1.METODE DE SEPARARE A SUBSTANTELOR CHIMICE

In general substantele de analizat nu sunt pure ci reprezinta amestecuri cu grade de complexitate diferite. Aceasta observatie este valabila atat pentru substantele din natura cat si pentru cele care se obtin in urma unor reactii chimice in laborator.Literatura de specialitate contine valori ale principalelor constante fizico-chimice ale substantelor pure ,asa incat aprecierea asupra identitatii unei substante si asupra caracteristicilor sale se poate face dupa ce ea a fost separata de alte substante si supusa analizelor.Metodele de separare si purificare au fost perfectionate de-a lungul timpului , deoarece eficienta lor are influenta asupra calitatii produselor rezultate din diversele procese tehnologice. Alegerea metodei de separare sau purificare se face in functie de proprietatile substantelor aflate in amestec, mai precis de caracteristicile fizico-chimice ale acestora..Principalele metode de separare ,purificare ori concentrare a componentelor din amestecuri omogene sau eterogene care se utilizeaza frecvent in cadrul analizelor de laborator sunt :

*metode mecanice : separarea sub lupa sau microscop sedimentare si decantare centrifugare filtrare

*metode fizice : distilare si rectificare extractie

absorbtie adsorbtie

sublimare*metode chimice : precipitare

cristalizare.

Metode mecanice de separare. Acestea se utilizeaza in cazul necesitatii separarii unor amestecuri eterogene l-s sau l-l sau l-g,cazuri in care densitatea diferita a fazelor componente este proprietatea pe baza careia se realizeaza separarea .* Separarea sub lupa sau microscop ,se poate utiliza cand cantitatea de cristale amestecate este relativ mica , si se relizeaza manual,cu ajutorul unei pensete.Bineinteles ca aceasta metoda se poate aplica daca substantele solide de separat au cristale de culori ,sau dimensiuni ,sau proprietati optice diferite.* Separarea prin sedimentare si decantare .Sedimentarea este operatia de separare a unei suspensii in cele doua faze componente,prin depunerea substantelor solide sub influenta gravitatiei. Daca suspensia s-a format prin dispersarea unui solid in masa unui lichid ,prin sedimentare se separa fazele :solidul se depune la baza vasului ,iar lichidul de deasupra devine limpede. .Operatia de indepartare a lichidului de deasupra sedimentului se numeste decantare.Operatia de decantare se foloseste mai mult in industrie. In laborator se foloseste doar in scopul purificarii unor reactivi tehnici.O astfel de separare se poate utiliza si dupa o reactie de precipitare,intr-o analiza calitativa.

* Separaea prin centrifugare se foloseste atunci cand suspensiile de separat sunt fine,iar sedimentarea ar dura mult . Prin centrifugare intelegem operatia de separare care utilizeaza un aparat de laborator numit centrifuga, si care se utilizeaza pentru separarea s-l sau l-l .Centrifugarea

1

presupune supunerea amestecului unei miscari de rotatie cand sub actiunea fortei centrifuge partea solida a suspensiei se depune la fundul vasului,lichidul putand fi indepartat ulterior prin decantare.In cazul centrifugarii,separarea particuleleor solide se realizeaza in vase spaciale din sticla de forma unor eprubete ingustate la partea inferioara si gradate.

Dupa introducerea acestor vase in lacasurile centrifugei,aceasta se pune in functiune aproximativ 10 minute ,apoi se opreste micsorandu-se treptat turatia si se noteaza nivelul substantei sedimentate . Centrifugarea se repeta pe intervale de timp mai scurte pana cand nivelul sedimentului in eprubeta ramane constant.Dupa centrifugare lichidul de deasupra se indeparteaza prin decantare sau cu o pipeta.In laborator separaea prin centrifugare se aplica in special suspensiilor fine (lacuri, vopsele, cerneluri ) la care filtrarea este mai dificila .* Separarea prin filtrare .Filtrarea este operatia de separare a fazei solide de cea lichida sau gazoasa. In practica curenta filtrarea se foloseste pentru indepartarea impuritatilor mecanice din lichide,pentru separarea cristalelor sau a precipitatelor,la spalarea substantelor solide .Filtrarea gazelor urmareste indepartarea impuritatilormecanice inainte de introducerea gazelor in mediul de reactie sau pentru retinerea particulelor antrenate de produsele gazoase de reactie.Eficacitatea filtrarii,caracterizata prin gradul de separare a fazelor si prin viteza de filtrare depinde de o serie de factori ,dintre care :-marimea suprafetei filtrante-temperatura de lucru-vascozitatea fazei lichide-diametrul porilor suprafetei filtrante-diferenta de presiune intre cele doua suprafete ale materialului filtrant.

Pentru ca operatia de filtrare sa fie eficienta ,ea trebuie sa asigure :-o puritate inaintata a filtratului-o puritate avansata a precipitatului-umiditate cat mai scazuta a precipitatuluiConsum redus de reactiv de spalare pentru evitarea dizolvarii precipitatului.Filtrarea se realizeaza de obicei in patru etape :1) retinerea fazei solide de catre suprafata filtranta2)filtrarea cantitatilor ulterioare de amestec l-s pe un strat suplimentar de material filtrant constituit chiar din primele cantitati de precipitat separate pe suprafata filtranta3)spalarea precipitatului separat in vederea indepartarii filtratului retinut4)regenerarea suprafetei filtrante prin :indepartarea precipitatului,spalarea suprafetei filtrante,destuparea porilor. Materialele filtrante utilizate trebuie sa retina cat mai complet faza solida a suspensiei,sa permita viteze mari de filtrare, sa nu se infunde porii,sa ctiunea coroziva a suspensiei si sa permita evacuarea completa a prcipitatului. Alegerea materialului filtrant se face in functie de diametrul particulelor de faza solida de separat,astfel ca aceste particule sa nu treaca prin porii materialului filtrant.In laboratoare se folosesesc : hartie de filtru de diferite porozitati, panza, sticla poroasa,site din fire metalice (Cu, bronz, Ag, Pt ) , vata de sticla,sau din fibre sintetice,silice poroasa naturala sau sintatica. Hartia de filtru utilizata in laboratoare poate fi de diferite calitati si compozitii. Hartia de filtru calitativa nu se foloseste indeterminari analitice ,ci cea calitativacare lasa reziduu minim si constant la calcinare. Acest tip de hartie se denumeste :-hartie de filtru banda neagra , cu pori mari, folosita la separarea precipitatelor cu particule mari,filtrarea fiind rapida ; ambalajul ei este marcat cu o banda neagra. -hartie de filtru banda alba ,cea mai folosita, cu pori de diametre medii.- hartia de filtru banda albastra are porii foarte fini si se foloseste pentru precipitatele ale caror particule au diametre foarte mici . Filtrarea unui astfel de precipitat este lenta.

2

Exista de asemenea hartie de filtru speciala cu adaosuri silicioase cu efect de limpezire a filtratului sau cu adaos de carbune activ pentru decolorarea filtratului. Placile de sticla poroasa au avantajul unei bune rezistente la coroziune si se Monteaza in diverse dispozitive de filtrare. In tabelul de mai jos sut mentionate dimensiunile porilor materialelor filtrante:

Materialul filtrant Dimensiunea porilor ,μSita de par 33Filtre de sticla poroasa 100-5Hartie de filtru obisnuita 5-2Hartie de filtru compacta 1,7-0,8Filtre de portelan sau argila 0,5-0,2Pergament 0,025-0,021

Materiale ajutatoare la filtrare sunt substante care se adauga in amestecul de filtrat in scopul maririi vitezei de filtrare si imbunatatirii claritatii solutiei de filtrat. Aceste materiale trebuie sa fie inerte din punct de vedere chimic si sa ramana in amestecul de filtrat in stare de suspensie .Dintre aceste materiale , cele mai folosite sunt carbunele animal sau vegetal ,folosit pentru purificarea si decolorarea prin adsorbtie a lichidelor nepolare,dar si compusi silicici folositi la filtrarea uleiurilor siropurilor si eztractelor vegetale.Pentru grabirea filtrarii se poate realiza in unele cazuri o prefiltrare care consta in separarea particulelor mari de faza solida,fie folosind filtre rare,fie folosind substante coagulante(gelatina,tanin,albus de ou ),sau substante care sa modifice pH-ul ,imbunatatindu-se astfel viteza de filtrare si calitatea fazelor separate.

3

2.PROTEINE SI AMINO-ACIZI . SURSE DE PROTENIE.ROL BIOLOGIC

AMINO-ACIZI

Amino-acizii sunt combinatii organice care contin in molecula una sau mai multe grupe amino si una sau mai multe grupe carboxil. Dupa structura, amino-acizii se impart in doua mari categorii : amino-acizii alifatici si amino-acizii aromatici. La amino-acizii alifatici, grupele functionale sunt legate de o catena alifatica, chiar daca in molecula exista un nucleu aromatic; la amino-acizii aromatici, grupele functionale sunt legate de un ciclu aromatic. Dintre amino-acizii alifatici cei mai importanti sunt alfa-amino-acizii, adica acei amino-acizi care contin grupele functionale legate de acelasi atom de carbon. Ei sunt produse de hidroliza a proteinelor si peptidelor. Se deosebesc mai multe categorii de alfa-amino-acizi alifatici: amino-acizi monocarboxilici, amino-acizi dicarboxilici, hidroxi-amino-acizi, tioamino-acizi, diamino-acizi heterociclici. Amino-acizii sunt substante incolore, cristalizate, avand puncte de topire cu mult mai inalte decat cele ale acizilor corespunzatori. Deoarece se descompun la temperatura de topire, amino-acizii nu se pot distila. Ei sunt insolubili in apa si greu solubili sau insolubili in alcooli si eteri. Multi amino-acizi au gust dulce. Proprietatile chimice ale amino-acizilor sunt determinate , in primul rand de existenta grupelor functionale din molecula. Avand concomitent o grupa -COOH si o grupa -NH2, molecula de amino-acid are atat caracter acid , cat si caracter bazic, adica poate forma saruri atat cu acizii , cat si cu bazele. Amino-acizii sunt deci amfoteri. In solutie, amino-acizii sunt disociati cu formare de amfioni (ioni bipolari). Acestia se comporta diferit, dupa pH-ul mediului. Daca mediul este acid, amino-acidul se comporta ca un cation.Sub actiunea curentului electric el migreaza spre catod. Daca mediul este bazic, amino-acidul se comprota ca un anion. Sub actiunea curentului electric el migreaza spre anod. Ca urmare acestei comportari, daca in solutia unui amino-acid se adauga un acid sau o baza, pH-ul solutiei nu se modifica mult. De aceea amino-acizii sunt folositi ca solutii tampon. La un anumit pH, disociatia acida a amino-acidului este egala cu disociatia lui bazica; sub actiunea curentului electric nu se produce migrare nici la anod, nici la catod. Se numeste punct izoelectric, pH-ul la care disociatia acida a unui amino-acid este egala cu disociatia lui bazica. Dintre reactiile caracteristice amino-acizilor, mai importante sunt urmatoarele: Cu acizii minerali si cu baze, amino-acizii se comporta asemenator aminelor formand saruri. Cu cloruri si anhidride acide , amino-acizii formeaza derivati acilati la atomul de azot. Cu halogenuri sau sulfati de alchili ,amino-acizii se pot alchila la atomul de azot, formand derivati N-alchilati. Derivatii cuaternari ai amino-acizilor complet metilati la azot, se numesc betaine. Ca si amino-acizii ,betainele au structura de amfioni. Cu acid azotos, amino-acizii reactioneaza in solutie acida cu formare de hidroxi-acizi, azot si apa. Reactia este identica cu actiunea acidului azotos asupra aminelor primare, cand rezulta alcooli. Cu unele metale grele, alfa si beta amino-acizii dau saruri complexe interne sau chelatice, in care metalul intra ca un cation central.

4

La incalzire amino-acizii se comporta diferit, dupa pozitia relativa a grupelor functionale. Alfa-amino-acizii formeaza, prin eliuminare de apa intre 2 molecule, derivati ai 2,5-dicetopiperazinei. Beta-amino-acizii trec, prin eliminarea unei molecule de amoniac din molecula amino-acidului, in acizi alfa-beta-nesaturati.

Amino-acizi mai importanti

Glicocolul sau glicina, adica acidul aminoacetic se poate obtine prin hidroliza a gelatinei sau prin hirdoliza acidului hipuric. Pentru sinteza glicocolului se trece amoniac asupra acidului monocloracetic. Fiind singurul amino-acid alifatic natural, care nu are un atom carbon asimetric, el este lipsit de activitate optica. Glicocolul este o substanta care se topeste la 232-236 C; are gust dulceag si este foarte solubil in apa. Acidul azotos il transforma in acidul glicolic Dintre derivatii glicocolului, se mentioneaza N metilglicocolul sau sarcosina, care se formeaza in muschi. Betaina glicocolului se gaseste in unele plante , ca de exemplu sfecla.

L (+)-Alanina poate exista sub 3 forme : doi enantiomeri si un racemic. In stare combinata se gaseste in diferite proteine, cum sunt cazeina, gelatina, dar mai ales fibroina ( din matase). Beta alanina se gaseste in natura drept component al acidului pantotenic, care este o vitamina din complexul B, reprezentand unul din factorii de crestere.Este singurul vbeta-amino-acid existent in natura.

L (+)-Valina apare in cantitati mici in albusul de ou. In timpul fernmentatiei alcoolice trece in izobutanol.

L (-)- Leucina se gaseste impreuna cu glicocolul in produsele de descompunele a proteinelor: albumine cazine etc. La descompunerea albuminelor, pe langa leucina rezulta si L (+)-izoleucina. Fermentatia acestor doi amino-acizi, sub influienta drojdiei de bere, duce la formarea alcoolilor amilici, acestia avand un atom de carbon mai putin decat amino-acizii initiali.

Acidul L (+)-aspariagic si acidul L (+)-glutamic au fost obtinuti pentru prima data prin hidroliza monoamidelor. Acidul glutamic poate fi obtinut si prin sinteza. Ambii acizi au rol important in metabolismul proteinelor.Acidul L (+)-asparagic are o functie similara la formarea aminoacizilor in plante.

L (-)-Serina este un component al matasii. (+-)-Serina a fost sintetizata din glicolaldehida si acid cianhidric in prezenta de amoniac.

L (-)-Tirosina este un componen aproape al tuturor proteinelor.In organism poate fi transformat enzimatic pana la adrenalina.Sunt si alte cai de transformare a tirosinei in organism.

L (-)-Cisteina este un produs de hidroliza a unor proteine. Ea se poate transforma intr-o disulfura. Cistina este pe langa metionina principala sursa de sulf din proteine.Cheratina din par contine multa cistina.

L (-)-Metionina apare in multe proteine, mai ales in cazeina.El are o functie biochimica importanta, ca agent de transmitere a grupei metil. Astfel poate ceda grupa metil acidului

5

guanidinoacetic si rezulta homocisteina si creatina. Tot asa, metiotina, prin transmetilare, poate transforma atanolamina in colina. Enzimele care transmit grupa metil se numesc transmetilaze.

L (+)-Ornitina este in preuna cu ureea, un produs de hirroliza a argininei. In organism aceasta hidroliza a argininei la ornitina si uree este catalizata de arginaza, o enzima care se gaseste in ficat.

L (-)-Prolina si L (-)-hidroxiprolina care contin grupa amino in heterociclu se obtin de obicei prin hidroliza gelatinei cu acidul clorhidric.

L (-)-Triptofanul apare in cantitati mici in aproape toate albuminele, prin a caror hidroliza enzimatica a fost obtinut pentru prima data. Structura lui a fost dovedita prin sinteza., in organism triptofanul sufera diferite reactii de degradare transformandu-se in continuare in 3 metilindol (sctol) sau in indol.

Acidul o-aminobenzoic, cunoscut sub numele de acid antranilic, a fost obtinut pentru prima data prin oxidarea indigoului. Industrial se poate obtine prin tratarea monoamidei ftalice cu brom sau clor, in mediu alcalin. Acidul antranilic este un produs important pentru industria de coloranti si medicamente; el constituie materia prima pentru una sintezele indigoului. Esterul sau metilic este folosit in parfumerie.

Acidul p-aminobenzoic se prepara mult in industrie, mai ales prin reducerea acidului p-nitrobenzoic. Atat el cat si derivatii lui, sunt medicamente valoroase. Acidul p-aminobenzoic este vitamina H', necesara cresterii bacteriilor. Esterul etilic al acidului p-aminobenzoic are slabe insusiri anestezice, de unde si numele de anestezina. Esterul format cu alcoolul dietilaminoetilic este anestezicul novocaina.

Peptidele rezulta prin reactia dintre doua sau mai multe molecule de amino-acizi, cu eliminare de apa.

Proteinele

Proteinele sunt, din punct de vedere chimic compusi macromoleculari naturali, cu structura polipeptidica, care prin hidroliza formeaza a-amino acizi. Ele contin pe langa carbon, hidrogen, oxigen, azot, sulf, potasiu si alti halogeni. Denumirea de proteine vine din limba greaca , proteias insemnand primar. Alaturi de glucide si lipide proteinele furnizeaza energie pentru organism, dar ajuta si la refacerea tesuturilor lovite. Pe langa acestea, ele intra in structura tuturor celulelor, si ajuta la cresterea si refacerea celulelor. Unii hormoni contin proteine, acestia avand rol in reglarea activitatii organismului. Participa la formarea anticorpilor , ajutand la debarasarea de toxine si microbi. Formarea unor enzime si fermenti necesita prezenta proteinelor. Si nu in ultimul rand, ele participa la formarea dioxidului de carbon, a apei, prin aportul energetic rezultat din arderea lor.

Clasificarea proteinelor

1.Dupa sursa de provenienta : -proteine de origine vegetala-proteine de origine animala

6

2. Dupa solubilitatea in apa si in solutii de electroliti :- insolubile (fibroase)- solubile (globulare)3. Dupa produsii rezultati la hidroliza totala :-proteine propriu-zise ( prin hidroliza totala se obtin numai a- aminoacizi)-proteine conjugate sau proteide ( prin hidroliza totala se obtine, pe langa a-aminoacizi, si o alta substanta, care in structura proteinei apare ca grupa prostetica)

Proteinele fibroase se gasesc in organismul animal in stare solida si confera tesuturilor rezistenta mecanica (proteine de schelet) sau protectie impotriva agentilor exteriori.

KERATINELE- proteinele din epiderma, par, pene, unghii, copite si coarne se disting printr-un continut mare de sulf. Keratinele sunt insolubile in apa atat rece cat si calda, precum si in solutii saline. Din cauza aceasta keratinele prezinta o mare inertie fata de agentii chimici, precum si fata de enzime.FIBROINA, componenta fibroasa din matasea naturala, se gaseste in acest material inconjurata cu o componenta amorfa, cleioasa, sericina, care reprezinta cca. 30 % din greutatea totala. In cele doua glande ale viermelui de matase, proteinele sunt continute sub forma de solutie concentrata, vascoasa.COLAGENUL, este componenta principala a tesuturilor conjunctive, tendoanelor, ligamentelor, cartilajelor, pielii, oaselor, solzilor de peste. Exista numeroase varietati de colagen. Colagenul are o compozitie deosebita de a keratinei si fibroinei, caci este bogat in glicol, prolina si hidroxiprolina, nu contine cistina si triptofan.Prin incalzire prelungita cu apa, colagenul intai se imbiba,apoi se dizolva transformandu-se in gelatina sau clei.ELASTINA constituie tesutul fibros, cu o elasticitate comparabila cu a cauciucului, a arterelor si a unora din tendoane, cum este de exemplu tendonul de la ceafa boului. Elastina nu se transforma in gelatina la fierbere cu apa si este digerata de tripsina. Ca si colagenul, fibrele de elastina sunt compuse din aminoacizi simpli, mai ales leucina, glicocol si prolina.In regnul vegetal nu se gasesc proteine fibroase; functia lor este indeplinita in plante de celuloza. Proteinele fibroase se dizolva numai in acizi si baze concentrate, la cald, dar aceasta dizolvare este insotita de o degradare a macromoleculelor; din solutiile obtinute nu se mai regenereaza proteina initiala. Proteinele fibroase nu sunt hidrolizate de enzimele implicate in digestie si deci nu au valoare nutritiva.

Proteinele solubile sau globulare apar in celule in stare dizolvata sau sub forma de geluri hidratate. Ele au insusiri fiziologice specifice si se subimpart in albumine si globuline. Albuminele sunt solubile in apa si in solutii diluate de electroliti (acizi, baze, saruri),iar globulinele sunt solubile numai in solutii de electroliti.

Exemple de proteine solubile:

- albuminele din oua- caseina din lapte- globulinele si albuminele din sange (hemoglobina, fibrinogenul)- proteinele din muschi (miogenul si miosina)- proteinele din cereale (gluteina din grau, zeina din porumb)- proteinele produse de virusi (antigeni) si bacterii- anticorpii- nucleoproteidele

7

- enzimele- hormonii proteici (insulina)

Structura unei albumine

COMPOZITIA PROTEINELOR

Toate proteinele contin elementele: C, H, O, N si S; in unele proteine se mai gasesc, in cantitati mici: P, Fe, Cu, I, Cl, si Br. Continutul procentual al elementelor principale este de: C 50-52 %, H 6,8-7,7 %, S 0,5-2 %, N 15-18 %.Prin hidroliza, proteinele se transforma in aminoacizi. Hidroliza proteinelor se poate efectua cu acizi, cu baze sau cu enzime. Hidroliza acida se face prin fierbere indelungata (12-48 ore) cu acid clorhidric de 20% sau mai bine cu acid formic continand HCl (2 ore). Hidroliza cu hidroxizi alcalini sau cu hidroxid de bariu are loc intr-un timp mai scurt. Prin hidroliza se obtine un amestec care poate sa contina circa 20 L-aminoacizi. Se formeaza si amoniac prin hidroliza grupelor CONH2 ale asparaginei si glutaminei.

NECESARUL DE PROTEINE

Depinde de necesitatile organismului:1.Cantitativ:Copii: 0-6 ani - 3-4 g prot/kg corp/24 h 7-12 ani - 2-3 g prot/kg corp/24 h 12-20 ani - 1,5-1,7 g prot/kg corp/24 hAdulti: 1,2-1,5 g/kgc/zi (ex: 75 kg ® 85-105 g proteine/zi)Gravide si mame care alapteaza: 2 g/kgc/ziSportivi, muncitori, refaceri musculare: 2-3 g/kgc/z

SURSE DE PROTEINE

- Produse animale: lapte, branzeturi (100g branza = 25-30 g proteine), carne (20% proteine),viscere (ficat, rinichi, inima, splina, peste), oua.- Leguminoase: fasole (20-25%), mazare, soia (35%).- Cereale : paine (8%).- Nuci, arahide, alune, cartofi, ciuperci, legume, fructe (ultimele 2 mai putin).

PROTEINE EXISTENTE IN PRODUSELE ALIMENTARE

Carnea si produsele din carne sunt principalele surse de proteine de calitate superioara.Continutul de proteine variaza invers proportional cu continutul de grasime, in carnurile slabe cantitatea de substante proteice fiind maxima (17…22%) comparativ cu carnurile grase. Proteinele intracelulare care formeaza marea majoritate a carnii macre au o structura amino-acidica echilibrata, adecvata necesarului organismului uman.Proteinele extracelulare din tendoane, cartilagii, fascii, sunt reprezentate mai ales prin colagen si

8

elastina, lipsite de triptofan si sarace in ceilalti aminoacizi esentiali. Colagenul si elastina scad valoarea nutritiva a tesuturilor care le contin.

Laptele si produsele lactate contin proteine de calitate superioara, in medie 3.5% la laptele de vaca, cantitati ce se concentreaza de 3.5…8 ori in branzeturi.COMPOZITIA MEDIE A LAPTELUI DE VACA(la 100 cm3)Componente Lapte de vacaApa 87.0 gProteine totale 3.4 gLipide 3.4 gAcizi grasi esentiali 0.1 gGlucide 4.8 gSubstante minerale 0.8 -; 0.9 gCalciu 120 mgFosfor 90 mgMagneziu 12 mgSodiu 50Potasiu 150Fier 0.05Cupru 0.02Vitamina A 80 -; 220 UIVitamina D 3 -; 4 UIVitamina B1 0.040 mgVitamina B2 0.2Vitamina B6 0.07 -; 0.2 mgVitamina C 0.5 -; 2 mgOul este singurul aliment care contine proteine si lipide in cantitati proportionale (13% si respectiv 11% pentru oul de gaina).Amestecul proteinelor albusului si galbenusului realizeaza cea mai valoroasa proteina din punct de vedere nutritiv, cu continutul amino-acidic cel mai echilibrat, considerata proteina etalon pentru aprecierea valorii nutritive a altor surse alimentare de proteine.COMPOZITIA CHIMICA MEDIE A OULUI (%)Componente Ou intreg Albus GalbenusApa 72.8 86.8 49.9Proteine (N 6.25) 14.0 12.0 17.0Lipide 12.0 - 32.0Glucide 0.3 0.6 Substante minerale 0.9 0.6 1.1Produsele cerealiere si leguminoase contribuie si la acoperirea necesarului de proteine. Continutul in aceste componente variaza intre 7…12% in produsele cerealiere si ajunge la 20…34% la leguminoase. Proteinele componente sunt insa proteine de clasa a II-a cele din cereale avand ca aminoacid limitat lizina si cantitati relativ mici din alti aminoacizi esentiali.Din punctul de vedere al valorii nutritive a proteinelor furnizate, soia ocupa cel mai bun loc, cu o pozitie intermediara intre cereale si produsele de origine animala, iar porumbul contine cea mai deficitara proteina (zeina). Proteinele sunt inegal distribuite intre formatiunile anatomice ale boabelor, fiind concentrate mai ales in embrion si stratul aleuronic.

Continutul in substante nutritive si energie a unor produse cerealiere si leguminoase (%)

9

Produsul Proteine Lipide Glucide Material fibros KcalPaine alba 7.5 0.4 54 0.5 235Paine neagra 8.0 1.2 48 2.5 230Faina alba 10.0 0.9 74 1.0 354Malai 9.4 1.7 72 - 351

STRUCTURILE PROTEINELOR NATURALE

Se disting patru grade structurale sau niveluri de organizare dupa complexitatea lor. Acestea au fost numite structuri primare, secundare, tertiare si cuaternare.Structura primara a unei proteine este determinata prin numarul si succesiunea specifica a amino-acizilor din catena polipeptidica. Structura secundara a unei proteine este determinata de aranjarea in spatiu a catenei polipeptidice si de legaturile care se stabilesc intre catene. Cercetarile in domeniu au sugerat ca macromolecula peptidica nu are forma extinsa, ci adopta o forma rasucita sau incretita. Structurile tertiare : structurile secundare sunt determinate de legaturile de hidrogen dintre grupele CO si NH ale catenelor polipeptidice. Intr-o elice L foarte lunga , se pot stabili legaturi slabe, dar numeroase , si intre grupele R proeminente spre exterior , ale amino-acizilor. Sunt folosite 4 feluri de legaturi intre grupe R apartinand aceleiasi catene polipeptidice prin care se poate realiza o structura tertiara. La adoptarea si mentinerea unei anumite conformatii tertiare contribuie uneori ioni metalici sau, in proteide, grupele prostetice.Un model de structura tertiara este aceea a mioglobinei; iar un model de structura secundara este acela al keratinei.Mai multe asemenea structuri tertiare sunt asociate intre ele formand structuri cuaternare. Fortele de atractie sunt aceleasi ca in structurile tertiare, dar ele actioneaza la acest caz intermolecular, unind catene polipeptidice sau elice L-diferite. Un exemplu de structura cuaternara este acela al hemoglobinei.

Rolul biologic al proteinelor

Proteinele îndeplinesc în organismele vii mai multe functii biochimice absolut indispensabile tuturor proceselor metabolice si fiziologice.

a) Rolul plastic este jucat de proteinele structurale ce reprezinta constituenti princi 757c218h pali ai membranei celulare, citoplasmei, organitelor subcelulare, umorilor si fluidelor tuturor organismelor vii.

b) Rolul energetic este asigurat prin faptul ca în urma degradarii lor catabolice se elibereaza o mare cantitate de energie ce se înmagazineaza în legaturile macroergice ale moleculelor de ATP, energie ce va fi utilizata în diferite procese vitale (efort fizic si intelectual, procese de biosinteza etc.).

c) Rolul reglator este îndeplinit de o serie de hormoni cu structura polipeptidica (hormonii reglatori ai hipotalamusului, ai hipofizei, hormonii pancreasului, hormonii paratiroidieni, ai timusului si cei gastro-intestinali).

d) Rolul de aparare este îndeplinit de proteinele specifice din clasa imunoglobulinelor (anticorpi) care prezinta proprietati speciale de a interactiona cu proteinele straine (antigene) în procesul complex de aparare a organismului fata de agentii patogeni din mediul extern.

e) Rolul de transport al proteinelor se refera atât la transportul activ prin membranele biologice care se efectueaza cu consum energetic, contra gradientului de concentratie al metabolitului transportat, cât si la transportul specific al unor metaboliti sau elemente absolut necesare vietii. În acest

10

din urma caz, un exemplu concludent îl reprezinta hemoglobina al carui rol biologic consta în transportul oxigenului de la plamâni la nivelul tuturor organelor si tesuturilor si a dioxidului de carbon pe calea inversa.

f) Rol în contractia musculara. Procesul contractiei musculare, care sta la baza efortului fizic, este un proces fiziologic si biochimic complex realizat prin consum energetic (când se utilizeaza energia înmagazinata în legaturile macroergice ale moleculelor de ATP) de catre o serie de proteine specifice - actina si miozina - ce formeaza un complex proteic cuaternar cunoscut sub numele de complexul acto-miozinic.

g) Rolul catalitic este îndeplinit de catre enzime care sunt, fara exceptie, substante proteice.În afara functiilor enumerate mai sus, proteinele reprezinta instrumentul molecular al expresiei

informatiei genetice continute în acidul deoxiribonucleic din cromozomi. De aceea, proteinele sunt componente structurale si functionale intim legate de procesele vietii, procese ce nu pot si concepute în lipsa substantelor proteice.

11

3.CONCEPTUL DE INDICE GLICEMIC.FORME DE PREZENTARE ÎN FARMACII PENTRU

GLUCOZĂ ŞI FRUCTOZĂ

Indicele Glicemic (prescurtat IG) este « instrumentul » care permite masurarea impactului unui gram de glucide continute de un aliment ingerat, asupra glicemiei.

Acesta este exprimat ca referinta fata de glucoza careia i se atribuie din oficiu valoarea100,cea mai mare. Din aceasta perspectiva, un gram de glucide continute in glucoza are impactul cel mai puternic asupra glicemiei, insemnand ca glucidele din glucoza se elibereaza cel mai rapid in sange, crescand brusc glicemia si suprasolicitand pancreasul in modul cel mai intensiv.

Categorii de produse in functie de IG :

IG scazut ( sub 55 ): arahide decojite sarate (14) , morcov crud (16) , ciocolata neagra cu continut de cacao de min.70% (22) , mazare (32) ,prune (39) , mango (51) IG mediu ( 55 – 70 ): caise (57) , smochine dezhidratate (61) , ananas (66) IG ridicat ( 70 – 100 ): briose (77) , piure de cartofi (91) , paine din faina alba (95) Astfel un aliment cu IG ridicat va avea un efect important de crestere a glicemiei deoarece aceeasi cantitate de glucide se elibereaza in sange in timp relativ scurt determinand glicemia sa atinga valori mai inalte decat le-ar fi atins daca o cantitate similara de glucide dintr-un aliment cu IG scazut ar fi eliberata in sange intr-o perioada de timp mai lunga Este adevarat ca o anumita cantitate de glucide eliberata mai rapid in sange (deci glucidele respective provin de la un aliment cu IG ridicat) determina mai multa energie pentru organism aproape instantaneu, dar acest fapt prezinta inconvenientul ca surplusul de energie obtinut in mod rapid nu este de durata (este contracarat destul de repede de catre insulina secretata de pancreas). Pe langa faptul ca consumul unui aliment cu IG ridicat este urmat destul de curand de senzatia de foame, mai atrage in timp si oboseala pancreasului datorita suprasolicitarii acestuia. In mod similar, o cantitate echivalenta de glucide continute de un aliment cu IG redus este eliberata lent in sange. Nu se obtine un surplus semnificativ imediat de energie, ci o stare de energie moderata, dar de durata, in timp ce senzatia de satietate dureaza mai mult iar pancreasul functioneaza echilibrat. Indicele Glicemic al unui aliment este, fara indoiala, o informatie importanta, dar trebuie sa tinem cont, in acelasi timp, si de cantitatea efectiva de glucide pe care o contine portia consumata din alimentul respectiv, si care difera de la un aliment la altul. De exemplu, cantitatea de glucide din portia de gem pe care o consumam la micul dejun nu este egala cu cantitatea de glucide continute de portia de paine consumata cu aceasta ocazie.

Pentru a determina asadar incarcatura glicemica (IncG) a unui aliment, trebuie sa efectuam urmatorul calcul :

             IG x cantitatea de glucide din portia de aliment IncG = ---------------------------------------------------------------                                                   100

12

Cantitatea efectiva de glucide din alimentul consumat este data de continutul in glucide la 100g din alimentul respectiv, indicata la rubrica « Valori nutritive medii pentru 100g »  de pe eticheta acestuia, care trebuie apoi multiplicata proportional cu cantitatea consumata din alimentul analizat.

Lectia pe care o desprindem de aici : si alimentele cu IG scazut pot avea un impact crescut asupra glicemiei daca sunt consumate in cantitati mari, iar pe baza aceluiasi rationament, si impactul asupra glicemiei al alimentelor cu IG ridicat poate fi redus, daca astfel de alimentele sunt consumate in cantitati mai mici sau in combinatie cu alimente cu IG scazut.  

Despre glicemie

Glicemia indica nivelul glucozei in sange, masurat in g/L.

Un nivel ridicat al glicemiei determina pancreasul sa secrete insulina, menita sa « corecteze » nivelul glucozei din sange.

O crestere brusca a nivelului glicemiei atrage dupa sine o secretie considerabila de insulina (deci o suprasolicitare a pancreasului), urmata in mod reflex de o reactie hipoglicemica din partea organismului. Aceasta din urma este raspunzatoare pentru senzatia de foame pe care o avem destul de curand dupa ce am consumat alimente cu IG ridicat, sau pentru nevoia de a « ciuguli » ceva intre mese care nu au avut in componenta lor si alimente cu IG scazut.

Pe termen lung, variatii bruste repetate ale nivelului glucozei din sange (deci ale glicemiei) determina pancreasul sa nu mai reactioneze normal prin sectretia naturala de insulina, conducand la instaurarea afectiunii de diabet zaharat.

In functie de stadiul acestei afectiuni medicale, unii pacienti necesita injectare de insulina pentru a corecta nivelul prea ridicat al glicemiei.

Pe langa disconfortul creat de operatiunea de injectare, apare disconfortul si mai mare provocat de faptul ca pacientul care necesita injectare de insulina, trebuie sa isi monitorizeze foarte des nivelul glicemiei, pentru a sti cand, si cata insulina, sa-si injecteze.

O monitorizare necorespunzatoare a nivelului glicemiei poate pune in pericol insasi viata pacientului respectiv.

Cand pancreasul este sanatos, aceasta functie de monitorizare a nivelului glicemiei este automat indeplinita de acest organ, fara ca noi sa stim cat de importanta este aceasta operatiune, si ca urmare, cat de vital este rolul pancreasului.

Fructoza,

Este un monozaharid care este ingerat din alimente fie ca atare, fie sub forma de zaharoza (dizaharidul alcatuit din glucoza si fructoza). O caracteristica importanta a fructozei este capacitatea de indulcire, extrem de mare, motiv pentru care ea este folosita si ca etalon pentru a evalua si caracteriza puterea de indulcire a unor substante naturale sau artificiale. Fructoza din fructe are rolul de a semnaliza consumatorului ca fructul este copt si bogat in nutrienti. Numai ca omul modern ingera

13

cantitati mari de fructoza nu din fructe, ci din bauturi racoritoare si dulciuri, unde gustul dulce intens este doar o “rasplata” pentru consumul unui produs foarte bogat in calorii si extrem de dezechilibrat nutritional. O forma in care este ades regasita fructoza in alimente (in cereale pentru mic dejun, prajituri, produse de panificatie dulci, alimente pentru copii) si bauturi este cea de sirop de porumb cu continut ridicat de fructoza (HFCS). ~n industrie el e preferat, fiind rentabil datorita pretului mic raportat la marea putere indulcitoare. Consumul de bauturi racoritoare indulcite cu sirop de porumb a crescut in paralel cu explozia cazurilor de obezitate, ceea ce sugereaza ca intre cele doua poate exista o relatie(= Numeroase studii din ultimii ani au sugerat ca fructoza din dieta reprezinta un factor de risc si pentru bolile cardiovasculare. Din pacate, in lumea contemporana ingestia de zaharuri adaugate a crescut foarte mult si, cu variatii firesti in functie de tara, cam jumatate din aceasta ingestie “cade” in seama fructozei. Marii consumatori de fructoza sunt si mari consumatori de zaharuri adaugate. Paradoxal, cresterea consumului de fructoza este constatata       in paralel cu desfasurarea studiilor anterior amintite, care ii subliniaza actiunea metabolica negativa.

Istoria arata ca fructoza nu este un nutrient la care metabolismul uman sa fi avut posibilitatea sa se adapteze, mai ales cand vine vorba de un aport mare. ~nainte de descoperirea Americilor si de dezvoltarea extractiei zaharului din trestie, sursele de fructoza erau putine. Doar mierea, melasa, stafidele, smochinele si curmalele, alimente prezente in dieta europenilor de atunci, aveau peste 10% fructoza, iar strugurii, merele crude, sucul de mere si afinele contineau 5-10%.  Laptele, carnea, legumele, alimente de baza, sunt complet lipsite de fructoza, deci oamenii au fost putin expusi la acest carbohidrat inainte de inceperea pe scara larga a productiei de zahar.

In secolul 21 insa, majoritatea fructozei nici macar nu vine din fructe proaspete, ci din bauturi racoritoare si produse zaharoase. E de remarcat ca se constata o crestere exponentiala a consumului de bauturi racoritoare in ultimele decenii. Astfel, o statistica din SUA arata ca, in 1942, o persoana consuma aproximativ doua portii pe saptamana, iar in anul 2000 s-a ajuns la 2 portii pe zi. Chiar si 50% din copiii mici consuma bauturi indulcite, desi la varstele respective expunerea masiva la fructoza nu ar aparea in conditiile unei alimentatii traditionale.

Deoarece fructoza nu determina eliberarea insulinei din celulele betapancreatice (care nu au fructokinaza), consumul sau nu este urmat de scaderea apetitului. Este un alt aspect care poate lega hiperconsumul de fructoza de aparitia sindromului metabolic si a obezitatii.  

Asa dupa cum am subliniat anterior, fructoza este un intermediar al metabolismului glucidic, dar nu exista o nevoie biologica reala pentru aportul dietetic de fructoza. Atunci cand este ingerata ca atare, se absoarbe modest din tractul gastro-intestinal si este aproape complet indepartata din fluxul circulant de catre ficat. Raman aproximativ 0.01 mmol/L in sangele periferic, in comparatie cu 5.5 mmol/L pentru glucoza. Fructoza difera fata de glucoza nu numai ca structura, dar si ca metabolizare. Cele mai multe celule au niveluri reduse de transportor glut-5, care transporta fructoza in celule. Din aceasta cauza, ea nu poate patrunde in cele mai multe celule, pe cand glucoza poate, ea fiind transportata de glut-4, un sistem de transport dependent de insulina. Odata aflata in interiorul celulelor hepatice, fructoza poate intra in calea sintezei de glicerol, coloana vertebrala a triacil-glicerolului. Aportul mare de fructoza care provine din sirop de porumb a ridicat semne de intrebare referitoare la modalitatea in care copiii si adultii pot raspunde la fructoza adusa ca atare sau acompaniata de glucoza (in zaharoza). ~ntr-un studiu, consumul unor pranzuri foarte bogate in fructoza a condus la scaderea pe 24 de ore a concentratiilor plasmatice de insulina si leptina si a crescut nivelul postprandial de triacilglicerol la femei, dar nu a diminuat nivelul circulant al hormonului orexigen ghrelina .

14

Fructoza, solutie injectabila

CompozitieFiole a 100 ml solutie apoasa injectabila continand fructoza 20%. Actiune terapeuticaMonozaharida asimilata si metabolizata cu usurinta, participa la metabolismul glucidic chiar in absenta insulinei, se transforma inglicogen, reface rezervele energetice, protejeaza proteinele de catabolizare.

IndicatiiAport caloric in cadrul alimentatiei parenterale.

Contraindicatiiintoleranta la fructoza-sorbita, deficit de fructozo-1, 6-difosfataza, hiperlactatemie, intoxicatie acuta cu alcool metilic (favorizeaza oxidarea in formaldehida); la diabetici trebuie stabilita in prealabil toleranta la fructoza.

Reactii adverseCongestia fetei, epigastralgii, sudoratie (dozele mari); in caz de intoleranta poate provoca hipoglicemie, leziuni hepatice si renale; tromboflebita locala.

Mod de administrareIn perfuzie intravenoasa lenta, dozata dupa caz (a nu se depasi 800 mg fructoza/kilocorp si ora).

GLUCOZA solutie injectabila

Compozitie

Fiole continand sol. apoasa injectabila: 20%, 33%, 40%. Saci de P.V.C. atoxic, apirogen, contine 250 ml, respectiv 500 ml de solutie glucoza 5%, 10%, 20%.

Forma de prezentare

Cutii cu 10 saci de 250 ml, sau 500 ml, de glucoza 5%, 10%, 20%. Cutii cu 10, 50 sau 100 fiole 100 ml solutie glucoza 20%, 33%, 40%.

Indicatii

Stari de denutritie (alimentatie parenterala, deshidratare, hipoglicemii, hepatopatii infectioase carentiale sau toxice, insuficienta cardiaca, tulburari functionale ale miocardului pe fond anoxic, miocardite, diferite boli infectioase) si intoxicatii (cu barbiturice, morfina, salicilati, mercur s.a.) colaps vascular. Solutiile hipertone sunt indicate pentru actiunea lor osmotica in hipertensiunea intracraniana (tumori, traumatisme cranio-cerebrale), accidente cerebrovasculare si edemul cerebral (de asemenea, ca diuretice).

15

Contraindicatii

Deshidratari mari (solutiile hipertone), insuficienta renala grava. Injectarea rapida si in doze mari prezinta, la cardiaci, pericolul aparitiei edemului pulmonar.

Posologie si mod de administrare

Solutia izotona (5%) se poate administra subcutanat, intravenos sau intrarectal, cea mai uzitata fiind calea intravenoasa. Solutia de glucoza 5% se administreaza in perfuzie venoasa lenta, in cantitate de aproximativ 1 litru in 24 de ore. Viteza perfuziei fiind de 240-400 ml/ora (60-100 picaturi/minut). Solutiile hipertone 10% si 20% se administreaza de asemenea in cantitate de 1 litru in 24 de ore, viteza perfuziei variind intre 200 si 300 ml/ora (50-70 picaturi/minut). Solutiile hipertone 33% si 40% se perfuzeaza lent, in cantitate de cel mult 500 ml/24 h, cu o viteza de 80 si 180 ml/ora (20-50 picaturi/minut). Modul de utilizare a sacilor din P.V.C. (atoxic, apirogen) cu solutii perfuzabile de glucoza: se alege sacul cu solutie glucozata de concentratia necesara si volumul dorit, se scoate din punga de polietilena in care este ambalat si se controleaza aspectul solutiei (trebuie sa fie limpede si sa nu contina particule solide in suspensie) etanseitatea sacului (prin comprimarea acestuia) si incadrarea in termenul de valabilitate (2 ani de la data fabricatiei imprimata pe sac). Se atarna sacul (cu ajutorul agatatoarei) deasupra venei ce urmeaza sa fie punctionata, pe un stativ, se pune in evidenta dopul de cauciuc al inchizatorului sacului si se dezinfecteaza suprafata dopului cu alcool iodat 1%. La sac se ataseaza o trusa de perfuzat solutii prin perforarea dopului de cauciuc, efectuandu-se apoi perfuzia in ritmul adecvat. In cazul utilizarii sacilor cu solutie de glucoza care au atasata trusa de perfuzie (trusa de perfuzat solutii cu sac tip K), circuitul sac-trusa se stabileste prin ruperea obturatorului plastic K9 fixat in interiorul tubului de legatura dintre sac si trusa, deasupra camerei de numarat picaturi a trusei de perfuzie, prin prinderea acestuia intre police, aratator si medius. Daca medicul curant considera ca este oportun ca la solutia de glucoza sa se asocieze si alte solutii continand vitamine, electrolitii etc. (compatibile) acestea se vor introduce prin punctionarea sacului, cu ajutorul unei seringi sterile, deasupra nivelului solutiei continute dupa o prealabila dezinfectare a locului punctiei, cu alcool iodat 1% - Orificiul format de acul seringii se va obtura cu o banda de romplast. Atentie ! La sacii cu solutie apoasa de glucoza nu este necesara atasarea tubului filtru de aer in timpul perfuzarii.

Actiune farmacoterapeutica

Glucoza administrata in scop terapeutic, furnizeaza energia necesara functionarii normale a celulelor, contribuind la crutarea proteinelor; amelioreaza troficitatea ficatului, protejandu-l de diferite noxe; imbunatateste functia miocardului bolnav, echilibreaza tensiunea arteriala si restabileste reactivitatea vasculara, deprimata prin narcoza, hipotermie, anoxie s.a. In solutia izotona (5%) glucoza reface temporar volemia in conditii de deshidratare, are un efect anticetogen in acidoza organica si poate servi la completarea rezervelor de glicogen hepatic. Solutiile hipertone maresc presiunea coloid-osmotica a sangelui, favorizand trecerea apei din tesuturi in sange si realizand astfel o deshidratare tisulara. Cantitatea mare de glucoza care se elimina prin rinichi, in cazul administrarii solutiilor hipertone, antreneaza apa, provocand o diureza osmotica.

16

Glucoza (dextroza)

Cutie 200 grame.

Indicatii:Glucoza cristalizata ( dextroza ) se foloseste ca indulcitor si este foarte bine primita de catre

bebelusi si copii in procesul de dezvoltare.Carbohidrat cu absorbtie rapidă, indicat in activitătile fizice intense.

Se recomanda celor cu nevoi crescute de energie si refacere după efort.Interzis bolnavilor cu diabet.

Compozitie: Glucoza cristalizataProteine 0%Carbohidrati (dextroză) 100%Grăsimi 0%.Glucid prezent atat in regnul animal, cat si in cel vegetal , este principala sursa de energie a organismului.Este un produs folosit ca indulcitor sau in amestec cu alte produse de indulcire pentru prepararea dulciurilor si a altor preparate dulci.Glucoza este un glucid simplu (nu poate fi descompus in mai multe alte glucide).Alimentele contin rar glucoza in stare libera (cu exceptia strugurilor). Mult mai des, glucoza inclusa in glucidele mai complexe (de exemplu : maltoza sau amidonul ) se transforma in glucoza libera sub actiunea enzimelor din tubul digestiv.

Mod de administrare:In mod obisnuit se foloseste ca indulcitor dupa gust.Pentru bebelusi si copii este indicat sa se foloseasca dupa recomandarea medicului.O persoana care face un antrenament intens are nevoie de 4-6 grame de carbohidrati pe kilogramcorp pe zi.Pentru regimurile in care se doreste reducerea stratului adipos, necesarul este 2-3 grame pe kilocorp pe zi. Aceste cifre pot varia in functie de tipul somatic, intensitatea antrenamentului si alti parametri.

17

4.IMPORTANTA LIPIDELOR IN ALIMENTATIE.LDL SI HDL

Este un sterol ce serveste ca precursor al vitaminelor liposolubile si al hormonilor steroizi. Colesterolul circula prin organism prin intermediul sangelui. Fiind un compus pe baza de grasimi nu se poate amesteca cu sangele si nu poate fi transportat in aceasta stare.

Pentru a depasi aceasta problema, organismul transforma moleculele de colesterol sau de alte grasimi in particule minuscule acoperite cu proteine numite lipoproteine, particule ce pot fi transportate cu usurinta prin intermediul sangelui.

Grasimile din lipoproteine sunt formate din colesterol, trigliceride si fosfolipide. Trigliceridele sunt lipide formate din trei acizi grasi si glicerol si care, ca si colesterolul, in cantitate mare au efecte negative asupra sistemului cardiovascular.

Exista doua tipuri de lipoproteine ce sunt de interes pentru subiectul tratat in acest articol si anume LDL (lipoproteine cu densitate scazuta) si HDL (lipoproteine cu densitate ridicata). Dupa cum observati, diferenta intre cele doua substante este reprezentata de densitatea acestora. Densitatea lor este data de raportul dintre proteine si lipide; compusii ce contin mai multe lipide decat proteine au o densitate mai mica decat cele ce au un continut mare de proteine.

“Colesterolul bun”(HDL)

HDL este opusul LDL. Fata de LDL, “colesterolul bun”, are in compozitie o cantitate mare de proteine si este sarac in lipide. Acest compus actioneaza ca un aspirator si absoarbe colesterolul in exces de la nivelul tesuturilor si celulelor si il transporta la nivelul ficatului. Ficatul elimina colesterolul din aceste particule si il foloseste sau il recicleaza. Aceasta activitate a HDL explica de ce acesta are efecte benefice asupra sistemului cardiovascular.

HDL contine si antioxidanti ce pot impiedica oxidarea LDL si transformarea lui in particule si mai periculoase pentru organism.

Stilul de viata influenteaza foarte mult nivelul de HDL – exercitiile fizice il pot creste, iar fumatul il scade. Dietele bogate in grasimi cresc nivelul de HDL dar si pe cel de LDL, iar cele sarace in lipide scad cantitatea de LDL si HDL. Totusi, printr-o alegere atenta a alimentelor consumate, puteti scadea cantitatea de LDL fara sa influentati negativ nivelul HDL.

Pentru a creste nivelul de HDL simultan cu scaderea cantitatii de LDL trebuie sa evitati alimentele ce contin grasimi saturate si sa consumati alimente ce contin grasimi nesaturate ca uleiul de masline, peste, alune, migdale etc.

18

“ Colesterolul rau” (LDL)

In general, 60-70% din cantitatea totala de colesterol este purtata prin organism de particulele LDL. Aceste particule asigura transportul colesterolului de la ficat la locul unde este necesara prezenta lui.

Daca nivelul de colesterol din sange este mai mare decat necesarul organismului, acesta nu este folosit de celule, circula liber si astfel ajunge sa se ataseze de peretii vaselor de sange si ingreuneaza circulatia sangelui. Aceste blocaje pot duce la afectiuni grave ale sistemului cardiovascular (infarctul miocardic).

Coordonatorii unui studiu efectuat in anul 2011 au fost surprinsi cand au observat ca subiectii ce aveau un nivel ridicat al “colesterolului rau” au acumulat mai multa masa musculara decat persoanele cu un nivel scazut. Persoanele testate aveau varsta cuprinsa intre 60 si 69 ani si nu erau active fizic. Observatia a fost facuta dupa ce subiectii studiului au fost supusi unor exercitii fizice intense.

In urma acestui studiu s-a ajuns la concluzia ca exista sanse ca datele obtinute sa fie utile in elaborarea unei solutii in ceea ce priveste pierderea masei musculare, afectiune specifica persoanelor cu varsta inaintata.

Colesterolul este atat de important pentru organism incat are capacitatea de a sintetiza acest compus. Chiar daca urmati o dieta lipsita de colesterol, organismul va produce zilnic aproximativ 1000 mg, cantitate necesara functionarii corespunzatoare a acestuia.

Organismul poate controla cantitatea de colesterol din sange, producand mai mult atunci cand dieta nu furnizeaza o cantitate suficienta si invers.

Aproape toate celulele organismului pot produce colesterol, dar ficatul este organul ce produce cantitatea cea mai mare si astfel suplimenteaza cantitatea produsa de celule. Aceasta suplimentare este foarte importanta pentru zonele ce necesita cantitati mari (ovare – pentru producerea hormonilor).

Exista posibilitatea ca fara sa consumati alimente bogate in colesterol sa aveti un nivel ridicat al acestuia. Acest lucru se poate datora faptului ca organismul, datorita unei predispozitii genetice, produce mai mult colesterol decat are nevoie sau mecanismul de eliminare nu este eficient. In acest caz consultati un medic specialist.

Organismul are nevoie de alimente pentru a produce colesterol dar acestea nu trebuie sa il si contina.

In general, pentru persoanele care au un nivel ridicat al colesterolului, propriul ficat nu reprezinta singura sursa de colesterol. Alimentele bogate in grasimi saturate si colesterol sunt foarte des intalnite pe farfuriile romanilor si dupa cum am mentionat mai sus, organismul nu are nevoie de surse externe de colesterol. Grasimile saturate cresc nivelul colesterolului si atunci cand sunt prezente in alimente ce nu contin colesterol.

19

5.VITAMINE. SURSE. ROL BIOCHIMIC SI FIZIOLOGIC. FORME DE PREZENTARE IN FARMACII

Vitaminele reprezinta un grup de substante organice naturale, necesare organismului (desi in cantitati mici), pentru realizarea in conditii optime a unor procese metabolice esentiale. Vitaminele, prin moleculele lor, nu elibereaza energie si nu au nici roluri plastice, insa sunt esentiale in generarea acesteia. Deoarece majoritatea vitaminelor nu pot fi sintetizate de catre organism, acesta trebuie sa le primeasca prin dieta (fie ca atare, fie sub forma de provitamine). Exista 13 vitamine esentiale (lipsa lor afecteaza functionalitatea normala a organismului): A, C, D, E, K, tiamina (B1), riboflavina (B2), niacina (B3), acidul pantotenic, biotina, vitamina B6, vitamina B12, acidul folic.

Functiile vitaminelor sunt complexe, incluzand aici: functie de hormoni sau hormon-like (vitamina D), antioxidanti (vitamina E), rol in cresterea si diferentierea tisulara (vitamina A).

Vitaminele sunt grupate in doua categorii (aceasta clasificare fiind utila mai mult din punct de vedere nutritional): - liposolubile (A, D, E, K), acestea depozitandu-se in tesuturi liposolubile si in ficat - hidrosolubile (C, P, B) pe care organismul le foloseste imediat, altfel se pierd prin urina. Singura vitamina hidrosolubila ce poate realiza depozite este vitamina B12 (la nivel hepatic), aceste depozite mentinandu-se ani de zile. Vitaminele liposolubile sunt solubile in lipide si insolubile in apa, iar utilizarea (digestia si absorbtia lor) depinde de capacitatea organismului de a procesa lipidele alimentare. Vitaminele hidrosolubile se absorb in proportii mari din tubul digestiv, insa au nevoie de prezenta acidului clorhidric in sucul gastric. Excesul lor este eliminat urinar, organismul nerealizand, cu o singura exceptie, deja amintita, depozite (in caz de insuficiente, carentele lor apar foarte repede).

Surse alimentare de vitamine:

Vitamine liposolubile

Vitamina A: oua, carne, lapte, branza, smantana, viscere (ficat, rinichi), peste (cod), ulei de peste. Vitamina D: branza, unt, margarina, lapte fortificat, peste, stridii, cereale. Vitamina E: grau, cereale (seminte), porumb, nuci, masline spanac si alte legume frunze, uleiuri vegetale (din germeni de porumb, floarea soarelui, soia), paine neagra, fasolea uscata, mazarea. Vitamina K: legume verzi (salata verde, spanac, ceapa verde, ierburi-marar, patrunjel, leustean), cereale, galbenus de ou. Vitamine hidrosolubile

Folat: legume frunze verzi, alimente suplimentate, viscere (ficat), carne, paine neagra. Niacina: produse lactate, carne de pasare, peste si preparate din peste, oua, legume, nuci, cereale imbogatite cu B3. Acidul pantotenic si biotina: oua, peste, lactate, cereale integrale, legume, drojdie, broccoli si alte legume din aceasta familie: varza, salata. Tiamina: cereale, paste, paine neagra si intermediara, preparate din carne de porc, fasole uscata, mazare, peste, soia, produse lactate, fructe (mai ales banane), drojdie de bere. Vitamina B2: cereale pentru micul dejun, paste, branzeturi, lactate fortificate, sucuri de fructe, bauturi energizante.

20

Vitamina B12: carne, in special viscere (ficat), produse de origine animala (oua, lapte, carne de pasare si peste). Vitamina B6: vegetale, in special avocado, nuci, drojdie, fasole verde, produse animale- carne de pui, peste si ficat. Vitamina C: citrice (in stare bruta, dar si in sucuri, desi mai putin), capsuni, rosii, broccoli, napi, ceapa verde, cartofi. Principala sursa este reprezentata de fructe si legume, continutul vitaminic al acestora depinzand in functie de specie si de partea consumata (frunze, radacina, tubercul). Fiecare vitamina are anumite roluri bine stabilite in economia organismului.

Vitamina A - este un nutrient esential si se gaseste in natura sub mai multe forme chimice, in functie de compozitie si structura indeplinind anumite functii. In general, se considera ca vitamina A intra in structura pigmentilor retinieni responsabili de vederea la lumina slaba si distingerea culorilor. Este esentiala pentru mentinerea integritatii si sanatatii tegumentelor si mucoaselor, dar are si importanta in mentinerea sanatatii oaselor, dintilor (mai ales in perioada de crestere). Studii recente au demonstrat ca are roluri trofice genitale.

Vitamina B6 - se prezinta sub 3 forme: piridoxina, piridoxal, piridoxamina, insa specialistii au integrat toate formele sub denumirea de piridoxina.

Vitamina B6 face parte din complexe enzimatice implicate in metabolismul proteinelor si aminoacizilor (deci, cu cat consumul de proteine va fi mai ridicat, cu atat necesarul va fi mai mare). Alte roluri asociate vitaminei B6 sunt stimularea cresterii si dezvoltarii, cresterea capacitatii de aparare impotriva infectiilor, favorizarea activitatii cerebrale.

Vitamina B12 - se mai numeste ciancobalamina si, ca si restul vitaminelor din grupul B, indeplineste roluri in complexele enzimatice asociate diverselor metabolisme. De asemenea, promoveaza reepitelizarea mucoasei digestive (rol important in ulcer), stimuleaza dezvoltarea si intretine activitatea maduvei hematoformatoare.

Vitamina C - acidul ascorbic este un antioxidant cu importanta in dezvoltarea normala a dintilor si gingiilor, in procesul de mineralizare a scheletului. Ea promoveaza vindecarea si cicatrizarea plagilor si ranilor tegumentare (prin sinteza de colagen), fortifica sistemul imun, asigurand astfel protectie impotriva infectiilor microbiene si virale. Este implicata in facilitarea absorbtiei fierului si in cresterea rezistentei organismului fata de diverse substante toxice din mediu.

Vitamina D - forma naturala a vitaminei apare prin actiunea razelor ultraviolete asupra unui constituent al sebumului secretat de piele. Expertii sunt de parere ca expunerea de 3 ori/saptamana la soare timp de 10-15 minute, este suficienta pentru a stimula sinteza acestei vitamine, cu asigurarea cantitatii necesare organismului. Vitamina D faciliteaza absorbtia calciului si depunerea sa in oase si dinti (asigurand astfel o rezistenta crescuta acestor structuri) si intervine in homeostazia fosforului.

Vitamina E - sau tocoferol, este o substanta cu importante proprietati antioxidante. Este o vitamina cu roluri in mentinerea structurii si functiei normale a organelor de reproducere, in asigurarea troficitatii sistemului muscular. Are dovedit efect hepatoprotector (prin sinteza unor produsi), rol de a stimula proliferarea celulara si de a forma hematiile, si faciliteaza utilizarea vitaminei K in organism.

Vitamina K - desi nu este o vitamina esentiala, rolurile sale in procesul coagularii (efecte procoagulante) o fac indispensabila organismului. Studii recente demonstreaza ca vitamina K este implicata si in mentinerea rezistentei si integritatii structurilor osoase la persoanele in varsta.

Biotina - sau vitamina B7, face parte din grupul vitaminelor B si are rol esential in metabolismul proteinelor si carbohidratilor, in procesul de gluconeogeneza, precum si in producerea unor hormoni si sinteza de colesterol si acizi grasi. Alte functii importante ale biotinei sunt: mentinerea in limite normale a glicemiei si promovarea sanatatii fanerelor (par si unghii). Niacina - sau vitamina PP (B3) apartine complexului B. Apartenenta la familia vitaminelor B explica functiile ei in procesele metabolice, avand rol esential in eliberarea energiei din moleculele de glucide, lipide si proteine. Printre alte functii se numara: scaderea nivelului colesterolului din sange, mentinerea sanatatii pielii si promovarea functionalitatii la randament maxim a structurilor nervoase.

21

Acidul folic - folatul functioneaza in organism in stransa legatura cu vitamina B12, fiind implicat in formarea hematiilor. Prezenta lui este necesara si sintezei de AND (iar prin aceasta, acidul folic este implicat in procesul de crestere si dezvoltare tisulara, pe care il controleaza strict). Acidul folic are roluri protectoare pentru fat, pe care il protejeaza impotriva aparitiei diverselor anomalii congenitale, de aceea femeile insarcinate ar trebui sa fie foarte atente la nivelul acestei vitamine. Printre cele mai frecvente malformatiii legate de insuficienta acidului folic se numara si spina bifida.

Acidul pantotenic - sau vitamina B5, este o vitamina hidrosolubila esentiala, implicata in metabolismul si sinteza carbohidratilor, proteinelor, lipidelor, in special colesterolului (prin intermediul unei coenzime la a carei formare contribuie, coenzima A). Prezenta lui este importanta in sarcina, acesta promovand evolutia normala a gestatiei.

Riboflavina (vitamina B2) - este o vitamina hidrosolubila ce se inactiveaza rapid la lumina. Este parte constitutiva a unor enzime cu rol in eliberarea energiei necesare fiecarei celule. Acest lucru o face indispensabila organismului. Este implicata in cresterea somatica si in formarea hematiilor.

Tiamina (vitamina B1) - este o vitamina hidrosolubila instabila termic (se descompune la caldura). Ea se combina cu diferite proteine si formeaza astfel, enzime ce metabolizeaza glucidele (cu eliberare consecutiva de energie). Este esentiala pentru procesul fiziologic de crestere si participa la mentinerea functionalitatii optime a sistemului cardiovascular, nervos dar si digestiv. Forme de prezentare in farmacii

VITAMINA B6 fiole Forma de prezentare: fiole ATC: A11HA. ALTE VITAMINE Producator: Sicomed

VITAMINA C 10% fiole Forma de prezentare: fiole ATC: A11GA. ACID ASCORBIC (VITAMINA C) Producator: Sicomed

VITAMINA D2 solutie buvabila Forma de prezentare: solutie buvabila ATC: A11CC. VITAMINA D SI ANALOGI Producator: Biofarm

VITAMINA D2 solutie injectabila Forma de prezentare: solutie injectabila ATC: A11CC. VITAMINA D SI ANALOGI Producator: Biofarm

VITAMINA D2 solutie pentru uz intern Forma de prezentare: solutie pentru uz intern ATC: A11CC. VITAMINA D SI ANALOGI Producator: Biofarm

VITAMINA D2 solutie buvabila Forma de prezentare: solutie buvabila ATC: A11CC. VITAMINA D SI ANALOGI Producator: Sicomed

VITAMINA D2 solutie injectabila Forma de prezentare: solutie injectabila ATC: A11CC. VITAMINA D SI ANALOGI Producator: Sicomed

VITAMINA D3 solutie injectabila Forma de prezentare: solutie injectabila ATC: A11CC. VITAMINA D SI ANALOGI Producator: Sicomed

VITAMINA E capsule gelatinoase Forma de prezentare: capsule gelatinoase ATC: A11HA. ALTE VITAMINE Producator: Pharco Pharmaceuticals

VITAMINA E FORTE fiole Forma de prezentare: fiole ATC: A11HA. ALTE VITAMINE Producator: Biofarm

VITAMINA E FORTE capsule Forma de prezentare: capsule ATC: A11HA. ALTE VITAMINE Producator: Biofarm

VITAMINA F capsule Forma de prezentare: capsule ATC: A11HA. ALTE VITAMINE Producator: Biofarm

VITAMINA F solutie pentru uz intern Forma de prezentare: solutie pentru uz intern ATC: A11HA. ALTE VITAMINE Producator: Biofarm

VITAMINA PP fiole Forma de prezentare: fiole ATC: A11HA. ALTE VITAMINE Producator: Sicomed

22

VITASPOL solutie buvabila Forma de prezentare: solutie buvabila ATC: A12CC. MAGNEZIU SI COMBINATII Producator: Biofarm

6.TULBURARI ALE METABOLISMULUI PROTEIC SI LIPIDIC. CAI COMMUNE DE METABOLIZARE A

ALIMENTELOR

23

Tulburari in metabolismul lipidelor Lipidele constituie un grup de substanțe organice, care îndeplinesc roluri multiple în cadrul organismului animal: -rol plastic, întrând în constituția membranelor celulare; - rol energetic, prin utilizarea energogenică a acizilor grași; -rol de protecție mecanică a unor organe (rinichii); -rol de protecție termică a organismului (maniamentele subcutanate – depozite de grasime); -rol de sursă de apă metabolică, utilizabilă în condiții de deshidratare și inaniție hidrică; -rol de materii prime utilizate în scopul biosintezei unor substanțe liposolubile biologic active (hormoni steroizi). Organismul își procură acizii grași, glicerolul și colesterolul, indispensabili biosintezei lipidelor proprii din două surse:

hrana, care furnizează: -trigliceride, digerate succesiv sub influența lipazei gastrice și a celei pancreatice, în glicerol și acizi grași; -fosfolipide, digerate sub influența fosfolipazelor pancreatică și intestinală în glicerol, acizi grași, colină și radicali fosfat; -colesterol esterificat, digerate sub influența colesterolesterazei pancreatice în colesterol și acizi grași.

biosinteaza, la nivel hepatic a trigliceridelor, folosind ca materie primă glucide și proteine. Digestia, absorbția și metabolismul lipidelor se derulează prin implicarea următorilor factori:

enzimatici, precum: lipazele gastrică și pancreatică, fosfolipazele pancreatică și intestinală și colesterolesteraza pancreatică, implicate în procesele de digestie a lipidelor din rație;

secreția biliară, răspunzătoare (prin sărurile biliare) de emulsionarea lipidelor din rația alimentară și:

-facilitarea digestiei acestora; -facilitarea absorbției acestora;

-hormonali, implicați în reglarea nivelului metabolismului proteinelor, precum: -insulina, care amplifică anabolismul lipidelor; -catecolaminele, STH, hormonii tiroidirni iodați (tiroxina), hormonii sexuali, glucagonul și hormonii glucocorticoizi, care amplifică catabolismul ; -prezența în rație a factorilor lipotropi (colina, inozitolul, acidul folic, vitaminele B6 și B12, metionina, proteinele ), care se opun depunerii lipidelor în diverse țesuturi (ficat); -prezența în rație a factorilor antilipotropi (biotina, vitaminele B1, B2, PP și cistina), care se opun depunerii lipidelor în diverse țesuturi (ficat);

nervoși, reprezentați de hipotalamus, care se implică: -în calitate sa de centru de reglare a ingestiei de hrană; -în calitatea sa de releu neuroendocrin, în sinteza unor hormoni implicați direct (STH ) sau indirect (TSH , ACTH , FSH ), în metabolismul lipidelor;

genetici, care pot predispune organismul, la dezechilibre metabolice, manifestate fie prin prevalența anabolismului (tendința de îngrășare), fie prin cea a catabolismului lipidic (tendința de menținere la un nivel scăzut a depozitelor lipidice corporale). În consecință, orice disfuncție în derularea acțiunilor specifice factorilor enumerați mai sus, are darul de a induce tulburări ale metabolismului lipidelor.

Tulburările metabolismului lipidelor, intră în categoria lipidozelor se manifestă la nivelul: -metabolismului lipidelor neutre; -metabolismului lipidelor complexe.

24

Tulburările metabolismului lipidelor neutre Tulburările metabolismului lipidelor neutre se grupează în două categorii: -tulburări prin aport redus de lipide; -tulburări prin aport crescut de lipide.

Tulburari in metabolismul proteinelor

Proteinele constituie un grup de substanțe organice, care îndeplinesc roluri multiple în cadrul organismului animal: -rol plastic, întrând în constituția țesuturilor organismului; -rol de transportator plasmatic al unor hormoni, lipide (lipoproteine), vitamine etc.; -rol de biocatalizator (enzime); -rol în apărarea specifică (imunoglobuline) și nespecifică (complementul); -rol în menținerea echulibrului acido-bazic (prin grupările aminio și carboxil); -rol hidropexic, de reținere a apei (generează presiunea oncotică); -rol detoxifiant (conjugarea cu aminoacizi a toxicului, la nivel hepatic); -rol energetic, prin utilizarea aminoacizilor: -în sens energogenic; -în sens neoglucogenic sau lipogenic. Organismul procură aminoacizii, indispensabili biosintezei proteinelor proprii din două surse: -hrana, care furnizează: -proteine, digerate succesiv sub influența enzimelor proteolitice din sucurile gastric (pepsina și gelatinaza), pancreatic (tripsina, chimotripsina, elastaza și carboxipeptidazele) și intestinal (enterochinazele, aminopeptidazele tri și dipeptidazele); -biosinteaza în organism a aminoacizilor neesențiali. Digestia, absorbția și metabolismul proteinelor se derulează prin implicarea următorilor factori: -enzimatici, precum: pepsina, gelatinaza, tripsina, chimotripsina, elastaza, carboxipeptidazele, enterochinazele, aminopeptidazele, tri și dipeptidazele, implicate în procesele de digestie a proteinelor din rație; -hormonali, implicați în reglarea nivelului metabolismului proteinelor, precum: -insulina, STH, hormonii tiroidirni iodați (tiroxina) și hormonii sexuali, care amplifică anabolismul proteinelor; -glucagonul și hormonii glucocorticoizi, care amplifică catabolismul proteinelor; -vitaminici, precum vitaminele hidrosolubile din complexul B (B2, B6, B12) și PP, precum și vitaminele liposolubile (A,D,E,K) care se implică în metabolismul intermediar al proteinelor; -nervoși, implicați în reglarea biosintezei și secreției unor componente proteice (Sistemul Nervos Vegetativ) sau asigurarea unei balanțe pozitive a biosintezei proteice în anumite structuri, precum mușchii scheletici (Sistemul Nervos Central); -genetici, constituiți de genele implicate în codificarea proteinelor proprii organismului. În consecință, orice disfuncție în derularea acțiunilor specifice factorilor enumerați mai sus, are darul de a induce tulburări ale metabolismului proteinelor. Tulburările metabolismului proteinelor, intră în categoria proteineozelor și se manifestă la nivelul: -metabolismului unor aminoacizi; -metabolismului anumitor proteine sau categorii de proteine.

Tulburări ale metabolismului proteinelor, cu manifestare la nivelul aminoacizilor Aceste tulburări au un caracter congenital, intrând în categoria enzimopatiilor, fiind datorate

unor deficite enzimatice (cantitative sau calitative), care stopează derularea unor lanțuri metabolice, determinând sindroame specifice, precum:

25

-fenilcetonemia, produsă de incapacitatea enzimei fenilaalaninhidroxilaza de a transforma fenilalanina în tirozină; -tirozinoza, produsă de deficitul în aminotransferază, fapt care face imposibilă transformarea acidului b tri fenil piruvic în acid homogentizinic;-alcaptonuria, -leucinoza, -cistinuria; -albinismul, (imposibilitatea transformării tirozinei în melanină).Albinismul este o afecţiune ereditară, fiind caracterizată prin absenţa pigmentului (melanina) care conferă culoare pielii, părului şi ochilor.

Aceste tulburări se concretizează prin afectarea nivelului cantitativ și calitativ al unor proteine specifice organismului, fiind induse prin:

deficite congenitale manifestate prin afectarea cantitativă sau calitativă a biosintezei unor proteine specifice organismului (hemofiliile);

afectarea biosintezei unor proteine specifice, în urma alterării funcționale a organelor care găzduiesc aceste procese (tulburări de coagulabilitate consecutive și disfuncții consecutive alterării nivelului proteinelor plasmatice, induse de insuficiența hepatice);

carențe alimentare, inductoare de: -diminuarea fondului de aminoacizi necesari biosintezei proteice (malnutriție); -tulburări ale sintezei proteice, precum carențele în vitamina C (inductoare de deficiențe ale biosintezei colagenului) și K (inductoare de deficiențe biosintetice ale factorilor plasmatici II, VII, IX și X, ai coagulării sângelui); -diminuarea fondului de aminoacizi necesari biosintezei proteice,urmare a maldigestiei și malabsorbției(tulburări digestive ) -amplificarea biosintezei proteice (hipergamagobulinemia specifică unor stări infecțioase); -procese patologice concretizate prin distrugerea sau eliminarea crescută a unor proteine specifice (hemoragii și plasmoragii, inductoare de hipoproteinemii și respectiv hiperproteinemii).

Organismul este un sistem deschis care face schimb de substanţă şi energie cu mediul extern. Acest schimb permanent se numeşte metabolism. Metabolismul începe odată cu ingestia alimentelor şi sfârşeşte cu excreţia produşilor neutilizabili. El se desfăşoară în trei etape: digestivă, celulară şi excretorie. Legătura dintre aceste etape o asigură sângele şi circulaţia acestuia. Reactiile biochimice, care au ca suport nutrientii, sunt exergonice si endergonice. Reactiile exergonice sunt cele asociate cu degradarea nutrientilor, fiind furnizoare de energie; ele constituie latura catabolicã a metabolismului sau catabolismul. Reactiile endergonice sunt cele consumatoare de energie, necesarã reconstructiei sau sintezelor celulare; ele constituie latura anabolicã a metabolismului sau anabolismul.

Calcul metabolism bazal

Formula Harris-Benedict - este bazata pe varsta (V), greutate (G), inaltime (I) • pentru femei (kcal): 655 + (9,56 x G) + (1,85 x I) - (4,68 x V) • pentru barbati (kcal): 655 + (13,75 x G) + (5 x I) - (6,78 x V) Formula Mifflin-St.Jeor - pentru adulti cu varsta cuprinsa intre 19-78 ani • pentru femei: (10 x G) + (6,25 x I) - (5 x V) – 161 • pentru barbati: (10 x G) + (6,25 x I) - (5 x V) + 5

Calcum greutatea ideala

Greutatea ideala(kg)=(inaltimea-100)+varsta/10x0,9

26

Calcul indice de masa corporala IMC[kg/m2] = m [kg] /h2 [m2]

Calcul numar de calorii arse

Formula : Greutate corporala x 33

7.EXEMPLE DE PH-METRE, SPECTROFOTOMETRE, CROMATOGRAFE SI ELECTROFOREZE

HI 4222 Ph-metru de laborator pentru pH/ISE cu 2 canale

HI 4222 este un ph-metru profesional de laborator pentru măsurători de pH, ORP, ISE şi temperatură. • Calibrare pH manuală, automată şi semiautomată în 5 puncte. • Funcţie pentru fixarea pe afişaj a primei citiri stabile

27

• Calibrare ISE manuală în 5 puncte, cu valori  (0.1, 1, 10, 100, 1000 ppm) şi 5 valori personalizate, cu sau fără compensare termică• 2 alarme  reglabile• 5 moduri de înregistrare: automată, cu/fără AutoHold; manuală, cu/fără AutoHold;  AutoHold. • Până la 100 de loturi de memorie •  • Afişare rezultate sub formă grafica online şi offline

HI 2213 Phmetru staţionar

PH-metrele staţionare HI 2212 şi HI 2213 sunt ideale pentru utilizatorii care urmăresc obţinerea unor rezultate de mare precizie pe anumite domenii de pH. Calibrarea pH a aparatelor este automată şi poate fi efectuată în 3 puncte, folosind cele mai potrivite soluţii tampon din cele 5 memorate (pH 4.01, 6.86, 7.01, 9.18, 10.01). De asemenea, phmetru  HI 2212 şi HI 2213 permite utilizatorilor definirea manuală a 2 valori pH pentru calibrare, valori cât mai apropiate de domeniul utilizat. Aceste instrumente sunt dotate cu domeniu extins pentru temperatură (de la -20 la 120°C), funcţie GLP, compensare termică manuală sau automată şi domeniu de măsurare în mV (doar HI 2213).

 

pH 20  pH-metru staţionar cu calibrare automată

  pH 20 este un pH-metru staţionar simplu, uşor de folosit, proiectat pentru aplicaţii care necesită efectuarea zilnică, rapidă şi eficientă, a măsurătorilor de pH. Aparatul este recomandat, de asemenea, pentru utilizare în domeniul educaţional, pentru familiarizarea studenţilor cu instrumentele de măsură. Aparatul are un domeniu de măsură de la 0 la 14 pH, cu o rezoluţie de 0.01 pH. Procedura de calibrare pH este automată şi poate fi efectuată în 1 sau 2 puncte.Citirile de pH pot fi compensate cu temperatura manual (MTC) sau automat (ATC). Compensarea termică automată se efectuează folosind sonda de temperatură opţională HI 7662. Instrumentul dispune de funcţie HOLD pentru fixarea pe display a citirilor în vederea notării acestora.

 

28

Phmetru staţionar pH/mV pentru aplicaţii de control a calităţii

HI 2211 este un phmetru staţionar cu microprocesor care măsoară valori de pH, mV şi temperatură. Aparatul este dotat cu un dispaly LCD de mari dimensiuni care permite afişarea simultană a valorilor de pH/mV şi temperatură. Instrumentul poate fi calibrat în 1 sau 2 puncte folosind 5 soluţii tampon standard. În timpul procesului de calibrare, pe ecranul LCD sunt afişate mesaje care ghidează utilizatorul pe tot parcursul procedurii. Compensarea termică a măsurătorilor de pH se face automat sau manual cu valori cuprinse între -20 şi 120ºC. HI 2211 poate de asemenea efectua citiri pe domeniul mV, pentru măsurători ISE sau ORP. Printre alte caracteristici ale instrumentului sunt incluse funcţia de memorare şi indicatorul de stabilitate a măsurătorilor.

HI 2216 Instrument de masură staţionar pentru pH/ISE

HI 2216 este un instrument de măsură profesional pentru pH, ORP şi temperatură. Măsurătorile pot fi efectuate cu o rezoluţie de 0.001 pH. Aparatul efectuează şi măsurători ISE (ion-selectivi) direct în ppm.Cu HI 2216, calibrarea pH poate fi efectuată în până la 5 puncte, cu 7 valori tampon memorate (pH 1.68, 4.01, 6.86, 7.01, 9.18, 10.01, 12.45) şi 2 personalizate. Afişaj LCD de mari dimensiuni. Domeniu extins pentru temperatură. Port USB. Acurateţe ridicată în măsurarea temperaturii. Înregistrarea datelor pentru circa 200 de probe.Phmetru HI 2216 este livrat cu electrod pH HI 1131B, sondă de temperatură HI 7662, plicuri cu soluţii tampon pH 4 şi pH 7 (20 ml fiecare), soluţie reîncărcare electrod HI 7071S, suport electrod HI 76404N, adaptor 12 Vcc şi instrucţiuni de utilizare.

HI 3220  Phmetru pentru pH/mV/°C cu Calibration Check™

• Un canal de intrare • Sistem exclusiv de avertizarea Calibration Check™• Mesaje de ghidare afişate pe display pentru o calibrare exactă• 5 puncte decalibrare cu 7 valori standard şi 5 personalzate• Măsurători pe domeniul mVrelativi • Display LCD cu iluminare• Înregistrare manuală a datelor pentru circa 400 de probe• Auto HOLD pentru fixarea citirii pe display • Conectare PC prin port USB• Funcţie GLP pentru vizualizarea datelor de calibrare• Avertizare “Outside Calibration Range” selectabilă de către utilizator• Avertizare “Calibration time out” selectabilă de către utilizator

29

HI 9126 Phmetru portabil pentru pH/ORP cu Calibration Check™

Phmetru HI 9126 face parte din noua generaţie de pHmetre profesionale, cu mare acurateţe şi uşor de folosit. Proiectat ca un instrument portabil, acesta furnizează rezultate precise de laborator. HI 9126 este dotat cu tehnologie HANNA Calibration Check™ – un sistem ce monitorizează bulbul de pH şi joncţiunea de referinţă a electrodului de fiecare dată când instrumentul este calibrat. În cazul în care bulbul de pH este murdar, sistemul Calibration Check™ avertizează utilizatorul asupra necesităţii efectuării unei proceduri suplimentare de curăţare. Afişajul cu cristale lichide şi nivele multiple permite vizualizarea simultană a valorilor de pH, a temperaturii (în °C sau °F), a graficului de stare a electrodului şi a ghidului de operare. Phmetru asistă utilizatorii în timpul procedurii de calibrare prin afişarea pe ecran a unor mesaje clare de ajutor. Instrumentul este de asemenea dotat cu o serie de modalităţi de diagnosticare pentru îmbunătăţirea calităţii şi fiabilităţii măsurătorilor. Calibrarea este efectuată automat în 1 sau 2 puncte cu 7 valori tampon standard şi 2 valori personalizate. HI 9126 poate fi de asemenea folosit pentru măsurători ORP pe domeniu mV cu o rezoluţie de 0.1 mV. Instrumentul este prevăzut cu sistem de prevenire a erorilor cauzate de descărcarea bateriei – BEPS (Battery Error Prevention System) – sistem care închide automat phmetru portabil în cazul în care nivelul bateriilor este prea scăzut şi ar putea genera citiri eronate.

Spectrofotometre UV/ VIS

SPECORD® PLUS SPECORD® S 600

30

SPECORD® PLUS pentru Teste de Disoluţie Accesorii pentru Fotometre UV/Vis

Echipamente de Electroforeza - HYDRASYS 2 SCAN

Sistem automat pentru electroforeza pe gel de agaroză - model 2010, compact, monobloc.

Echipamente de Electroforeza - GELSCAN

Sistem semiautomat pentru electroforeză cu densitometru.

Explorarea secretiilor digestive. Tehnici de ionometrie Explorarea secretiilor digestive Dozarea aciditatii gastrice (chimismul gastric) este una dintre cele mai des utilizate tehnici de investigare a secretiilor digestive in vederea alcatuirii unor bilanturi functionale. Acidul clorhidric este cel mai important compus care genereaza caracterul acid al sucului gastric. Evaluarea cantitativa a secretiei de HCl se realizeaza de obicei prin metoda titrimetrica, prin care se pot evidentia fractiunile de HCl: - fractiunea libera (titrare la pH = 3, 5, in prezenta reactivului Topffer) - fractiunea combinata; - fractiunea totala (titrare la pH = 8- 10, in prezenta fenolftaleinei). Valori normale : HCl liber = 0, 9- 1 g%0 HCl combinat = 1- 2, 5 g%0 HCl total = 2, 5- 3, 5 g%0 (sau 100- 120 mEq/ l). Actualmente se prefera utilizarea altor parametri de secretie acida gastrica in locul celor clasici: a. puterea- tampon a secretiei gastrice : diferenta aciditate totala - aciditate libera. Valori normale : < 20 mEq/ l in secretie bazala; < 10 mEq/ l in secretie stimulata. b. debit de HCl sau debit acid orar (QH + ) : debit acid orar (ml) x aciditatea titrabila (mEq/ l)

31

QH + (mEq/ h) = ------------------------------------------------------------------ 1000 Acest parametru poate fi calculat prin sumarea valorilor obtinute pe 4 esantioane de suc gastric recoltate la 15 minute interval, in conditii bazale sau de stimulare a secretiei gastrice. c. debit acid orar al secretiei bazale (DAB) : reprezinta cantitatea totala de suc gastric recoltata dimineata pe nemincate, timp de 1 ora (4 esantioane la 15 minute), in absenta oricarui excitant gastric. Valori normale : 1, 5- 2, 5 mEq HCl/ h (corespunzind la un debit secretor de 60- 80 ml suc gastric/ h). d. debit acid orar maximal (DAM) : reprezinta cel mai mare raspuns secretor dupa o doza maximala de excitant gastric (de obicei histamina- testul Kay). Se determina in aceleasi conditii ca si DAM, cu exceptia utilizarii excitantului gastric. Valori normale :15- 30 mEq/ h (debit secretor gastric = 200- 250 ml / h). e. virf acid maximal (VAM) : reprezinta cea mai mare valoare a HCl prezenta in unul din cele 4 esantioane de suc gastric recoltate dupa administrarea excitantului. f. virf acid orar (peak acid horaire- PAH): rezulta prin inmultirea cu 2 a celor doua esantioane consecutive ale secretiei stimulate care au debitul acid cel mai mare. Valori normale : 20- 35 mEq/ h. Parametrii obtinuti pot fi utilizati in vederea realizarii unor buletine de analiza a secretiei gastrice: Buletin de analiza a chimismului gastric -Utilitate clinica : diagnosticarea unor variate stari de patologie digestiva care evolueaza cu modificarea cantitativa a secretiei acide gastrice.

Endoscopia digestiva superioara este un procedeu de investigare ce permite medicului sa exploreze interiorul esofagului, stomacului si a primei parti a intestinului subtire (duodenul) prin intermediul unui instrument subtire si flexibil, prevazut cu un aparat optic, ce poarta numele de endoscop. Acest tip de endoscop este introdus prin cavitatea bucala si inainteaza usor la nivelul gatului, pana ajunge la nivelul esofagului, stomacului si apoi a duodenului. Aceasta investigatie poarta uneori numele de esofago-gastro-duodenoscopie deoarece intregul tract digestiv superior este examinat prin intermediul ei. Cu ajutorul endoscopiei medic ul poate vedea ulceratiile, inflamatiile, tumorile, infectiile sau sangerarile de la nivelul tractului digestiv superior. Se pot preleva tesuturi (biopsie), pot fi indepartati polipii si se pot trata hemoragiile de la acest nivel al tubului digestiv. Endoscopia poate dezvalui probleme ce nu sunt descoperite cu ajutorul radiologiei si uneori poate fi de ajutor in a elimina necesitatea unei interventii chirurgicale exploratorii. O endoscopie digestiva superioara poate fi facuta pentru: - detectarea inflamatiei de la nivelul esofagului (esofagita) sau a complicatiilor bolii de reflux gastro-esofagian. Complicatiile pot include stricturile esofagiene sau esofagul Barrett (definita ca metaplazia intestinala a epiteliului esofagian), afectiune ce creste riscul dezvoltarii cancerului esofagian - detectarea herniei hiatale, a ulcerului gastric si esofagian, a inflamatiilor, tumorilor sau a altor probleme de la nivelul tractului digestiv superior. Aceste probleme pot fi depistate initial la examenul radiologic sau la alte examinari pentru tractul digestiv superior iar endoscopia este facuta pentru o evaluare ulterioara a modificarilor descoperite - determinarea cauzei hematemezei (voma cu sange de origine digestiva) - determinarea cauzei persistentei durerii in abdomenul superior sau a senzatiei de balonare, a cauzei disfagiei (senzatie de jena sau de blocare in timpul deglutitiei), a cauzei varsaturilor si a pierderii inexplicabile in greutate - diagnosticul infectiilor esofagiene cauzate de diferite bacterii, fungi sau virusuri - verificarea vindecarii ulcerului gastric - examinarea stomacului si a duodenului dupa o interventie chirurgicala - a determina daca exista un blocaj intre stomac si duoden (obstructie la nivelul pilorului) Endoscopia mai poate fi utilizata in urmatoarele situatii: - pentru obtinerea unui diagnostic de urgenta in privinta leziunilor esofagiene datorita ingestiei de substante chimice, otravitoare - prelevarea de tesuturi (biopsie) pentru a putea fi examinate in laborator. In timpul endoscopiei o biopsie poate fi facuta pentru a ajuta in detectarea esofagului Barrett - diagnosticul infectiei cu un anumit tip de

32

bacterie, numita helicobacter pylori, care se crede ca este cauza principala a ulcerului gastric - indepartarea polipilor gastro-intestinali - tratarea hemoragiilor gastro-intestinale, inclusiv a sangerarilor cauzate de varicele esofagiene (dilatarea venelor esofagului inferior, determinata de hipertensiunea portala) - extragerea obiectelor straine ce pot fi inghitite - investigarea aparitiei anemiei (diminuarea cantitatii de hemoglobina), ce poate fi data si de o hemoragie digestiva superioara Examinarile tractului digestiv superior cuprind o serie de investigatii ce utilizeaza tehnicile radiologice, substante de contrast si fluoroscopia pentru a investiga partea superioara si de mijloc a tractului digestiv. Inaintea examinarii trebuie ca pacientul sa inghita o solutie de bariu (o substanta de contrast). Bariul este de multe ori combinat cu o substanta anestezica. Examinarile tractului digestiv superior sunt folosite pentru urmatoarele situatii: - determinarea cauzelor simptomelor gastrointestinale cum ar fi: dificultatile la inghitire, varsaturile, regurgitarea alimentelor sau durerile abdominale (inclusiv arsurile gastrice sau durerile chinuitoare epigastrice). Aceste simptome pot fi date de o serie de afectiuni printre care si hernia hiatala (tip de hernie diafragmatica care apare la nivelul orificiului esofagian al diafragmului si care consta in hernierea unei portiuni a stomacului intratoracic) - determinarea prezentei stricturilor, ulceratiilor, tumorilor, polipilor sau a stenozelor pilorice - detectarea zonelor de inflamatie intestinala, depistarea sindromului de malabsorbtie sau a tulburarilor de motilitate intestinala - evaluarea simptomelor de genul pierdere inexplicabila in greutate sau persistenta diareei - detectarea corpurilor straine inghitite accidental. Datorita caracterului acid (suc gastric) si alcalin (suc intestinal) al secretiilor digestive, pH- ul acetor secretii poate fi utilizat ca parametru specific de bilant functional digestiv. Determinarea pH- ului secretiilor digestive se realizeaza in clinica prin tehnici electrochimice de ionometrie/ pH- metrie, care masoara diferenta de potential generata la introducerea unui electrod metalic intr- o solutie apoasa care contine o sare a acelui metal. Tehnica presupune utilizarea unei celule electrochimice, formate din 2 electrozi (unul sensibil la ion si altul de referinta) conectati prin fire de Ag/ AgCl la bornele unui galvanometru (vezi Parametrii fizico - chimici ). Diferenta de potential culeasa este proportionala cu concentratia (activitatea electrochimica) a acelui ion in solutie, in conformitate cu legile electrochimice ( legea Nernst ):

R T E = E 0 + --------- ln c, z F unde: E este potentialul generat de celula electrochimica (si masurat de voltmetru); E 0 este constanta specifica fiecarei celule electrochimice; R, F sint constantele fizico- chimice cunoscute; T este temperatura absoluta; z, c sint valenta, respectiv concentratia ionului investigat. Dupa amplificarea si filtrarea corespunzatoare, semnalul este convertit numeric si afisat in unitati conventionale de pH sau in mV. Valori normale: pH esofagian = 7- 7, 5 pH gastric = 1, 2- 2, 5 Utilitate clinica: Tehnicile de pH - metrie esofagiana pot fi utilizate in clinica pentru identificarea si cuantificarea refluxului acid gastro - esofagian ( GERD = Gastro- Esophageal Reflux Disease ), aceasta investigatie reprezentind o metoda de electie pentru diagnosticul pozitiv si / sau diferential al afectiunii ( cardiopatie ischemica , etc . ) Pentru a creste disponibilitatea si utilitatea investigatiei , actualmente se utilizeaza o varianta modificata a tehnicii de pH - metrie si anume , monitorizarea ambulatorie pe interval de 24 de ore a variatiilor pH - ului esofagian . Tehnica presupune utilizarea unor electrozi intraesofagieni din sticla

33

sau antimoniu, conectati la un pH- metru portabil (Synetics Medical, Sweden) Se poate identifica nu numai refluxul gastro- esofagian, dar si cel duodeno- gastric (electrozi plasati intragastric). Inregistrarea semnalului se realizeaza pe sisteme portabile digitale , care permit stocarea semnalului util pe perioade de timp variabile , intre 12 si 96 de ore . Semnalul stocat este apoi livrat unui computer si supus analizei computerizate prin soft- ware dedicat . Interpretarea rezultatelor se realizeaza cu ajutorul unor scoruri de diagnostic pozitiv si predictiv (DeMeester, Boix- Ochoa, etc) Ca o utilitate suplimentara a tehnicii de monitorizare a pH-ului esofagian mentionam si posibilitatea verificarii eficientei unor terapii medicamentoase prokinetice, antireflux (DOMPERIDOM, MOTILIN, REGLAN).

8.EXPLORAREA SECRETIILOR DIGESTIVE. TEHNICI DE IONOMETRIE

Explorarea secretiilor digestive

Dozarea aciditatii gastrice (chimismul gastric) este una dintre cele mai des utilizate tehnici de investigare a secretiilor digestive in vederea alcatuirii unor bilanturi functionale.

34

Acidul clorhidric este cel mai important compus care genereaza caracterul acid al sucului gastric. Evaluarea cantitativa a secretiei de HCl se realizeaza de obicei prin metoda titrimetrica, prin care se pot evidentia fractiunile de HCl: - fractiunea libera (titrare la pH = 3, 5, in prezenta reactivului Topffer) - fractiunea combinata; - fractiunea totala (titrare la pH = 8- 10, in prezenta fenolftaleinei). Valori normale : HCl liber = 0, 9- 1 g%0 HCl combinat = 1- 2, 5 g%0 HCl total = 2, 5- 3, 5 g%0 (sau 100- 120 mEq/ l). Actualmente se prefera utilizarea altor parametri de secretie acida gastrica in locul celor clasici: a. puterea- tampon a secretiei gastrice : diferenta aciditate totala - aciditate libera. Valori normale : < 20 mEq/ l in secretie bazala; < 10 mEq/ l in secretie stimulata. b. debit de HCl sau debit acid orar (QH + ) : debit acid orar (ml) x aciditatea titrabila (mEq/ l) QH + (mEq/ h) = ------------------------------------------------------------------ 1000 Acest parametru poate fi calculat prin sumarea valorilor obtinute pe 4 esantioane de suc gastric recoltate la 15 minute interval, in conditii bazale sau de stimulare a secretiei gastrice. c. debit acid orar al secretiei bazale (DAB) : reprezinta cantitatea totala de suc gastric recoltata dimineata pe nemincate, timp de 1 ora (4 esantioane la 15 minute), in absenta oricarui excitant gastric. Valori normale : 1, 5- 2, 5 mEq HCl/ h (corespunzind la un debit secretor de 60- 80 ml suc gastric/ h). d. debit acid orar maximal (DAM) : reprezinta cel mai mare raspuns secretor dupa o doza maximala de excitant gastric (de obicei histamina- testul Kay). Se determina in aceleasi conditii ca si DAM, cu exceptia utilizarii excitantului gastric. Valori normale :15- 30 mEq/ h (debit secretor gastric = 200- 250 ml / h). e. virf acid maximal (VAM) : reprezinta cea mai mare valoare a HCl prezenta in unul din cele 4 esantioane de suc gastric recoltate dupa administrarea excitantului. f. virf acid orar (peak acid horaire- PAH): rezulta prin inmultirea cu 2 a celor doua esantioane consecutive ale secretiei stimulate care au debitul acid cel mai mare. Valori normale : 20- 35 mEq/ h. Parametrii obtinuti pot fi utilizati in vederea realizarii unor buletine de analiza a secretiei gastrice: Buletin de analiza a chimismului gastric -Utilitate clinica : diagnosticarea unor variate stari de patologie digestiva care evolueaza cu modificarea cantitativa a secretiei acide gastrice. Endoscopia digestiva superioara este un procedeu de investigare ce permite medicului sa exploreze interiorul esofagului, stomacului si a primei parti a intestinului subtire (duodenul) prin intermediul unui instrument subtire si flexibil, prevazut cu un aparat optic, ce poarta numele de endoscop. Acest tip de endoscop este introdus prin cavitatea bucala si inainteaza usor la nivelul gatului, pana ajunge la nivelul esofagului, stomacului si apoi a duodenului. Aceasta investigatie poarta uneori numele de esofago-gastro-duodenoscopie deoarece intregul tract digestiv superior este examinat prin intermediul ei. Cu ajutorul endoscopiei medic ul poate vedea ulceratiile, inflamatiile, tumorile, infectiile sau sangerarile de la nivelul tractului digestiv superior. Se pot preleva tesuturi (biopsie), pot fi indepartati polipii si se pot trata hemoragiile de la acest nivel al tubului digestiv. Endoscopia poate dezvalui probleme ce nu sunt descoperite cu ajutorul radiologiei si uneori poate fi de ajutor in a elimina necesitatea unei interventii chirurgicale exploratorii.

35

O endoscopie digestiva superioara poate fi facuta pentru: - detectarea inflamatiei de la nivelul esofagului (esofagita) sau a complicatiilor bolii de reflux gastro-esofagian. Complicatiile pot include stricturile esofagiene sau esofagul Barrett (definita ca metaplazia intestinala a epiteliului esofagian), afectiune ce creste riscul dezvoltarii cancerului esofagian . - detectarea herniei hiatale, a ulcerului gastric si esofagian, a inflamatiilor, tumorilor sau a altor probleme de la nivelul tractului digestiv superior. Aceste probleme pot fi depistate initial la examenul radiologic sau la alte examinari pentru tractul digestiv superior iar endoscopia este facuta pentru o evaluare ulterioara a modificarilor descoperite - determinarea cauzei hematemezei (voma cu sange de origine digestiva); - determinarea cauzei persistentei durerii in abdomenul superior sau a senzatiei de balonare, a cauzei disfagiei (senzatie de jena sau de blocare in timpul deglutitiei), a cauzei varsaturilor si a pierderii inexplicabile in greutate; - diagnosticul infectiilor esofagiene cauzate de diferite bacterii, fungi sau virusuri; - verificarea vindecarii ulcerului gastric - examinarea stomacului si a duodenului dupa o interventie chirurgicala; - a determina daca exista un blocaj intre stomac si duoden (obstructie la nivelul pilorului); Endoscopia mai poate fi utilizata in urmatoarele situatii: - pentru obtinerea unui diagnostic de urgenta in privinta leziunilor esofagiene datorita ingestiei de substante chimice, otravitoare; - prelevarea de tesuturi (biopsie) pentru a putea fi examinate in laborator. In timpul endoscopiei o biopsie poate fi facuta pentru a ajuta in detectarea esofagului Barrett; - diagnosticul infectiei cu un anumit tip de bacterie, numita helicobacter pylori, care se crede ca este cauza principala a ulcerului gastric; - indepartarea polipilor gastro-intestinali; - tratarea hemoragiilor gastro-intestinale, inclusiv a sangerarilor cauzate de varicele esofagiene (dilatarea venelor esofagului inferior, determinata de hipertensiunea portala); - extragerea obiectelor straine ce pot fi inghitite - investigarea aparitiei anemiei (diminuarea cantitatii de hemoglobina), ce poate fi data si de o hemoragie digestiva superioara. Examinarile tractului digestiv superior cuprind o serie de investigatii ce utilizeaza tehnicile radiologice, substante de contrast si fluoroscopia pentru a investiga partea superioara si de mijloc a tractului digestiv. Inaintea examinarii trebuie ca pacientul sa inghita o solutie de bariu (o substanta de contrast). Bariul este de multe ori combinat cu o substanta anestezica.

Examinarile tractului digestiv superior sunt folosite pentru urmatoarele situatii: - determinarea cauzelor simptomelor gastrointestinale cum ar fi: dificultatile la inghitire, varsaturile, regurgitarea alimentelor sau durerile abdominale (inclusiv arsurile gastrice sau durerile chinuitoare epigastrice). Aceste simptome pot fi date de o serie de afectiuni printre care si hernia hiatala (tip de hernie diafragmatica care apare la nivelul orificiului esofagian al diafragmului si care consta in hernierea unei portiuni a stomacului intratoracic) - determinarea prezentei stricturilor, ulceratiilor, tumorilor, polipilor sau a stenozelor pilorice - detectarea zonelor de inflamatie intestinala, depistarea sindromului de malabsorbtie sau a tulburarilor de motilitate intestinala - evaluarea simptomelor de genul pierdere inexplicabila in greutate sau persistenta diareei - detectarea corpurilor straine inghitite accidental. Datorita caracterului acid (suc gastric) si alcalin (suc intestinal) al secretiilor digestive, pH- ul acetor secretii poate fi utilizat ca parametru specific de bilant functional digestiv.

36

Determinarea pH- ului secretiilor digestive se realizeaza in clinica prin tehnici electrochimice de ionometrie/ pH- metrie, care masoara diferenta de potential generata la introducerea unui electrod metalic intr- o solutie apoasa care contine o sare a acelui metal. Tehnica presupune utilizarea unei celule electrochimice, formate din 2 electrozi (unul sensibil la ion si altul de referinta) conectati prin fire de Ag/ AgCl la bornele unui galvanometru (vezi Parametrii fizico - chimici ). Diferenta de potential culeasa este proportionala cu concentratia (activitatea electrochimica) a acelui ion in solutie, in conformitate cu legile electrochimice ( legea Nernst ): R T E = E 0 + --------- ln c, z F unde: E este potentialul generat de celula electrochimica (si masurat de voltmetru); E 0 este constanta specifica fiecarei celule electrochimice; R, F sint constantele fizico- chimice cunoscute; T este temperatura absoluta; z, c sint valenta, respectiv concentratia ionului investigat. Dupa amplificarea si filtrarea corespunzatoare, semnalul este convertit numeric si afisat in unitati conventionale de pH sau in mV.

Valori normale: pH esofagian = 7- 7, 5 pH gastric = 1, 2- 2, 5

Utilitate clinica: Tehnicile de pH - metrie esofagiana pot fi utilizate in clinica pentru identificarea si cuantificarea refluxului acid gastro - esofagian ( GERD = Gastro- Esophageal Reflux Disease ), aceasta investigatie reprezentind o metoda de electie pentru diagnosticul pozitiv si / sau diferential al afectiunii ( cardiopatie ischemica , etc . ) Pentru a creste disponibilitatea si utilitatea investigatiei , actualmente se utilizeaza o varianta modificata a tehnicii de pH - metrie si anume , monitorizarea ambulatorie pe interval de 24 de ore a variatiilor pH - ului esofagian . Tehnica presupune utilizarea unor electrozi intraesofagieni din sticla sau antimoniu, conectati la un pH- metru portabil (Synetics Medical, Sweden) Se poate identifica nu numai refluxul gastro- esofagian, dar si cel duodeno- gastric (electrozi plasati intragastric). Inregistrarea semnalului se realizeaza pe sisteme portabile digitale , care permit stocarea semnalului util pe perioade de timp variabile , intre 12 si 96 de ore . Semnalul stocat este apoi livrat unui computer si supus analizei computerizate prin soft- ware dedicat . Interpretarea rezultatelor se realizeaza cu ajutorul unor scoruri de diagnostic pozitiv si predictiv (DeMeester, Boix- Ochoa, etc) Ca o utilitate suplimentara a tehnicii de monitorizare a pH-ului esofagian mentionam si posibilitatea verificarii eficientei unor terapii medicamentoase prokinetice, antireflux (DOMPERIDOM, MOTILIN, REGLAN).

9.ANALIZE MEDICALE SI VALORI NORMALE.ANALIZA GRUPELOR DE SANGE.SISTEMUL OAB.SISTEMUL RH

Analize de sange

37

HematologieEritrocite,RBC Barbati-4,3-5,9 mil/mm3

Femei-3,5-5,5 mil/mm3

Copii-4-5,5 mil/mm3

Nou-nascuti-4,8-7,1 mil/mm3

VSH Barbati-0-15 mm/hFemei-0-20 mm/h

Hematocrit(HT) Barbati-41-53%Femei-36-46%Copii-32-44%Nou-nascuti-44-64%

Hemoglobina(Hb) Barbati-13,5-17,5 g/dlFemei-12-16 g/dlCopii-9,5-15,5 g/dlNou-nascuti-12-24 g/dl

Reticulocite 0,5-1,5 % din totalulhematiilorForma leucocitaraLeucocite,WBC 4.500-11.000 mm3

Neutrofile 54-62%Eozinofile 1-3%Bazofile 0-1%Limfocite 25-33%Monocite 3-7%IndicieritrocitariMCH(hemoglobinacorpuscularamedie) 25,4-34,6 pg/celulaMCHC(concentratia de hemoglobin corpuscularamedie)

31-36% Hb/celula

MCV(volum corpuscular mediu) 80-100 flCoagulareAPTT(timp partial de trompoplastinaactiva) 25-40 secundeTrombocite,PLT 150.000-400.000/mm3

PT(timp de protrombina) 11-15 secundeINR 0,8-1,2BIOCHIMIEHemoglobina glicolizata,HbA1c <6%Acid uric seric 3-8,2 mg/dlALT/GPT 8-40 U/lAST/GOT 8-40 U/lAmilazaserica 25-125 U/lBilirubinatotala 0,1-1 mg/dlBilirubinadirecta 0-0,3 mg/dlCalciuseric total 8,4-10,2 mg/dlColesterolseric total <200 mg/dlCK Barbati-25-90 U/l

Femei-10-70 U/lCreatininaserica 0,6-1,2 mg/dl

38

Estriolseric total(in sarcina) 24-28 saptamani:30-170 ng/ml28-32 saptamani:40-220 ng/ml32-36 saptamani:60-280 ng.ml36-40 saptamani:80-350 ng/ml

Feritinaserica Barbati:15-20 ng/mlFemei:12-150 ng/ml

FSH Barbati:4-25 mU/mlFemei premenopauza:4-30 mU/mlFemei la ovulatie:10-90 mU/mlFemei postmenopauza:40-250 mU/ml

Fostfatazaalcalina 20-70 U/lGlucozaserica 70-100 mg/dlLDH 45-90 U/lLH Barbati:6-23 mU/l

Femei in faza foliculara:5-30 mU/lFemei la evolatie:75-150 mU/lFemei postmenopauza:30-200 mU/l

Osmolaritateaserica 275-295 mosm/kgPTH seric 230-630 pg/mlProlactina <20 ng/mlProteinesericetotale 6-7,8 g/dlAlbumina 3,5-5,5 g/dlGlobuline 2,3-3,5 g/dlTrigliceride 35-160 mg/dlUreeserica 20-50 mg/dlAnalizepentrutiroidaTSH 0,5-5 µU/mlT4 5-12 µU/dlT3 115-190 ng/dlIonogramaNa 135-145 mEq/lCl 95-104 mEq/lK 3,5-5 mEq/lHCO3 22-28 mEq/lMg 1,5-2 mEq/lP 3-4,5 mg/dlGazometriearterialapH 7,35-7,45PaCO2 33-45 mmHgPaO2 75-100 mmHgImunoglobulinesericeIgA ser 76-390 mg/dlIgEser 0-380 UI/lIgGser 650-1500 mg/dlIgMser 40-345 mg/dlAnalize de urina

39

Volum/24h Adulti:1-1,6 lCopii:500-1,4 l (in functie de varsta)Nou-nascuti:30-60 ml

Calciu 100-130 mg/24 hClearance-ulcreatininei Barbati:97-137 ml/min

Femei:88-128 ml/minEstriol total(in sarcina) 30 saptamani:6-18 mg/24 h

35 saptamani:9-28 mg/24 h40 saptamani:13-42 mg/24 h

17-hidroxicorticosteroizi Barbati:3-10 mg/24 hFemei:2-8 mg/24 h

17-cetosteroizi Barbati:8-20 mg/24 hFemei:6-15 mg/24 h

Osmolaritate 50-1400 mosm/kgOxalat 4-80 µg/mlProteine <150/24 hUrocultura <10.000 UFC/ml

Analizagrupelor de sangeGlobulele rosii (eritrocitele) din sangele uman difera din punct de vedere imunologic. Ele se

deosebesc de la o persoana la alta prin prezenta sau absenta unor substante chimice speciale, care se regasesc atat pe suprafata eritrocitelor cat si in serul sanguin. Pebaza acestor deosebiri in compozitia sangelui, oamenii au fost impartiti in mai multe grupe sanguine.Dar in mod obisnuit, in laborator se analizeaza numai doua sisteme de grupe sanguine sistemul OAB sisistemul RH.

Sistemul OABSistemul OAB cuprinde patru grupe sanguine.Cu exceptia grupei 0(1) globulele rosii contin o

substanta cu rol de antigen numita aglutinogen. Pe de alta parte, serul oamenilor, cu exceptia grupeiAB(IV), contine alta substanta cu rol de anticorpi (aglutinina). Exista doua aglutinine: anti-A si anti-B. Venirea in contact a antigenelor A si B cu aglutinin ele respective (anti-A si anti-B) produce aglutinarea (alipireauna de alta) globulelor rosii.

Sangele persoanelor din grupa sanguina 0(I) neavand antigene (aglutinogene) i s-a spus si gange de grupa zero (0). De aceea aceste persoane au fost numite "donatori universali" de sange, pentru ca sangele lor poate fi donat la subiectii care poseda alte grupe sanguine de sange, fara teama de a se produce accidente de transfuzie. Iar persoanele care apartin grupei de sange AB (IV) neposedand in serul lor anticorpi (aglutinine) care sa se uneasca cu aglutinogenele, pot primi sange de la subiectii cu alte grupe de sange, de aceea au fost numiti "primitori universali" de sange.

Stabilirea grupelor sanguine este necesara pentru a se putea sti in cazuri de boli si accidente grave, ce grupa de sange are bolnavul sau accidentatul pentru a i se face transfuzia cu sange din grupa potrivita. Transfuzia sanguina facuta cu sange nepotrivit cu grupa persoanei tratate poate produce accidente grave de transfuzie. Grupa sanguina cea mai intalnita la noi in tara este AII urmata in ordine descrescatoare de 0I, BIII si ABIV.

Grupele umane sanguine in sistemul OABDenumirea grupeide sange

Prezenta anigenului pe globulele rosii

Prezenta anticorpilor in ser

De la cine se poate primi sange

La cine poate dona sange

40

0 sau I Nu are Anti-A si Anti-B

o La toate grupele

A sau II A Anti-B 0 si A A si ABB sau III B Anti-A 0 si B B si ABAB sau IV A si B Nu are De la toate

grupeleAB

Sistemul Rh-prescurtarea Rh provine de la o specie de maimute (Rhesus) la care s-a descris prima data factorul Rh. Pe baza sistemului Rh, globulele rosii umane au fost impartite in doua tipuri: cele care poseda antigenul sau factorul Rh (Rh pozitive) si cele care nu poseda acest antigen (Rh negative). Persoanele care au acest factor in sange se numesc Rh positive si reprezinta circa 85% din populatie, iar restul persoanelor de 15% care nu au acest factor se numesc Rh negative. In mod normal nu exista anticorpi (aglutinine anti-Rh) in serul uman care sa aglutinizeze propriile globule rosii ale persoanelor Rh pozitive. Deoarece globulele rosii ale persoanelor Rh negative nu contin factor Rh, sangele acestora poate fi transfuzat la persoanele Rh positive fara nici o teama, caci lipsind factorul Rh, nu pot lua nastere nici anticorpii (aglutinina anti-Rh). Dar in cazul unei transfuzii cu sange de la o persoana Rh pozitiva, la o persoana Rh negativa, in corpul acestei persoane se produc in mod artificial anticorpi anti-Rh, care cu ocazia unei a doua transfuzii cu sange Rh pozitiv, produc aglutinarea globulelor rosii ale donatorului, cu complicatii grave. Acelasi lucru se poate intampla s icand o femeie Rh negative este insarcinata, copilul fiind Rh pozitiv.

Cu ocazia sarcinii, a nasterii, a avortului, sangele copilului trece prin placenta in sangele mamei dand nastere la anticorpi anti-Rh. Iar in timpul celei de-a doua sarcini acesti anticorpi ai mamei se combina cu globulele rosii ale fatuluipe care le distruge (hemoliza), provocandu-I icter si anemie grava. Daca si mama si sotul sunt Rh negativi nu este nici un pericol pentru copil.

De asemenea, daca ambii soti sunt Rh pozitivi nu se produc anticorpi anti-Rh si daca nu exista nici un fel de urmari neplacute pentru copil. O mama Rh negativa care are un sot Rh pozitiv poate da nastere unui copil Rh pozitiv in 85% din cazuri si unuicopil Rh negativ in 15% din cazuri. Daca copilul este Rh negativ, ca si mama, nu are nici o importanta pentru nasterile urmatoare. Dar daca copiluleste Rh pozitiv (ca si tatal) atunci el poate cu ocazia primei nasteri sa-si imunizeze mama (Rh negativa) cu anticorpi anti-Rh ca si in cazul unei transfuzii cu sange Rh pozitiv. In acest caz, copiii Rh pozitivi nascuti ulterior vor avea de suferit de complicatiile amintite.De aceea, toate femeile gravide trebuie sa-si faca analiza pentru factorul Rh, iar in cazul in care ele sunt Rh negative trebuie sa-si faca Rh-ul si sotii.Daca sotii sunt Rh pozitivi, atunci ele sunt luate in evidenta pentru o bservatie si tratament in vederea preintampinarii complicatiilor ce ar putea apare la copii. Tot in scopul preintampinarii acestor complicatii se determina Rh-ul la fetele care urmeaza sa faca transfuzie de sange. Daca ele sunt Rh negative trebuie sa primeasca un sange identic. Pentruca daca primesc sange Rh pozitiv ele vor forma anticorpi anti-Rh, care vor actiona asupra copilului atunci cand vor fi gravide.In unele situatii, mama Rh negativa cu copil Rh pozitiv poate aveaa nticorpi anti-Rh nu numai in sange ci si chiar in lapte, in acest caz se contraindica alaptarea copilului.

10.ANALIZE DE URINA.EXAMENUL FIZIC SI CHIMIC AL URINEI

Primul produs biologic care s-a analizat in vederea punerii unui diagnostic a fost urina. Inca de acum 3000 de ani, medicii din antichtate stiau sa examineze urina si pe baza caracterelor sale fizice

41

(cantitate, culoare, limpezime, sange, cheaguri, spuma, sediment) stabileau diagnosticul si chiar prognosticul bolilor.

In evul mediu au aparut uroscopistii sau prorocitorii de urina care puneau diagnosticul tuturor bolilor numai pe baza examenului vizual al urinii. Uroscopistii aveau si ajutoare, "curieri de urina" care transportau urina de la bolnavi in "laboratorul" uroscopistilor. Urina este produsa de rinichi atat prin filtrarea sangelui (urina primara) cat si prin retinerea (reabsorbtia) din urina primara numai a acelor substante care mai pot fi necesare corpului (apa, zahar, minerale, etc.). Ceea ce mai ramane neretinut din urina primara (o parte din apa minerala, reziduuri toxice rezultate din arderea alimentelor in organism) constituie urina finala care se elimina prin caile urinare. In urina se elimina astfel peste 150 de substante chimice, minerale si organice, dar in mod curent pentru diagnosticul bolilor se analizeaza numai cateva componete principale.

Proprietatile fizice ale urinei

Culoarea urinei normale este galbuie sau rosiatica. Ea este mai inchisa la culoare cand este foarte concentrata sau dupa consumul unor medicamente (piramidon, antinevralgice, tetraciclina, albastru de metilen, etc.). In bolile insotite de eliminarea sangelui in urina, urina are o culoare rosie murdara. Iar in bolile de ficat cu icter, bila trecand in sange se elimina prin urina producand o culoare bruna-negricioasa (ca berea neagra). Si o serie de alimente ca: sfecla, varza rosie, bomboanele colorate, etc. pot sa modifice culoarea normala a urinei.

Mirosul urinei este specific. In infectiile urinare care duc la fermentarea urinei, mirosul este caracteristic de amoniac sau de gunoi de grajd. Unele alimente sau medicamente aromate care se elimina prin urina pot sa-i imprime acesteia mirosuri aromate. Urina bolnavilor de diabet poate mirosi a acetona, iar a alcoolicilor a alcool.

Transparenta este caracteristica urinei proaspete; dupa cateva ore de la urinare se poate tulbura, mai ales daca este tinuta la rece. Acest lucru se datoreaza precipitarii (solidificarii) sarurilor minerale care se gasesc in mod normal dizolvate in urina si nu constituie simptomul vreunei boli asa cum cred unele persoane. Dar daca urina proaspata, calda este tulbure atunci poate fi vorba de o infectie (puroi si mucus) de o hemoragie sau de un consum foarte mare de produse bogate in calciu (lapte, branza) ori de carne.In cazul unei urine cu sange, se pot vedea plutind cheaguri cu sange. Pentru a putea aprecia daca urina este clara sau tulbure trebuie sa fie examinata intr-o sticla sau eprubeta necolorata.

Cantitatea de urina in 24 de ore la un adult variaza de la 1-1,5 litri. In sezonul cald, dupa febra, dupa varsaturi, diaree, dupa transpiratii intense (deshidratare), dupa fumat sau consum redus de lichide, cantitatea de urina este mai mica. In socul produs de hemoragii mari, arsuri sau traumatisme, in bolile care retin apa in organism (insuficienta cardiaca, ciroza hepatica) cantitatea de urina scade foarte mult. Sunt unele boli de rinichi (insuficienta renala, infectii renale) sau intoxicatii cu substante chimice in care cantitatea de urina scade sub 500 ml (oligurie). In aceste situatii organismul sufera deoarece nu se mai pot elimina prin urina deseurile nesanatoase din sange. In bolile care blocheaza caile urinare (calculi urinari, hipertrofie de prostata, etc.) din cauza dificultatii de a urina, cantitatea de urina este mai mica. Dupa frig, emotii, tratamente cu diuretice, consum mare de lichide, de alimente sarate, de alcool, creste si cantitatea de urina peste 2 litri (poliurie). Bolile cronice de rinichi (glomerulonefrita, scleroza

42

renala) care nu mai permit reabsorbtia apei filtrate prin rinichi, produc eliminarea unei cantitati foarte mari de urina.

Datorita consumului exagerat de lichide, in diabetul zaharat netratat, bolnavii elimina cantitati mari de urina, pana la cativa litri pe zi. Exista si un ritm biologic de eliminare a urinei, eliminarea fiind mai mare in timpul zilei si mai mica in timpul noptii. Inversarea acestui ritm indica o tulburare in functia rinichiului. De asemenea, barbatii elimina mai multa urina decat femeile.

Densitatea (greutatea specifica) urinei este mai mare dacat a apei (care este de 1000) si se determina cu urodensimetrul.

Valori normale in cazul densitatii: 1015-1030.

Cand se consuma mai multe lichide, deci in cazurile in care creste cantitatea de urina, se produce in general o scadere a densitatii urinare si invers, cand urina din 24 de ore este in cantitate mai mica si mai concentrata, atunci densitatea urinara este mai crescuta. Numai in diabetul zaharat, in ciuda unei cantitati mari de urina, densitatea urinei nu scade, ci creste datorita zaharului dizolvat in urina. O densitate urinara se considera anormala atunci cand examenele repetate arata cifra sub 1012. Aceasta situatie arata ca rinichii bolnavi nu mai au capacitatea de a produce o urina mai concentrata.Cresterea densitatii urinare peste cifra 1030 indica fie o deshidratare a organismului, fie un diabet zaharat.

PH-ul urinar sau reactia urinei arata daca urina este acida sau alcalina.

Determinarea pH-ului se face cu o hartie impregnata cu tinctura de turnesol (sau cu alta substanta indicatoare). Se introduce hartia in urina si se observa modificarea culorii benzii de hartie. Sub pH-ul 7,0 urina este considerata acida si hartia se inroseste, iar peste pH-ul 7,0 urina este considerata alcalina si hartia se albastreste. In mod normal urina este acida avand pH-ul cuprins intre 5,5 si 6,5. Dupa o alimentatie bogata in carne si medicamente acide (sare de lamaie, vitamina C), se elimina o urina mai acida, iar dupa un regim alimentar vegetarian, dupa medicamente alcaline (bicarbonat, ape minerale) sau dupa infectii ale aparatului urinar, devine alcalina. Urina care este permanent prea acida sau prea alcalina, predispune la formarea de calcului urinari de acid uric, respectiv de fosfat si carbonat de calciu.

Proprietatile chimice ale urinei

Albumina din urina (albuminuria)

Albumina sau proteinele urinare provine din albumina sanguina, si in mod normal ea nu se gaseste in urina. Dar in bolile care altereaza porii din filtrul rinichilor sau in bolile care produc sangerari pe traiectul cailor urinare, albumina trece in urina (albuminurie, proteinurie). La unele persoane cu constitutie mai slaba a rinichilor urina poate contine albumina in cantitate mai mica. Este vorba mai ales de tineri de 15-25 ani, de obicei slabi si inalti, care dupa eforturi fizice, dupa mers, dupa statul indelungat in picioare prezinta albuminurie tranzitorie in timpul zilei, care dispare noaptea si dupa repaus la pat. Albuminurii tranzitorii se mai intalnesc dupa frig, stari emotionale, vaccinari si stari alergice, dupa consumul de oua si medicamente in timpul sarcinii. Albuminurii permanente si masive se intalnesc frecvent in cazul bolilor de rinichi si ale cailor urinare (bazinet, uretere, vezica):

43

glomerulonefrita, nefroza, cistita, pielocistita, tuberculoza renala, calculi urinari etc. Si alte boli care pot atinge rinichiul se insotesc de albuminurie cum sunt: hipertensiunea arteriala, diabetul, bolile de sange si de inima, infectii cu microbi sau virusuri, intoxicatii cu substante minerale sau organice. Deseori albuminuria se insoteste de hematurie. Dupa pierderea cronica de albumina prin urina se produce o scadere a proteinelor corpului cu consecinte negative asupra intregului organism. In marea majoritate a cazurilor albuminuria este moderata si se apreciaza calitativ, in raport cu cantitatea de albumina, astfel:- albumina=absenta; nor foarte fin; nor fin si dozabila.In acest caz se face si dozarea albuminei din urina care se exprima in g/l.Aprecierea se mai poate face si prin 1-3 plusuri.

Zaharul sau glucoza din urina (glucozuria sau glicozuria)

Medicii din antichitate au observat sa urina diabeticilor care este dulce, atragea furnicile si albinele si au numit-o "urina de albine". Ei foloseau aceste insecte pentru descoperirea diabetului, metoda aceasta fiind cea mai veche "analiza medicala" care se cunoaste. Mai tarziu, medicii sau ajutoarele lor puneau rapid diagnosticul de diabet zaharat chiar la patul pacientului prin simpla gustare a urinei. Asa cum s-a aratat la analiza zaharului in sange, cand glicemia din diabet depaseste 150-200 mg/100 ml sange, glucoza (zaharul) trece prin filtrul renal si se elimina prin urina, de unde poate fi analizata.

De mentionat ca glicozuria nu se intalneste numai in diabet ci si in alte situatii, de exemplu, dupa un consum exagerat de glucoza sau alte zaharuri, dupa diferite medicamente, la femeile gravide si la persoanele care urmeaza tratamente cu hormoni. Exista persoane care, fara sa aibe diabet zaharat, elimina permanent sau periodic zahar prin urina (diabet renal). Acest fapt se datoreaza unui defect al filtrului renal care permite trecerea glucozei in urina, care nu influenteaza starea de sanatate a persoanei respective.

Corpii cetonici din urina (cetonuria)

Corpii cetonici nu se gasesc in urina normala. Dar dupa cum s-a aratat la diagnosticul de laborator al diabetului, concentratia lor urinara creste foarte mult in diabetul zaharat netratat. Si alte cauze pot sa creasca concentratia corpilor cetonici din urina: infectii microbiene, intoxicatii grave, dupa un post prelungit sau dupa un regim alimentar sarac in dulciuri si bogat in grasimi, in cursul sarcinii, dupa varsaturi prelungite. Unele medicamente luate de bolnavi produc o reactie falsa pentru corpii cetonici. Prezenta corpilor cetonici se noteaza cu 1-3 plusuri.

Pigmenti biliari

Pigmentii biliari sunt substante colorate care ii imprima bilei hepatice culoarea brun-verzuie. In bolile de ficat insotite de icter, acesti pigmenti trec in sange dand culoare galbena pielii, iar din sange trec in urina, colorand-o in brun. In mod normal, pigmentii biliari sunt absenti in urina. Prezenta lor se notifica prin expresia "prezenti".

44

Urobilinogenul

Urobilinogenul este o substanta care se gaseste in cantitate mica in urina normala. Insa in bolile de ficat cu sau fara icter (hepatita, insuficienta hepatica) in intoxicatiile care ataca ficatul, in boli ale vezicii biliare (colecistita), in bolile intestinale cu tulburari de digestie (enterita, colica, constipatie) urobilinogenul este foarte crescut. Prezenta sa in urina se exprima calitativ prin 1-3 plusuri ori prin expresia "normal" sau "crescut".

Alte componente ale urinei

Mineralele urinare sunt aceleasi care au fost descrise si in sange, dar in urina concentratia lor e mult mai mare, deoarece rinichii elimina prin urina orice exces de minerale din sange si din organism.Deseurile toxice rezultate din arderea proteinelor ca acidul uric, creatinina, ureea sunt, de asemenea, eliminate in cantitati mari prin urina. Cercetarea lor in urina se face mai rar, deoarece analiza sangelui ofera date mai precise.Calculi urinari

Calculii sunt niste concretiuni ce se formeaza in rinichi sau in vezica urinara, datorita solidificarii substantelor minerale sau organice, care se elimina in exces prin urina. Calculii urinari produc dureri, hemoragii (hematurie) si infectii ale cailor urinare. Analiza calculilor se face pentru stabilirea compozitiei lor chimice, cu scopul de a se cunoaste masurile ce trebuie luate pentru prevenirea formarii de noi calculi. De aceea, bolnavul care are o "criza de rinichi" (colica renala) trebuie sa fie atent cand urineaza pentru a recupera eventualul calcul si a-l aduce la laborator ca sa fie analizat. In vederea recuperarii calculului (mai ales daca este mic) bolnavul trebuie sa urineze timp de 4-5 zile intr-un borcan de sticla. Apoi urina se filtreaza printr-o bucata de tifon, care retine calculul. Prevenirea formarii calculilor se face in primul rand prin regim alimentar. Astfel, persoanele care au facut calculi de fosfat de calciu vor evita alimentele bogate in calciu si fosfor (lapte, branza) iar cele care au avut calculi de oxalat de calciu vor consuma mai putine alimente care contin calciu si oxalat (spanac, cafea, ciocolata, ceai etc.); persoanele care au avut calculi de acid uric sau urat vor reduce ratia de carne. Indiferent de compozitia chimica a calculului urinar, pe langa aceste recomandari, la indicatia medicului, bolnavii vor trebui sa ia si alte masuri de prevenire a calculozei urinare.

Bibliografie:

1. ,,Biochimie Medicala’’ – Maria Mohora, Editura Niculescu 2010

45

2. ,,Biochimie Medicala’’- Luciana Dobjanschi3. www.scritube.com

46