În numele Tatălui și al Fiului și al Sfântului Duh. Amin

„Nu pot să cer nimănui să mă ierte pentru ce i-am greşit; dar pot ierta eu, fără să mi

se ceară!”

Binecuvântați, preacuvioase părinte, pentru a rosti!....Amin

Dreptmăritori creștini,

În Duminica a 11-a după Rusalii, Sfinții Părinți au rânduit să se citească

pericopa evanghelică de la Sfântul Evanghelist Matei, capitolul 18, în care ni se

prezintă Pilda datornicului nemilostiv.

Mântuitorul Iisus Hristos a rostit pilda aceasta în contextul în care i-a învăţat

pe Ucenici ce înseamnă iubirea faţă de aproapele şi de câte ori se cuvine a-l ierta. De

aceea, Evanghelia programată spre lecturare în duminica acestei săptămâni poate fi

definită drept Evanghelia iertării fiindcă îşi focalizează întregul demers pe marea temă

a iubirii divino-umană ce se concretizează în iertare.

Datoria colosală

Prin pilda de faţă, Iisus ironizează şi totodată condamnă firea stricată şi rea a

omului, care în relaţia cu Dumnezeu vrea întotdeauna să i se dea dreptate, iar în cea cu

aproapele să fie răzbunat. Ba, de ce să nu recunoaştem, omul, în relaţia cu cei mari, cu

cei cu putere şi bogăţii, se comportă nefiresc de linguşitor, pe când în relaţia cu cei

inferiori ia mereu o atitudine despotică. De aceea se şi spune că adevăratul caracter al

omului poate fi depistat doar când are o funcţie importantă şi când se mânie. Nici că

se putea o ilustrare mai evidentă a acestui adevăr decât în pilda cu datornicul

nemilostiv.

„Un stăpân, zice Domnul, a chemat odată pe toţi datornicii săi“, cu scopul de

a se face un bilanţ al averilor sale şi de a i se şi restitui cu acest prilej tot ceea ce i se

datora sau măcar de a mai acorda o amânare pentru cei aflaţi în imposibilitate de

plată. Exact cum se întâmplă astăzi cu oamenii care au datorii la bănci. Se

subînţelege că pentru toţi venise timpul scadenţei. Printre cei debitori, cei care aveau

datorii, s-a aflat şi un oarecare ce datora imensa sumă de zece mii de talanţi de aur,

1

adică respectivul avea de restituit stăpânului său nu mai puţin decât 490.000 kg (490

tone), sumă grea chiar şi pentru o ţară, şi cu atât mai mult pentru un om. În vremea

Mântuitorului, un talant conţinea 49,077 kg de aur, deci 10.000 de talanţi însemnau

490.770 kg de aur, adică peste 490 de tone de aur.

Înţelesul duhovnicesc al acestei pilde este următorul: împăratul sau stăpânul

care se socoteşte cu slugile sale datornice este Însuşi Dumnezeu, Care are o mulţime

de datornici, şi anume toţi oamenii sunt datornicii Lui, pentru că de la El au primit toţi

oamenii darul vieţii, sufletul nemuritor şi chemarea la viaţă veşnică fericită. Când noi

însă folosim în mod greşit sau negativ darurile pe care El ni le-a dăruit, săvârşind răul

cu gândul, cu vorba sau cu fapta, ne îndatorăm lui Dumnezeu cu însăşi valoarea

incalculabilă a sufletului nostru, care este mai de preţ decât lumea întreagă (cf. Marcu

8, 36). Deci, devenim datori pentru că suntem risipitori ai darurilor lui Dumnezeu şi

pentru că uităm de Dumnezeu şi nu suntem recunoscători Lui. Astfel, cu fiecare gând

necurat, cu fiecare cuvânt necugetat, cu fiecare faptă neroditoare de bine pe care o

săvârşim, ne îndatorăm, pentru că folosim în mod păcătos şi păgubitor gândirea,

vorbirea şi făptuirea noastră. Mulţimea datoriilor noastre faţă de Dumnezeu-

Dăruitorul este simbolizată, în pilda din Evanghelia de astăzi, prin cei 10.000 de

talanţi.

Mântuitorul Iisus a pus în scenă cazul unui împărat, plecând de la premiza că

iudeii ştiau exact că este vorba de Dumnezeu. Ei au fost printre puţinele popoare ale

lumii care aveau sistemul de conducere teocratic în baza căruia Regele adevărat era

Dumnezeu (cf. Exod 15,18), iar funcţionarii de stat erau slugile Sale (Is. 36,2).

Preţul făţărniciei

Ideea de socoteală financiară era cunoscută timpului. Era vorba de balanţa

financiară ce se efectua periodic pentru cei care luau de la stăpânire în arendă

impozitul populaţiei către stat ori taxele vamale. Cei ce luau în arendă impozitele erau

tentaţi să-şi însuşească o parte din bani ori să exploateze populaţia (cazul lui Zaheu).

Datorând o sumă atât de mare, conform uzanţei timpului, valabil şi la evrei, cel

devenit insolvabil la vremea scadenţei urma să fie vândut ca sclav împreună cu soţia

şi copiii şi i se confiscau toate bunurile mobile şi imobile.

Parabola este totuşi greu de interpretat dacă luăm în calcul practica iudaică de

a-i elibera necondiţionat pe toţi sclavii după şase ani de sclavie dimpreună cu toţi

membrii familiei, indiferent de suma datorată. De reţinut că Mântuitorul Hristos ştia

2

bine regula jocului şi, de aceea, spune că Stăpânul a poruncit să fie vândut ca sclav. În

cazul de faţă situaţia ia o întorsătură dramatică fiindcă este vorba de vinderea unor

străini care nu cunosc mila şi nici legea lui Dumnezeu de a-i mai elibera vreodată pe

sclavi.

Pilda lui Hristos se focalizează pe ideea că datornicul n-a ştiut să profite de

şansa excepţională ce i s-a oferit de a rămâne şi cu o sumă fabuloasă de daruri, şi în

acelaşi timp liber împreună cu toată familia sa. Deci putea rămâne şi cu banii şi în

graţiile stăpânului doar pentru simplul fapt că, pentru moment, a făcut un act de

smerenie. Bine era să fi rămas consecvent în demersul său.

Dreptmăritori creștini,

Cazul datornicului din evanghelie se constituie într-un serios semnal de alarmă

pentru noi toţi. Se impune să realizăm cât de uşor putem pierde imensele bunătăţi pe

care ni le-a programat Dumnezeu, dar pe care, atenţie, ni le-a şi condiţionat de

porunca iubirii concretizată prin acte de caritate şi prin iertare. Am putea chiar numi

pilda de azi de la sublim la ridicol.

Scopul prioritar al venirii lui Hristos în lume a fost să înveţe, fiindcă

„învăţătura Lui toate neamurile o aşteptau“ (Is. 42, 4), iar Tatăl L-a trimis cu

mandatul precis de a fi „Lumina popoarelor ca să ducă mântuirea Lui până la

marginile pământului“ (Is. 49,6). Când s-a numit pe Sine Însuşi Lumina lumii a

atenţionat că El singur deţine adevărul mântuitor şi ne-a adus tuturor lumina

cunoştinţei de Dumnezeu, învăţându-ne şi cum ne putem mântui. Tot mesajul Său este

centrat pe ideea pildei din Evanghelia de astăzi, care ne atenţionează cu gravitate ca

pe nişte oameni maturi, că în funcţie de atitudinea noastră faţă de aproapele,

Dumnezeu trece aproape instantaneu de la milă şi iubire la dreptate şi pedeapsă.

Hristos continuă mesajul dat tot de El prin profetul ce zice: „dacă dreptul se

va abate de la dreptatea sa şi va începe să facă nelegiuire, va muri pentru aceasta.

De asemenea, dacă păcătosul s-a întors de la păcatul său şi a început să facă

judecată şi dreptate, pentru aceasta el va trăi“ (Iez. 33, 18-19).

Sunt teologi care afirmă că Dumnezeu este doar iubitor, iar nu şi judecător. Poate că

ei au citit altă Scriptură, fiindcă şi aici Iisus ne atenţionează că vremea socotelilor cu

datornicii nu este altceva decât timpul judecăţii divine, când se va face înfricoşătoarea

evaluare a faptelor omului. Acesta va fi iertat şi va afla milă la Dumnezeu, doar în

3

funcţie de mila pe care a avut-o la rândul său, în călătoria acestei vieţi, cu aproapele

său. Deci, este o mare eroare teologică şi o gravă dezinformare a credincioşilor dacă li

se propovăduieşte exclusiv un Dumnezeu al milei, nu şi al dreptăţii. Ar fi cea mai

mare nedreptate, după cea mai simplă logică, de a fi iertat din oficiu, atât cel drept şi

cinstit, cât şi tâlharul, hoţul şi criminalul.

Luându-se probabil pe sine ca reper, Sf. Efrem Sirul afirma că în Biserică toţi

sunt sfinţi şi toţi sunt păcătoşi. Afirmaţia, dacă nu se referă exclusiv la sine, este cam

îndrăzneaţă. Poate voia să spună că toţi sunt păcătoşi, iar sfinţi numai ca vocaţie, ca

devenire. Care oare dintre noi, chiar dacă ne-am numi sfinţi asemenea celor din

Biserica primară, în baza harului primit la botez, am putea spune că suntem oameni

după inima lui Dumnezeu? Este o amăgire să credem că în Biserica primelor veacuri

erau numai sfinţi. Citându-l pe profetul Isaia, Sf. Pavel constata şi el cu amărăciune că

„toţi s-au abătut, împreună, netrebnici s-au făcut. Nu este cine să facă binele, nici

măcar unul nu este“ (Rom. 3,12). În orice caz, învăţătura Mântuitorului Hristos este

categorică, singurul bine pe care-l poate face omul pe pământ este practicarea iubirii,

concretizată şi prin iertarea aproapelui ori de câte ori s-ar impune, avându-L ca model

doar pe Dumnezeu.

Ar mai fi totuşi ceva de adăugat şi anume când şi de câte ori îl iertăm pe

aproapele nostru? Şi mai ales de câte ori trebuie să-l iertăm? Trebuie oare să tragem

concluzia pripită că Iisus ne obligă să iertăm pur şi simplu, din oficiu, fiindcă aşa ar

ierta şi Dumnezeu? Răspunsul îl aflăm tot în Evanghelie.

Petru a întrebat în numele tuturor: „de câte ori, dacă mi-a greşit un frate,

trebuie să-l iert?“. Răspunsul în perfect acord cu Sfînta Scriptură îl dă doar Sf. Luca

(cap.17) unde zice: „Dacă fratele tău păcătuieşte împotriva ta, mustră-l! Şi dacă-i

pare rău iartă-l! Şi chiar dacă păcătuieşte împotriva ta de şapte ori pe zi şi tot de

şapte ori pe zi se întoarce la tine şi zice: «Îmi pare rău!», să-l ierţi!“

Este clar că Sf. Luca îl completează pe Sf. Evanghelist Matei. trebuie să reținem că

termenul „frate“ sau „soră“ se referă, în cazul de faţă, la cei de aceeaşi credinţă cu

tine. O condiţie necesară a iertării rămâne totuşi regretul pentru greşeala exteriorizată

printr-un gest uşor sesizabil. Deci îl ierţi doar dacă îi pare rău şi se pocăieşte, întrucât

nu-i foloseşte la nimic să-l ierţi din oficiu, fiindcă în acest caz nu-i vorba de o iertare

propriu-zisă, ci de o pură teorie, atât din partea ofensatorului, cât şi a celui ofensat.

Dreptmăritori creștini,

4

Chiar dacă iertarea devine poruncă nelimitată, întrucât cifra şapte exprima în

Antichitate desăvârşirea şi cu atât mai mult de şapte zeci de ori câte şapte; pentru cel

care nu-şi regretă greşeala şi nu-şi cere iertare nu există de fapt iertare decât în teorie.

Profetul Iezechiel spunea că Dumnezeu nu vrea moartea celui păcătos, ci ca să se

întoarcă de pe căile greşite ale păcatului şi să trăiască (Iez. 18,23). Pe de altă parte, să

nu ne închipuim că ar fi suficient doar regretul pentru păcatul comis, ci se impune

încetarea imediată de a mai păcătui, şi dacă se poate repararea acestuia. Vameşul

Zaheu a spus că restituie tot ceea ce a luat cu de-a sila şi întoarce chiar împătrit.

Nu-mi pot permite să-i greşesc la infinit aproapelui meu, să-l jefuiesc de

miliarde apoi să nu mai fur, pozând în om cinstit şi mâncând liniştit banii, plecând de

la premiza că acela, fiind un bun creştin, mă iartă mereu. Nu avem voie să ne amăgim,

cum din păcate cred mulţi, că Dumnezeul descoperit nouă de Hristos este doar

milostiv şi iubitor şi mă iartă întotdeauna din oficiu fără a necesita vreun efort din

partea mea. Cine crede astfel se amăgește și înseamnă că nu citeşte Scriptura decât pe

paragrafe.

Prostia şi neştiinţa nu scuză greşeala

Din textul de azi se mai detaşează ideea că toţi greşim ca oameni, atât unii faţă

de alţii, cât şi toţi laolaltă faţă de Dumnezeu şi avem nevoie acută de iertare. Printre

ultimele cuvinte de pe cruce ale lui Iisus au fost şi acestea: „Doamne, iartă-le că nu

ştiu ce fac!“. Într-adevăr, unii dintre cei ce luaseră parte la supliciul lui Iisus o

făcuseră din neştiinţă, dar cum Iisus se roagă şi pentru aceştia, denotă clar că suntem

vinovaţi la Dumnezeu şi pentru păcatele pe care le-am săvârşit fără intenţie şi din

neştiinţă, adică pe care nu le conştientizăm că sunt grave şi că necesită ispăşire.

Dacă nu cunoşti un păcat, nu rezultă în mod automat că nu eşti şi vinovat, aşa cum

necunoscând o lege omenească pe care o încalci nu-ţi acordă nimeni prezumţia de

nevinovăţie. Chiar dacă uneori neştiinţa poate micşora vina, în nici un caz nu o poate

desfiinţa cu totul.

În concluzie, prin această pildă Mântuitorul Hristos a vrut să ne înveţe două

lucruri: primul că noi trebuie să ne recunoaştem greşelile noastre, iar al doilea că

trebuie să iertăm celor care ne greşesc nouă, dacă vrem ca la rândul nostru să

fim iertaţi de Dumnezeu-Milostivul.

Să ne rugăm lui Dumnezeu ca să ne dăruiască puterea de a ierta greşelile

semenilor noştri, gândindu-ne cât de mari sunt greşelile noastre pe care ni le iartă El,

5

în timp ce noi nu suntem în stare să iertăm nici greşelile mici ale semenilor noştri.

Având lumina Evangheliei de azi adunată în sufletele noastre, să ne rugăm lui

Dumnezeu Tatăl, zicând: "Şi ne iartă păcatele noastre, precum şi noi iertăm greşiţilor

noştri. Şi nu ne duce pe noi în ispită, ci ne izbăveşte de cel viclean" (Matei 6, 12-13).

Amin!

6