Parohia Ortodoxă Română „Zămislirea Maicii Domnului”

LA RUSTICA – ROMA, Largo Augusto Corelli, nr. 9

Pr. Ilie Ursachi, Tel. 3207037955

www.zamislireamaiciidomnului.it

Programul sfintelor slujbe:

Sf. Cuvios Atanasie Atonitul

Sfântul Atanasie s-a născut în Trapezunt în preajma anului 920, primind la botez numele de Avraam (Avramie). Rămas orfan din copilărie, a fost crescut de o monahie evlavioasă. După moartea mamei lui, Avraam a fost dus la Constantinopol, la curtea împăratului Roman cel Bătrân. Acolo afost dat la învățătură la școala lui Atanasie, un renumit profesor de retorică. În scurt timp, priceperea lui a ajuns să o egaleze pe cea a maestrului său, astfel că tânarul Avraam a devenit la rândul său profesor. În timpul șederii sale la Constantinopol, l-a

cunoscut pe Sfântul Mihail Malein, egumenul unei mănăstiri de pe muntele Kyminas. Avraam i-a povestit Sf. Mihail despre viața lui și i-a descoperit dorința lui de a intra în monahism. Mihail a înțeles atunci că Duhul Sfânt îl învățase multe despre mântuire pe tânărul Avraam. Aprins de râvnă pentru viața monahală, Avraam a lăsat toate și a plecat la mănăstirea din Kyminas. Căzând la picioarele egumenului Mihail, s-a rugat să fie primit în viața monahală. Acesta l-a primit cu bucurie și l-a tuns în monahism, schimbându-i numele în Atanasie. Mai târziu, în anul 958, părăsind mănăstirea din Kyminas în căutarea unui loc mai însingurat, a ajuns la locul numit Melanos, la capătul Muntelui Athos, unde s-a așezat, departe de alte așezări monahale. Şi-a propus să se nevoiască aici vreme de un an; dar în ultima zi a anului rânduit, atunci când a început să se roage, deasupra lui a strălucit o lumină de nedescris, umplându-l de bucurie negrăită. Orice gând de plecare s-a risipit, iar din ochii lui au început să curgă râuri de lacrimi binecuvântate. Din acea clipă, Sfântul Atanasie a primit darul blândeții, și a început să îndrăgească locul nevoințelor sale pe cât îl urâse mai înainte. Sfântul Atanasie a trecut la Domnul în preajma anului 1000, într-un accident, fiind ucis sub dărâmături, atunci când cupola noii biserici s-a prăbușit.

Și anul acesta, contribuția financiară anuală este de 50 euro. Rugăm pe toți membrii parohiei noastre să ajute, și în acest fel, buna desfășurare a misiunii pastorale din cadrul familiei noastre duhovnicești de la La Rustica.

Program de citire zilnică a Sfintei Scripturi şi a vieţii Sfinţilor

Săptămâna a V-a după Rusalii: Duminică: Rm 6, 18-23; Mt 8, 5-13 - Sf. Voievod Ștefan cel Mare. Luni: Rm 12, 4-5, 15-21; Mt 12, 9-13 - Sf. Mc. Iachint, paharnicul lui Traian.

Marţi: Rm 14, 9-18; Mt 12, 14-16, 22-30 - Sf. Ier. Andrei Ierusalimiteanul. Miercuri: Rm 15, 7-16; Mt 12, 38-45 - Sfântul Cuvios Atanasie Atonitul. Joi: Rm 15, 17-29; Mt 12, 46-50; 13, 1-3 - Sfântul Cuvios Sisoe cel Mare. Vineri: Rm 16, 1-16; Mt 13, 3-9 - Sfântul Cuvios Toma din Maleon. Sâmbătă: Rm 8, 14-21; Mt 9, 9-13 - Sf. Mare Mc. Procopie și mama sa.

D Episcopia Ortodoxă Română a Italiei

PAROHIA ,,ZĂMISLIREA MAICII DOMNULUI”

ROMA - LA RUSTICA, L-go Augusto Corelli, nr. 9

An X, Nr. 22 (2 iulie 2017)

n vremea aceea, când a intrat Iisus în Capernaum, iată că s-a apropiat de Dânsul un sutaş, rugându-L şi grăind: Doamne, servitorul meu zace în casă bolnav, cumplit chinuindu-se. Iisus i-a

zis: voi veni şi-l voi tămădui. Dar sutaşul, răspunzând, a zis: Doamne, eu nu sunt vrednic să intri sub acoperişul meu, ci zi numai cu cuvântul şi se va tămădui servitorul meu; căci şi eu sunt om sub stăpânirea altora şi am sub mine ostaşi şi-i zic acestuia: du-te, şi se

duce; şi celuilalt: vino, şi vine; şi servitorul meu zic: fă aceasta, şi face. Auzind acestea, Iisus S-a minunat şi a zis celor care veneau după Dânsul: adevărat vă spun vouă: nici în Israel n-am găsit atâta credinţă. Drept aceea vă spun că mulţi de la răsărit şi de la apus vor veni şi se vor odihni cu Avraam, cu Isaac şi cu Iacob, în împărăţia cerurilor; iar fiii împărăţiei vor fi izgoniţi în întunericul cel mai din afară, acolo va fi plângerea şi scrâşnirea dinţilor. Şi a zis Iisus sutaşului: du-te, şi, după ce ai crezut, fie ţie! Şi s-a tămăduit servitorul lui în ceasul acela.

Duminica a IV-a după Rusalii (Vindecarea slugii sutașului) Matei 8, 5-13

Apostol: Romani 6, 18-23

Fraţilor, izbăvindu-vă de păcat, v-aţi făcut robi ai dreptăţii. Omeneşte vorbesc, pentru slăbiciunea trupului vostru. Căci precum aţi făcut mădularele voastre roabe necurăţiei şi fărădelegii, spre fărădelege, tot aşa faceţi acum mădularele voastre roabe dreptăţii, spre sfinţire. Căci atunci, când eraţi robi ai păcatului, eraţi liberi faţă de dreptate. Deci ce roadă

aveaţi atunci? Roade de care acum vă e ruşine; pentru că sfârşitul acelora este moartea. Dar acum, izbăviţi fiind de păcat şi robi făcându-vă lui Dumnezeu, aveţi roada voastră spre sfinţire, iar sfârşitul, viaţă veşnică. Pentru că plata păcatului este moartea, iar harul lui Dumnezeu, viaţa veşnică, în Hristos Iisus, Domnul nostru.

Pericopa evanghelică citită la Sfânta Liturghie în Duminica a 4-a după Rusalii reprezintă o lecţie de credinţă autentică, venită, surprinzător, din partea unui „păgân”, faţă de care Mântuitorul nu-şi ascunde admiraţia, zicând: „Nici în Israel n-am aflat atâta credinţă!” Iar lecţia de credinţă a sutaşului are menirea de a întări însăşi credinţa noastră, acum, într-o vreme şi într-o lume în care bântuie atâta necredinţă…

În predici şi cateheze, dar şi la diverse emisiuni radio-tv, se vorbeşte frecvent despre credinţă şi este minunat că se întâmplă aşa. De ce? Pentru că fără credinţă (dimpreună cu faptele bune) nimeni nu se poate mântui. Să ne amintim că Mântuitorul a rostit adesea: „Credinţa ta te-a mântuit!”, ca de pildă atunci când s-a adresat femeii cu scurgere de sânge (Luca 8, 48). Sau, cât se poate de explicit, când a spus: „Cel ce va crede şi se va boteza se va mântui, iar cel ce nu va crede se va osândi!”(Mc 16, 16).

De aceea, în cele ce urmează, vom pomeni câteva dintre învăţăturile ortodoxe cu privire la credinţă, la însuşirile ei, dar şi la păcatele care-i sunt potrivnice.

Mai întâi, cum definim credinţa? Ne răspunde Sfântul Apostol Pavel: „Credinţa este încredinţarea celor nădăjduite, dovedirea lucrurilor celor nevăzute” (Evrei 11, 1). Avem, însă, şi alte definiţii, între care a unuia dintre cei mai iubiţi poeţi români, George Coşbuc: „Credinţa-n zilele de-apoi/ E singura tărie-n noi/ Că multe-s tari, cum credem noi/ Şi mâine nu-s!”(Moartea lui Fulger).

Să ne amintim, apoi, că credinţa este una din cele trei virtuţi teologale (alături de nădejde

şi dragoste) şi că este cel mai înalt mijloc de cunoaştere a învăţăturilor despre Dumnezeu şi despre Împărăţia Sa. Ea vine în sprijinul raţiunii, care nu poate înţelege singură cele supranaturale. Câtă dreptate avea, în acest sens, astrofizicianul Eugeniu Toma când a mărturisit într-o conferinţă duhovnicească ţinută în Bucureşti, prin anii '90-91: „Ştiinţa ne ajută să urcăm treptele cunoaşterii la o înălţime uimitoare. La un moment dat, însă, cunoaşterea ştiinţifică este nevoită să se oprească, iar mai departe vedem cu ochii credinţei cât de minunată este creaţia lui Dumnezeu!” Însă, pentru a fi autentică, credinţa trebuie să fie tare, statornică şi să se adeverească prin fapte.Cu deosebire, faptele îi certifică valoarea, pentru că, aşa cum mărturiseşte Sfântul Apostol Iacov în epistola sa, „credinţa fără fapte moartă este” (2, 26).

Una dintre întruchipările credinţei autentice este fidelitatea (credincioşia): faţă de Dumnezeu, faţă de Biserica Sa, faţă de Patrie şi tradiţiile noastre sfinte, faţă de familie, faţă de locul de muncă. Vorbind despre „fidelitate”, ne amintim cu admiraţie, dar şi cu oarecare umor, şi de cazul savantului George G. Antonescu (1882-1953), profesor de pedagogie la Universitatea din Bucureşti, unul dintre cei mai mari profesori pe care i-a avut România, care a predat o vreme şi la Seminarul Teologic „Nifon Mitropolitul” din Capitală. Mărturisitor curajos al credinţei în vremea când comunismul ateist începea să se instaleze la noi, în anul 1948 a fost înlăturat din Universitate, sub acuzaţia

de… fideism (!), acuzaţie care, dimpotrivă, reprezintă un motiv de cinste pentru el. Fideismul, practic, este un concept potrivit căruia se dă prioritate credinţei religioase faţă de ştiinţă, ori le aşază pe acelaşi plan. Posibil ca acuzatorii să nici nu fi ştiut că latinescul fides,ei înseamnă, de fapt, credinţă.

Iar dintre păcatele cele mai grave împotriva credinţei amintim: erezia - susţinerea învăţăturilor greşite. De exemplu, că Hristos nu este Dumnezeu adevărat, ci numai Om; apostazia – lepădarea credinţei, ateismul; schisma – abatere de la disciplina Bisericii. Ca, de pildă, a celor care ţin calendarul „pe vechi”; superstiţiile – idei deşarte, moştenite din păgânism; ocultismul –credinţa în vrăjitorii, magie, spiritism; fanatismul religios – ura şi intoleranţa faţă de alte religii. Tot în sfera acestor păcate intră yoga, reiki, radiestezia, bioenergia, dimpreună cu toate aşa-numitele „alternative spirituale”.

Părintele Galeriu atrăgea atenţia, în orele de curs din vremea studenţiei noastre, dar şi în predicile rostite la Biserica „Sfântul Silvestru”, că textul legat de credinţă din Evanghelia după Marcu, capitolul 11, versetul 22, nu trebuie tradus „aveţi credinţă în Dumnezeu”, cum apare în multe din ediţiile româneşti ale Sfintei Scripturi, ci „aveţi credinţa lui Dumnezeu”, aşa cum întâlnim în Biblia de la 1688, dar şi în Noul Testament de la Bălgrad (1648). Drept argument, părintele Galeriu invoca expresiile în greacă şi latină: …χετε πίστιν Θεο (N. T. gr.) / …habete fidem Dei (Vulgata). Vedeţi, spunea părintele, în ambele expresii e vorba de genitiv: Θεο şi Dei. Nu e greşit, desigur, sub aspect dogmatic să spunem „avem

credinţă în Dumnezeu”, aşa cum vorbim în mod curent, dar socotim, continua părintele, că nu întâmplător în textele originale apare credinţa lui Dumnezeu, deoarece credinţa noastră nu trebuie să fie asemănătoare firii omeneşti, adesea nestatornică, slabă, oscilantă, ci trebuie să se asemene cu a lui Dumnezeu, statornică şi desăvârşită, după cum găsim mărturii în Scriptură, ca de pildă: „Să ştii dar că Domnul Dumnezeul tău este adevăratul Dumnezeu, Dumnezeu credincios,

Care păzeşte legământul Său…” (Deut.7, 9); sau: „Credincios este Dumnezeu şi nu este întru El nedreptate” (Deut.32, 4); sau: „Credincios este Dumnezeu, prin Care aţi fost chemaţi la

împărtăşirea cu Fiul Său Iisus Hristos, Domnul nostru...” (I Corinteni1, 9).

Această credinţă a avut-o, iată, sutaşul din Evanghelia de azi: a lui Dumnezeu – Hristos, în Care el, ostaş smerit, a recunoscut puterea desăvârşită, recunoscând implicit zădărnicia şi neputinţa zeităţilor romane la care se închinau conaţionalii săi.

Credinţa lui Dumnezeu a avut-o şi Sfântul Voievod Ştefan cel Mare, pomenit astăzi în calendarul nostru, dovedită prin ctitorirea atâtor biserici şi mănăstiri, dar şi prin faptul că a fost un vajnic apărător al creştinătăţii, fiind numit, pe bună dreptate, „adevărat atlet al credinţei creştine”, de însuşi Papa de la Roma (Sixt al IV-lea).

Aşadar, minunata lecţie de credinţă a sutaşului, dar şi a Sfântului nostru Voievod Ştefan, izvorâtă din credinţa lui Hristos, să ne fie pildă tuturor, în toate zilele vieţii noastre. Amin. (preluat din Ziarul Lumina)