POSTMODERNISMUL – POEZIA

Termenul apare pentru prima dată în arhitectură, iar la noi este folosit prima dată de Al. Muşina.Teoreticieni: J.F. Lyotard, Linda HutcheonPromovarea crea ţ iilor postmoderniste: Cenaclul de Luni, condus de N. Manolescu, în Bucureşti, cenaclul şi revista Echinocţiu, la Cluj.Postmoderniştii resping abstracţionismul caracteristic modernismului târziu. Pledează pentru întoarcerea artei la figurativ, la reprezentare, la mimesis.

,,Cea mai culta generaţie postbelică”, (Gh. Craciun),,Generaţia în blugi” sau ,,Democratizarea discursului, consecinţa normală a

coştiinţei, a privirii care descoperă lumea textului şi textul lumii în profunzime.” (Cristian Moraru)

,,Proiectul istoric de generaţie literară (poetică în primul rând, căci lor pare a le aparţine iniţiativa) se confundă cu  însuşi proiectul generaţiei ‘80.” (Bogdan Ghiu)

,,Ironia, vocaţia ludică şi mai ales ispita permanentă a experimentului artistic.” (Mircea Scarlat)

Trasaturi: Îsi construieşte propria atitudine esenţialmente culturală, livrescă, a citatului

intertextual şi al parafrazei. Încorporează, în propriul text, fragmente de text, experienţe ale altora, recunoscându-le şi numindu-le explicit. Se pleacă de la ideea că orice text îşi are originea în altul. Literatura nu mai este posibilă decât ca ,,rescriere” a unor texte deja existente sau ca parodie. Textul nu mai are ca referent lumea, ci se oglindeşte pe sine în procesul propriei plăsmuiri.

Respinge pretenţiile metafizice ale unei literaturi care nu mai este considerată un instrument de cunoaştere (ca în modernism), ci doar o simplă literatură. Artistul îşi pierde statutul demiurgic, devenind om simplu, obişnuit.

Face literatură plecând de la literatura care îl precede. Spirit ironic, ludic. Ironic, la modul afectuos, pentru că recunoaşte că face literatură, deci

naivitatea nu are ce cauta în proiectul lui. Ludic, în marginea şi în spiritul unei literaturi deja scrise, dezvoltă bucuria

reinterpretării personale a unor vechi şi mult ,,prafuite” partituri, recreează ,,tradiţia”.

Identitatea şi substanţa sa nu ies din ruptura programatică de un anumit trecut şi o anumită tradiţie, ci, dimpotrivă, din acel element de compunere ,,post-”, care semnalează o continuitate ludică, ştiutoare şi, deci, ironică.

Atribuirea de valenţe poetice limbajului familiar. Desolemnizarea poeticului.

Arhaisme alături de neologisme. Reminiscenţe livreşti. Prezenţa în text a elementului autobiografic. Cărtărescu: ,,idealul meu este sa

ma scriu pe mine insumi în propria carte.” Textualism Predilecţie pentru implicarea cititorului Realism, postmodernismul propune o perspectivă poetică ancorată în real,

reconsiderând lumea banală cu existenţa ei de zi cu zi. Literatura nu mai trimite la abstracţiuni, refuza ermeticul şi pune preţ pe realitatea concretă.

Oralitate şi prozaism: universul domestic, folosirea limbajului familiar Construcţii din ,,prefabricate” Totul poate fi cuprins în orizontul poeticului Joc Ironie Retorică Eliberarea fanteziei

Generatia ‘80 se formeaza în climatul deschiderii de dupa 1965, prin reconectarea spirituală la tradiţie si la propria contemporaneitate universală. Tinerii scriitori restabilesc dialogul de substanţă cu clasicii modernismului interbelic (studiaţi şi în sistemul de învăţământ), fixându-se în actualitate prin contactul cu literatura universală. Scriitorii acestei generaţii îşi constituie tot mai insistent şi programatic o conştiinţă estetică şi îşi conturează tehnica artistică printr-o solidă informaţie tematică, furnizată de editarea copioasă a studiilor fundamentale asupra textului literar.

Individualitatea generaţiei, unitatea de viziune şi concepţie estetică se cristalizează în cadrul colocviilor de poezie şi al cercurilor literare studenţeşti. Creaţia literară încetează de a mai fi un apanaj al capitalei, manifestându-se cu un spirit unitar, novator şi polemic în diverse centre culturale ale ţării: Bucureşti (Cenaclul de luni - condus de N. Manolescu, Cenaclul Junimea - condus de Ov. S. Crohmălniceanu, Cercul de critică, Cenaclul Universitas - condus de M. Martin şi revistele studenţeşti ,,Opinia studenţească”, “Amfiteatru”); Cluj (revista ,,Echinocţiu” - Mircea Zaciu, Ion Pop, Marian Papahagi şi Ion Vartic); Timişoara (Cenaclul Pavel Dan - Liviu Ciocarlie), Sighişoara şi Piatra Neamţ.

Conştiinţa unei identităţi estetice de grup, distincte şi polemice faţă de literatura anterioară este ilustrată prin volumele de debut colectiv ,,Aer cu diamante” (1982), ,,Desant” (1983), ,,Cinci” (1983) şi afirmată teoretic în studiile care prefaţează substanţiale antologii, întocmite chiar de reprezentanţi notabili ai grupării; Antologia poeziei generatiei ‘80 (de Alexandru Muşina), Competiţia continua, Generaţia ‘80 în textele teoretice (de Gh. Craciun).

Viziunea convergentă asupra poeziei ca expresie a liricii eului - reprezentativ şi unitatea de limbaj conferită de recursul (în maniere individualizate) la aceleaşi tehnici (textualismul, intertextualitatea, ludicul şi ironia, prozaismul şi oralitatea) asociază în cadrul generaţiei estetice autori de vârste diferite.

,,Direcţii distincte”, aşa cum sunt identificate acestea de Al. Muşina în Antologia poeziei generaţiei ‘80, în funcţie de angajarea existenţială, de capacitatea de deschidere spre ceilalţi şi spre realitate, de integrare a realităţii în text:

a) poezia ,,textului”: pune în relaţie eul individual cu textul, fie un text relativ ,,alb” (Bogdan Ghiu), fie un text ,,de proliferare a semnificantului” (Florin laru, Mircea Cărtărescu, Ion Stratan sau Traian T. Coşovei);

b) poezia “cotidianului”: centrată pe banalitatea vieţii de zi cu zi. Întâmplările, obiectele, senzaţiile cele mai comune sunt nişte ,,semne” care au o valoare intrinsecă, importantă fiind doar ,,explorarea” lor; (Romulus Bucur, Marius Oprea, Simona Popescu) constituie punctul de pornire pentru un anumit tip de “lectura”: a) mitologică (Liviu Ioan Stoiciu) b) existenţială (Mariana Marin, Aurel Dumitraşcu, Caius Dobrescu), c) simbolică (Marta Petreu, Marcel Tolcea, Petru Romoşan);

c) poezia ,,metafizicului”: reprezintă un paradox,  în ultimă instanţă o “imposibilitate” făcută posibilă doar de talentul poeţilor (Nichita Danilov, Paul Grigore, Ion Mureşan, Liviu Antonesei, Ioan Moldovan, Viorel Mureşan).

d) poezia “nevrozei”: exprimă capacitatea noastră de a ,,normaliza anormalul, de a da sens aberaţiei de a trai ca pe un unic (şi personal) sistem de referinţa (Cristian Popescu, Viorel Padina, Călin Vlasie, Matei Vişniec).

,,Postmodemismul e la noi aproape întotdeauna redus la câteva caracteristici ţinând de primul nivel al observaţiei: apetit “recuperator”, joc intertextual cu stiluri istoricizate, ironie, parodie, joc de cuvinte, construire “la vedere” a textului. [...]Rămânem la acest prim nivel şi dăm diagnosticul unei literaturi eclectice şi livreşti, jucăuşe sau chiar băşcalioase, nemetafizice, teoretizante şi textualiste. Între retoric, pentru că semnificaţia principală a noii poezii, proze, critici este tocmai deschiderea către real, către realitatea cea mai complexă, totală, către autenticitatea trăirii, a fiinţei biologice, concrete, o voluptate (care poate fi şi gravă, amară, tragică!) a revenirii eului auctorial în lumea ,,umana”, în existenţa ,,adevarată”. Înregistrate în sine, caracteristicile amintite mai înainte ocultează acest sens major, prin care se exprimă lepădarea (conştientă, intuitivă, n-are importanţă) de sensibilitatea abstractizantă, dezumanizantă a modernismului. Îl ocultează din cauza prestigiului unor opoziţii mentale de speţă modernistă, pe care va trebui să facem efortul de a le depăşi, căci ne condamnă la o întelegere unilateralizantă a literaturii.

Atunci, care trăsătură se situeaza în cadrul noii structuri în poziţie ,,centrală”, esenţială, distinctivă? La acest punct simt nevoia să dau un răspuns net, angajant: postmodernismul se defineşte printr-un tip nou de raportare a eului auctorial faţă de lume şi de text, faţă şi de literatură, printr-un tip nou de atitudine a eului. ,,Nou” în sensul de noua contextualizare a respectivei atitudini, ivite sub semnul transformărilor, subtile şi adânci, petrecute în sensibilitatea supraindividuala a epocii”. (Mircea Cărtărescu, Caiete critice, nr. 1-2, 1986)