PROCEDURA SUCCESORALĂ NOTARIALĂ.

1. IMPORTANȚA ȘI NATURA PROCEDURII SUCCESORALE. Litigiile succesorale au un caracter complex și sunt date de lege în competența

instanțelor judecătorești. Adeseori părțile doresc să evite apariția unui proces. Aceasta cu atât mai mult cu cât asemenea litigii vizează, de regulă, persoane între care există raporturi de rudenie.

Totuși problemele succesorale nu pot fi soluționate direct de către moștenitori datorită dificultăților juridice și practice ce se pot ivi (stabilirea calității moștenitorilor, reducțiunea liberalităților, determinarea cotelor de moștenire etc). Accesul la o autoritate notarială este necesar și pentru clarificarea situației juridice a bunurilor ce au aparținut defunctului. Înscrierea dreptului de proprietate asupra imobilelor nu se poate face decât în temeiul unei hotărâri judecătorești sau al unui act autentic, respectiv în materie succesorală în baza certificatului de moștenitor eliberat succesorilor. De asemenea, sumele de bani consemnate la instituțiile financiare (C.E.C., unități bancare etc.) nu pot fi ridicate de către moștenitori decât după stabilirea drepturilor succesorale prin hotărâre judecătorească sau pe baza unui certificatde moștenitor.

De aceea, legea a determinat cadrul juridic al soluționării problemelor succesorale și pe cale notarială. Cauzele succesorale intră în competența birourilor notariale doar în cazul acordului dintre moștenitori. Orice problemă litigioasă în materie succesorală conduce la suspendarea procedurii în fața notarului public și atrage după sine competența instanței de judecată.

Prin urmare, procedura succesorală notarială este o procedură necontencioasă1. Altfel spus, birourile notariale nu exercită o jurisdicție contencioasă. Activitatea notarială se întemeiează pe acordul dintre moștenitori cu privire la: calitatea lor, cotele-părți ce le revin din emolumentul succesoral, valabilitatea dispozițiilor testamentare și celelalte probleme succesorale.

În sistemul legislației noastre, procedura succesorală notarială are și un caracter facultativ2. Această trăsătură fundamentală a procedurii succesorale a fost recunoscută în literatura noastră de specialitate și sub imperiul Decretului nr. 40/1953. Soluția menționată nu este prevăzută în mod expres de lege. Ea decurge însă din interpretarea dispozițiilor normative în materie. Astfel, potrivit art. 78 alin. 1 lit. c) din Legea nr. 36/1995, procedura succesorală se suspendă în cazul în care moștenitorii prezintă dovada că s-au adresat instanței de judecată pentru stabilirea drepturilor lor. Și celelalte cazuri de suspendare a procedurilor succesorale, prevăzute de același text, confirmă caracterul facultativ al procedurii succesorale. De altfel, nici o dispoziție legală nu împiedică părțile să se adreseze direct instanțelor judecătorești. Într-adevăr, biroul notarial nu poate constitui din oficiu "de pură înregistrare a neînțelegerilor dintre moștenitorii care știu de la început că nu sunt de acord".

1 A se vedea pentru amănunte: A. Hilsenrad, Procesul civil în R.P.R, Ed. Științifică, București, 1957; I. Stoenescu, Drept Procesual Civil Român, Ed. Didactică și Pedagogică, București, 1966.2 A se vedea I. Leș, Organizarea sistemului judiciar, a avocaturii și a activității notariale, p. 278.

1

2. COMPETENȚA SUCCESORALĂ NOTARIALĂ. Competența de soluționare a cauzelor succesorale necontencioase aparține

biroului notarial din raza teritorială în care defunctul a avut ultimul domiciliu. Această regulă de competență este statornicită în art. 10 alin.(1)lit. a) din Legea nr. 36/1995. precizăm că o atare regulă este aplicabilă, în temeiul art. 14 C.proc.civ., și în litigiile succesorale de competența instanțelor judecătorești. Rațiunea unei atare norme de competență este aceeași în toate litigiile succesorale: problemele succesorale au un caracter complex și pot fi soluționate cel mai bine de instanța sau biroul notarial din raza teritorială a ultimului domiciliu al defunctului.

De la regula menționată anterior legea face o excepție în cazul în care defunctul nu a avut ultimul domiciliu în țară. Pentru această ipoteză legea determină competența notarului public "din circumscripția teritorială a judecătoriei în care defunctul și-a avut bunurile cele mai importante ca valoare". Adeseori însă bunurile imobile sunt și cele mai importante valori ce au aparținut defunctului. Totuși această afirmație nu poate avea un caracter absolut. De aceea, putem afirma că în cazul analizat competența aparține altui birou notarial decât cel de la locul situării bunurilor imobile ale defunctului (un depozit bancar la o instituție situată într-o altă localitate, acțiuni importante la o societate comercială din altă localitate etc.). Or, determinarea competenței în asemenea situații este de natură a genera dificultăți în activitatea birourilor notariale. Într-adevăr, stabilirea competenței presupune cunoașterea exactă a valorilor bunurilor rămase după defunct înainte de sesizarea biroului notarial, lucru greu de realizat uneori (existența unor picturi de valoare ce presupun o expertiză de specialitate, etc.).

De aceea, socotim că norma de competență analizată este susceptibilă de interpretări diferite3. Consacrarea regulii potrivit căreia competența revine biroului notarial de la locul unde este situat imobilul poate constitui o soluție legislativă mult mai inspirată. Ea este utilă ținând seama și de caracterul complex al acțiunilor succesorale privitoare la imobile; la locul situării bunurilor imobile se află de altfel și evidențele de publicitate funciară. Criteriul valoric putea fi incident doar în cazul în care moștenirea cuprinde exclusiv bunuri mobile.

În prezența actualei reglementări, din art. 68 din Legea nr. 36/1995, nu s-ar putea invoca, în mod întemeiat, incidența art. 13 C.proc.civ. spre a justifica competența biroului notarial de la locul situării bunurilor imobile. Sub imperiul vechii reglementări în favoarea unei atare soluții au fost invocate prevederile art.2 din Codul Civil4, text abrogat în prezent prin Legea nr. 105/1992.

După sesizare, notarul public este obligat să-și verifice propria competență, iar dacă constată că cererea intră în atribuțiile altui birou notarial trebuie să-și decline competența în favoarea acestuia. Spre a proceda în acest fel notarul public nu este obligat să mai citeze părțile [art. 68 alin. (3) din Legea nr. 36/1995].

Legea reglementează și situația în care în circumscripția teritorială corespunzătoare ultimlui domiciliu al defunctului există mai multe birouri notariale. Într-o astfel de împrejurare competența de realizare a procedurii succesorale revine "primului birou sesizat". Notarul public trebuie însă să verifice dacă procedura succesorală nu s-a deschis la un alt birou notarial din aceeași circumscripție.

3 Ioan Leș, Manual de drept notarial – curs universitar, Ed. All Beck București 2001, p. 57.4 A se vedea, M.Ionescu, A. Popescu, Competența și conflictele de competență în activitatea notarială, în R.R.D. nr. 5/1973, p. 57-59.

2

3. SESIZAREA BIROULUI NOTARIAL. În conformitate cu prevederile art. 68 din Legea nr. 36/1995 "procedura

succesorală se deschide, după caz, la cererea oricărei persoane interesate, a procurorului, precum și a secretarului consiliului local..." Așadar, legea determină sfera persoanelor care pot solicita deschiderea succesiunii. Deși textul nu se referă la titularii ”acțiunii succesorale” notariale, ci la persoanele îndreptățite să solicite deschiderea succesiunii, ce trebuie interpretat că se referă la ambele ipoteze.

O anumită îndoială ar puteafi invocată de faptul că, potrivit art. 75 alin. (1) din Regulamentul de aplicare a legii, secretarii consiliilor locale sunt obligați să trimită ”sesizările pentru deschiderea procedurii succesorale notarului public care ține opisul de evidență a procedurilor succesorale”. Pe de altă parte, potrivit aceluiași text, modul de repartizare a cauzelor succesorale se stabilește de camera notarilor publici în mod periodic. Această prevedere se referă, astfel cum rezultă în mod expres din art. 75 alin. (2) din Regulament, doar la sesizările făcute conform primului alineat, adică de secretarii consiliilor locale5.

După părerea noastră din nici o dispoziție legală nu rezultă că moștenitorii nu pot adresa direct biroului notarial competent. Textele menționate anterior trebuie interpretate în sensul că ele consacră o obligație pentru secretarii consiliilor locale, respectiv aceea de a sesiza organele notariale atunci când au cunoștință că ”moștenirea cuprinde bunuri imobile”. Dar și în acest caz moștenitorii se pot adresa direct notarului public competent. Partea va trebui să prezinte toată documentația necesară pentru deschiderea procedurii succesorale6.

Sesizarea organelor notariale se poate face de orice persoană interesată, nu numai de către moștenitori. O terță persoană trebuie să justifice însă un interes legitim, cum ar fi în cazul creditorilor defunctului sau al executorului testamentar. De asemenea, observăm că legea conferă legitimare procesuală în această materie și procurorului. El ar putea solicita deschiderea procedurii succesorale doar în considerarea unr interese sociale deosebite, cum ar fi, de exemplu, apărarea drepturilor legitime le minorilor sau ale persoanelor puse sub interdicție.

Cererea pentru deschiderea procedurii succesorale trebuie să cuprindă în toate cazurile mențiuni privitoare la: datele de stare civilă ale defunctului, numele, prenumele și domiciliul moștenitorilor prezumtivi, bunurile defunctului, cu menționarea valorii lor, precum și precizări privitoare la pasivul succesiunii.

Înregistrarea cererii se va face doar după ce se stabilește că nu a fost înaintat un alt dosar cu același obiect la biroul notarial respectiv sau la un alt birou din aceeași circumscripție.

4. INVENTARIEREA BUNURILOR SUCCESORALE. Legea și Regulamentul de aplicare a acesteia cuprind dispoziții detaliate privitoare

la competența și procedura de inventariere a bunurilor succesorale.Inventarierea se face la cererea persoanelor interesate și în cazurile prevăzute de

lege. Ea se poate face de notarul public sau de un delegat al acestuia. În mod obișnuit,

5 Potrivit art. 36 lit. m) din Statutul uniunii Naționale a Notarilor Publici din România, Colegiul director al Camerei Notarilor Publici desemnează biroul notarial din circumscripția fiecărei judecătorii care va ține opisul de evidență a procedurilor succesorale și care primește sesizările secretarilor consiliilor locale pentru deschiderea procedurilor succesorale.6 Ioan Leș, op.cit., p. 58.

3

inventarierea se face după sesizarea biroului notarial. Totuși legea precizează că ”cererea de inventariere ține loc și de cerere de deschidere a acestei proceduri” (art. 70 din Legea nr. 36/1995). Ea va trebui să cuprindă însă toate elementele unei cereri pentru deschiderea succesiunii.

Procedura inventarierii se poate realiza numai cu acordul persoanei în posesia căreia se află bunurile defunctului. Dacă persoana ce se află în posesia bunurilor refuză efectuarea inventarului se va încheia un proces-verbal, semnat de cei prezenți.

Inventarierea bunurilor se consemnează într-un proces-verbal ce va cuprinde ”enumerarea, descrierea și evaluarea provizorie a bunurilor ce se aflau în posesia defunctului la data decesului”[art. 71 alin. (1) din Legea nr. 36/1995]. Bunurile a căror proprietate este contestată se consemnează separat. Dacă cu prilejul inventarierii se găsește un testament lăsat de defunct acesta va fi vizat spre neschimbare și va fi depus la biroul notarial.

La sfârșitul operațiilor de inventariere se procedează la întocmirea inventarului, care se va semna de cel care l-a redactat, de moștenitorii prezenți, iar în ipsa succesibiliilor sau a refuzului lor de a semna, de martorii prezenți.

Notarul public poate lua și măsuri pentru conservarea bunurilor ce au format obiectul inventarului. Astfel, dacă există pericol de dispariție, notarul public pune bunurile sub sigiliu sau le predă unui custode. Dacă în timpul inventarului se găsesc sume de bani, cecuri sau alte valori se vor depune în depozit notarial sau la o instituție specializată; despre aceasta se face și cuvenita mențiune în proces-verbal de inventariere.

Toate măsurile de conservare trebuie comunicate moștenitorilor legali, legatarilor și, când este cazul, executorilor testamentari. Aceste măsuri pot fi completate sau modificate până la încheierea finală a procedurii succesorale. Măsurile de conservare încetează la data finalizării procedurii succesorale.

Legea consacră și posibilitatea exercitării căii de atac a plângerii atât împotriva inventarului întocmit, cât și împotriva măsurilor de conservare luate de notarul public. Plângerea poate fi exercitată de orice persoană care se consideră vătămată prin măsurile respective. Un asemenea interes în promovarea plângerii îl au în primul rând moștenitorii. Dar și terțele persoane pot fi îndreptățite să se plângă împotriva măsurilor luate de notar.

5. DESFĂȘURAREA PROCEDURII SUCCESORALE.

După înregistrarea cauzei la biroul notarial, se dispune citarea moștenitorilor, iar dacă există testament se vor cita și legatarii, precum și executorul testamentar. Prezența moștenitorilor este necesară pentru soluționarea tuturor problemelor succesorale, întrucât procedura notarială se bazează pe acordul părților. Totuși legislația noastră reglementează și unele situații particulare.

În cazul existenței unui legat universal se va cita numai legatarul, dacă acesta a fost instituit printr-un testament autentic și nu sunt moștenitori rezervatari. Dacă testamentul este olograf sau mistic se vor cita în mod obligatoriu toți moștenitorii legali.

Notarul public poate fi sesizat și cu o succesiune pretins vacantă, de către organele administrației publice, situație în care se va cita autoritatea competentă a prelua bunurile.

În procedura succesorală pot dobândi calitatea de moștenitori și minori sau persoane puse sub interdicție. De aceea, legea dispune că în asemenea împrejurări se va

4

cita reprezentantul legal și autoritatea tutelară. În această situație, notarul public va trebui să țină seama de dispozițiile dreptului comun privitoare la reprezentare și asistare. Astfel, de pildă, notarul va trebui să țină seama de situația concretă a părții, respectiv dacă este o persoană cu o capacitate de exercițiu restrânsă sau, dimpotrivă, este lipsită total de o asemenea capacitate. De asemenea, notarul public va trebui să verifice dacă nu există o contradicție de interese între reprezentantul legal și succesibil. În caz contrar, va lua toate măsurile pentru desemnarea unui curator.

După citarea legală a tuturor moștenitorilor sau a reprezentanților lor, atunci când este cazul, notarul public va proceda la administrarea tuturor dovezilor în vederea soluționării cauzei.

Scopul activității notariale în această materie este stabilirea calității moștenitorilor și legatarilor, întinderea drepturilor acestora și compunerea masei succesorale.

Spre a stabili calitatea moștenitorilor notarul public va trebui să verifice, în prealabil, dacă aceștia au acceptat succesiunea în termenul legal. Acceptarea sau neacceptarea moștenirii se va stabili pe baza declarațiilor părților, a martorilor și a celorlalte documente prezentate de părți. De asemenea, notarul public este obligat să verifice dacă s-a înscris în registrul special de renunțări la succesiune vreo declarație de renunțare sau de acceptare sub beneficiu de inventar.

Calitatea de moștenitor și numărul acestora se determină prin acte de stare civilă și cu martori. Componența masei succesorale se dovedește prin înscrisuri sau prin orice alte mijloace de probă permise de lege.

Adeseori, din masa succesorală fac parte și lucruri care privesc comunitatea de bunuri ale autorului succesiunii și ale soțului supraviețuitor. În acest caz, sistarea comunității de bunuri constituie o problemă prealabilă determinării componenței masei succesorale și a drepturilor succesibililor. Cotele de contribuție ale foștilor soți la dobândirea bunurilor se stabilesc prin acordul moștenitorilor (art. 77 din Legea nr. 36/1995).

Cursul normal al procedurii poate fi suspendat în prezența unor împrejurări expres determinate de lege. Potrivit art. 78 alin. (1) din Legea nr. 36/1995 procedura succesorală se suspendă în următoarele cazuri:

Dacă au trecut 6 luni de la deschiderea succesiunii și, deși legali citați, succesibilii nu s-au prezentat ori au abandonat procedura succesorală, fără a cere eliberarea certificatului de moștenitor și există dovada că cel puțin unul dintre ei a acceptat moștenirea.

Dacă succesibilii își contestă unii altora calitatea sau nu se înțeleg asupra componenței masei succesorale și cu privire la întinderea drepturilor care li se cuvin;

Dacă moștenitorii sau alte persoane interesate prezintă dovada că s-au adresat instanței pentru stabilirea drepturilor lor.

În prezența uneia din aceste împrejurări notarul public este obligat să dispună suspendarea procedurii succesorale. Precizăm că în primele două cazuri de suspendare notarul public va determina taxele succesorale provizorii și onorariile, pe care le comunica organelor financiare; această măsură va fi adoptată doar dacă moștenitorii nu au făcut dovada că s-au adresat instanței și n-au solicitat repunerea pe rol a cauzei. În ipoteza prevăzută de art. 78 alin. (1) lit.b) notarul stabilește prin încheiere masa succesorală, cu precizarea bunurilor sau a drepturilor contestate, întinderea drepturilor

5

moștenitorilor și motivele neînțelegerii, îndrumând totodată părțile să se adreseze instanței competente în vederea soluționării diferendului dintre ele.

Măsura suspendării se dispune în toate cazurile printr-o încheiere. Ea trebuie să cuprindă toate elementele ce au rezultat din dezbateri, cu privire la identitatea celor prezenți, la opțiunea succesorală și la compunerea masei succesorale. Dosarul succesoral se poate repune pe rol oricând, dacă se constată încetarea cauzelor care au determinat suspendarea.

Încheierea reprezintă un act procedural important și se întocmește la fiecare termen, de către notarul public. Ea este o oglindă fidelă a faptelor petrecute la fiecare termen al dezbaterilor succesorale. De aceea, art. 79 din Legea nr. 36/1995 enunță elementele necesare ale încheierii, respectiv: mențiuni cu privire la îndeplinirea procedurii, declarațiile părților, prezența martorilor și măsurile dispuse de notarul public. Același text dispune că încheierea trebuie să fie motivată.

Legea determină și soluțiile ce pot fi pronunțate de notarul public, în cauzele succesorale. O primă ipoteză este aceea a lipsei bunurilor succesorale. Sesizarea birourilor notariale se face tocmai datorită existenței unei mase succesorale. Totuși, uneori, se poate întâmpla ca în timpul dezbaterilor să se constate că nu există bunuri succesorale. În asemenea cazuri, notarul public dispune, printr-o încheiere motivată, ”închiderea procedurii succesorale și clasează cauza ca fără obiect”.

Referirea legiuitorului la închiderea procedurii și la clasarea cauzei este inadecvată. Soluția firească ce trebuie pronunțată de notarul public este clasarea cauzei. Închiderea procedurii succesorale constituie doar o consecință logică a soluției de clasare a cauzei ca fără obiect.

Procedura succesorală se finalizează, adeseori, prin emiterea unui certificat de moștenitor. Acesta se întocmește pe baza încheierii finale a procedurii sucesorale. Încheierea finală se pronunță atunci când există bunuri și părțile au convenit asupra calității, drepturilor lor și asupra componenței masei succesorale.

Încheierea finală trebuie să cuprindă toate elementele comune încheierilor notariale. Ea trebuie să cuprindă și următoarele elemente: numele, prenumele și ultimul domiciliu al defunctului; data decesului; numele și domiciliul moștenitorilor și legatarilor; întinderea drepturilor cuvenite moștenitorilor; bunurile și datoriile moștenirii; taxele de timbru; onorariul și alte date relevante.

Procedura succesorală se poate finaliza și ”înainte de expirarea termenului de acceptare a succesiunii, dacă este îndoielnic că nu mai sunt și alte persoane îndreptățite la succesiune”. La această soluție trebuie să se recurgă cu multă precauțiune, spre a evita apariția unor litigii ulterioare și posibila anularea certificatului de moștenitor.

O soluție similară este prevăzută în art. 82 alin. (2) din Legea nr. 36/1995. Pe baza acestei dispoziții legale procedura succesorală se poate finaliza ”de îndată, în temeiul unui testament, dacă acesta îndeplinește condițiile legale de formă, nu conține dispoziții contrare legii și nu aduce atingere drepturilor moștenitorilor rezervatare sau există acordul acestora”. Finalizarea procedurii, în condițiile textului menționat, se poate realiza atât în cazul unui testament autentic, cât și în ipoteza prezentării unui testament olograf. Legea nu face nici o distincție în ce privește forma testamentului. Acesta trebuie să îndeplinească însă toate condițiile legale.

Notarul public va trebui să manifeste și în acest caz o deosebită precauțiune pentru a stabili dacă nu există moștenitori rezervatari. Aceasta cu atât mai mult cu cât în

6

ipoteza analizată procedura poate fi finalizată chiar și înainte de împlinirea termenului de opțiune succesorală. Sintagma ”de îndată” nu poate avea, în opinia noastră7, altă conotație decât aceea a soluționării operative a cauzei, deci inclusiv înăuntrul termenului de opțiune succesorală.

În cadrul procedurii succesorale pot să apară și unele probleme conexe, cum sunt cele privitoare la: reducțiunea liberalităților, raportul donațiilor, stabilirea pasivului succesoral, stabilirea drepturilor legatarului particular asupra bunurilor determinate prin testament, etc. Toate aceste operații pot fi realizate de notarul public dar numai cu acordul tuturor moștenitorilor.

Stabilirea drepturilor legatarului particular asupra bunurilor determinate prin testament se poate face în condițiile art. 82 alin. 2 din Legea nr. 36/1995, adică ”de îndată”. Este ceea ce rezultă din partea finală a textului invocat.

În cadrul procedurii succesorale moștenitorii pot conveni să-și împartă bunurile ce au format obiectul dezbaterilor. Împărțeala se va consemna în încheierea de finalizare a procedurii succesorale. În asemenea situație în încheiere se va indica modul de împărțeală și bunurile atribuite fiecărui moștenitor. Actul de împărțeală se poate realiza și ulterior, respectiv printr-un înscris separat, întocmit în formele prevăzute de lege.

6. CERTIFICATUL DE MOȘTENITOR.

În termen de 20 de zile de la finalizarea procedurii succesorale se redactează certificatul de moștenitor. El se întocmește pe baza încheierii finale și cuprinde tocmai constatările din aceasta cu privire la: masa succesorală, numărul și calitatea moștenitorilor și cotele ce le revin din patrimoniul defunctului.

Certificatul de moștenitor se întemeiează pe acordul de voință al părților asupra tuturor aspectelor succesorale ale cauzei. El reprezintă, în același timp, o sinteză a activității succesorale notariale, fără a putea fi identificat cu o veritabilă hotărâre judecătorească.

Literatura de specialitate și practica judiciară au conturat, în cei peste 40 de ani de exercitare a procedurii succesorale notariale, natura juridică a certificatului de moștenitor. În acest sens s-a decis că certificatul de moștenitor nu îndeplinește decât funcția unui instrument probator; el constată calitatea de moștenitor, dobândită ca urmare a deschiderii succesiunii8. Așadar, calitatea de moștenitor se dobândește în temeiul legii sau al testamentului o dată cu deschiderea succesiunii și anterior sesizării organelor notariale.

Prin urmare, se poate afirma că certificatul de moștenitor se înfățișează ca un document oficial constatator al calității de succesor și ca un act caracteristic procedurii necontencioase9.

Certificatul de moștenitor nu conferă alte drepturi decât acelea pe care le-a avut autorul succesorilor. El este un simplu instrument probatoriu al cărui conținut poate fi infirmat pe cale judecătorească.

Forța probantă a certificatului de moștenitor este diferită, după cum acesta este opus celorlalți succesori sau este invocat față de terțe persoane. Actuala reglementare, ca

7 Ioan Leș, op.cit., p. 62.8 M. Eliescu, Transmisiunea și împărțeala moștenirii în dreptul Republicii Socialiste România, Ed. Academiei, București, 1966, p. 178.9 A se vedea pentru amănunte, I. Leș, În legătură cu natura juridică și puterea doveditoare a certificatului de moștenitor, precum și cu acțiunea în anularea acestuia II, în Dreptul nr. 11/1998, p. 41-43.

7

și cea anterioară de altfel, conține o dispoziție importantă privitoare la valoarea probatorie a certificatului de moștenitor. Potrivit art. 88 alin. 1 din Legea nr. 36/1995:”cei care se consideră vătămați în drepturile lor prin emiterea certificatului de moștenitor pot cere instanței judecătorești anularea acestuia și stabilirea drepturilor lor, conform legii. Până la anularea sa prin hotărâre judecătorească, certificatul de moștenitor face dovada deplină în privința calității de moștenitor și a cotei sau bunurilor care se cuvin fiecărui moștenitor în parte”.

Prima parte a textului citat consacră posibilitatea promovării unei acțiuni în anularea certificatului de moștenitor. Acțiunea poate fi promovată de orice persoană ce se consideră vătămată în drepturile sale, respectiv atât de moștenitori, cât și de terțe persoane. Cel de-al doilea text vizează puterea doveditoare certificatului de moștenitor. Sub acest aspect remarcăm că legea nu distinge între persoanele cărora li se opune un certificat de moștenitor. Cu toate acestea, o atare distincție se impune și ea a fost făcută deja în literatura de specialitate10. Astfel, în privința moștenitorilor care au participat la activitatea succesorală notarială forța certificatului de moștenitor rezidă în acordul de voință al părților. Prin urmare, certificatul de moștenitor poate fi anulat doar pentru cauzele ce pot determina și anularea convențiilor.

Situația este însă diferită în privința terților sau chiar a persoanelor îndreptățite la moștenire, dar care au fost omise de la dezbaterile succesorale. Astfel, acțiunea promovată de un terț, care invocă un drept de proprietate asupra unor bunuri introduse în masa succesorală, îmbracă forma unei cereri în revendicare. Într-o asemenea împrejurare moștenitorul nu se va putea apăra invocând certificatul de moștenitor ca un titlu de proprietate. Succesorul va trebui să facă dovada drepturilor autorului său, căci nimeni nu poate transmite mai multe drepturi decât are el însuși. De asemenea, certificatul de moștenitor nu poate fi considerat ca un just titlu apt a conduce la dobândirea proprietății prin prescripție achizitivă. Aceasta deoarece certificatul de moștenitor nu constituie, prin el însuși, un titlu translativ de proprietate.

În cazul anulării certificatului de moștenitor, notarul public va proceda la eliberarea unui nou certificat, în temeiul și în limitele stabilite prin hotărârea judecătorească pronunțată în cauză. Eliberarea noului certificat se poate face, desigur, numai după ce hotărârea instanței a rămas irevocabilă.

Posibilitatea eliberării noului certificat de moștenitor, în condițiile menționate, este prevăzută în art. 88 alin. 2 din Legea nr. 36/1995. Ea constituie o excepție de la regula potrivit căreia ”după emiterea unui certificat de moștenitor nu se mai poate întocmi alt certificat”[art. 86 alin. (1) din Legea nr. 36/1995]. Dispoziții similare au fost consacrate și în vechea reglementare (art. 25 din Decretul nr.40/1953). Pe baza acestor norme procedurale s-au formulat, în literatura de specialitate, opinii diferite cu privire la posibilitatea anulării parțiale a certificatului de moștenitor.

Într-o primă opinie s-a acreditat teza potrivit căreia certificatul de moștenitor este un ”document unic”, iar invalidarea unei singure mențiuni generează anularea întregului certificat11. Practica notarială și judiciară a promovat însă opinia potrivit căreia invalidarea unei (unora) mențiuni a certificatului de moștenitor antrenează numai anularea în parte a acestuia. În opinia contrară s-a invocat faptul că certificatul de 10 R.Petrescu, Aspecte din practica judiciară în legătură cu anularea certificatului de moștenitor, în R.R.D, nr. 9/1975, p. 36-37.11 A se vedea I. Spirescu, I.Mihalache, Anularea certificatului de moștenitor la cererea părților prezente la dezbaterea succesorală în fața notarului de stat, în R.R.D. nr. 6/1981, p. 36-37.

8

moștenitor nu poate fi modificat întocmai ca o hotărâre judecătorească, el poate fi doar confirmat sau anulat în întregime.

Realitatea procesuală este însă diferită. Principiile privitoare la anularea actelor juridice trebuie să fie aplicate și în materie notarială. Or, în dreptul nostru nulitățile sunt, de regulă, parțiale, iar sancțiunea trebuie evitată ori de câte ori acest lucru este posibil. Pe de altă parte nulitatea operează numai în măsura în care s-a produs părții o vătămare ce nu poate fi înlăturată în alt mod12.

Soluția contrară ar avea un caracter excesiv formal. Ea ar fi potrivnică și principiului disponibilității procesuale, care guvernează activitatea judiciară în materie civilă. Astfel, în practică sunt frecvente situațiile în care partea solicită doar anularea în parte a certificatului de moștnitor. Alteori, partea nici nu ar putea justifica un interes legitim spre a solicita anularea totală a certificatului de moștenitor. Este, de pildă, cazul terțului care solicită revendicarea unui singur bun înscris în certificatul de moștenitor. Or, în asemenea situații instanța nu ar putea acorda mai mult decât a solicitat reclamantul, adică doar anularea în parte a certificatului de moștenitor.

Eliberarea în practică a unui nou certificat de moștenitor, astfel cum dispune în mod expres art. 88 alin. 2 din Legea nr. 36/1995, nu infirmă punctul de vedere exprimat anterior. Certificatul de moștenitor este înlocuit doar în calitatea sa de înscris probator. Această împrejurare nu afectează activitatea succesorală notarială cu privire la celelalte mențiuni ale certificatului de moștenitor. Din acest punct de vedere nu se poate vorbi de o reluare a activității notariale ca o consecințăn a anulării certificatului de moștenitor. Noul certificat va păstra toate mențiunile neanulate de către instanță13.

Legea consacră și posibilitatea eliberării unui nou certificat de moștenitor suplimentar în ipoteza omiterii unor bunuri din masa succesorală. În acest scop, notarul public poate relua procedura succesorală, în vederea completării încheierii finale cu bunurile omise fin masa succesorale. Eliberarea certificatului de moștenitor este posibilă însă, potrivit art. 86 alin. 2 din Legea nr. 36/1995, numai cu acordul tuturor moștenitorilor. Această dispoziție legală corespunde unor necesități practice. Într-adevăr, se poate întâmpla uneori ca părțile să ia cunoștință despre existența unor valori (ca sume depuse la diferite unități financiare etc.) din masa succesorală doar după eliberarea certificatului de moștenitor.

Practica judiciară și literatura de specialitate au fost confruntate, de asemenea, cu problema caracterului prescriptibil sau imprescriptibil al acțiunii în anularea certificatului de moștenitor. Soluția corectă trebuie să țină seama de natura dreptului ce se pretinde a fi încălcat;dacă dreptul este prescriptibil acțiunea în anulare va avea același caracter; dacă dreptul este imprescriptibil, acțiunea va și ea imprescriptibilă. Prin urmare, dacă prin acțiune se tinde la desființarea certificatului de moștenitor pentru a substitui acordul de voință al părților acțiunea va avea un caracter prescriptibil. În acest caz, certificatul va putea fi anulat doar în condițiile și termenele în care pot fi anulate și convențiile. Din punct de vedere al prescripției vor fi aplicabile dispozițiile art. 3 din Decretul nr. 167/1958.

Dacă acțiunea se întemeiază pe cauze extrinseci acordului de voință al moștenitorilor, aceasta trebuie să fie considerată, în principiu, ca imprescriptibilă. Au un

12 A se vedea pentru amănunte, I.Leș, Sancțiunile procedurale în procesul civil român, p. 72-7713 Buletinul Jurisprudenței. Culegere de decizii pe anul 1994, Editura Proema Baia Mare, 1995.

9

asemenea caracter acțiunile promovate de terțele persoane care se pretind prejudiciate prin eliberarea certificatului de moștenitor.

Procedura succesorală se poate finaliza și prin pronunțarea altor soluții decât cele menționate anterior. Astfel, în ipoteza în care nu s-a făcut dovada existenței unor bunuri în patrimoniul defunctului, la cererea succesorilor, se poate emite un certificat de moștenitor. Aceeași soluție se poate adopta și atunci când determinarea masei succesorale necesită operațiuni de durată (art. 84 din Legea nr. 36/1995).

De asemenea, în lipsa moștenitorilor legali sau testamentari, notarul public constată că succesiunea este vacantă și procedează la eliberarea unui certificat de vacanță succesorală. Acesta poate fi eliberat la cererea reprezentantului statului și numai după expirarea termenului legal de acceptare a succesiunii (art. 85 din Legea nr. 36/1995).

Legea nr. 36/1995 reglementează și posibilitatea îndreptării erorilor materiale cuprinse în încheierea finală. Potrivit art. 87 din acest act normativ:”Erorile materiale cuprinse în încheierea finală, precum și eventualele omisiuni se vor îndrepta, la cererea moștenitorilor, în baza unor încheieri, făcându-se mențiune despre aceasta în încheierea finală și pe toate exemplarele certyificatului de moștenitor”.

Textul citat nu definește conceptul de eroare materială. Pe de altă parte, legea se referă și la ”eventualele omisiuni”. Între aceste sintagme nu există deosebiri esențiale. După părerea noastră ambele concepte vizează greșeli sau erori materiale strecurate în încheierea finală, iar nu greșeli de apreciere cu privire la drepturile părților sau la compunerea masei succesorale14. Erorile și omisiunile la care se referă art. 87 din Legea nr. 36/1995 au același conținut și semnificație ca și cele prevăzute de art. 281 C.proc.civ. pentru rectificarea greșelilor materiale cuprinse în hotărâre. O atare interpretare poate fi desprinsă și din prevederile art. 87 alin. 1 din Regulament, text ce se referă la greșelile evidente care rezultă din cuprinsul dosarului succesoral, dacă acestea ”nu impietează asupra drepturilor și calității moștenitorilor și legatarilor”.

Îndreptarea erorilor materiale poate fi dispusă de notar numai la cererea moștenitorilor. În acest scop este necesară citarea moștenitorilor și prezentarea tuturor certificatelor de moștenitor sau legatar.

BIBLIOGRAFIE.

1. A. Hilsenrad, Procesul civil în R.P.R, Ed. Științifică, București, 1957;2. I. Stoenescu, Drept Procesual Civil Român, Ed. Didactică și Pedagogică,

București, 1966;3. Ioan Leș, Organizarea sistemului judiciar, a avocaturii și a activității notariale;

14 Ioan Leș, op.cit., p.66.

10

4. Ioan Leș, Manual de drept notarial – curs universitar, Ed. All Beck București 2001;

5. M.Ionescu, A. Popescu, Competența și conflictele de competență în activitatea notarială, în R.R.D. nr. 5/1973;

6. M. Eliescu, Transmisiunea și împărțeala moștenirii în dreptul Republicii Socialiste România, Ed. Academiei, București, 1966;

7. I. Leș, În legătură cu natura juridică și puterea doveditoare a certificatului de moștenitor, precum și cu acțiunea în anularea acestuia II, în Dreptul nr. 11/1998;

8. R.Petrescu, Aspecte din practica judiciară în legătură cu anularea certificatului de moștenitor, în R.R.D, nr. 9/1975;

9. Legea nr. 36/1995 a notarilor publici.

11