Cartea: Eroii(titlul in constructie)

Capitolul IPe drumul principal ce duce spre oras trecea un automobil scotând fum şi praf.

Pruncii inca de la prima casa fugeau în urma vuietului creat de maşinărie zbierând şi bucurându-se că în sfârşit, după atâta aşteptare trece şi pe la ei prin sat aceasta invenţie despre care au auzit doar din poveştile şi lectile invăţătorului care, cu o superioritate in glas ieşi pe prispa casei sale şi spuse mângâindu-şi barba sură ca să auda chiar şi moşnegii cei mai surzi:

- Asta e una nemţeasca, una dintre cele mai bune! deşi nu a mai văzut una până acum, imaginile şi descrierile din ziarele pe care le citea cu atâta interes îl facuse sa-şi dea seama că acea maşinărie nu e una obişnuita şi sa spună cu teamă in glas, privind praful iscat in urma pachetului de fier mişcător:

- Vor veni vremi schimbătoare prin parţile astea, dragilor!Batranii care căscau ochii la minunătie işi făceau cruce şi se minunau de

performanţele incredibile ale automobilului care gonea cu 30 Km la ora pe strazile prafuite ale satului.

Automobilul de sorginte germanăera la 2 Km departare de sat câmd, în sfarşit, a reuşit să se desprindă de mulţimea de tânci care îl urmariseră pana la istovire. Abia gafâind, copiii nu mai conteneau sa laude maşinăria. Se împingeau unul pe altul şi se întreceau în explicaţii una mai năstruşnica ca alta.

Era Duminica după-masa. În sat se aşternu o atmosferă încâlcită. Sătenii se strângeau cu toţii sa vadă urmele lăsate de automobil în pietrişul de pe uliţa principală. Toţi erau entuziasmaţi şi fiecare avea propria explicaţie „ştiinţifică” despre maşinărie, numai preotul era îngândurat şi merse la invătător să-i explice mai multe despre „drăcovenie”.

Uşor, uşor se înopta iar tinerii se strânseseră pe malul râului Someş, la marginea satului şi discutau aprins despre cele întâmplate. La început erau două grupuri; băieţii şi fetele, dar pe masură ce clipele treceau se amestecau intre ei jucându-se si zbierând de se auzea până în casele părinţilor. Aceştia veneau cu o falcă-m cer şi una în pământ sfădindu-şi obraslele pentru nesăbuinţa de a-si ieşi din petec în „sfânta zi de Domenecă”

La apusul Soarelui malul râului era liniştit, doar câteva păsări ciripeau parcă la unison, dând astfel naştere unei melodii armonioase. La umbra unei salcii plângătoare stăteau doi tineri istoviţi parcă de liniştea ce le era ca o povară. Eliza, fata moaşei satului mai arunca, din când în când câte o piatră îm apa limpede a râului. Tudor, băiatul de lâmgă ea privea absent pe malul celalalt parcă rugandu-se să apară ceva care sa tulbure liniştea apăsătoare. La un moment dat se întoarce spre ea vrâmd să spuna ceva dar, călcând pe marginea malului acesta se surpă din cauza greutaţii iar el cazu neindemânatic la piciorele Elizei care începu sa râdă in hohote:

- Ce faci Tudor, mi te-nchini?! Tudor era băiatul unui tăran obişnuit din sat, un tânar vioi şi dezgheţat la minte cum avea să spună preotul satului si un „dracuşor” după cum spunea moaşa satului care nu-l avea deloc la inimă. Tudor se ridică înroşit la fată şi încercă să râdă forţat ceea ce nu prea îi ieşi:

- Eliza, îmi eşti tare dragă când râzi! şi incercă să o sărute

- Ţi-am mai spus dragul meu, uita! dar, în acelaşi timp nu încercă să respingă sărutul pătimaş al tânărului ţăran.