Principiile Fundamentale Ale Dreptului Civil

§1 - Precizări prealabile §2 - Examinarea principiilor procedurale fundamentale

§1 Precizări prealabile

Principiile fundamentale reprezintă reguli esenţiale ce determină structura procesului şi guvernează întreaga activitate judiciară. Ele prezintă nu numai o importanţă teoretică, ci şi una de politică legislativă, precum şi o semnificaţie practică.Din punct de vedere teoretic, principiile fundamentale contribuie la înţelegerea şi interpretarea corectă a normelor procesuale. Principiile generale ale dreptului, inclusiv cele ale dreptului procesual civil, sunt o expresie vie a spiritului juridic al unei naţiuni sau cum se exprimă un autor francez, chiar „o componentă operaţională a spiritului juridic însuşi” 104 .Sub aspect legislativ principiile fundamentale orientează activitatea de elaborare a legislaţiei procesuale în sensul edictării unor reglementări coerente şi eficiente.Importanţa practică a principiilor fundamentale rezidă în vocaţia lor de a contribui la interpretarea dispoziţiilor obscure, la complinirea absenţei unor norme juridice şi, în final, la formarea unei jurisprudenţe unitare.Datorită importanţei lor, unele din principiile fundamentale sunt consacrate chiar în Constituţie, iar altele în Legea pentru organizarea judecătorească. Există şi unele principii procesuale care sunt consacrate în importante documente internaţionale. Printre cele mai importante documente internaţionale menţionăm: Declaraţia universală a drepturilor omului, Pactul internaţional cu privire la drepturile civile şi politice şi Convenţia europeană pentru protecţia drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale.Din punctul de vedere al studiului Dreptului procesual civil, deosebit de semnificative sunt prevederile Convenţiei europene privind drepturile omului. Acest cadru juridic european este obligatoriu

Toate drepturile rezervate. © 2011 Legalis - un produs al Editurii C.H. Beck

pentru toate ţările membre ale Consiliului Europei. De aceea, principiile înscrise în Convenţia europeană trebuie să orienteze şi viitoarea activitate de legiferare în materie procesuală.În art. 6 al Convenţiei europene 105 sunt sintetizate unele din cele mai importante principii ale activităţii judiciare, cum sunt independenţa şi imparţialitatea justiţiei,publicitatea dezbaterilor şi dreptul la apărare. Potrivit art. 6 pct. 1 din Convenţie: „Orice persoană are dreptul să-i fie examinată cauza sa în mod echitabil, public şi într-un termen rezonabil, de către un tribunal independent şi imparţial, stabilit prin lege, care va decide asupra drepturilor şi obligaţiilor sale civile sau asupra temeiniciei oricărei acuzaţii în materie penală îndreptată împotriva sa”.Acelaşi text circumstanţiază însă şi alte aspecte importante pentru studiul dreptului procesual civil 106 . Am reţinut, în acest context, doar câteva componente semnificative ale unor principii esenţiale în realizarea unei justiţii imparţiale 107 .

104

P.J. Gridel, La Cour de cassation française et les principes généreaux du droit privé, Dalloz nr. 3/7056 din 17 ianuarie 2002, p. 229.105

Convenţia a fost semnată la 4 noiembrie 1950 şi a intrat în vigoare la 3 septembrie 1953. A se vedea, pentru o tratare amplă a exigenţelor impuse de convenţia menţionată, Droit et pratique de la procédure civile, sous la direction de S. Guinchard, Dalloz, 1999, p. 478-499; S. Guinchard, Vers une démocratie procédurale, în Justice. Ce qui a changé dans la justice depuis 20 ans, Dalloz, 1999, p. 100-109. A se vedea şi C. Turianu, Contribuţii jurisprudenţiale la clarificarea conţinutului prevederilor art. 6 paragraful 1, fraza 1 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, referitoare la cerinţa soluţionării litigiilor „într-un termen rezonabil”, Dreptul nr. 9/2000, p. 158-160; I. Deleanu, Tratat de procedură civilă, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2007, p. 83-90.106

A se vedea pentru amănunte: G. Antoniu, Articolul 6 din Convenţia europeană a drepturilor omului. Implicaţii asupra legislaţiei române, S.D.R. nr. 3/1993, p. 257-270; M. Voicu, Accesul liber la justiţie, Dreptul nr. 4/1997, p. 8-15; M. Voicu, Convenţia europeană a drepturilor omului. Durata procedurilor judiciare, R.D.C. nr. 7-8/2001, p. 63-83; M. Voicu, Convenţia europeană a drepturilor omului. Dreptul la un proces echitabil şi la un tribunal imparţial, R.D.C. nr. 9/2001, p. 41-51.


107

A se vedea de asemenea art. 10 din Declaraţia universală a drepturilor omului, precum şi art. 14 din Pactul internaţional cu privire la drepturile civile şi politice.

Ioan Leş

Toate drepturile rezervate. © 2011 Legalis - un

produs al Editurii C.H. Beck


§2Examinarea principiilor procedurale fundamentale

Cele mai importante principii ale dreptului procesual civil sunt: principiul legalităţii, principiul independenţei judecătorilor, principiul inamovibilităţii judecătorilor, principiul adevărului, principiul rolului activ al judecătorului, principiul egalităţii părţilor în faţa justiţiei, principiul folosirii limbii române în justiţie, principiul publicităţii, principiul oralităţii, principiul contradictorialităţii, principiul dreptului la apărare, principiul disponibilităţii, principiul nemijlocirii şi principiul continuităţii dezbaterilor.Unele dintre principiile pe care le vom analiza în continuare sunt incidente la nivelul întregului sistem de drept (principiul legalităţii), altele sunt aplicabile mai multor ramuri de drept (principiul adevărului, principiul publicităţii etc.) sau guvernează numai activitatea judiciară în materie civilă (principiul disponibilităţii).2.1. - Principiul legalităţii 2.2. - Principiul independenţei judecătorului şi al supunerii lui numai faţă de lege 2.3. - Principiul inamovibilităţii judecătorilor 2.4. - Principiul adevărului 2.5. - Principiul rolului activ al judecătorului 2.6. - Principiul egalităţii părţilor în faţa justiţiei 2.7. - Principiul desfăşurării procedurii judiciare în limba română 2.8. - Principiul publicităţii 2.9. - Principiul oralităţii 2.10. - Principiul contradictorialităţii 2.11. - Principiul dreptului la apărare 2.12. - Principiul disponibilităţii 2.13. - Principiul nemijlocirii 2.14. - Principiul continuităţii


2.1. Principiul legalităţii

O încercare de ierarhizare valorică a principiilor dreptului procesual civil reprezintă neîndoielnic o întreprindere subiectivă, dar şi dificilă. Totuşi, putem afirma că principiul legalităţii, alături de independenţa judecătorilor, rolul activ al judecătorului şi principiul adevărului, constituie unul din pilonii activităţii judiciare.Legalitatea reprezintă un principiu general recunoscut în statele democratice 108 . Ea implică respectarea actelor normative existente de către toate organele de stat, de toate persoanele juridice de drept public sau privat, de toţi cetăţenii, de la cel mai umil cetăţean până la şeful statului. Deşi actuala Lege fundamentală nu-i consacră un text special, principiul legalităţii trebuie considerat ca având o valoare constituţională 109 . Obligativitatea acestui principiu poate fi dedusă cu uşurinţă chiar din unele dispoziţii constituţionale. Astfel, potrivit art. 1 alin. (5) din Legea fundamentală: „În România, respectarea Constituţiei, a supremaţiei sale şi a legilor este obligatorie”. La rândul său, art. 124 precizează că „justiţia se înfăptuieşte în numele legii”, iar „judecătorii sunt independenţi şi se supun numai legii”. Sugestive, în acest sens, sunt şi prevederile art. 132 alin. (1) din Constituţie, text potrivit căruia: „Procurorii îşi desfăşoară activitatea potrivit principiului legalităţii”.Principiul legalităţii reprezintă o cerinţă obiectivă într-un stat de drept şi o garanţie a desfăşurării în condiţii optime a tuturor mecanismelor sociale. Datorită acestui fapt legalitatea trebuie considerată ca o regulă esenţială la nivelul întregului sistem de drept 110 . Într-adevăr, edificarea unei economii de piaţă şi pe această bază a statului de drept nu poate fi concepută fără respectarea legii.Care este semnificaţia principiului legalităţii în cadrul procedurii judiciare? Aceasta se poate desprinde din chiar dispoziţiile


constituţionale enunţate mai sus, cu deosebire din art. 124 alin. (3) care consacră principiul independenţei judecătorilor şi al supunerii lor numai faţă de lege.Sunt vizate de art. 124 alin. (3) din Constituţie, partea finală, atât legile substanţiale, cât şi cele procedurale. Prin urmare, în activitatea de soluţionare a cauzelor civile, judecătorii trebuie să urmărească respectarea tuturor dispoziţiilor legale, începând de la cele de drept substanţial care au incidenţă asupra raportului juridic litigios, continuând cu cele referitoare la organizarea, constituirea, compunerea şi atribuţiile instanţei, precum şi cu cele referitoare la formele de procedură 111 .Judecătorul nu este obligat să respecte legea doar în calitate de membru al unui organ de judecată; dar în importanta sa calitate judecătorul este obligat să impună respectarea legii şi celorlalţi subiecţi procesuali.Este adevărat că judecătorul este subordonat „numai legii”, dar norma juridică trebuie aplicată la situaţii singulare, adeseori complexe. De aceea, judecătorul este chemat să interpreteze legea în scopul realizării finalităţii sale. Aplicarea normei juridice, care este abstractă şi statică, precum şi complexitatea vieţii sociale aflată în permanentă mişcare, ridică adeseori probleme deosebite pentru judecător. O atare realitate a îndreptăţit şi afirmaţia că interpretarea legii reprezintă unul din momentele cele mai însemnate ale activităţii judiciare 112 .Judecătorul trebuie să interpreteze şi să aplice legea în concordanţă cu litera şi spiritul ei, precum şi în consonanţă cu cerinţele vieţii sociale. El nu poate aplica legea substanţială sau procedurală după preferinţele sale subiective.

108

Precizăm că termenul de legalitate a fost folosit în Anglia, la început, spre a diminua puterile regelui. În dreptul anglo-saxon principiul legalităţii este cunoscut sub numele de Rule of Law. A se vedea, pentru amănunte, D. Saint-Laurent, Principes de droit constitutionnel et penal, 2-edition, Mont Royal (Quebec), 1994, p. 38-39. 109

În alte legislaţii, principiul legalităţii este expres consacrat. A se vedea în acest sens art. 9 alin. (3) din Constituţia Spaniei. 110

A se vedea, pentru unele detalii, V. Pătulea, Tendinţe de flexibililitate a principiului legalităţii, Dreptul nr. 11/2005, p. 64-71.111


A se vedea, pentru amănunte, S. Neculaescu, D. Matei, Dispoziţii de drept procesual în Constituţia României (I), S.D.R. nr. 2/1994, p. 126-127. 112

A se vedea E.T. Liebman, p. 4.

2.2.Principiul independenţei judecătorului şi al supunerii lui numai faţă de lege

Potrivit art. 124 alin. (3) din Constituţie: „Judecătorii sunt independenţi şi se supun numai legii”. Spre a înlătura liberul arbitru al judecătorului în soluţionarea litigiilor, Constituţia a consacrat alături de principiul independenţei şi necesitatea supunerii lui numai faţă de lege.Independenţa judecătorului 113 implică cerinţa soluţionării litigiilor fără nicio ingerinţă din partea vreunui organ de stat sau din partea vreunei persoane. Independenţa este necesară pentru a asigura şi imparţialitatea judecătorului faţă de părţile din proces. De aceea, atitudinea judecătorului în cadrul procedurii judiciare trebuie să fie neutră faţă de poziţia şi interesele părţilor litigante. Se poate afirma chiar, că imparţialitatea judecătorului reprezintă o caracteristică esenţială a activităţii judiciare 114 şi însăşi fundamentul funcţiei judiciare. Imparţialitatea este, în mod inevitabil, o consecinţă a principiului independenţei judecătorilor şi a supunerii lor numai faţă de lege 115 . Precizăm că Legea de revizuire a Constituţiei a introdus, în


art. 124, un nou alineat [alin. (2)], potrivit căruia: „Justiţia este unică, imparţială şi egală pentru toţi”. Imparţialitatea justiţiei implică şi imparţialitatea membrilor care compun instanţele judecătoreşti 116 . Codul deontologic al magistraţilor conţine un capitol întreg privitor la imparţialitatea magistraţilor 117 (art. 12-13). Menţionăm, în acest context, doar prevederile art. 10 alin. (1) din acest cod, potrivit cărora magistraţii „trebuie să fie imparţiali în îndeplinirea atribuţiilor profesionale, fiind obligaţi să decidă în mod obiectiv, fără subiectivism şi părtinire, liberi de orice relaţii şi influenţe”.O atare regulă, de maximă importanţă, a fost consacrată în mod expres şi de Carta europeană privind statutul judecătorilor. Potrivit pct. 4.3 din această Cartă, „judecătorul sau judecătoarea trebuie să se abţină de la orice comportament, act sau manifestare de natură a altera în mod efectiv încrederea în imparţialitatea şi independenţa lor”.Principiul independenţei judecătorului îşi găseşte aplicare numai în activitatea de judecată. Sub aspect organizatoric şi administrativ judecătorii sunt subordonaţi organelor de conducere judiciară. De asemenea, legea nu exclude un control asupra modului de îndeplinire a obligaţiilor ce revin judecătorilor, dar acest control are un caracter particular şi limitat. Într-adevăr, potrivit art. 46 alin. (1) din Legea nr. 304/2004, preşedinţii şi vicepreşedinţii instanţelor iau măsuri pentru organizarea şi buna funcţionare a instanţelor pe care le conduc şi, după caz, a instanţelor din circumscripţiile acestora, asigură şi verifică respectarea obligaţiilor statutare şi a regulamentelor de către judecători şi personalul auxiliar de specialitate. Controlul menţionat nu se răsfrânge însă asupra legalităţii şi temeiniciei hotărârilor judecătoreşti. Spre a înlătura orice echivoc în această privinţă, art. 46 alin. (2) din Legea nr. 304/2004 dispune că: „Verificările efectuate personal de preşedinţi sau vicepreşedinţi ori, după caz, prin judecători inspectori trebuie să respecte principiile independenţei judecătorilor şi supunerii lor numai legii, precum şi autoritatea de lucru judecat”.Semnificative sunt şi dispoziţiile art. 5 din Legea nr. 304/2004, text potrivit căruia Ministerul Justiţiei asigură buna organizare şi administrare a justiţiei ca serviciu public. Drept urmare, Ministerul Justiţiei, ca organ central al administraţiei de stat, nu poate fi implicat în exercitarea unui control profesional asupra activităţii desfăşurate de către judecători, aceştia fiind independenţi şi supuşi numai legii.Independenţa judecătorului nu poate fi concepută în lipsa unor garanţii legale corespunzătoare. Enunţăm în continuare câteva dintre aceste garanţii:


– existenţa unui control judiciar adecvat, de natură să asigure respectarea legalităţii şi să garanteze independenţa judecătorilor. Instituţia căilor de atac este consacrată în marea majoritate a legislaţiilor procesuale şi ea are ca scop remedierea erorilor judiciare. Controlul judiciar nu constituie o imixtiune în activitatea de judecată întrucât acesta intervine după pronunţarea hotărârii. Independenţa judecătorilor nu este ştirbită nici în acele cazuri în care instanţa superioară dispune casarea cu trimitere. Dispoziţiile obligatorii ale instanţei superioare „asupra problemelor de drept dezlegate” [art. 315 alin. (1) C.proc.civ.] vizează aplicarea corectă a legii în activitatea de judecată;– publicitatea dezbaterilor;– secretul deliberării;– inamovibilitatea judecătorilor;– răspunderea disciplinară a judecătorilor;– autonomia instanţelor judecătoreşti faţă de toate celelalte autorităţi statale.Un rol fundamental în asigurarea independenţei judecătorilor revine Consiliului Superior al Magistraturii. Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor cuprinde statuări importante în această privinţă. Astfel, potrivit articolului 75 alin. (1) din acest act normativ: Consiliul Superior al Magistraturii are dreptul şi obligaţia de a apăra judecătorii şi procurorii împotriva oricărui act care ar putea afecta independenţa sau imparţialitatea ori ar crea suspiciuni cu privire la acestea. Legea îi conferă magistratului posibilitatea de a se adresa Consiliului Superior al Magistraturii, spre a dispune măsurile necesare, ori de câte ori consideră că independenţa şi imparţialitatea le sunt afectate în orice mod prin acte de imixtiune în activitatea profesională [art. 75 alin. (2) din Legea nr. 303/2004] 118 .

113

Acest principiu este consacrat în majoritatea legislaţiilor democratice. A se vedea, în acest sens: art. 101 din Constituţia Italiei; art. 205 din Constituţia Venezuelei; art. 230 din Constituţia Columbiei. Carta europeană privind statutul judecătorilor, adoptată la Strasbourg în perioada 8-10 iulie 1978, precizează că „în statele europene principiile fundamentale ale statutului judecătorilor sunt enunţate în norme interne de cel mai înalt nivel iar regulile acestuia în norme de nivel cel puţin legislativ”.114

A se vedea E.T. Liebman, op. cit., p. 7. Un reputat filozof aprecia chiar că: „Justiţia este sinonimă cu imparţialitatea”. Acelaşi autor, African


Spir, considera că oamenii sunt tentaţi adeseori să comită acţiuni injuste şi chiar să emită hotărâri eronate şi să nesocotească normele veritabile ale dreptului. Iar acest din urmă factor, conchide renumitul filozof, constituie poate „efectul cel mai nefast, pentru că el conferă injustiţiei aparenţa de a reprezenta dreptul”. A se vedea, în acest sens, A. Spir, Principes de justice sociale, édition de Mont Blanc, Geneve, 1945, p. 89. 115

A se vedea C.L. Popescu, Diminuarea garanţiilor constituţionale privind independenţa şi imparţialitatea instanţelor judecătoreşti, în urma revizuirii constituţionale, P.R. nr. 6/2003, p. 193.116

Ibidem. În dreptul comparat, există o diversitate de soluţii cu privire la conţinutul imparţialităţii. A se vedea M. Kuijer, Convingerile politice şi sociale ale judecătorului şi limitele libertăţilor sale fundamentale pe durata exercitării funcţiei, din perspectiva cerinţelor imparţialităţii (traducere de O. Spineanu-Matei), C.J. nr. 11/2005, 119-131. 117

Codul deontologic a fost aprobat prin Hotărârea nr. 144/2005 a Plenului Consiliului Superior al Magistraturii (M.Of. nr. 382 din 6 mai 2005).118

Instanţa constituţională a decis recent ca independenţa justiţiei implică „un statut special, adecvat al magistraţilor, menit să imprime o valoare de necontestat actului de justiţie, prin protejarea membrilor corpului magistraţilor împotriva subiectivismului şi a acţiunilor nejustificate sau abuzive ale organelor de urmărire penală competente care le-ar putea afecta credibilitatea”, Curtea Constituţională, Decizia nr. 391/2004 (M.Of. nr. 19 din 6 ianuarie 2005).


2.3.Principiul inamovibilităţii judecătorilor

Inamovibilitatea judecătorilor constituie unul din cele mai importante principii ale organizării justiţiei într-un stat democratic şi de drept 119 . Într-adevăr, imparţialitatea şi independenţa judecătorilor nu poate fi asigurată într-un stat care nu admite principiul inamovibilităţii.Principiul inamovibilităţii constituie o cucerire relativ modernă a dreptului. La acest deziderat s-au gândit în trecut importanţi filozofi ai dreptului. Astfel, de pildă Benjamin Constant aprecia, pe bună dreptate, că „orice numire temporară, fie de către guvern, fie de către popor, orice posibilitate de revocare, în absenţa unei judecăţi concrete, aduc atingere puterii judecătoreşti” 120 . Şi tot Benjamin Constant, referindu-se la situaţia din timpul Revoluţiei franceze, spunea: „Aproape de-a lungul întregii revoluţii, tribunalele, judecătorii, judecăţile, nimic n-a fost liber. Diferitele partide au pus, rând pe rând, stăpânire pe instrumentele şi formele legii. Ar fi avut nevoie, magistraţii noştri, de curajul celor mai de ispravă războinici pentru a putea pronunţa hotărârile în acord cu propria conştiinţă. Curajul acesta, care te face să înfrunţi moartea, într-o bătălie, îţi este mai uşor să-l ai, decât să profesezi public o opinie independentă în mijlocul ameninţărilor tiranilor sau opozanţilor. Un judecător amovibil sau revocabil este mai periculos decât un judecător care şi-ar fi cumpărat funcţia. A-ţi fi cumpărat postul este ceva mai puţin corupător decât a sta în permanenţă cu teama de a nu-l pierde” 121 . Legislaţiile socialiste au abrogat normele juridice privitoare la inamovibilitate imediat după cucerirea puterii de către „proletariat”. Majoritatea legislaţiilor moderne consacră principiul independenţei judecătorilor.Problema independenţei magistraturii şi a inamovibilităţii judecătorului este esenţială şi de interes universal. De aceea, ea a format obiect de reglementare şi din partea Organizaţiei Naţiunilor Unite. Astfel, la cel de-al şaptelea Congres al Naţiunilor Unite pentru prevenirea crimei şi tratamentelor aplicate delincvenţilor, organizat la Milano între 26 august şi 6 septembrie 1985 au fost iniţiate două documente internaţionale foarte importante; ele au fost confirmate de Adunarea Generală prin Rezoluţiile nr. 40/32 din 29 noiembrie 1985 şi 40/146 din 13 decembrie 1985.Rezoluţiile menţionate cuprind unele dispoziţii care conturează conţinutul inamovibilităţii şi condiţiile unei veritabile autonomii a magistraturii. Legislaţiile statelor membre ale O.N.U. trebuie să ţină


desigur seama de aceste importante documente internaţionale, fapt pentru care este util să facem succinte referiri la conţinutul lor. În primul rând, din cuprinsul rezoluţiilor amintite se desprinde cu claritate relaţia de conexitate necesară care există între independenţa magistraturii şi imparţialitatea judecătorilor. Iar rezoluţiile amintite se referă la obligaţia concretă a statelor de a asigura independenţa magistraturii. În acest sens, art. 1 precizează că: „Independenţa magistraturii este garantată de stat şi enunţată în Constituţie sau în legislaţia naţională. Incumbă tuturor instituţiilor guvernamentale şi neguvernamentale să respecte independenţa magistraturii”. Obligaţiile sunt ferme şi elocvente şi în privinţa judecătorilor. Iată precizarea neechivocă înscrisă chiar în art. 2 a celor două rezoluţii: „Magistraţii soluţionează cauzele aflate pe rol în mod imparţial, după circumstanţele de fapt şi în conformitate cu legea, fără restricţii şi fără să fie obiectul unor influenţe, injoncţiuni, presiuni, ameninţări sau intervenţii induse, direct sau indirect, indiferent din partea cui şi indiferent pentru ce motiv”. Iar sub aspectul analizat în acest context suntem obligaţi să reproducem art. 12 din documentele la care ne referim: „Judecătorii, fie că sunt numiţi sau aleşi, sunt inamovibili atâta timp cât n-au împlinit vârsta obligatorie de pensionare sau nu le-a expirat mandatul”.De asemenea, pct. 3.4 din Carta europeană privind statutul judecătorilor consacră în mod expres regula potrivit căreia judecătorul „în funcţie într-un tribunal nu poate face în principiu obiectul unei noi numiri sau unei noi detaşări, chiar dacă este vorba de o promovare, fără liberul său consimţământ”.Am reprodus mai sus câteva din textele cele mai semnificative ale documentelor internaţionale care interesează materia, nu doar cu scopul mărturisit de a fi cunoscute de studenţi şi de cei preocupaţi de studiul dreptului procesual civil, ci mai ales datorită importanţei lor considerabile. Şi credem că din această sumară prezentare se degajă cu uşurinţă o relaţie de intercondiţionare necesară, fără de care este greu de conceput o bună justiţie. Între independenţa magistraturii (sintagmă folosită de documentele internaţionale menţionate), imparţialitate, noţiune intim legată de chiar ideea de justiţie, şi inamovibilitate există o interconexiune evidentă. Iată deci trinomul unei veritabile şi eficiente justiţii: independenţă, imparţialitate şi inamovibilitate.Constituţia României, fidelă principiilor statului de drept, dar în egală măsură şi principiilor dreptului internaţional, a consacrat în art. 125 alin. (1) inamovibilitatea judecătorilor. Potrivit textului constituţional amintit: „Judecătorii numiţi de Preşedintele României sunt inamovibili, în condiţiile legii”.


Spre a intra în detalii asupra acestei reglementări este necesar să subliniem mai întâi, că prin inamovibilitate se înţelege acel beneficiu al legii care le conferă judecătorilor stabilitate în funcţie: judecătorii odată învestiţi în funcţie nu mai pot fi revocaţi, transferaţi sau suspendaţi decât în condiţii excepţionale.În dreptul socialist inamovibilitatea a fost înlocuită cu principiul eligibilităţii judecătorilor. Numai că aplicarea acestui din urmă principiu nu a fost de natură să conducă, în toate cazurile, la o alegere bazată pe criterii strict profesionale şi cu excluderea totală a consideraţiilor politice. Dimpotrivă, apartenenţa la Partidul Comunist a fost una din condiţiile de bază ale numirii în magistratură.Modul de învestire în funcţie – alegere sau numire – nu este prin el însuşi de natură să asigure imparţialitatea judecătorilor. Mai este necesar în acelaşi timp ca magistraţii să fie constituiţi într-un corp profesional şi avansaţi pe criterii de competenţă, iar răspunderea lor disciplinară să intervină numai în condiţii care justifică declanşarea unei atari proceduri. O temeinică pregătire profesională şi imparţialitatea judecătorilor sunt cerinţe esenţiale ale bunei funcţionări a autorităţii judecătoreşti într-un stat de drept. Fără îndeplinirea acestor condiţii nu se poate vorbi de o reformă reală a justiţiei, aşa cum fără profesori nu pot exista nici planuri adecvate de învăţământ.Inamovibilitatea este consacrată şi în art. 2 alin. (1) din Legea nr. 303/2004. Legea reia în parte dispoziţiile art. 125 alin. (1) din Constituţie. Beneficiul inamovibilităţii nu este însă recunoscut procurorilor. Procurorii numiţi de Preşedintele României se bucură de stabilitate.Numirea magistraţilor de Preşedintele României nu aduce însă atingere autonomiei sistemului judiciar şi independenţei judecătorilor.

119

I. Leş, Garanţii ale respectării drepturilor omului în legislaţia românească, Revista „Drepturile Omului”, Anul I, nr. 1-4, 1991, p. 20. A se vedea de asemenea M. Prellot, J. Boulouis, Institutions politiques et droit constitutionnel, Dalloz, 1994. Există şi alte soluţii în unele legislaţii latino-americane în legătură cu desemnarea Preşedintelui instanţei supreme. Astfel, în Mexic Preşedintele instanţei supreme se alege prin votul majorităţii membrilor acestei instanţe (în Plen) în luna ianuarie a fiecărui an (art. 24 din Legea organică a Puterii Judecătoreşti). Situaţia este asemănătoare şi în Venezuela, iar în Argentina Preşedintele instanţei supreme se alege pe o perioadă de 3 ani. 120


B. Constant, Despre libertate la antici şi la moderni, Institutul European, 1996, p. 165.121

Ibidem, p. 165-166.

2.4.Principiul adevărului

Potrivit art. 129 alin. (5) C.proc.civ., „Judecătorii au îndatorirea să stăruie, prin toate mijloacele legale, pentru a preveni orice greşeală privind aflarea adevărului în cauză, pe baza stabilirii faptelor şi prin aplicarea corectă a legii, în scopul pronunţării unei hotărâri temeinice şi legale. Ei vor putea ordona administrarea probelor pe care le consideră necesare, chiar dacă părţile se împotrivesc”. Dispoziţia procedurală citată este firească, deoarece adevărul trebuie să constituie scopul final al activităţii judiciare în orice stat modern şi democratic. De aici decurge şi importanţa practică a principiului adevărului, principiu care trebuie să guverneze întreaga activitate de înfăptuire a actului de justiţie.Determinarea adevărului în procesul civil se prezintă şi ca una din cele mai importante obligaţii impuse de lege judecătorului. Este ceea ce rezultă în mod expres şi din textul comentat 122 .Principiul adevărului implică cerinţa ca toate împrejurările de fapt ale cauzei să fie stabilite de către instanţă în deplină concordanţă cu


realitatea. În dreptul socialist se considera că adevărul pe care trebuie să-l stabilească instanţa este unul real, obiectiv, iar nu formal. Constatarea este valabilă, după părerea noastră, în activitatea judiciară din orice stat democratic. Principiul adevărului implică esenţialmente ca faptele pricinii să fie stabilite în materialitatea lor. Majoritatea legislaţiilor prevăd şi mijloace adecvate pentru a se asigura o atare finalitate.Teza este seducătoare din punct de vedere teoretic, dar ea nu poate fi generalizată la toate cazurile. Într-adevăr, procedeele justiţiei umane nu sunt infailibile, iar posibilitatea săvârşirii unor erori judiciare trebuie să fie recunoscută. Prin urmare, în unele situaţii „adevărul” consfinţit printr-o hotărâre judecătorească este diferit de cel obiectiv şi reprezintă un adevăr judiciar, validat printr-o decizie irevocabilă. Este şi motivul pentru care unii autori au remarcat că judecătorul nu poate pretinde că descoperă întotdeauna adevărul, el mulţumindu-se cu un „adevăr în mod substanţial provizoriu dar definitiv din punct de vedere procedural” 123 .Cu privire la conţinutul principiului adevărului în literatura de specialitate s-au emis două opinii. Într-o primă opinie, rămasă izolată, se susţine că noţiunea de adevăr, pe lângă faptele pricinii, include şi calificarea juridică a acestora. A doua opinie acreditează ideea că noţiunea de adevăr nu poate include alte elemente decât faptele cauzei.În literatura de specialitate s-a mai apreciat însă că obiect al probei sunt faptele juridice în sens larg, care includ aşadar şi actele juridice. De aceea, adevărul se raportează esenţialmente numai la faptele cauzei, iar nu şi la modul de aplicare a legii în activitatea judiciară.Soluţia pe care o împărtăşim se poate desprinde şi din dispoziţiile art. 129 alin. (5) C.proc.civ., care se referă la obligaţia judecătorului de a preveni „orice greşeală în cunoaşterea faptelor”. Trebuie să recunoaştem însă, că actuala redactare a art. 129 alin. (5) C.proc.civ. diferă fundamental de cea consacrată în fostul art. 130 alin. (2) C.proc.civ. Într-adevăr, actualul art. 129 alin. (5) C.proc.civ. este mai cuprinzător, în sensul că el vizează determinarea adevărului „pe baza stabilirii faptelor şi prin aplicarea corectă a legii, în scopul pronunţării unei hotărâri temeinice şi legale”. Or, o atare redactare sugerează o altă soluţie, anume aceea că în conţinutul principiului adevărului se cuvine a fi incluse şi acele elemente care vizează aplicarea corectă a legii. Numai că partea finală a textului enunţă şi scopul instituirii unei asemenea obligaţii în sarcina judecătorului: pronunţarea „unei hotărâri temeinice şi legale”. Datorită acestui fapt noi considerăm că textul are o dublă semnificaţie, aceea de a se referi atât la principiul adevărului, cât şi la principiul legalităţii.


Procesul cunoaşterii se încheie totuşi odată cu stabilirea faptelor cauzei, calificarea lor juridică fiind independentă de acest proces. În practică se poate întâmpla ca stabilirea faptelor să fie conformă cu adevărul, dar calificarea lor juridică să fie eronată. Într-o atare împrejurare se afirmă că soluţionarea cauzei s-a realizat cu respectarea principiului adevărului, dar greşelile au intervenit în cadrul celei de a doua operaţiuni, aceea de calificare, de interpretare şi de aplicare a legii. De altfel, pentru cele două operaţiuni se folosesc şi concepte diferite spre a determina greşelile strecurate în hotărârea pronunţată. Astfel, hotărârea pronunţată cu neobservarea principiului adevărului este, în principal, netemeinică, iar cea care cuprinde greşeli privitoare la interpretarea şi aplicarea legii este nelegală. Totuşi facem precizarea că adeseori nestabilirea adevărului apare şi ca o consecinţă a neexercitării unui rol activ în probaţiune din partea instanţei, situaţie în care hotărârea poate fi criticată şi pentru nelegalitate.Într-un stat de drept judecătorul trebuie să depună toate eforturile în vederea corectei stabiliri a faptelor, astfel ca hotărârea pe care o pronunţă să fie conformă cu realitatea. Legislaţia noastră procesuală consacră şi un ansamblu de norme destinate a garanta posibilitatea stabilirii adevărului. Printre aceste garanţii menţionăm: rolul activ al judecătorului, egalitatea părţilor în faţa justiţiei, contradictorialitatea, independenţa şi inamovibilitatea judecătorilor, existenţa unui sistem probatoriu adecvat şi controlul judiciar asupra hotărârilor judecătoreşti.

122

Şi în alte legislaţii stabilirea adevărului este consacrată ca o obligaţie a judecătorului. A se vedea, în acest sens, art. 36 alin. (1) pct. 2 C.proc.civ. argentinian, text potrivit căruia judecătorul poate ordona măsurile necesare pentru stabilirea adevărului cu privire la faptele controversate, respectând însă dreptul la apărare al părţilor. A se vedea, de asemenea, art. 25 pct. 2 C.proc.civ. uruguayan şi art. 12 C.proc.civ. venezuelean. Menţionăm, că unele legislaţii procesuale conferă judecătorului atribuţii largi în materie de probaţiune tocmai în scopul de a facilita descoperirea adevărului. Astfel, potrivit art. 10 C.proc.civ. fr.: „Judecătorul are dreptul de a ordona din oficiu toate măsurile de instrucţie legal admise”. 123

M.A. Frison-Roche, L’Erreur du juge, în Revue trimestrielle de droit civil, Dalloz nr. 4/2001, p. 824.

2.5.


Principiul rolului activ al judecătorului

Sarcina de soluţionare a cauzelor civile a fost încredinţată autorităţii judiciare. Aceasta are esenţialmente obligaţia de a pronunţa hotărâri care să reflecte o soluţionare justă şi principială a litigiilor, spre a garanta pacea socială într-o societate democratică. Un atare deziderat se poate realiza numai într-un sistem procesual care-i conferă judecătorului un rol activ 124 . În trecut, în special în secolele anterioare, judecătorului i se conferea un rol pasiv 125 . Doar legislaţiile moderne au instituit în sarcina judecătorului obligaţii de natură a-i conferi un rol activ 126 . Trecerea de la un sistem social-economic centralizat la o societate liberă şi democratică nu poate determina o abdicare de la principiul rolului activ al judecătorului 127 . Dimpotrivă, consolidarea statului de drept impune o sporire a obligaţiilor şi răspunderii judecătorilor.Principiul rolului activ al judecătorului prezintă următoarele aspecte principale:– obligaţia judecătorului de a pune în vedere parţilor drepturile şi obligaţiile ce le revin în calitatea lor de părţi in proces şi de a stărui, în toate fazele procesuale, pentru soluţionarea amiabilă a procesului [art. 129 alin. (2) C.proc.civ.];– obligaţia instanţei de a ordona, din oficiu, probele pe care le considera necesare şi de a pune în dezbaterea părţilor orice împrejurări de fapt sau de drept care ar putea conduce la dezlegarea cauzei, chiar dacă nu sunt menţionate în cerere sau întâmpinare [art. 129 alin. (4) C.proc.civ.];– dreptul judecătorului de a solicita părţilor explicaţii, oral sau în scris, cu privire la situaţia de fapt şi la motivarea în drept pe care ele o invocă în susţinerea pretenţiilor sau apărărilor;– obligaţia instanţei de a ordona, din oficiu, dovezile pe care le consideră necesare pentru soluţionarea cauzei, chiar dacă părţile se împotrivesc [art. 129 alin. (5) C.proc.civ.];– dreptul instanţei de a prelungi termenele prevăzute de lege pentru îndeplinirea unor acte de procedură (art. 103 C.proc.civ.);– dreptul instanţei de apel de a încuviinţa refacerea sau completarea probelor administrate la prima instanţă şi de a dispune administrarea altor dovezi, în condiţiile art. 292, dacă le consideră necesare pentru soluţionarea cauzei [art. 295 alin. (2) C.proc.civ.].Principiul rolului activ implică şi preocuparea judecătorului pentru soluţionarea rapidă a procesului civil. O atare obligaţie nu este prevăzută în mod expres în actualul Cod de procedură civilă, dar existenţa acesteia decurge din chiar scopul activităţii judiciare, acela


de restabilire grabnică a drepturilor subiective contestate. Recent, Legea de revizuire a Constituţiei a impus consacrarea dreptului părţilor la soluţionarea cauzelor într-un termen rezonabil. Într-adevăr, potrivit art. 21 alin. (3) din Constituţie, astfel cum aceasta a fost revizuită, „Părţile au dreptul la un proces echitabil şi la soluţionarea cauzelor într-un termen rezonabil” 128 . Legea fundamentală nu distinge între procesul civil sau penal, ceea ce înseamnă că celeritatea trebuie să fie un atribut fundamental al oricărei proceduri judiciare şi un drept cetăţenesc de cea mai mare importanţă pentru destinul unei justiţii democratice 129 . De asemenea, soluţionarea cauzelor într-un termen rezonabil nu se raportează doar la durata de soluţionare a cauzelor civile în fond şi în faţa instanţelor de control judiciar, ci şi în faza de executare silită. Practica instanţei europene (CEDO) este constantă în această privinţă. Astfel, de pildă, într-o cauză recentă îndreptată Ungariei (cauza Kenedi c/a Ungariei, cererea nr. 31475/05 din 26 mai 2009) Curtea de la Strassburg a reiterat opinia potrivit căreia neexecutarea unei decizii judiciare într-un termen rezonabil reprezintă o violare a art. 6 parag. 1 din Convenţia europeană a drepturilor omului 130 .Conceptul de „termen rezonabil” este susceptibil de interpretări diferite în raport cu durata legitimă a procedurilor judiciare. De aceea statuările instanţei europene sunt în această materie extrem de importante. În speţe diferite, instanţa europeană a enunţat câteva reguli importante în privinţa determinării conţinutului sintagmei „termen rezonabil”. Într-o cauză recentă, în care România a fost condamnată de instanţa europeană (cazul Codarcea c/a României, cererea nr. 31675/04 hotărârea din 2 iunie 2009) s-a statuat în termeni foarte semnificativi: „caracterul rezonabil al procedurii se apreciază în funcţie de circumstanţele cauzei şi în raport cu criteriile determinate de jurisprudenţa, în special în raport cu complexitatea litigiului, comportamentul reclamantului şi al autorităţilor competente, precum şi miza litigiului pentru părţile interesate” (t.a).Una din carenţele importante ale justiţiei, inclusiv a justiţiei moderne, constă în încetineala cu care se soluţionează cauzele civile. Tocmai aceasta l-a făcut pe juristul german Ihering să afirme că: „Încetineala justiţiei este prin ea însăşi o injustiţie”. De asemenea, într-o manieră admirabilă, profesorul uruguayan Eduardo J. Couture, care a întocmit şi un proiect de Cod de procedură civilă ce-i poartă numele, a remarcat că „în procedură timpul este ceva mai mult decât aur: este dreptatea. Cine dispune de timp are în mână cartea triumfului. Cine nu poate aştepta se ştie dinainte, învins” 131 .Iată de ce în prezent un număr tot mai mare de legislaţii procesuale consacră în mod expres obligaţia de soluţionare rapidă a litigiilor


civile 132 . Considerăm că o dispoziţie similară şi de principiu ar trebui consacrată şi în viitorul nostru Cod de procedură civilă 133 . Apreciem deopotrivă că o mai bună celeritate s-ar putea realiza şi prin instituirea unor termene în care trebuie soluţionate, în principiu, diferite categorii de cauze civile.Remarcăm totuşi existenţa, şi în prezent, a unor norme procedurale speciale şi care impun soluţionarea cauzelor într-un regim de urgenţă sau cu o mai mare celeritate. Astfel, de pildă, potrivit art. 74 alin. (1) din Legea nr. 168/1999, privind soluţionarea conflictelor de muncă, „cererile referitoare la soluţionarea conflictelor de drepturi se judecă în regim de urgenţă”. De asemenea, potrivit art. 60 alin. (1) din acelaşi act normativ, „tribunalul examinează cererea prin care se solicită încetarea grevei şi pronunţă, de urgenţă, o hotărâre”. Legea nr. 247/2005 privind reforma în domeniile proprietăţii şi justiţiei cuprinde şi ea prevederi importante în această privinţă. În adevăr, potrivit art. 2 din Titlul XIII al legii, judecarea proceselor funciare se face „de urgenţă şi cu precădere, inclusiv în perioada vacanţelor judecătoreşti”. Acelaşi text precizează că termenele de judecată acordate de instanţă „nu vor fi mai mari de 15 zile, cu excepţia cazului când părţile sunt de acord cu acordarea unui termen mai lung”.Dispoziţii asemănătoare întâlnim şi în noul Cod al muncii. În acest sens, art. 286 alin. (1) C.muncii dispune că: „Cererile referitoare la soluţionarea conflictelor de muncă se judecă în regim de urgenţă”. Pentru realizarea unei asemenea finalităţi cel de-al doilea alineat al textului menţionat adaugă că: „Termenele de judecată nu pot fi mai mari de 15 zile”.Tot în materia conflictelor de drepturi legea determină şi unele termene mai scurte decât cele din dreptul comun. În primul rând, menţionăm faptul că, în această materie, termenele de judecată nu pot fi mai mari de 10 zile, iar părţile sunt legal citate dacă li s-a înmânat citaţia cu cel puţin o zi înaintea judecăţii. De asemenea, în materia conflictelor de drepturi hotărârile prin care se soluţionează fondul cauzei se pronunţă în ziua în care au luat sfârşit dezbaterile şi numai în situaţii deosebite pronunţarea poate fi amânată cu cel mult două zile.Din cele expuse mai sus rezultă că principiul rolului activ al judecătorului se realizează în tot cursul judecăţii, de la promovarea cererii de chemare în judecată şi până la desăvârşirea executării silite.Rolul activ al judecătorului nu trebuie să conducă la diminuarea iniţiativei părţilor în procesul civil. Judecătorul, sub pretext că promovează principiul rolului activ, nu se poate substitui părţilor principale, modificând, de pildă natura unei acţiuni (o acţiune în


revendicare în acţiune posesorie sau invers) sau schimbând substanţa apărării pârâtului 134 . Dimpotrivă, rolul activ trebuie să se armonizeze cu iniţiativa părţilor în scopul stabilirii adevărului. De altfel, uneori, judecătorul nici nu are posibilitatea de a cunoaşte anumite împrejurări, în mod nemijlocit, pentru a dispune măsuri corespunzătoare. Pe de altă parte, rolul activ al judecătorului se află într-o conexiune logică şi necesară cu principiul adevărului. Acesta din urmă ar fi greu de realizat, iar uneori chiar imposibil, dacă legea nu i-ar conferi judecătorului un rol activ.În jurisprudenţa de dată mai recentă s-a subliniat că rolul activ nu înseamnă încălcarea principiului disponibilităţii, deoarece obligaţia de a-şi proba apărările revine reclamantului, instanţa neavând posibilitatea de a se substitui voinţei părţilor, judecătorul fiind însă obligat să descopere adevărul şi să dea părţilor, în egală măsură, îndrumare în apărarea drepturilor şi intereselor legitime 135 . Asemenea soluţii, pronunţate de cea mai înaltă instanţă din ţară, relevă în mod judicios interdependenţa necesară care există între cele două principii esenţiale ale procedurii judiciare: rolul activ şi principiul adevărului.

124

A se vedea, pentru unele amănunte, M. Condoiu, I. Dragne, Consideraţii cu privire la rolul activ al judecătorului prin prisma modificărilor Legii procesuale-civile, C.J. nr. 1/2004, p. 51-57. A se vedea, pentru o perspectivă istorică, C. Alexe, Rolul activ al judecătorului şi riscul abuzului de drept în procesul civil român actual, P.R. nr. 2/2005, p. 187-209.125

A se vedea E. Herovanu, Tratat teoretic şi practic de procedură civilă, Iaşi, 1926, vol. I, p. 115-117. 126

A se vedea în acest sens art. 10 C.proc.civ. fr. Acelaşi cod îi permite judecătorului să invoce din oficiu „mijloacele de drept” şi să solicite părţilor să dea explicaţiile juridice pe care le consideră necesare în scopul soluţionării litigiului [art. 12 alin. (3)], p. 856-857. 127

A se vedea, pentru o prezentare amplă, C. Alexe, Rolul activ al judecătorului şi riscul abuzului de drept în procesul civil român actual, P.R. nr. 4/2005, p. 202-205.128

A se vedea pentru o prezentare a jurisprudenţei în materie, V. Pătulea, Sinteză teoretică şi de practică a C.E.D.O., în legătură cu


prevederile art. 6 din Convenţia europeană pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale. Domeniul de aplicare. Drepturi şi obligaţii cu caracter civil (I), Dreptul nr. 5/2006, p. 247-261.129

A se vedea pentru o abordare amplă şi pertinentă, R. Chiriţă, Celeritatea procedurii – misiune imposibilă?, P.R. nr. 6/2005, p. 164-176.130

A se vedea de asemenea cauza Korelec c. Sloveniei, cererea nr. 28456/03 din 12 mai 2009.131

În Expunerea de motive la Codul de procedură general, Montevideo, 1988, p. 10. 132

A se vedea, de pildă: art. 125 alin. (II) C.proc.civ. brazilian (Legea nr. 5869 din 11 ianuarie 1973); art. 10 C.proc.civ. venezuelean, potrivit căruia justiţia se administrează cât mai repede posibil; art. 34 pct. 3 C.proc.civ. argentinian, text care stabileşte termene obligatorii pentru pronunţarea hotărârii judecătoreşti; art. 9 C.proc.civ. uruguayan, potrivit căruia tribunalul trebuie să ia măsurile necesare pentru „rapida şi eficienta administrare a justiţiei”. A se vedea pentru o analiză a principiului celerităţii I. Deleanu, Dreptul la judecarea într-un termen rezonabil, P.R. nr. 9/2007, p. 17-33. 133

A se vedea, în acelaşi sens, V.M. Ciobanu, vol. I, p. 132-134. 134

A se vedea, în acest sens, O. Guillen, în Codigo procesal civil de la provincia de Mendoza, comentado, anotado y concordado con los codigos procesales de la Nacion, San Juan y San Luis, sub coordonarea lui H.C. Gianella, Buenos Aires: La Ley, 2009, vol. II, p. 42.135

I.C.C.J., secţia comercială, decizia nr. 1975/2008, în B.J.C.D. 2008, p. 297-298; I.C.C.J., secţia comercială, decizia nr. 3559/2008, în B.J.C.D. 2008, p. 296.

2.6.

Principiul egalităţii părţilor în faţa justiţiei


Un principiu esenţial, ca cel al egalităţii, nu poate lipsi dintr-o legislaţie democratică. Legiuitorul i-a conferit acestui principiu un caracter constituţional.Potrivit art. 16 alin. (1) din Constituţia României: „Cetăţenii sunt egali în faţa legii şi a autorităţilor publice, fără privilegii şi fără discriminări”. Textul constituţional se referă la egalitatea cetăţenilor în raport cu legislaţia statului, dar şi în raporturile lor cu autorităţile publice.Egalitatea în faţa justiţiei constituie doar o latură a principiului constituţional menţionat. Acest principiu nu a fost propriu dreptului socialist, care l-a proclamat pe plan legislativ şi doctrinar, dar în practică l-a nesocotit adeseori.Principiul egalităţii se înfăţişează ca o regulă esenţială pentru toate societăţile moderne şi democratice. Asigurarea egalităţii, sub toate aspectele sale, reprezintă o obligaţie de maximă importanţă a statelor şi decurge din Declaraţia universală a drepturilor omului 136 , din celelalte tratate şi pacte referitoare la drepturile omului 137 . Astfel, potrivit art. 1 din Declaraţia universală a drepturilor omului: „Toate fiinţele umane se nasc libere şi egale în demnitate şi drepturi”. De asemenea, art. 10 din acelaşi document internaţional precizează că: „Orice persoană are dreptul, în deplină egalitate, ca litigiul său să fie examinat în mod echitabil şi în mod public de un tribunal independent şi imparţial”. Acordând o importanţă particulară principiului enunţat, Adunarea Generală O.N.U. a adoptat Rezoluţia nr. 34/169 privitoare la Codul de conduită a persoanelor responsabile în aplicarea legii. Deşi Rezoluţia vizează în special activitatea organelor abilitate să aplice legea în cauzele penale este incontestabil că un asemenea cod are conotaţii semnificative şi în materie civilă. Chiar primele texte ale Codului menţionat prezintă interes pentru a fi reproduse în acest context. Potrivit art. 1 din cod: „Persoanele responsabile cu aplicarea legii trebuie să-şi îndeplinească în permanenţă obligaţia de a impune legea pentru a servi colectivitatea şi a proteja toate persoanele împotriva actelor ilegale, în conformitate cu înaltul grad de responsabilitate pe care-l reclamă profesiunea lor”. De asemenea, art. 2 din acelaşi cod dispune că: „În îndeplinirea îndatoririlor lor, responsabilii cu aplicarea legii trebuie să respecte şi să protejeze demnitatea umană, precum şi să apere şi să protejeze drepturile fundamentale ale tuturor persoanelor”. Am evocat succint aceste texte ale codului menţionat anterior, întrucât importanţa lor depăşeşte, în mod incontestabil, principiul legalităţii având puternice reverberaţii şi cu privire la celelalte principii de bază ale actului de justiţie.


Egalitatea părţilor în faţa legii şi a autorităţilor judiciare implică respectarea următoarelor cerinţe:a) Judecarea proceselor pentru toţi cetăţenii trebuie să se realizeze de aceleaşi organe şi potrivit aceloraşi reguli procedurale. Existenţa unor organe speciale de jurisdicţie nu exclude egalitatea părţilor, întrucât aceste „instanţe” soluţionează toate litigiile date în competenţa lor fără nicio discriminare faţă de persoanele implicate în proces. Nici existenţa unor reguli procedurale speciale nu transgresează principiul egalităţii părţilor în faţa respectivelor autorităţi.b) Aceleaşi drepturi procesuale trebuie acordate tuturor părţilor, fără nicio deosebire. Legislaţia procesuală în vigoare nu instituie restricţii sau privilegii pentru unele persoane. Această idee este consacrată în mod expres şi în Legea de organizare judiciară. Potrivit art. 7 alin. (2) din Legea nr. 304/2004: „Justiţia se realizează în mod egal pentru toţi, fără deosebire de rasă, naţionalitate, origine etnică, limbă, religie, sex, orientare sexuală, opinie, apartenenţă politică, avere, origine ori condiţie socială sau de orice alte criterii discriminatorii”.Sub acest aspect trebuie subliniat şi faptul că legiuitorul a inserat în art. 16 alin. (2) din Constituţie şi o regulă cu caracter general, anume aceea că: „Nimeni nu este mai presus de lege”. Ideea este inutilă pentru a fi însă subliniată, mai ales la nivel constituţional, ea fiind cu totul subînţeleasă într-un stat de drept.c) Instanţa de judecată are obligaţia de a asigura un echilibru în situaţia procesuală a părţilor. În acest sens, instanţei îi revine îndatorirea de a încunoştinţa părţile asupra termenelor de judecată, de a comunica actele de procedură, de a lămuri părţile asupra drepturilor lor.

136

Declaraţia universală a drepturilor omului a fost adoptată la 10 decembrie 1948. Este cunoscut faptul că acest principiu nu este o emanaţie a acestui secol. El a fost promovat cu mult timp în urmă de mari gânditori şi a fost cucerit cu sacrificii umane pe diferite meridiane. Ne oprim numai la remarca ce ni se pare semnificativă nu doar pentru gândirea filozofică ci şi pentru cea juridică, anume că numai dreptul ce decurge din principiul egalităţii se poate bucura de o validitate eternă. Orice alte norme de drept, spunea Africain Spir, „constituie un privilegiu şi va fi recunoscut, mai devreme sau mai târziu, ca fiind o injustiţie”. 137


A se vedea pentru unele reglementări de drept comparat: art. 13 din Constituţia Columbiei, art. 4 C.proc.civ. uruguayan, potrivit căruia „tribunalul va trebui să asigure egalitatea părţilor în proces”.

2.7.

Principiul desfăşurării procedurii judiciare în limba română

România este astfel cum se proclamă în primul articol al Constituţiei un stat naţional unitar şi indivizibil. Majoritatea populaţiei ţării este de origine română. De aceea, este firesc ca Legea fundamentală a ţării să consacre principiul potrivit căruia: „Procedura judiciară se desfăşoară în limba română”. Acest principiu este reluat în termeni identici în art. 14 alin. (1) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară.Un important număr de legislaţii nu consacră în mod expres principiul folosirii limbii oficiale a statului în cadrul procedurii judiciare. Aceasta deoarece un asemenea principiu este subînţeles şi de necontestat atât din punct de vedere teoretic, cât şi practic. Totuşi facem precizarea că în unele legislaţii se prevede în mod expres obligativitatea folosirii limbii oficiale a statului respectiv 138 .În concordanţă cu dispoziţiile art. 6 alin. (1) din Constituţia României, care garantează persoanelor aparţinând minorităţilor naţionale dreptul la „exprimarea identităţii lor etnice, culturale, lingvistice şi religioase”, precum şi cu principiul egalităţii tuturor cetăţenilor, art. 128 alin. (2) şi (4) din legea fundamentală instituie şi două importante excepţii.Prima excepţie priveşte persoanele aparţinând minorităţilor naţionale. Potrivit art. 128 alin. (2) din Constituţie, astfel cum acest text a fost introdus prin Legea de revizuire din anul 2003: „Cetăţenii români aparţinând minorităţilor naţionale au dreptul să se exprime în limba maternă în faţa instanţelor de judecată, în condiţiile legii organice”. Textul citat consacră, aşadar, dreptul persoanelor menţionate de a se exprima în limba lor maternă. Aceasta înseamnă că toate actele de procedură se vor materializa în înscrisuri redactate în limba oficială a statului, adică în limba română. Pe de altă parte, este de observat că modalităţile şi limitele în cadrul cărora poate fi exercitat acest drept vor fi stabilite printr-o lege organică. Totuşi, Legea fundamentală japoneză, în art. 128 alin. (3), şi limitele generale de exercitare a dreptului menţionat şi de care legiuitorul organic va trebui să ţină seama. Într-adevăr, potrivit acestui text: „Modalităţile de exercitare a dreptului prevăzut la alin. (2), inclusiv prin folosirea de interpreţi sau traduceri, se vor stabili astfel încât să nu împiedice buna administrare


a justiţiei şi să nu implice cheltuieli suplimentare pentru cei interesaţi”.A doua excepţie vizează cetăţenii străini şi apatrizii. Potrivit art. 128 alin. (4) din Constituţie: „Cetăţenii străini şi persoanele care nu înţeleg sau nu vorbesc limba română au dreptul de a lua cunoştinţă de toate actele şi lucrările dosarului, de a vorbi în instanţă şi de a pune concluzii, prin interpret; în procesele penale acest drept este asigurat în mod gratuit” 139 .Consacrarea celor două excepţii, într-o formulă diferită, a fost necesară, căci astfel cum s-a remarcat, „cetăţenii români aparţinând minorităţilor naţionale nu pot avea acelaşi regim cu cel al străinilor şi apatrizilor” 140 .Normele constituţionale reproduse mai sus au prilejuit vii controverse până la redactarea lor în forma actuală. Aceste dispoziţii sunt însă în concordanţă cu cele mai înalte standarde internaţionale în materie.Într-adevăr, în ţara noastră „limba oficială este limba română” (art. 13 din Constituţie), soluţie firească în orice stat naţional 141 . De aceea, legiuitorul prezumă că limba oficială este cunoscută de toţi cetăţenii patriei. Folosirea limbii materne de către minorităţile naţionale reprezintă o importantă înlesnire pentru persoanele în cauză.Nerespectarea principiului desfăşurării procedurii judiciare în limba română atrage după sine nulitatea hotărârii pronunţate în cauză. Aceeaşi sancţiune intervine şi în cazul nesocotirii dispoziţiilor art. 128 alin. (3) şi (4) din Constituţie privitoare la posibilitatea folosirii limbii materne şi a recursului la un interpret în condiţiile determinate de acest text.

138

A se vedea, în acest sens, art. 3 alin. (1) din Constituţia Spaniei, care conţine o dispoziţie deosebit de semnificativă. Acest text constituţional după ce precizează că castellana este limba oficială a statului adaugă că „toţi spaniolii au datoria să o cunoască şi dreptul de a o folosi”. A se vedea de asemenea art. 10 din Constituţia Columbiei şi art. 6 din Constituţia Venezuelei. Legislaţiile procesuale conţin prevederi asemănătoare. A se vedea în acest sens art. 115 C.proc.civ. argentinian, potrivit căruia: „În toate actele procesului se va utiliza limba naţională”, art. 139 C.proc.civ. portughez, care stipulează că „în actele judiciare se va utiliza limba portugheză” şi art. 65 alin. (1) C.proc.civ. uruguayan, care prevede că „în toate actele procesuale se va utiliza, în mod necesar, limba castellană”. 139


Legislaţiile procesuale determină condiţiile concrete în care un asemenea drept poate fi exercitat. Un exemplu, în acest sens, ne este oferit de art. 139 alin. (2) C.proc.civ. portughez, text ce îngăduie folosirea unei alte limbi, doar dacă străinul nu cunoaşte portugheza. Într-o asemenea împrejurare, potrivit textului citat, se va putea numi un interpret a cărei activitate „este limitată la ceea ce este strict indispensabil”. 140

M. Constantinescu, I. Muraru, A. Iorgovan, Revizuirea Constituţiei României. Explicaţii şi comentarii, Ed. Rosetti, Bucureşti, 2003, p. 108.141

A se vedea, pentru amănunte, şi S. Neculaescu, D. Matei, op. cit., p. 127-128.

2.8.

Principiul publicităţii

Principiul publicităţii 142 dezbaterilor are şi el o valoare constituţională. Potrivit art. 127 din Constituţie: „Şedinţele de judecată sunt publice, afară de cazurile prevăzute de lege”. Textul citat este reprodus şi în art. 12 din Legea privind organizarea judiciară. De asemenea art. 121 C.proc.civ. dispune că: „Şedinţele vor fi publice, afară de cazurile când legea dispune altfel”.O justiţie imparţială implică desfăşurarea şedinţelor de judecată în prezenţa părţilor şi în condiţii care să garanteze posibilitatea publicului de a asista la dezbateri. Secretul dezbaterilor ar fi contrar spiritului unei justiţii democratice.Publicitatea dezbaterilor prezintă două forme: publicitatea pentru părţi şi publicitatea pentru public.Majoritatea legislaţiilor moderne 143 asigură părţilor dreptul de a participa personal sau prin reprezentanţi la desfăşurarea procedurii judiciare. Aceasta reprezintă tocmai publicitatea pentru părţi. Potrivit acestui principiu părţile pot participa la efectuarea tuturor actelor de procedură şi pot lua cunoştinţă de toate înscrisurile sau dovezile de la dosar. De la principiul publicităţii pentru părţi legea noastră procesuală face o singură excepţie. În acest sens, art. 122 C.proc.civ. prevede posibilitatea îndepărtării din sala de şedinţă a părţii care prin comportarea sa tulbură mersul dezbaterilor. Cu toate acestea, pentru a asigura dreptul la apărare art. 123 C.proc.civ. dispune că şi într-o atare împrejurare, înainte de închiderea dezbaterilor, partea îndepărtată din sală va fi rechemată şi, sub pedeapsa nulităţii, „i se


vor pune în vedere toate faptele esenţiale petrecute în lipsa sa, precum şi declaraţiile celor ascultaţi”.Publicitatea pentru public constă în dreptul fiecărei persoane străine de proces de a asista la dezbateri. În realizarea publicităţii un rol important revine şi difuzării conţinutului unor hotărâri judecătoreşti prin mass-media. Motivarea hotărârilor judecătoreşti reprezintă un element destinat a asigura publicitatea pentru un cerc larg de persoane. Opinia publică îşi poate forma astfel o imagine despre modul de realizare a justiţiei. Totuşi publicitatea nu trebuie să afecteze dreptul persoanei la o viaţă intimă, familială şi privată 144 . De aceea, instanţele de judecată trebuie să manifeste diligenţa necesară pentru ocrotirea acestui drept constituţional [art. 26 alin. (1) din Constituţie].De la principiul publicităţii pentru public, Codul de procedură civilă instituie şi unele excepţii. Astfel, potrivit art. 121 C.proc.civ., instanţa poate dispune din oficiu sau la cererea uneia dintre părţi, ca judecata să se facă în şedinţă secretă în ipoteza în care „dezbaterea publică ar putea vătăma ordinea sau moralitatea publică sau pe părţi”. Legea dispune însă, că şi într-o atare împrejurare hotărârea se va pronunţa în şedinţă publică. În acest fel cetăţenii pot lua cunoştinţă de soluţia pronunţată în cauza respectivă.Publicitatea dezbaterilor reprezintă unul din pilonii de bază ai procedurii judiciare. Tocmai datorită acestui fapt publicitatea este consacrată şi în unele documente internaţionale. În acest sens, art. 10 din Declaraţia universală a drepturilor omului precizează că: „orice persoană are dreptul în deplină egalitate de a fi audiată în mod echitabil şi public de către un tribunal independent şi imparţial care va hotărî fie asupra drepturilor şi obligaţiilor sale, fie asupra temeiniciei oricărei acuzări în materie penală îndreptată împotriva sa”. Din simpla reproducere a textului rezultă că Declaraţia universală a drepturilor omului are în vedere incidenţa publicităţii atât în materie civilă, cât şi penală. Un text mult mai cuprinzător în această materie îl întâlnim în art. 6 din Convenţia europeană a drepturilor omului. România a ratificat acest important document european şi, prin urmare, convenţia este obligatorie şi pentru ţara noastră. De aceea reproducem în continuare prevederile art. 6 pct. 1 din Convenţia europeană a drepturilor omului: „Orice persoană are dreptul să-i fie examinată cauza sa în mod echitabil, public şi într-un termen rezonabil, de către un tribunal independent şi imparţial, stabilit prin lege, care va decide asupra drepturilor şi obligaţiilor sale civile sau asupra temeiniciei oricărei acuzaţii în materie penală îndreptată împotriva ei. Hotărârea trebuie să fie pronunţată în public, dar accesul în sala de şedinţă poate fi interzis presei sau publicului în


timpul întregului sau unei părţi din proces în interesul moralităţii, ordinii publice sau al securităţii naţionale într-o societate democratică, când interesele minorilor sau protecţia vieţii private a părţilor la proces o cer sau în măsura considerată strict necesară de către tribunal, când datorită unor împrejurări speciale publicitatea ar fi de natură să aducă atingere intereselor justiţiei” 145 . Şi acest text vizează realizarea principiului publicităţii atât în materie civilă, cât şi în materie penală.Convenţia europeană a drepturilor omului vizează, în textul citat anterior, ambele aspecte ale publicităţii, respectiv atât publicitatea pentru părţi, cât şi publicitatea pentru public. De asemenea, excepţiile de la publicitate acoperă ambele laturi ale acesteia. Tot din acest punct de vedere mai remarcăm că excepţiile consacrate în art. 6 din Convenţie au un caracter mai general în raport cu cele din dreptul intern. Observăm sub acest aspect că publicitatea poate fi restrânsă şi în cazul unor „împrejurări speciale” de natură a aduce atingere „intereselor justiţiei”. Asupra acestor împrejurări tribunalul are posibilitatea de a aprecia în concret în funcţie de toate circumstanţele cauzei. O dispoziţie asemănătoare întâlnim şi în art. 14 pct. 1 din Pactul internaţional cu privire la drepturile civile şi politice. Viitorul Cod de procedură civilă va trebui să ţină seama şi de conţinutul normelor consacrate în Convenţia europeană a drepturilor omului şi în Pactul internaţional cu privire la drepturile civile şi politice.Proiectul Codului de procedură civilă consacră principiul publicităţii, într-o formulă redacţională asemănătoare cu cea din actualul cod (art. 121), conţinutul fiind însă identic. Paradoxal, proiectul conţine dispoziţii de natură a contrazice 146 , într-o anumită măsură, după părerea noastră, statuarea unui atare principiu fundamental. Într-adevăr, aşa cum a observat şi un alt reputat autor, proiectul conţine şi dispoziţii procedurale care induc ideea potrivit căreia, în faţa primei instanţe, cercetarea procesului se realizează în sala de consiliu. De asemenea, potrivit proiectului, în căile de atac cercetarea procesului „dacă este necesar” se face în şedinţă publică.Prin urmare, proiectul conduce, în mod inevitabil, la o semnificativă diminuare a sferei de acţiune a principiului publicităţii pentru public. În cadrul căilor de atac, judecătorul are o mare putere de apreciere în privinţa deciziei de a cerceta cauza în cadrul unei şedinţe publice sau în camera de consiliu. Regula pe care ne-o sugerează proiectul este totuşi aceea conform căreia şi în căile de atac cercetarea procesului se realizează în camera de consiliu. Socotim că numai aceasta poate fi interpretarea corectă a sintagmei potrivit căreia cercetarea procesului se face în şedinţă publică „dacă este necesar”.


142

A se vedea, pentru amănunte, Al. Velescu, Publicitatea, oralitatea şi folosirea limbii materne în procesul civil, R.R.D. nr. 3/1971, p. 25-30. 143

A se vedea: art. 130 C.proc.civ. mexican, art. 24 C.proc.civ. venezuelean, art. 656 C.proc.civ. portughez, art. 7 C.proc.civ. uruguayan. În Spania, principiul publicităţii este consacrat în mod expres în art. 120 alin. (1) şi (3) din Constituţie. 144

A se vedea S. Neculaescu, D. Matei, op. cit., p. 123-124. 145

A se vedea pentru un amplu comentariu asupra textului menţionat şi jurisprudenţa citată de C. Bârsan, Convenţia europeană a drepturilor omului. Comentariu pe articole, vol. I, Drepturi şi libertăţi, Ed. All Beck, Bucureşti 2005, p. 388-540.146

A se vedea I. Deleanu, Consideraţii generale şi unele observaţii cu privire la Proiectul Codului de procedură civilă, R.R.D.P. nr. 2/2009, p. 34.

2.9.

Principiul oralităţii

Principiul oralităţii 147 este consacrat în art. 127 C.proc.civ., text potrivit căruia: „Pricinile se dezbat verbal, dacă legea nu dispune altfel”. Oralitatea reprezintă un element caracteristic al procedurii judiciare moderne 148 . În evoluţia sa istorică procedura judiciară a cunoscut atât o dezvoltare a oralităţii, cât şi a procedurii scrise. Evoluţiile din secolul trecut au înclinat balanţa în favoarea unui sistem mixt, care îmbină elemente ale oralităţii cu unele elemente ale procedurii scrise. În prezent şi în unele ţări din America Latină se caută soluţii pentru atenuarea rigorilor procedurii scrise.Principiul oralităţii domină numai faza dezbaterilor judiciare. Pe de altă parte, nici în faza dezbaterilor judiciare nu sunt excluse unele elemente ale procedurii scrise. Oralitatea implică dreptul părţilor de a-şi susţine verbal pretenţiile, de a da explicaţii, de a discuta materialul probatoriu administrat în cauză, de a invoca neregularitatea actelor de procedură, de a pune concluzii cu privire la toate împrejurările de fapt sau de drept ale litigiului. Toate aceste elemente se pot dezvolta de părţi prin viu grai.


Principiul oralităţii nu exclude, aşa cum am arătat, întocmirea unor acte de procedură în formă scrisă. Mai mult, unele acte de procedură se întocmesc în mod obligatoriu în formă scrisă. Aşa este cazul cererii de chemare în judecată, încheierii de şedinţă, cererii de intervenţie etc. Precizăm că unele acte ale instanţei nici nu pot fi concepute în lipsa formei scrise: minuta, hotărârea judecătorească etc. Pe de altă parte, există şi situaţii în care forma scrisă nu este necesară în privinţa exercitării unor drepturi de către părţi, dar este întotdeauna posibilă (depunerea de concluzii scrise etc.).În consecinţă, dacă privim procesul civil în integralitatea sa constatăm că procedura noastră judiciară are un caracter mixt. Dacă ne raportăm însă la faza iniţială a procesului vom constata o anumită preponderenţă a formei scrise, concretizată în cererea de chemare în judecată, întâmpinare şi în acţiunea reconvenţională. Sistemul mixt este cel mai avantajos şi eficient, fapt pentru care el constituie o cucerire a dreptului modern 149 .Oralitatea contribuie şi la realizarea altor principii procesuale, între care există o indisolubilă legătură, cum ar fi publicitatea, contradictorialitatea, principiul adevărului şi principiul dreptului la apărare.Nerespectarea principiului oralităţii atrage nulitatea hotărârii judecătoreşti 150 .

147

A se vedea, pentru amănunte, Al. Velescu, op. cit., p. 30-34. 148

De aceea, în unele ţări principiul oralităţii este consacrat chiar la nivel constituţional. A se vedea în acest sens art. 120 alin. (2) din Constituţia Spaniei, potrivit căruia „procedura va fi predominant orală, mai ales în materie penală”. 149

A se vedea: Gr. Porumb, Codul de procedură civilă comentat şi adnotat, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1960, vol. I, p. 292; V.M. Ciobanu, vol. I, p. 52-53. 150

Trib. Suprem, secţia civilă, încheierea nr. 987/1973, Repertoriu II nr. 89, p. 366. În practica judiciară, s-a decis că nedarea cuvântului în fond, pentru ca părţile să-şi expună apărările, constituie un motiv de nulitate a hotărârii. A se vedea în acest sens: I.C.C.J., secţia comercială, decizia nr. 3245/2004, B.C. nr. 1/2005, p. 56; C.S.J., secţia civilă, decizia nr. 1783/1992, B.J.C.D. 1990-2003, p. 906; C.S.J., secţia


civilă, decizia nr. 1798, Dreptul nr. 8/1993, p. 85; Trib. Suprem, secţia civilă, decizia nr. 69/1971, R.R.D. nr. 2/1973, p. 125.

2.10.

Principiul contradictorialităţii

Contradictorialitatea 151 constă în posibilitatea conferită de lege părţilor de a discuta şi combate orice element de fapt sau de drept al procesului civil. Acest principiu domină întreaga activitate de soluţionare a litigiului. Exigenţa fundamentală a contradictorialităţii impune cerinţa ca nicio măsură să nu fie ordonată de instanţă înainte ca aceasta să fie pusă în discuţia contradictorie a părţilor.Instanţa trebuie să asigure părţilor posibilitatea de a-şi susţine şi argumenta cererile, de a invoca probe, de a combate dovezile solicitate de adversar, de a ridica şi combate excepţiile de procedură 152 . În alţi termeni, nicio măsură nu poate fi dispusă de instanţă fără a le acorda părţilor dreptul de a se apăra. De aici decurge şi existenţa unei legături indisolubile între principiul contradictorialităţii şi principiul dreptului la apărare.Pentru ca părţile să aibă posibilitatea efectivă de a discuta în contradictoriu toate elementele cauzei ele trebuie să fie încunoştinţate în timp util despre existenţa şi obiectul litigiului 153 , despre locul şi data soluţionării acestuia. Această cerinţă elementară se realizează prin citarea părţilor.Contradictorialitatea contribuie în practică şi la realizarea altor principii procesuale. Astfel, ea oferă optime posibilităţi pentru aflarea adevărului şi reprezintă în acelaşi timp o garanţie a realizării dreptului la apărare şi a egalităţii părţilor în faţa autorităţii judecătoreşti. Tocmai de aceea se consideră că instanţele judecătoreşti au ca una din cele mai importante îndatoriri şi aceea de a conferi părţilor posibilitatea de a discuta în contradictoriu toate elementele de fapt şi de drept ale cauzei 154 . Nerespectarea principiului contradictorialităţii atrage nulitatea hotărârii pronunţate 155 .

151

A se vedea pentru amănunte, Al. Velescu, Contradictorialitatea – principiu fundamental al dreptului procesual civil, R.R.D. nr. 7/1970, p. 21-31. 152

În jurisprudenţă s-a decis, de pildă, că este nelegală hotărârea pronunţată pe baza unor acte depuse după închiderea dezbaterilor şi


care n-au fost puse în discuţia părţilor. A se vedea: C.S.J., secţia civilă, decizia nr. 1852/2002, B.J.C.D. 2002, p. 334; C.S.J., secţia de contencios administrativ, decizia nr. 130/1995, B.J.C.D. 1990-2003, p. 903. Soluţia este identică şi în cazul soluţionării cauzei pe baza unor excepţii ce n-au fost puse în discuţia prealabilă a părţilor. A se vedea: C.S.J., secţia civilă, decizia nr. 2145/2002, B.J.C.D. 2002, p. 32; C.S.J., secţia civilă, decizia nr. 2367/2002, B.J.C.D., p. 336; C.S.J., secţia de contencios administrativ, decizia nr. 1164/1996, B.J.C.D. 1990-2003, p. 903-904.153

A se vedea Trib. Suprem, secţia civilă, decizia nr. 930/1973, C.D. 1973, p. 313. 154

A se vedea, de asemenea, I.C.C.J., secţia civilă şi de proprietate intelectuală, decizia nr. 2508/2007, în B.J.C.D. pe anul 2007, p. 335 (instanţa supremă consideră că noţiunea de „proces echitabil” presupune şi respectarea şi aplicarea principiului contradictorialităţii). În practica judiciară s-a decis că hotărârea pronunţată nu se poate baza pe un act depus după închiderea dezbaterilor, fără a fi fost pus în discuţia prealabilă a părţilor. A se vedea Trib. Suprem, secţia civilă, decizia nr. 1371/1969, R.R.D. nr. 5/1970, p. 165. De asemenea, s-a decis că dacă actul respectiv a fost depus ulterior închiderii dezbaterilor instanţa este obligată să repună cauza pe rol, pentru ca părţile să discute în contradictoriu toate împrejurările cauzei. A se vedea Trib. jud. Galaţi, decizia civilă nr. 93/1973, R.R.D. nr. 3/1973, p. 159-160. Instanţa supremă a decis, de asemenea, că soluţionarea pe fond a unui litigiu, deşi la dezbateri s-a discutat doar o excepţie peremptorie de procedură, constituie o încălcare a principiului contradictorialităţii. A se vedea în acest sens C.S.J., secţia comercială, decizia nr. 3233/2000, B.J.C.D. 2000, p. 473.155

A se vedea şi P. Perju, Jurisprudenţa civilă comentată a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi a altor instanţe judecătoreşti, Ed. C.H. Beck, Bucureşti 2007, p. 324.

2.11.

Principiul dreptului la apărare

Principiul dreptului la apărare 156 are o valoare constituţională, iar necesitatea promovării sale în practică decurge şi din declaraţiile şi pactele adoptate de state în materia drepturilor fundamentale ale


omului. De aceea, art. 24 alin. (1) din Constituţie dispune că: „Dreptul la apărare este garantat”. Soluţii asemănătoare sunt prevăzute şi în alte legi fundamentale 157 .Dreptul la apărare prezintă două accepţiuni: una materială şi alta formală 158 . Care sunt semnificaţiile unei atari diviziuni? Prin drept la apărare în sens material se desemnează ansamblul prerogativelor recunoscute de lege părţilor în scopul susţinerii intereselor lor. În această perspectivă dreptul la apărare include în conţinutul său posibilitatea părţilor de a lua cunoştinţă de toate actele de la dosar, de a formula cereri, de a solicita probe, de a invoca excepţii de procedură, de a exercita căile legale de atac, de a recuza pe judecători etc. Dreptul la apărare în sens material se realizează şi prin modul de organizare a sistemului judiciar, inclusiv a structurii controlului hotărârilor judecătoreşti netemeinice sau nelegale.În sens formal prin drept la apărare se desemnează posibilitatea recunoscută de lege părţilor litigante de a-şi angaja un apărător care să le asigure o apărare calificată. La această accepţiune se referă atât Constituţia, cât şi Legea pentru organizarea judecătorească.Potrivit art. 24 alin. (2) din Constituţie: „În tot cursul procesului, părţile au dreptul să fie asistate de un avocat, ales sau numit din oficiu”. Legea de organizare judecătorească conţine, în această materie, o redactare detaliată. Potrivit art. 15 din Legea nr. 304/2004: „În tot cursul procesului, părţile au dreptul să fie reprezentate sau, după caz, asistate de un apărător, ales sau numit din oficiu, potrivi legii”. Prin urmare, textul citat se referă atât la instituţia asistării, cât şi la cea a reprezentării părţilor.În sistemul procesual civil român părţile nu au obligaţia de a-şi angaja un apărător; ele sunt libere să aprecieze cum pot fi mai bine apărate interesele lor legitime 159 . Chiar şi această libertate de a decide asupra modului de realizare a apărării reprezintă o exigenţă a acestui principiu. Desigur că există şi legislaţii procesuale care impun, în anumite condiţii, angajarea unui avocat. Noi apreciem că, în stadiul dezvoltării social-economice din ţara noastră, o atare opţiune ar putea fi eronată. Ni s-ar putea reproşa că promovăm o soluţie conservatoare. Este însă o soluţie care ţine seama şi de alte principii esenţiale, cum este gratuitatea justiţiei şi principiul disponibilităţii. În perspectiva unui viitor Cod de procedură civilă s-ar putea examina, în opinia noastră, obligativitatea apărării prin avocat în faţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi eventual în faţa curţilor de apel.O garanţie importantă a dreptului la apărare este reprezentată de ajutorul public judiciar 160 . El reprezintă o „formă de asistenţă acordată de stat care are ca scop asigurarea dreptului la un proces echitabil şi garantarea accesului egal la actul de justiţie, pentru


realizarea unor drepturi sau interese legitime pe cale judiciară, inclusiv pentru executarea silită a hotărârilor judecătoreşti sau a altor titluri executorii” (art. 1 din O.U.G. nr. 51/2008) 161 . Legea nr. 51/1995 determină condiţiile în care barourile de avocaţi sunt obligate să asigure asistenţă judiciară. Barourile sunt obligate să organizeze servicii de asistenţă judiciară la sediul tuturor instanţelor de judecată din raza teritorială în care sunt constituite.Cheltuielile pentru care partea a beneficiat de scutiri sau reduceri prin încuviinţarea asistenţei judiciare vor fi puse în sarcina celeilalte părţi, dacă aceasta a căzut în pretenţiile sale. Partea căzută în pretenţii va fi obligată la plata către stat a acestor sume [art. 18 din O.U.G. nr. 51/2008]. Dispozitivul încheierii cuprinzând obligaţia de plată constituie titlu executoriu [art. 21 alin. (1) din O.U.G. nr. 51/2008].Legislaţia noastră procesuală consacră şi alte dispoziţii de natură a garanta realizarea efectivă a dreptului de apărare. Menţionăm în acest sens, dreptul părţilor de a solicita amânarea judecăţii pentru lipsă de apărare (art. 156 C.proc.civ.), dreptul părţilor de a depune concluzii scrise, obligaţia instanţei de a acorda cuvântul părţilor etc.Principiul dreptului la apărare depăşeşte interesul părţilor, întrucât respectarea acestuia contribuie şi la descoperirea adevărului în procesul civil. Astfel se explică şi interesul consacrării principiului dreptului la apărare în diferite documente internaţionale. Este avută în vedere, în asemenea documente, în special o componentă esenţială a apărării drepturilor fundamentale ale omului.

156

A se vedea, pentru amănunte: T. Vasiliu, Realizarea dreptului de apărare şi unele probleme referitoare la exercitarea profesiei de avocat, R.R.D. nr. 3/1971, p. 13-24; D. Rizeanu, Consideraţii privind garantarea dreptului de apărare în procesul civil, R.R.D. nr. 8/1973, p. 46-51. 157

A se vedea art. 16 din Constituţia Paraguayului şi art. 68 din Constituţia Venezuelei. 158

A se vedea, pentru amănunte, I. Stoenescu, S. Zilberstein, op. cit., p. 107-108. 159

În alte legislaţii regula o reprezintă apărarea intereselor în justiţie printr-un avocat. Astfel, de pildă, potrivit art. 229 partea finală din Constituţia Columbiei, legea indică cazurile în care accesul la justiţie


poate avea loc şi fără reprezentarea părţilor printr-un avocat. A se vedea, de asemenea, art. 31 din Legea spaniolă de procedură civilă (Legea nr. 1/2000).160

A se vedea, pentru amănunte, I. Deleanu, „Ajutorul public judiciar”. Legislaţia europeană şi română în materie, Dreptul nr. 8/2008, p. 17-47. 161

O.U.G. nr. 51/2008 transpune în dreptul intern Directiva Consiliului 2003/8/CE de îmbunătăţire a accesului la justiţie în litigiile transfrontaliere prin stabilirea unor norme minime comune privind asistenţa judiciară acordată în astfel de litigii.

2.12.

Principiul disponibilităţii

Disponibilitatea constituie un principiu specific procesului civil 162 . Prin intermediul disponibilităţii procesul civil se particularizează de procesul penal, acesta din urmă fiind guvernat de principiul oficialităţii.Prin disponibilitate se înţelege posibilitatea conferită de lege părţilor de a sesiza autorităţile judiciare, de a dispune de obiectul litigiului şi de mijloacele de apărare. În literatura noastră de specialitate 163 s-a subliniat că disponibilitatea poate fi materială sau procesuală. Disponibilitatea materială conferă părţilor posibilitatea de a dispune de obiectul litigiului, iar cea procesuală de mijloacele procedurale de apărare 164 .Judecătorul nu poate soluţiona un litigiu decât în baza cererii părţii interesate şi numai în limitele sesizării 165 . Reclamantul este cel care determină întinderea obiectului judecăţii şi persoana sau persoanele cu care se confruntă în instanţă 166 . În acest cadru trebuie să se desfăşoare activitatea judiciară în materie civilă. Totuşi, în literatura juridică dăinuie încă o accentuată controversă asupra rolului judecătorului şi al părţilor în conducerea procesului 167 . O armonizare între iniţiativa părţilor şi rolul activ al judecătorului este însă necesară într-un sistem judiciar eficient.Principiul disponibilităţii cuprinde în conţinutul său următoarele prerogative mai importante:– dreptul părţii interesate de a promova sau nu acţiunea;– dreptul reclamantului de a determina limitele acţiunii;


– dreptul reclamantului de a renunţa la acţiune sau la dreptul subiectiv;– dreptul pârâtului de a achiesa la pretenţiile formulate de reclamant;– dreptul ambelor părţi de a pune capăt procesului printr-o tranzacţie;– dreptul părţilor de a exercita căile legale de atac;– dreptul de a achiesa la hotărârea pronunţată;– dreptul părţii câştigătoare de a solicita executarea silită a hotărârii.În acest context nu ne propunem să insistăm asupra conţinutului atributelor menţionate mai sus întrucât acestea vor fi dezvoltate în capitolele următoare ale lucrării de faţă. Trebuie să subliniem totuşi că principiul disponibilităţii nu are în dreptul modern un caracter absolut. Într-o legislaţie democratică iniţiativa părţilor trebuie armonizată cu rolul activ al judecătorului. Alteori iniţiativa de a acţiona este acordată de lege şi altor autorităţi statale.Astfel, de pildă, Ministerul Public are legitimare procesuală activă în cazurile prevăzute de art. 45 C.proc.civ. Tot astfel, autoritatea tutelară are posibilitatea de a introduce o acţiune pentru decăderea unei persoane din drepturile părinteşti (art. 109 C.fam.). De asemenea, Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ conferă legitimare procesuală activă Ministerului Public, Avocatului Poporului, Prefectului, Agenţiei Naţionale a Funcţionarilor Publici şi oricărui subiect de drept public (art. 1 din lege).Disponibilitatea procesuală se realizează însă sub controlul instanţelor judecătoreşti. Rolul activ al judecătorului implică şi obligaţia de a stabili dacă „actele procesuale de dispoziţie ale părţilor nu s-au făcut în vederea realizării unor scopuri ilicite, dacă părţile au capacitatea de dispoziţie, precum şi dacă consimţământul a fost dat în mod legal” 168 . Prin urmare, instanţele judecătoreşti nu pot da curs acelor acte de dispoziţie prin care se urmăresc scopuri ilicite. Asemenea acte vor fi lovite de nulitate absolută 169 .

162

A se vedea, pentru amănunte, Al. Velescu, Disponibilitatea în dreptul procesual civil român, R.R.D. nr. 9/1971, p. 15-27. 163

Ibidem, p. 15. 164

Trib. Suprem, secţia civilă, decizia nr. 736/1972, Repertoriu II, nr. 54, p. 359. 165


I.C.C.J., secţia comercială, decizia nr. 2909/2007, în B.J.C.D. pe anul 2007, p. 340; I.C.C.J., secţia civilă şi de proprietate intelectuală, decizia nr. 2150/2006, în Jurisprudenţa Secţiei civile şi de proprietate intelectuală pe anul 2006, Ed. Hamangiu, Bucureşti 2007, p. 286166

A se vedea, în acest sens: C.S.J., secţia civilă, decizia nr. 2072/2001, B.J.C.D. 1990-2003, p. 902; C.S.J., secţia de contencios administrativ, decizia nr. 2184/2000, B.J.C.D. 2000, p. 1002; C.S.J., secţia de contencios administrativ, decizia nr. 813/2000, B.J.C.D. 2000, p. 1003-1004.167

A se vedea J. Vincent, S. Guinchard, op. cit., p. 398-412. 168

A se vedea: Plenul Tribunalului Suprem, decizia de îndrumare nr. 12/1958, C.D. 1958, p. 30 (după părerea noastră, această decizie şi-a păstrat actualitatea); Trib. Suprem, secţia civilă, decizia nr. 2002/1975, C.D. 1975, p. 238. 169

A se vedea C.A. Ploieşti, secţia civilă, decizia nr. 760/2006, B.C.A. nr. Pilot, Bucureşti 2006, p. 24.

2.13.

Principiul nemijlocirii

Nemijlocirea constă în obligaţia instanţei de a cerceta în mod direct întreg materialul probatoriu 170 . Aceasta implică cu necesitate folosirea unor dovezi primare (din primă sursă). De aceea, în practica judiciară, s-a decis că instanţa nu are dreptul de a lua în considerare declaraţiile de martori administrate într-o altă cauză, ci trebuie să procedeze ea însăşi la audierea lor 171 .Uneori sursele de informare directă sunt puţine sau lipsesc cu desăvârşire. Instanţa nu va putea însă respinge acţiunea pe lipsă de probe primare, ci trebuie să soluţioneze cauza informându-se din surse mijlocite cum ar fi: prezumţiile, copii de pe înscrisuri etc.Datorită unor asemenea situaţii, de natură obiectivă, principiul nemijlocirii nu se poate realiza integral. Legea însăşi admite unele excepţii de la principiul nemijlocirii. O primă excepţie se referă la administrarea probelor prin comisie rogatorie. Într-o asemenea situaţie probele sunt percepute direct, nemijlocit, dar de către o altă instanţă decât cea care soluţionează litigiul. O a doua excepţie consacrată în Codul de procedură civilă vizează asigurarea dovezilor.


Fără a intra în dezvoltări particulare menţionăm şi existenţa altor excepţii asemănătoare, cum sunt cele ce se produc în cazul declinării de competenţă, al perimării şi al strămutării procesului civil şi mai recent in cadrul procedurii de administrare a probelor de către avocaţi.Principiul nemijlocirii 172 prezintă o importanţă practică deosebită şi el se înfăţişează ca o garanţie a descoperirii adevărului în activitatea judiciară. De aceea, instanţele de judecată trebuie să manifeste o atenţie constantă pentru folosirea unor dovezi din primă sursă.

170

Acest principiu este consacrat şi în alte legislaţii. În acest sens, art. 8 C.proc.civ. uruguayan dispune expres că toate audienţele, precum şi administrarea dovezilor trebuie realizate de tribunal care, sub pedeapsă de nulitate absolută nu poate delega atare atribuţii, cu excepţia cazurilor când administrarea probelor ar trebui să se înfăptuiască în circumscripţia altei instanţe. 171

A se vedea: Trib. Suprem, secţia civilă, decizia nr. 1032/1975, C.D. 1975, p. 232; Trib. Suprem, secţia civilă, decizia nr. 975/1978, R.R.D. nr. 12/1978, p. 61. 172

A se vedea, pentru amănunte, Al. Velescu, Semnificaţia şi rolul principiului procedural al nemijlocirii în soluţionarea cauzelor civile, R.R.D. nr. 10/1976, p. 37-40.

2.14.

Principiul continuităţii

Principiul continuităţii implică, astfel cum o sugerează şi denumirea lui, soluţionarea întregului proces într-o singură şedinţă de judecată. Continuitatea contribuie la corecta soluţionare a litigiilor civile prin faptul că judecătorii pot reţine cu multă uşurinţă şi în întreaga lor complexitate toate aspectele relevante ale cauzei.Pe de altă parte, continuitatea este de natură să contribuie la soluţionarea rapidă a litigiilor deduse judecăţii. Or, soluţionarea rapidă a litigiilor nu prezintă doar o semnificaţie procesuală: celeritatea vizează în ultimă instanţă restabilirea grabnică a dreptului subiectiv încălcat sau contestat. Promovarea principiului continuităţii în activitatea instanţelor se răsfrânge pozitiv asupra eficienţei actului de justiţie. De aceea, socotim că, în perspectiva elaborării viitorului Cod de procedură civilă, ar trebui adoptate şi unele soluţii de natură a


consolida principiul analizat. În acest sens socotim că stabilirea unor termene de soluţionare a anumitor categorii de litigii ar fi binevenită.Realizarea integrală a principiului continuităţii ar implica respectarea cumulativă a următoarelor condiţii:– unicitatea completului de judecată, adică soluţionarea întregului proces de către aceiaşi judecători;– continuitatea şedinţei de judecată, adică soluţionarea cauzei într-o singură şedinţă.Din motive obiective, determinate şi de realizarea altor principii (adevărului, dreptului la apărare etc.), principiul continuităţii nu se realizează integral în sistemul nostru procesual. În prezent, legea noastră procesuală circumstanţiază principiul enunţat la cerinţa ca hotărârea judecătorească să se pronunţe de către acei judecători care au alcătuit completul de judecată cu prilejul dezbaterii cauzei în fond 173 . Nerespectarea acestei condiţii atrage nulitatea absolută a hotărârii pronunţate (art. 304 pct. 2 C.proc.civ.).Proiectul Codului de procedură civilă aduce unele inovaţii interesante şi în privinţa principiilor fundamentale ale dreptului procesual civil. Importanţa principiilor fundamentale ale dreptului procesual civil l-a determinat pe iniţiator să consacre un Capitol distinct acestei materii, chiar într-un Titlu preliminar. Pe lângă principiile tradiţionale au fost consacrate şi alte reguli în această primă parte a Proiectului, cum sunt cele privitoare la: obligaţiile judecătorului în legătură cu primirea şi soluţionarea cererilor; obligaţiile părţilor în desfăşurarea procesului; obligaţiile terţilor în desfăşurarea procesului; respectarea principiilor fundamentale; încercarea de împăcare a părţilor şi respectul cuvenit justiţiei.Sistematizarea acestor principii nu excelează, în opinia noastră, printr-o mare rigoare. Aceasta deoarece, în primul rând, unele din textele care le consacră nu proclamă veritabile principii, ci obligaţii ale judecătorului, ale părţilor şi ale terţilor în legătură cu soluţionarea procesului civil. Ele se înfăţişează mai degrabă ca aspecte concrete ale principiului legalităţii. Aşa sunt, de pildă, obligaţiile statuate în proiect în legătură cu obligaţia părţilor de a îndeplini actele de procedură „în condiţiile, ordinea şi termenele stabilite de lege sau de judecător, de a-şi proba (s.n.) pretenţiile şi apărările (...)”. Caracterul general al acestor obligaţii nu poate fi desigur, contestat, dar apartenenţa lor la principiul legalităţii este evidentă. De asemenea, acelaşi text precizează că „dacă o parte deţine un mijloc de probă, judecătorul poate, la cererea celeilalte părţi sau din oficiu, să dispună înfăţişarea acestuia, sub sancţiunea plăţii unei amenzi judiciare”. În ce ne priveşte socotim că această prevedere procedurală trebuia


inserată în capitolul privitor la probaţiune, iar nu consacrată ca un principiu fundamental.Obligaţia generală a terţilor de a sprijini justiţia este de asemenea o regulă procesuală utilă, dar credem că ea ţine mai degrabă de principiul legalităţii. Aserţiunea noastră este valabilă şi în privinţa obligaţiei celor prezenţi la şedinţele de judecată de a manifesta respectul cuvenit faţă de membrii completului de judecată şi de a nu tulbura buna desfăşurare a şedinţei de judecată.În aceste condiţii apreciem că distincţia dintre principiile fundamentale, la care se referă Capitolul II al Titlului preliminar, şi celelalte reguli sau principii procesuale nu se detaşează cu claritate.A doua observaţie vizează faptul că lipseşte o consacrare a principiului rolului activ al judecătorului 174 . S-ar putea considera că intenţia autorilor a fost aceea de a renunţa la un atare principiu? Recunoaştem că o atare interpretare este plauzibilă. Totuşi, este de observat că unele din aspectele care pot contura principiul rolului activ al judecătorului sunt consacrate într-un text intitulat marginal „rolul judecătorului în aflarea adevărului”. La o analiză atentă a textului invocat se poate „descoperi” cu foarte multă uşurinţă caracterul său eclectic, în sensul că el cuprinde dispoziţii caracteristice principiului adevărului, dar şi principiului rolului activ al judecătorului, precum şi principiului disponibilităţii procesuale. Astfel, de pildă, posibilitatea judecătorului de a dispune introducerea în cauză a altor persoane este un aspect foarte relevant al rolului activ al judecătorului, chiar dacă are şi conotaţii în privinţa amplificării posibilităţilor de descoperire a adevărului. De asemenea, se poate observa că obligaţia judecătorului de a statua numai în limitele investirii reprezintă o latură foarte semnificativă a principiului disponibilităţii procesuale şi trebuia consacrat ca atare, chiar dacă şi această regulă are anumite conotaţii în ceea ce priveşte principiul adevărului.Mergând pe linia de gândire a autorilor Proiectului am putea constata că şi alte reguli sau dispoziţii procesuale au semnificaţii importante în demersul instanţei pentru descoperirea a adevărului. Scopul final şi suprem al justiţiei este descoperirea adevărului şi restabilirea pe această bază a dreptului subiectiv încălcat sau contestat. Aşa fiind, în cele din urmă, majoritatea dispoziţiilor procedurale sunt destinate să realizeze finalitatea anterior menţionată. De aceea consacrarea principiilor fundamentale, deşi este şi o chestiune de apreciere a legiuitorului, ea trebuia să marcheze o mai bună departajare a acestora de alte reguli sau dispoziţii de drept procesual civil.

173


În alte legislaţii sunt prevăzute obligaţii concrete în legătură cu realizarea continuităţii. Astfel, potrivit art. 656 pct. 2 C.proc.civ. portughez „audienţa este continuă, ea putând fi întreruptă numai pentru motive de forţă majoră, absolută necesitate”, precum şi în unele situaţii expres prevăzute de cod. Acelaşi text prevede că dacă şedinţa nu se poate termina în aceeaşi zi, ea va continua în ziua sau după caz în zilele următoare. A se vedea şi art. 101 C.proc.civ. uruguayan.174

Menţionăm că, în pofida acestui lucru, există autori care, referindu-se la principiile consacrate de Proiectul Codului de procedură civilă, formulează reflecţii şi asupra principiului rolului activ al judecătorului. A se vedea în acest sens A. Tabacu, M. Moşneanu-Comăneci, Instituţii procesuale reglementate de Proiectul Codului de procedură civilă care asigură accesul liber la justiţie, R.R.D.P. nr. 2/2009, p. 190-191.

Ioan Leş

Toate drepturile rezervate. © 2011 Legalis - un

produs al Editurii C.H. Beck


Principiile Fundamentale Ale Dreptului Civil

Documents

Transcript of Principiile Fundamentale Ale Dreptului Civil