Patologie animalăModificări de adaptare morfologică şi funcţională

MODIFICĂRI DE ADAPTARE MORFOLOGICĂ ŞI FUNCŢIONALĂ

Reprezintă o categorie aparte de leziuni, apărute de obicei pe fondul modificării unor condiţii din mediul intern sau extern. In urma acestor modificări organismul este nevoit să-şi remodeleze anumite funcţii (funcţii sporite sau diminuate). Ca urmare, morfologia organelor responsabile pentru aceste funcţii se va schimba şi ea, într-o manieră reversibilă sau ireversibilă.

AtrofiaReprezintă reducerea în volum a unui organ normal dezvoltat sau a unei

porţiuni din acesta. Aprecierea reducerii volumului va ţine întotdeauna seamă de specia, rasa, vârsta şi starea fiziologică a animalului de la care provin organele examinate. Atrofia ca proces patologic poate fi confundată cu reducerea fiziologică ale volumului diferitelor organe, care se denumeşte cu termenul de involuţie (timusul la animalele în pubertate, uterul după fătare, glanda mamară după încheierea perioadei de lactaţie). Există de asemenea posibilitatea ca leziunile de atrofie să se confunde cu reducerea volumului unor organe ca urmare a unor tulburări ale dezvoltării intrauterine. Aceste situaţii vor fi denumite aplazie şi hipoplazie.

Hipoplazia reprezintă subdezvoltarea unui organ ca urmare a intervenţiei unor factori nocivi ce au acţionat pe parcursul vieţii intrauterine.

Aplazia este definită ca lipsă de dezvoltare şi diferenţiere a mugurelui embrionar şi a cordonului vasculo-nervos al unui organ.

Clasificarea atrofiilor se poate realiza având la bază mai multe criterii.Din punct de vedere etiopatogenetic se cunosc următoarele tipuri de atrofii:

atrofia de compresiune are loc în organele care suportă o presiune îndelungată care se exercită progresiv; se instalează ca urmare a acumulării unor lichide, formării unor tumori, calculi, chisturi, hematoame etc;

atrofia de inactivitate este consecinţa reducerii sau încetării funcţiei unui organ; apare în cazul imobilizării unui membru ca urmare a fracturilor osoase şi se manifestă prin reducerea volumului maselor musculare;

atrofia neurogenă apare consecutiv suprimării influxului nervos pe un anumit teritoriu, este evidentă mai ales în cazul muşchilor inervaţi de nervii secţionaţi sau lezaţi;

atrofia hormonală poate afecta simultan mai multe organe, consecutiv lipsei de secreţie a unor hormoni ce stimulează activitatea acestora; de exemplu, lipsa hormonilor secretaţi de lobul anterior al hipofizei va duce la atrofia tiroidei, gonadelor şi a corticosuprarenalei;

atrofia toxică sunt consecinţa unor intoxicaţii cronice, fiind afectate cu precădere măduva osoasă hematogenă şi limfonodurile;

atrofia actinică este produsă de radiaţiile ionizante, cele mai sensibile organe fiind gonadele, măduva osoasă hematogenă, limfonodurile şi glandele;

atrofia marasmatică sau cahexia afectează toate structurile organismului şi apare consecutiv unor boli grave cu evoluţie cronică, malabsorbţiei sau subnutriţiei.

Patologie animalăModificări de adaptare morfologică şi funcţională

Din punct de vedere morfologic se disting următoarele tipuri: atrofia simplă se caracterizează prin reducerea dimensiunilor, a

volumului şi a masei, decolorarea nuanţei normale, margini ascuţite, încreţirea capsulei (splină) şi rezistenţă la palpaţie şi la secţionare;

atrofia grasă afectează mai ales muşchii, asociindu-se cu atrofia neurogenă; în teritoriile care au fost ocupate anterior de fibrele musculare se formează ţesut adipos;

atrofia seroasă afectează ţesutul adipos şi apare în cadrul atrofiei marasmatice; datorită epuizării depozitelor adipoase de la baza cordului, mezenter şi epiploon acestea se transformă în mase gelatinoase, gălbui;

atrofia brună se caracterizează prin asocierea dintre diminuarea volumului şi coloraţia brună a organului afectat, datorită acumulării de lipofuscină; apare în atrofia marasmatică şi în cea senilă, cu localizare în muşchi, cord şi ficat;

atrofia fibroasă apare în urma înlocuirii celulelor dispărute cu ţesut conjunctiv fibros şi se întâlneşte în atrofiile de compresiune.

HipotrepsiaEste caracteristică tineretului şi se manifestă printr-un deficit de creştere şi

dezvoltare. Cele mai importante cauze care duc la instalarea hipotrepsiei sunt deficitul nutriţional sau sănătatea precară a mamelor, carenţele nutriţionale ale nou născuţilor, înţărcarea prematură, aglomeraţia, frigul, umezeala etc. Aceşti factori pot acţiona direct asupra organismelor tinere sau indirect prin afectarea femelelor gestante. Modalitatea de acţiune a factorilor enumeraţi este deosebit de complexă şi se bazează pe perturbarea secreţiei de hormoni a unor glande endocrine. Toate aceste modificări vor duce ulterior la oprirea dezvoltării organismelor tinere şi compromiterea funcţiei sistemului imunitar.

Animalele cu hipotrepsie sunt pitice datorită subdezvoltării sistemului osos, iar masa corporală este sub nivelul vârstei şi speciei afectate. Musculatura scheletică, tubul digestiv, ficatul, pancreasul, rinichii, organele genitale şi cele limfoide sunt diminuate ca volum. Purceii şi viţeii prezintă un păr lung, zburlit, fără luciu (hirsutism). Puii de găină prezintă un penaj incomplet dezvoltat, mat şi zburlit. Indiferent de specie, oasele sunt moi, scurte, deformate ca urmare a rahitismului. Datorită atrofiei organelor limfoide, rezistenţa faţă de agenţii microbieni este mult diminuată, ceea ce va genera leziuni ale pielii, tubului digestiv şi ale aparatului respirator. În ciuda diminuării de volum a întregului organism, suprarenalele sunt supradimensionate, prezentând un volum dublu faţă de normal.

Animalele cu hipotrepsie rămân în urmă cu dezvoltarea corporală, nu realizează sporul în greutate şi nu ating maturitatea sexuală. Moartea acestora se produce în urma leziunilor digestive şi respiratorii produse de diferiţi agenţi patogeni.

HipertrofiaHipertrofia este o modificare adaptativă prin care se produce creşterea în

volum a unui ţesut sau organ pe baza măririi volumului celulelor constituente. Hipertrofia poate evolua în limite fiziologice, activitatea generală a organismului nefiind modificată (hipertrofia musculaturii scheletice şi a cordului la caii de sport). Atunci când pragul normalităţii este depăşit, modificările de tip hipertrofic se reflectă şi asupra altor structuri

Patologie animalăModificări de adaptare morfologică şi funcţională

În funcţie de cauzele care duc la instalarea hipertrofiei, se cunosc următoarele tipuri:

hipertrofia prin hiperactivitate vizează în primul rând miocardul ca urmare a unor îngustări (stenoze) ale orificiilor cardiace; datorită efortului suplimentar efectuat de cord în vederea expulzării sângelui în marile vase, pereţii miocardici se îngroaşă considerabil; hipertrofia miocardică trebuie diferenţiată de dilataţia cardiacă, care morfologic se caracterizează printr-o subţiere a pereţilor ventriculari asociată cu creşterea volumului camerelor cardiace;

hipertrofia vicariantă (compensatorie) se constată mai ales în situaţia organelor pereche; litiaza renală monolaterală sau alte leziuni care micşorează volumul şi funcţia unuia dintre cei doi rinichi va induce creşterea volumului congenerului ca urmare a preluării funcţiei de filtrare a rinichiului afectat.

HiperplaziaHiperplazia este caracterizată printr-o creştere a volumului unui ţesut sau

organ generată de creşterea numărului de celule parenchimatoase sau conjunctive din structura acestuia. În unele situaţii, procesul hiperplazic este fiziologic şi se desfăşoară în zonele în care are loc regenerarea sau reparaţia unor teritorii distruse. De cele mai multe ori hiperplazia este reprezentată de apariţia unor celule anormale, aceasta având un caracter pur patologic.

Caracterizarea hiperplaziilor se realizează în funcţie de mecanismele şi cauzele care au dus la instalarea lor:

hiperplazii adaptative se produc de obicei ca urmare a unui exces hormonal (excesul de hormoni sexuali din grupa estrogenilor va determina hiperplazia mucoasei uterine), fiind un proces reversibil;

hiperplaziile regenerative se instalează în urma unor distrugeri importante de celule, având drept scop înlocuirea acestora cu celule noi; în cazul anemiilor hemolitice, eritrocitele distruse sunt înlocuite prin hiperplazia regenerativă a măduvei osoase hematogene;

hiperplaziile inflamatorii sunt parte componentă a proceselor inflamatorii cu pronunţat caracter de mulştiplicare (proliferare); în aceste situaţii se constată hiperplazia celulelor stromale, dar şi a celor parenchimatoase;

hiperplaziile tumorale sunt rezultatul apariţiei şi proliferării unor celule diferite de cele normale, având ca rezultat final formarea de tumori; diviziunile celulare care au loc scapă de sub controlul factorilor care limitează aceste procese; este necesar de precizat că oricare dintre tipurile de hiperplazie menţionate anterior se pot transforma în hiperplazie tumorală.

Metaplazia Este un proces de adaptare patologică prin care un ţesut matur se transformă în

alt ţesut matur, ambele având aceeaşi origine embrionară. Cauzele şi mecanismele care duc la instalarea metaplaziei sunt puţin cunoscute, cele mai cunoscute fiind iritaţiile prelungite şi carenţa în vitamina A. Se cunosc două tipuri de metaplazie: epitelială şi conjunctivă:

Metaplazia epitelială (cornoasă) afectează galinaceele ca urmare a carenţei în vitamină A. Leziunea se localizează în esofag şi afectează glandele de la acest

Patologie animalăModificări de adaptare morfologică şi funcţională

nivel. Ca urmare a cornificării acestora, ele vor deveni vizibile macroscopic sub forma unor noduli de dimensiuni mici (boabe de mei), de culoare alb-gălbui, proeminente pe suprafaţă.

Metaplazia conjunctivă (mezenchimală) afectează în mod obişnuit ţesutul conjunctiv fibros, care se va transforma în ţesut cartilaginos şi apoi în ţesut osos. O situaţie de acest gen este observată în pulmonul de bovine sau la nivelul ţesutului conjunctiv al valvulelor cardiace de la aceeaşi specie (oase cardiace).