Universitatea de Drept și Științe Administrative

Primul-ministru al Olandei

Nume: Martin Laura MihaelaSpecializare: Administrație Publică în contextul Integrării Uniunii EuropeneAnul: I

Dreptul administrativ olandez a fost iniţial sub influenţă engleză şi ulterior sub influenţa sistemului francez şi german. La începutul sec. XIX a fost stabilită distincţia între dreptul privat şi dreptul public.

Protecţia legală a cetăţenilor în faţa abuzurilor administraţiei se realiza prin tribunalele ordinare care exercitau jurisdicţia în materie de proprietate, plata datoriilor, iar în rest jurisdicţia se exercita în urma plângerilor la organele executive superioare, până la Coroană care pronunţa o hotărâre judecătorească după ce analiza opinia Consiliului de Stat.

La sfârşitul sec. XIX dreptul privat era aplicat in general pentru a obţine compensaţii în urma intervenţiei ilegale a executivului, în vreme ce prevederile de drept administrativ erau complementare, constituind excepţia. Treptat, în urma extinderii serviciilor publice administrative, dreptul public devine un sistem propriu şi independent ce guvernează acest sector alături de dreptul contractelor.

Sec. XX marchează apariţia legislaţiei administrative privind protecţia legală a cetăţeanului împotriva executivului, jurisdicţia fiind exercitată de tribunalele administrative speciale (în materie de taxe şi asigurări sociale).

În paralel s-a accelerat reglementarea procedurală şi instituţională a rezolvării reclamaţiilor pe cale administrativă, faţă de organele locale, apoi centrale, chiar în baza unei proceduri cvasi-judecătoreşti. În 1970 a fost creată o secţie judecătorească a Consiliului de Stat, după model francez, având jurisdicţie în materia contestaţiilor vizând deciziile administrative.Constituţia din 1983 consacră monarhia constituţională şi parlamentară recunoscându-se natura publică a administraţiei si necesitatea elaborării de statute privind dreptul administrativ general, deşi lucrările pentru elaborarea unui cod general sunt mult întârziate. Legea referitoare la acţiunile împotriva deciziilor administrative (contenciosul general) indică motivele unui astfel de demers judiciar şi anume : • decizia încalcă o prevedere generală ; • scopul actului diferă de cel al legii ( statutului); • decizia contravine ideii de administraţie competentă ; • decizia nu a avut în vedere toate interesele implicate prin respectivul act; Multe din aceste principii s-au dezvoltat în practica judiciară a instanţelor de drept comun şi a celor administrative. Dreptul cutumiar are o relevanţă secundară ca izvor de drept dar nu pentru dreptul administrativ general.

Puterea executivă aparţine reginei şi cabinetului. Premierul şi miniştrii sunt numiţi şi revocaţi prin decret regal. Structura administraţiei olandeze are în vedere caracterul unitar al statului şi descentralizarea executivului local. Autorităţile publice sunt constituite în trei nivele, administraţia de stat, cea a provinciilor, precum şi cea municipală. Consiliul de miniştri este format din premier, care prezidează şedinţele, şi miniştrii. Faţă de executiv operează principiul responsabilităţii colective, dar fiecare ministru răspunde şi personal în faţa parlamentului. Autorităţile provinciale şi municipale sunt subiect al supravegherii statului, iar un comisar regal supraveghează, la nivelul provinciei, modul de aplicare a directivelor emise de guvern. Autorităţile locale se bucură de o mare autonomie şi treptat li se atribuie noi şi sporite responsabilităţi, experimentate la acest nivel şi care contribuie, astfel, la dezvoltarea dreptului administrativ. Adunările provinciale şi consiliile municipale sunt alese pe patru ani, iar primarii sunt numiţi prin decret regal. Tot prin acest act pot fi anulate deciziile organelor locale contrare legii. La nivel local şi provincial anumite impozite revin acestor autorităţi.

În OLANDA, puterea suveranului astfel cum rezultă din Constituţie, se aseamănă net cu cea specifică monarhiei britanice, aspect pe care practica de stat îl confirmă. Așa cum am menționat anterior, puterea executivă, aceasta aparţine reginei şi minştrilor, cu deosebirea că regina nu este responsabilă pentru actele sale dar miniştrii sunt. Atât primul-ministru cât şi ceilalţi miniştri sunt numiţi şi revocaţi prin decret regal. La întrebarea dacă Regele conduce cu adevărat, răspunsul este însă negativ, deoarece, miniştrii formează Consiliul de Miniştri, prezidat de Primul-ministru, care determină politica generală a Guvernului. Membru al Guvernului, monarhul sancţionează actele acestuia, trebuind să fie informat, dar nu să se implice în elaborarea lor. Cu ocazia deschiderii sesiunii parlamentare şi pronunţării discursului tronului, expunând politica Guvernului, este prezentat programul Primului-ministru şi al Consiliului. Legile şi decretele sunt semnate de regină şi contrasemnate de primul-ministru sau de către miniştrii.

Suveranul dispune de un drept de veto, sau în orice caz, de dreptul de a cere o a doua deliberare asupra legilor, deşi Constituţia nu conţine precizări cu privire la acest drept.

Primul-ministru Olandei este capul brațului executiv al guvernului olandez și președintele Consiliului de Miniștri al Țărilor de Jos. El este capul de facto al

guvernului Țărilor de Jos și coordonează politica guvernului. Actualul prim-ministru este Mark Rutte.

Deși el este cea mai importanta figură politică în Țările de Jos, primul-ministru nu este la fel de puternic ca omologii săi britanici și germani. Acest lucru este, în principal pentru că, din cauza sistemului olandez de reprezentare proporțională, este aproape imposibil pentru un partid sa obține o majoritate de locuri în Camera Reprezentanților (camera inferioară). Prin urmare, guvernul este întotdeauna o coaliție între două sau mai multe părți. Din cauza puterilor sale limitate, prim-ministrul este descris ca primus inter pares (primul între egali).

Ca urmare a revizuirii constituționale din 1983, funcția de prim-ministru a fost înscrisa în Constituția olandeză pentru prima dată. În conformitate cu Constituția, guvernul este constituit de către Rege și miniștrii și prevede că primul-ministru prezidează Consiliul de Miniștri (art 45) și este numit prin decret regal (articolul 43). Decretul regal din propria lor numire și cele ale altor miniștri urmează să fie contrasemnat de primul-ministru (articolul 48).

Prim-ministrul prezidează ședințele săptămânale ale Consiliului de Miniștri și are puterea de a stabili ordinea de zi a acestor reuniuni. Este, de asemenea, Ministrul Afacerilor Generale (Minister van Algemene Zaken), care are un rol important în coordonarea politicilor și este responsabil pentru Serviciului de Informații și Guvernului şi pentru Casa Regală și are în acest sens întâlniri săptămânale cu regele la politica guvernului. După ședințele Cabinetului de vineri, prim-ministrul găzduiește o conferință de presă cu privire la deciziile de cabinet și de actualități. Premierul are, de asemenea, unele funcții în afacerile internaționale, precum participarea la Consiliul European la fiecare șase luni și menținerea contactelor bilaterale. Biroul Primului Ministru este un turn în formă de hexagon, numit "Turnul mic" Het Torentje pe Binnenhof la Haga. Resedinta oficiala (care este folosit doar pentru funcții oficiale) este Catshuis.

Convențional, partidul cu cel mai mare număr de locuri în Camera a doua va iniția negocieri de coaliție după alegerile. Aceste negocieri sunt încheiate printr-un așa-numit "acord de guvern". Camera a doua va avea o dezbatere cu privire la acest acord și, în cazul în care acest acord se întâlnește sprijin suficient, liderul partidului cu cel mai mare număr de locuri în Camera a doua va fi instituit ca formator al cabinetului de obicei. Un ministru din partea coaliției mic devine, de obicei, Viceprim-ministru al Cabinetului. Dacă există o terță parte în coaliția, unul dintre miniștrii săi va deveni al doilea viceprim-ministru.

Treptat primul-ministru a devenit o funcție oficială de lider de guvern, adoptată de liderul politic al celui mai mare partid. Deoarece abia în anul 1848 rolul de primul ministru a devenit relevant, atunci când Constituția Țărilor de Jos a fost modificată pentru a face miniștrii responsabili în fața Parlamentului, mai degrabă decât - ca până acum - fiind responsabil regelui. Până 1901poziția de președinte a Consiliului de Miniștri era rotit oficial între miniștri. Între 1901 și 1945, poziția de rotație se menține, dar politicieni proeminenți au fost capabili de a pretinde o perioadă de rotație de patru ani. În 1937 un minister separat al Afacerilor Generale a fost instituită, care a fost neoficial legat de primul-ministru. Barend Biesheuvel (1971-1973) a fost ultimul prim-ministru care nu a fost liderul politic al celui mai mare partid din cabinetul, dar de fapt al treilea ca mărime. În 1983 funcția de prim-ministru a fost prevăzută în Constituție.

Poziția a primului-ministru a fost executată prin crearea Consiliului European. În noiembrie 2006, regulamentul de procedură al Consiliului de Miniștri a fost schimbat pentru a permite primului-ministru de a pune orice punct de pe ordinea de zi a Consiliului , în timp ce înainte de asta a trebuit să aștepte pentru ca un ministru să ia inițiativa. O schimbare a regulilor de procedură al cabinetului în iulie 2008 a permis primului-ministru de a conduce alți miniștrii cu privire la costurile Casei Regale, care sunt acoperite de mai multe ministere.

Primul-ministru este, de asemenea președinte al Consiliului de Miniștri al Regatului Țărilor de Jos, prin urmare, de asemenea, și se ocupă cu problemele care afectează celelalte țări Aruba, Curaçao, și Sint Maarten în Împărăție. Cabinetele independente ale Aruba, Curaçao, și Sint Maarten au, de asemenea, proprii lor prim-miniștri: Mike Eman (prim-ministru al Aruba), Ben Whiteman (prim-ministru al Curaçao), și William Marlin (prim-ministru al Sint Maarten).

Consiliul de Miniștri al Regatului Țărilor de Jos cuprinde ministru plenipotențiar din celelalte țări ale Regatului. Acestea nu sunt incluse în guvernul Regatului.

Regele numește prim-miniștri adjuncți. Convențional toți partenerii juniori din coaliția obține unul Viceprim-ministru; acestea sunt clasificate în funcție de mărimea partidelor respective.

BIBLIOGRAFIE

1. Dana Apostol Tofan, Instituții administrative europene, 2008, București2. Ioan Alexandru, Drept administrativ comparat, Ed. Luminalex, 2000,

București3. Ioan Alexandru, Drept administrativ comparat, editia a II-a revăzută și

adăugită, Ed. Luminalex, 2003, București