L...

A fost odată ca niciodată, pe vremea când se potcovea purecele cu 99 de oca de fier la un picior şi tot i se părea că-i uşor, într-o căsuţă de la marginea unui lac o fetiţă pe care o chema Laura.

Se spunea despre ea că avea puteri magice, că orice atingea această fetiţă capăta energie, se înzdrăvenea...

Părinţii ei lucrau pământul, aşa că fetiţa era mai tot timpul singură. Într-una din zile, apăru la uşa ei un bobocel nevinovat, cu o aripă

ruptă, care abia scăpase din ghearele vulpii şi tremura de frică.Laura deschise uşa şi îl luă pe bobocel în palmele ei. Îl mângâie, îl

spălă, iar după câteva zile observă că bobocelul se făcuse bine şi creştea văzând cu ochii... Se obişnuise cu noul culcuş, cel de sub patul fetiţei.

Era însă o problemă! Bobocelul crescuse şi nu mai putea să fie ascuns de privirile părinţilor! Aşa că Laura se hotărî să-l ducă la lacul din apropierea casei...

La miezul nopţii, când toată lumea dormea, iar luna se oglindea cu toată splendoarea în lacul străveziu, Laura aduse pasărea şi-i dădu drumul pe lac.

Mama însă o văzuse că pleacă din curte şi o urmărea îndeaproape, neştiind ce duce fetiţa în coş.

Şi, cum lumina astrul nopţii pe bolta cerului, se văzu pe lac silueta unei păsări albe, cu gâtul lung.

Mama Laurei abia se stăpâni să nu strige: LEBĂDA!Pasărea plutea liberă, iar Laura era foarte fericită de fapta bună pe

care o făcuse. Într-un târziu, se hotărî să vină acasă, iar când se întoarse mama o aştepta acolo, privind-o cu drag.

Lebăda era atât de frumoasă încât, privind-o, mama a spus tuturor că de câte ori vor dori să scrie cuvântul „Laura” să folosească pentru început semnul graţios al lebedei, care plutea liberă pe lacul luminat de blânda lună...

Şi aşa s-a născut litera L...