1

CARTEA ISAIA Cele trei părţi ale cărţii Isaia şi problema autorului cărţii

Alături de Psalmi, cartea Isaia este cartea din VT cel mai des citată de autorii cărţilor NT. Cartea Isaia cuprinde 66 de capitole. Tradiţia iudaică şi cea creştină atribuia întreaga carte profetului Isaia, care a trăit în sec.8 î. H., în perioada de dominație asiriană. Această opinie clasică a fost pusă sub semnul întrebării de la începutul secolului 20. Astăzi, majoritatea cercetătorilor biblici sunt de acord că această carte nu este opera unui singur autor, ci mai degrabă o colecţie de 3 cărţi profetice. De aici şi denumirile de Proto-Isaia (1-39), Deutero-Isaia (40-55) şi Trito-Isaia (56-66), care se folosesc pentru a cele trei părţi ale cărţii. Principalul argument împotriva unui autor unic este faptul că cele 3 părţi se referă la epoci istorice diferite, ce se extind pe o perioadă de peste un secol.

- Profețiile din prima parte (1-39) sunt rostite în epoca asiriană (a 2-a jumătate a sec. 8); - În a doua parte nu mai se amintește de asirieni. Profețiile se pot încadra în epoca

babiloniană, dar se întrezăresc primele semne ale declinului acestui imperiu, în urma victoriile repurtate de Cirus, regele mezilor şi perşilor (aprox. 550 î.H.).

- În fine, ultima parte a cărţii se referă la realităţi din perioada reîntoarcerii evreilor din exil în Iudeea.

Cartea Isaia este aşadar o bibliotecă profetică, formată de-a lungul a peste două secole. Unitatea care se poate totuşi observa se datorează unor idei, reprezentări şi vocabule ce revin în întreg cuprinsul în celor 66 de capitole, ceea ce a făcut ca ea să fie considerată o singură carte canonică, pusă sub numele profetului Isaia. Viaţa profetului Isaia

Faptul că texte din epoci diferite au fost puse sub autoritatea profetului Isaia este un indiciu despre importanţa de care acest profet s-a bucurat între iudei. Isaia a fost o personalitate marcantă a vremurilor sale. El a activat ca profet în regatul de Sud, Iuda, şi activitatea sa s-a desfăşurat sub 4 regi: Ozia, Iotam, Ahaz şi Iezechia. A fost chemat să fie profet al Domnului la o vârstă relativ tânără, în jurul anului 740 î.H., iar activitatea sa s-a desfăşurat pe o perioadă de aproximativ 50 ani. Limbajul său elevat ne arată că a fost un om cu aleasă pregătire, făcând parte din cercurile sapienţiale din Ierusalim, iar textul biblic ne spune că a fost consilier al regilor amintiţi. Dar vigoarea sa profetică nu se datorează pregătirii sale, ci vocaţiei extraordinare şi misiunii primite de la Dumnezeu, pe care el însuşi o descrie în cap. 6. Numai forţa pe care Dumnezeu i-a dat-o l-a făcut să nu cânte în strună regilor, să stigmatizeze abuzurile celor puternici, să critice oportunismul politic. Isaia a trăit într-o perioadă în care marea putere asiriană a ajuns la culmea sa, întinzându-şi dominaţia peste ţările din vest, până la hotarele Egiptului. In faţa unei asemenea puteri, singura şansă a statelor mici este coaliţia. Astfel, regatul Aram şi regatul de Nord, Israel se coalizează împotriva asirienilor şi caută să atragă noi aliaţi, făcând apel la regatul de sud. Regele Ahaz refuză să se implice. Drept represalii, regatele Aram și Israel pornesc război împotriva Iudei. Acest război a rămas cunoscut sub denumirea de războiul siro-efraimit. Regele Ahaz este cuprins de frică, însă profetul Isaia intervine şi anunţă că în curând cei doi regi, care erau pe cale să atace Ierusalimul, vor pieri. Insă Ahaz nu crede în cuvântul profetului şi cere ajutorul asirian. Regele asirian Tiglat-Pileser îşi începe campania de cucerire a regatelor mediteraneene, între care şi Aram şi Israel. Insă gestul lui Ahaz îl transformă în vasal al asirienilor. Isaia condamnă politica lui Ahaz, şi lipsa lui de credinţă. Profetul va respinge orice alianţă politică şi va propovădui mereu supunerea şi încrederea exclusivă în ajutorul lui în Dumnezeu.

2

Urmaşul lui Ahaz, Iezechia, a fost unul din regii care s-au străduit să revigoreze credinţa în Domnul. Pe profet îl stimează şi îl socoteşte consilierul său. Dar şi Iezechia crede în soluţia alianţelor politice. Spre deosebire de tatăl său, el caută sprijin în Egipt, veşnica putere rivală a mesopotamienilor în Orientul Apropiat. In anul 701 asirienii invadează Iuda şi asediază Ierusalimul. Când totul părea pierdut, Isaia vesteşte că armata asiriană se va retrage, ceea ce s-a şi întâmplat. Aici se sfîrşesc datele biografice despre Isaia oferite de cartea ce-i poartă numele. Potrivit unei tradiţii iudaice, Isaia ar fi suferit moarte de martir, fiind tăiat cu fierăstrăul din ordinul regelui Manase (690). Isaia 1-39

Prima parte a cărţii Isaia cuprinde profeţii împotriva Iudei şi a Ierusalimului (1-12; 28-33), profeţii împotriva unor state vecine (13-23), 2 părţi apocaliptice (24-27; 34-35), şi un adaos istoric în proză (36-39), aproape identic cu textul din 2R 18,13-20,19. Profeţiile împotriva Iudei şi a Ierusalimului sunt rostite la începutul carierei profetice a lui Isaia. Profetul condamnă nedreptatea socială și abuzurile păturii conducătoare din ţară. Corupţia, crima, decăderea morală îl fac pe Isaia să compare clasa conducătoare din Ierusalim cu Sodoma şi Gomora. Profetul condamnă un cult disociat de dreptate socială (1,10-23) anunţând judecata şi pedeapsa divină. Dar Isaia, ca şi ceilalţi profeţi mari, vesteşte şi mântuirea după judecata Domnului. Isaia este profetul mesianic prin excelenţă. El profeţeşte mai întâi că, în ciuda pedepsei divine, un rest din Israel va fi mântuit (10,20-23), şi din acest rest Dumnezeu va ridica un popor cu care va încheia un nou legământ. Pentru Sf. Apostol Pavel, această rămășiță a lui Israel, care nu și-a lepădat credința, îl va primi pe Hristos și din această ea se va naște Biserica Sa. Întâlnim în primele 12 capitole ale cărţii mai multe profeţii mesianice1: -2,1-5 – despre gloria viitoare a Ierusalimului, universalitatea mântuirii și pacea mesianică -7,14 – despre nașterea lui Hristos din Fecioara Maria -8,23-9,6 – despre lumina care s-a descoperit lumii prin propovăduirea Mîntuitorului -11,1-9 despre Mesia, care se trage din neamul lui David, peste care se odihnește Duhul lui Dumnezeu, despre pacea care va domni în Împărăția Sa. Armonia dintre om și animale va fi o regăsire a raiului (idee reîntâlnită în literatura ascetică creştină: Sf. Efrem, Vita Pauli, Simeon Stâlpnicul, Maria Egipteanca etc.) În capitolul 6 este descrisă vocaţia profetului Isaia, pe când se afla în templul Domnului. Atmosfera reamintește de teofania de la muntele Sinai. Imaginea liturghiei cerești a influențat liturghia și iconografia ortodoxă. Capitolele 28-35 cuprind un şir de cuvântări împotriva politicii egiptofile a lui Iezechia. Pentru profet, încrederea în ajutorul omenesc, aşteptat de Iezechia de la egipteni, echivalează cu părăsirea Domnului şi nu poate salva (31,1-3). Pentru Isaia, prima poruncă (Ieș 20,2-3) se aplică şi pe tărâm politic. De aici contrastul om-Dumnezeu/ trup-spirit. Omul fără Dumnezeu, omul autonom, nu este decât trup pieritor.

1Toate textele menționate mai jos trebuie citite! A se vedea și notițele de curs ale colegilor!

3

Isaia 40-55 (Deutero-Isaia)

1. Contextul în care activează profetul. Critica modernă a cărţii Isaia atribuie capitolele 40-55 unui profet al cărui nume a rămas

necunoscut. Generațiile următoare le-au pus pe seama profetului Isaia. Însă profețiile din această parte sunt rostite de un om care a trăit în perioada exilului babilonian şi a activat printre iudeii aflaţi în Babilon. Din datele pe care ni le oferă textul,el a asistat la primele semne ale declinului imperiului babilonian (ascensiunea şi primele succese militare repurtate de Cirus, regele perşilor). Aceste evenimente au avut loc în jurul anului 550 î.H. Evenimentul din 538 î.H. – anul decretului lui Cirus, prin care iudeilor li se îngăduie întoarcerea în ţara lor – nu e menționat. Probabil profetul nu a mai trăit acest eveniment, prin care se împlineau cele profețite de el.

Dar nu numai epoca istorică diferă de cea a capitolelor 1-39. Destinatarii propovăduirii profetului sunt şi ei diferiţi. Este vorba de evrei care au trecut prin drama din 587 î.H., au asistat la prăbuşirea politico-naţională, au suportat umilinţa exodului. Este lesne de înţeles că în rândul acestor oameni s-a petrecut o mutaţie religioasă. Concepţia preexilică a evreilor, ca de altfel a tuturor locuitorilor Vechiului Orient, era că războiul este o instituţie sacră. În război erau implicate divinităţile naţiunilor beligerante. Dacă un popor învingea însemna că dumnezeul lui a fost mai puternic și că poporul învins a avut un dumnezeu mai slab.

Israel s-a socotit, în urma catastrofei din 587, părăsit de Domnul Dumnezeul său. Locul optimismului religios din perioada preexilică e luat de deznădejde, îndoială şi scepticism. Ce rost mai are să crezi într-un dumnezeu care a fost mai slab, care te-a părăsit? Așadar, o parte din evreii din exil au trăit o stare de apostazie, asemănătoare cu a omului modern, pentru care Dumnezeu, dacă nu a murit (Nietzsche), cel puțin a obosit (Cioran). O altă parte a adoptat religia învingătorului. Aceștia credeau că din moment ce babilonienii au învins, înseamnă că Marduk e mai puternic decât Domnul, înseamnă că el este dumnezeu.

Adoptarea religiei babiloniene este facilitată şi de şocul cultural pe care l-au trăit exilaţii când au ajuns în Babilon, una din minunile lumii antice. Ce altceva era Ierusalimul decât un orăşel provincial pe lângă măreţia Babilonului, ce era templul din Ierusalim pe lângă templul lui Marduk (100x100x100 m), ce erau porţile Sionului pe lângă poarta zeiței Iştar, de peste 20 m înălţime, cu minunatele chipuri colorate emailate, de tauri, lei şi dragoni, cu strada de procesiune largă de 25 m?2 Şocul culturii babiloniene a făcut ca o parte a evreilor să-şi uite repede originea şi religia, din dorinţa de integrare.

2. Mesajul profetului este adaptat contextului nou şi mutaţiilor suferite de evreii din exil. Cuvântările sale sunt menite să dea speranţă pentru deznădăjduiţi. Dumnezeu anunță că păcatele lui Israel au fost iertate (40,1-2) și vestește un nou exod, în care minunile Sale vor fi mai mari decât la ieșirea din Egipt (43,14-21). Dumnezeu se desoperă ca „Răscumpărătorul lui Israel” 41,14.

Cuvântările profetice combat apoi apostazia sau necredința făcând apel la calitatea de Creator a lui Dumnezeu 40,12-31. Cine poate să se îndoiască de faptul că El există și lucrează, în fața spectacolului minunat al creației?

O trăsătură importantă a profețiilor din Deutero-Isaia este afirmarea, cu toată claritatea și mai categoric ca înainte de exil (porunca 1), a existenţei unice a lui Dumnezeu (= monoteism). Prin scenariul unei judecăți (41,21-), zeii sunt condamnați ca neputincioși, incapabili să vestească cele ce vor fi sau cele trecute. Or, un zeu neputincios nu merită statutul de zeu, în mentalitatea vechilor orientali. Alteori profetul apelează la ridicolul idolatriei, cum e cazul satirei din cap. 44 (9-20). Zeii popoarelor sunt idoli plăsmuiți de mâna închinătorilor

2 Parția reconstituită de arheologii germani, poarta zeiție Iștar poate fi văzută în muzeul Pergamon, din Berlin.

4

lor naivi și ignoranți. În fine, se fac afirmații monoteiste clare, despre unicitatea Domnului, singurul Dumnezeu (41,4; 43,11; 44,6; 48,12)

3. Ebed- Iahve (sluga Domnului). În mai multe locuri din capitolele 44-55 este amintit sau descris un personaj, numit de profet sluga sau robul Domnului (Eved Iahve). Uneori identitatea acestei slugi e colectivă, fiind vorba de Israel (41,8; 44,1; 48,20; 49,3 etc.). Alteori titlul se referă la o persoană, alesul Domnului, a cărui misiune este să izbăvească pe Israel (49,5-7). Acest misterios personaj se descoperă și în patru cântări (numite de exegeți „cântările slugii Domnului”: 42,1-7; 49,1-8; 50,4-11; 52,13-53,12). Exegeții din toate timpurile au încercat să deslușească identitatea din spatele slugii. Unii au crezut că e vorba de regele Cirus, pe care Domnul îl numește „unsul meu” (45,1; titlul era rezervat urmașilor lui David înainte de exil) și de care se va folosi pentru a scoate pe Israel din robia babiloniană. Alții au crezut că e vorba de profetul însuși sau de o personificare a lui Israel. Nici una dintre ele nu se potriveşte însă în întregime, fiindcă în chipul slugii se amestecă imagini ale regelui mesianic cu cele ale unei slugi umile, pătimitoare. Creştinii îl recunosc în sluga Domnului pe Iisus Hristos, cel pătimitor şi biruitor prin Cruce și Înviere. Mai ales descrierea din capitolul 53 profețește patimile, moartea și preaslăvirea Mântuitorului. Pentru acest text, dar și pentru celelalte texte mesianice din întreaga carte, este numit Isaia și „evanghelistul Vechiului Testament”. 4. Profeţii mesianice importante: 40,3 – profeție despre Înaintemergătorul; 42,1-7 sluga pătimitoare va fi lumina neamurilor 49,1-8 – sluga Domnului va fi mântuitorul tuturor neamurilor 53 – patimile, moartea și preaslăvirea slugii Domnului

5

Isaia 56-66 (Tritoisaia)

Am menţionat deja faptul că tradiţia iudaică şi creştină atribuia întreaga carte profetului Isaia. Critica modernă distinge trei părţi ale cărţii, sau trei cărţi profetice, unite într-o singură carte. Referitor la capitolele 56-66, opiniile clasice moderne sunt: -ele aparţin tot profetului „Deutero-Isaia”, întors din exil împreună cu conaţionalii săi, confruntându-se cu problemele întâlnite în Ţara Sfântă. Susţinătorii acestei teze au în vedere îndeosebi asemănările care există între capitolele 40-55 şi 56-66. -ele aparţin altui profet (numit şi Trito-Isaia), care activează în Ţara Sfântă în primele două decenii după întoarcerea evreilor din exil (cca. 537-520). Cei care afirmă această teză insistă asupra deosebirilor dintre cap. 40-55 şi 56-66. Contextul în care sunt rostite discursurile profetice din 56-66. Odată cu edictul lui Cirus, o parte dintre evreii aflați în exil se întorc în Palestina. Evenimentele ne sunt descrise în cartea Esra şi Neemia. Aflăm de aici că primul gând al celor întorși este de a reface templul, însă piedicile înfruntate îi fac să se mulţumească pentru început doar cu construirea unui altar. Treptat revin în Plestina alte grupuri de exilaţi, sub conducerea arhiereului Iosua şi a prinţului Zorobabel, din dinastia davidică. In jurul lor comunitatea începe să se restaureze, însă ea nu este o comunitate omogenă, ci cuprinde trei categorii sociale şi religioase:

• iudeii reveniţi din exil. Ei sunt în cea mai mare parte din seminţia lui Iuda, apoi din cea a lui Veniamin şi Simeon. Cu siguranţă că au trăit o dezamăgire aflând ţara pe alocuri pustiită sau locuită de străini.

• evreii rămaşi în ţară. O parte din ei au rămas fideli religiei iahviste, alţii însă au preluat elemente idolatre şi practicau un sincretism religios. Ei au preluat pământurile celor exilaţi şi nu vedeau cu ochi buni reîntoarcerea acestora și pretenţiile lor de redobândire a vechilor proprietăţi.

• străinii care trăiesc în ţară. Ei s-au stabilit în Iudeea în timpul exilului sau au venit împreună cu exilaţii aici. Şi aceştia sunt străini de religia israelită.

În fine, ar mai trebui amintiţi şi evreii care au rămas în exil, fiindcă şi-au făcut o situaţie materială bună şi n-au fost dispuși să renunţe la ea pentru un viitor incert în Iudeea. După sfârșitul robiei babiloniene există, așadar, o schismă religioasă şi socială în acelaşi timp, în Iudeea. Mesajul profetului

Capitolele 56-66 se adresează tutor celor menţionaţi mai sus, în vederea aplanării tensiunilor din Iudeea şi în Ierusalim. Intenţia profetului este de a vedea o comunitate refăcută şi unitară, fără desbinări şi lupte interne. Profetul caută să-i încurajeze pe cei reveniţi din exil, dezamăgiţi de situaţia aflată: Ierusalimul distrus, templul la fel, condiţii grele de viaţă, tensiunile cu samaritenii şi cu evreii rămaşi în ţară. Dumnezeu rămâne credincios făgăduinţelor Sale despre mântuirea lor, spune el. Dacă mântuirea întârzie, e din cauza păcatelor (59,1-4). Dumnezeu va dărui însă măreție poporului său şi va face din Sion centrul lumii, locul de pelerinaj pentru toate neamurile (60,14f.). El condamnă idolatria, cultul nelegitim şi practicile străine de Lege (65,3-4; 66,3): Vremurile mesianice întârzie din cauza urii şi dezbinării între fraţii iudei, a exploatării, violenţei și nedreptății (58) Profetul propovăduiește universalitatea mântuirii, faptul că Dumnezeu îi acceptă şi pe străini, ba chiar îşi va alege preoţi dintre cei de alt neam (60,3-11; 56,3-7; 66,21). Mesajul profetului nu este numai pentru fiii lui Israel, ci pentru fiii lui Adam (56,2).

6

Despre postul cel adevărat (58)

Cuvântarea profetică redată în cap. 58 este răspunsul pe care Dumnezeu îl dă, prin profet, celor care cred că Dumnezeu nu ţine cont de postul lor (vv.2-3). Aceasta se întâmplă însă din cauza păcatelor lor, expuse în vv. 3-4. Adevăratul post nu se rezumă la atitudini exterioare. El presupune în primul rând a nu face rău, a renunţa la nedreptate, a face binele aproapelui. A se observa asemănarea între acest capitol şi Mt 25,31ș.u.: criteriile după care ne va judeca Hristos sunt faptele de milostivire și dreptate față de semeni. Profeţia mesianică din 61,1-2 (Lc 4,18-19)

Duhul Domnului este peste Mine, că Domnul M-a uns să binevestesc săracilor, M-a trimis să vindec pe cei cu inima zdrobită, să propovăduiesc celor robiŃi slobozire şi celor prinşi în război libertate; Să dau de ştire un an de milostivire al Domnului şi o zi de răzbunare a Dumnezeului nostru;

Profeția se referă la epoca mesianică, așteptată de evrei ca o vreme în care nu vor mai fi strâmtorări și neputințe. LXX adaugă și că Mesia va reda orbilor vederea. Iisus a săvârșit aceste minuni, redând vederea celor nevăzători. Dar orbirea sau legăturile robiei pot fi înțelese și spiritual, ca efect al păcatelor, sens pe care l-a transmis Mântuitorul adesea. Revenind odată la Nazaret, Iisus merge la sinagogă în ziua de sabat. Aici e invitat să citească pericopa zilei – potrivit obiceiului, oaspeții erau lăsați să citească și tâlcuiască textul. S-a întâmplat să fie pericopa din Isaia 61,1 ș.u. După ce a terminat de citit, l-au rugat să rostească predica pe marginea lecturii biblice. Iisus anunță că evenimentele mesianice profețite de Isaia s-au împlinit prin venirea Sa. Cuvintele sale au provocat proteste. Deși a fost luat cu forța și dus să fie aruncat în prăpastie, Iisus a trecut prin mijlocul lor și a pleacat. El le spusese, de altfel, că nimeni nu e profet în țara sa.

7

CARTEA IEREMIA

Autorul, compunereai şi textul cărţii

Discursurile profetice din această carte sunt atribuite în mare parte profetului Ieremia, fiind rostite în regatul Iuda, în deceniile premergătoare exilului şi apoi în perioada exilului babilonian. De altfel în cap. 36 al cărţii ni se spune că Ieremia a cules o serie de cuvântări ale sale şi le-a dictat ucenicului său, Baruh. Fiindcă prima ediţie a acestei colecţii a fost distrusă de rege, Ieremia i-a dictat încă o dată cuvântările lui Baruh, adăugând şi alte cuvântări în plus faţă de prima ediţie. Deducem de aici că și această carte a fost scrisă sau redactată treptat, iar la compunerea ei au contribuit și alte persoane, în afară de profet. Pe lângă cuvântări există și relatări cu caracter biografic despre viața și activitatea lui Ieremia, scrise în proză, într-un stil apropiat de cel deuteronomistic. Se presupune că în exil redactorii deuteronomistici au adăugat pasajele biografice și tot în acest timp cartea a ajuns în să fie finalizată. Textul cărţii în Biblia ebraică diferă destul de mult de cel din LXX. Astfel, LXX oferă un text mai scurt cu 2700 de cuvinte faţă de textul ebraic. Apoi profeţiile împotriva popoarelor străine se află în textul ebraic la sfârşitul cărţii, pe când în cel grecesc ele apar la mijlocul cărţii. Avem astfel două recenziuni ale cărţii Ieremia. Asemenea diferențe nu se pot explica prin greșeli de copiere și transmitere a textului. Cele două recenziuni sunt indiciul că au circulat în perioada postexilică cel puţin două variante ale textului în limba ebraică. Traducătorii LXX au folosit o variantă diferită a textului față de cea (proto)masoretică. Pentru exegeză ambele recenziuni sunt importante şi în interpretare trebuie să se țină cont atât de textul ebraic cât şi de cel grecesc. Viaţa şi activitatea profetului

Profetul Ieremia („Domnul înalță”, ebr.) s-a născut într-o familie preoţească din Anatot, o localitate din apropierea Ierusalimului, în jurul anului 650 î.H. Fiind încă tânăr, Dumnezeu l-a chemat să fie profet. Ieremia s-a eschivat inițial, afirmând că este prea tânăr pentru o asemenea misiune, neavând vârsta care să-i confere autoritatea de a vorbi în public. Avea, pesemne, în jur de 20 ani în momentul vocaţiei. Activitatea profetului s-a desfășurat pe o perioadă de peste 40 ani. Profetul a trăit cucerirea Ierusalimului de către Nabucodonosor şi exilarea unei părţi din popor. Puţin după anul 587, el a fost dus, împotriva voinţei sale, în Egipt de către un grup de evrei care s-au refugiat acolo. Aici se pierd urmele sale. Potrivit tradiţiei, el a murit acolo, fiind ucis cu pietre de compatrioţii săi. În perioada sa de activitate distingem trei perioade: 1. De la vocaţia sa (aprox. 626) până în anul 605 î.Hr. Din punct de vedere politic, acești 20 de ani au constituit o perioadă favorabilă pentru regatul Iuda, întrucât imperiul asirian se afla în declin. Pentru regele Iosia a fost un prilej bun de a lărgi graniţele statului prin ocuparea de teritorii care odată au aparţinut iudeilor, în timpul lui Solomon. Pe plan religios regele Iosia întreprinde o reformă cultică prin care revigorează credinţa iahvistă. În ciuda înfloririi regatului Iuda, tocmai în această perioadă Ieremia primeşte de la Dumnezeu sarcina de a propovădui sfârşitul statului. Un duşman din nord, a cărui armată este invincibilă, e trimis de Dumnezeu împotriva poporului iudeu, vestește Ieremia (cap. 4-6). Poporul trebuie să se căiască și să se întoarcă la Dumnezeu până nu e prea târziu. Dar mesajul profetului pare rupt de realitate pentru locuitorii din Ierusalim. În plus, Ieremia intră în conflict cu o tradiţie

8

religioasă puternică, potrivit căreia Domnul nu va lăsa Ierusalimul să cadă, fiindcă pe Sion, în Templu, este locuinţa Sa indestructibilă (7,4.10). Principalii susţinători ai acestei tradiţii, care e consemnată în Biblie în mai mulţi psalmi (45, 47, 75 etc. numiți și „Cântările Sionului”), sunt preoţii şi profeţii de la Templu. De aceea profetul ajunge să fie nesocotit, batjocorit de lume, evitat chiar familia sa. 2. De la anul 605 până în 587 î.H. După căderea imperiului asirian babilonienii devin stăpâni în Orient. Trupele egiptenilor sunt învinse de Nabucodonosor la Karkemiş, în anul 605. Începe perioada de glorie a imperiului babilonian. În regatul Iuda este o perioadă tulbure, existând o partidă pro-Egipt, alta care susţine supunerea în faţa babilonienilor. În aceste vremuri tulburi se petrec cele relatate în cap. 36. Ieremia primeşte porunca Domnului de a aduna toate cuvântările sale într-o carte. Profetul i-o dă lui Baruh, iar acesta o citeşte la Templu. Fiind vorba de profeţii care anunţau căderea iminentă a statului, se iscă mare tulburare în Ierusalim. Regele Ioiachim cere să i se citească şi lui cartea. După lectură, regele aruncă sfidător sulul profetic pe foc. El se afla în partida pro-egipteană şi nu voia să se lase intimidat de profeţiile lui Ieremia. Profetul dictează însă încă o dată cuvântările sale şi Baruh le strânge într-un nou sul, adăugând şi alte cuvântări. Cuvintele lui Ieremia se adeveresc. După o primă incursiune militară, Ioiachim ajunge să plătească tribut babilonienilor. Dar în curând Ioiachim refuză să mai plătească tribut, şi în anul 597 Nabucodonosor pustieşte ţara. O parte din popor, îndeosebi cei din clasa conducătoare sunt deportaţi în Babilon. Chiar dacă arată că exilul a fost o pedeapsă a lui Dumnezeu, Ieremia îi încurajează pe cei rămaşi în ţară, ca de altfel şi pe cei aflaţi în Babilon, cărora le trimite o scrisoare (cap. 29). El făgăduieşte că Dumnezeu va încheia cu o rămăşiţă un nou legământ (31,31-34), scris în inimile oamenilor. 3. Ultima parte a activităţii lui Ieremia începe după distrugerea Ierusalimului în 587. Clasa conducătoare, meseriaşii, oştenii sunt deportaţi în Babilon. Intre cei rămaşi în ţară există o partidă care mai speră în ajutorul Egiptului. Aceştia îl vor lua cu ei şi pe profet şi vor fugi în Egipt, unde vor întemeia comunităţi iudaice. Câteva profeţii ale lui Ieremia sunt rostite aici. Potrivit unei tradiţii iudaice, în Egipt el a fost ucis de compatrioţii săi. Profeții de judecată împotriva regatului Iuda (1-20)

Primul capitol constituie un program sau o sinteză a activității profetice a lui Ieremia. El este chemat de Dumnezeu să profețească popoarelor judecata Domnului. Prin viziuni, dumnezeu îi descoperă că pedeapsa va veni din nord, de la babilonieni. Pedeapsa e o urmare a faptului că Iuda a părăsit pe Domnul. În ciuda prigonirii sale de către semeni, profetul trebuie să anunțe cuvântul lui Dumnezeu (1,4-19). Tema principală a propovăduirii lui Ieremia este idolatria lui Israel, care l-a părăsit pe Dumnezeu. Ea e asemănată infidelității soției care își părăsește soțul pentru alți bărbați. Închinarea la alți dumnezei echivalează desfrânării spirituale (2-3). Ieremia și ceilalți profeți (23,9-40; 26,1-24). Acte simbolice ale profetului (brâul: 13,1-11; vasul spart: 18-19; cumpărarea țarinii: 32,9-

15)

Ieremia şi singurătatea omului lui Dumnezeu

9

Pentru misiunea sa, Ieremia a fost batjocorit, persecutat, urât de ai săi, părăsit. Profetul se plânge că misiunea lui Dumnezeu l-a făcut să fie evitat de toţi, să ajungă singur. Ieremia nu se căsătoreşte, nu mai are viaţă de familie sau viaţă socială. Ieremia suferă fiindcă el nu doreşte să se izoleze de lume, de ai săi, fiindcă nu vrea ca aceştia să piară; fiindcă trebuie să vestească un cuvânt pe care nu şi-l doreşte, dar pe care trebuie să îl facă cunoscut, fiindcă vine de la Dumnezeu. Printre profeţii, el ne-a descris în cuvinte zguduitoare drama sa: singurătatea omului care şi-a închinat viaţa lui Dumnezeu, neputinţa de a se împotrivi lui Dumnezeu, dar şi neputinţa de a trăi fără cuvântul Domnului, pe de altă parte. Aceste texte au fost denumite de exegeţi „confesiunile lui Ieremia”: (11,18-23; 12,1-6; 15,10.15-20; 17,14-18; 18,18-23; 20,7-13.14-18). Lectură: 23,9; 20,7-9; 15,16 Scrisoarea lui Ieremia către exilaţii din Babilon

Cap.29: lectură. Ea a fost trimisă primilor exilaţi, în anul 597. Prin mesajul ei, prin îndemnurile de a se acomoda în mijlocul altor neamuri, de a se ruga pentru aceia, fiindcă de binele lor depinde binele propriei comunităţi, acest text a constituit o „Magna Charta” a iudaismului din toate timpurile. Profeţii mesianice

31,15, cf. Mt 2,17 – uciderea pruncilor 31,31 cf. Rom 11,27 – Noul Legământ

10

CARTEA IEZECHIEL

Viaţa şi activitatea profetului Iezechiel

Numele profetului însemnă în ebraică „Dumnezeu întăreşte”, ceea ce, potrivit dictonului latin „nomen est omen”, s-a şi realizat în cazul lui. Iezechiel a fost chemat profet de către Dumnezeu pentru a-i întări pe evreii aflaţi în exil. Misiunea sa profetică începe în anul al 5-lea după prima deportare a evreilor în Babilon (597) şi se desfăşoară în exclusivitate în exil, circa 20 de ani. O tradiţie iudaică menţionată și de unii Sf. Părinţi afirmă că el a fost ucis în Babilon de către un judecător al poporului iudeu, pentru că l-a mustrat din pricina idolatriei. Iezechiel s-a aflat între evreii deportaţi în 597 în Mesopotamia. Aici, preotul devine profet în urma viziunii slavei lui Dumnezeu. Ea este relatată în primul capitol al cărţii. Lectură: Iez 1-3! In urma acestei viziuni, Iezechiel este chemat să fie profet, printr-un act simbolic: Domnul îi dă să înghită un sul pe care sunt înscrise cuvintele Sale, cuvinte ce trebuie rostite de profet în fața poporului. Iezechiel trebuie să condamne păcatele care se petrec în popor, dar mai cu seamă în Iuda, cu toate că el se află în Babilonia. Purtat de Duhul lui Dumnezeu în Ierusalim, Iezechiel vede ce se întâmplă aici. In Iuda se petrec crime, se varsă sânge (7,23; 9,9; 16,36; 18,10; etc.). Ţara e cuprinsă de idolatrie (6,3.6.13; 16,16; 20,28.29) chiar şi în Templu se află idoli (cap. 8). Păcatele Sodomei (16,49-50), ale Tirului (28,2.5.17) şi ale Egiptului (32,12; 35,13) sunt acum practicate de Ierusalim. Ca şi Osea, Iezechiel socoteşte păcatul Ierusalimului ca fiind congenital: Ierusalim s-a născut din tată amorit şi mamă hitită (16,3.45).3 Robia în Egipt a făcut apoi ca inima lui Israel să fie mereu aplecată spre idolatrie. Iezechiel are o viziune în care i se arată că slava Domnului părăseşte Ierusalimul (11,22-25). Judecata lui Dumnezeu şi pedeapsa pentru popor, adică distrugerea Ierusalimului şi robia sunt vestite de profet. Căderea Ierusalimului a marcat o cotitură în activitatea lui Iezechiel. Vestea catastrofei din 587 a produs o schimbare în atitudinea exilaţilor faţă de profet. Dacă până atunci îl ignorau, acum sunt convinşi că el a avut dreptate. Iezechiel suferă alături de compatrioţii săi din pricina distrugerii Ierusalimului şi a Templului. De acum înainte cuvintele de judecată şi mustrare vor fi doar la adresa altor neamuri. In continuare el va rosti cuvinte de mângâiere pentru iudei, întărindu-le speranţa în izbăvirea din exil şi întoarcerea în ţara lor. Dumnezeu îi va alunga pe păstorii cei răi ai poporului (conducătorii politici și spirituali) și se va fi El însuși păstorul cel bun al poporului (34,1-31). In acest context rosteşte și profeţia despre oasele uscate pe care Duhul lui Dumnezeu le va învia (37,1-14). Viaţa poporului va fi una nouă: (36,24-28). La sfârşitul vremii, După ce va învinge toţi duşmanii, culminând cu Gog din Magog (cap. 38), Israel va trăi în pace într-un Ierusalim Nou, cu un Templu reclădit, în care Domnul locuieşte pe veci în mijlocul poporului. Practic sfârşitul cărţii amestecă imagini ale unui viitor apropiat cu imagini ale sfârşitului timpului. Speranţa exilaţilor într-o Iudeea restaurată se dizolvă parcă în tabloul mai larg al evenimentelor eshatologice. De aceea creştinii au văzut în profeţiei oaselor uscate (cap. 37) o profeţie despre învierea morţilor. Ea se citeşte la utrenia din Sâmbăta mare, înaintea Învierii. Viziunea despre noul Ierusalim şi noul Templu

Cap. 40-48 sunt simbolice şi cuprind o descriere poetică a viitoarei împărăţii mesianice. Noul templu, construit pe un munte înalt, descris în imagini strălucitoare, ca şi noul cult instaurat, pământul cel nou, adăpat de un izvor minunat care iese din Templu, şi împărţit în mod egal între cele 12 seminţii ale lui Israel şi între străini, toate acestea sunt simboluri profetice ale împărăţiei mesianice universale şi veşnice. Ele nu trebuie interpretate istoric, ca o prevestire a restabilirii

3 Aluzie la perioada preisraelită a orașului. Înainte de a fi cucerit de David, Ierusalimul a fost o cetate iebusită. Iebuseii aveau origine hitită.

11

regatului iudaic după exil, ci alegoric. De altfel Apocalipsa Sf. Ioan preia aceste imagini în descrierea Ierusalimului ceresc, sau ale miresei Mirelui (Apoc 21,10). Ev. Ioan foloseşte imaginea Păstorului cel bun (Ez 34,11 cf. In 10,1f.). Proorocie despre pururea fecioria Maicii Domnului (44,1-2)

Apoi m-a dus bărbatul acela înapoi la poarta cea din afară a templului, spre răsărit, și aceasta era închisă. Și mi-a zis Domnul: „Poarta aceasta va fi închisă, nu se va deschide și nici un om nu va intra pe ea, căci Domnul Dumnezeul lui Israel a intrat pe ea. De aceea va fi închisă.”

Pentru creștinii ortodocși, interpretarea acestui text este simbolic-alegorică, așa cum și capitolele 40-48 trebuie înțelese, și se referă la nașterea Domnului Iisus Hristos. Se afirmă că Maica Domnului – poarta prin care Hristos a intrat în lume - a fost Fecioară și a rămas Fecioară pururea. Responsabilitatea fiecărui om pentru păcatele sale.

De la Iezechiel provine celebra (și actuala) sentință divină „Eu nu vreau moartea păcătosului, ci să se întoarcă şi să fie viu.” (33,11) Fiecare om este responsabil pentru păcatele sale și poate să fie iertat dacă se căiește. Legea lui Moise prevedea responsabilitatea colectivă şi ereditară: obştea răspundea solidar pentru păcatul unui singur om, urmaşii răspund pentru păcatele părinţilor. Iezechiel amendează curajos vechea doctrină şi introduce principiul responsabilităţii individuale: fiecare om răspunde pentru propiul său pacat (cap. 18; 33). Mai mult, dreptul care păcătuieşte va fi pedepsit, după cum păcătosul care se îndreptează va fi mântuit. Dumnezeu îşi păstrează pentru toţi oamenii o inepuizabilă rezervă de îndurare.

Crucea, semnul izbăvirii

Într-una din viziunile despre cercetarea și judecata Ierusalimului (cap. 9), profetul vede șase bărbați înarmați care intră în Ierusalim pentru a distruge cetatea. Unul dintre ei are unelte de scris. Acesta primește porunca Domnului de a scrie pe frunțile celor care și-au păstrat credința și deplâng idolatria și fărădelegile din cetate. Semnul înscris pe fruntea acestora era litera TAW din

alfabetul ebraic. Astăzi, litera are forma t Însă în scrierea preexilică a evreilor litera TAW avea forma unei cruci (vezi mai jos), la fel ca și în scrierea greacă. Ambele scrieri – cea ebraică preexilică și cea greacă provin din scrierea veche feniciană. Semnul crucii este semnul izbăvirii și este o anticipare a crucii lui Hristos care ne-a izbăvit din robia păcatului.

12

CARTEA DANIEL

Numele şi textul cărţii

Daniel înseamnă în ebraică „Dumnezeu judecă“ sau „Dumnezeu este judecătorul meu“. Cartea este numită după personajul principal al celor 12 capitole, profetul Daniel, care şi-a desfăşurat activitatea în vremea exilului babilonian şi apoi în perioada persană. În canonul Bibliei ebraice, cartea urmează după cartea Estir, făcând parte din categoria scrierilor (ketubîm). În LXX, cartea este aşezată după Iezechiel, între cărţile profetice. Cartea cuprinde 12 capitole, scrise în ebraică şi aramaică (cap. 2-7). Prima parte a cărţii (cap. 1-6) are caracter istoric, fiind formată din naraţiuni care prezintă evenimente din viaţa profetului Daniel. In cea de-a 2-a parte sunt prezentate viziuni despre viitor ale profetului Daniel, aceste texte având caracter apocaliptic.4 In limba greacă există 2 versiuni ale textului cărţii Daniel, cea a LXX şi cea a lui Theodotion. Ambele se disting de versiunea din Biblia ebraică prin câteva adaosuri. Astfel, în cap. 3, în naraţiunea despre cei 3 tineri în cuptorul cu foc, în textele gr. sunt intercalate rugăciunea lui

Azaria şi Cântarea celor 3 tineri. Alte adaosuri faţă de textul ebraic sunt istoria Susanei (prefațând cartea Daniel) și istoria lui Bel şi a balaurului (urmează după cap. 12). Toate aceste adaosuri faţă de textul ebraic sunt aşezate în Bibliile româneşti între cărţile necanonice. Altfel, textul gr. al lui Theodotion e mai apropiat de textul ebraic şi mai bine păstrat decât cel al LXX, care e mai corupt. Timpul scrierii cărţii

Cartea nu prezintă evenimentele într-o succesiune cronologică, de unde rezultă că interesul autorului nu este în primul rând istoric. De ex., regele Darius e menţionat înainte de Cirus. Cu privire la timpul scrierii, majoritatea autorilor moderni socotesc că această carte a apărut în perioada seleucidă sau în cea a macabeilor, aşadar în sec. II î.Hr., deşi unele părţi pot fi mai vechi. Argumentul principal al datării este faptul că în cap. 10 şi 11 se descriu cu exactitate evenimente din această perioadă, chiar dacă personajele istorice nu figurează cu numele: profanarea templului de către Antioh IV Epifanes (167 î.Hr.), persecuţia sa împotriva iudaismului, revolta macabeilor şi curăţirea templului (164 î.Hr.). De altfel şi relatările despre Daniel în Babilon sunt aluzii la evenimente sau stări de fapt din sec. II: cultul împăratului (6), idolatria (3), presiunea babilonienilor asupra tinerilor evrei pentru a-şi lepăda religia şi prescripţiile Legii (1,5-8) sunt o trimitere la persecuţia lui Antioh IV (cf. 2Mac 5-7) ; stăruinţa lui Daniel şi a celor 3 tineri în credinţa strămoşească, în ciuda persecuţiilor şi cu riscul martiriului sunt referiri la prigoana religioasă seleucidă şi rezistenţa iudaică ce a condus la revolta macabeilor. Apoi şi faptul că, în canonul iudaic, această carte nu face parte din categoria cărţilor profetice (nebîîm), ci din cea a scrierilor (ketubîm), indică apariţia ei târzie. 4 Genul apocaliptic este un gen al literaturii biblice, cea mai cunoscută scriere de acest gen fiind Apocalipsa Sf. Ioan din NT. Genul îşi are originile în iudaismul postexilic. Cum se poate deduce şi din denumire, „apocalipsa“ (gr. descoperire, revelaţie) prezintă într-un limbaj codificat, criptic, evenimentele de la sfârşitul veacurilor, care sunt ascunse omului de rând. Ele sunt descoperite prin viziuni interpretate de intermediari (îngeri) doar celor înţelepţi, care astfel primesc o imagine de ansamblu asupra istoriei şi a planului lui Dumnezeu cu privire la poporul său (iudeu, în VT, respectiv creştin, în NT). O altă caracteristică a genului apocaliptic este lupta finală a forţelor răului împotriva lui Dumnezeu. Acestea vor fi învinse și supuse pentru totdeauna, iar apoi Dumnezeu va inaugura împărăţia Sa mesianică veşnică.

13

Curpinsul primei părţi (1-6). Daniel se trăgea dintr-o familie nobilă şi s-a numărat printre evreii duşi în exil în Babilonia de către Nabucodonosor. Împreună cu alţi 3 tineri, el este crescut la curte şi educat pentru a deveni înalt demnitar babilonian. Cu toate acestea, Daniel şi cologii săi rămân fideli credinţei strămoşeşti, închinându-se Domnului Dumnezeu şi observând cu stricteţe legea mozaică (cap.1). Datorită înţelepciunii cu care este înzestrat de Dumnezeu, Daniel poate să interpreteze visurile şi viziunile împăraţilor. Astfel, el tâlcuieşte visul lui Nabucodonosor despre statuia din aur, argint, fier, aramă şi pământ, distrusă de o piatră aruncată de mână neomenească, simbol al imperiilor care vor sfârşi şi vor fi urmate de împărăţia mesianică (cap.2). Pentru faptul că nu vor să se închine statuii idolatre, cei trei tineri sunt aruncaţi în cuptorul cu foc, dar rămân neatinşi de foc prin grija lui Dumnezeu (cap.3). Daniel tâlcuieşte visul lui Nabucodonosor despre pomul uriaş care este tăiat, care prezice nebunia temporară a regelui (cap.4). El interpretază apoi inscripţia misterioasă de pe zid la ospăţul lui Belşaţar, prin care se prezice sfârşitul imperiului babilonian şi cucerirea lui de către mezi şi perşi. (mene, mene, tekel ufarsin, cap. 5). In urma uneltirilor de la curte, Daniel este aruncat în groapa cu lei din porunca regelui Darius Medul, sub acuza că refuză să se închine împăratului. Dumnezeu îl păzeşte în chip miraculos (cap.6) Teme teologice din cap. 1-6

Unicitatea şi universalitatea lui Dumnezeul. Comun capitolelor 1-6 este faptul că ele se încheie cu o doxologie venită din partea reprezentanţilor păgânătăţii. In urma viselor tâlcuite de Daniel sau minunilor prin care el şi colegii lui sunt izbăviţi de moarte, toţi regii păgâni recunosc şi proclamă unicitatea, atotputernicia lui Dumnezeu şi caracterul universal al stăpânirii Sale. Dumnezeul evreilor este singurul Dumnezeu, care guvernează istoria. (1,47 ; 2,28-29 ; 6,27-28). Păstrarea credinţei în Dumnezeu în orice împrejurări, mai ales în vreme de persecuţii. Un mesaj repetat al cărţii este îndemnul de a stărui în credinţă, chiar cu riscul martiriului. Cartea oferă pilde de credinţă vie şi nezdruncinată în Dumnezeu, de observare a prescripţiilor religioase, de rugăciune şi practică a postului. Din aceste motive, cartea Daniel nu a fost apreciată doar în iudaism, ci ea a jucat un rol însemnat în evlavia creştinilor, până în ziua de azi. Biserica a preluat din ea texte ca formulare liturgice în cultul ortodox: cântarea celor 3 tineri (3,52-88 în LXX)a fost încă din vechime intonată în ritualul rugăciunii de dimineața a creștinilor, ea fiind o cântare bisericească model (forma ideală de psalmodiere, potrivit Sf. Grigorie de Nyssa). În manuscrisele Septuagintei ea apare și separat de cartea Daniel, în colecția (de origine creștină a) Odelor. Aceste ode sunt de fapt cântări și rugăciuni biblice (din VT și NT) pe care creștinii le intonau în cult. Mai târziu ele nu au mai fost cântate în întregime, fiind înlocuite de stihuri, irmoase și tropare (cu excepția Cântării Maicii Domnului).5 Rugăciunea lui Azaria (3,26-67 în LXX) şi rugăciunea lui Daniel din 9,4-19 sunt modele de rugăciuni de penitenţă. Se mai desprinde ideea că rugăciunea trebuie să constituie o practică cotidiană (Daniel se roagă de 3 ori pe zi, în genunchi, cu fața spre Ierusalim (6,11). Postul lui Daniel şi al celor 3 tineri este oferit ca model în scrierile părinţilor Bisericii. Spiritualitatea acestei cărţi a influenţat aşadar mult spiritualitatea ortodoxă. Curinsul părţii a 2-a (7-12)

5 Vezi Canonul Utreniei.

14

Cele patru viziuni ale lui Daniel sunt tâlcuite de îngeri, îndeosebi de Arhanghelul Gabriel, şi reprezintă descoperiri despre înfrângerea imperiilor care subjugă poporul iudeu şi despre instaurarea împărăţiei mesianice, la sfârşitul timpului. De remarcat că, dincolo de interpretarea istorică a viziunilor, ca referindu-se la persecuțiile lui Antioh Epifanes, creștinii le înțeleg și ca referitoare la lucrarea Mântuitorului și la sfârșitul acestei lumi. Apocalipsa Sfântului Ioan reia multe teme și imagini ale apocalipsei lui Daniel. In prima viziune, Daniel vede 4 fiare care ies din mare şi, în cel din urmă, sunt supuse şi judecate de Dumnezeu, numit „Cel vechi de zile”. Impărăţia veşnică este dată „Fiului Omului”, care va veni pe norii cerului. Ca şi în capitolul 2 (visul cu statuia din metale diferite), cele 4 fiare simbolizează 4 imperii care vor pieri: babilonian, med şi persan, al lui Alexandru, al ptolomeilor şi seleucizilor (cap.7). A 2-a venirea a Fiului Omului va fi pe nori, întru slavă (Lc 21,27 ; Apoc 14,14) A doua viziune este cea a berbecului care este învins de un ţap din apus. Din cornul ţapului cresc 4 coarne, dintre care unul luptă cu încrâncenare împotriva lui Dumnezeu. Berbecul reprezintă imperiul persan, învoins de Alexandru cel Mare. Cele 4 coarne sunt imperiile formate după moartea sa. Cornul care luptă împotriva lui Dumnezeu este Antioh IV Epifanes (cap.8). Urmează viziunea celor 70 de săptămâni de ani (cap. 9), tâlcuită de arhanghelul Gavriil. Daniel încerca să înțeleagă de fapt profeția lui Ieremia despre cei 70 de ani ai robiei babiloniene. În vedenia dumnezeiască i se descoperă că vor trece 70 de săptămâni de ani de la porunca de rezidire a Ierusalimului până la venirea lui Mesia. El va pieri fără să se găsească vreo vină în El, iar un popor străin va dărâma cetatea şi templul. Mesia va încheia un legământ cu mulţi într-o săptămână (cap.9,25-27). Pentru creștini, aceasta e o profeție despre timpul venirii lui Iisus Hristos, după 69(7+62) x 7 = 483 ani de la porunca rezidirii Ierusalimului, în timpul lui Artaxerxe Longimanul (457 î.H.). Profeția trimite nu la nașterea lui Iisus ci la începutul activității Sale publice, la Botezul în Iordan, când a fost uns prin pogorârea Duhului în chip de porumb asupra Sa (aprox. anul 27 d.H.). Ultima săptămână, a 70-a, ar fi între 27 și 34 d.H. La jumătatea acestei săptămâni de ani (aprox. anul 30), a avut loc Jertfa Mântuitorului, Învierea, Înălțarea, Cincizecimea (întemeierea Bisericii = încheierea unui noul legământ). In capitolele 10-12 sunt prezentate viziuni despre succesiunea imperiilor persan, macedonian, ptolomeilor şi seleucizilor. In vremurile din urmă se va scula arhanghelul Mihail care va interveni spre izbăvirea poporului, după care va urma învierea morţilor și răsplata celor drepţi, care vor străluci ca stelele pe cer (12,2-3). Daniel este îndemnat să pecetluiască cartea descoperirii, să ţină ascunse cuvintele până la sfârşitul vremii. Teme teologice din cap. 7-12: învierea morţilor, recepţia creştină a cărţii. Importanţa apocalipsei lui Daniel. Din perspectivă creştină, descoperirile din partea a 2-a a cărţii reprezintă un progres în revelaţia divină şi ele pregătesc descoperirea deplină a lui Dumnezeu în Iisus Hristos. Sunt importante profeţiile mesianice despre timpul venirii lui Hristos, sau despre jertfa Sa şi legământul cel Nou, care se disting în această parte a cărţii. Viziunile vorbesc şi despre împărăţia veşnică a Fiului Omului, despre a 2-a Sa venire şi despre învierea morţilor. De altfel, Dan 12 este singurul loc necontestat care afirmă învierea morţilor în VT (în cărţile canonice). Imaginile apocalisei lui Daniel au influenţat pe autorii noutestamentari şi multe imagini şi expresii de aici sunt reluate în Apocalipsa Sf. Ioan.