PRINCIPIILE DREPTULUI MEDIULUI

Definiţia şi clasificarea principiilor dreptului mediului.

Principiile dreptului mediului sunt reguli esenţiale de maximă generalitate care

stau la baza acestei ramuri de drept.

Principiile dreptului mediului se clasifică în:¾ principii interne şi principii internaţionale ( externe );¾ principii de bază şi principii decizionale;¾ principii tradiţionale şi principii noi ( afirmate îndeosebi după anul 1980 );¾ principii expres prevăzute în legea protecţiei mediului şi principii doctrinare;¾ principii de maximă generalitate în dreptul mediului şi principii speciale.

Între diferitele categorii de principii ale dreptului mediului nu există o departajare

absolută, existând principii care se pot regăsi în acelaşi timp clasificate după mai multe

criterii.

1. Principii interne

Principiile interne pot fi clasificate, la rândul lor, în principii de bază şi principii

decizionale.

1.1. Principii de bază

1.1.1. Principiul potrivit căruia protecţia mediului constituie un obiectiv de interes

public major.

Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului nr. 195/2005 privind protecţia mediului, cu

modificările şi completările ulterioare, statuează expres că ocrotirea mediului reprezintă

22

un obiectiv de interes public major. Actul normativ menţionat consacră caracterul de

„interes public major” nu numai pentru valorile generale ale mediului, ci şi pentru ceea ce

constituie obiectul reglementărilor legislative cuprinse în legi speciale.

Constituţia României din 19912, revizuită, deşi nu consacră expres acest principiu,

prevede în art. 135 alin. (2) lit. d), obligaţia statului de a exploata resursele naturale ale

ţării „în concordanţă cu interesul naţional”.

Acest principiu are o serie de consecinţe juridice, precum:

• În materia asociaţiilor şi fundaţiilor, una dintre condiţiile prevăzute de

lege, ca o asociaţie sau fundaţie să fie recunoscută ca fiind de utilitate publică este ca

activitatea acesteia să se desfăşoare în interes general sau al unei comunităţi; asociaţiile

de protecţie a mediului îndeplinesc această condiţie;

• În domeniul exproprierii pentru cauză de utilitate publică, Legea nr.

33/19943 stabileşte ca fiind de utilitate publică, între altele, instalaţiile pentru protecţia

mediului, sistemele de avertizare şi prevenire a fenomenelor naturale periculoase,

lucrările de combatere a eroziunii în adâncime;

• În privinţa limitării dreptului de proprietate rezultată din folosirea

subsolului unei proprietăţi private imobiliare, art. 44 alin (5) din Constituţia din 1991,

revizuită, prevede că pentru lucrări de interes general, autoritatea publică poate folosi

2 Modificată şi completată prin Legea de revizuire a Constituţiei României nr. 429/2003, publicată în

Monitorul Oficial al României, Partea I nr. 758 din 29 octombrie 2003, republicată de Consiliul Legislativ,

în temeiul art. 152 din Constituţie, cu reactualizarea denumirilor şi dându-se textelor o nouă numerotare

(art. 152 a devenit, în forma republicată, art. 156). Republicarea s-a făcut în M.Of., Partea I nr. 767 din 31

octombrie 2003.

Legea de revizuire a Constituţiei României nr. 429/2003 a fost aprobată prin referendumul naţional din

18-19 octombrie 2003 şi a intrat în vigoare la data de 29 octombrie 2003, data publicării în Monitorul

Oficial al României, Partea I nr. 758 din 29 octombrie 2003 a Hotărârii Curţii Constituţionale nr. 3 din 22

octombrie 2003 pentru confirmarea rezultatului referendumului naţional din 18-19 octombrie 2003 privind

Legea de revizuire a Constituţiei României.

Constituţia României, în forma iniţială, a fost adoptată în şedinţa Adunării Constituante din 21 noiembrie

1991, a fost publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I nr. 233 din 21 noiembrie 1991 şi a intrat în

vigoare în urma aprobării ei prin referendumul naţional din 8 decembrie 1991.3 Legea nr. 33 din 27 mai 1994 privind exproprierea pentru cauză de utilitate publică a fost publicată în

M.Of., Partea I nr. 139 din 2 iunie 1994.

23

subsolul oricărei proprietăţi imobiliare cu respectarea anumitor condiţii; activităţile de

înlăturare a consecinţelor grave ale poluării sunt activităţi de interes general.

1.1.2. Principiul integrării cerinţelor de mediu în celelalte politici sectoriale

Principiul supus atenţiei este consacrat expres în art. 3 lit. a) din Ordonanţa de

Urgenţă a Guvernului nr. 195/2005 privind protecţia mediului, cu modificările şi

completările ulterioare.

Integrarea politicilor de mediu în politicile sectoriale - agricultură, transport,

industrie, sănătate, preocupările pentru promovarea instrumentelor economice în

administrarea mediului, relaţia mediu - privatizare, constituie priorităţi în construcţia

societăţii, având drept scop îmbunătăţirea calităţii mediului şi realizarea dezvoltării

durabile.

Obiectivul general al dezvoltării durabile este reprezentat de optimizarea

interacţiunii dintre patru sisteme: economic, uman, ambiental şi tehnologic, precum şi

dintre subsistemele care alcătuiesc cele patru dimensiuni ale dezvoltării durabile, adică

plecând de la energie, agricultură, industrie şi până la investiţii, aşezări umane şi

biodiversitate.

Conceptul de dezvoltare durabilă impune armonizarea protecţiei mediului cu

dezvoltarea economică şi socială.

Obiectivele strategice din domeniul protecţiei mediului sunt reprezentate de:

conservarea, protecţia şi îmbunătăţirea calităţii mediului; protecţia sănătăţii umane;

utilizarea durabilă a resurselor.

Ministerul Mediului şi Pădurilor are un rol trans-sectorial în dezvoltarea

economică şi socială a României, coordonând activitatea de integrare a politicii de mediu

în celelalte politici sectoriale, în concordanţă cu cerinţele europene şi internaţionale,

pentru asigurarea dezvoltării durabile.

24

1.1.3. Principiul exercitării de către stat a dreptului suveran de a exploata

resursele naturale în conformitate cu politica sa ecologică

Constituţia României, revizuită, consacră obligaţia statului de a asigura

exploatarea resurselor naturale în concordanţă cu interesul naţional (art. 135 alin. 2, lit.

d).

Potrivit art. 21 al Declaraţiei de la Stockholm din 1972 statele au dreptul suveran,

în conformitatea cu Carta O.N.U. şi principiile dreptului internaţional, de a-şi exploata

propriile resurse, în funcţie de politica lor privind mediul înconjurător şi au datoria de a

asigura că activităţile exercitate în limitele jurisdicţiei sau sub controlul lor, să nu

provoace daune mediului înconjurător în alte state.

În Rezoluţia Adunării Generale a O.N.U. nr. 2153/1996 este consacrată

prevederea conform căreia statele au dreptul de a exercita suveranitatea permanentă

asupra resurselor naturale şi a bogăţiilor naţionale în interesul propriei lor dezvoltări.

Partea de mediu care se află în limitele frontierelor naţionale este guvernată de

regimul juridic stabilit potrivit legilor interne ale fiecărui stat, adică regimul juridic

naţional, iar partea de mediu situată dincolo de limitele jurisdicţiei naţionale intră sub

incidenţa regimului juridic instituit prin convenţii şi acorduri internaţionale, adică sub

regimul juridic internaţional.

Respectarea suveranităţii permanente şi depline a statelor asupra resurselor proprii

presupune posesia, folosinţa şi dispoziţia asupra acestor resurse, adică dreptul de a le

exploata, dezvolta, proteja şi utiliza în funcţie de interesele naţionale legitime, astfel încât

să se asigure un mediu înconjurător adecvat pentru populaţie.

1.1.4. Principiul acţiunii preventive

Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului nr. 195/2005 privind protecţia mediului, cu

modificările şi completările ulterioare, prevede acest principiu în art. 3 lit. c).

25

Principiul acţiunii preventive este fundamentat pe ideea că activitatea de prevenire

a riscurilor ecologice este cu mult mai puţin costisitoare decât repararea daunelor

ecologice, care de multe ori au un caracter ireversibil.

Aplicarea acestui principiu reclamă, pe de o parte, reglementarea unor obligaţii cu

caracter preventiv, iar pe de altă parte, promovarea unor activităţi care să conducă la

evitarea producerii unor modificări negative privind calitatea mediului.

În cadrul acestor activităţi, un rol principal revine evaluării impactului asupra

mediului.

Principiul acţiunii preventive se realizează şi prin aplicarea sectorială a altui

principiu, cel referitor la utilizarea celor mai bune tehnici disponibile pentru activităţile

care produc poluări semnificative.

Cele mai bune tehnici disponibile se referă la stadiul de dezvoltare cel mai avansat

şi eficient, înregistrat în dezvoltarea unei activităţi şi a modurilor de exploatare, care

demonstrează posibilitatea practică a tehnicilor specifice de a constitui referinţa pentru

stabilirea valorilor limită de emisie în scopul prevenirii poluării, iar în cazul în care acest

fapt nu este posibil, pentru a reduce în ansamblu emisiile şi impactul asupra mediului în

întregul său.

1.1.5. Principiul conservării biodiversităţii şi a ecosistemelor specifice cadrului

biogeografic natural

Acest principiu este expres consacrat în art. 3 lit. f) din Ordonanţa de Urgenţă a

Guvernului nr. 195/1995 privind protecţia mediului, cu modificările şi completările

ulterioare şi este avut în vedere atât sub aspect general, cât şi sub aspect special, legea

reglementând în detaliu protecţia resurselor naturale şi a biodiversităţii.

Principiul conservării biodiversităţii şi a ecosistemelor specifice cadrului

biogeografic natural are în vedere biodiversitatea sub trei aspecte principale:

• menţinerea proceselor ecologice esenţiale ale sistemelor de suport al vieţii;

• prezervarea diversităţii genetice;

• utilizarea durabilă a speciilor şi ecosistemelor.

26

1.1.6. Principiul „poluatorul plăteşte”

Principiul „poluatorul plăteşte” este prevăzut în art. 3 lit. e) din Ordonanţa de

Urgenţă a Guvernului nr. 195/2005 privind protecţia mediului, cu modificările şi

completările ulterioare.

Pe baza acestui principiu, prin Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului nr. 68/20074 s-

a stabilit cadrul de reglementare a răspunderii de mediu, în scopul prevenirii şi reparării

prejudiciului asupra mediului.

Principiul are şi o justificare economică în sensul că neefectuarea la timp a

cheltuielilor pentru protecţia mediului atrage ulterior costuri mai ridicate, care trebuie

acoperite.

Principiul „poluatorul plăteşte” a fost dezvoltat ca o metodă de alocare a costurilor

de menţinere sub control a poluării. El poate fi aplicat direct ca o taxă de poluare sau ca o

penalitate.

În mod generic, obiectul plăţii îl constituie suportarea cheltuielilor legate de

poluare de autorul acesteia, iar în mod particular – executarea şi suportarea de către

întreprinzătorul poluator a obligaţiilor ce converg spre evitarea, limitarea şi eliminarea

sau diminuarea poluării.

Acest principiu se poate aplica numai coroborat cu principiul acţiunii preventive,

al reţinerii poluanţilor la sursă şi principiul precauţiei în luarea deciziei, pentru a nu se

ajunge la consecinţa inadmisibilă a considerării că dacă se efectuează o plată se permite

poluarea.

Declaraţia Consiliului Europei din 1968 privind lupta împotriva poluării aerului

afirmă că toate cheltuielile făcute în vederea prevenirii sau reducerii poluării, trebuie să

4 Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 68 din 26 iunie 2007 privind răspunderea de mediu cu referire la

prevenirea şi repararea prejudiciului asupra mediului, publicată în M.Of., Partea I nr. 446 din 29 iunie

2007, aprobată prin Legea nr. 19 din 29 februarie 2008, publicată în M.Of., Partea I nr. 170 din 5 martie

2008, a fost modificată şi completată de Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului nr. 15 din 25 februarie 2009,

publicată în M.Of., Partea I nr. 149 din 10 martie 2009; acest act normativ transpune în dreptul naţional

Directiva nr. 2004/35/CE privind răspunderea de mediu referitoare la prevenirea şi repararea prejudiciului

adus mediului, în vederea stabilirii unui cadru legislativ unitar în domeniu.

27

cadă în sarcina autorului. Aceeaşi prevedere figurează şi în principiile directoare ale

relaţiilor economice internaţionale aflate sub influenţa politicilor în domeniul protecţiei

mediului şi exploatării resurselor naturale, adoptate de ţările membre ale Organizaţiei

pentru Cooperare şi Dezvoltare Economică, la 26 mai 1972.

1.2. Principii decizionale

1.2.1. Principiul precauţiei în luarea deciziei

Consacrat în art. 3 lit. b) din Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului nr. 195/2005

privind protecţia mediului, cu modificările şi completările ulterioare, principiul precauţiei

în luarea deciziei răspunde necesităţii de prevenire a efectelor negative pentru mediu

determinate de diferitele activităţi umane.

Acest principiu se ia în considerare la stabilirea măsurilor reparatorii în cazul

producerii unui prejudiciu asupra mediului, potrivit art. 14 alin. (2) din Ordonanţa de

Urgenţă a Guvernului nr. 68/2007 privind răspunderea de mediu cu referire la prevenirea

şi repararea prejudiciului asupra mediului.

Atunci când datele ştiinţifice nu sunt concludente în ceea ce priveşte efectele unei

activităţi, decizia de mediu trebuie să fie în sensul neînceperii activităţii respective.

Pe plan internaţional acest principiu a fost consacrat iniţial în anul 1987 de

Organizaţia pentru Cooperare şi Dezvoltare Economică, apoi de cea de a doua Conferinţă

Internaţională asupra protecţiei Mării Nordului de la Londra din acelaşi an, de Declaraţia

Conferinţei pentru Mediu de la Rio de Janeiro din 1992, de Tratatul de la Maastricht

ş.a.m.d.

1.2.2. Principiul reţinerii poluanţilor la sursă

Prevăzut expres de Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului nr. 195/2005 privind

protecţia mediului, cu modificările şi completările ulterioare, în art. 3 lit. d), principiul

28

implică necesitatea ca evitarea poluării să înceapă de la sursă, acţionând direct în procesul

de apariţie a reziduurilor, ceea ce presupune aplicarea unor procedee de fabricaţie care să

nu genereze evacuări de poluanţi sau să le reducă la minim.

Respectarea principiului reţinerii poluanţilor la sursă se poate realiza pe deplin

prin asocierea măsurilor de ordin juridic şi administrativ cu cele de ordin educaţional.

În evitarea poluării, un rol deosebit de important revine sistemelor de

supraveghere şi evidenţiere a schimbărilor survenite în calitatea factorilor principali de

mediu. În acest scop, a fost organizat în România, în anul 1991, Sistemul Naţional de

Monitoring Integrat care are la bază sistemul naţional de supraveghere a calităţii apelor,

reţeaua de ploi acide, reţeaua de radioactivitate, precum şi alte informaţii periodice

privind calitatea solurilor, a vegetaţiei, a faunei, a sănătăţii umane.

Carta Drepturilor şi Îndatoririlor Economice ale Statelor, al cărui scop

fundamental îl constituie promovarea instaurării unei noi ordini economice internaţionale,

a prevăzut că ocrotirea, conservarea şi ameliorarea mediului înconjurător pentru

generaţiile prezente şi viitoare, constituie o responsabilitate ce revine tuturor statelor.

1.2.3. Principiul informării şi participării publicului la luarea deciziilor, precum şi al

accesului la justiţie în probleme de mediu

Potrivit Declaraţiei de la Stockholm din 1972 omul are dreptul la un mediu „a

cărui calitate să-i permită să trăiască în demnitate şi bunăstare”.

Acest drept include în conţinutul său, printre altele, dreptul la informare asupra

politicilor sau proiectelor care pot avea consecinţe negative asupra mediului, dreptul de a

participa la procesele prin care se adoptă decizii privitoare la mediu şi, dacă este cazul,

de a dispune de mijloacele juridice adecvate pentru repararea prejudiciilor suferite ca

urmare a nerespectării garanţiilor legale.

Principiul informării şi participării publicului la luarea deciziilor, precum şi al

accesului la justiţie în probleme de mediu este consacrat expres în art. 3 lit. h) din

Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului nr. 195/2005 privind protecţia mediului, cu

modificările şi completările ulterioare.

29

Totodată, acest principiu este prevăzut şi în documentele Conferinţei Naţiunilor Unite

pentru Mediu şi Dezvoltare de la Rio, din 1992 (Declaraţia de la Rio şi Agenda 21),

precum şi în majoritatea convenţiilor şi tratatelor internaţionale cu incidenţă în domeniul

protecţiei mediului.

În cadrul Conferinţei de la Aarhus din 1998 „Un mediu pentru Europa” a fost

adoptată Convenţia pentru accesul la informaţie, participarea publicului la luarea deciziei

şi accesul la justiţie în probleme de mediu, ratificată de România prin Legea nr. 86/20005.

Convenţia garantează dreptul de a avea acces la informaţie fără ca solicitantul să

declare un anumit interes.

Convenţia prevede situaţiile când poate fi refuzată o informaţie de mediu şi

anume:

- autoritatea publică nu deţine informaţia solicitată;

- cererea este vizibil nerezonabilă sau este formulată într-o manieră prea generală;

- cererea se referă la documente în curs de elaborare sau priveşte sistemul de

comunicaţii interne al autorităţii publice, în cazul în care o astfel de excepţie este

prevăzută de legislaţia naţională sau de practica obişnuită, luându-se în considerare

interesul public în cazul unei asemenea dezvăluiri.

Cererea mai poate fi refuzată dacă dezvăluirea ar afecta: confidenţialitatea

procedurilor autorităţilor publice, relaţiile internaţionale, siguranţa naţională, securitatea

publică, cursul justiţiei, confidenţialitatea informaţiilor comerciale şi industriale, dreptul

de proprietate intelectuală, confidenţialitatea unor date personale, mediul la care se referă

informaţia, în condiţiile legii.

Convenţia prevede că refuzul unei solicitări se va face în scris, dacă solicitarea a

fost făcută în scris sau dacă solicitantul cere acest lucru. Refuzul trebuie să fie motivat şi

să ofere informaţii privind accesul la procedura de recurs. Răspunsul cuprinzând refuzul

solicitării trebuie dat cât mai curând posibil, fără a se depăşi o lună, în afara cazului când

complexitatea informaţiei justifică o prelungire a acestei perioade până la două luni de la

data înaintării cererii.

În cadrul legislaţiei naţionale, fiecare parte la Convenţie se obligă să asigure

posibilitatea pentru orice persoană, care consideră că solicitarea informaţiei a fost

5 Legea nr. 86 din 10 mai 2000 a fost publicată în M.Of., Partea I nr. 224 din 22 mai 2000.

30

ignorată, greşit refuzată sau care consideră că a primit un răspuns inadecvat, de a avea

acces la o procedură de recurs în faţa unei instanţe de judecată sau a altui organism

independent şi imparţial prevăzut de lege.

Statul va lua măsuri ca respectiva persoană să aibă acces şi la o procedură de fond,

nefiind exclusă nici posibilitatea unei proceduri prealabile de recurs în faţa unei autorităţi

administrative.

În România, cadrul legal pentru participarea publicului la adoptarea şi aplicarea

deciziilor de mediu este dat, în afară de Convenţia de la Aarhus, şi de Constituţie,

Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului nr. 195/2005 privind protecţia mediului, Hotărârea

Guvernului nr. 878/20056 privind accesul publicului la informaţia de mediu, Legea nr.

544/20017 privind accesul la informaţiile de interes public, Legea nr. 554/20048 a

contenciosului administrativ, precum şi de alte acte normative cu caracter sectorial în

domeniul protecţiei mediului. Constituţia consacră expres dreptul la un mediu sănătos, în

art. 35, iar în art. 135 alin. (2) lit. f) prevede obligaţia statului de a asigura refacerea şi

ocrotirea mediului înconjurător, precum şi menţinerea echilibrului ecologic. Totodată,

Constituţia garantează accesul liber la justiţie - art. 21, dreptul la ocrotirea sănătăţii - art.

34, libertatea de exprimare - art. 30, dreptul la informaţie - art. 31, dreptul de asociere -

art. 40 ( text care împreună cu Ordonanţa Guvernului nr. 26/20009 cu privire la asociaţii

şi fundaţii constituie temeiul juridic al înfiinţării organizaţiilor neguvernamentale

ecologice ), dreptul de petiţionare - art. 51.

6 H.G. nr. 878 din 28 iulie 2005 a fost publicată în M. Of., Partea I nr. 760 din 22 august 2005.7 Legea nr. 544 din 12 octombrie 2001 a fost publicată în M. Of., Partea I nr. 663 din 23 octombrie 2001,

ultima completare fiindu-i adusă prin Legea nr. 188 din 19 iunie 2007, publicată în M.Of., Partea I nr. 425

din 26 iunie 2007.8 Legea nr. 554 din 2 decembrie 2004 a fost publicată în M. Of., Partea I nr. 1154 din 7 decembrie 2004,

ultima modificare fiindu-i adusă prin Legea nr. 100 din 9 mai 2008, publicată în M.Of., Partea I nr. 375 din

16 mai 2008.9 Ordonanţa Guvernului nr. 26 din 30 ianuarie 2000, publicată în M. Of., Partea I nr. 39 din 31 ianuarie

2000, a fost aprobată cu completări şi modificări prin Legea nr. 246 din 18 iulie 2005, publicată în M.Of.,

Partea I nr. 656 din 25 iulie 2005; ultima modificare a actului normativ menţionat a intervenit prin Legea

nr. 34 din 8 martie 2010, publicată în M.Of., Partea I nr. 151 din 9 martie 2010.

31

Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului nr. 195/2005 privind protecţia mediului,

aprobată cu modificări şi completări de Legea nr. 265/2006, prevede în art. 5 că statul

recunoaşte oricărei persoane dreptul la un mediu sănătos şi echilibrat ecologic garantând în

acest scop: accesul la informaţia privind mediul, cu respectarea condiţiilor de

confidenţialitate prevăzute de legislaţia în vigoare, dreptul de asociere în organizaţii

privind protecţia mediului, dreptul de a fi consultat în procesul de luare a deciziilor

privind dezvoltarea politicii şi legislaţiei de mediu, emiterea actelor de reglementare în

domeniu, elaborarea planurilor şi programelor, dreptul de a se adresa direct sau prin

intermediul organizaţiilor pentru protecţia mediului autorităţilor administrative şi/sau

judecătoreşti, după caz, în probleme de mediu, indiferent dacă s-a produs sau nu un

prejudiciu, dreptul la despăgubire pentru prejudiciul suferit.

Dispoziţiile legale menţionate sunt completate de numeroase alte prevederi

privind participarea publicului la luarea şi aplicarea deciziilor de mediu.

Principii interne1. Principiul potrivit caruia protectia mediului constituie un obiectiv de interes public majorOUG nr. 195/2005 privind protectia mediului cu modificarile si completarile ulterioare statueaza expres ca ocrotirea mediului reprezinta un obiectiv de interes public major. Actul normativ mentionat consacra caracterul de interes public major nu numai pentru valorile generale ale mediului, ci si pentru ceea ce constituie obiect al regementarilor cuprinse in legi speciale.Constitutia Romaniei din 1991 revizuita, desi nu consacra expres acest principiu, totusi, prevede in art. 135 alin. (2) lit. d), obligatia statului de a exploata resursele naturale ale tarii, in concordanta cu interesul national. Acest principiu are o serie de consecinte juridice, precum:- In materia asociatiilor si fundatiilor, una dintre conditiile prevazute de lege pentru ca o asociatie sau fundatie sa fie recunoscuta ca fiind de utilitate publica, este ca activitatea acesteia sa se desfasoare in interes general sau al unei comunitati. Asociatiile de protectie a mediului indeplinesc aceasta conditie.- In domeniul exproprierii pentru cauza de utilitate publica, Legea nr. 33/1994 stabileste ca fiind de utilitate publica, intre altele: instalatiile pentru protectia mediului, sistemele de avertizare si prevenire a fenomenelor naturale periculoase, lucrarile de combatere a eroziunii in adancime.- In privinta limitarii dreptului de proprietate rezultata din folosirea subsolului unei proprietati private imobiliare, art. 44 alin. (5) din Constitutia Romaniei prevede ca, pentru lucrari de interes general, autoritatea publica poate folosi subsolul oricarei proprietati imobiliare, cu respectarea anumitor conditii. Activitatile de inlaturare a consecintelor grave ale poluarii sunt activitati de interes general.

2. Principiul integrarii cerintelor de mediu in celelalte politici sectorialePrincipiul supus atentiei este consacrat expres in art. 3 lit. a) din OUG nr. 195/2005 privind protectia mediului, cu modificarile si completarile anterioare si fundamenteaza caracterul orizontal al dreptului mediului.

Necesitatea acestui principiu rezulta din aceea ca nu se poate realiza o protectie eficienta a mediului numai prin masuri speciale in acest domeniu, fiind necesara integrarea cerintelor de mediu in toate celelalte actiuni specifice politicilor sectoriale. Integrarea politicilor de mediu in politicile sectoriale, cum sunt: agricultura, transportul, sanatatea, au drept scop imbunatatirea calitatii mediului si realizarea dezvoltarii durabile. Conceptul de „dezvoltare durabila” presupune armonizarea protectiei mediului cu dezvoltarea economica si sociala, astfel incat sa se asigure satisfacerea cerintelor generatiilor prezente, fara a compromite posibilitatea generatiilor viitoare de a-si satisface propriile cerinte.Ministerul Mediului si Schimbarilor Climatice coordoneaza activitatea de integrare a cerintelor privind protectia mediului in celelalte polictici sectoriale, in concordanta cu cerintele si standardele europene si internationale. In acest scop, in cadrul Ministerului Mediului si Schimbarilor Climatice functioneaza Comitetul Interministerial pentru Coordonarea Integrarii Protectiei Mediului in Politicile si Strategiile Sectoriale la Nivel National, acest comitet fiind un organism consultativ fara personalitate juridica.

3. Principiul actiunii preventiveOUG nr. 195/2005 privind protectia mediului prevede acest principiu in art. 3 lit. c). Acest principiu serveste protectiei mediului prin anticiparea consecintelor unui plan sau proiect asupra mediului.Principiul actiunii preventive este fundamentat pe ideea ca activitatea de prevenire a riscurilor ecologice este cu mult mai putin costisitoare decat repararea daunelor ecologice, care, de cele mai multe ori, au un caracter ireversibil. Aplicarea acestui principiu reclama, pe de o parte, reglementarea unor obligatii cu caracter preventiv, iar, pe de alta parte, promovarea unor activitati care sa conduca la evitarea producerii unor modificari negative in calitatea mediului. In cadrul acestor activitati, un rol important revine evaluarii impactului asupra mediului.Evaluarea impactului asupra mediului se poate realiza atat la nivel national, cat si in context regional sau international, daca activitatea propusa are potentiale consecinte transfrontaliere.

4. Principiul precautiei in luarea deciziilorPrincipiu nou, desprins din principiul prevenirii, este prevazut expres in art. lit. b) din OUG nr. 195/2005.Principiul precautiei in luarea deciziilor justifica luarea unor masuri, chiar si atunci cand, din datele stiintifice existente, nu rezulta cu exactitate daca o activitate este periculoasa pentru mediu. Cu alte cuvinte, cand datele stiintifice sunt neconcludente in ceea ce priveste efectele unei activitati, decizia de mediu, trebuie sa fie in sensul neinceperii unei activitati. Daca principiul prevenirii presupune o evaluare a riscurilor in raport de cunostintele existente la un moment dat, demonstrandu-se ca riscurile exista si ca se pot produce daune ecologice, daca nu se intreprind masuri corespunzatoare, principiul precautiei presupune necesitatea de a se actiona chiar in lipsa unei certitudini stiintifice, vizand existenta vreunui risc. Fundamentul acestui principiu este ca absenta certitudinii stiintifice nu constituie o piedica pentru a intreprinde masurile necesare, in scopul evitarii atentatelor grave asupra mediului.In consecinta, spre deosebire de principiul prevenirii, in cazul principiului precautiei, riscul in sine nu este demonstrat. Principiul precautiei este un principiu al incertitudinii, in sensul ca se iau decizii pe baza unor date stiintifice incomplete. Solutiile adoptate trebuie sa fie revizuibile in functie de evolutia cunostintelor stiintifice (daca ulterior s-ar demostra ca nu exista risc, atunci, activitatea ar fi autorizata).

5. Principiul poluatorul platestePrincipiul este prevazut expres in art. 3 lit. e) din OUG nr. 195/2005 privind protectia mediului.A fost afirmat pentru prima data in Declaratia Consiliului Europei din 1968 privind lupta impotriva poluarii aerului, fiind, totodata, prevazut in Declaratia de Principii de la Rio de Janeiro adoptata in cadrul Conferintei Organizatiei Natiunilor Unite privind mediul si dezoltarea durabila din 1992 si in numeroase conventii internationale.

In mod generic, obiectul platii il constituie suportarea cheltuielilor legate de poluare de catre autorul acesteia, iar, in mod particular, executarea si suportarea de catre intreprinzatorul poluator a obligatiilor ce converg spre evitarea, limitarea si eliminarea poluarii. Principiul are la baza elemente din teoria economica, potrivit careia costurile sociale externe care insotesc productia trebuie sa fie internalizate, adica sa fie luate in calcul de agentii economici, in costurile lor de productie. Fundamentul principiului rezulta si din dreptul la un mediu sanatos, cetateanul neputand sa fie obligat sa plateasca accesul la mediu nici direct si nici indirect, prin subventionarea din fonduri publice a cheltuielilor legate de poluare. In sens larg, continutul principiului este ca orice cheltuieli legate de poluare (repararea prejudiciului ecologic, cheltuielile legate de diminuarea efectelor poluarii si cheltuielile de prevenire a poluarii) sunt suportate de cel care cauzeaza poluarea, si nu de societate. In plan juridic, acest continut larg influenteaza materia raspunderii pentru mediu si determina notiunea de prejudiciu, specific dreptului ecologic. Astfel, notiunea de „prejudiciu ecologic” are un inteles mult mai larg decat notiunea de „prejudiciu” din dreptul comun, autorul poluarii trebuindsa suporte si cheltuielile legate de prevenirea poluarii, precum si cele privind limitarea sau eliminarea efectelor poluarii. In sens restrans, principiul poluatorul plateste presupune eliminarea subventiilor destinate protectiei mediului, astfel incat costurile legate de poluare sa fie suportate strict de cel care cauzeaza poluarea, iar nu de societate. Aceasta nu inseamna ca statul nu trebuie sa-si indeplineasca obligatia de a asigura cetatenilor un mediu sanatos, deoarece autoritatile au indatorirea de a inlatura efectele poluarii, ci inseamna ca trebuie gasite mijloacele legale care sa permita identificarea poluatorului si obligarea acestuia sa plateasca. Daca autoritatile nu descopera imediat poluatorul, acesta trebuie ca, ulterior, sa acopere costurile de reparare a poluarii. Principiul poluatorul plateste nu poate fi aplicat singur, ci impreuna cu alte principii, pentru a nu se ajunge la consecinta nedorita: „Platesc, deci, pot sa poluez!”.

6. Principiul informarii si participarii publicului la luarea deciziilor, precum si al accesului la justitie in probleme de mediuAcest principiu este prevazut expres in art. 3 lit. h) din OUG nr. 195/2005 privind protectia mediului, cu modificarile si completarile ulterioare. In acelasi timp, principiul in discutie este prevazut si in documentele Conferintei ONU pentru mediu si dezvoltare, mai exact, in Declaratia de principii si Agenda 21, precum si in numeroase conventii si tratate internationale cu incidenta in domeniul protectiei mediului. In cadrul conferintei de la Aarhus, din 1998, intitulata „Un Mediu pentru Europa”, a fost adoptata Conventia privind accesul la informatie, participarea publicului la luarea deciziei si accesul la justitie in probleme de mediu, ratificata de Romania prin Legea nr. 86/2000.Conventia garanteaza dreptul de a avea acces la informatie fara ca solicitantul sa declare un anumit interes. Totodata, Conventia prevede situatiile cand poate fi refuzata o informatie de mediu, si anume: - autoritatea publica nu detine informatia solicitata; - cererea este vizibil nerzonabila sau este formulata intr-o maniera prea generala;- cererea se refera la documente in curs de elaborare sau priveste sistemul de comunicatii interne al autoritatii publice, in cazul in care o astfel de exceptie este prevazuta in legislatia nationala sau de practica obisnuita, luandu-se in considerare interesul public, in cazul unei asemenea dezvaluiri;- daca dezvaluirea ar afecta confidentialiatea procedurilor autoritatilor publice, relatiile internationale, siguranta nationala, securitatea publica, cursul justitiei, confidentialiatea informatiilor comerciale si industriale, dreptul de proprietate intelectuala, confidentialitatea unor date personale, mediul la care se refera informatia in conditiile legii.Conventia prevede ca refuzul unei solicitari se va face in scris, daca solicitarea a fost facuta in scris sau daca solictantul cere acest lucru. Refuzul trebuie sa fie motivat si sa ofere informatii cu privire la procedura de recurs. Refuzul trebuie dat cat mai curand posibil, fara a se depasi o luna, in afara cazului cand complexitatea informatiei justifica o prelungire a acestei perioade, pana la doua luni de la data inaintarii cererii. In cazul legislatiei nationale, fiecare parte la Conventie se obliga sa asigure pentru orice persoana care considera ca solicitarea informatiei i-a fost ignorata, gresit refuzata sau care considera ca a primit un raspuns inadecvat, de a avea

acces la o procedura de recurs in fata unei instante de judecata sau a unui alt organism independent si impartial, prevazut de lege. Statul va lua masuri ca respectiva persoana sa aiba acces si la o procedura de fond, nefiind exclusa nici posibilitatea unei proceduri prealabile in fata unei autoritati administrative. In ceea ce priveste pilonul referitor la participarea publicului la luarea deciziei, facem precizarea ca publicul trebuie sa fie informat, prin anunt public sau in mod individual, cand este cazul, despre demararea oricarei proceduri de luare a deciziei de mediu si in timp util, intre altele, despre:- activitatea propusa;- natura deciziei posibile;- autoritatea responsabila de luarea deciziei;- autoritatea careia i se pot adresa intrebari si comentarii referitoare la procedura desfasurata, perioada in care sunt primite aceste comentarii sau intrebari si despre faptul ca activitatea propusa face obiectul unei proceduri nationale sau transfrontiere de evaluare a impactului asupra mediului.Procedurile pentru participarea publicului trebuie sa permita acestuia sa inainteze, in scris sau, cand este cazul, la o audiere publica, orice comentarii, informatii, analize sau opinii, considerate relevante pentru activitatea propusa.