1

„ŞTIINŢA FĂRĂ CONŞTIINŢĂ ESTE RUINA SUFLETULUI”

François Rabelais (1494-1553)

Eseu cu o viziune contemporană

Prof.dr.Nicolae M. Constantinescu membru de Onoare al Academiei Oamenilor de Ştiinţă şi membru al Academiei de Ştiinţe Medicale din România

Am aşternut pe hârtie o serie de gânduri, pe care voi încerca să le prezint încercând să actualizez aforismul emis de Rabelais cu 500 de ani în urmă.

Şi o să plec de la efectul constatat şi enunţat de Rabelais: ruina sufletului. Vorbim despre suflet ca despre esenţa imaterială a unui om viu, prin care se defineşte sinele fiecăruia. Se consideră că sufletul este însăşi viaţa noastră, că el se hrăneşte din senzaţii, se exteriorizează prin sentimente şi este condus de dorinţe, de tendinţa de a ne manifesta printr-o acţiune. Reacţia sufletului la aceste senzaţii, sentimente şi dorinţi generează emoţiile, care ne produc la rândul lor stări plăcute sau neplăcute după cum emoţiile au fost pozitive sau negative.

Dacă sufletul este acel licăr de lumină, pe care l-am primit de la Dumnezeu, ce oare am putea înţelege prin ruina sufletului? Figura de stil folosită de Rabelais este extrem de convingătoare: ruina sufletului echivalează cu ruina unei case, care nu mai există ca atare, la fel cum nici sufletul nu mai poate fi identificat după modul de comportare al unor indivizi.

Este ceea ce poporul a conturat cu precizia-i caracteristică prin sintagmele om cu suflet sau om de suflet şi om fără suflet sau lipsit de suflet. Faptul că omul lipsit de suflet nu este un om mort biologic, ne arată că sufletul reprezintă mai mult decât viaţa sau mai corect că sufletul este cel care dă sens vieţii.

Secolul XX pe care aş zice că-l cunoaştem mai bine ne-a arătat o proliferare îngrijorătoare a oamenilor catalogaţi ca fiind „lipsiţi de suflet”, egoişti, insensibili la nevoile altora, cu accente de cruzime şi porniri spre bestialitate, lipsiţi de un elementar comportament moral. Am trăit două războaie mondiale, dar mai ales am fost martorii cruzimii care le-a caracterizat pe ele şi pe cei doi monştri pe care i-au zămislit: nazismul şi comunismul.

2

Dar în zilele noastre se mai poate vorbi de o ruinare a sufletului? Răspunsul nu poate fi din păcate decât unul afirmativ. Asistăm mai mult sau mai puţin neputincioşi la apologia anticulturii, la elogiul deconstrucţiei (după expresia profesorului Dumitru Constantin), la sfidarea oricărui sistem de gândire care pledează pentru valorile umane fundamentale ca adevărul, frumosul, cultura, raţiunea. Am creiat instrumente desăvârşite de cercetare, dar nu am dat un sens vieţii, avem ţeluri vagi, după cum observa Albert Einstein sau ne lipsesc programele pe termen lung aşa cum afirmă viitorologii.

Exaltarea instinctualităţii, a erotismului, a lipsei de pudoare, a agresiunii în public folosind fapte lipsite de bun simţ aruncate asupra noastră pe toate căile şi în toate locurile, nu sunt decât semne ale ruinării sufleteşti pe care o trăim din plin.

Promovarea unor false modele este cuplată cu luarea în derâdere a valorilor tradiţionale, considerate ca perimate, desuete, cum ar fi sentimentul de onoare sau păstrarea cuvântului dat. S-a ajuns ca pentru bani să se sacrifice cultura, să se schilodească natura, să se calce în picioare demnitatea umană. Se tinde către o pseudocivilizaţie a simţurilor şi instinctelor.

Ruinarea sufletului de care vorbea Rabelais era un diagnostic pus de un renascentist secolelor XV-XVI, din dorinţa de a reînvia idealurile morale în lumina gândirii antice. Dacă acestea erau resorturile concluziei la care ajunsese Rabelais în de acum celebrul lui aforism care mi-a servit drept titlu, atunci pentru vremurile pe care le trăim mai este ea oare actuală?

Fără discuţie că persistenţa războaielor şi a terorismului ca mijloace de rezolvare a conflictelor interumane sau în scopul acaparării de resurse reprezintă semne clare ale crizei morale pe care o traversează omul modern, arată că ruinarea sufletului îi caracterizează pe mulţi dintre decidenţii actuali-la noi sau aiurea.

Şi totul începe de la lipsa bunului simţ, care îl face pe om capabil de orice, căci pentru el nu mai există nimic demn de respectat. Bunul simţ te face să respecţi în primul rând drepturile celor din jurul tău. Lipsa acestui sentiment este embrionul din care se desvoltă desconsiderarea altei persoane, cruzimea, călcarea în picioare a celorlalţi. Coborând sub stacheta bunului simţ, omul se goleşte de tot ce era sfânt în el.

3

Dacă acesta este efectul dictonului lui Rabelais, în ce măsură ştiinţa fără conştiinţă ar putea fi cauza lui?

Karl Popper consideră că prin descoperirile pe care le generează, ştiinţa reprezintă cea mai mare mândrie a omului, ea a adâncit cunoştinţele noastre atât spre microcosmos cât şi spre macrocosmos. Ştiinţa a permis şi va permite investigarea sau studiul naturii prin observaţie şi raţionament, aşa încât ea este considerată drept suma tuturor cunoştinţelor acumulate în urma acestor activităţi. Prin rezultatele ei ştiinţa naşte putere şi înarmat cu aceste rezultate, omul controlează din ce în ce mai bine natura şi legile ei. Cunoaşterea este putere spunea Francis Bacon la nici 50 de ani după moartea lui Rabelais. Ori această putere este foarte atrăgătoare, este visul multor oameni fascinaţi de mirajul de a avea putere. Şi pentru ca lucrurile să devină şi mai greu de controlat, o lungă perioadă de timp ştiinţa nu a avut cod etic, fiind la dispoziţia celui care a plătit-o.

Iată de ce nu putem spune în deplinătate că ştiinţa este cea mai mare victorie a spiritului uman, din moment ce milioane de oameni au fost victimele descoperirilor ei. Am ajuns ca prin ştiinţă să salvăm vieţi şi să ucidem vieţi!

În fond ce i-ar trebui ştiinţei, ce ar trebui adăugat la un demers ştiinţific şi mai ales la rezultatele cercetării ştiinţifice pentru ca acestea să-i servească omului, să-i servească naturii, să-i servească vieţii, şi să nu ducă la distrugerea lor? Aceasta este o întrebare fundamentală pentru prezentul şi viitorul ştiinţei. Răspunsul este unul singur : ştiinţa trebuie să se supună legilor morale, care diferenţiază intenţiile, deciziile şi acţiunile bune sau corecte de intenţiile, deciziile şi acţiunile rele adică greşite. Totul porneşte de la principiul fundamental: ce ţie nu-ţi place,altuia nu face sau fă altuia, ce ţi-ar plăcea să-ţi facă el ţie.

Ori departajarea aceasta între rău şi bun o realizează conştiinţa noastră, care analizează şi cataloghează în permanenţă propria noastră fiinţă precum şi ceea ce se întâmplă în jurul nostru.

Conştiinţa de sine este judecătorul nostru absolut; „singurul tiran pe care-l accept în această lume este vocea aceia înceată şi liniştită din lăuntrul meu” spunea Mahatma Gandi. Permanenta ei prezenţă o face să desvolte în fiecare dintre noi un sentiment de responsabilitate morală faţă de propria noastă conduită. În lipsa acestei responsabilităţi morale omul îşi poate permite orice. Şi omul de ştiinţă nu

4

face excepţie de la această afirmaţie. El îşi poate permite spre pildă să creeze o himeră sau o clonă umană la fel de bine ca şi atunci când realizează un procedeu noninvaziv de destupare a arterelor!

În mitologia greacă himera era un monstru cu cap de leu, corp de capră şi coadă de şarpe. Azi numim himeră o combinaţie din două sau mai multe specii într-un singur trup. Dacă în unele cazuri această combinaţie este benefică omului, aşa cum ar fi valva cardiacă de porc mistreţ, prelucrată şi transplantată la om, nu acelaşi lucru se poate spune despre momentul scandalos în care s-a încercat amestecul de celule stem umane cu celule embrionare animale în scopul creerii de himere viabile. Şoareci care produc spermă umană, şoareci cu creer de om. Lucrul acesta a fost posibil tehnic, dar respectă el oare legile moralei, ale bioeticii?

La aceiaşi concluzie ne duc şi experimentele de clonare umană. Omul este un unicat genetic, biochimic, morfologic, fiziologic, comportamental şi patologic. Clonarea încearcă să anuleze unicitatea, deci individualitatea lui. Prof. J.Fr. Mattei-membru al Comitetului Consultativ Naţional de Etică din Franţa consideră că clonarea se înrudeşte cu genocidul pentru că ea se bazează ca şi acesta pe o selecţie genetică. S-a tras chiar şi un semnal de alarmă: Jan Wilmut, primul om de ştiinţă care a reuşit să cloneze un mamifer-este vorba de oaia Dolly- s-a declarat deschis împotriva clonării ca înlocuitoare a reproducerii sexuate de la mamifere,-inclusiv la om- întrucât clonele prezintă anomalii de desvoltare aşa încât procedura este extrem de riscantă.

Şi totuşi experimentele continuă iar interzicerea prin lege a unor cercetări de acest gen se arată nerealistă după cum declară prof.dr.Ernst Ludwig Winacker preşedintele Institutului de Tehnică-Teologie-Ştiinţe ale Naturii din Germania.

Ce-i de făcut?

Iată-ne ajunşi la factorul cauzal al sintagmei lui Rabelais: ştiinţa fără conştiinţă, moment în care eseistul se vede în faţa unei opţiuni cruciale: acceptă sau nu să discute tema de pe poziţiile religiei? Acest moment l-a trăit şi Einstein, care a declarat apoi că religia fără ştiinţă este schiloadă şi neconvingătoare iar ştiinţa fără religie este oarbă.

5

În fond de ce insist eu atâta pe acest moment crucial. Simplu. În relaţia dintre ştiinţă şi conştiinţă Dumnezeu le integrează într-un tot iar satana le separă, le desparte ca să nu se mai poată influenţa. Mai clar decât această constatare nici că se putea. Şi am spus aceste lucruri bazându-mă în primul rând pe stările pe care le poate trăi un individ în relaţie cu conştiinţa lui-şi în al doilea rând pentru a puncta prin exemple, efectele catastrofale ale rupturii dintre ştiinţă şi conştiinţă pentru fiinţele umane.

Un om poate avea un proces de conştiinţă atunci când îi este dificil să hotărască într-o problemă morală greu de rezolvat, poate avea mustrări de conştiinţă sau cu conştiinţa încărcată atunci manifestă un sentiment de regret, de remuşcare pentru un fapt reprobabil consumat şi care l-a avut drept autor, poate fi fără conştiinţă, ceea ce este sinonim cu a fi lipsit de scrupule.

Nu întâmplător conştiinţa este considerată ochiul lui Dumnezeu în sufletele noastre şi busola omului (Van Gogh) sau tribunalul care zace în fiecare dintre noi (Imm. Kant).

Când, cum şi cu ce magnitudine se manifestă lipsa de conştiinţă? Nu numărul cazurilor în care s-a acţionat fără conştiinţă contează, ci speţa lor, faptul că a fost adusă o agresiune unei singure fiinţe umane îl taxează pe făptaş ca fiind lipsit de conştiinţă. Dacă ar fi să exemplificăm din practica juridică dispunem de nenumărate exemple în care legiuitorii au promovat legi schiloade iar judecătorii le-au aplicat în aceiaşi notă tembelă şi antiumană, distrugătoare de vieţi. Îmi vine în minte celebra dispută de la Nürenberg între judecătorul american şi ministrul de justiţie german, ultimul o personalitate recunoscută în drept pe plan internaţional şi care afirmă că nu a ştiut nimic despre lagărele de exterminare. Judecătorul îi admite declaraţia dar îi aminteşte că în 1935 a semnat actul de acuzare de viol al unui evreu bătrân paraplegic, deşi ştia că acuzatul era în imposibilitatea erecţiei şi ejaculaţiei datorită afecţiunii medulare. Iată un exemplu concret al lipsei de conştiinţă, care a reverberat apoi într-un cataclism uman distrugător pentru milioane de vieţi. Asemenea exemple din practica judiciară sunt numeroase şi în medicină-sau mai degrabă mie mi-a fost mai uşor să le identific aici. Şi mă opresc la experimentele pe oameni, unde naziştii nu au fost protocronişti.

6

În 1845-1849 Marion Sims (considerat drept părintele ginecologiei americane) a făcut experienţe pe negrese sclave neanesteziate, acţionând cu un ac gros asupra oaselor craniene ale fătului în timpul expulziei la naştere pentru a constata dacă se produce sau nu trismus (contracţia muşchilor maseteri).

În 1896 A. Wentworth face puncţii spinale la 29 de copii internaţi în spitalul din Boston pentru a constata gradul de inocuitate al metodei. Menţionez că românul Toma Ionescu făcea în aceiaşi perioadă experimente similare, ajutat de Amza Jianu-dar pe animale.

În 1906 prof. Richard Strong de la Harvard infectează cu holeră un număr de prizonieri din Filipine, pentru a testa diverse terapii. 13 mor. În timpul procesului de la Nürenberg doctorii nazişti au citat acest studiu pentru a justifica propriile lor experimente. Este semnificativ să arătăm la celălalt pol al modului cum a fost abordată terapia unei maladii infecţioase, că în anii ’30 medicul veterinar român Nicolae Munţiu s-a infectat voluntar cu bacillus mallei, agentul cauzator al morvei (răpciugă) boală a calului cu transmitere la om şi a demonstrat eficacitatea tratamentului cu sulfamide pe propria lui persoană. Ambele modalităţi de experimentare sunt nerecomandabile, dar în timp ce Richard Strong a dovedit o crasă lipsă de conştiinţă, pe Nicolae Munţiu îl putem considera în rândul eroilor fiindcă el şi-a pus pieptul nu în faţa armelor, ci în faţa microbilor ucigători.

Exemplele pe loturi mici pot continua cu date strânse din lumea întreagă. Ele sunt depăşite însă de experimentele în masă cum ar fi lotul de 400 de agricultori negri din Tuskagee-Alaska, diagnosticaţi cu sifilis şi netrataţi între 1932-1972 pentru a se putea urmări evoluţia bolii, apoi experimentele privind rezistenţa la foame efectuate în Ucraina pe milioane de oameni in anii ’30, experimentele care şi-au propus aflarea limitei de rezistenţă la frig efectuate în lagărele naziste, experimentul Piteşti privind limitele degradării psihicului uman, experimentele privind limitele suportabilităţii unei populaţii diabetice la absenţa insulinei sau a unei populaţii corticodependente la absenţa preparatelor cortizonice aplicate populaţiei din România şi multe, multe altele.

În fond ce am vrut să spun eu în prelegerea mea: că omul de ştiinţă trebuie să fie cu conştiinţa împăcată, să fie deci convins că prin cercetarea pe care o realizează nu a săvârşit nimic împotriva legilor morale. Fiindcă una este libertatea de conştiinţă,

7

adică dreptul fiecărui individ de a avea orice concepţie religioasă, filozofică,etc., pe care o doreşte şi alta este ca în numele ştiinţei să aducă o atingere libertăţii sau chiar vieţii altei persoane.