dumnezeul meu, pe Tine Te caut! Îmi însetează sufletul după Tine, îmi tânjeşte trupul după Tine, într-un pământ sec, uscat şi fără apă. Aşa Te privesc eu în locaşul cel sfânt, ca să-Ţi văd puterea şi slava” (Psalmul 63:1-2).

Noi ştim că este imposibil să-L vedem pe Dumnezeu în două sensuri: din punct de vedere moral noi nu suntem suficient de buni, în starea noastră căzută, şi am fi mistuiţi de focul sfinţeniei Sale dacă L-am vedea pe deplin aşa cum este. De aceea Dumnezeu i-a arătat lui

Moise spatele şi nu faţa: „Faţa nu vei putea să Mi-o vezi, căci nu poate omul să Mă vadă şi să trăiască!” (Exodul 33:20). Aşa că Dumnezeu l-a pus pe Moise într-o stâncă, a trecut pe lângă el şi a zis: „Mă vei vedea pe dinapoi; dar Faţa Mea nu se poate vedea” (v. 23).

Imposibilitatea de a-L vedea pe Dumnezeu nu se datorează însă doar condiţiei noastre morale, ci şi faptului că El este Dumnezeu şi noi nu. Acesta pare să fie înţelesul versetului din 1 Timotei 6:16: „[El este] singurul care are nemurirea, care locuieşte într-o lumină, de care nu poţi să te apropii, pe care niciun om nu L-a văzut, nici nu-L poate vedea, şi care are cinstea şi puterea veşnică! Amin.” Pentru fiinţele create este pur şi simplu imposibil să privească la Creatorul lor şi să-L vadă aşa cum este.

Pasajele din Scriptură care par să facă excepţie de la acest principiu, ca de exemplu Geneza 32:30, „Iacov a pus locului aceluia numele Peniel (Faţa lui Dumnezeu); «căci», a zis el, «am văzut pe Dumnezeu faţă în faţă, şi totuşi am scăpat cu viaţă»” le înţeleg ca afirmaţii similare cu Psalmul 27:4, 8, unde a vedea faţa lui Dumnezeu înseamnă a vedea reflexii şi dovezi ale strălucirii şi bunătăţii Sale. Unele dintre aceste reflexii ale lui Dumnezeu sunt atât de uimitoare încât martorii spun că L-au văzut pe Dumnezeu – însă nu ar trebui să înţelegem aceasta ca pe o vedere nemijlocită. John Sailhamer comentează pe marginea textului din Geneza 32:30: „Afirmaţia lui Iacov nu înseamnă în mod necesar că «omul» cu care s-a luptat Iacov era de fapt Dumnezeu. Mai degrabă, la fel cum se întâmplă şi cu celelalte afirmaţii similare (de ex., Judecători 13:22), când cineva vedea pe «Îngerul Domnului» era acceptabil să spună că a văzut faţa lui Dumnezeu.” De aceea, faptul de a-L vedea pe Dumnezeu în Vechiul Testament era unul mijlocit. Întotdeauna exista ceva la mijloc. Dumnezeu S-a revelat prin fapte (Psalmul 77:11-13), prin vedenii (de ex., Ezechiel 1:28), prin natură (Psalmul 19:1) şi prin îngeri (Judecători 13:21-22), dar mai ales prin Cuvântul Său: „Domnul nu înceta să Se arate în Silo; căci Domnul Se descoperea lui Samuel, în Silo, prin cuvântul Domnului” (1 Samuel 3:21).

(Continuare in numărul următor)

6

<< NIMIC FĂRĂ DOMNUL ISUS HRISTOS >>STUDIU BIBLIC – EVANGHELIA DUPA IOAN 15:1-17

Finalul capitolului 14 lasă impresia că cei 12 au părăsit camera de sus. „Sculaţi-vă! Haideţi să plecăm de aici!”, spune Mântuitorul. Astfel, ceea ce urmează ar trebui să fie rostit pe drumul spre Gheţimani. Sunt ultimele cuvinte adresate ucenicilor, înainte de crucificare. 1Eu sunt adevărata viţă, şi Tatăl Meu este vierul. 2Pe orice mlădiţă, care este în Mine şi n-aduce rod, El o taie; şi pe orice mlădiţă care aduce rod, o curăţă, ca să aducă şi mai multă rod.

Metafora folosită în capitolul 15 este una foarte cunoscută pentru orice evreu. Viţa de vie era la orice pas. Domnul Isus vorbeşte despre relaţia dintre el şi ucenici, folosind relaţia dintre vier, viţă şi mlădiţe. Vierul e Tatăl, Viţa e Hristos iar mlădiţele sunt oamenii, în acest caz ucenicii. Mesajul este despre relaţia dintre Viţă şi mlădiţă. Mlădiţa a apărut în Viţă cu un singur scop – să aducă rod. Rodul nu este al mlădiţei, ci al Viţei, a lui Hristos. Astfel, poate fi explicat foarte uşor – viaţa lui Hristos în credincios, acesta este rodul pe care Vierul îl aşteaptă de la orice mlădiţă.

Rodul nu este ceva facultativ. Singurele mlădiţe curăţite, pentru a aduce şi mai mult rod, sunt cele are au adus rod. Lipsa rodului duce iminent la tăierea din viţă, aruncarea în gheenă. Pe cât de simplă este imaginea, pe atât de profund şi radical este mesajul. Dacă ne gândim la momentul în care Domnul Isus rosteşte aceste cuvinte, putem să ne imaginăm ce este în mintea ucenicilor. Iuda tocmai fusese tăiat din Viţă. Lui Petru i s-a spus că peste câteva ore va vinde pe Isus. Cine poate ajunge până la capăt? Cine poate evita tăierea din viţă? Cine poate aduce rodul aşteptat de Vier? Din această perspectivă, cuvintele Domnului Isus sunt ca o piatră de moară pe mintea oricărui credincios. Ceea ce este şi mai intrigant este afirmaţia lui Isus din versetul 15:11-“V-am spus aceste lucruri, pentru ca bucuria Mea să rămână în voi, şi bucuria voastră să fie deplină.” Cu alte cuvinte, în acest moment tensionat şi plin de încărcătură emoţională, El nu vrea să împovăreze pe ucenici, ci să îi ajute să meargă până la capăt, să evite tăierea din Viţă.

Prima afirmaţie încurajatoare: „3. Acum voi sunteţi curaţi, din pricina Cuvântului pe care vi l-am spus.” Curăţia, sau altorirea în viţă, nu este ceva ce ţine de mlădiţă. Este darul lui Dumnezeu, prin Cuvântul Lui. El caută să facă cât mai multe mlădiţe pe acest pământ. Ucenicii, inclusiv Iuda, au fost căutaţi şi curăţiţi de Isus. Astfel, inima se mai linişteşte. Dacă El a început această lucrare foarte frumoasă în mlădiţe, nu o va duce tot El până la capăt? Sigur că da! Dar acest lucru îl va face împreună cu mlădiţa.

“5…despărţiţi de Mine nu puteţi face nimic.” Foarte sugestivă afirmaţia. Cu alte cuvinte voi trebuie să faceţi ceva, dar nu despărţiţi de Mine. De aceea, îndemnul pe care Domnul Isus îl dă pe tot parcursul capitolului 15 este RĂMÂNEŢI ÎN MINE! Dacă rămâi în EL, se întâmplă ceva extraordinar: începi să aduci rod, adică viaţa Lui începe să se vadă în tine. Apoi, eşti curăţit de Tatăl, pentru a aduce şi mai mult rod, iar tăierea şi aruncarea în foc sunt evitate.

Este un ciclu foarte frumos al vieţii zilnice, al oricărui credincios:

Rămâneţi în Mine şi în Cuvintele Mele! Veţi aduce rod! Veţi începe să trăiţi ca

Mine!Tatăl va fi proslăvit!

Veţi fi ucenicii Mei!Orice mlădiţă are doar două opţiuni: fie să nu

aducă rod şi să fie aruncată în foc, fie să aducă rod şi să fie curăţită şi mai mult.

A nu aduce rod, a nu trăi viaţa lui Isus, este o realitate în viaţa credinciosului. Nimeni nu poate şti când va fi tăiat afară din Viţă. Pot doar să mă cercetez astăzi. Azi pot vedea dacă rodul aşteptat de Vier este în viaţa mea. Nu este mare filozofie. Este suficient să privesc la câteva domenii foarte clare: curăţia gândurilor, activitatea pe internet, administrarea banilor, dărnicia în ascuns, iubirea soţiei aşa cum a iubit Hristos Biserica, modelul pe care îl las copiilor mei, comportamentul la serviciu, maleabilitatea în relaţii, preocuparea pentru ceilalţi, toate acestea sunt domenii în care pot vedea dacă aduc rod sau nu. Orice domeniu deficitar trebuie să mă ducă la cruce, trebuie să mă determine să stau în rugăciune şi să nu îmi dea pace.

7

<< NIMIC FĂRĂ DOMNUL ISUS HRISTOS >>Dar cum aduc rod? Cum fac ca viaţa lui Hristos

să înceapă să pătrunde, încetul cu încetul, în toate domeniile? Domnul Isus este foarte clar în această privinţă: despărţiţi de Mine nu puteţi face nimic! Nici un rod nu apare ca urmare a unor eforturi mai mari decât ale celor din jur. Rodul este rezultatul relaţiei dintre mlădiţă şi Viţă. De una singură, mlădiţa se usucă şi moare. Astfel, încep să înţeleg că responsabilitatea credinciosului este mai mult legată de A RĂMÂNE ÎN EL, decât de A ADUCE ROD. Dacă rămâneţi în Mine, Eu voi aduce rod în voi, spune Domnul Isus. Prin urmare, eu sunt chemat să înţeleg ce înseamnă să rămân în El.

Viaţa de credinţă este foarte frumoasă deoarece nu presupune relaţia dintre om şi un set de reguli, ci relaţia tainică dintre om şi Omul nevăzut, Isus. Este o relaţie în care este invitat oricine, oricând. Fiind fiinţe relaţionale, putem înţelege foarte bine ce înseamnă a rămâne în El. Este vorba despre căutarea zilnică a Celui despre care spun că Îl iubesc. Relaţia cu Domnul Isus şi rămânerea în El nu sunt lucruri mistice, la care doar cei iniţiaţi au acces. Este vorba despre o poveste de dragoste dintre Creator şi omul care nu îşi găseşte liniştea şi fericirea sub soare. Psalmul 119 este plin de afirmaţii care subliniază foarte frumos împlinirea pe care au are cel care caută pe Domnul: “2Ferice de cei ce păzesc poruncile Lui, care-L caută din toată inima lor, 10Te caut din toată inima mea; nu mă lăsa să mă abat de la poruncile Tale. 11Strâng cuvântul Tău în inima mea, ca să nu păcătuiesc împotriva Ta! 19Sunt un străin pe pământ: nu-mi ascunde poruncile Tale! 20Totdeauna mi se topeşte sufletul de dor după legile Tale. 25Sufletul meu este lipit de ţărână: înviorează-mă, după făgăduinţa Ta! 27Fă-mă să pricep calea poruncilor Tale, şi voi cugeta la lucrurile Tale cele minunate. 33Învaţă-mă, Doamne, calea orânduirilor Tale, ca s-o ţin până la sfârşit! 36Pleacă-mi inima spre învăţăturile Tale, şi nu spre câştig! 37Abate-mi ochii de la vederea lucrurilor deşarte, înviorează-mă în calea Ta! 47Mă desfăt în poruncile Tale, căci le iubesc. 48Îmi întind mâinile spre poruncile Tale pe care le iubesc şi vreau să mă gândesc adânc la orânduirile Tale. 58Te rog din toată inima mea: ai

milă de mine, după făgăduinţa Ta! 62Mă scol la miezul nopţii să Te laud pentru judecăţile Tale cele drepte. 65Tu faci bine robului Tău, Doamne, după făgăduinţa Ta. 66Învaţă-mă să am înţelegere şi pricepere, căci cred în poruncile Tale. 68Tu eşti bun şi binefăcător: învaţă-mă orânduirile Tale! 71Este spre binele meu că m-ai smerit, ca să învăţ orânduirile Tale. 72Mai mult preţuieşte pentru mine legea gurii Tale, decât o mie de lucruri de aur şi de argint. 73Mâinile Tale m-au făcut şi m-au întocmit; dă-mi pricepere, ca să învăţ poruncile Tale! 81Îmi tânjeşte sufletul după mântuirea Ta: nădăjduiesc în făgăduinţa Ta. 82Mi se topesc ochii după făgăduinţa Ta şi zic: „Când mă vei mângâia?” 83Căci am ajuns ca un burduf pus în fum; totuşi nu uit orânduirile Tale. 88Înviorează-mă după bunătatea Ta, ca să păzesc învăţăturile gurii Tale! 92Dacă n-ar fi fost Legea Ta desfătarea mea, aş fi pierit în ticăloşia mea. 93Niciodată nu voi uita poruncile Tale, căci prin ele mă înviorezi. 94Al Tău sunt: mântuieşte-mă! Căci caut poruncile Tale. 96Văd că tot ce este desăvârşit are margini: poruncile Tale însă sunt fără margini.97Cât de mult iubesc Legea Ta! Toată ziua mă gândesc la ea. 98Poruncile Tale mă fac mai înţelept decât vrăjmaşii mei, căci totdeauna le am cu mine. 99Sunt mai învăţat decât toţi învăţătorii mei, căci mă gândesc la învăţăturile Tale. 100Am mai multă pricepere decât bătrânii, căci păzesc poruncile Tale. 101Îmi ţin piciorul departe de orice drum rău, ca să păzesc cuvântul Tău. 102Nu mă depărtez de legile Tale, căci Tu mă înveţi. 103Ce dulci sunt cuvintele Tale pentru cerul gurii mele! Mai dulci decât mierea în gura mea! 111Învăţăturile Tale sunt moştenirea mea de veci, căci ele sunt bucuria inimii mele. 114Tu eşti adăpostul şi scutul meu; eu nădăjduiesc în făgăduinţa Ta. 125Eu sunt robul Tău; dă-mi pricepere, ca să cunosc învăţăturile Tale. 131Deschid gura şi oftez, căci sunt lacom după poruncile Tale. 132Întoarce-Ţi faţa spre mine şi ai milă de mine, după obiceiul Tău faţă de cei ce iubesc Numele Tău! 133Întăreşte-mi paşii în cuvântul Tău şi nu lăsa nicio nelegiuire să stăpânească peste mine! 135Fă să strălucească faţa Ta peste robul Tău şi învaţă-mă orânduirile Tale! 144Învăţăturile Tale sunt drepte pe vecie: dă-mi pricepere, ca să trăiesc! 147O iau înaintea

8

<< NIMIC FĂRĂ DOMNUL ISUS HRISTOS >>zorilor şi strig; nădăjduiesc în făgăduinţele Tale. 148O iau înaintea străjilor de noapte şi deschid ochii, ca să mă gândesc adânc la cuvântul Tău. 154Apără-mi pricina şi răscumpără-mă, înviorează-mă după făgăduinţa Ta. 169Să ajungă strigătul meu până la Tine, Doamne! Dă-mi pricepere, după făgăduinţa Ta. 170Să ajungă cererea mea până la Tine! Izbăveşte-mă, după făgăduinţa Ta! 174Suspin după mântuirea Ta, Doamne, şi Legea Ta este desfătarea mea. 176Rătăcesc ca o oaie pierdută: caută pe robul Tău, căci nu uit poruncile Tale.”

Psalmistul nu stă faţă în faţă cu poruncile, şi tânjeşte după Dumnezeu, Care poate să îl ajute să împlinească poruncile. Când Dumnezeu este singura dorinţă a inimii, atunci poruncile nu sunt

grele, atunci mlădiţa începe să aducă rod şi este în siguranţă.

Rămâneţi în Mine! Este chemarea spre oaza de salvare. Isus nu poate să mă ţină cu forţa. El nu poate să facă aşa ceva. Dacă voieşte cineva, să deschidă uşa şi vom cina. A rămâne în El este provocarea cea mai mare. Doar cei care au frământările psalmistului pot spune că doresc să rămână în El. Este o luptă zilnică. O rupere zilnică de tot ce sclipeşte şi o tânjire, prin credinţă, după Cel pe Care nu Îl vedem.

Astfel, toate se reduc la câteva lucruri foarte simple, dar dureroase: timpul de meditare la Cuvântul lui Dumnezeu, timpul de rugăciune şi perioadele de post! Doar aşa rămânem în El! Doar aşa rodul poate apărea în viaţa noastră …

Sami Gica

Motivele de post şi rugăciune pentru săptămâna 08 – 15 ianuarie 2017„4Mulţumesc Dumnezeului meu totdeauna, cu privire la voi, pentru harul lui Dumnezeu, care v-a fost

dat în Isus Hristos. 5Căci în El aţi fost îmbogăţiţi în toate privinţele, cu orice vorbire şi cu orice cunoştinţă. 6În felul acesta mărturia despre Hristos a fost bine întărită în mijlocul vostru; 7aşa că nu duceţi lipsă de nici un fel de dar, în aşteptarea arătării Domnului nostru Isus Hristos. 8El vă va întări până la sfârşit, în aşa fel ca să fiţi fără vină în ziua venirii Domnului nostru Isus Hristos. 9Credincios este Dumnezeu, care v-a chemat la părtăşia cu Fiul Său Isus Hristos, Domnul nostru. 10Vă îndemn, fraţilor, pentru Numele Domnului nostru Isus

Hristos, să aveţi toţi acelaşi fel de vorbire, să n-aveţi dezbinări între voi, ci să fiţi uniţi în chip desăvârşit într-un gând şi o simţire.” (1 Corinteni 1:4-10)

Ne vom ruga pentru toţi membrii şi prietenii Bisericii Filadelfia, în special pentru cei care se confruntă cu probleme de sănătate fizica sau spirituala, cu probleme materiale sau de altă natură, mijlocind pentru ca fiecare, în problemele prin care trec, să trăiască în neprihănire, “în aşa fel ca să fie fără vină în ziua venirii Domnului nostru Isus Hristos”.

Ne vom ruga pentru grupul de închinare şi pentru toţi cei implicaţi într-un fel sau altul în slujirea bisericii, mijlocind pentru ca fiecare să fie plăcut lui Dumnezeu astfel încât mărturia despre Hristos să fie bine întărită în mijlocul lor

Ne vom ruga pentru toţi tinerii din Biserica Filadefia şi pentru problemele acestora – întemeierea unei familii, nevoia unui loc de muncă, alte probleme de natura spirituală sau materială.

Ne rugăm pentru cei bolnaviAlbu Mioara, Ghica Aneta, Ciohoranu Sultana, Crăciun Ileana, Gheorghe Alexandrina, Gogonea Stănica, Popa Mioara, Ciohoranu Ion, Cojocea Nicu, Ştefan Ionel, Ţiflea Ion, Matei Elena.

9