Niccolo Machiavelli, “Principele”

Principele

Niccolo Machiavelli

Date biografice

Machiavelli, Niccolo(1469-1527)

Scriitor, istoric si om politic florentin. Nascut la Florenta ca fiu al unui notar,

Machiavelli nu putea accede la vreo functie publica in regimul republican de dupa 1494,

astfel incat experienta pe care avea sa-si bazeze noua sa metoda politica o va datora unei

slujbe retribuite la Cancelarie. Viata sa cuprinde trei perioade principale: (1) 1469-1498:

anii copilariei si ai tineretii la Florenta, in timpul domniei lui Lorenzo de’ Medici, iar

dupa expulzarea, in 1494, a fiului acestuia, Pierro de Medici, cei patru ani tulburi de

guvernare republicana, dominata de calugarul dominican Girolamo Savonarola; (2) 1498-

1512: implicarea activa in politica, in calitate de secretar al celei de-a doua Cancelarii si

om de incredere al noului sef de stat permanent de dupa 1502, Pierro Soderini; in aceasta

perioada a fost si secretar al Consiliul de razvoi al celor Zece, secretar al nou-infiintatului

Consiliu al celor Noua al Militiei, la crearea careia contribuise substantial in 1506, si

trimis guvernamental in aproximativ treizeci si cinci de misiuni, dintre care patru in

Franta si Siena, doua la Cesare Borgia si una la imparatul Germaniei;(3) 1512-1527:

pierderea slujbei si o scurta intemnitare dupa reintoarcerea Medicilor, si inceputul carierei

literare, “caci soarta m-a facut astfel, incat nestiind sa discut nici despre mestesugul

matasii, nici despre cel al lanii, nici despre castiguri si pierderi, trebuie sa discut despre

politica. Incercarile de a castiga favoarea Medicilor prin lucrarea “Principele” s-au soldat,

in 1520, cu insarcinarea primita de la cardinalul Giulio de Medici de a scrie o istorie a

Florentei-Discursul-la moartea lui Lorenzo, duce de Urbino. Machiavelli moare la 21

iunie 1527, unsprezece zile dupa esecul de a obtine, dupa restaurarea guvernarii

republicane, postul de odinioara de la Cancelarie.

1

Niccolo Machiavelli, “Principele”

Continutul operei

A fost comparat cu un Columb lumii etico-politice, datorita orizonturilor si

directiilor de cercetare pe care le-a inaugurat. Se poate spune asadar ca el a fost primul

ganditor care si-a indreptat atentia asupra societatii si a elaborate-o cu rigoare si

distantare stiinfica. Machiavelli, dupa cum precizeaza si el singur, nu si-a propus

niciodata sa scrie tratate si povete care sa ramana fara de utilitate. A scris numai pentru a

arata si a indica o cale de urmat pentru toti care nu stiu si ar dori sa stie. “Principele”

poate fi considerat, intr-un anumit fel, un veritabil manifest politic. Machiavelli, in

studiul organizarii politice a societatii “a eliminat tot ceea ce apartinea de transcendent,

astfel orientandu-si cercetarea asupra desfasurarii proceselor social-politice, din

perspective evolutiei lor si a determinismului lor istoric1.

Machiavelli vede istoria umana ca fiind un proces neintrerupt de deteriorare si

reinnoire, un ciclu vesnic de modele recurente.Fluxul continuu al relatiilor umane

exclude posibilitatea unui stat perfect, etern ca o teorema a geometriei.

Deoarece natura nu a imortalizat nici unul dintre lucrurile sblunare,acestea, de

indata ce ating apogeul si perfectiunea,nefiind capabile de o crestere mai mare, decad in

mod necesar.L fel pe de alta parte, cand sunt reduse la cea mai joasa treapta de dezordine,

nemavand unde sa mai coboare, ele se reintorc la perfectiunea lor anterioara (…) Virtutea

naste Pace; Pacea naste Lenevie;Lenevia,Rebeliune; iar Rebeliunea, Ruina: si apoi invers,

acea Ruina naste Legi; acele Legi, Virtute; iar Virtutea naste Onoare si Succes” ( Istorii

Florentine,V,p.227).

Dupa aceasta prezentare vom proceda la analiza lucrarii sale de capatai, pentru a

prezenta republica si monarhia asa cum au fost ele zugravite de ganditorul florentin. O

forma de guvernamant care sa se dovedeasca bune pentru locurile, timpurile si popoarele

nu exista, insa “toate stapanirile care au avut si au putere asupra oamenilor au fost si sunt

fie republici, fie principate”2.

1 Petre Dumitrescu, Istoria Gandirii Politice, p. 139.2 Niccolo Machiavelli, Principele, Editura Mondero, Bucuresti, 1997, p. 13.

2

Niccolo Machiavelli, “Principele”

Primele unsprezece capitole comenteaza tipurile de principate cae exista,

ereditare, cucerite. Principatelor ecleziastice care au caracteristici propiile este dedicat un

capitol special. Trei capitole ulterioare trateaza despre actiunile de cucerire si de

consolidare ale principatelor (statului). Acesta se opune cu fermitate folosirii trupelor de

mercenari, care , dupa parerea lui, nu au nimic in comun cu interesele nationale ale unui

stat. Opera poate fi privita ca “o teorie a politicii denaturalizate”3 deoarece nu prezinta

arta de a guverna in cele mai bune conditii o comunitate politica conform scopurilor

firesti ale omului, ci o arta de a invata sa te mentii la putere intr-o situatie care nu este

stabilizata. Machiavelli se adreseaza numai monarhilor care ajung la putere intr-o cetate

si care trebuie sa se straduiasca sa-si legitimize puterea.

Noul principe poate sa distruga cetatea, poate sa locuiasca in ea sau sa-i lase pe

locuitori sa traiasca dupa legea lor, situatie in care aristocratia ar deveni puternica si s-ar

transforma intr-o tiranie ereditara a catorva familii, adica in oligarhie. Pe de alta parte, in

cazul republicilor, daca plebea ar deveni peste masura de puternica ar pune in pericol

respectul legilor, iar prin violenta statul ar fi dus la disparitie.

De-a lungul timpului am putut observa ca monarhiile propriu-zise sunt mai bune

decat oligarhiile, intrucat in cazul primei forme de guvernamant statul va trebui sa indure

patimile unui singur om, pe cand in cazul oligarhiei ar trebui sa suporte capriciile unei

clase intregi. Machiavelli ne propune, in definitiv, organizarea republicana a societatii

romane. Este mult mai natural ca interesul tuturor sa fie ingrijit de toti decat de o singura

persoana. Chiar el spunea ca “in tarile in care stricaciunea e asa de inaintata incat legile

nu o mai pot opri, e nevoie de o putere superioara, de un rege, care sa intinda impotriva-i

o mana de fier si sa ii opuna o putere absoluta”. Formele cele mai bune de guvernamant

sunt cele simple si extreme, in timp ce formele de guvernamant intermediare sunt

primejdioase.

Cetatea poate fi analizata ca un sistem de trei forte -nobilii,monarhul si poporul,

care este aliatul lui firesc- si care fac oportuna aparitia unor strategii de alianta. Si la

Toma d’Aquino monarhia este cea mai buna forma de guvernamant, deoarece este

conforma cu natura, iar in natura puterea este intotdeauna doar una. Toma este favorabil

monarhiei, dar cu o guvernare mixta, impreuna cu nobilii care il sfatuiesc pe rege. In

3 Larrouse, Dictionar de Gandire Politica, Editura Univers Enciclopedic, Bucuresti, 2003, p. 241.

3

Niccolo Machiavelli, “Principele”

schimb, Machiavelli socoteste ca fiind primejdioasa o astfel de guvernare mixta, unde

monarhul guverneaza impreuna cu nobilii, deoarece, aliindu-se cu nobilii, principele se

aliaza cu un grup mai numeros decat el si ai carui membri se socotesc egalii lui. Alianta

principelui cu poporul -care se infaptuieste lesne, deoarece asta nu cere decat sa fie

asuprit- este mai fiabila si-l pune la adapost de ostilitatea unui grup foarte numeros: cu un

popor ostil, principele nu poate fi niciodata linistit, deoarece aceasta este o multime. Dar

faptul ca este un aliat al principelui nu-i confera poporului statut de element activ in stat,

ci doar de element pasiv care are nevoie de un conducator sau de un stapan. Machiavelli

intuieste de timpuriu puterea poporului sau a maselor(moltitudine), putere datorata nu in

ultimul rand faptului ca ele sunt judecatorul ultim al oricarei actiuni politice4 : “lumea nu

este facuta decat din oameni de acestia, obisnuiti”5.

Machiavelli se ocupa de monarhiile ereditare unde, spune el, trebuie respectate

traditiile si moravurile poporului, ferindu-se sa faca inovatii(sau sa le faca doar cand

imprejurarile o cer), deci politica lui trebuie sa fie conservatoare. Un principe natural,

spune Machiavelli, va fi iubit mai mult decat un principe nou, iar daca va fi priceput, va

putea sa-si pastreze mereu autoritatea.

Urmatorul aspect al lucrarii florentinului vizeaza diferitele modalitati prin care

omul poate ajunge de la statutul de particular la cel de carmuitor, de principe.

In primul rand, Machiavelli vorbeste despre cei ce au ajuns la conducere prin

insusiri personale deosebite(virtu) si despre cei ce au ajuns pricipi in imprejurari

norocoase (fortuna). Convingerea florentinului ca soarta stapaneste jumatate din vietile

noastre are importante implicatii morale si politice. Spriritul principelui trebuie “sa fie

oricand gata sa se orienteze dupa cum ii dicteaza vanturile sortii si schimbarile ei”, ceea

ce il obliga uneori “sa actioneze impotriva cuvantului dat, impotriva milei, a omeniei, a

religiei”(capitolul 18). Daca Machiavelli a fost un crestin, el a fost cu totul deosebit,

pentru el, un ,, pacat’’ e o greseala politica, comisa de conducatorii care incearca sa se

supuna moralei crestine atunci cand circumstantele obiective fac necesara cruzimea ori

inselaciunea (Principele, XII). Virtutile crestine pe care el le critica- abnegatia, umilinta

4 David Miller, Enciclopedia Blackwell a Gandirii Politice, Ed. Humanitas, Bucuresti, 2006, p. 463.5 Niccolo Machiavelli, Principele, Capitolul 18.

4

Niccolo Machiavelli, “Principele”

si credinta in existenta lumii de dincolo sunt acele virtuti legate de binele sufletesc ce

lupta impotriva impulsurilor noastre ,,rele’’.6

In acceptiunea lui Aristotel binele comun este diferit din punct de vedere calitativ

de cel individual.Machiavelli insa considera ca notiunea de bine se refera la

preponderenta,in cadrul comunitatii,a unor anumite interese si forte.Societatea este in

mod natural impartita in conflicte,o unitate perfecta a scopurilor fiind imposibil de

mentinut.Unitatea provine din punerea de acord a unor interese contrare posibila datorita

devotamentului comun (patria).Machiavelli crede ca daca Constitutia e organizat asa

incat sa ofere control complet uneia dintre aceste grupuri, statul va degenera in

coruptie.De aici,pledoaria lui pt o constitutie mixta, care are ca scop crearea unui

echilibru intre fortele antagonice (ibid.I.ii).

Pornind de la ideea lui Aristotel in asupra virtutii potrivit careia omul este din

natura un “zoon politikon”(animal social) care isi atinge potentialul actionand in folosul

binelui comun, umanistii civici vedeau cetatea ca fiind fundamentata pe prietenie: pe a

face si a imparti lucruri, nu doar simplu schimb de marfuri sau pe protectia reciproca.

Insa Machiavelli a respins aceasta viziune, catalogand-o drept utopica. Cei care isi

imagineaza o republica unita, in care nu exista disensiuni sau neintelegeri intre oameni se

“inseala amarnic”, spune Machiavelli(History of Florence, VII, p. 326). Pentru

Machiavelli, virtu desemneaza “libertatea umana in act, aptitudinea de a voi si de a lucra

in acord cu situatiile de fapt date, un complex de afirmare a libertatii si supunere la

necesitate. Nu exista virtu fara cunoasterea exacta a imprejurarilor externe, dar nu

cunoasterea este esenta ei: esenta ei este actiunea”, este “actiunea coerenta cu realitatea

spre un scop determinat”7. Asadar, pentru Machiavelli virtu nu are nimic de-a face cu

virtutea morala sau cu comportamentul dictat de prudenta; este rareori opus viciului,

deoarece reusita principelui tine de dibacia si talentul acestuia, opuse indolentei,

ticalosiei, debilitatii.

Fortuna reprezinta o forta transcendenta a carei influenta asupra actiunilor umane

este determinata8. Fortuna este cea care ofera oamenilor imprejurari favorabile, in timp ce

virtu tine de capacitatea de a fructifica aceste ocazii si a le transforma in actiuni eficiente.

6 David Boucher, Paul Kelly, Mari Ganditori Politici, Ed. All, 2008, p. 137. 7 C.Antoniade, Machiavelli, vol. I, Editura Cultura Nationala, Bucuresti, 1933, p. 23. 8 Petre Dumitrescu, Istoria Gandirii Politice, p. 141.

5

Niccolo Machiavelli, “Principele”

Omul inzestrat cu virtu, cu cutezanta, curaj, flexibilitate, este intreprinzator si indraznet in

fata Fortunei. Machiavelli ii cerceteaza si ii da ca exemplu cazurile lui Moise, Cirus,

Romulus, Tezeu, despre care sustine ca norocul le-a oferit prilejul si ca aceasta le-a dat o

“materie” in care, exercitandu-se “virtutea”, ei au introdus “forma” care li s-a parut buna9.

Machiavelli recunoaste ca Soarta poate sa-i supuna pe conducatori, fiindca putini

din ei pot sa se adapteze la stiutatiile noi aparute. El da ca exemplu pe Piero Soderini

(conducator al Signorei) care, nu a putut sa isi adapteze metodele( Discourses III, ix,

p240, Principele XXV) pentru apararea invaziei dusmanilor. Ideea ca trebuie sa ne

supunem sortii, harazita de Dumnezeu este inacceptabila pentru Machiavelli.Oamenii

sunt liberi sa-si modeleze destinul in limitele trasate de ,,necesitatea naturala’’.

La fel de semnficativa este si absenta cuvantului “suflet”(anima) din “Principele”

si din “Discorsi”. In conceptia lui Platon si a lui Aristotel precum si in teologia crestina

ulterioara, sufletul este ceea ce deosebeste cel mai mult pe om de restul naturii, oferindu-i

un statut special. Desi “anima” nu figureaza in niciuna din acele doua mari opere ale lui

Machiavelli, animo (“spirit” sau “spiritualitate”) apare frecvent, fiind folosit mai mult cu

sensul de “spirit luptator” sau “vointa de a apara ce este al tau(corpul, familia, patria)

impotriva posibililor dusmani”. Asadar spiritul depinde de fizic, pe cand sufletul incearca

mereu sa depaseasca fizicul, de aici rezultand ca suntem lucruri din natura guvernati de

“necesitatea naturala”(Principele, III,p.35)

Al treilea mod de obtinere a principatului este pe o cale criminala -prin crima si

tradare. De-a lungul istoriei si-au facut aparitia pe scena politica si astfel de guvernarii,

iar florentinul cauta si pentru ele cele mai bune reguli de guvernare. Uzurparile si crimele

trebuie sa se intoarca in favoarea poporului. Soarta statului depinde de felul in care este

folosita cruzimea, bine sau rau: “folosesti bine cruzimea daca o savarsesti o singura data

si constrans de nevoia de a-ti asigura puterea” si folosesti rau cruzimile: “daca sunt putine

la inceput, si apoi se inmultesc, in loc sa dispara”. Principele trebuie sa comita cruzimile

toate odata pentru ca amaraciunea lor sa fie mai putin simtita. Binefacerile, in schimb,

trebuie sa urmeze incet pentru ca poporul “sa le simta gustul o vreme mai indelungata”,

“a guverna nu presupune nimic alceva decat ai controla in asa fel pe supusi, incat ei sa nu

poata sau sa nu aiba motiv sa-ti dauneze”(Disc. I,16) si o evaluare la fel de realista a firii

9 Larrouse, Dictionar de Gandire Politica, Editura Univers Enciclopedic, Bucuresti, 2003, p. 241.

6

Niccolo Machiavelli, “Principele”

umane in termeni de pasiuni si animalitate, pentru stapanirea carora carmuitorul trebuie

sa fie asemenea unui centaur, jumatate om si jumatate fiara, sa combine viclenia vulpii cu

puterea leului, sa fie crud sau zgarcit, dupa cum o cere “nevoia”. In gandirea lui nu gasim

idei ale teologiei aristotelice sau crestine, nici o referinta la vreo ordine ideala, sau despre

locul ocupat de om in marele lant al Fiintei. Singurele legi pe care le mentioneaza sunt

cele ale necesitatii fizice. Nu este interesat de mantuirea sufletului sau de contemplarea

creatiei Lui Dumnezeu.

Masurile –atat cele in bine cat si cele in rau- trebuiesc luate total, nu pe jumatate,

deoarece oamenii trebuie sa fie mangaiati fie batuti. Daca dorim sa atacam pe cineva,

trebuie sa o facem puternic astfel incat sa nu ne fie frica de razbunarea lui. Bineinteles ca

aceste masuri trebuie corelate scopului, pentru ca luate propriu-zis, aceste mijloace nu pot

fi acceptate. Machiavelli, spre deosebire de contemporanul sau Guicciardini, nu foloseste

sintagma “ragione di stato”(ratiune de stat) si nu sustine ca scopul scuza mijloacele: teza

sa este ca succesul unui carmuitor va fi judecat prin verdictul popular, iar mijloacele

folosite de el vor fi scazute daca sunt incununate de succes, pentru ca in politica “unde nu

exista curte de apel, faptele sunt judecate dupa rezultatele lor”.In interpretarea lui Croce,

Machiavelli este vazut ca un aparator al amoralitatii politice.Adica, politica urmeaza

propriile sale reguli si isi judeca actiunile dupa propriile sale standarde de succes.De

asemenea, filosofului politic italian nu este incantat de gandul ca politicienii trebuie

adesea sa savarseasca un rau de dragul unui bine mai mare.Asadar, el nu a negat adevarul

absolut al moralitatii crestine, cu atat mai putin aplicabilitatea sa la relatiile private intre

oameni.El a evidentiat relatia de antiteza dintre politica si etica.10

Machiavelli vorbeste apoi de cei care au ajuns principi “prin favoarea de care se

bucura din partea concetatenilor sai”.Un astfel de principat mai este numit si principat

civil si este dobandit fara insusiri deosebite sau soarta norocoasa.

Ultimul tip de principat este cel ecleziastic, mentinut pe baza “oranduirilor foarte

vechi, bazate pe religie”. Desi, Machiavelli a fost acuzat de aparatorii moralitatii crestine

ca fiind un anticrist, se spune ca el ar fi fost de fapt un crestin devotat si excentric. El nu

s-a indepartat de religie, chiar i-a sfatuit pe conducatori “sa pastreze ceremoniile din

religia lor neschimbate si sa mentina veneratia pentru acestea” fiindca statele sunt “sigure

10 Croce,Elementi di politica, pp.59-67.

7

Niccolo Machiavelli, “Principele”

si fericite” cand sunt intemeiate pe o religie(Discourses,I,xii,p.36; Principele, XI, p.133).

Biserica de la Roma era vinovata, in opinia lui Machiavelli, pentru esecurile ei practice si

nu pentru ca se indepartase de la calea cea dreapta.

Stiinta cea mai potrivita pentru principe este cea a razboiului, iar temeliile cele

mai bune ale oricarui stat sunt legile si armele bune. Intrucat virtu este o facultate

puternica, dinamica, principele nu trebuie sa aiba alt obiect nici gand decat arta

razboiului, fiind singura arta potrivita celui care comanda. Pregatirea in arta razboiului,

sustine Machiavelli, trebuie facut in doua moduri: prin fapte si idei. In ceea ce priveste

faptele, principele trebuie sa impuna oamenilor sai disciplina, si sa practice vanatoarea,

doar astfel se va deprinde cu oboseli si greutati si se va ajunge sa cunoasca natura

locurilor. Referitor la idei, carmuitorul ar trebui sa citeasca mult din istorie, sa invete de

la oamenii de seama si sa-si formeze si educe insusirile.

Principele care vrea sa-si pastreze puterea va trebui sa invete “sa poata sa nu fie

bun si sa stie sa fie, dupa cum este nevoie” deoarece, spune florentinul, unele scopuri

virtuoase ne duc la pieire, in schimb ce altele rele aduc siguranta si bunastarea. Este

subliniata neincetat efectivitatea imaginarului: un principe, asa cum a fost Hannibal,

trebuie sa stie sa se foloseasca de proasta reputatie pe care i-o fac viciile lui: “mai sigur sa

fii temut decat iubit”. Totusi, chiar daca principele nu este un sef brutal al unei bande

inarmate, el trebuie sa foloseasca o intreaga panoplie de resurse in care viclenia, mai mult

decat loialitatea, pare a fi o cale mai buna pentru a ajunge sa domini. De aceea,

Machiavelli, in mod total diferit fata de Aristotel, propune politicului, un model animal,

sau mai degraba doua tipuri de animale: vulpea(care se fereste de capcane, insa nu se

apara de lupi) si leul(care se apara de lupi si nu se teme de acestia).

Complexitatea textului explica varietatea acestor interpretari. Ultimul capitol, o

chemare la unitatea Italiei, poate fi interpretat ca un scop ce ar indreptati mijloacele

eficace (care include viclenia, minciuna, asasinatul) folosite de principe si care au facut

ca machiavelismul sa aiba o proasta reputatie. Machiavelli invoca divinitatea si, afirmand

ca familia Medici “cu forta lor (virtu) este ocrotita de Dumnezeu si de Biserica”, compara

sarcina de a-i elibera pe italieni cu cea a lui Moise de a-i scoate pe evrei din Egipt 11. Or,

pentru infaptuirea acestei misiuni atat de concrete, se pare ca Machiavelli nu mai tine

11 C. Lefort, Le Travail de l’oeuvre: Machiavel, Gallimard, 1972.

8

Niccolo Machiavelli, “Principele”

seama de predici. Ruptura aceasta poate fi analizata, aceasta este ipoteza lui Claude

Lefort, aratand ce-ar insemna exaltarea pasionata a unui supus care s-ar arunca la

picioarele unui principe in stare sa auda un mesaj infinit. Machiavelli este, prin urmare,

cu totul altceva decat machiavelic.12

Cu toate ca de-a lungul timpului, “Principele” a fost supusa unor critici dure(a fost

condamnata ca o “carte scrisa de mana lui Satana”) de cele mai multe ori nedrepte, ea a

realizat o mutatie importanta in planul ideilor politice, cu consecinte profunde in

constituirea si consolidarea statului modern.

Bibliografie

1. http://ro.wikipedia.org/wiki/Niccol%C3%B2_Machiavelli

2. Petre Dumitrescu, Istoria Gandirii Politice

12 Larrouse, Dictionar de Gandire Politica, Editura Univers Enciclopedic, Bucuresti, 2003, p. 243.

9

Niccolo Machiavelli, “Principele”

3. Larrouse, Dictionar de Gandire Politica, Editura Univers Enciclopedic, Bucuresti,

2003

4. C.Antoniade, Machiavelli, vol. I, Editura Cultura Nationala, Bucuresti

5. David Miller, Enciclopedia Blackwell a Gandirii Politice, Ed. Humanitas,

Bucuresti

6. C. Lefort, Le Travail de l’oeuvre: Machiavel, Gallimard

7. David Boucher, Paul Kelly, Mari Ganditori Politici, Ed. All, 2008

10