PRINCIPIILE CONSTRUCTIVISMULUI

ŞCOALA „NICOLAE IORGA” INSTIT. DANA VELECLUJ-NAPOCA

„Principiile constructivismului”

Conceptul de constructivism a fost preluat din filosofie, apoi termenul a fost aplicat sociologiei, antropologiei, psihologiei cognitive şi educaţiei. Primul filosof constructivist, Giambatista Vico spunea prin 1710 că „o persoană ştie ceva doar dacă poate explica acel ceva” (Yager, 1991). Immanuel Kant elaborează apoi ideea că oamenii nu pot fi consideraţi doar receptori pasivi de informaţie. Elevii preiau activ cunoştinţe, le interconectează cu cele anterioare şi le reţin prin construirea propriilor semnificaţii (Cheek, 1992).

Psihologul elveţian Jean Piaget a creat un curent teoretic al constructivismului. În concepţia sa, copilul este un mic cercetător care execută experimente în mediul lui, manipulând obiecte şi trăgând anumite concluzii din acestea. Cheia dezvoltării cognitive a copilului este manipularea obiectelor înconjurătoare.

Centrându-mă pe descrierea educaţională a constructivismului, esenţa lui este experienţa practică. Copiii vin la şcoală cu o experienţă proprie asupra realităţii înconjurătoare, cu o structură cognitivă bazată pe această experienţă. Elevul îşi va reformula aceste structuri preexistente doar dacă noile informaţii sau experienţe sunt aflate în conexiune cu cele deja asimilate de elev. În caz contrar informaţiile noi vor fi uitate uşor. Cu alte cuvinte, elevul trebuie să organizeze activ noile cunoştinţe în structurile sale mentale deja existente, pentru a se produce învăţarea.

Conform constructivismului, elevul ocupă o poziţie centrală, toate acţiunile didactice fiind construite în jurul lui ( spre deosebire de învăţământul tradiţional, unde rolul central îl deţinea profesorul, ca expert).

Cunoştinţele nu sunt obiective; matematica şi ştiinţele sunt văzute ca sisteme cu modele care descriu cum ar trebui să fie lumea, şi nu cum este. Rolul profesorului este acela de a organiza informaţiile în jurul clusterilor conceptuali ai problemei, a întrebărilor şi situaţiilor discrepante pentru a angaja interesul elevilor. Elevii sunt încurajaţi să formuleze întrebări, să facă analogii, experimente pentru a ajunge la propriile concluzii. Acestea sunt elementele unei învăţări eficiente. Astfel curriculumul trebuie organizat în spirală pentru a putea permite elevului să construiască pe ceea ce a învăţat deja.

Rolul profesorului nu mai este cel de emiţător de cunoştinţe, ci preia treptat alte roluri: de a organiza învăţarea, de a ghida elevul spre descoperirea noilor informaţii, de observator, etc.de fapt elevul şi profesorul trebuie să se afle într-un dialog activ ( învăţare socratică).Voi prezenta mai jos câteva caracteristici ale profesorului constructivist ( Brooks & Brooks, 1993):

1. Este una din resursele din care elevul poate învăţa, nu cea mai importantă sursă de informaţii;

1

PRINCIPIILE CONSTRUCTIVISMULUI

2. Angajează elevii în experienţe care le provoacă cunoştinţele anterioare;

3. Încurajează spiritul critic al elevilor prin punerea lor în situaţia de a formula întrebări. Încurajează de asemenea discuţiile între elevi pe o anumită temă care presupune interpretări, dezbateri;

4. Încurajează şi acceptă iniţiativa şi autonomia elevilor.

5. Utilizează terminologie cognitivă, precum „clasifică”, „analizează”, „creaţi”, atunci când sarcina de lucru o permite;

6. Nu separă procesul cunoaşterii de cel al descoperirii;

7. Insistă pe exprimarea clară a elevilor. Atunci când elevul poate comunica ceea ce a înţeles atunci se poate spune că a învăţat.

BIBLIOGRAFIE:

1. Caprio, M.W. (1994). Easing into constructivism, connecting meaningful learning with student experience. Journal of College Science Teaching, 23 (4), 210-212.

2. Carey, S., Evans, R. (1981). An experiment is when you try it and see if it works: a study of gradee c7 studentsunderstanding of the construction of scientific knowledge. International Journal of Science Education, 11, 514-529.

3. Cheek, D.W. (1992). Thinking Constructively About Science, Technology and Society education. Albany,

4. Ţinică,S. (2004). Repere în abordarea copilului „dificil”. Instrument de lucru pentru cadrele didactice şi consilieri., Editura Eikon, 26.

5. Yager, R. (1991). The constructivist learning model, towards real reform in science education. The science Teacher, 58(6), 52-57

2