Prâslea-cel-Voinic și merele de aur de Petre Ispirescu

A fost odată ca niciodată etc.

Era odată un împărat puternic și mare și avea pe lângă palaturile sale o grădină frumoasă, bogată de flori și meșteșugită nevoie mare! Așa grădină nu se mai văzuse până atunci, p-acolo. În fundul grădinei avea și un măr care făcea mere de aur și, de când îl avea el, nu putuse să mănânce din pom mere coapte, căci, după ce le vedea înflorind, crescând și pârguindu-se, venea oarecine noaptea și le fura, tocmai când erau să se coacă. Toți paznicii din toată împărăția și cei mai aleși ostași, pe care îi pusese împăratul să pândească, n-au putut să prinză pe hoți. În cele mai de pe urmă, veni fiul cel mai mare al împăratului și-i zise:

– Tată, am crescut în palaturile tale, m-am plimbat prin astă grădină de atâtea ori și am văzut roade foarte frumoase în pomul din fundul grădinei, dar n-am putut gusta niciodată din ele; acum a dat în copt, dă-mi voie ca nopțile astea să păzesc însumi, și mă prinz că voi pune mâna pe acel tâlhar care ne jefuiește.

– Dragul meu, zise tată-său, atâția oameni voinici au păzit și n-au făcut nici o ispravă. Doresc prea mult să văz la masa mea măcar un măr din acest pom care m-a ținut atâta sumă de bani și de aceea, iată, mă înduplec și te las ca să pândești, măcar că nu-mi vine a crede că o să izbutești.

Atunci fiul împăratului se puse la pândă o săptămână întreagă: noaptea pândea și ziua se odihnea; iară când fu într-o dimineață, se întoarse trist la tată-său și-i spuse cum priveghease până la miezul nopții, cum mai pe urmă îl apucase o piroteală de nu se mai putea ținea pe picioare, cum, mai târziu, somnul îl copleși și căzu ca un mort, fără să se poată deștepta decât tocmai când soarele era rădicat de două sulițe, și atuncea văzu că merele lipsesc.

Nepoftită fu mâhnirea tatălui său, când auzi spuindu-i-se astă întâmplare.

De silă de milă, fu nevoit a mai aștepta încă un an, ca să facă și voia fiului său celui mijlociu, care cerea cu stăruință de la tată-său ca să-l lase și pe dânsul să pândească, și se lega că el va prinde pe hoții care îi făcea atâta întristare.

Timpul veni, merele începură a se pârgui; atunci fiul său cel mijlociu păzi și el; dară păți ca și frate-său cel mare.

Tată-său, deznădăjduit, pusese în gând să-l taie; dar fiul său cel mic, Prâslea, veni cu rugăciune către tată-său, și-i zise:

– Tată, atâția ani l-ai ținut, ai suferit atâtea necazuri după urma acestui pom, mai lasă-l, rogu-te, și anul acesta, să-mi încerc și eu norocul.

– Fugi d-aci, nesocotitule, zise împăratul. Frații tăi cei mai mari, atâți și atâți oameni voinici și deprinși cu nevoile n-au putut face nimic, și tocmai tu, un mucos ca tine, o să izbutească? N-auzi tu ce prăpăstii spun frații tăi? Aici trebuie să fie ceva vrăji.

– Eu nu mă încumet, zise Prâslea, a prinde pe hoți, ci zic că o încercare de voi face și eu, nu poate să-ți aducă nici un rău.

Împăratul se înduplecă și mai lăsă pomul netăiat încă un an.ggf

Sosi primăvara: pomul înflori mai frumos și legă mai mult decât altădată. Împăratul se veseli de frumusețea florilor și de mulțimea roadelor sale, dară când se gândea că nici în anul acesta n-o să aibă parte de merele lui cele aurite, se căia că l-a lăsat netăiat.

Prâslea se ducea adesea prin grădină, da ocol mărului și tot plănuia. În sfârșit, merele începură a se pârgui. Atunci fiul cel mai mic al împăratului zise:

– Tată, iată a sosit timpul; mă duc să pândesc și eu.

– Du-te, zise împăratul; dară negreșit că și tu ai să te întorci rușinat ca și frații tăi cei mai mari.

– Pentru mine n-are să fie așa mare rușine, zise el; fiindcă nu numai că sunt mai mic, dară nici nu mă leg ca să prinz pe tâlhari, ci numai o cercare să fac.

Cum veni seara, se duse, își luă cărți de cetit, două țepușe, arcul și tolba cu săgețile. Își alese un loc de pândă într-un colț pe lângă pom, bătu țepușele în pământ și se puse între ele, așa cum să-i vină unul dinainte și altul la spate ca, daca îi va veni somn și ar moțăi, să se lovească cu barba în cel de dinaintea lui și daca ar da capul pe spate, să se lovească cu ceafa în cel de dinapoi.

Astfel pândi până când, într-una din nopți, cam după miezul nopții, simți că-l atinge încetișor boarea ziorilor care îl îmbăta cu mirosul său cel plăcut, o piroteală moleșitoare se alegă de ochii lui; dară loviturile ce suferi vrând să moțăiască îl deșteptară, și rămase priveghind până când, pe la revărsat de ziori, un ușor fâșâit se auzi prin grădină. Atunci, cu ochii țintă la pom, luă arcul și sta gata; fâșâitul se auzi mai tare și un oarecine se apropie de pom și se apucă de ramurile lui; atunci el dete o săgeată, dete două și, când dete cu a treia, un geamăt ieși de lângă pom și apoi o tăcere de moarte se făcu; iară el, cum se lumină puțin, culese câteva mere din pom, le puse pe o tipsie de aur și le duse la tatăl său.

Niciodată n-a simțit împăratul mai mare bucurie decât când a văzut la masa sa merele de aur din care nu gustase niciodată.

– Acum, zise Prâslea, să căutăm și pe hoț.Dară împăratul, mulțumit că pipăise merele cele aurite, nu mai voia să știe de hoți. Fiul său însă nu se

lăsa cu una cu două, ci, arătând împăratului dâra de sânge ce lăsase pe pământ rana ce făcuse hoțului, îi spuse că se duse să-l caute și să-l aducă împăratului chiar din gaură de șarpe. Și chiar de a doua zi vorbi cu frații lui ca să meargă împreună pe urma hoțului și să-l prinză.

Frații săi prinseră pizmă pe el pentru că fusese mai vrednic decât dânșii și căutau prilej ca să-l piarză; de aceea și voiră bucuros să meargă. Ei se pregătiră și porniră.

Se luară, deci, după dâra sângelui și merse, merse, până ce ieșiră la pustietate, de acolo mai merse oleacă până ce dete de o prăpastie, unde se și pierdu dâra. Ocoliră împregiurul prăpastiei și văzură că dâra de sânge nu mai înainta. Atunci pricepură ei că în prăpastia aceea trebuie să locuiască furul merelor.

Dară cum să se lase înăuntru? Porunciră numaidecât vârteje și funii groase, și îndată se și gătiră. Le așezară, și se lăsă fratele cel mare.

– Dară, zise el, când voi scutura frânghia, să mă scoateți afară.

Așa și făcură. După fratele cel mare se coborî cel mijlociu și făcu și el ca cel dintâi, atâta numai că se lăsă ceva mai în jos.

– Acum e rândul meu să mă las în prăpastie, zise Prâslea, văzând că frații cei mari se codesc; când voi mișca frânghia, voi mai mult să mă lăsați în jos; și după ce veți vedea că frânghia nu se mai duce la vale, să puneți paznici, să păzească și, când va vedea că frânghia se mișcă de lovește marginile groapei, să o trageți afară.

Se lăsă și cel mai mic din frați și, de ce mișca frânghia d-aia îl lăsa mai jos, și-l lăsară, și-l lăsară, până ce văzură că frânghia nu mai sta întinsă, cum este când are ceva atârnat de capătul ei.

Atunci frații ținură sfat și ziseră:

– Să așteptăm până ce vom vedea daca face vreo izbândă, și atunci ori bine ori rău de va face, să-l pierdem, ca să ne curățim de unul ca dânsul care ne face de rușine.

Prâslea ajunse pe tărâmul cellalt, se uită cu sfială în toate părțile, și cu mare mirare văzu toate lucrurile schimbate; pământul, florile, copacii, lighioni altfel făptuite erau p-acolo. Deocamdată îi cam fu frică, dară, îmbărbătându-se, apucă pe un drum și merse până dete de niște palaturi cu totul și cu totul de aramă.

Nevăzând nici pui de om pe care să-l întrebe câte ceva, intră în palat, ca să vază cine locuia acolo. În pragul ușei îl întâmpină o fată frumușică, care zise:

– Mulțumesc lui Dumnezeu că ajunsei să mai văz om de pe tărâmul nostru. Cum ai ajuns aice, frate, îl întrebă ea; aici este moșia a trei frați zmei, care ne-a răpit de la părinții noștri, și suntem trei surori și fete de împărat de pe tărâmul de unde ești tu.

Atunci el povesti în scurt toată istoria cu merele, cum a rănit pe hoț și cum a venit după dâra sângelui până la groapa pe unde s-a lăsat în jos la ea. și o întrebă ce fel de oameni sunt zmeii aceia și dacă sunt voinici.

Ea îi spuse apoi că fiecare din zmei și-a ales câte una din ele și le tot silește să-i ia de bărbați, iară ele se tot împotrivesc cu fel de fel de vorbe, cerându-le câte în lună și în soare, și ei se fac luntre și punte de le împlinesc toate voile.

– Ei sunt în adevăr voinici, adăogă ea, însă cu vrerea lui Dumnezeu poate îi vei birui. Dară până una alta ascunde-te, vai de mine! undeva, să nu dea zmeul peste tine în casa lui, că e năbădăios și se face leu-paraleu. Acum e timpul când are să vină la prânz, și are obicei de aruncă buzduganul cale de un conac și lovește în ușă, în masă și se pune în cui.

N-apucă să isprăvească vorba, și se auzi ceva că șuieră, că lovește în ușă, în masă, și buzduganul se arătă și se așeză în cui. Dară Prâslea luă buzduganul, îl azvârli înapoi mai departe decât îl azvârlise zmeul; și, când era prin dreptul lui, îl atinse pe umere.

Zmeul, speriat, stătu în loc, se uită după buzdugan, se duse de-l luă și se întoarse acasă. Când era la poartă, începu să strige:

– Hâm! hâm! aici miroase a carne de om de pe tărâmul cellalt; și, văzând pe fiul de împărat ce-i ieșise înainte, îi zise: Ce vânt te-a adus pe aici, omule, ca să-ți rămâie oasele pe alt tărâm?

– Am venit ca să prinz pe furii merelor de aur ale tatălui meu.

– Noi suntem, îi zise zmeul; cum vrei să ne batem? În buzdugane să ne lovim, în săbii să ne tăiem, ori în luptă să ne luptăm?

– Ba în luptă, că e mai dreaptă, răspunse Prâslea.

Atunci se apucară la trântă, și se luptară și se luptară, până când zmeul băgă pe Prâslea în pământ până la glezne; iar Prâslea se opinti o dată, aduse pe zmeu și, trântindu-l, îl băgă în pământ până în genunchi și-i și tăie capul.

Fata, cu ochii plini de lacrămi, îi mulțumi că a scăpat-o de zmeu, și-l rugă să-i fie milă și de surorile ei.

După ce se odihni vreo două zile, porni, după povața fetei, la soră-sa cea mijlocie care avea palaturile de argint.

Acolo, ca și la cea mare, fu priimit cu bucurie; fata îl rugă să se ascunză; iar el nu voi; ci, când veni buzduganul să se așeze în cui, pe care îl aruncase zmeul ei cale de două conace, el îl aruncă mult mai îndărăt, izbind și pe zmeu în cap; iară zmeul veni turburat, se luptă cu Prâslea ca și frate-său cel mare, și rămase și el mort.

Fata, după ce îi mulțumi, îl povățui cum să facă ca să scape din robie și pe sora lor cea mai mică.

– Deși e mai puternic, zise fata, decât frații lui pe care i-ai omorât, dar cu ajutorul lui Dumnezeu și mai ales că e și cam bolnav din lovitura ce i-ai dat cu săgeata când a vrut să fure merele, nădăjduiesc că-i vei veni de hac.

O săptămână întreagă se desfătară împreună cu amândouă fetele, și Prâslea odihnindu-se de ostenelile ce încercase, porni și către zmeul de al treilea.

Văzând palaturile de aur în care locuia zmeul cel mic, rămase cam pe gânduri, dară, luându-și inima în dinți, intră înăuntru.

Cum îl văzu, fata îl rugă ca pe Dumnezeu să o scape de zmeu, care, zicea ea, e otărât ca, îndată ce se va face sănătos bine, să o silească oricum să se însoțească cu dânsul.

Abia isprăvise vorba și buzduganul, izbind în ușă și în masă, se puse în cui. Prâslea întrebă ce putere are zmeul și îi spuse că aruncă buzduganul cale de trei conace; atunci el aruncă și mai departe, lovindu-l în piept.

Zmeul, turbat de mânie, se întoarse numaidecât acasă.

– Cine este acela care-a cutezat să calce hotarele mele și să intre în casa mea?

– Eu sunt, zise Prâslea.

– Dacă ești tu, îi răspunse zmeul, am să te pedepsesc amar pentru nesocotința ta. Cum ai vrut, venit-ai; dară nu te vei mai duce cum vei voi.

– Cu ajutorul lui Dumnezeu, îi răspunse Prâslea, am eu ac și de cojocul tău.

Atunci se învoiră să se ia la luptă dreaptă,

și se luptarăși se luptară,zi de varăpână seara;

iară când fu pe la nămiez, se făcură amândoi două focuri și așa se băteau; un corb însă le tot da ocol, croncănind.

Văzându-l, zmeul îi zise:

– Corbule, corbule! ia seu în unghiile tale și pune peste mine, că-ți voi da stârvul ăsta ție.

– Corbule, corbule! îi zise și Prâslea, dacă vei pune peste mine seu, eu îți voi da trei stârvuri.

– Unde dă Dumnezeu să cază o asemenea tiflă peste mine! Mi-aș sătura sălașul întreg.

– Adevăr grăiește gura mea, îi răspunse Prâslea.

Corbul, fără a mai întârzia, aduse în unghiile sale seu, puse peste viteazul Prâslea, și prinse mai multă putere.

Către seară zise zmeul către fata de împărat, care privea la dânșii cum se luptau, după ce se făcuseră iară oameni:

– Frumușica mea, dă-mi nițică apă să mă răcoresc, și-ți făgăduiesc să ne cununăm chiar mâine.

– Frumușica mea, îi zise și Prâslea, dă-mi mie apă, și-ți făgăduiesc să te duc pe tărâmul nostru și acolo să ne cununăm.

– Să-ți auză Dumnezeu vorba, voinice, și să-ți împlinească gândul! îi răspunse ea.

Fata de împărat dete apă lui Prâslea de bău și prinse mai multă putere; atunci strânse pe zmeu în brațe, îl ridică în sus și, când îl lăsă jos, îl băgă până în genunchi în pământ; se opinti și zmeul, ridică și el în sus pe Prâslea și, lăsându-l jos, îl băgă până în brâu; puindu-și toate puterile, Prâslea mai strânse o dată pe zmeu de-i pârâi oasele și, aducându-l, îl trânti așa de grozav, de îl băgă până în gât în pământ și-i și tăie capul; iară fetele, de bucurie, se adunară împregiurul lui, îl luau în brațe, îl sărutau și îi ziseră:

– De azi înainte frate să ne fii.

Îi spuseră apoi că fiecare din palaturile zmeilor are câte un bici, cu care lovește în cele patru colțuri ale lor și se fac niște mere. Așa făcură, și fiecare din fete avură câte un măr. Se pregătiră, deci, să se întoarcă pe tărâmul nostru.

Ajungând la groapă, cletenă frânghia de se lovi de toate mărginile groapei. Paznicii de sus pricepură că trebuie să tragă frânghia. Se puseră la vârtejuri și scoaseră pe fata cea mare cu mărul ei de aramă.

Ea, cum ajunse sus, arătă un răvășel ce-i dase Prâslea, în care scria că are să ia de bărbat pe frate-său cel mai mare.

Bucuria fetei fu nespusă când se văzu iară pe lumea unde se născuse.

Lăsară din nou frânghia și scoase și pe fata cea mijlocie, cu mărul ei cel de argint și cu o altă scrisoare, în care o hotăra Prâslea de soție fratelui celui mijlociu.

Mai lăsară frânghia și scoase și pe fata cea mică: aceasta era logodnica lui Prâslea; însă mărul ei cel de aur nu-l dete, ci îl ținu la sine.

El simțise de mai-nainte că frații săi îi poartă sâmbetele și, când se mai lăsă frânghia ca să-l ridice și pe el, dânsul legă o piatră și puse căciula deasupra ei, ca să-i cerce; iară frații dacă văzură căciula, socotind că este

fratele loc cel mic, slăbiră vârtejile și dete drumul frânghiei, care se lăsă în jos cu mare iuțeală, ceea ce făcu pe frați să crează că Prâslea s-a prăpădit.

Luară, deci, fetele, le duseră la împăratul, îi spuseră cu prefăcută mâhnire că fratele lor s-a prăpădit, și se cununară cu fetele, după cum rânduise Prâslea. Iară cea mică nu voia cu nici un chip să se mărite, nici să ia pe altul.

Prâslea, care ședea doparte, văzu piatra care căzuse cu zgomot, mulțumi lui Dumnezeu că i-a scăpat zilele și se gândea ce să facă ca să iasă afară. Pre când se gândea și se plângea dânsul, auzi un țipăt și o văietare care îi împlu inima de jale; se uită împregiur și văzu un balaur care se încolăcise pe un copaci și se urca să mănânce niște pui de zgripsor. Scoase paloșul Prâslea, se repezi la balaur și numaidecât îl făcu în bucățele.

Puii, cum văzură, îi mulțumiră și-i ziseră:

– Vino încoa, omule viteaz, să te ascundem aici, că, de te va vedea mama noastră, te înghite de bucurie.

Traseră o pană de la unul din pui și-l ascunseră în ea.

Când veni zgripsoroaica și văzu grămada aia mare de bucățele de balaur, întrebă pe pui, cine le-a făcut ăst bine?

– Mamă, ziseră ei, este un om de pe tărâmul celălalt și a apucat încoa spre răsărit.

– Mă duc, le zise ea, să-i mulțumesc.

Ea porni ca vântul înspre partea încotro îi spusese puii că a apucat omul. După câteva minute, se întoarse:

– Spuneți-mi drept, le zise, încotro s-a dus.

– Spre apus, mamă.

Și într-o bucată de vreme, ca de când începui să vă povestesc, străbătu cele patru părți ale tărâmului de jos și se întoarse cu deșert. Ea ceru ca numaidecât să-i spuie. În cele mai de pe urmă, îi ziseră puii:

– Dacă ți l-om arăta, mamă, ne făgăduiești că nu-i vei face nimic?

– Vă făgăduiesc, dragii mei.

Atunci ei îl scoaseră din pană și îl arătară; iară ea, de bucurie, îl strânse în brațe și cât p-aci era să-l înghiță, dacă nu l-ar fi acoperit puii.

– Ce bine vrei să-ți fac și eu, pentru că mi-ai scăpat puii de moarte?

– Să mă scoți pe tărâmul celălalt, răspunse Prâslea.

– Greu lucru mi-ai cerut, îi zise zgripsoroaica; dară pentru că ție îți sunt datoare mântuirea puilor mei, mă învoiesc la asta. Pregătește 100 oca de carne făcută bucățele de câte o oca una, și 100 pâini.

Făcu ce făcu Prâslea, găti pâinile și carnea și le duse la gura groapei. Zgripsoroaica zise:

– Pune-te dasupra mea cu merinde cu tot și, de câte ori oi întoarce capul, să-mi dai câte o pâine și câte o bucată de carne.

Se așezară și porniră, dându-i, de câte ori cerea, pâine și carne. Când era aproape, aproape să iasă deasupra, pasărea uriașă mai întoarse capul să-i mai dea demâncare; dară carnea se sfârșise. Atunci Prâslea, fără să-și piardă cumpătul, trase paloșul și-și tăie o bucată de carne moale din coapsa piciorului de sus și o dete zgripsoroaicei.

După ce ajunseră deasupra și văzu că Prâslea nu putea să îmble, îi zise zgripsoroaica:

– Dacă nu era binele ce mi-ai făcut și rugăciunea puilor mei, mai că te mâncam. Eu am simțit că carnea care mi-ai dat în urmă era mai dulce decât cea de mai înainte, și n-am înghițit-o; rău ai făcut de mi-ai dat-o.

Apoi o dete afară dintr-însa, i-o puse la loc, o unse cu scuipat de al său, și se lipi. Atunci se îmbrățișară, își mulțumiră unul alteia, și se despărțiră; ea se duse în prăpastia de unde ieșiseră și Prâslea plecă către împărăția tatălui său.

Plecând către orașul în care locuia părinții și frații săi, îmbrăcat fiind în haine proaste țărănești, întâlni niște drumeți și află de la dânșii că frații lui au luat de soții pe fetele care le-a trimis el, după cum le hotărâse însuși, că părinții lui erau foarte mâhniți de pieirea fiului lor celui mai mic, că fata cea mică e îmbrăcată în negru și-l jelește și că nu voiește a se mărita nici în ruptul capului, măcar că a pețit-o mai mulți fii de împărat; că acum, în cele din urmă, frații lui i-a adus un ginere prea frumos și că o silesc cu toții să-l ia și că nu se știe de va putea scăpa.

Prâslea, auzind de toate acestea, nu puțin s-a întristat în sufletul lui și, cu inima înfrântă, a intrat în oraș. Mai cercetând în sus și în jos, află că fata a zis împăratului că, dacă voiește să o mărite cu tânărul care i-l aduseră, să poruncească a-i face și a-i aduce la odoare o furcă cu caierul și fusul cu totul de aur și să toarcă singură, fiindcă așa îi făcuse și zmeul și asta îl plăcea mult. Mai află că împăratul chemase pe starostea de argintari și-i poruncise zicându-i: "Iată, de azi în trei săptămâni să-mi dai gata furca care o cere fata mea cea mică; că de unde nu, unde-ți stau picioarele, îți va sta și capul"; și bietul argintar se întoarse acasă trist și plângând.

Atunci Prâslea se duse de se băgă ucenic la argintar.

Prâslea, tot văzând pe stăpânu-său văitându-se fiindcă nu izbutise a face furca după porunceală, îi zise:

– Stăpâne, te văz trist că nu poți să faci furca ce ți-a poruncit împăratul, iată, mai sunt trei zile până să se împlinească sorocul ce ți-a dat; lasă-mă pe mine să o fac.

Argintarul îl goni, zicându-i:

– Atâți meșteri mari n-au putut să o facă, și tocmai un trențeros ca tine să o facă?

– Dacă nu-ți voi da furca de azi în trei zile, răspunse Prâslea, să-mi faci ce vei voi.

Atunci se învoiră a-i da o odaie să lucreze numai Prâslea singur, și pe fiecare noapte să-i dea câte o trăistuță de alune și câte un pahar de vin bun.

Argintarul îi ducea grija, fiindcă, ascultând pe la ușe, n-auzea alt decât cum spărgea la alune pe nicovală! Iară când fu a treia zi, el ieși dis-de-dimineață din odaie cu furca pe tavă, pe care o scosese din mărul zmeului, ce era la dânsul, și o dete argintarului ca să o ducă fetei împăratului.

Argintarul nu mai putea de bucurie, și-i făcu un rând de haine; iar pe la nămiez, când venise slujitorii împăratului ca să-l chele la palat, el se duse și îi dete furca care torcea singură.

După ce împăratul se minună de frumusețea ei, dete argintarului doi saci de bani.

Fata, cum văzu furca, îi trecu un fier ars prin inimă; ea cunoscu furca și pricepu că Prâslea cel viteaz trebuie să fi ieșit deasupra pământului. Atunci zise împăratului:

– Tată, cine a făcut furca poate să-mi facă încă un lucru pe care mi l-a adus la odoare zmeul.

Iară împăratul chemă îndată pe argintar și-i porunci să-i facă o cloșcă cu pui cu totul și cu totul de aur, și-i dete soroc de trei săptămâni, și daca nu i-o face-o, unde îi stă picioarele îi va sta și capul.

Argintarul, ca și de-lalt rând, se întoarse acasă trist; desprețui ca și întâia oară pe Prâslea, care îl întrebase și de astă dată; iară daca se înțeleseră la cuvinte, se învoiră și lucrul se și săvârși cu bine.

Când văzu argintarul cloșca cloncănind și puii piuind, cu totul și cu totul de aur și ciugulind mei tot de aur, înțelese că trebuie să fie lucru măiestru.

Argintarul luă cloșca, o duse la împăratul, iară împăratul, după ce se minună îndestul de frumusețea și gingășia lor, o duse fetei și-i zise:

– Iată, ți s-au împlinit toate voile; acum, fata mea, să te gătești de nuntă.

– Tată, îi mai zise fata, cine a făcut aste două lucruri trebuie să aibă și mărul de aur al zmeului; poruncește, rogu-te, argintarului să aducă pe meșterul care le-a făcut.

Primiind porunca asta, argintarul se înfățișă împăratului rugându-l să-l ierte și zicându-i:

– Cum o să aduc înaintea măriei-tale pe meșter, fiindcă este un om prost și trențăros și nu este vrednic să vază luminata față a măriei tale.

Împăratul porunci să-l aducă oricum ar fi.

Atunci argintarul, după ce puse de spălă pe Prâslea și-l curăți, îl îmbrăcă în niște haine noi și-l duse la împăratul; iară împăratul îl înfățișă fetei.

Cum îl văzu fata, îl și cunoscu. Ea nu putu să-și ție lacrămile care o podidiseră, de bucurie mare ce avu, și zise împăratului:

– Tată, acesta este viteazul care ne-a scăpat din mâna zmeilor.

Și, dând în genunche, îi sărută mâinile și pe față și pe dos.

Luându-i seama bine împăratul, îl cunoscu și dânsul, măcar că foarte mult se schimbase. Îl îmbrățișă și-l sărută de sute de ori. Dar el tăgăduia.

În cele mai din urmă, inima lui înduioșită de rugăciunile tatălui său, ale mamei sale și ale fetei care rămăsese în genunche rugându-l mărturisi că în adevăr el este fiul lor cel mai mic.

Prâslea le povesti apoi toată istoria sa, le spuse și cum a ieșit dasupra pământului și le arătă și mărul de aur al zmeului.

Atunci împăratul, supărat, chemă pe feciorii lui cei mai mari; dar ei, cum văzură pe Prâslea, o sfecliră. Iară împăratul întrebă pe Prâslea cum să-i pedepsească. Viteazul nostru zise:

– Tată, eu îi iert și pedeapsa să o ia de la Dumnezeu. Noi vom ieși la scara palatului și vom arunca fiecare câte o săgeată în sus și Dumnezeu, daca vom fi cineva greșiți, ne va pedepsi.

Așa făcură. Ieșiră câte trei frații în curte, dinaintea palatului, aruncară săgețile în sus și, când căzură, ale fraților celor mai mari le căzură drept în creștetul capului și-i omorâră, dar a celui mai mic îi căzu dinainte.

Iară dacă îngropară pe frații cei mai mari, făcură nuntă mare și Prâslea luă pe fata cea mică. Toată împărăția s-a bucurat că le-a adus Dumnezeu sănătos pe fiul cel mai mic al împăratului și se mândrea, fălindu-se, de vitejiile ce făcuse el; iară după moartea tătâne-său se sui el în scaunul împărăției, și împărăți în pace de atunci și până în ziua de astăzi, de or fi trăind.

Trecui și eu pe acolo și stătui de mă veselii la nuntă, de unde luai

O bucată de batoc,Ș-un picior de iepure șchiop,

și încălecai p-o șea, și v-o spusei dumneavoastră așa.

. Praslea cel voinic si merele de aur - Morala pe care cei mici o vor invata din acest basm este ca binele triumfa mereu prin lupta, prin prieteni de nadeje si prin dorinta de a nu renunta niciodata la ceea ce ne dorim

Caracterizarea lui praslea din basmul Praslea cel voinic si merele de aur

In cadrul creatilor pupulare, operele epice in proza ocupa un loc aparte, intre care basmul este unic prin valoarea sa etica si estetica, prin bogatia lui de idei, si prin lumea fabuloasa pe care o creaza. in basm se implineste tot ceea ce in lumea reala, in existenta cotidiana, este irealizabil.

In basmul "Praslea cel voinic si merele de aur", personajul principal este Praslea, personaj central prezent in toate momentele actiunii, si al carui nume apare chiar in titlu. Praslea va instaura victoria binelui.

Intreaga desfasurare a absmului constitue drumul initierii unui tanar, al pregatirii sale ptr. a deveni imparat.

Prima treapta a acestei initieri, o constitue zadarnicirea unui furt si alungarea hotului.

Prin cuvintele pe care i le spune imparatului, Praslea se dovedeste a f

i atasat de parintele sau si plin de modestie.

Mai tarziu cand imparatul intentiona sa-i pedepseasca pe fii sai mai mari, vorbele lui Praslea ii arata bunatatea si puterea de a ierta. : "Tata, eu ii iert si pedeapsa sa io dea Dumnezeu."

Dupa cum arata si numele personajului central al basmului este mezinul familiei, insusi imparatul caracterizandu-l ca fiind necopt. Faptele contrazic insa aceasta opinie. Astfel, masurile pe care si le ia ptr a nu dormi, scot in evidenta istetimea lui Praslea, tot asa cum hotararea de a urmarii hotul echivaleaza cu dorinta de a-si duce misiunea pana la capat : pleaca pe taramul celalalt, se lupta cu zmeii, elibereaza fetele de imparat si se intoarce victorios.

Drumul pe celalalt taram constitue o a doua treapta a initierii lui Praslea. Folosindu-si curajul si indrazneala pamanteanul va izbuti sa-i ucida pe zmeii mai mari, pregatindu-se ptr. intalnirea decisiva cu mezinul zmeilor. Vitejia, increderea in victorie si credinta in Dumnezeu sunt calitatile care se releva cu aceasta ocazie.

Ca-n toate basmele populare presonajul central, Praslea, este simbolul binelui ce invinge raul. Finalul basmului, exact acest lucru il comunica: dreptatea triumfa, adevarul si cinstea sunt in totdeauna impreuna si sunt pretutindeni, iar cei viteji si cinstiti sunt rasplatiti si traiesc pana la adanci batraneti.

Praslea este asadar personajul care capteaza atentia cititorului inca din titlu. Este un personaj imaginar si creatorul popular ne surprinde in mod treptat o multime de virtuti morale printr-o caracterizare directa. Mai intai ii sunt surprinse gandurile, dorinta de a arata ce poate. increzator in fortele sale se straduieste sa-si convinga tatal, impresionat fiind de supararea acestuia. in ciuda ironiei cu care este tratat de imparat si de fratii mai mari prin caractrizarea indirecta, autorul anonim ii scoate in evidenta perseverenta, medestia si mai ales inteligenta. Creatorul popular imbina deci maniera unei prezentari directe cu cea indirecta. Toate modurile de expunere (naratiunea, dialogul si descrierea) au rolul de a accentua insusirile pozitive ale eroului.

Si acest basm, ca toate basmele populare comunica un mesaj clar : binele, cinstea, omenia, frumusetea morala trebuie sa ne coordoneze viata.

Titlul alcatuit din substantivul propriu compus "Praslea ce Voinic" evidentiaza destoinicia personajului si substantivelor "merele de aur" numesc elemente fantastice datorita carora va intra intr-o lume fabuloasa.

George Calinescu spunea ca : "Basmul este o oglindire a vietii in moduri fabuloase."

Caracterizarea personajului Praslea din basmul " Praslea cel voinic si merele de aur" de PETRE ISPIRESCU Basmul “Praslea cel voinic si merele de aur” este un basm popular cu un subiect simplu,actiunea sa fiind alcatuita dintr-un sir de episoade in care se povestesc peripetiile eroului principal,reprezentand binele ,in lupta sa impotriva raului.

Praslea este personajul principal al basmului, basm in care este surprins procesul de nastere si de formare a unei personalitati.Eroul este implicat intr-un proces de initiere, el aparand in ipoteza fiului care nu colinda lumea in cautarea unor fapte vitejesti,adevaratul scop fiind maturizarea.Inca din titlul basmului, indirect, prin nume este precizat statutul personajului in basm:Praslea,fiul cel mai mic,dornic de aventura.Adjectivul "voinic"care insoteste numele personajului traseaza o trasatura dominanta a caracterului personajului principal al basmului: vitejia,puterea,insusiri necesare in lupta de restabilire a adevarului si de infruntare si eliminare a raului.Praslea este cel de-al treilea fiu al imparatului.Numarul trei apare frecvent in basme avand o valoare simbolica.Este numarul desavarsirii,al totalitaii,Praslea fiind singurul capabil sa prinda hotul merelor de aur din gradina tatalui,acesta contrar ipostazei lui de mezin.

Este caracterizat atat in mod direct , cat si indirect prin fapte , comportament , limbaj si relatia cu alte personaje.

Fiul cel mai mic este caracterizat direct de tatal lui,la inceput ca fiind "un nesocotit",un nechibzuit datorita lipsei lui de experienta,"un mucos" prea tanar pentru a fi capabil de fapte pe care fratii ai mari, "atatia si atatia oameni voinici si deprinsi cu nevoile" nu le-au putut duce la bun sfarsit.Tanarul da dovada de modestie,el vrea doar sa incerce, fara a promite reusita,este cuviincios,adresandu-se cu respect si cerand persmisiunea tatalui.Imparatul cedeaza si ii da voie sa-si incerce norocul,pentru ca fiecare om trebuie sa parcurg un drum de cunoastere si autocunoastere.Cele mai multe dintre trasaturile eroului erau dovedita prin faptele,gesturile si actiunile sale,fiind astfel caracterizat in mod indirect,se dovedeste a fi inteligent si prudent cand pregateste prinderea hotului.Isi ia masuri de precautie impotriva somnului, infingand tepuse in pamnat care sa-l trezeasca.Ranirea hotului si "salvarea" merelor de aur nu sunt suficiene pentru Praslea.El trebuie sa mearga pana la capat si isi asuma riscurile de orice fel ,ar interveni pe drumul spre prinderea si pesepsirea hotului.In aceste conditii calatoria facuta pe taramul celalalt, va fi pentru Praslea nu numai un prilej de cunoastere a lumii, a universului exterior,ci si de aucunoastere si formare si consolidare a unor trasaturi morale si de caracter.Motivul calatoriei si motivul luptei, frecvent intalnite in basme,pun in antiteza, de obicei, personaje apartinand unor lumi diferite:eroi pamantului si zmei.Praslea, insa, trebiue sa se confrunte si pe taramul pamantenilor cu raul,reprezentat prin frati mai mari.Gandurile lor urmaresc pierderea mezinului pentru ca autoritatea lor este puternic amenintata.Eroul este singurul care are curajul sa patrunda pe taramul subpamantean prin prapastia care leaga cele doua lumi.Ca orice protagonist de basm,are de luptat cu zmeii si de fiecare data iese victorios.Aceste infruntari sunt tot atatea etape ale formarii tanarului,ale maturizarii lui. Faptul ca are nevoie de ajutoare dovedeste lipsa deplinei lui maturizari. In lupta cu zmeul cel mic, cea mai dificila, Praslea esste ajutat de corb,care ii aduce seu-putere,si de fata de imparat care ii da sa bea pentru a se racori.Daca la inceput fiul imparatului are trasaturi alese ale unui om din popor, pe parcursul basmului el isi dovedeste si puterile supranaturale cu care este inzestrat: se transforma in foc. Metamorfozarea demonstreaza putere de lupta,confruntarea dintre bine si rau. Dupa eliberarea fetelor tinute captive intr-un loc strain lor, impeuna cu merele de arama si argint,obtinute prin lovirea cu biciul a palatelor zmeilor,Praslea intuiese viclesugul fratilor,leaga de franghie o piatra pentru a verifica buna lor credinta.Ramas singur intr-o lume plina de primejdii,eroul se dovedeste a fi viteaz si bun la suflet,salvand puii de zgripsor de lacomia unui balaur.Personajul este recompensat pentru binefacerile lui si readus in spatiul cunoscut,pe taramul acestuia.Da dovada de putere de sacrificiu si de lupta, rupandu-si propia carne pentru a ajunge la capatul drumului.Este o calatorie,inapoi, la fel de dificila si din care personajul se intoarce imbogatit.Ajunge "trentaros" si "un om prost" dupa spusele argintarului (caracterizar direct prin intermediul altor personaje),fiind nevoit sa faca dovada adevaratei sale identitati.este proba cea mai grea, acea in care trebuie sa arate celorlalti cine este el cu adevarrat,ce a devenit la capatul drumului.Furca si closca cu puii de aur aduse fetei celei mici, il fac din nou vrednic de a fi cu adevar,fiu de imparat.Mai matur si mai intelept,este generos in final.Nu ii infrunta pe fraii lui ,ci lasa pedepsirea lor pe seama divinitati.Cucerirea iubirii este pasul final in formarea fiului de imparat;nunta este incununarea succesuluiPraslea intruneste atat trasaturi obisnuite fiind cinstit , curajos, modest cat si insusiri supra-naturale dand dovada de o forta iesita din comun in lupta cu zmeii si cu balaurul , de capcitatea de a se transforma intr-o flacara in lupta cu zmeul cel mic si de a intelege graiul altor vietuitoare cum ar fi :corbul si zgripturoaica.In relatia cu celalate personaje el se dovedeste modest si politicos cu tatal sau , prevazator cu fratii sai , milos cu cei

neajutorati si neindurator cu cei rai.Praslea cel voinic este prezentat in antiteza atat cu zmeii cat si cu fratii sai , reusind sa invinga fortele raului.Praslea cel voinic simbolizeaza cele mai alese calitati apreciate de poporul nostru.

Definiţie: Basmul este specia epicii populare şi culte, cu largă răspândire, în care se narează întâmplări fantastice ale unor personaje imaginare (feţi-frumoşi, zâne, animale şi păsări năzdrăvane etc), aflate în luptă cu forţe malefice ale naturii sau ale societăţii, simbolizate prin balauri zmei, vrăjitoare etc, pe care le biruiesc în cele din urmă. Basmul are formule specifice iniţiale, mediane şi finale, metafore tipice şi personaje cheie pentru acţiunea narativă.

Termenul de "basm " vine din slava veche, de la "basnî", care înseamnă "născocire", "scornire".

Trăsăturile basmului:

• ilustrează o altă lume decât cea reală, personajele fiind împăraţi şi împărătesc feţi-frumoşi şi fiice de crai, Muma-pădurii, zmei sau balauri înfricoşători;

• faptele povestite se petrec într-un ţinut îndepărtat, peste mări şi ţări, la capătul lumii sau pe tărâmul celălalt;

• împletirea elementelor reale cu cele fabuloase creează fantasticul, ca specific ancestral al basmelor;

• personajele sunt reale şi fabuloase, acestea din urmă având puteri supranaturale şi putăndu-se metamorfoza în animale, plante, insecte sau obiecte ori pot reînvia prin leacuri miraculoase, dacă sunt omorâţi;

• personajul principal trebuie să depăşească probele şi să învingă obstacolele puse în cale cu scopul de a demonstra virtuţi morale excepţionale şi a deveni apt pentru a-şi întemeia şi conduce propria gospodărie;

• acţiunea are la bază conflictul dintre forţele binelui şi ale răului, dintre adevăr şi minciună, iar deznodământul constă totdeauna în triumful valorilor pozitive asupra celor negative;

• ca mijloace de compoziţie, basmele conţin formule specifice iniţiale, mediane şi finale, metafore tipice pentru acţiunea narativă;

• prezenţa numărului trei, ca cifră cu încărcătură magică şi cu forţă pentru depăşirea probelor şi învingerea obstacolelor la care este supus personajul principal din basm;

• cultivă înalte principii morale esenţiale ca adevărul, dreptatea, cinstea, prietenia, ospitalitatea, curajul, vitejia prin personajele pozitive şi condamnă nedreptatea, răutatea, minciuna întruchipate de zmei, balauri, Muma-Pădurilor, spâni etc.;

„Prâslea cel voinic şi merele de aur” –basm popular

Basmul este opera epica de mare întindere in care întâmplările reale se împletesc cu cele fantastice fiind săvârşite de persoane cu puteri supranaturale care reprezintă forţele binelui şi al răului. Din confruntarea lor ies învingătoare forţele binelui pentru ca reprezintă idealurile omului si ale comunităţii in care trăieşte.

„Prâslea cel voinic şi merele de aur” este un basm popular care face parte din volumul „Legendele si basmele

românilor” in care Petre Ispirescu a cules şi a inclus mai multe basme populare.

Caracterul epic este dat de folosirea naraţiunii ca mod de expunere şi prin modul indirect de a exprima ideile şi sentimentele cu ajutorul acţiunii şi al personajelor.

Întâmplările reale şi cele fantastice se împletesc într-o ţesătură epica bine motivată. În general lumea basmului este dominată de întâmplări fantastice, nelipsind însă cele reale. În „Prâslea cel voinic şi merele de aur” reală este existenţa unui împărat, a celor trei fiice şi a fiilor. Majoritatea întâmplărilor sunt fantastice: Prâslea se luptă cu zmeii care furaseră merele de aur, ajunge pe tărâmul celălalt, este adus de o zgripţuroaica pe pământ.

Ca şi în alte basme există personaje reale şi personaje fantastice. Cele reale sunt împăratul, fiii şi fetele, iar cele fantastice sunt zmeii, zgripţuroaica şi puii ei. Personajele se grupează în jurul relaţiei bine-rău. Prâslea împăratul şi fetele sunt personaje pozitive. Prâslea are şi puteri supranaturale: se transformă in flacără în timpul luptei, are o forţă neobişnuită, îşi taie carne pentru a hrăni zgripţuroaica. Zmeii şi fraţii lui Prâslea reprezintă forţele răului şi în final sunt pedepsiţi.

Reale sau fantastice personajele basmelor devin simboluri ale realităţii. Prâslea este idealul de dreptate şi cinste, zmeii şi fraţii reprezintă viclenia, răutatea şi violenţa.

În basmul „Prâslea cel voinic şi merele de aur” spaţiul şi timpul sunt precizate foarte vag. Timpul este nedeterminat, îndepărtat, fabulos. Spaţiul este real (gradina, palatul), dar şi ireal (tărâmul celălalt).

Basmul are structură schematizată, în general respectată. Basmele populare româneşti au toate caracteristicile folclorului: tradiţionale, anonime, colective, orale.

Ca structură basmul se bazează pe un model unic. Are loc o intervenţie care destabilizează ordinea existenţei oamenilor, intervine eroul care îşi asumă o misiune, trece prin mai multe probe şi în final iese biruitor.

Tot de structura basmului ţin formulele narative de început, mediane şi finale. Formula de început „a fost odată” ne introduce într-un timp fabulos şi anticipează întâmplările neobişnuite. Formula de încheiere „şi-am încălecat pe-o şa …” marchează sfârşitul acţiunii şi revenirea la realitate într-o notă de veselie şi optimism.

În basm se observa preferinţa pentru cifra magică trei (trei fii, trei zmei).

Un element fantastic este metamorfoza personajelor sau a obiectelor (Prâslea se transformă în flacără)

Fiind o creaţie populară basmul „Prâslea cel voinic şi merele de aur” are caracter anonim, oral şi colectiv.

Se folosesc elemente ale limbii populare, multe expresii, proverbe, zicători.

Opera literară „Prâslea cel voinic şi merele de aur” ilustrează trăsăturile caracteristice basmului popular.

Subiectul se poate rezuma cu uşurinţă. A fost odată ca niciodată un împărat care avea trei fii. În grădina împărăţiei sale se afla un pom care făcea mere de aur, din care împăratul nu reuşise să guste, deoarece erau furate înainte de a se coace. An de an, în perioada coacerii, mulţi voinici, inclusiv cei doi fii mai mari ai împăratului, au păzit pomul pentru a prinde hoţul, dar totul fusese în zadar. Numai Prâslea reuşeşte să-l rănească şi să ducă mere tatălui său.

El porneşte, împreună cu cei doi fraţi mai mari, în urmărirea hoţului şi, la un moment dat, drumul duce către tărâmul celălalt. Voinicul coboară pe celălalt tărâm şi ajunge la palatele zmeilor care furaseră trei fete de împărat. El se luptă cu zmeii, îi omoară, eliberează fetele şi, după ce transformă palatele în trei mere, se întoarce la locul pe unde coborâse. Fraţii săi trag afară numai pe cele trei fete iar pe Prâslea îl părăsesc cu gând să-l piardă. Rămas pe tărâmul celălalt, voinicul salvează puii unei păsări de zgripsor, care, drept recunoştinţă, îl scoate la suprafaţa pământului.

Revenit în împărăţia tatălui său, după multe încercări, este recunsocut, fraţii săi sunt pedepsiţi, iar el se însoară cu fata cea mică şi-i urmează tatălui său la domnie.

Personajul principal al basmului este Prâslea. El participă la întreaga acţiune şi este imaginea binelui, întruchipând idealul etic de cinste, dreptate şi adevăr. Numele său sugerază particularităţile eroului:cel mic, dar cel mai viteaz. Deşi este ironizat la începutul basmului de către tatăl său, reuşeşte să-l convingă pe acesta să-l lase să păzească mărul de aur. Inteligent, îşi face un plan pentru a prinde hoţul şi reuşeşte să îl rănească pe acesta. Basmul are un final fericit, încheindu-se cu nunta eroului.

Ca orice personaj de basm, Prâslea are şi însuşiri supranaturale. Înzestrat cu o forţă impresionantă, omoară zmeii şi balaurul în luptă dreaptă.

Prâslea este, aşadar, un personaj în care se împletesc însuşiri omeneşti şi fabuloase. Alături de Prâslea, se constituie forţe ale binelui: împăratul, cele trei fete, corbul, pasărea zgripsor şi puii ei, meşterul argintar.

Personajele care reprezintă forţele răului sunt adversarii lui Prâslea:fraţii invidioşi, (care îi doresc pieirea pentru a se lăuda cu izbânda) şi zmeii, personajele fantastice, care trăiesc într-o lume ce funcţionează după legi proprii, altele decât cele din lumea reală. Reprezentaţii răului sunt pedepsiţi întotdeauna în basm.

Personajele reale – împăratul, fiii cei mari, fetele de împărat şi meşteşugarul argintar – ca şi cele fantastice – Prâslea, zmeii, balaurul, zgripsorul – indiferent de locul pe care îl ocupă în operă, au importanţă în desfăşurarea întâmplărilor, deoarece contribuie fiecare la aflarea adevărului şi instituirea dreptăţii.

Elementul fantastic include şi obiectele miraculoase (mărul de aur, furca de aur, cloşca cu puii de aur, dar şi seul şi apa). Ele ajută eroul să depăşească situaţiile dificile, iar cifra simbolică trei are putere magică.

Respectând caracteristicile speciei, basmul „Prâslea cel voinic şi merele de aur” începe cu formula introductiuvă: „A fost odată ca niciodată” care sugerează un timp imaginar. Prin ea, ascultătorii – cititorii – sunt introduşi într-o lume în care totul este posibil. Spaţiul de desfăşurare al acţiunii este şi el ireal (la curtea unui împărat, pe tărâmul celălalt). Formula finală „Trecui şi eu pe acolo şi stătui de mă veselii la nuntă ... şi încălecai p-o şea şi v-o spusei dumneavoastră aşa” are rolul de a scoate pe ascultători din lumea fantastică, iar nota ironică din formula de încheiere neagă veridicitatea celor povestite.

Locul de unde pleacă eroul este curtea împăratului şi tot aici se va întoarce victorios acesta, iar drumul pe care îl parcurge singur constituie un prilej pentru a-şi dovedi calităţile - drum iniţiac.

Pozitive sau negative, principale sau secundare, reale sau ireale, personajele sunt simboluri pentru noţiunea de bine şi rău, reprezentând modele morale opuse. Trăsăturile lor se desluşesc prin acţiune, care se petrece pe pământ, dar şi pe tărâmul celălalt, prăpastia fiind hotarul care desparte cele două lumi.

Ca orice basm popular, „Prâslea cel voinic şi merele de aur” are numeroase elemente de oralitate, care menţin trează atenţia ascultătorului. Vorbirea directă se îmbină cu vorbirea indirectă, folosirea verbelor la perfectul simplu („îi mulţumi”, „fu primit” etc.) dau impresia că acţiunea s-a petrecut de curând, inversiunile şi repetiţiile ( „şi merse, merse”) specifice stilului oral, precum şi cuvintele şi expresiile populare („niţică”, „piroteală”, „soroc” etc.) sunt modalităţi specifice basmului. Stilul caracterizat prin oralitate, împletirea armonioasă a celor trei moduri de expunere – naraţiunea, descirerea şi dialogul – dau farmec basmului, creaţie ce răspunde nevoii de bine, dreptate şi frumos a poporului român.

Ca in orice basm, in “Praslea cel voinic si merele de aur”actiunea este declansata de un fapt grav care a perturbat ordinea din imparatie-furtul merelor de aur din gradina imparateasca.

Basmul reprezinta o lume unde totul este posibil , faptele se petrec intr-un timp imaginar si intr-un spatiu cu trasaturi specifice.

Timpul, ca in orice basm, nu este precizat, evenimentele derulandu-se “odata”,in infinitul temporal,intr-un timp nedeterminat ,sugerat de formula initiala”A fost odata ca niciodata”.Adverbul “ca niciodata”subliniaza caracterul unic al intamplarilor din basm.

Intamplarile se petrec pe doua taramuri diferite:intr-o imparatie oarecare si pe taramul zmeilor.Acestea se afla la mare distanta unul de celalalt,au trasaturi diferite si se conduc dupa legi proprii.Cand ajunge pe taramul zmeilor,Praslea constata ca toate lucrulrile erau “schimbate;pamantul,florile,copacii,lighioni astfel faptuite erau pe-acolo”.

Personajele din basm reprezinta doua valori morale opuse:binele si raul.In “Praslea cel voinic si merele de aur”,binele prezentat de Praslea, de imparat,si cele trei fete,de zgipturoaica si puii ei,de mesterul argintar,iar raul de catre fratii cei mari,de zmeii,de balaurul.Din confrunatarea lor,ca in orice basm ies invaingatoare fortele binelui,deoarece adevarul si dreptatea trebuie sa triumfe.

Ca in toate basmele,personajele sunt inzestrate cu trasaturi obisnuite ,dar si cu forte fantastice.

Praslea este cel de-al treilea fiu al imparatului, fiind un personaj complex:este modest, inteligent, are un acut simt al anticipatiei, este viteaz, curajos, consecvent, cinstit, generos. Acestor trasaturi obisnuite li se adauga cele fantastice: are o forta fizica impresionanta (il baga pe zmeu in pamant pana la gat, omoara balaurul),comunica cu fapturi de pe alt taram,intelege graiul corbului, transforma palatelele in mere,face o furca de aur care toarce singura si o closca cu oua de aur.

Exista in basm personaje cu puteri fantastice care stau alaturi de personajele cu insusiri obisnuite :Zmeii, balaurii, corbul, zgripturoaica si puii sunt inzestrate cu insusiri iesite din comun: traiesc pe un alt taram,au o forta fizica neobisnuita.

Personajele cu insusiri obisnuite sunt si ele numeroase: imparatul, fiii cei mari, fetele de imparat, mesterul argintar.

Impletirea realului cu fantasticul nu se manifesta insa numai la nivelul personajelor,ci si al intamplarilor din basme:merele de aur sunt furate in fiecare an, Praslea il baga pe zmeu pana la genunchi in pamant, apoi la gat, strabate drumul de pe taramul zmeilor pana in imparatia tatalui sau cu ajutorul zgripturoaicei.

Ca in majoritatea basmelor, Praslea este ajutat de corb, de zgripturoaica care au insusiri fantastice. Fiintelor cu trasaturi fantastice li se adauga obiectele cu insusiri supranaturale: merele de aur, biciul care transforma palatele in mere de aur , de argint si de arama, furca din aur, closca cu puii de aur.

Basmul este o naratiune ampla, cu o actiune bine imbelsugata, in care pot fi identificate momentele subiectului.

Expozitiunea basmului contine formula initiala care anticipeaza fabulosul intamplarilor.Intriga are si ea caracter fantastic si reprezinta pretextul care declansaja actiunea:in fiecare an, merele de aur sunt furate ,spre nemultumirea imparatului. Praslea reuseste sa-l raneasca pe hot, dupa incercarile nereusite ale fratilor sai si porneste in urmarirea acestuia .Desfasurarea actiunii cuprinde incercarile, probele pe care trebuie sa le depasasca personajul, pentru a-si duce la bun sfarsit misiunea asumata. Datorita propriilor forte, dar beneficiind si de ajutor (din partea corbului, a zgripturoaicei) eroul trece cu bine toate probele: se lupta cu zmeii, omoara balaurul, revine in imparatia tatalui sau, care functioneaza furca, closca si puii de aur, iar in final isi dovedeste identitatea ( punctul culminant )si al aventurilor sale se incheie cu o nunta imparateasca (deznodamantul)

Basmul este o creatie literala destinata povestitului. Ele se povesteau la sezatori , la claci,la camp,in armata,in cabanele lucratorilor forestieri. Povestitul, in familie,copiilor este mai recent.

Specifice basmelor formulele initiale,mediane,finale, mult mai variate in basmele romanesti decat in basmele altor popoare.

Ca majoritatea basmelor”Praslea cel voinic si merele de aur”incepe cu formula initiala “A fost odata ca

niciodata….” care il introduce pe ascultator in lumea basmului, creeaza atmosfera, pentru receptarea intamplarilor povestite,precizand totodata caracterulde fictiune al basmului si sugerand timpul intamplarilor.

Formulele mediane plasate la inceputul unui capitol verifica atentia auditorului, precizeaza continuarea actiunii:”caci cuvantul din poveste inainte mult mai este;le sugereaza deplasarea in spatiu, distanta parcursa:”si mersera,mersera”,durata “si se luptara,si se luptara zi de vara pana-n seara”.

Formulele finale, mai bogate si mai variate decat cele cele initiale readuce ascultatorii in lumea obisnuita,cea mai frecventa fiind:”si incalecai pe-o sa ai v-o spusei dumneavoastra asa”.

Fiind o specie literara destinata povestitorului basmul se caracterizeaza prin oralitate intre povestitor si ascultatorii sai stabilindu-se o relatie directa de comunicare.Si in “Praslea cel voinic si merele de aur”ca in toate basmele sunt prezentate constructii si expresii populare(ce se face luntre si punte,a-si lua inima-n dinti, “a nu-si pierde cumpatul”), constructii exclamative (“Unde da Dumnezeu sa ca sa caza un asemenea noroc chiar pentru mine!), inversiuni (rogu-te, “adevar garaieste gura mea”), repetitii ( “facu ce facu”) vocative (“corbule,corbule!)

Una dintre caracteristicile basmelor este preferinta pentru cifrele magice: in “Praslea cel voinic si merele de aur”se repeta cifra trei:”trei frari,trei fete de imparat,trei zmei”.

Oglindind viata in mod fabulos, venind dintr-o lume indepartata “ce gandea in basme si vorbea in poezii” basmul popular a reprezentat o bogata sursa de inspiratie pentru scriitorii nostii care au creat basme culte de o mare frumusete (Mihai Eminescu, Ion Creanga, Ion Slavici, Barbu Stefanescu Delavrancea).

“Praslea cel voinic si merele de aur” se incadreaza in basmul popular prin toate trasaturile sale: prin continut, prin valoarea sa educativa generata de valorile morale exprimate, si prin valoarea sa etica si estetica.

Balade şi legende: Prâslea cel voinic şi merele de aur (basme populare)

A fost odată ca niciodată etc.Era odată un împărat puternic şi mare şi avea pe lângă palaturile sale o grădină frumoasă, bogată de flori şi meşteşugită nevoie mare! Aşa grădină nu se mai văzuse până atunci, p-acolo. În fundul grădinii avea şi un măr care făcea mere de aur şi, de când îl avea el, nu putuse să mănânce din pom mere coapte, căci, după ce le vedea înflorind, crescând şi pârguindu-se, venea oarecine noaptea şi le fura, tocmai când erau să se coacă.

Toţi paznicii din toată împărăţia şi cei mai aleşi ostaşi, pe care îi pusese împăratul ca să pândească, n-au putut să prinză pe hoţi. În cele de pe urmă, veni fiul cel mai mare al împăratului şi-i zise:- Tată, am crescut în palaturile tale, m-am plimbat prin astă grădină de atâtea ori şi am văzut roade foarte frumoase în pomul din fundul grădinii, dar n-am putut gusta niciodată din ele; acum a dat în copt, dă-mi voie ca nopţile astea să păzesc însumi, şi mă prinz că voi pune mâna pe acel tâlhar care ne jefuieşte.- Dragul meu, zise tată-său, atâţia oameni voinici au păzit şi n-au făcut nici o ispravă. Doresc prea mult să văz la masa mea măcar un măr din acest pom care m-a ţinut atâta sumă de bani şi de aceea, iată, mă înduplec şi te las ca să pândeşti, măcar că nu-mi vine a crede că o să izbuteşti.Atunci fiul împăratului se puse la pândă o săptămână întreagă: noaptea pândea şi ziua se odihnea; iară când fu într-o dimineaţă, se întoarse trist la tată-său şi-i spuse cum priveghease până la miezul nopţii, cum pe urmă îl apucase o piroteală de nu se mai putea ţinea pe picioare, cum, mai târziu, somnul îl copleşi şi căzu ca un mort, fără să se poată deştepta decât tocmai când soarele era rădicat de două suliţe, şi atuncea văzu că merele lipsesc.Nepovestită fu mâhnirea tatălui său, când auzi spuindu-i-se astă întâmplare.De silă, de milă, fu nevoit a mai aştepta încă un an, ca să facă şi voia fiului său celui mijlociu, care cerea cu stăruinţă de la tată-său ca să-l lase şi pe dânsul să pândească, şi se lega că el va prinde pe hoţii care îi făceau

atâta întristare.Timpul veni, merele începură a se pârgui; atunci fiul său cel mijlociu păzi şi el; dară păţi ca şi frate-său cel mare.Tată-său, deznădăjduit, pusese în gând să-l taie; dar fiul său cel mai mic, Prâslea, veni cu rugăciune către tată-său, şi-i zise:- Tată, atâţia ani l-ai ţinut, ai suferit atâtea necazuri după urma acestui pom, mai lasă-l, rogu-te, şi anul acesta, să-mi încerc şi eu norocul.- Fugi d-aci, nesocotitule, zise împăratul. Fraţii tăi cei mai mari, atâţi şi atâţi oameni voinici şi deprinşi cu nevoile n-au putut face nimic, şi tocmai tu, un mucos ca tine, o să izbutească? N-auzi tu ce prăpăstii spun fraţii tăi? Aici trebuie să fie ceva vrăji.- Eu nu mă încumet, zise Prâslea, a prinde pe hoţi, ci zic că o încercare de voi face şi eu, nu poate să-ţi aducă nici un rău.Împăratul se înduplecă şi mai lăsă pomul netăiat încă un an.Sosi primăvara: pomul înflori mai frumos şi legă mai mult decât altădată. Împăratul se veseli de frumuseţea florilor şi de mulţimea roadelor sale, dară când se gândea că nici în anul acesta n-o să aibă parte de merele lui cele aurite, se căia că l-a lăsat netăiat.Prâslea se ducea adesea prin grădină, da ocol mărului şi tot plănuia. În sfârşit, merele începură a se pârgui. Atunci fiul cel mai mic al împăratului zise:- Tată, iată a sosit timpul; mă duc să pândesc şi eu.- Du-te, zise împăratul; dară negreşit că şi tu ai să te întorci ruşinat ca fraţii tăi cei mai mari.- Pentru mine n-are să fie aşa mare ruşine, zise el; fiindcă eu nu numai că sunt mai mic, dar nici nu mă leg ca să prânz pe tâlhari, ci numai o cercare să fac.Cum veni seara, se duse, îşi luă cărţi de citit, două ţepuşe, arcul şi tolba cu săgeţile. Îşi alese un loc de pândă într-un colţ pe lângă pom, bătu ţepuşele în pământ şi se puse între ele, aşa cum să-i vină unul dinainte şi altul la spate ca, dacă îi va veni somn şi ar moţăi, să se lovească cu barba în cel de dinaintea lui şi dacă ar da capul pe spate, să se lovească cu ceafa în cel de dinapoi.Astfel pândi până când, într-una din nopţi, cam după miezul nopţii, simţi că-l atinge încetişor boarea zorilor care îl îmbăta cu mirosul său cel plăcut, o piroteală moleşitoare se alegă de ochii lui; dară loviturile ce suferi vrând să moţăiască îl deşteptară, şi rămase priveghind până când, pe la revărsat de zori, un uşor fâşâit se auzi prin grădină. Atunci, cu ochii ţintă la pom, luă arcul şi sta gata; fâşâitul se auzi mai tare şi un oarecine se apropie de pom şi se apucă de ramurile lui; atunci el dete o săgeată, dete două şi, când dete cu a treia, un geamăt ieşi de lângă pom şi apoi o tăcere de moarte se făcu; iară el, cum se lumină puţin, culese câteva mere din pom, le puse pe o tipsie de aur şi le duse la tatăl său.Niciodată n-a simţit împăratul mai mare bucurie decât când a văzut la masa sa merele de aur din care nu gustase niciodată.- Acum, zise Prâslea, să căutăm şi pe hoţ.Dară împăratul, mulţumit că pipăise merele cele aurite, nu mai voia să ştie de hoţi. Fiul său însă nu se lăsa cu una cu două, ci, arătând împăratului dâra de sânge ce lăsase pe pământ rana ce făcuse hoţului, îi spuse că se duce să-l caute şi să-l aducă împăratului chiar din gaură de şarpe. Şi chiar de a doua zi vorbi cu fraţii lui ca să meargă împreună pe urma hoţului şi să-l prinză.Fraţii săi prinseseră pizmă pe el pentru că fusese mai vrednic decât dânşii şi căutau prilej ca să-l piarză; de aceea şi voiră bucuros să meargă. Ei se pregătiră şi porniră.Se luară, deci, după dâra sângelui şi merse, merse, până ce ieşiră la pustietate, de acolo mai merse oleacă până ce dete de o prăpastie, unde se şi pierdu dâra. Ocoliră împregiurul prăpastiei şi văzură că dâra de sânge nu mai înainta. Atunci pricepură ei că în prăpastia aceea trebuie să locuiască furul merelor.Dară cum să se lase înăuntru? Porunciră numaidecât vârteje şi funii groase, şi îndată se şi gătiră. Le aşezară, şi se lăsă fratele cel mare.- Dară, zise el, când voi scutura frânghia, să mă scoateţi afară. Aşa şi făcură. După fratele cel mare se coborî cel mijlociu şi făcu şi el ca cel dintâi, atâta numai că se lăsă ceva mai în jos.- Acum e rândul meu să mă las în prăpastie, zise Prâslea, văzând că fraţii cei mari se codesc; când voi mişca frânghia, voi mai mult să mă lăsaţi în jos; şi după ce veţi vedea că frânghia nu se mai duce la vale, să puneţi paznici să păzească şi, când va vedea că frânghia se mişcă de loveşte marginile groapei, să o trageţi afară.Se lăsă şi cel mai mic din fraţi şi, de ce mişca frânghia, d-aia îl lăsa mai jos, şi-l lăsară, şi-l lăsară, până ce văzură că frânghia nu mai sta întinsă, cum este când are ceva atârnat de capătul ei.

Atunci fraţii ţinură sfat şi ziseră:- Să aşteptăm până ce vom vedea dacă face vreo izbândă, şi atunci, ori bine ori rău de va face, să-l pierdem, ca să ne curăţim de unul ca dânsul care ne face de ruşine.Prâslea ajunse pe tărâmul celălalt, se uită cu sfială în toate părţile, şi cu mare mirare văzu toate lucrurile schimbate; pământul, florile, copacii, lighioni altfel făptuite erau p-acolo. Deocamdată îi cam fu frică, dară, îmbărbătându-se, apucă pe un drum şi merse până dete de nişte palaturi cu totul şi cu totul de aramă.Nevăzând nici pui de om pe care să-l întrebe câte ceva, intră în palat, ca să vază cine locuia acolo. În pragul uşii îl întâmpină o fată frumuşică, care zise:- Mulţumesc lui Dumnezeu că ajunsei să mai văz om de pe tărâmul nostru. Cum ai ajuns aice, frate, îl întrebă ea: aici este moşia a trei fraţi zmei, care ne-au răpit de la părinţii noştri, şi suntem trei surori şi fete de împărat de pe tărâmul de unde eşti tu.Atunci el povesti în scurt toată istoria cu merele, cum a rănit pe hoţ şi cum a venit după dâra sângelui până la groapa pe unde s-a lăsat în jos la ea, şi o întrebă ce fel de oameni sunt zmeii aceia şi dacă sunt voinici.Ea îi spuse apoi că fiecare din zmei şi-a ales câte una din ele şi le tot sileşte să-i ia de bărbaţi, iară ele se tot împotrivesc cu fel de fel de vorbe, cerându-le câte în lună şi în soare, şi ei se fac luntre şi punte de le împlinesc toate voile.- Ei sunt în adevăr voinici, adăogă ea, însă cu vrerea lui Dumnezeu poate îi vei birui. Dară până una alta ascunde-te, vai de mine! undeva, să nu dea zmeul peste tine în casa lui, că e năbădăios şi se face leu-paraleu. Acum e timpul când are să vină la prânz, şi are obicei de aruncă buzduganul cale de un conac şi loveşte în uşă, în masă şi se pune în cui.N-apucă să isprăvească vorba, şi se auzi ceva că şuieră, că loveşte în uşă, în masă, şi buzduganul se arătă şi se aşeză în cui. Dară Prâslea luă buzduganul, îl azvârli înapoi mai departe decât îl azvârlise zmeul; şi, când era prin dreptul lui, îl atinse pe umere.Zmeul, speriat, stătu în loc, se uită după buzdugan, se duse de-l luă şi se întoarse acasă. Când era la poartă, începu să strige:- Hâm! Hâm! aici miroase a carne de om de pe tărâmul cellalt; şi, văzând pe fiul de împărat ce-i ieşise înainte, îi zise: Ce vânt te-a adus pe aici, omule, ca să-ţi rămâie oasele pe alt tărâm?- Am venit ca să prinz pe furii merelor de aur ale tatălui meu.- Noi suntem, îi zise zmeul; cum vrei să ne bătem? În buzdugane să ne lovim, în săbii să ne tăiem, ori în luptă să ne luptăm?- Ba în luptă că e mai dreaptă, răspunse Prâslea.Atunci se apucară la trântă, şi se luptară şi se luptară, până când zmeul băgă pe Prâslea în pământ până la glezne; iar Prâslea se opinti odată, aduse pe zmeu şi, trântindu-l, îl bagă în pământ până în genunchi şi-i tăie capul.Fata, cu ochii plini de lacrimi, îi mulţumi că a scăpat-o de zmeu, şi-l rugă să-i fie milă şi de surorile ei.După ce se odihni vreo două zile, porni, după povaţa fetei, la soră-sa cea mijlocie care avea palaturile de argint.Acolo, ca şi la cea mare, fu primit cu bucurie; fata îl rugă să se ascunză; iar el nu voi; ci, când veni buzduganul să se aşeze în cui, pe care îl aruncase zmeul ei cale de două conace, el îl aruncă mult mai îndărăt, izbind şi pe zmeu în cap; iară zmeul veni turburat, se luptă cu Prâslea ca şi frate-său cel mare, şi rămase şi el mort.Fata, după ce îi mulţumi, îl povăţui cum să facă ca să scape din robie şi pe sora lor cea mică.- Deşi e mai puternic, zise fata, decât fraţii lui pe care i-ai omorât, dar cu ajutorul lui Dumnezeu şi mai ales că e şi cam bolnav din lovitura ce i-ai dat cu săgeata când a vrut să fure merele, nădăjduiesc că-i vei veni de hac.O săptămână întreagă se desfătară împreună cu amândouă fetele, şi Prâslea, odihnindu-se de ostenelile ce încercase, porni şi către zmeul de al treilea.Văzând palaturile de aur în care locuia zmeul cel mic, rămase cam pe gânduri, dară, luându-şi inima în dinţi, intră înăuntru.Cum îl văzu fata, îl rugă ca pe Dumnezeu să o scape de zmeu, care, zicea ea, e otărât ca, îndată ce se va face sănătos bine, să o silească oricum să se însoţească cu dânsul.Abia isprăvise vorba şi buzduganul, izbind în uşă şi în masă, se puse în cui. Prâslea întrebă ce putere are zmeul şi îi spuse că aruncă buzduganul cale de trei conace; atunci el îl aruncă şi mai departe, lovindu-l în piept.Zmeul, turburat de mânie, se întoarse numaidecât acasă.

- Cine este acela care-a cutezat să calce hotarele mele şi să intre în casa mea?- Eu sunt, zise Prâslea.- Dacă eşti tu, îi răspunse zmeul, am să te pedepsesc amar pentru nesocotinţa ta. Cum ai vrut, venit-ai; dară nu te vei mai duce cum vei voi.- Cu ajutorul lui Dumnezeu, îi răspunse Prâslea, am eu ac şi de cojocul tău.Atunci se învoiră să se ia la luptă dreaptă,

şi se luptară,şi se luptară, zi de varăpână seara;iară când fu pe la nămiez, se făcură amândoi două focuri şi aşa se băteau; un corb însă le tot da ocol, croncănind. Văzându-l zmeul îi zise:- Corbule, corbule! ia seu în unghiile tale şi pune peste mine, că-ţi voi da stârvul ăsta ţie.- Corbule, corbule! îi zise şi Prâslea, dacă vei pune peste mine seu, eu îţi voi da trei stârvuri.- Unde dă Dumnezeu să cază o asemenea tiflă peste mine! Mi-aş sătura sălaşul întreg.- Adevăr grăieşte gura mea, îi răspunse Prâslea.Corbul, fără a mai întârzia, aduse în unghiile sale seu, puse peste viteazul Prâslea, şi prinse mai multă putere.Către seară zise zmeul către fata de împărat, care privea la dânşii cum se luptau, după ce se făcuseră iară oameni:- Frumuşica mea, dă-mi niţică apă să mă răcoresc, şi-ţi făgăduiesc să ne cununăm chiar mâine.- Frumuşica mea, îi zise Prâslea, dă-mi mie apă, şi-ţi făgăduiesc să te duc pe tărâmul nostru şi acolo să ne cununăm.- Să-ţi auză Dumnezeu vorba, voinice, şi să-ţi împlinească gândul! îi răspunse ea.Fata de împărat dete apă lui Prâslea de bău şi prinse mai multă putere; atunci strânse pe zmeu în braţe, îl ridică în sus şi, când îl lăsă jos, îl băgă până în genunchi în pământ; se opinti şi zmeul, ridică şi el în sus pe Prâslea şi, lăsându-l jos, îl băgă până în brâu; puindu-şi toate puterile, Prâslea mai strânse o dată pe zmeu de-i pârâi oasele şi, aducându-l, îl trânti aşa de grozav, de îl băgă până în gât în pământ şi-i tăie capul; iară fetele, de bucurie, se adunară împrejurul lui, îl luau în braţe, îl sărutau şi îi ziseră:- De azi înainte frate să ne fii.Îi spuseră apoi că fiecare din palaturile zmeilor are câte un bici, cu care loveşte în cele patru colţuri ale lor şi se fac nişte mere. Aşa făcură, şi fiecare din fete avură câte un măr. Se pregătiră, deci, să se întoarcă pe tărâmul nostru.Ajungând la groapă, clătină frânghia de se lovi de toate marginile gropii. Paznicii de sus pricepură că trebuie să tragă frânghia. Se puseră la vârtejuri şi scoaseră pe fata cea mare cu mărul ei de aramă.Ea, cum ajunse sus, arătă un răvăşel ce-i dase Prâslea, în care scria că are să ia de bărbat pe frate-său cel mai mare.Bucuria fetei fu nespusă când se văzu iară pe lumea unde se născuse.Lăsară din nou frânghia şi scoase şi pe fata cea mijlocie, cu mărul ei cel de argint şi cu o altă scrisoare, în care o hotăra Prâslea de soţie fratelui celui mijlociu.Mai lăsară frânghia şi scoase şi pe fata cea mică: aceasta era logodnica lui Prâslea; însă mărul ei cel de aur nu-l dete, ci îl ţinu la sine.El simţise de mai-nainte că fraţii săi îi poartă sâmbetele şi, când se mai lăsă frânghia ca să-l ridice şi pe el, dânsul legă o piatră şi puse căciula dasupra ei, ca să-i cerce; iară fraţi dacă văzură căciula, socotind că este fratele lor cel mic, slăbiră vârtejile şi dete drumul frânghiei, care se lăsă în jos cu mare iuţeală, ceea ce făcu pe fraţi să crează că Prâslea s-a prăpădit.Luară, deci, fetele, le duseră la împăratul, îi spuseră cu prefăcută mâhnire că fratele lor s-a prăpădit, şi se cununară cu fetele, după cum rânduise Prâslea. Iară cea mai mică nu voia cu nici un chip să se mărite, nici să ia pe altul.Prâslea, care şedea doparte, văzu piatra care căzuse cu zgomot, mulţumi lui Dumnezeu că i-a scăpat zilele şi se gândea ce să facă ca să iasă afară. Pre când se gândea şi se plângea dânsul, auzi un ţipăt şi o văietare care îi umplu inima de jale; se uită împregiur şi văzu un balaur care se încolăcise pe un copaci şi se urca ca să mănânce nişte pui de zgripsor. Scoase paloşul Prâslea, se repezi la balaur şi numaidecât îl făcu în bucăţele. Puii, cum văzură, îi mulţumiră şi-i ziseră:

- Vino încoa, omule viteaz, să te ascundem aici, că, de te va vedea mama noastră, te înghite de bucurie.Traseră o pană de la unul din pui şi-l ascunseră în ea. Când veni zgripsoroaica şi văzu grămada aia mare de bucăţele de balaur, întrebă pe pui, cine le-a făcut ăst bine?- Mamă, ziseră ei, este un om de pe tărâmul celălalt şi a apucat încoa spre răsărit.- Mă duc, le zise ea, să-i mulţumesc. Ea porni ca vântul înspre partea încotro îi spusese puii că a apucat omul. După câteva minute, se întoarse:- Spuneţi-mi drept, le zise, încotro s-a dus.- Spre apus, mamă.Şi într-o bucată de vreme, ca de când începui să vă povestesc, străbătu cele patru părţi ale tărâmului de jos şi se întoarse cu deşert. Ea ceru ca numaidecât să-i spuie. În cele mai de pe urmă, îi ziseră puii:- Dacă ţi l-om arăta, mamă, ne făgăduieşti că nu-i vei face nimic?- Vă făgăduiesc, dragii mei.Atunci ei îl scoaseră din pană şi îl arătară; iară ea, de bucurie, îl strânse în braţe şi cât p-aci era să-l înghită, dacă nu l-ar fi acoperit puii.- Ce bine vei să-ţi fac şi eu, pentru că mi-ai scăpat puii de moarte?- Să mă scoţi pe tărâmul celălalt, răspunse Prâslea.- Greu lucru mi-ai cerut, îi zise zgripsoroaica; dară pentru că ţie îţi sunt datoare mântuirea puilor mei, mă învoiesc la asta. Pregăteşte 100 oca de carne făcută bucăţele de câte o oca una, şi 100 de pâini.Făcu ce făcu Prâslea, găti pâinile şi carnea şi le aduse la gura gropii. Zgripsoroaica zise:- Pune-te dasupra mea cu merinde cu tot şi, de câte ori oi întoarce capul, să-mi dai câte o pâine şi câte o bucată de carne.Se aşezară şi porniră, dându-i, de câte ori cerea pâine şi carne. Când era aproape, aproape să iasă dasupra, pasărea uriaşă mai întoarse capul să-i mai dea de mâncare; dară carnea se sfârşise. Atunci Prâslea, fără să-şi piardă cumpătul, trase paloşul şi-şi tăie o bucată de carne moale din coapsa piciorului de sus şi o dete zgripsoroaicei.După ce ajunseră dasupra şi văzu că Prâslea nu putea să umble, îi zise zgripsoroaica:- Dacă nu era binele ce mi-ai făcut şi rugăciunea puilor mei, mai că te mâncam. Eu am simţit că carnea care mi-ai dat în urmă era mai dulce decât cea de mai înainte, şi n-am înghiţit-o; rău ai făcut de mi-ai dat-o.Apoi o dete afară dintr-însa, i-o puse la loc, o unse cu scuipat de al său, şi se lipi. Atunci se îmbrăţişară, îşi mulţumiră unul alteia, şi se despărţiră; ea se duse în prăpastia de unde ieşiseră şi Prâslea plecă către împărăţia tatălui său.Plecând către oraşul în care locuiau părinţii şi fraţii lui, îmbrăcat fiind în haine proaste ţărăneşti, întâlni nişte drumeţi şi află de la dânşii că fraţii lui au luat de soţii pe fetele care le-a trimis el, după cum le hotărâse însuşi, că părinţii lui erau foarte mâhniţi de pieirea fiului lor celui mai mic, că fata cea mică e îmbrăcată în negru şi-l jeleşte şi că nu voieşte a se mărita nici în ruptul capului, măcar că au peţit-o mai mulţi fii de împărat; că acum, în cele din urmă, fraţii lui i-au adus un ginere preafrumos şi că o silesc cu toţii să-l ia şi că nu se ştie de va putea scăpa.Prâslea, auzind de toate acestea, nu puţin s-a întristat în sufletul lui şi, cu inima înfrântă, a intrat în oraş. Mai cercetând în sus şi în jos, află că fata a zis împăratului că, dacă voieşte să o mărite cu rnărul care i-l aduseră, să poruncească a-i face şi a-i aduce la odoare o furcă cu caierul şi fusul cu totul de aur şi să toarcă singură, fiindcă aşa îi făcuse şi zmeul şi asta îi plăcea mult. Mai află că împăratul chemase pe starostea de argintari şi-i poruncise zicându-i: "Iată, de azi în trei săptămâni să-mi dai gata furca care o cere fata mea cea mică; că de unde nu, unde-ţi stau picioarele, îţi va sta şi capul"; şi bietul argintar se întoarse acasă trist şi plângând.Atunci Prâslea se duse de se băgă ucenic la argintar.Prâslea tot văzând pe stăpânu-său văitându-se fiindcă nu izbutise a face furca după porunceală, îi zise:- Stăpâne, te văd trist că nu poţi să faci furca ce ţi-a poruncit împăratul, iată mai sunt trei zile până să se împlinească sorocul ce ţi-a dat; lasă-mă pe mine să o fac.Argintarul îl goni, zicându-i:- Atâţi meşteri mari n-au putut să o facă, şi tocmai un trenţeros ca tine să o facă?- Dacă nu-ţi voi da furca de azi în trei zile, răspunse Prâslea, să-mi faci ce vei voi.Atunci se învoiră a-i da o odaie să lucreze numai Prâslea singur, şi pe fiecare noapte să-i dea câte o trăistuţă de alune şi câte un pahar de vin bun.Argintarul îi ducea grija, fiindcă, ascultând pe la uşe, n-auzea alt decât cum spărgea la alune pe nicovală! Iară când fu a treia zi, el ieşi dis-de-dimineaţă din odaie cu furca pe tavă, pe care o scosese din mărul zmeului,

ce era la dânsul, şi o dete argintarului ca să o ducă fetei împăratului.Argintarul nu mai putea de bucurie, şi-i făcu un rând de haine; iar pe la nămiez, când venise slujitorii împăratului ca să-l cheme la palat, el se duse şi îi dete furca care torcea singură.După ce împăratul se minună de frumuseţea ei, dete argintarului doi saci de bani.Fata, cum văzu furca, îi trecu un fier ars prin inimă; ea cunoscu furca şi pricepu că Prâslea cel viteaz trebuie să fi ieşit dasupra pământului. Atunci zise împăratului:- Tată, cine a făcut furca poate să-mi facă încă un lucru pe care mi l-a adus la odoare zmeul.Iară împăratul chemă îndată pe argintar şi-i porunci să-i facă o cloşcă cu pui cu totul şi cu totul de aur, şi-i dete soroc de trei săptămâni, şi, dacă nu i-o face-o, unde îi stă picioarele îi va sta şi capul.Argintarul, ca şi de-lalt rând, se întoarse acasă trist; despreţui ca şi întâia oară pe Prâslea, care îl întrebase şi de astă dată; iară dacă se înţeleseră la cuvinte, se învoiră şi lucrul se şi săvârşi cu bine.Când văzu argintarul cloşca cloncănind şi puii piuind, cu totul şi cu totul de aur şi ciugulind mei tot de aur, înţelese că trebuie să fie lucru măiestru.Argintarul luă cloşca, o duse la împăratul, iară împăratul, după ce se minună îndestul de frumuseţea şi gingăşia lor, o duse fetei şi-i zise:- Iată, ţi s-au împlinit toate voile; acum, fata mea, să te găteşti de nuntă.- Tată, îi mai zise fata, cine a făcut aste două lucruri trebuie să aibă şi mărul de aur al zmeului; porunceşte, rogu-te, argintarului să aducă pe meşterul care le-a făcut.Primind porunca asta argintarul, se înfăţişă împăratului, rugându-se să-l ierte şi zicându-i:- Cum o să aduc înaintea măriei tale pe meşter, fiindcă este un om prost şi trenţeros şi nu este vrednic să vază luminata faţă a măriei tale.Împăratul porunci să-l aducă oricum ar fi.Atunci argintarul, după ce puse de spălă pe Prâslea şi-l curăţi, îl îmbrăcă în nişte haine noi şi-l duse la împăratul, iară împăratul îl înfăţişă fetei.Cum îl văzu fata, îl şi cunoscu. Ea nu putu să-şi ţie lacrămile care o podidiseră, de bucurie mare ce avu, şi zise împăratului:- Tată, acesta este viteazul care ne-a scăpat din mâna zmeilor. Şi, dând în genuche, îi săruta mâinile şi pe faţă şi pe dos.Luându-i seama bine împăratul îl cunoscu şi dânsul, măcar că foarte mult se schimbase. Îl îmbrăţişă şi-l sărută de sute de ori. Dar el tăgăduia.În cele mai din urmă, inima lui înduioşată de rugăciunile tatălui său, ale mamei sale şi ale fetei care rămăsese în genuche rugându-l, mărturisi că în adevăr el este fiul lor cel mai mic.Prâslea le povesti apoi toată istoria sa, le spuse şi cum a ieşit dasupra pământului şi le arătă şi mărul de aur al zmeului.Atunci împăratul, supărat, chemă pe feciorii lui cei mai mari; dar ei, cum văzură pe Prâslea, o sfecliră. Iară împăratul întrebă pe Prâslea cum să-i pedepsească. Viteazul nostru zise:- Tată, eu îi iert şi pedeapsa să o ia de la Dumnezeu. Noi vom ieşi la scara palatului şi vom arunca fiecare câte o săgeată în sus şi Dumnezeu, dacă vom fi cineva greşiţi, ne va pedepsi.Aşa făcură. Ieşiră câte trei fraţii în curte, dinaintea palatului, aruncară săgeţile în sus şi, când căzură, ale fraţilor celor mai mari le căzură drept în creştetul capului şi-i omorâră, dar a celui mai mic îi căzu dinainte.Iară dacă îngropară pe fraţii cei mai mari, făcură nuntă mare şi Prâslea luă pe fata cea mică. Toată împărăţia s-a bucurat că le-a adus Dumnezeu sănătos pe fiul cel mai mic al împăratului şi se mândrea, fălindu-se, de vitejiile ce făcuse el; iară după moartea tătâne-său se sui el în scaunul împărăţiei, şi împărăţi în pace de atunci şi până în ziua de astăzi, de or fi trăind.Trecui şi eu pe acolo şi stătui de mă veselii la nuntă, de unde luai

O bucată de batocŞ-un picior de iepure şchiop,

Şi încălecai p-o şa şi v-o spusei dumneavoastră aşa.

Notă: Petre Ispirescu: Legende sau basmele românilor