POMPILIU TUDORAN

ÎN SLUJBA DOMNIEIVol. 2

CADÂNELE. PREASTRĂLUC1TUL SULTAN AHMED-KHAN, cel dintâi din stirpea lui Osman ce purta acest nume, se arăta nespus de fericit după ce, cu ajutorul slăvitului Alah, izbutise zidirea frumoasei geamii ce avea să-i ducă numele peste veacuri. La puţinătatea anilor lui, numărând numai douăzeci şi opt de primăveri, graba nu părea la locul ei, dar pentru un stăpânitor de popoare o zi face cât un an. Se rugă cu multă smerenie la cea dintâi chemare a muezinului, aducând mulţămită Profetului, apoi se îndreptă alene spre arz odasi, unde, urcat în tronul strămoşesc, trebuia să-l primească pe solul împăratului austriac. Nici nu prea ştia ce avea să-i spună, câtă vreme fusese încheiată cu alamanii o înţelegere, prin sârguinţa robului său Gaşpar Grazziani, dar marele vizir Halil-paşa se rugase într-atâta, încât îngădui să i se înfăţişeze ghiaurul. Baronul Starzer, trimisul împărătesc, izbutise de multă vreme să câştige inima sadrazamului, mai cu seamă prin nenumăratele daruri, însă ştia că aceste dregătorii sunt trecătoare la Sublima Poartă, încât, de nu profita cât mai curând, altă dată l-ar fi costat şi mai mult întrevederea. Sultanul, înveşmântat în atlaz verde din cap până-n picioare, cu fireturi de aur, nestemate şi blănuri de samur, voia să arate copleşitoarea bogăţie a „stăpânului lumii”, urmaşul Profetului pe pământ. Culoarea aceasta o îndrăgea cel mai mult, îmbrăcându-se astfel la toate înfăţişările solilor ghiauri, spre a le arăta măreţia Islamului, simbolizată în flamura verde pe câmpul de bătaie. Cu paşi rari se urcă în tronul placat cu aur, sub baldachinul căptuşit cu brocart şi străjuit de stâlpi albi de marmură italienească. Se aşeză nepăsător, lăsându-şi capul pe spate ca să poată cuprinde cu privirea întreaga încăpere, apoi bătu sec din palme şi ca din pământ apăru un acemoglan, îngenunchind smerit în aşteptarea poruncii. — Să intre solul! rosti padişahul. Pe dată se iviră dregătorii, în frunte cu marele vizir urmat de baron, care în loc să se fi închinat cu temeneli, ca toţi ceilalţi, îşi flutură pălăria într-o parte după obiceiul apusenilor. Terzimanul luă scrisorile din mâna solului şi le

aşeză cu multa umilinţă pe canapeaua de la picioarele baldachinului, apoi se trase îndărăt, îndoindu-se de spinare. — Ce pofteşte? întrebă sultanul aruncându-i o privire bănuitoare. Au n-am făcut o înţelegere, prin robul meu Gaşpar Grazziani? Ce mai vrea casarul? Starzer începu cu voce potrivită, spre a da putinţa tâlmaciului să nu scape nici un cuvânt: — Majestatea-sa imperială Mathias, rege al Ungariei, al Boemiei, al Ierusalimului, împărat al Sfântului Imperiu Roman, arhiduce de… şi înşiră toate titlurile stăpânului său, ca să arate păgânilor că nu era un sol oarecare. Sultanul însă căscă plictisit aruncându-şi ochii pe fereastră, la pânzele caicelor ce se desfăşurau pe albastrul Bosforului până către celălalt mal, unde se zăreau minaretele de la Uskli-dar. Abia când isprăvi baronul, Ahmed-khan păru a-şi aduce aminte de ceva şi spuse pe neaşteptate: — Poftesc să înceteze amestecurile voastre în memleket-i Erdel, ca şi în Bogdan ili, credincioasele noastre raiale. Câtă vreme am hotărât pace între noi, să vă ţineţi făgăduiala, că de nu… Se opri, lăsând anume ameninţarea să plutească în aer, după care reluă: Poruncesc să nu mai fie sâcâit, în nici un fel, preasupusul nostru rob Bethlen, şi nici de cetatea Chioarului să nu vă legaţi! — Prealuminate padişah, răspunse baronul Starzer. Toate acestea, după cum am avut cinstea să vi le înfăţişez, au fost hotărâte împreună cu solul majestăţii-voastre, Gaşpar Grazziani!… — Da, da! încuviinţă sultanul, gândind că s-ar fi putut într-adevăr să-i fi spus, pe când el rătăcea cu ochii pe fereastră. Bine… Dar afurisiţii de cazaci să se astâmpere! Asta este voinţa mea! Starzer rămase descumpănit căci, asupra călăreţilor stepei, împăratul creştin nu avea nici o putere, dar Ahmed-khan nu-i dădu răgaz. — Grazziani pe unde-i? Pentru ce nu s-a înfăţişat şi el la porunca mea? — Prealuminate stăpân, se ploconi Halil-paşa, din câte ştiri avem despre el, se pare că se va fi aflând pe undeva în drum către picioarele strălucirii tale. Ultima dată fusese văzut pe la Babadag. — Ce să caute la vulpoiul de Iskender?! Te pomeneşti că acesta iar mai pune la cale ceva. Nu vrea cumva să-l facă bey prin părţile locului?! — Fără încuviinţarea luminăţiei-tale n-ar cuteza, stăpâne, răspunse sadrazamul. Se pare că ar fi coborât cu barcazul pe Tuna şi viforniţa îl va fi oprit la beyul de Silistre. — Ciudată „viforniţă”, care l-a dus drept în braţele lui Iskender-paşa, răspunse batjocoritor sultanul. Marele vizir se ploconi şi mai mult, încercând să scape de iscodirile padişahului, iar Starzer, care înţelegea turceşte, era cât pe ce să intervină încălcând buna-cuviinţă. Fiindcă venise vorba de Grazziani, se gândise să-l laude şi să-l roage pe padişah ca, drept mulţumită pentru slujba adusă, să-l facă domn al Moldovei. Ahmed-khan însă părea să fi uitat cele discutate mai înainte şi dintr-o dată îl întrebă dacă Roma casari mai doreşte ceva. — Sacra majestate imperială, prealuminatul Mathias, stăpânul meu, a fost încântat de iscusinţa solului înălţimii-tale, dar mai cu seamă i-a plăcut

cum s-a luptat spre a dobândi pacea aşa după cum a poftit-o el. Cu plăcere l-ar fi primit în slujba imperiului, ca arhiduce, oferindu-i ducatul Ratisbonei, însă Grazziani nu s-a învoit nicicum să se lepede de stăpânul său. Din astă pricină, strălucirea-voastră este rugată de împăratul roman să-l răsplătească pe acest slujbaş cu domnia unei ţări valahe. Poate chiar în Moldova, spre a sta împotriva cazacilor. Se înţelege că în nici un chip nu s-a gândit la Transilvania. Era prea voios în acea zi sultanul şi vorba meşteşugită a austriacului nu l-a mâniat, căci altcum n-ar fi suferit poveţele unui kâfir, fie el şi împărat, cum să-şi răsplătească robii. Aşa, se mulţumi a da din cap a încuviinţare şi-i făcu semn lui Starzer că poate pleca. De fapt, nici nu şi-a prea dat seama ce a vrut străinul de la el. Rămas numai cu dregătorii săi, padişahul le zise: — Acest Gaşpar Grazziani are o minte ascuţită şi mă bucură că a izbutit să-i lămurească pe nemţi să se învoiască la pace, cu toate împotrivirile veneţienilor. — Tocmai voiam să spun preastrălucirii-tale, cuteză marele vizir, despre acest dalmatin. A răscumpărat pe banii lui nişte robi de seamă din regatul Neapolelui şi le-a redat libertatea. Printre ei se afla şi Damad Ibrahim-paşa, unchiul prea-înălţimii tale. Sultanul îl privi drept în ochi, dar acesta nici nu clipi, cu toate că se înfruptase din bănetul pus la bătaie de Starzer, pentru a-l sprijini pe Grazziani să dobândească domnia Moldovei. — Socot că cel mai nimerit ar fi să-l fac valiu. Pe unde ar fi de trebuinţă un om vrednic pentru asemenea slujbă? — Preaslăvitul meu stăpân! răspunse sadrazamul făcând o temenea până la pământ, după care îşi puse mâinile la piept şi reluă cu umilinţă: Grazziani este un necredincios, şi nu se cade să stăpânească un vilâyet musulman. Ar fi cu putinţă să domnească numai peste ghiauri… — Oricum nu în Erdel-ili, căci Bethlen îmi place. În Kara-ili, nu zic ba. Halil-paşa înghiţi în sec, fiindcă şi de la Alexandru Iliaş al Munteniei căpătase ruşfeturi şi bahşişuri grase, numai să nu fie clintit din loc. Îşi aminti însă că Radu Mihnea, cel care fusese dus la Yaş de către Iskender-paşa, se cam plângea de o boală a ochilor şi mai că s-ar fi lepădat de domnie. Nu putea s-o spună însă pe şleau, aşa că o luă mai pe ocolite: — Preamilostive stăpân! Acum, că ne pregătim de înfruntare cu lehii, mintea mea socoate că ar fi de trebuinţă un bey credincios în Bogdan-ili. Cel de acuma este cam beteag de ochi şi cu dragă inimă s-ar întoarce aici, pentru oblojire. În locu-i ar putea fi aşezat Grazziani, care este mai tânăr, viteaz şi cu mintea ascuţită, după cum îndeobşte se ştie. Acesta i-ar ţine în frâu pe ghiauri. — Am înţeles, Halil, că şi tu îl îndrăgeşti pe Grazziani, dar poftesc să-i văd şi eu înfăţişarea, că prea îl lăudaţi cu toţii. Să fie oare chiar aşa de bogat?! zâmbi răutăcios padişahul. Se ridică apoi şi, fără să răspundă la temenelile dregătorilor, se îndreptă spre uşa care ducea la harem. Tolănindu-se pe un divan, Ahmed-

khan îşi desfăcu veşmintele şi podoabele, rămânând numai într-un ilic, după care trimise un hadâm s-o aducă pe Mâhfiruz, mama primului său născut, Osman. Cadâna îl rugase s-o primească spre a-i destăinui ceva cu totul deosebit, însă el se cam codise la început, nevrând să-şi plece urechea la vorbele muiereşti. Mai apoi, amintindu-şi de frumoşii ani din trecut, pe când femeia îi era haseki, se înduplecă s-o asculte, mai ales că şi acuma era destul de nurlie. — Vino, şezi alături, neasemuita mea „Lună peruzea”, o îmbie el pe divanul unde stătea întins. Ia spune ce necaz îţi umbreşte inima ta cea fierbinte? — Stăpâne bun şi drag, părinte al feciorului meu dintâi, viaţa îţi este primejduită şi mie îmi este mai preţioasă decât însăşi lumina ochilor. — O, scumpa mea! zâmbi Ahmed. Nu cred să râvnească cineva… — Ba da, stăpâne! Nu pe faţă, ci într-ascuns. — Aşa mai merge, că altminteri s-ar pomeni în Bosfor, râse binevoitor sultanul. — Nu crezi, nepreţuitul meu padişah, însă duşmanii te-ar dori mort, spre a putea aşeza în scaunul slăvitului Osman o kuklă, pe care s-o mânuiască după voie. — Nu cumva este vorba de Mâhpeyker?! zâmbi el şăgalnic, mângâindu-i pletele ca unei fetiţe-alintate. — Întocmai! — Ha, ha, ha! râse cu poftă padişahul. De-ar fi fost ea acum în locul tău aici, de bună seamă că mi-ar fi destăinuit că tu ai fi aceea care ar vrea să-mi sugă sângele din vine. — Nu râde, slăvite khan, dacă ai sta să gândeşti că scorpia aia de grecoaică… — Sunteţi amândouă de acelaşi neam. — Eu… am fost! Ea însă a rămas tot cu sângele ei spurcat, şi pe odraslele ei le învaţă să te urască. Se zvoneşte chiar că ar pofti să-i boteze în legea creştinească, ştii doar taică-său a fost popă… — Şi ce-ai vrea să fac, scumpa mea? S-o ucid pe Mâhpeyker? Să fiu drept, nu mă lasă inima, fiindcă şi ea mi-a dăruit feciori frumoşi. Ori să o surghiunesc? — Rău n-ar fi niciuna, nici alta! — Dar care mai întâi? o necăji Ahmed sărutându-i ochii de căprioară, în vreme ce mâinile lui dezveleau pulpa rotundă şi pântecul de-o albeaţă cu adevărat grecească. Mâhfiruz socoti că venise cea mai potrivită clipă spre a izbuti în cele ce-şi pusese în gând, simţindu-l înfierbântat de apropierea cărnii femeieşti. Pricepu însă că sultanul o avea în drag şi pe cealaltă, fiindu-i aşijderea haseki, şi n-ar fi izbutit să i-o smulgă din suflet, aşa că se prefăcu mai milostivă faţă de tovarăşa ei de harem. — Eu nu-i vreau viaţa, cu toate că n-aş băga mâna-n foc că ea n-ar pofti-o pe a mea. Păstreaz-o pe mai departe în preajma ta, numai să

porunceşti, iubite stăpân, ca la vremea cuvenită Osman să-ţi urmeze la tron, aşa după cum e şi firesc, fiind primul tău născut. — Da, da! încuviinţă Ahmed, simţind cum dorinţa îl făcea să-i zvâcnească sângele în tâmple. Era în stare să încuviinţeze totul, în schimbul clipelor de plăcere care-l aşteptau. — Atunci să dai de veste întregii împărăţii că… Mâhfiruz însă nu mai apucă să-şi termine vorba. Abia când patima se potoli şi sultanul ostenit de dragoste râmase întins pe divan, cadâna nu se lăsă şi, ca şi cum nimic nu s-ar fi petrecut între ei, îi ceru din nou să-i facă feciorul moştenitor. — Să chem să facă hârtie scrisă? întrebă ea. — Atunci, n-ai să mă ucizi chiar tu, ca să poată domni Osman? zâmbi ciudat Ahmed. Dar hai, nu te mai bozumfla, că-ţi voi face hatârul. Îţi făgăduiesc! Văzând-o dezamăgită, îi alintă obrajii şi adăugă blând: — Socot că Alah mi-a mai hărăzit multe zile de trăit şi n-ar fi bine să mă gândesc la moarte de pe acum. Ca să nu fii mâhnită, am să cer şeyhulislamului să dea o fetvă, după cum ţi-i voia. Fii cuminte şi nu te mai amărî din nimic! O mângâie din nou pe frunte şi sărutând-o părăsi haremul, ambiţioasa cadână petrecându-l cu o privire umedă, neîncrezătoare. De fapt, chiar fără să vrea, sultanul nu şi-a putut ţine făgăduiala, căci o veste neaşteptată i-a abătut gândul în altă parte. Afurisiţii de veneţieni, pătrunzând în Canakkale Bogazi, au avut neobrăzarea să-i scufunde galerele ce le ieşiseră în întâmpinare, producând mare pagubă şi spaimă printre stambulioţi. Din aceeaşi pricină Gaşpar Grazziani, sosit în plină vară pe malurile Bosforului, nu se putu înfăţişa padişahului. E drept ca nici nu se grăbea, câtă vreme acesta era mânios şi urzea gânduri de răzbunare împotriva tuturor ghiaurilor. Dalmatinul îşi avea casa lui în oraş, nu departe de Ayasofia, şi trecea mereu pe la Poarta de Aur, faimoasa „Bab-i humayun”, cum îi spuneau localnicii, numai ca să afle în ce ape se mai scălda stăpânul stăpânilor. Aşa dădu într-o bună zi peste kizlar agasi, Mustafa-aga, iar prin el făcu legătura cu însăşi Mâhfiruz, după cum fusese şi povaţa lui Iskender-paşa. — De te legi să ne sprijini, beyule, numai bine are să-ţi fie, îi făgădui acesta. Dar să fii pentru stăpâna noastră cu multă credinţă şi fără vicleşug! — Deşi nu văd cum aş putea ca eu, nevolnicul, să ajut pe mărita sultană, ori pe domnia-ta, un dregător atât de puternic, mă jur să vă fiu alături şi la necaz şi la bucurie, răspunse Gaşpar Grazziani, cu şiretenia lui cunoscută. Mustafa-aga fu nespus de încântat, căci se dusese vestea prin Islâmbol despre mintea cea ascuţită a dregătorului ghiaur. Până una-alta, îi ceru să nu mai vorbească cu nimeni, iar el avea să-i trimită un semn tainic când va fi de trebuinţă. Grazziani însă nu se mulţumi cu atâta şi, aflând de la Starzer că şi Halil-paşa pusese un cuvânt bun pentru el, începu a colinda pe la toţi zarafii şi

cămătarii stambulioţi, spre a face rost de bani. Vorba-i bună, ce-i drept, dar tot mai frumos sună aurul în urechile celui care trebuie să te asculte. O mare bucurie avu cu venirea lui Pera, pe negândite şi atât de schimbat la înfăţişare, încât nici nu-l cunoscu de la început. Îl îmbrăţişa ca pe un vechi prieten, parcă şi uitase în acele clipe de slujba pe care i-o încredinţase pe alte meleaguri. — Nici nu-ţi închipui cât de bine îmi pare că te-ai întors teafăr şi nevătămat, dragul meu Pera. Îmi place cum arăţi. Te-ai făcut mai bărbat… ditamai oştean! — Măria-ta, vin drept de la signor Annibale Amati… — Aaa! de la Amati? De la Livorno? Ia spune-mi dacă tot aşa de fălos şi chipeş a rămas? — Milostive stăpân, eu nu pot şti cum va fi fost domnia-lui mai înainte, dar acuma se bucură de mare cinste în oraş. Ţi-a trimis astă scrisoare, poruncindu-mi să-ţi spun şi prin viu grai că paşa de Silistra nutreşte gânduri de mărire şi că nici gând să-ţi încredinţeze domnia Moldovei… — Cum aşa? se posomori Grazziani. — Citeşte, stăpâne! şi Pera îi întinse răvaşul. Aruncându-şi privirea asupra misivei, Grazziani se lumină la faţă, ba chiar începu a râde cu voie bună. — Vezi tu, dragul meu, ce-mi spuneţi voi, şi tu şi Amati, eu ştiam mai demult, din însuşi gura lui Iskender-paşa. Dar ne-am înţeles ca eu să fiu domnitorul, şi el îmi cere să ascult numai de porunca lui. — Signor Amati s-a gândit că e bine să dea în vileag… — Vezi-bine! Annibale este un om de mare nădejde şi mi-e de trebuinţă şi acum, dar şi mai pe urmă, la Iaşi. Rău îmi pare însă că nu mai am nici o veste de la Marcu… De oameni ca voi am nevoie în preajma mea. — S-a întâmplat ceva cu el? se îngrijoră Pera. — Nu-i mai dau de urmă. L-am căutat prin iscoade, până şi la el, la Borlova, dar degeaba. Nu trebuia să-l fi lăsat să treacă prin Transilvania, însă îi plăcea tare mult unguroaica aia bălaie… — Se va fi însurat pe acolo şi se va fi dat la fund? — Nu-i firea lui. Să nu fie însă băgat pe undeva din porunca lui Bethlen, şi atunci chiar că nu mai vede soarele. Ştie cam multe, iar prinţul are gealaţi iscusiţi să scoată vorbele de la încăpăţânaţi, cu cleştele înroşit în foc, şi asta n-ar fi deloc bine. Grazziani îl reţinu în preajma lui pe tânărul croat, folosindu-l mai ales pentru a face legătura cu feluriţi dregători otomani din jurul sultanei Mâhfiruz. Băgase de seamă că lui Pera îi plăcea să fie trimis de colo-colo şi de multe ori căuta să-i facă hatârul, chiar dacă n-ar fi fost trebuinţă. Vara trecu pe nesimţite şi tot aşa şi toamna, căci nu era prea mare deosebire de la una la alta. Istambulul rămânea acelaşi oraş frumos şi urât, curat şi murdar, plin de bogaţi şi de cerşetori, precum şi de câini pe pripas hoinărind pe uliţi în haite fără număr. Ca un trăsnet din senin căzu vestea că măritul sultan Ahmed a părăsit lumea aceasta, pentru huriile din sânul lui Mahomed. Era în cea de-a

douăzecişidoua zi a lunii zi-l hidge din anul 1026 al Hicretului, sau, cum spuneau grecii, 22 noiembrie 1617. Unii se lăudau că ar fi ştiut de multă vreme despre boala nemiloasă care a secerat viaţa padişahului la numai cele douăzeci şi opt de primăveri ale sale, alţii însă fuseseră luaţi pe neaşteptate, şi printre aceştia se afla şi Gaşpar Grazziani. Pentru el moartea sultanului, care numai cu două săptămâni înainte îi făgăduise firmanul de domnie, a fost o lovitură nemiloasă. Nu ştia nimic despre boală atunci când fusese primit la sarai, şi nici n-ar fi putut să i-o citească pe chip, căci în faţa tronului era silit să-şi plece privirile la pământ. Necazul însă i-a fost de scurtă durată, întrucât sultana Mâhfiruz i se arăta binevoitoare, ştiindu-l printre oamenii ei de credinţă. N-avea decât să aştepte înscăunarea lui Osman, care urma să ţină făgăduiala tatălui răposat. Se duse chiar a doua zi la înmormântarea fostului padişah, după care trecu pe la Fatihcamii, spre a se întâlni cu viitorii dregători de frunte ai Divanului. Erau acolo Sofu (Piosul) Mehmed-paşa, Mustafa-aga şi şeyhulislamul Essad-efendi, laolaltă cu mulţi oşteni şi uleniale, care cereau cu glas tare să fie încoronat pe dată Osman Gene (cel tânăr), primul născut al fostului sultan. Se auzise că unii s-ar împotrivi, scoţând la iveală pe fratele mortului, de asemenea din sângele osmanilor şi căruia i s-ar fi cuvenit de drept puterea. Mulţi însă nu credeau cu putinţă ca Mustafa, căci despre el era vorba, după ce stătuse întemniţat peste 14 ani şi îşi pierduse minţile, să mai poată conduce ditamai împărăţie. Nu la fel gândea şi Mâhpeyker Kosem. Dându-şi seama că în calea domniei feciorilor ei stătea fiul rivalei sale Mâhfiruz, era hotărâtă să-l înlăture. Pentru aceasta, împreună cu câţiva credincioşi, nu s-a dat în lături să-l scoată la iveală pe nenorocitul Mustafa iar ienicerii aflaţi în preajmă, în urma făgăduielilor ei, începură să-l aclame pe fratele fostului sultan, ca moştenitor de drept al tronului. Mai iute decât Mâhfiruz, Kosem n-a mai aşteptat să se răcească bine leşul lui Ahmed, şi i-a pus pe toţi în faţa faptului împlinit. Sprijinindu-l pe cumnatul ei nebun, se părea că ea n-ar fi avut nimic de câştigat, dar dacă noul padişah ar porunci moartea tânărului Osman, nimeni nu s-ar mai fi aflat în calea fiului ei Murad. Înlăturarea lui Mustafa ar fi fost cu mult mai uşoară după aceea. Aşa se face că muezinii au dat de veste că Mustafa-khan, umbra lui Alah pe pământ, califul lumii musulmane şi stăpân al stăpânilor, s-a ridicat în scaunul străbunilor săi. — Afurisită grecoaică! blestemă Mustafa-aga, la auzul ştirii neaşteptate. Ce-i de făcut? — Să strigăm laolaltă cu toţi ceilalţi: Să trăiască noul nostru sultan!… răspunse batjocoritor Sofu Mehmed-paşa. — Poate că ar trebui să vedem ce gânduri are Mustafa şi cum se va purta, îngăimă Grazziani. De nu va fi în stare… — Dar nu Mustafa, ci Kosem va fi adevărata stăpână, îi luă vorba Essad-efendi. Grija noastră trebuie să fie acum ca nu cumva să fie ucis Osman, şi pentru asta va trebui să-l ocrotim.

— Chiar şi stăpâna noastră, luminata sultană Mâhfiruz, este în primejdie, adăugă Mustafa-aga. — Cu atât mai mult, trebuie să veghem asupra tuturor celor ce ne sunt prieteni, făcu Sofu Mehmed-paşa. Saraiul să nu ne scape din ochi. Gaşpar-beg are să treacă pe la solii străini aflători aici, în oraş, şi să le cerceteze părerea, să-i facă să înţeleagă însă că adevăratul împărat este şi va fi Osman, şi nu diliul de Mustafa. — Ce ne pasă nouă de ce vor spune ei? se nedumeri Mustafa-aga. — Ca să nu se strice pacea încheiată de Gaşpar-beg şi să fim nevoiţi să avem grija războiului şi nu a treburilor împărăţiei, răspunse Sofu Mehmet-paşa. — Să am iertare, rosti Grazziani cu un zâmbet respectuos, dar de va veni stăpân Osman, la cei numai paisprezece ani ai săi, ţara nu va fi cârmuită tot de o cadână? — Da, însă ar fi vorba de stăpâna noastră Mâhfiruz, răspunse şeyhulishamul. Asta este altceva! — Curat kadânlar saltanati! râse Kâzlar-aga. Grazziani îl cunoştea pe tânărul Osman, care, cu toată vârsta lui crudă, era bine închegat şi cu minte luminată. Se auzise despre el că vorbea araba şi persana, ba că în aceasta din urmă scrisese şi stihuri, semnându-le „Fârisi”, preţuite chiar de cunoscători. El însuşi îl văzuse vorbind de câteva ori, şi rămăsese încântat de isteţimea lui. Oricum, ar fi dorit să ajungă Osman împărat, căci Mâhfiruz părea mai puţin primejdioasă decât Kosem. Pe de altă parte, gâlceava de la Poartă putea duce la uşurarea stării ţărilor supuse şi nici oastea turcească nu s-ar mai fi putut strânge ca în alte vremuri. În răstimp sosi şi vestea că Radu Şerban, care încă mai adăsta la Sătmar, ar pofti să pătrundă cu oastea în ţară şi să-l izgonească pe Alexandru-vodă Iliaş, omul marelui vizir Halil-paşa. Acesta încă se afla în slujbă, dar nu-l mai lua nimeni în seamă şi în acest fel domnul muntean rămânea fără proteguitor. Se mira pribeagul voievod, în scrisoarea trimisă lui Grazziani, că bănăţeanul pe care-l trimisese la Istanbul nu-i spusese cele cuvenite, căci trebuia să fi ajuns de mult lângă prietenul său Gaşpar-beg, aşa după cum i se lăudase. La rândul său şi Grazziani fu uluit aflând de oarecare urmă a lui Marcu. Dar solul ce adusese scrisoarea nu ştia nimic. În schimb, gândul lui Radu Şerban nu era deloc nimerit pentru prietenii lui Osman, căci o nouă bătălie la Dunăre ar fi adus laurii victoriei lui Mustafa, şi el, sărmanul, nici n-ar fi ştiut măcar despre ce era vorba. Pentru aceea îi răspunse trimisului că ar fi bine ca stăpânul său să mai aibă răbdare şi, după ce stătu puţin pe gânduri, îl puse şi pe tânărul croat să se pregătească degrabă spre a-l însoţi pe omul pribeagului. Îi dădu nişte scrisori, dar mai cu seamă îi ceru să afle cât mai multe despre Marcu. Pera avea să-i spună şi prin viu grai lui Şerban că Halil-paşa nu va mai rămâne lungă vreme sadrazam, şi nici mazilirea lui Alexandru-vodă Iliaş nu avea să mai întârzie. Nădăjduiau să ajungă sultan Osman-celebi, şi atunci fără

îndoială că sprijinul lui Grazziani avea să se facă simţit. Important era să aibă răbdare şi nu cumva să se pripească. Toate acestea se dovediră a fi bine chibzuite, fiindcă nu peste multă vreme roadele nebuniei sultanului începură a se arăta. Mai erau şi dintre aceia care o ţineau una şi bună că toate ţâcnelile lui Mustafa ar fi fost, chipurile, voinţa lui Alah rostită prin gura împăratului. Cei mai mulţi însă se uitau cu îngrijorare cum padişahul arunca bani de aur unor măscărici de pe uliţa, ba chiar şi „robilor peşti” din Bosfor, şi asta nu mai putea fi trecută cu vederea. Plin de cutezanţă, Essad-efendi dădu o fetvâ cum că nu era cu putinţă să domnească un stăpân lipsit de minte, ci mai plăcut ar fi fost lui Alah fie şi un copil, dar care să nu ducă împărăţia de râpă. Asta se petrecea într-o zi cu ploaie rece de sfârşit de iarnă, care-i ţintuise pe stambulioţi prin casele lor, dar nu şi pe aceia înştiinţaţi din vreme de către oamenii lui Mâhfiruz să se adune în Alay Meydani. Acolo, Sofu Mehmet-paşa dădu citire fetvâlei şeyhulislamului, după care se îmbulziră în sărai, scoaseră tronul cu baldachin cu tot şi, în urările ienicerilor, bostanciilor şi ulemalelor, Osman-khan fu încoronat, făgăduind milă şi înţeleaptă ocârmuire tuturor supuşilor. Mustafa n-avea să pătimească nici o răzbunare, ca unul ce era lipsit de judecata minţii şi deci proteguit de către însuşi Alah. Era în cea de-a douăzecea zi a lui Rebi’ I din 1027 după Hegiră, ori, cum socoteau creştinii, în 26 februar 1618. Se afla şi Grazziani îndărătul sultanului, împreună cu ceilalţi, toţi înarmaţi până-n dinţi, de teamă ca nu cumva faimoasa Kosem să pună ceva la cale şi să le strice sărbătoarea, dacă nu chiar întronarea. Nefericita însă îşi rodea unghiile de ciudă în singurătatea unui iatac, părăsită de mulţi dintre cei care o linguşiseră până atunci şi acum dăduseră năvală să-i sărute papucii tânărului Osman. Cum era de prevăzut, kadânlar saltanati urma şi pe mai departe, dar Grazziani era acum încredinţat că nimic nu mai avea să-i stea împotriva urcării pe treptele domniei. Din păcate, la numai câteva zile se înfăţişă baronul Starzer, care ceru marelui vizir Okuz (boul) Kara Mehmet-paşa să se cadă la învoială asupra unor încurcături iscate la fruntariile dintre cele două împărăţii şi… cine ar fi putut să le descurce mai bine, în afară de Gaşpar-beg? Neavând încotro, a trebuit să se înhame din nou la drum şi, cu multă sudoare şi destule peripeţii, izbuti să aducă la îndeplinire porunca. Era de aşteptat ca la întoarcere să nu-i mai rămână decât a săruta poala tânărului sultan şi să apuce calea Moldovei. A şi fost poftit îndată la un sfat de taină, la care se afla de faţă însăşi sultana-valide. — Beyul de la Bogdan-ili este bolnav de ochi şi va trebui înlocuit, spuse Mâhfiruz, uitându-se cu tâlc la Grazziani. Ne-a fost tare credincios şi trebuie ajutat să se vindece. — Haznaua împărătească este goală, mărită stăpâna, zise mieros Okuz-paşa. — Fireşte că am să-l despăgubesc eu pe Radu Mihnea, zâmbi dalmatinul, pricepând unde voia să ajungă marele vizir. Şi va fi mulţumit cu plata mea. Cât priveşte vistieria, nu mă-ncumet s-o umplu, dar nici n-am să

preget a trimite cât mai mult aur, de cum voi ajunge la Iaşi. Pentru început aş putea da cam vreo… patruzeci de mii de ducaţi aur. Pe urmă voi mai vedea! Ochii sadrazamului se făcură şi mai rotunzi decât erau şi străluciră de lăcomie, în vreme ce ai validelei se micşorară întrebători. — Chiar ai aceşti bani? întrebă ea. Haraciul se pare a fi cu mult mai mic. Nu cumva te-ai înşelat, ori n-am înţeles bine? — Slăvită stăpâna, am zis patruzeci de mii, şi aşa rămâne! se plecă smerit Grazziani. — Atunci nu ne mai rămâne decât să-l înfăţişăm măritului padişah, cu îngăduinţa luminăţiei-tale, se înclină marele vizir spre Mâhfiruz. Dacă ar fi stat careva să judece făgăduiala lui Grazziani, s-ar fi cutremurat de cutezanţa ei, căci el n-avea aceşti bani şi nici că ar fi putut să-i scoată uşor de la amărâta ţară a Moldovei. El însă chibzuise că o dată ajuns domn va uni cele trei ţări surori… şi nici atunci n-ar fi plătit un asemenea haraci, întrucât visa o ţară neatârnată. Acum ar fi promis marea cu sarea, şi chiar mai mult, numai să capete firmanul. Dar se vede că treaba nu era chiar aşa de uşoară, căci dregătorii îl amânau de la o zi la alta şi Grazziani începu să mai scadă din banii făgăduiţi la început, ca nu cumva să-şi închipuie turcii că ţinându-l pe delături ar fi putut să scoată mai mult. Prin luna lui florar a aceluiaşi an, o altă veste îl puse pe gânduri pe dalmaţian. Se răzvrătiseră locuitorii din Boemia şi apucaseră armele împotriva oştirii împăratului, pe care au şi înfrânt-o. Pe ferestrele Hradului din Praga au fost aruncaţi doi sfetnici. Se auzea că unul ar fi fost Martinitz, pe care îl cunoscuse când fusese acolo. Şi cu toate că răscoala nu era în împărăţia turcească, Grazziani se posomori, căci împăratul creştin nu mai avea timp să aibă şi grija lui. SACUL „MAI DĂ-I PUŢINĂ APĂ, dar cu băgare de seamă”, auzi Marcu vocea contesei, pe care n-o uitase. Era atât de istovit încât nu simţi nici mânie, măcar că numai Agnes trebuie să fi fost pricina tuturor pătimirilor lui. Cu toate acestea femeia părea destul de miloasă, ba chiar îngrijorată de starea în care se afla el. Simţi mâna ei mângâindu-i fruntea şi cu voce blândă îl îmbia să înghită câteva picături de apă. O ascultă fără să vrea şi parcă limba începu a i se dezumfla, apoi treptat începu să-şi simtă sângele prin vine, însă mâinile încă nu le putea mişca. Se auzi şi glasul mirat al unui bărbat: „Patru zile fără apă?!… De necrezut că mai trăieşte”. Agnes îi răspunse râzând: „Ca să vezi şi tu ce te aşteaptă, dragă Imre, dacă nu-i faci pe plac viitoarei tale neveste”. Marcu izbuti să-şi deschidă ochii de-a binelea şi încercă să vadă cine era bărbatul. Era un necunoscut. De altfel cei doi nu băgaseră de seamă că prizonierul se trezise, şi vorbeau mai departe. „Mă rog, apă nu zic să-mi dea, făcu străinul, dar vin…?!” — Aaa! Iată că te-ai trezit, dragă prietene, făcu Agnes văzându-l că o privea. Ne-am întâlnit iarăşi, spre norocul tău, că de mai întârziam… Pentru

ce nu m-ai ascultat la Buda? Alta ar fi fost primirea ta aici. Tare ai mai supărat-o pe Iulia. Marcu închise ochii şi un suspin îi străbătu coşul pieptului: „Iulia”… Cât de străin şi îndepărtat i se părea acest nume. — Cred că-i prea devreme să-ţi închipui că ai să poţi vorbi ceva cu el, zise bărbatul. Auzi colo! Patru zile… — Ar fi putut să-l dea gata înainte de sosirea mea, dar şi aşa nu-i rău ce-a făcut, fiindcă, istovit cum este, va fi mai uşor să-l ducem de aici fără nici o împotrivire din partea lui, răspunse contesa cam după cum o frământa gândul. — Pun slugile să-l lege burduf şi… — Nici nu te gândi, Imre dragă! Pe undeva prin preajmă trebuie să fie şi blestematul acela de Gaşpar şi dacă află de prietenul lui că-l duc legat la mine, multe încurcături ne poate face. — Poate că de frică va fugi, fiindcă nu cred să fie atât de cutezător la doi paşi de Bălgrad, sub nasul prinţului. — Vezi că nici asta n-aş vrea, prietene. Eu am şi trimis vorbă alteţei-sale, să ştie pe ce pasăre de preţ am pus mâna. Iulia s-a dovedit isteaţă. Vorbind frumos cu prietenii acestui Marcu, i-a îndrumat să-l caute peste Murăş, aiurea. Chiar în acea noapte un olăcar din partea ei alerga spre mine, la Galda, pe calul ostatecului şi poate că iscoadele vor fi crezut că el însuşi va fi fost călăreţul. — Cam vicleană nevestică! rânji Imre, care nu era altul decât contele Teleki de la Uioara. Nu mă prea încântă ce-aş păţi, dacă nu mă fac un îngeraş cuminte. — Te-am prevenit! îi făcu Agnes din deget, zâmbind. — Ce gând ai cu el? întrebă Imre arătând spre Marcu. — Dacă-mi spune unde-i Grazziani, poate că-i dau drumul să se ducă unde o pofti. — Slobozindu-l e mai rău, căci se va întoarce să se răzbune pe Iulia şi cred că nu vrei aşa ceva. Mai nimerit ar fi să-i atârnăm un pietroi de gât şi… în Mureş cu el! Contesa duse degetul la buze făcându-i semn să nu mai rostească nimic ce-ar putea să audă ostaticul. Teleki însă dădu din umeri: — Ori dă-mi-l mie, să i-l duc lui Csaky, vecinul meu de la Războieni. Are un gealat pe cinste şi, de nu ţi-o place cât îl face de „vorbăreţ”, să nu-mi spui mie pe nume. — Ţine-ţi gura, Imre! îl repezi Agnes. — Zău că a fost cândva călăul nu ştiu cărui oraş nemţesc, stărui contele. Agnes se ridică şi spuse cu voce tare: — Mai întâi şi întâi, nu noi vom hotărî soarta lui, ci alteţa-sa, despre care ţi-am spus că va veni, ori va porunci să-l ducem acolo, dacă aşa-i va fi voia. Atunci va trebui să plecăm în mare taină, ca să nu afle prietenii lui. Printre ei se află şi unul de peste munte, care de asemenea nu poate fi decât om de-al lui Grazziani. Numai prin vicleşug îl vom prinde pe tartorul cel mare.

— Atunci pentru ce vorbeşti de faţă cu el?! — Tocmai ca să audă, deşi se preface adormit. Eu am de gând să-l fac să ajungă în Banatul lui, unde să se apuce de gospodărie şi să nu umble teleleu prin lume, alături de toţi nebunii. Cu el n-am nimic şi chiar am mustrat-o pe Iulia pentru purtarea ei de neînţeles… Marcu pricepu capcana. Îşi dădu scama însă că, atâta vreme cât bănuiau că ştie vreo ascunzătoare a lui Grazziani în Transilvania, nu avea a se teme de viaţa lui. Totul era să mai câştige timp, spre a da putinţă lui Florea să-i vină în ajutor, fiindcă nu se îndoia de acesta. Mai era şi Mihai! Într-adevăr, cei doi feciori nu se dăduseră bătuţi, deşi se prefăcuseră a crede spusele Iuliei despre plecarea lui Marcu în altă parte. Dar ei o căutau şi pe Sânefta, iar tânăra Mikeşoaie se arătase tare uluită auzind povestea şi nu se părea că mint. — Totuşi eu cred că Sânefta este închisă, la Micoşlaca, spuse cu ciudă Mihai părăsind curtea grofoaicei. De-am da năvală peste ei… — Ne-am sfârşi zilele ridicaţi în furci la Bălgrad, adăugă râzând Florea. Cu domnii nu ne putem pune, că dreptatea tot de partea lor este. — Atunci?! — Prin viclenie. Aşa vom putea jura la orice cercetare că nu ştim nimic, dacă ne ţinem pe delături. Avem ceva iscoade pe acolo, care mi-au spus că în afara unor răcnete auzite a doua zi, nimeni nu mai este în conacul Mikeşilor. — Doar n-ai să te încrezi în slugile lor, care-s unguri în cea mai mare parte. — Vezi tu, Mihai, că tocmai aceştia ne ajută. Sunt oameni ca şi noi şi n-avem nimic cu ei, numai stăpânii lor ne aţâţă pe unii împotriva altora. Să nu te temi însă, că pe cei care-i cunosc eu sunt de mare credinţă. — Ei ţi-au spus că Marcu a plecat în aceeaşi noapte? — No, asta-i altă treabă, şi-i tare încurcată. Ei au auzit tropotul unui cal şi a doua zi n-a mai fost urmă nici de bănăţean şi nici de armăsarul lui. — Atunci strigătele auzite mai târziu?! — Asta mă încurcă şi pe mine. Noi trebuie să veghem să nu cumva să-l ducă în altă parte, cu toate că n-avem cum să ne împotrivim pe faţă, răspunse Florea. În răstimp contesa îşi cam pierduse răbdarea cu Marcu, care încă nu se arăta trezit. Porunci să se verse asupra lui o cană cu apă rece şi atunci, fără să vrea, acesta pufni şi deschise ochii. — Hai, că ţi-o fi de-ajuns! se răsti contesa. Te poftesc pentru cea din urmă oară să stăm de vorbă, şi de tine atârnă dacă ai să mai ieşi viu de aici sau ba. Marcu dădu să se ridice, dar se prăbuşi înapoi în pat, fiind încă sleit de putere. — Stai culcat şi ascultă! Nu te întreb ce ai căutat pe aici, bănuind că dragostea pentru Iulia ţi-a purtat paşii, dar să-mi spui dacă şi Grazziani te-a însoţit!

Aşteptându-se la o asemenea întrebare, Marcu se prefăcu totuşi descumpănit. Dacă s-ar fi aflat că Grazziani nu era în Ardeal, poate că n-ar mai fi scăpat cu viaţă, dar aşa mai putea nădăjdui s-o ducă cu vorba. — Mă mulţumesc să dai din cap în semn de da sau nu, dacă, ţi-i greu să deschizi gura. — Până într-un loc, da! îngăimă oşteanul. — Care-i acela? se băgă şi Teleki, ca s-o ajute pe contesă. — Nu ştiu cum îi zice, răspunse Marcu ceva mai însufleţit. — Unde trebuie să vă întâlniţi? — La… Istanbul. — Îţi baţi joc de mine? se înfurie femeia. — Nici gând. Acolo mă aşteaptă. Contesa Rozsnyai nu se mai îndoia că fostul ei iubit de o noapte se afla pe undeva prin apropiere şi că oşteanul nu încerca decât să-l acopere. Nu se dumirea însă ce putea căuta solul sultanului prin ţara lui Bethlen şi mai ales dacă mai avea spahii cu el. Asta ar fi vrut să afle, dar Marcu minţea de bună seamă, îşi zicea ea. — Uite ce e, prietene, rosti contesa cu glas domol. Eu n-am nimic împotriva ta, dar nici n-aş putea făgădui că Iulia s-ar mai putea întoarce la simţămintele din trecut. Acum e logodită cu dumnealui, aici de faţă, iar ce-a fost între voi a trecut şi s-a uitat. Tu eşti tânăr şi lesne îţi vei găsi alta… — Nici să mă roage în genunchi, n-o mai vreau, răspunse Marcu luându-i vorba din gură. — Foarte bine! Atunci să facem un târg cinstit: îmi spui unde-i Grazziani şi eu pun vorbă bună la alteţa-sa să te îngăduie să te întorci în Banat, fără nici o sminteală. Vrei? — Vreau! — Mă bucură să aud asta. Unde-i? — După socoteala mea ar fi putut ajunge până acum la Braşov, de nu se va fi oprit la Bălgrad, ori să se fi abătut pe la Sibiu. Contesa nu se mai putu ţine să nu-i tragă o palmă, spumegând de mânie. — Eu te-am socotit om de înţeles, şi tu eşti un porc fără pic de ruşine. Teleki rânjea batjocoritor, privind-o pe Agnes, şi asta o aţâţa şi mai mult, făcând-o să-i fiarbă sângele în vine. — Ţi-am spus eu, draga mea, că Csaky are un călău pe cinste. La ce să-ţi mai pierzi vremea cu cerbicia olahului? Dă-l pe mâna mea! — Poate că ai dreptate, răspunse contesa. Nu ştiu însă ce ar spune alteţa-sa când… — Ce să spună? Când o trece la moşia sa de la Geress, n-are decât să poruncească şi pe dată i-l înfăţişăm, teafăr şi cârpit. Totul e să nu crape până atunci. — Nu care cumva să-ţi scape… — Ai mai auzit tu pe cineva să fi putut fugi din castelul meu de la Uioara? se îngâmfă groful.

— Ce-i drept, nu! Nici măcar fetişcana aia pe care ai furat-o şi ai dus-o acolo, fără să mai vadă lumina zilei. Nu ştiu ce ai de gând cu ea. Bagă însă de seamă, am auzit că taică-său e un om răzbunător. — Spada mea nu se teme de olahi! Iar de ăsta, nici atât nu-mi pasă. Este un leş deocamdată în viaţă, dar după ce-l va cerceta alteţa-sa, tot pe mâna mea are să încapă şi… Murăşul! — Te cam grozăveşti, prietene, şi nu faci bine. Grijă şi de slugile tale, măcar că-s unguri. Puţin le pasă de ce neam sunt cei asemenea lor, fie chiar şi olahi. — Nu trebuie să mă-nveţi tu pe mine, se grozăvi contele. Ai să vezi! Contesa ridică din umeri a nepăsare, după care se întoarse din nou spre Marcu: — Te-am lăsat anume ca să ştii ce te aşteaptă, de vreme ce n-ai vrut să-ţi ţii făgăduiala. — Dar eu n-am minţit. M-ai întrebat de Gaşpar Grazziani, unde se va fi aflând acuma, şi eu am răspuns cinstit, că doar n-avea să aştepte neclintit într-un loc. Ne vom întâlni la Istanbul… — S-o crezi tu! rânji Teleki. — Bine, bine, făcu Agnes fără a-l lua în seamă pe conte. Te pun sub pază la Uioara, după cum ai auzit, fiindcă aici nu mai poţi rămâne. — La mine! se bătu groful cu mâna pe piept. Şi fiindcă ai auzit şi de povestea cu fetişcana, îţi dai seama că… — Ba să faci bine şi să te scapi de ea. N-avem nevoie de încurcături şi cu neamurile ei, dacă ţi-l dau pe ăsta la tine. — Să-i dau drumul?! — Pe apa Murăşului… — Mai pe urmă, zâmbi Teleki. I-am făgăduit-o şi lui Csaky. Nu pot să nu-mi ţin vorba. — Faceţi prostii şi doar pământu-i plin de fete, se înfurie contesa şi ieşi din odaie. Groful se uită cu lăcomie în urma ei, vru să zică ceva, dar amintindu-şi de ostatic se ţinu şi se prefăcu încruntat. — Olahule, poftesc să nu-mi faci vreun pocinog şi să te împotriveşti ca să nu fiu silit să te ucid. Auzit-ai doar că trebuie să te duc de aici fără larmă. — Hai să facem un târg! zise Marcu pe neaşteptate. — Cu tine?! — De ce nu? Eu mă las de bunăvoie, dacă juri pe ce ai mai sfânt că dai drumul copilei aceleia. — O cunoşti şi tu?! — N-am văzut-o în viaţa mea, dar să ştii că, dacă păţeşte ceva, neamurile ei au să-ţi pună pielea pe băţ, într-o zi. — Cine?… Olahii?! — Eu ştiu pe cineva care ar fi în stare să-ţi răsucească maţele pe cuţit, dacă ar afla ce-ai făcut cu iubita lui. — Mă ameninţi? scrâşni Teleki.

— Eu n-am cum, răspunse liniştit Marcu. De altfel văd că nici nu putem sta de vorbă. Contele fu cât pe ce să-i tragă o palmă, dar nu cuteză ca nu cumva din cauza slăbiciunii să păţească ceva mai înainte de a pleca din Micoşlaca şi Agnes să nu i-l mai deie. Îl sudui de mamă şi ieşi furios. Către seară, un sac uriaş cât un stat de om fu aburcat de-a curmezişul unui cal şi atât Mihai cât şi Florea puteau să jure că nu era plin cu boabe. Îl urmară din depărtare şi văzură că însuşi contele Teleki împreună cu patru slujitori înarmaţi îl însoţeau, nemaiavând astfel nici o îndoială. De mirare era că se îndreptau către Războieni şi nu spre Uioara, după cum era de aşteptat. Îngrijorat să nu se întâmple ceva pe drum, Teleki a răsuflat uşurat când s-a văzut la curtea prietenului său. Nici nu şi-a dat seama că toată vremea a fost urmărit, dar nici n-a dat prilej să fie atacat. Îi povesti lui Csaky cele întâmplate, precum şi sfatul pe care i l-a dat contesa în legătură cu Sânefta, dar acesta îl luă în râs: — Va fi vrut să-i ia dânsa locul şi tu nu ţi-ai dat seama. Oricum să n-o ucizi până n-o trimiţi şi la mine, ca să văd şi eu ce gusturi ai. — Mai curând treci tu pe la mine, şi dacă ţi-o mai plăcea… — Te pomeneşti că te-ai săturat de ea şi-ţi pare rău de ce ai făcut? rânji Csaky. — Asta nu, dar, aşa cum arată acuma, numai dai doi bani pe ea. Plânge într-una şi nu vrea să se atingă de mâncare. Arată jalnic. — Sileşte-o să mănânce! Fă cumva să se înzdrăvenească, ori de nu… Cu ăsta ce-ai de gând? arătă groful spre Marcu. — Deocamdată îl strecor prin hrubă la mine în castel, că de va fi fost careva pe urmele mele aici are să i se înfunde. Pe urmă am să aştept porunca prinţului, sau ce va spune Agnes. Până atunci şi pe el trebuie să-l ţin pe mâncare şi băutură. Cred că-i vremea să chemi câteva slugi să ducă „sacul” până la şură… — Ce, eşti nebun? Dacă vrei asta, îl târâm noi doi, cum om putea, căci altfel dăm în vileag legătura noastră de taină. — Atunci hai să-l ducem! Am să mă simt mai uşurat după ce-l voi vedea zăvorit la mine în beci. — Bine, înşfacă-l! Apucară unul de la un capăt şi celălalt de la altul, după care, orbecăind prin beznă şi suflând din greu, îl târâră până într-o şură. Florea şi Mihai făcură ochii cât cepele, nevenindu-le să creadă că grofii înşişi cărau asemenea povară. — De ce n-or fi chemat vreun argat?! se nedumeri Mihai. — Înseamnă că sacul e preţios şi le-a fost teamă să nu mai afle şi alţii. Însă pentru ce l-au cărat în şură?! — Ia să ne dăm mai lângă perete, poate desluşim ceva, şi la nevoie ne repezim asupra lor, că nu-s decât doi şi-i noapte. Pândiră în tăcere o vreme şi, cum nu se auzea nimic dinăuntru, Mihai, pierzându-şi răbdarea, trase spada şi dădu buzna, iar Florea se ţinu după el.

Cu tot întunericul din şură, şi Florea şi Mihai îşi dădură seama că se aflau singuri. Mihai făcu o torţă dintr-un şomoiog de paie şi scapără din amnar, dar Florea îi strigă speriat: — Nu aprinde! Ce, vrei să dăm foc la şură? — Ar fi fost rău? răspunde Mihai, dându-şi seama de pericol. Din bezna şurei, Florea zări că în partea cealaltă mai era o potecă. — Proşti am mai fost, doamne, zise el râzând. Puteam să aşteptăm noi mult şi bine că groful a ieşit pe partea din faţă. — Hai după ei! — Încotro? Feciorii n-aveau de unde şti că se aflau chiar deasupra chepengului ce acoperea hruba pe unde Marcu fusese târât şi mai apoi azvârlit în beci, asemenea unui sac. DOMNIA LUI ION-VODĂ. CU TOATĂ VIJELIA oamenilor comisului Melinte, au mai scăpat din prăpăd şi alţii, în afara Profiriţei. Printre ei se afla şi baba Irina, care pe dată s-a apucat să adune buruieni şi ierburi de leac şi să-i descânte de sperietură pe cei mai slabi. Bieţii bejenari nu mai cutezau să umble prin codru ca până atunci, ci s-au cam tras în preajma bordeielor, care, oricum, erau mai la dos. Câţiva copilandri mai răsăriţi fuseseră puşi de strajă în depărtare, spre a vesti la timp o nouă primejdie. O duceau ca vai de lume şi-şi cam pierduseră nădejdea în zile mai bune. Aşa-i găsiră bărbaţii ce fuseseră în „oastea lui Ion-Vodă”, care acum se întorceau acasă. De cum îl zări pe Toader, Profiriţa îi sări de gât de parcă i-ar fi fost frate, dacă nu chiar soţ, fără a-i fi ruşine de cei dimprejur. Flăcăul, uluit la început, o strânse în braţele lui puternice, întârziind s-o lase din îmbrăţişare. Mai apoi au plâns cu lacrimi grele la groapa Măriucăi şi a lui Simion, după care s-au întors împreună printre ceilalţi. Cu toţii aveau de bocit pe câte cineva şi multă jale a fost vreo câteva zile, până când viaţa i-a zgândărit din nou, prin crudul ei adevăr. Cumplită foamete se prevestea, tocmai acum când iarna bătea la uşă. Era pe la sfârşitul lui brumărel, când frunzele arămite începuseră a se învolbura printre crengile codrului. În alte vremuri, ori în alte părţi, omul gospodar îşi băga acuma bucatele în hambare, se uita zilnic la mustul dat în fiert şi mai aduna câte un butuc în aşteptarea vântoasei celei albe. Acuma era timpul cumetriilor şi a nunţilor, dar pentru amărâţii de pribegi, asemenea amintiri erau de mult uitate. Cu spaima-n suflet numărau frunzele ce mai rămăseseră prin copacii dezgoliţi şi numai în coaja lor îşi mai puneau nădejdea s-o scoată la capăt cu hrana, până la primăvară. Chiar şi sălbăticiunile codrului se cam trăseseră din preajma flămânzilor bejenari. Bărbaţii erau oameni în toată firea, foşti luptători, în stare să doboare un stejar cu numai câteva lovituri de secure, dar acuma erau gălbejiţi şi traşi la faţă, de nu-i mai recunoşteai. — O veni ea o dată şi domnia lui Ion-vodă, spre a ne face dreptate! oftă Vasile Ţugui, gospodar vestit odinioară pentru vrednicia lui pe ogoare.

— Numai să fie asta până o da colţul ierbii, să căpătăm pământul la vreme, ca să-l arăm şi să-l semănăm, spuse Neculai Buzatu, a cărui femeie şi cei patru copii scăpaseră ca prin minune din prăpădul comisului. — Oare de pe moşia noastră cine o fi strâns holda? întrebă într-o doară Paraschiv a lui Mitrofan. — Iacă vorbă! făcu scârbit Toderiţă. Cine altul decât dumnealui, comisul Melinte? Mânca-i-ar corbii carnea şi lupii oasele! Ne-a ucis femei, copii, ne-a zdrobit ca pe tâlhari şi acum se ghiftuieşte la căldurică, lăcomind şi la ogoarele vecine lăsate de izbelişte. — Da’ ian stai, Toderiţă, sări Ţugui. După dreptate, moşia boierului nostru i-a rămas jupâniţei, de vreme ce bătrânul nu s-a mai întors şi s-o fi prăpădit prin lume, după cum se aude. Atunci se poate spune că ea-i megieşa noastră, şi cu ea trebuie să rostuim lucrurile. — Aşa-i! Aşa-i! încuviinţară ceilalţi cu ochii sticlind de licărul speranţei. — Barem ea n-o fi hapsână să lăcomească la pământul ce-l avem din moşi-strămoşi. Să ne dea îndărăt ce-a furat tătâne-său, adăugă Paraschiv. — Bre, oameni buni! se împotrivi Neculai Buzatu. Sângele apă nu se face! Să nu ne încredem în boieroaică. Uitat-aţi oare că din pricina noastră i-a pierit mama? Să uite ea aceasta?! — Asta s-a întâmplat de mult, răspunse Ţugui. Apoi fata a fost de faţă şi a văzut cu ochii ei ce s-a întâmplat. — Să nu mai dezgropăm morţii, se băgă în vorbă şi Petre Juncu, care tăcuse până atunci. Să vedem ce crede Toderiţă, şi cum a zice el aşa să facem! Flăcăul se simţi tare stânjenit, fiindcă de vreo câteva zile tot satul aflase că fata boierului stătea cu el în bordei, asemenea unei neveste legiuite. Nu el a silit-o, ci mai curând ea a fost aceea care s-a ţinut de capul lui, chiar din ziua întoarcerii acasă. Prăpădindu-se tot neamul lui Toderiţă, Profiriţa rămăsese singurică şi neajutorată şi de cum s-a ivit flăcăul s-a şi lipit de dânsul, ca un câine de pripas. Nu-i vorbă că şi inima îi dăduse ghes, dar nu într-atât pe cât o iubea Toderiţă, care şi-ar fi dat şi ultima picătură de sânge pentru ea. A încercat să-i amintească viţa ei boierească şi că nu se făcea să se mărite cu un răzeş, dar Profiriţa o ţinea numai în lacrimi şi oftaturi, juruindu-se că n-are să se întoarcă niciodată printre ai săi, iar de nu va vrea s-o ia de nevastă se va arunca în iazul ielelor. Tânărul a zâmbit, căci ştia prea bine că cel mai adânc loc din balta aceea abia de ajungea la brâul unui om, dar se îngrijoră pe dată amintindu-şi de Ilenuţa lui moş Precup. „Nu care cumva să dea peste vreo fântână…” îşi zise el înfiorat. Apoi se mai ridicase şi necazul că el ar fi poftit o legătură pe viaţă şi legiuită în faţa lui Dumnezeu, după cum era obiceiul din străbuni, dar bietul taica Iacov se stinsese de bătrâneţe şi nimeni nu-i mai luase locul. Până la un sat vecin, cu popă, ar fi trebuit să străbată cale îndelungată spre marginea codrului, de cealaltă parte a Prutului, şi nu se încumeta. „Da’ Măriuca s-a cununat cu bădiţa Simion”, spusese fata, auzind ce-l frământa pe flăcău. „Dacă vrei să ştii, chiar eu le-am făcut cununiţe de flori şi am spus rugăciuni către cel de sus ca să-i unească mai înainte de a

intra în împărăţia cerurilor”. „Nu zic nu, răspunse Toader. Pe lumea cealaltă, acolo sus, merge şi aşa cum spui, dar pe pământ, nu prea.” „Nu-mi pasă, bădiţă! se îmbufnase fata. Asta înseamnă că nu vrei să mă iei… că nu ţi-s dragă.” A fost prea mult pentru tânărul îndrăgostit. Nunta şi-au petrecut-o sub privirile blânde ale soarelui de toamnă, care se trăsese printre crengile desfrunzite, spre a nu stingheri taina celor două fiinţe omeneşti. Nuntaşi le-au fost gâzele şi păsările pădurii, ce se mai zbenguiau încă fără teama de iarnă. Nuni le-au fost stejarii din preajmă, ale căror frunze de aur au căzut tremurânde spre a face un culcuş moale pentru Făt-frumos şi Ileana Cosânzeana ai acelei păduri. Apoi, mai ruşinat s-a simţit Toader când şi-a adus femeia în bordeiul lui cel nou, săpat anume, cu dichis. Cei din jurul lor n-au scos o vorbă, socotindu-le fapta ca pe ceva firesc. Nu erau singurii! Cu toate acestea, Toader a spus, ca din întâmplare, că îndată ce se va putea să dea o fugă la popa de la Stoeşesti, dincolo de Prut, în ţinutul Bârladului, spre a se cununa în faţa altarului. Până atunci cerură încuviinţarea lui moş Ion Cosoabă, cel mai bătrân om din sat, aşa cum făcuseră şi ceilalţi. Era ştiut din vremuri de demult că atunci când rămânea satul fără popă se găsea câte un uncheş care să-i ţină locul în faţa Celui Preaînalt. Acuma Profiriţa era nevasta lui Toader, şi unii s-au gândit că n-ar fi rău să se ducă împreună cu ea la comis şi să-şi ceară moştenirea şi toate drepturile ei de stăpâna a locului. Se auzise că hrăpăreţul megieş se băgase peste averea vel-armaşului. Toader însă nu se învoi nici în ruptul capului, ca să nu-şi închipuie Profiriţa că anume pentru aceasta o luase de nevastă. — Ce să mai zică, bre Toderiţă? făcu Ţugui. Să împartă moşia cu noi şi să intre în obştea noastră, ca pe vremea când nu erau boieri prin partea locului. — Şi aşa, dacă vine domnia lui Ion-vodă, pământurile se vor lua de la toţi şi om munci de-a valma! zise cu hotărâre un sfrijit căruia i se mai zicea „ţânţaru”. — Da’ ce crezi tu că măria-sa Ion-vodă n-o avea şi el boierii lui? i-o întoarse Neculai Buzatu, cârcotaş ca totdeauna. Aşa-i rânduită lumea, şi nu s-o schimba nicicând. — Ce ne sfădim atâta? sări Ţugui. Să vedem ce spune şi jupâniţa, care până una-alta încă mai este stăpâna moşiei. — Oare să se învoiască? se îndoi Juncu. — Are dreptate Ţugui, încuviinţă Paraschiv. Du-te Toderiţă şi-ţi întreabă nevasta! — Du-te! Du-te! Cum era de aşteptat, Profiriţa se învoi pe dată să facă dreptate oamenilor în mijlocul cărora trăia de atâta amar de vreme. Îi cunoştea pe toţi după nume, şi mic şi mare şi tânăr şi bătrân, şi mai cu seamă îi îndrăgea. Aproape că şi uitase că era neam de boier de când bărbatu-său era un răzeş, şi judeca asemenea lui. Făgădui să înapoieze pojorâtenilor întreg pământul pe care-l avuseseră, aşa cum era trecut în cărţile de la domnia lui Vodă

Alexandru cel Bătrân şi Bun, ba dacă nu le-ar fi fost îndestul, le-ar mai fi dat, căci pentru ea şi omul ei ajunge, slavă domnului! Cu ei avea să-şi muncească moşia, dar şi cu cei din Crăciuneşti, care, deşi nu se băjeniseră, tot năpăstuiţi fuseseră în vremea tatălui ei, vel-armaşul. Zvonindu-se că se vor întoarce la casele lor din vatra satului părăsit şi că Profiriţa va fi în locul hapsânului armaş, bucuria ţăranilor nu mai cunoscu margini. Se îmbrăţişau unii cu alţii, ştergându-şi lacrimi de bucurie, chiar şi bărbaţi în toată firea. „Asta-i adevărata domnie a lui Ion-vodă!” ziceau unii. Când a veni măria-sa, ne-a da pildă şi altora!” se fuduleau alţii şi numai astfel de vorbe se auzeau peste tot. Mai bine de o săptămână a ţinut căratul întregului calabalâc din pădure, măcar că nu mai rămăsese mare lucru, mai pe la nimeni. Întâi şi întâi, trebuiau conduşi Toderiţă şi Profiriţa la curte, bărbaţii luându-şi furcile şi topoarele, ca la răzmeriţă. Dar trecând prin satul ce fusese înfloritor altădată, un val de mânie îi cuprinse pe cei mai mulţi. Nu vântul, arşiţa şi ploile măcinaseră aşezarea, cât prăpădul şi duşmănia comisului Melinte. Se ştia însă bine că şi înaintaşii lor păţeau deseori aşa ceva, mai cu seamă din partea tătarilor, şi numai în doi-trei ani satul înflorea la loc, din aceeaşi cenuşă, ba mai frumos ca înainte. Cât despre curtea boierească, n-aveau ce să spună, aflând-o într-o stare mai acătării. Ba mai dădură şi peste câteva slugi, alături de bătrânul vechil Arvinte. Acesta cum o văzu pe Profiriţa se înspăimântă ca de o arătare venită din altă lume. Îşi făcu cruce scuipând în lături de trei ori, ca nu cumva să fie vreo strigoaică. — Nu te teme, moş Arvinte, râse ea. Sunt eu, în carne şi oase. — Îmbrăcată ţărăneşte, jupâniţă?! — Iraaa, moşule! Dacă ai şti matale că am purtat straie şi mai ponosite decât astea… Mie însă îmi plac, fiind mai sprintene decât cele boiereşti, atât de împopoţonate. Tare se mai cruci bietul slujbaş, ba-i spuse pe şleau că după ştirea lui trebuia să fie moartă. — Dar au să vină şi dumnealui, vel-armaşul, şi cocoana? întrebă vechilul. — Din păcate, nu! răspunse oftând Profiriţa. Barem pe mămuca am s-o aduc s-o îngropăm aici, dar bietului tătuca, cine ştie pe unde îi vor fi albind oasele… — Dumnezeu să-i ierte! şopti moşul, dându-i o lacrimă în colţul genelor. Cu mine s-au purtat omeneşte. — Da să lăsăm morţii, moş Arvinte, şi nu mi-o lua în nume de rău, că eu am venit cu alte treburi. De odihna lor ne-om ţine mai pe urmă. Poftesc acuma, degrabă, să ştiu cum stai cu holdele de anul acesta. Ai strâns ceva prin hambare? — De, nu pot zice că nu, dădu din umeri stingherit Arvinte. Din păcate însă nu prea avem. Răzeşii din jurul Profiriţei ciuliră urechile, dar tăcură, nefiind cuviincios să se amestece în treburile jupâniţei. Ea era stăpâna!

— Dacă te fereşti cumva de oamenii aceştia, zise deodată tânăra femeie, să n-ai teamă, că uite, dumnealui îi bărbatu-meu, arătă ea spre Toader. — Matale şuguieşti cu mine, jupâniţă, zâmbi strâmb vechilul. Vrei să mă faci să cred că un ţăran are să ne fie stăpânul? — Da! Acesta-i adevărul gol-goluţ şi te poftesc, moşule, să îl asculţi ca şi pe tătuca. Acuma spune de bucate! Tare s-a mai uluit moşneagul de asemenea năstruşnicie ce-i îndruga fata fostului stăpân şi încă nu-i venea a crede. Totuşi, la porunca ei hotărâtă, începu a înşira cu glas domol: — O parte se află în hambar, câte ceva am băgat la gropniţe, însă grosul i l-am dus comisului Melinte, zicând că el se îngrijeşte de moşie, din porunca stăpânului. — Bine, moş Arvinte! făcu Profiriţa săltându-şi fruntea. Până comisul are să ni-l deie înapoi, tot grâul, sau ce-a mai luat, am hotărât să le dai din hambare oamenilor ăstora care mor de foame şi au copii şi bătrâni nevolnici cu ei. Ni-l dau înapoi la toamna viitoare, după ce-or avea şi ei ce strânge. Vechilul încercă s-o tragă deoparte pe fată, gândind că dăduse o asemenea poruncă nesăbuită numai de teama ţăranilor ce-o însoţeau, dar nu fu chip. Văzând că avea de gând să risipească şi bruma de grâu şi mei ce se afla în hambar, îşi zise că, de bună seamă, tânăra lui stăpâna se va fi scrântit la minte. Nici nu era de mirare, câtă vreme se fudulea că era măritată cu un ţărănoi. Se bucură în gând că nu mai pomenise şi de gropniţa tainică, unde se ascundeau bucatele pentru vremuri de restrişte, şi se hotărî nici să nu spună, căci fata, fie că uitase, fie că nu ştia de acest ascunziş. Sătenii dădură peste două căruţe ce mai rămăseseră la curte şi, cum nu erau vite de povară, se înhămară ei, trăgându-şi hrana până în sat. — Ne vom întoarce şi vom chema la judecată pe hulpavul boier-comis! răcni Ţugui ridicând pumnul, în vreme ce ieşea pe poarta cea mare a conacului în fruntea celorlalţi. Să n-ai teamă, jupâniţă, că facem noi dreptate pentru o orfană ca matale! — Să răspundă! Să fie judecat! strigară şi alţii. Profiriţa privi cu duioşie în urma lor şi-i spuse lui Toader: — Poate că ar fi fost mai bine să fi rămas cu toţii aici. De bine de rău, s-ar mai fi găsit unde să stea până la primăvară, că la ei n-am văzut să fie casă întreagă. — Nici să nu te gândeşti, răspunse bărbatu-său. Din nimic şi tot au să-şi facă un acoperiş, dar numai acolo, în sat la noi. După vreo câteva zile, moş Arvinte se înfăţişă la curtea comisului, purtând vorba stăpânei celei noi de a i se înapoia ce i se cuvine din holda anilor strânşi de domnia-sa. Fiind de neam mai ales decât Melinte, tânăra boieroaică a socotit să-i ceară dreptul nu sub formă de rugăminte, ci mai mult ca o poruncă, dar Arvinte n-avea de gând să-i spună întocmai comisului. Era încredinţat că sosise sfârşitul lumii, de vreme ce se întâmplaseră asemenea năstruşnicii. Apucase să-i spună bărbatului Profiriţei „boierule”, însă acesta i-o retezase scurt: „Să ştii, moşule, că eu nu-s boier şi că neam de

neamul meu tot răzeşi am fost şi ne fudulim cu asta, mai dihai decât cu boieria. Şi să mai afli, matale, că s-a poruncit rânduială nouă, pe dreptatea celor oropsiţi. Asta este domnia lui Ion-vodă, şi se va întinde pe tot congiurul ţării, nu mai târziu decât până-n primăvară.” N-a priceput mai nimic bietul moşneag, şi pentru aceea poftea desluşire de la dumnealui comisul, care era cu mult mai luminat. — Sărut dreapta, boierule! zise Arvinte de cum i se înfăţişă, scoţându-şi cuşma. Am venit la domnia-ta… dar să ştii că nu-i a bună, jupân comise. — Am auzit şi eu câte ceva, măi Arvinte, drept îi că s-a abătut mare necaz pe la voi? — Întocmai, cinstite comise. Nici nu-i de crezut. — Bre, da’ chiar îi fata boierului, cea care a venit? E Profiriţa?… Să nu fie vreo matracucă ce-i seamănă şi vor fi adus-o mocofanii să te amăgească. — Vai de mine, boierule, dar o ştiu de când era de-o şchioapă. Acuma, ce-i drept, s-a mai împlinit de când îi măritată cu răzeşul ei, dar mă jur că ea este. — Na, că asta n-am mai pomenit. S-o răsuci în groapă răposatu vel-armaş, de va fi având vreuna. Cine a mai auzit o astfel de împărechere? Încai, de n-am avut parte să mi-o fac noră, iacă ce s-a ales de ea! I-a bătut Dumnezeu, că prea se ţineau cu nasul pe sus, şi Coste, dar mai ales Ilisafta. Şleahtic pofteau dumnealor, nu boier de ţară ca răposatul meu fiu. Dumnezeu nu bate cu ciomagul! — Doamne iartă-mă cucoane, da’ s-a întors lumea cu fundu-n sus, oftă vechilul încă nedumerit. — Nu te teme, bre Arvinte, s-a întoarce ea la loc. Spune mai bine ce vânt te aduce. Nu cumva vrei să intri în slujba mea? — De s-ar putea… mai c-aş vrea. — Atunci? — M-a trimis stăpâna să-ţi spun să dai domnia-ta îndărăt tot ce-ai strâns în lipsa alor ei şi să opreşti numai cât socoţi că ţi se cuvine pentru osteneală. — Apăi, cu adevărat că-i zăludă fata asta, se mânie comisul scrâşnind din dinţi. Zi-i să-şi bage minţile-n cap şi să-şi pună pofta-n cui, de nu vrea să fac eu rânduială la voi, aşa cum se cuvine când un megieş îşi pierde minţile. Cât despre ţărănoii ei neobrăzaţi, să le spui că am poruncit ca nu cumva să mai dau de ei, când oi trece pe acolo, că-i fac una cu pământul. Mişeii! A dracului sămânţă de oameni! Am crezut că i-am stârpit şi ei răsar mai apoi ca ciupercile după ploaie. Dumnezeii lor de mocofani! Arvinte ascultă tăcut, dar nu părea mulţumit. — Să mă ierţi domnia-ta, comise Melinte, da’ n-oi putea să spun totul… — Ei bine, am să vin eu! — Oricum, tot n-am înţeles… ce-i cu domnia asta nouă? A ajuns biata ţară ca vai de lume. Când te culci seara ai un voievod, iar dimineaţa… altul! — Astea-s numai scorneli ţărăneşti. Au ei pe un răzvrătit prin părţile Prutului, dar oştenii domniei le împuţinează puterile pe zi ce trece, aşa că nici

gând de „domnia lui Ion-vodă”. Ar vrea ei, mârlanii, dar în veci n-are să se întâmple aşa ceva pe lumea asta. Vechilul făcu calea-ntoarsă, dar nu-i spuse Profiriţei despre toate ameninţările şi sudălmile lui Melinte, ca să nu facă şi mai mare vrajba. Tot se aştepta el ca viforosul comis să dea o raită pe la ei, să vadă cum s-a rânduit orfana şi cum va fi… În scurtă vreme, Pojorâta începu a prinde viaţă ca şi-n alte daţi căci hărnicia răzeşilor nu cunoştea margini. Totodată şi curtea boierească se schimbase şi fremăta de mulţimea ţăranilor, care de îndată ce aveau o clipă de răgaz se repezeau să dea o mână de ajutor, fie în ogradă, fie pe ogoare, după cum trebuia. Aşa ceva nu se mai pomenise de când lumea şi satele de prin împrejurimi prinseră a vorbi mai cu temei despre „domnia lui Ion-vodă” ca de ceva adevărat. Numai că asta nu era pe placul comisului, care se hotărî să dea o raită pe la curtea răposatului vel-armaş. Era tocmai sărbătoarea sfântului Andrei, cu care se încheie luna lui brumar şi gospodarii îşi cam isprăviseră treburile, trăgându-se la iernat. — Bine te-am găsit, jupâniţă Profiriţo, făcu el cu glas mieros, prefăcându-se tare bucuros că o vedea. Ia te uită, mai să nu te cunosc, într-atât de frumoasă te-ai făcut. Săracu’ Tomiţă! oftă el. Ce fericit ar fi fost să-i fi fost soaţă. Profiriţa îl pofti în odaia de oaspeţi, poruncind să fie omenit cu ce se mai găsea în toată sărăcia ei. În acelaşi timp îi trimise vorbă lui Toader, să vină şi el. Bărbatu-său meşterea ceva pe la un hambar, laolaltă cu slugile şi cu vreo doi ţărani, dar lăsă pe dată totul şi se îndreptă spre casă. După ce se tolăni într-un jilţ, comisul nu mai avu prea multă răbdare şi spuse rânjind: — Nu care cumva eşti nemulţumită de felul cum am avut grijă de moşia voastră? Dumnezeu să-i ierte pe răposaţii matale părinţi, că tare au mai fost cumsecade şi cât au dorit ei, sărmanii, să ne încuscrim… Profiriţa însă nu-şi amintea să fi fost vorba de o asemenea încuscrire, dar îi dădu pace, prefăcându-se că nici n-a luat seamă la spusele lui. Îi răspunse numai la întrebare: — Ce să zic, jupân comise? De atâta grijă… nici ce mânca la iarnă nu mai am. — D-apăi de, draga tatii, cine te-a pus să risipeşti grâul pe mocofanii de ţărani? Oricât le-ai da, ăştia nu se satură nicicând. De foame însă n-ai să mori, că am să te iau cu mine. Tot era să-mi fii noră! — Nu-mi aduc aminte despre aşa ceva, boierule, i-o reteză fata. Şi apoi, eu îs femeie măritată şi omul meu mi-o purta de grijă. — I-auzi colo! făcu Melinte pe neştiutorul. O fi vreun boier velit, ori vreun leah? rânji el, vrând a-i da peste nas pentru ifosele de altă dată ale răposatei jupânese. — Niciuna, nici alta. Îi răzeş şi mă mândresc cu el, că-i harnic şi viteaz, dar mai cu scamă că mă iubeşte. De fapt are să vină să-l cunoşti şi domnia-ta.

— Una ca asta n-am să cred nici în ruptul capului, dragă Profiriţa. Se vede că, trăind printre ei, te-or fi schingiuit să primeşti asemenea însoţire. Dar îi pun eu… — Ba să faci bine matale, boierule, să-ţi vezi de treabă şi să mă laşi pe mine-n pace. Nu vrei să-mi dai ce mi se cuvine… păstrează! Să-ţi fie de îngropăciune! se mânie ea. — Aracan de mine, că amarnică te-ai mai făcut! se răsti comisul. Da’ eu să ştii că nu-s dus de multe ori la biserică! Tocmai atunci se ivi şi Toader, ţinând în mână toporişca cu care lucrase. — M-ai chemat? îşi întrebă nevasta. — Lipseşte pe dată, mişelule! Ţopârlane! răcni Melinte, făcând un pas către el. — Binişor, boierule, că nu-s moşneag, ori babă, cu care ştii domnia-ta să te baţi, când nu sunt alţii mai în virtute ca să ţi se împotrivească. Stai locului, că eu am fost chemat aici de Profiriţa. — Auzi, neobrăzatul! Profiriţa? Da’ ce, mă? ai crescut porcii cu ea? se înroşi de mânie comisul. — Jupâne! sări şi fata. Te afli în casa mea şi nu-ţi îngădui să te porţi astfel cu bărbatul meu! — Bărbatul tău…?! Căţeaua dracului! răbufni boierul. Te ţineai cu nasul pe sus că băiatul meu nu era de neam mare ca al vostru şi acum te tăvăleşti cu ţărănoii? Toader nu-i mai lăsă putinţă sa continuie. Năpustindu-se asupra lui îi trăsni un pumn în coşul pieptului, doborându-l. Se ferise anume să nu izbească cu securea spre a nu face moarte de om, măcar că nemernicul ar fi meritat-o. Apoi era şi Profiriţa de faţă, şi n-ar mai fi vrut să-i aducă aminte de sângerările din trecut. — Scoală, jupân-comise, şi hai cu mine afară! Nu te mai răţoi la femei, dacă eşti bărbat. Hai să ne socotim în luptă dreaptă care pe care şi… Dumnezeu m-o ajuta să stârpesc o spurcăciune ca tine. Vestea sosirii lui Melinte la curte se dusese ca fulgerul până în Pojorâta şi cu toţii îşi lăsară treburile, dând fuga la conac. Le era teamă ca nu cumva să păţească ceva jupâniţa lor. Comisul se ridică cu greutate şi trase spada înjurând, dar văzând mulţimea oamenilor ce-l aşteptau în ogradă se potoli, fiindcă era numai singur, şi o băgă iar în teacă. Întoarse spatele şi dădu să iasă. — Să-ţi vie numele, boierule! îi ură botjocoritor Toader, văzându-l că dă bir cu fugiţii. — Pe tine, târfa dracului, se întoarse comisul spre fată, am să te pun sub epitropie! şi ieşi furios. Toader vru să se repeadă iarăşi asupra lui, dar Profiriţa îl apucă de mână. — Lasă-l în pace! Are să dea el socoteală altă dată, pentru vorbele lui spurcate. — Am să i le vâr pe gât înapoi! scrâşni bărbatul.

În vremea asta, boierul trecu semeţ, călare, printre oamenii care huiduiau în gura mare, măcar că în sufletul lui tremura de frică. Ţăranii erau tare nedumeriţi pentru ce lăsase Toader să plece jivina de comis, şi numai un semn să le fi făcut, praful s-ar fi ales de ucigaşul neamurilor lor. — Să mergem după el şi să-i dăm foc la casă! răcni bătăiosul Ţugui. Erau să se repeadă cu toţii într-acolo, dar, ivindu-se Toader în prag, se opriră să-l asculte. — Daţi-i pace, fraţilor! spuse el cu glas domol. Are să vină şi vremea aceea când nimic nu se va mai alege din gospodăria lui, dar acum să-l lăsăm. Până după Sfântul Nicolae nici o veste nu se mai auzise de la furiosul comis, iar sătenii credeau că vor fi uitaţi, barem până-n primăvară, când, de bună seamă, aveau să se înfrunte cu el pe ogoare. S-au înşelat însă, căci într-o noapte izbucni focul la curte, cuprinzând şi bruma de nutreţ ce mai rămăsese pentru cele două vaci, scăpate cu viaţă până atunci. Pojarul s-a întins cu repeziciune, încât abia dacă au mai apucat să scape ce era suflare omenească. Ţăranii se repeziseră cu mic cu mare, cărând apa cu găleţile ori chiar în pumni, dar totul a fost prea târziu. Din falnica gospodărie a vel-armaşului, în scurtă vreme n-a mai rămas decât un morman de cenuşă fierbinte şi bârne afumate. — Arde satul! răcni deodată o femeie. Ca la o poruncă, întoarseră cu toţii capetele spre aşezările lăsate de izbelişte, numai cu bătrâni nevolnici şi copii. Un fior străbătu mulţimea răzeşilor, văzând pălălăile uriaşe înălţându-se până la cer. Focul fusese pus de jur împrejur şi nu mai încăpea nici o îndoială în privinţa vrăjmaşului care o făcuse. — Asta-i mâna lui Melinte! răbufni Paraschiv al lui Mitrofan, săltându-şi ameninţător furca înspre conacul boierului. Se repeziră să scape viaţa celor rămaşi acasă, fiindcă de stins pojarul nu putea fi vorba, atât de mare era prăpădul. Din nou rămaseră bieţii pojorâteni fără adăpost în plină iarnă. — Ei, acum ia să ne încălzim şi noi olecuţă la comisul Melinte, oameni buni! strigă Ţugui la tovarăşii lui rămaşi cu privirile aţintite asupra jarului. — Da, da! Să mergem la el să-i dăm foc! Să ardă ca şoarecii, netrebnicul! strigau, care mai de care. Nimeni n-ar mai fi fost în stare să-i oprească în mânia lor. Ca la un semn dădură năvală, cu mic cu mare, de-a dreptul peste ogoarele dintre cele două conace. Era întreaga suflare a satului, bărbaţi, femei, copii, la care se mai adăugaseră şi câţiva megieşi veniţi în ajutorul îndrăgitei lor boieroaice, Profiriţa. Zărind mulţimea dezlănţuită, Melinte porunci slujitorilor înarmaţi, care abia se întorseseră după mişeleasca lor ispravă, să intre cu toţii în casă şi să proptească pe la ferestre sacii cu nisip. Erau pregătiţi anume pentru asemenea împrejurări, dar nu fuseseră folosiţi până atunci decât împotriva tătarilor. Apoi traseră zăvoarele şi îşi pregătiră sâneţele, aşezându-şi praful de puşcă la îndemână. — Trageţi în oricine ar fi! porunci comisul. Nici o milă pentru mocofani!

Ceilalţi slujitori şi robii ţigani o apucaseră la sănătoasa. Fără a fi opriţi în vreun fel de către ţăranii înfuriaţi. Ba unii se alăturară îndată răzvrătiţilor, având a plăti destule nedreptăţi îndurate de la hapsânul lor stăpân. — Opriţi-vă, fraţilor! strigă deodată Toader cu voce tunătoare, şi fu ascultat pe loc. Nu putem cuprinde casa câtă vreme ei au sâneţe şi stau la adăpost. Să ne ferim de plumbi! Dar nu isprăvi bine vorba că se şi auzi un pocnet, urmat de un vaiet ascuţit. — Aţi văzut? reluă Toader. Căraţi snopi de paie împrejurul conacului şi nu ieşiţi la vedere! Femeile şi copiii să se tragă mai în spatele nostru, iar noi, bărbaţii, să ne aţinem cu furcile ca să nu ne scape nici un guzgan de acolo! Acoperiţi de întunericul nopţii, fiecare se strecura cu câte un braţ de paie şi le arunca pe lângă zid, căutând să se ferească de plumbi. Din când în când mai striga câte unul de durere, dovedind că ţintaşii nu prea greşeau când zăreau vreo mogâldeaţă în bătaia sâneţei. Când socoti că treaba era gata, Toader strigă cât îl ţinu gura: — Daţi foc! Să pârlim porcul mai înainte de Ignat, că nu-i nici un păcat! Un val de glasuri descătuşate răspunse la poruncă şi în numai câteva clipe vâlvătăile jucăuşe începură a se prelinge pe lângă acoperiş, înălţându-se către cerul vineţiu, acoperit de nori. — Staaaţi, oameni buni! se auzi vocea prefăcută a comisului. Să ne înţelegem, se rugă el. Ce vreţi de la mine? Ticălosul o luase cu vorba bună nemaivăzând nici o altă scăpare, căci împotriva focului n-avea cum să lupte. — Trageţi-vă din lumina flăcărilor, strigă Toader, ca şi, cum nici nu l-ar fi auzit pe comis. Câţiva slujitori aruncară armele şi se năpustiră îngroziţi prin foc, dar îşi găsiră moartea în furci, căci nu mai era loc de îndurare pentru nimeni. — Îndurare, creştinilor! răzbi încă o dată glasul înspăimântat al boierului. Mare păcat vă faceţi în faţa lui Dumnezeu, dacă ardeţi de vii oameni botezaţi ca şi voi. Iertare…! — Că ai noştri n-or fi fost botezaţi, boier-comise! răspunse în batjocură un ţăran. Tu, câine, ai dat focului prunci şi bătrâni neputincioşi. De ei nu ţi-a fost milă? Doar creştini erau cu toţii! — Are să se milostivească de el Scaraoţchi, pe lumea cealaltă, adăugă altul şi chiotele mulţimii acoperiră strigătele deznădăjduite ale comisului Melinte. Deodată se zări trupul mătăhălos al boierului rostogolindu-se prin flăcări, încercând să scape. În preajmă se afla Vasile Cociorvă, un om blând şi milos, care nu se prea băga în vorbă cu ceilalţi şi parcă anume îl va fi ales Melinte, că tocmai în dreptul lui nimerise. — Nu-l scăpa, Vasile! răcniră mai mulţi, temându-se ca nu cumva acesta să-l lase să fugă până să se apropie alţii. Cociorvă tresări şi, parcă fără voia lui, întinse furca spre fugar, împingându-l înapoi în flăcăii.

— Aşa, măi frate! încuviinţă Paraschiv, care sosise gâfâind lângă comis şi-l mai rostogoli o dată în jăratec. Ca pe porc, măi! Dumnezeii cui l-o făcut de boier! scrâşni el înciudat. L-au acoperit apoi cu paie, până ce din Melinte n-a mai rămas decât un morman de cenuşă, prin care mai sfârâiau zgârciurile ciolanelor. O miasmă de carne arsă străbătea către nările celor de faţă, dar lor nici nu le păsa, gustând din plin simţământul de uşurare al răzbunării. Aşa i-au găsit zorile mohorâte de iarnă, şi nimeni nu simţise frigul nopţii. În cele din urmă însă începură a se îngrijora de vremurile ce aveau să vină, aşteptându-se la un iernat anevoios, dar şi la ceea ce ar fi putut să păţească din partea slujitorilor domneşti ori a boierilor vecini. — N-are să mai vină pe aici nici o liftă boierească! îi linişti Toader. Goliţi hambarele şi luaţi tot ce vă trebuie, că din pământul şi munculiţă noastră au fost adunate toate astea. Ne-a supt ca o lipitoare, spurcăciunea! Asta-i porunca lui Ion-vodă, ca să ne facem singuri dreptate. Până una-alta, vom lua iar calea codrului, că acolo-i casa noastră până la primăvară. Cu toţii încuviinţară spusele lui Toader, socotit fără tăgadă drept căpetenia lor. — La pădure, fraţilor! La noi acasă! strigau care mai de care, năpustindu-se asupra coşarelor şi acareturilor boiereşti. Abia după ce luară cu ei tot ce socotiră a le fi de trebuinţă, lungul şir al băjenarilor se pierdu în depărtare. Toader porunci aprinderea a tot ceea ce mai rămăsese, străjuind, împreună cu câţiva flăcăi, ca nici urmă să nu mai rămână din conacul comisului Melinte. — La primăvară om băga plugurile peste locul ăsta blestemat şi binecuvântarea muncii îi va spăla păcatele, mormăi Toader ca pentru sine şi dădu să plece. Atunci îşi zări nevasta, pe care o credea rămasă acasă. — Doar n-ai fost aici toată noaptea?! se miră el. — Ba cum de nu, bădiţă? Da’ ce, eu n-aveam nimic de răzbunat? se alintă Profiriţa. — Ei, păi aşa putem spune că ne-am răcorit amândoi, zâmbi Toader cuprinzând-o pe după umeri. — De bună-seamă, se lipi fata de el, şi tocmai bine, fiindcă am a-ţi da o veste: ai să fii tată! A trebuit să-i mai spună o dată, pentru ca Toader să se încredinţeze că n-a înţeles greşit, după care dădu un chiot de bucurie haiduceşte, făcându-i pe mulţi să se întoarcă din drum, ba strângând mâna pe furcă, neştiind ce se întâmplase. — O să am un flăcău, spuse el mai domolit către cei de lângă el. — Aşa să fie! răspunseră tovarăşii lui şi-l săltară pe braţe, în vreme ce Profiriţa îşi muşca sfioasă colţul broboadei, plecându-şi privirea. CASTELUL DIN UIOARA. LUMINA ZILEI PĂTRUNDEA CU ZGÂRCENIE prin ferestruica zăbrelită de deasupra capului. Osteneala şi mai cu seamă lipsa de aer cât stătuse înghesuit în sac îl făcuseră să nu se mai poată ţine dârz şi, fie că-şi pierduse

simţirea, fie că, adormise, nu şi-a mai dat seama când a fost cărat prin hrubă. Acum, deschizând de-a binelea ochii, bănui că trebuie să se afle pe undeva în castelul acela al lui Teleki, despre care se vorbise la Micoşlaca, desigur într-o pivniţă, dacă nu chiar temniţă. Îi păru însă bine că nu mai fusese cetluit şi că se putea mişca în voie, măcar că odaia era cam strâmtă şi cu miros puternic de mucegai. Aducându-şi aminte de cele petrecute, nu se îndoia că zilele îi erau numărate, de nu va încerca fără zăbavă să scape. Zărind un codru de pâine lângă un ulcior cu apă, căpătă dintr-o dată mai mult curaj. Cel puţin n-aveau de gând să-l lase să piară de foame şi de sete. Începu să mestece pe îndelete şi să soarbă câte o înghiţitură, ştiind că nu era bine să se lacomească după un post aşa îndelungat. Adevărat că pâinea era cam cleioasă şi acră, însă nespus de trebuitoare, dacă voia să se împotrivească morţii. Uşa de stejar, ferecată, nu putea fi spartă cu nici un chip, aşa că-şi mută gândul de la ea, dar nici ferestruica nu-i dădea vreo speranţă, fiind şi ea prea înaltă ca să poată ajunge la ea, şi prea mică spre a se putea strecura prin ea. Oricum, temniţa i se păru mai omenească decât cea pe care i-o hărăzise Iulia… Of! Îşi jurase să nu se mai gândească la ea, dar era cu neputinţă, căci era cuprins de un cumplit dor de răzbunare. Cu mâinile lui ar fi vrut s-o strângă de gât şi să-i soarbă groaza din ochii speriaţi, când avea să-şi dea duhul. Da! Trebuia să mai dea o dată faţă! Un scârţâit de uşă, alături, îl făcu să tragă cu urechea, şi desluşi vocea unui bărbat: „Jesus-Maria! Sâneftă, doar n-ai bolunzit?! Te pomeneşti că ai vrut să te spânzuri?!” Marcu tresări. „Asta nu-i rău!” îşi zise, frecându-şi palmele bucuros. Se îngrijoră însă, dându-şi seama că nefericita ar fi vrut să-şi curme firul vieţii. Dar aceeaşi voce urmă: „Tu, copilă, ia şi mănâncă ceva că ţi s-o usca inima-n tine de neputinţă. Nu te amărî dintr-atâta, că aşa-i de când îi lumea.” Se vedea cât-colo că paznicul care-i vorbea era un ungur ce trăise printre români, de le cunoştea atât de bine graiul. Ba i se simţea în glas şi oarecare mângâiere, povăţuind-o mai departe: „Nu faci bine că-l mânii pe domnul conte, că din câte am aflat are de gând să te sloboadă. No, hai şi mâncă!” Nici de data asta însă nu se auzi vreun răspuns. După ce scârţâitul uşii îi dădu de ştire că păzitorul plecase, îi păru rău că nu s-a repezit cu pumnii în uşă să-l facă să treacă şi pe la el, dar pe urmă îşi zise: „Mai bine să vorbesc şi eu cu Sânefta.” Se apropie de gaura cheii şi începu să strige: „Sâneftăăă! Sâneftăăă! Mă auzi?” Mai încercă de câteva ori, dar nici un răspuns. Aşteptă o vreme proptit de pervazul uşii, nădăjduind să fie şi el cercetat de careva, barem când i se va aduce pâinea şi apa, dar zadarnic. Nimic nu se mai auzi o bucată de vreme, în afară de chiţcăitul guzganilor, care mişunau prin apropiere. De-ar fi avut la îndemână măcar un par ori o scândură, aşa slăbit cum era, i-ar fi prins bine. Aşternutul lui însă era un braţ de paie mucede şi nimic mai mult. După o vreme auzi nişte paşi, şi i se părură că erau mai mulţi. „Acum vin după mine!” se învioră el, neştiind dacă trebuia să se bucure ori nu. Se

înşelase însă, căci veniseră tot la fată, şi auzi din nou vocea îmbietoare a paznicului: „No, uite c-a venit şi nana Varvara, ca să vezi că nu-ţi vrem răul!” îndată se auzi şi vocea femeii: „Ia, draga mamii, şi îmbucă, să prinzi putere ca să poţi merge acasă. Domnu’ conte a făgăduit că-ţi dă drumul de îndată ce poţi merge pe picioare. Ţi-o da şi câteva iugăre de pământ şi cercei şi inele, numai să te împace, că aşa-i legea de când mă ştiu: stăpânu’ face ce pofteşte cu fetele de sub porunca lui. No, ia şi mănâncă, barem o bucată de carne!” „Hm! Vor s-o prosteasca îmbiind-o cu mâncare buna şi făgăduieli mincinoase, numai s-o scoată de acolo fără larmă şi s-o arunce în Murăş…” îşi zise Marcu îngrijorat. „Cine ştie cum se va fi priponit biata fată, de nu cutează s-o tragă cu sila?” Nu se mai îndoia că dacă voiau s-o hrănească, dacă nu era numai o amăgeală, însemna că porunca era s-o întremeze ca s-o trimită la groful celălalt, de peste râu. Oricum, voia să-i dea de ştire fetei că avea în preajmă şi un prieten, pe care s-ar fi putut bizui. Nu trebuia să moară! Mai bine de un ceas zăboviră cei doi în preajma Sâneftei, dar fără a izbuti să scoată o vorbă din gura ei. Şi poate că ar mai fi încercat, de nu s-ar fi auzit vocea unei slujnice, care le strigă în gura mare: „A poruncit domnu’ conte s-o scoateţi cum veţi şti, s-o îmbrăcaţi cu haine curate şi până-n seară să fie gata de drum.” „No, văzut-ai, Sâneftă? se auzi vocea paznicului. Mergi acasă!” Pe Marcu îl bătu gândul să strige şi el ceva către fată, dar stătu la îndoială ca nu cumva să-i căşuneze vreun rău, aflând Teleki că mai ştia şi altul de soarta victimei. Ca un cui roşu îi străbătu mintea sfatul lui Agnes, care-i cerea contelui să se scape de ţărancă fără a i se mai da de urmă, aşa că nu putea fi vorba s-o libereze. Se repezi la gaura cheii şi răcni: — Nu te duce, Sâneftă, că vor să te ucidă! Eu sunt prieten cu Mihai şi cu Florea. Ai încredere în mine şi rămâi pe loc! — Ţine-ţi gura! strigă furios temnicerul. Apoi se auzi trântindu-se uşa, semn că intraseră la Sânefta. La scurtă vreme răzbătură strigătele de spaimă pe care le scotea biata copilă, târâtă afară cu sila. Sudălmile şi ameninţările lui Marcu rămaseră fără nici un răspuns. Îşi muşcă buzele înciudat, neştiind ce să mai facă. Barem de-ar mai fi ţinut-o în viaţă până ar fi reuşit el să scape, şi ar fi adus toată suflarea din Ciunga peste ticălosul conte… Crezu că trecuse de miezul nopţii când auzi iarăşi paşii temnicerului, care se opriră în dreptul lui. Pe dată se lipi de perete aşteptându-l să intre, dar precautul paznic nu deschise decât numai atât cât să-i încape braţul în care ţinea pâinea şi ulciorul eu apă. Nu mai aşteptă, ci se repezi apucându-i mâna ca într-un cleşte şi răsucind-o, mai s-o frângă. Omul scoase un urlet de durere şi se prăvăli la pământ, iar Marcu întinse spre el mâna cealaltă şi îl apucă de gât. — Dacă mai strigi, îi zise el pe ungureşte, numai mort te-or mai scoate din ghearele mele. Ai priceput? Dă-mi cheile! — Sunt la brâu, gâfâi paznicul. — Bagă de seamă că eu n-am nimic de pierdut dacă te gâtui, însă îţi dăruiesc viaţa, de mă scoţi îndată de aici.

— N-am cum. Află stăpânu’, şi mă jupoaie… — Asta nu se ştie, dar eu de bună-seamă că-ţi vin de hac. N-am vreme de pierdut, şi te voi răsplăti împărăteşte! Primeşti? După o clipă de chibzuire, temnicerul îi răspunse în şoaptă: — Primesc, dar să nu faci altcum decât ţi-oi spune eu… Marcu slăbi strânsoarea şi putu să-şi dea seama că cel de sub el era un bătrân, aşa că-l lăsă liber să se scoale. — Ascultă, moşule, cum îţi zice? — Bartha Antal. — No, Antal-baci, socot că ai muiere şi copii, pe care vrei să-i mai vezi cândva. — Dreptu-i! — Atunci să faci cum spun eu, şi de mă scoţi pe malul Murăşului, m-oi descurca de unul singur. Apoi te întorci şi te prefaci că ai fost lovit de mine pierzându-ţi simţirea şi nu ştii cum am ieşit. De mâine încolo ia-mi urma la Ciunga, şi mare îţi va fi răsplata. Omul dădu din cap a încuviinţare, iar Marcu îi adăugă spre ştiinţă că dacă avea să-l înşele îi va sări în spate. Nu mai aprinse nici făclia, căci temnicerul cunoştea bine scările, în vreme ce Marcu, după atâta stat în întuneric, se descurca acum cu uşurinţă. În capul treptelor, bătrânul se dădu într-o parte şi-i arătă să descuie o uşă, întinzându-i cheile ce le ţinea asupra lui. — Pe aici, dar eu nu merg mai departe, orice ar fi! — Unde duce? întrebă Marcu în şoaptă. — Într-o odaie cu ferestre mari către grădină, şi de acolo pe malul apei. — Bine şi-aşa. Mulţumesc, şi nu uita să mă cauţi cum am vorbit, că acuma n-am nici un ban asupra mea. — Bine, bine! mormăi Antal-baci şi plecă zorit. Marca rămase o clipă cu ochii după el, apoi deschise uşa cu mare băgare de seamă, pomenindu-se într-o încăpere mare şi cam întunecată. El credea că se aflau în plină noapte, dar de fapt mai erau aproape trei ceasuri până la miezul nopţii şi, la masa din mijlocul odăii, contele Teleki încă se mai afla la cină. Din fericire era aşezat cu spatele către uşă, însă auzi că intrase cineva şi zise: — Erzsy, mai vreau de băut. Muşca de zor dintr-o pulpă de pui şi n-avea cum să-şi închipuie că putea fi altcineva în odaie, în afara slujnicei amintite. În schimb Marcu îşi dădu seama că ticălosul de paznic îl amăgise, vârându-l într-o capcană din care nu mai putea da înapoi. Nu-i rămânea decât să lovească el cel dintâi, şi pe neaşteptate. Se apropie tiptil de jilţul contelui şi când îi veni la îndemână îl izbi fulgerător cu capul de masă, încât acesta rămase cu nasul în farfurie. Îl apucă apoi de chică şi-i săltă faţa năclăită de sângele ce-l podidise, iar cu cealaltă mână îi propti în beregată frigarea în care încă se mai aflau înfipte nişte rămăşiţe din pui. Curând se auziră paşi zoriţi şi câteva bătăi în uşă.

— Păţit-aţi ceva, înălţimea voastră? întrebă o voce respectuoasă de afară, căci deşi uşa era descuiată nimeni în afară de Erzsi nu cuteza să intre, ştiindu-l pe stăpân la masă. Marcu îl îmboldi cu ţepuşa şi-i porunci în şoaptă: — Zi-le să-şi vadă de treabă şi nu care cumva să intre aici, de vrei să nu te străpung! Venindu-şi cu greu în fire, Teleki pricepu că Marcu n-ar fi pregetat s-o facă dacă nu i se supunea, şi se grăbi să-l asculte. — N-am nimic! Plecaţi de acolo! Abia atunci răsuflă Marcu uşurat şi ochii i se opriră pe rămăşiţa de friptură căzută pe masă. Întinse mâna spre ea cu iuţeala înfometatului, numai că nu se aşeză în scaun şi nici nu luă ţepuşa de la gâtul contelui. — Mie îmi place puiul ceva mai bine fript, dar la nevoie mănâncă omul ce apucă, rânji Marcu mestecând de zor. — Pentru Dumnezeu… Ce vrei să faci acum? scânci Teleki. — Asta-i bună! Pot a-ţi spune că nu mi-a plăcut felul în care am fost găzduit aici şi că vreau să plec. — Cum ai scăpat? — Antal-baci m-a ajutat, răspunse Marcu luminat de anume gând. — Nemernicul! Şi eu care aveam atâta încredere în el… Îl biciuiesc şi-l închid pe vecie, ticălosul! — De altfel tot el i-a spus şi Sâneftei că ai de gând s-o arunci în Murăş. — Am să-l ucid pe porcul ăsta… — Dar ai înecat fata? nu-i dădu răgaz Marcu. Întrebarea îl lămuri pe Teleki că bănăţeanul nu ştia de soarta ei şi răspunse pe dată. — Nu-i adevărat! Am lăsat-o să plece acasă. — Aşadar n-ai ascultat sfatul contesei Agnes… Imre dragă! Îl tutuia cu neobrăzare, dar contele nici nu băgă de seamă şi de altfel nici n-ar fi putut să facă nimic. — Ce-ai de gând? — Să te ucid, vezi-bine, de nu mă asculţi. Te credeam mai chibzuit, dar luându-te după capul lui Agnes te-ai băgat unde nu-ţi fierbe oala. Nu cumva te-ai mâniat că m-ai găsit la Iulia?… Află că mai îndreptăţit eram eu să mă aflu acolo, câtă vreme mie mi-a fost drăguţă mai înainte. Eu am fost cel dintâi şi pot să jur că nu mi-a părut rău… Teleki holbă ochii, nevenindu-i a crede. Îşi aminti însă că şi el se întrebase ce să caute olahul la Micoşlaca, dacă nu s-ar fi cunoscut mai dinainte? Marcu însă nu-i dădu timp de gândire, împinse uşor frigarea spre beregata contelui şi spuse mai departe: — Acuma vezi că vom trece printre slugile tale, şi de faci vreun semn nesăbuit îţi înfig ţepuşa în grumaz! Dacă eşti cuminte însă, te las cu viaţă. — Ce trebuie să fac? oftă contele, dând semne că nu mai suporta să stea ţintuit în scaun. — Ei, aşa te vreau, Imre dragă! Dă poruncă să fie trasă caleaşca la scară şi să le spui slugilor tale să nu cumva să-ţi ia urma.

— Unde vrei să mă duci? — Acasă la Sânefta, ca să… — Asta nu! se împotrivi Teleki, albindu-se de spaimă. — Pentru ce, prietene? Nu cumva ţi-o fi teamă de neamurile ei? E adevărat că noi, olahii, suntem cam fară milă în asemenea cazuri, dar tu ai lăsat-o teafără în ciuda sfatului şi au batjocorit-o. — Nu! Te rog, nu! se ruga cu umilinţa contele. Mai bine ucide-mă aici pe dată. Văzându-l îngrozit de cele ce-ar putea păţi, Marcu se gândi că împotrivirea lui Teleki ar fi putut să dăuneze fugii lui de acolo, aşa că se prefăcu înduplecat. — Bine! Am să te duc în altă parte, dar până atunci fă bine şi întoarce-te şi hai să tragi perdeaua aceea mare de la fereastră. Apoi o faci fâşii ca să te leg… — Nu-i de trebuinţă, se repezi Teleki. Merg de bună voie! — Fă cum îţi spun eu şi pe urmă poţi să mergi de bună voie! Contele se supuse ascultător şi sub ameninţarea ţepuşei făcu tot ce i se poruncise, după care se lăsă legat ca un berbec. — No, acum putem purcede la drum, domnule conte, şi dacă eşti cuminte poate că am să te duc chiar la Iulişca, s-o pupi undeva, iar de te paşte vreun gând rău… au să se îngraşe peştii din hoitul tău. Ieşiră aşa sub ochii înmărmuriţi ai slujitorilor, dar cel mai năucit era temnicerul, văzându-şi stăpânul legat. — Mulţam fain, Antal-baci! rânji Marcu zărindu-l. De nu mă ajutai, n-aş fi pus mâna pe un vânat de soi ca ăsta. Bătrânul nu pricepu tâlcul acestor vorbe, dar ceilalţi se şi năpustiră asupra lui, aplicându-i o bătaie în toată legea. Văzându-se astfel, răzbunat pe vicleanul temnicer care voise a-l da pierzaniei, Marcu îl îmboldi pe conte în rădvan, ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat, şi porunci vizitiului să se îndrepte spre Micoşlaca. Auzindu-l, lui Teleki îi mai veni inima la loc şi cuteză chiar să-l înfrunte: — Bănuiesc că ştii ce ai să păţeşti pentru fapta asta. Alteţa-sa te va ridica în furci şi… — Oricum, ar fi mai bine decât să mor de sete, sau cine ştie ce moarte cruntă m-ar fi aşteptat rămânând la tine, aşa după cum te lăudai contesei Agnes. — N-aveam de gând să te ucid. — Se-nţelege! Agnes îţi poruncise doar să mă ţii pe mâncare şi băutură, însă tu n-ai prea înţeles că nu cu pâine şi apa, cum ai vrut s-o faci. Ce m-ar fi aşteptat mai pe urmă… — Ţi-aş fi dat dramul! — Aşa voi face şi eu, dar numai dacă vei fi cuminte… Luna răsărise pe dealul de către Ciunga, scăldând întreaga fire într-o lumină de argint. Câţiva norişori mai întunecaţi se îndreptau spre Cheile Turzii, trecând nepăsători peste fâşia lăptoasă a Mureşului. O boare rece sufla dinspre pădurea de brazi

de pe Banta, când rădvanul cu cei doi călători se opri pe culmea Hagăului, spre uimirea contelui. — Întoarce-te acasă! porunci Marcu vizitiului. Noi vom merge pe jos, ca să mai luăm aer. Omul se uită nedumerit către stăpânul său şi, văzând că nu-i zice altcum, întoarse pe dată şi o luă înapoi. UCIGAŞ CIUDAT. ALTEŢA-SA BETHLEN GABOR îşi făcuse obicei ca la începutul fiecărei primăveri să-şi petreacă vreo zece zile la Geress, unde avea o moşie, spre a mai uita de grijile domniei. Iată însă că în acest an, 1618, nu s-a mai îndemnat la drum şi vădea atâta îngrijorare, încât întreaga curte se mira. Principesa Suzana şi copiii plecaseră încă de cum plesniseră mugurii copacilor, dar luminăţia-sa nici gând, rămânea zile întregi în odaia de lucru. Primea şi trimitea tot felul de scrisori şi clacări. Din această pricină, oştenii care trebuiau să-l aibă în pază aveau mari greutăţi, neştiind pe care să-l îngăduie mai curând să se înfăţişeze stăpânului. Totuşi, contele Ugrai, cel mai de credinţă sfetnic al măriei-sale, poruncise să fie mereu câte doi halebardieri în faţa uşii, ca să nu pătrundă nimeni înarmat în încăperea prinţului. Ştia contele că Bethlen nu era iubit de oamenii habsburgilor, fiindcă nu îngăduia ca ţara Transilvaniei să fie supusă poftelor lor, şi-l bârfeau în fel şi chip pe la curţile străine, chiar şi la Înalta Poartă. Se înţelege că cele mai multe erau scorneli, dar, oricum, bine nu-i făceau. Mai cu seamă papistaşii erau cei mai înrăiţi, căci nu vedeau cu ochi buni faptul că prinţul îi susţinea pe calvinişti, primejduind averile şi slujbele celor mai îndărătnici catolici. Toţi aceşti clevetitori ar fi fost nespus de fericiţi dacă Bethlen n-ar mai fi rămas în scaun. Serenisima alteţă îşi amintea însă prea bine cum se purtaseră austriecii cu olahul Mihai, care se încrezuse în ei, iar el n-avea poftă să păţească la fel. Îşi dădea seama că numai o ţară mare şi puternică s-ar fi putut împotrivi habsburgilor, şi Transilvania, împreună cu celelalte ţări olahe de peste munte, ar fi fost în stare. Nu-i vorbă că şi Mihai înţelesese asta la vremea lui, dar se lăsase amăgit de făgăduielile împăratului creştin, ridicându-se contra asupritorilor crucii. Toată lumea îşi aducea aminte de nefericitul sfârşit al viteazului domn, pe câmpia Turzii, şi Bethlen n-avea decât să tragă învăţăminte ce însemna prietenia austriecilor. Se pare că turcii nu erau atât de lacomi ca şi vecinii din asfinţit, şi pentru aceasta prinţul era hotărât să se arate pe faţă, deocamdată, drept supusul lor credincios. Din asta i s-a tras şi vorba rea că ar fi fost o slugă prea plecată sultanului, dar el ţinea mai întâi la ţara lui, pe care o voia puternică şi neatârnată, cât era cu putinţă pe atunci. De altceva nici nu-i păsa, iar cine-l îndrăgea o făcea tocmai pentru că poftea binele locuitorilor acestor meleaguri. Acum, în această primăvară, începe şi lupta hulpavilor habsburgi cu cei ce li se împotriveau, prima lovitură primind-o chiar în inima împărăţiei lor*. Viteazul conte Thurn din Boemia îşi pregătise oaste, chipurile, împotriva turcilor, dar Bethlen ştia în taină că sabia va fi scoasă contra austriecilor, de

cum se va ivi prilejul. Înţelegerea era ca şi Bethlen să se alăture. răscoalei boemilor şi abia mai pe urmă să-l înştiinţeze şi pe sultan, care n-ar fi avut nimic de spus dacă duşmanul dintotdeauna al Semilunei ar fi fost doborât, or cel puţin slăbit. Era o frumoasă zi de florar. Prin fereastra deschisă intrau miresmele primăverii, o dată cu zumzetul albinelor şi ciripitul voios al păsărelelor, dar o pâclă tremurătoare acoperea toată valea Mureşului, până unde făcea cotul către Deva, ba se întindea şi pe valea Sebeşului, pierzându-se printre dealuri. Bethlen se uita adesea la turnul bisericii papistăşeşti, a cărui vechime sfida veacurile, iar crucea din vârf îi amintea întruna că învăţătura luminatului Calvin nu biruise în ţară. Drept e că cei mai mulţi locuitori ai ţării erau schismatici olahi, pe care se gândea să-i atragă la noua credinţă şi nu cu biciul, cum făceau iezuiţii ori dominicanii, ci cu duhul blândeţii, fiindu-i bine cunoscută cerbicia acestui neam străvechi. Pentru aceea şi poruncise ca popii olahilor să nu mai fie socotiţi iobagi. Mai mult chiar, hotărâse să-i sprijine cu tipărituri pe limba lor, căci până acum fuseseră siliţi să slujească slavoneşte, nepricepând măcar o boabă din această limbă. Dar nu toţi înţeleseseră gândul cel bun al prinţului şi mulţi dintre vechii lui prieteni îi făceau încurcături, neîmplinindu-i voia. Atunci ce să mai spunem de duşmani?! Unul dintre cei cu care copilărise, şi se aveau ca fraţii, era şi baronul Naday Gyula, pe care-l chemase acum la Bălgrad, spre a-i cere socoteală. Tocmai la el îi era gândul când pajul îl vesti despre sosirea acestuia. — Să poftească! se înveseli pe dată Bethlen, dar îşi ascunse mulţumirea. Groful era mare cât un taur, încăpăţânat ca un berbec, însă bun la suflet cu toată lumea, măcar că puţini ar fi fost cei care l-ar fi întrecut în lăudăroşenie. Sosirea lui în cetatea de scaun nu mira pe nimeni, fiindcă destul de des îşi făcea drum pe la principe fără a-i cere nimic, ci numai din plăcerea de a-l mai vedea, şi pentru acest fapt Bethlen îl îndrăgea şi mai tare. Veselia lui Naday era molipsitoare şi prinţul petrecea alături de el întotdeauna clipe de voioşie. — Alteţă serenisimă! se înclină baronul, dar cu vădită greutate, din * Este vorba de începutul războiului de 30 de ani (1618-1648), declanşat în 23 mai 1618 şi la care Transilvania a participat în coaliţia antihabsburgică, având statut de independenţă. pricina osânzei. Cea mai supusă slugă a măriei-tale! — N-aş zice, răspunse Bethlen, abia ţinându-şi râsul. Se vede că n-ai văzut cât de mult se pleacă în faţa mea chiar şi cei nu prea umili supuşi ai mei. — Burta, alteţă! Afurisita asta de povară, se dezvinovăţi Naday. Cu sufletul, însă nu cred să mai fie altul asemenea mie. — Vorbe, Gyula, vorbe! Nu vrei să asculţi nicicum şi mai cu seamă nu vrei să mă sprijini în ce vreau să fac. — Să mă trăsnească…

— Nu te jura, că tocmai despre cele sfinte este vorba, i-o reteză Bethlen. Pentru ce-i asupreşti pe popii schismatici? — Asta era?! se lumină la faţă baronul. No, lasă că nici ei nu vor să fie slobozi, fiindcă n-au unde se duce, alteţă. Dar, ca să nu-ţi fie cu supărare, de cum mă-ntorc le dau drumul şi, dacă pofteşti măria-ta, le dau şi câteva iugăre… băga-sar dracu-n ei! — Nici chiar aşa, frate Gyula! Tu nu m-ai înţeles, de altfel ca şi ceilalţi. Nu poftesc să fac din ei nemeşi, ci doar să nu mai fie iobagi. Mai bine zis, să nu mai fie scoşi la corvoadă laolaltă cu şerbii şi nici biruri să nu mai dea asemenea lor. Sunt puţini şi nu pierzi mare lucru, în schimb le câştigi dragostea şi credinţa. Mai au trebuinţă şi de puţină învăţătură de carte, dar să le luminăm mintea după voia noastră. Pentru aceea am poruncit tipărituri pe limba lor, ca să-i câştigăm la legea noastră şi să putem clădi o ţară mare şi puternică. — Cu popii?! — Şi cu ei, dar mai cu seamă cu toţi credincioşii care le ascultă cuvântul. — O turmă de proşti…?! — Oarecum însă şi din vina noastră, fiindcă aşa am vrut să-i ţinem, neîngăduindu-le nici măcar să sufle. Dar sunt tare mulţi, Gyula dragă, şi de-i atragem de partea noastră n-am avea a ne mai teme de nimeni. Fraţii lor de peste munte s-or îmbulzi să ni se supună, când or vedea că celor de aici le-am făcut un trai mai omenesc. — Dar cum să-i slobozi, când la tot pasul dai peste olahi? Nu ne vor face pe noi slugi în locul lor? se îndârji baronul. — Ei, vezi, tocmai ce-ţi spuneam. Judeci şi tu cam îngust, prietene Gyula. Eu nu zic să-i lăsăm de capul lor, ci să-i facem să-şi lepede credinţa şi limba. Nu cunoşti pe atâţia ce se trag din olahi? Dragffy, Kendeffy şi mulţi alţii, de nu-i fi chiar şi tu sămânţă de-a lor… — Ferit-a sfântul! se scutură baronul. Strămoşul meu a fost scutierul regelui Ludovic cel Mare. — Şi nu putea fi olah? zâmbi prinţul. Naday se prefăcu a nu auzi şi schimbă vorba. — Iată, eu vreau să dovedesc cât ţin la măria-ta şi-ţi fac hatârul să slobod popii, după cum ţi-i voia, măcar că nu m-oi dumeri eu prea curând dacă fac bine, ori ba. — Aşa-mi placi, Gyula dragă! Tot bunul meu prieten ai rămas, ca şi-n alte dăţi. Ia spune-mi ce mai fac ai tăi? — Mulţam lui Dumnezeu, sunt sănătoşi şi… graşi ca mine, râse baronul săltându-şi pântecul. Însă eu am venit la măria-ta cu o treabă, dar iacă m-am luat cu vorba şi am uitat. — Tu la mine cu o dorinţă?! Dar când s-a mai pomenit? — Apăi, chiar astăzi. — Spune, şi pe dată poruncesc… — Să vezi, alteţă, îi luă vorba din gură Naday, uitând deosebirea dintre ei. Mai zilele trecute, pe când mă aflam la Turda, am dat peste un călător

tare cumsecade. Mai bine zis el a dat peste mine, şi am pornit amândoi tovarăşi de drum. Mi-a povestit vrute şi nevrute, pe unde s-a perindat, ba chiar şi despre întâmplarea de la Praga cu sfetnicii aruncaţi pe fereastră… — Ce întâmplare?! — O să ţi-o spună chiar el, fiindcă l-am adus aici… — Cu tine? — Stai să vezi, înălţimea-ta, o luă domol Naday. Nu era să vină să dea buzna la curte, aşa că l-am poftit la mine, că l-am îndrăgit şi i-am făgăduit să-i înlesnesc să ajungă la picioarele măriei-tale. — Are vreo plângere? — Drept să-ţi spun, nu-mi aduc aminte, dat dacă-i îngădui să se înfăţişeze, are să-ţi spună el însuşi. Se pare că ar pofti numai să te vadă, ca să se poată lăuda mai apoi, pe unde va merge, că a vorbit cu măreţul principe al Transilvaniei. — De unde zici că este? — Din ţara nemţească, însă nu ştiu de unde anume. — Ungur? — Vezi-bine, că altminteri cum ne-am fi înţeles? — Măi Gyula, tot copil ai rămas! Ai un suflet gata să-şi vândă şi cămaşa de pe el pentru altul, numai cu popii tăi te porţi altcum, făcu Bethlen, bătându-l prieteneşte pe umăr. — No, bată-i precista! Lasă c-ai să vezi ce bine au s-o ducă de azi încolo, răspunse Naday ruşinat. Dar ia spune-mi, îl primeşti? — Pe cine? — Pe prietenul despre care ţi-am vorbit adineaori. — De vreme ce spui că-i prietenul tău, mai încape vorbă? Ştii cumva şi cum îl cheamă? Groful se fistici, bâlbâi un nume, apoi mărturisi cinstit: — Iartă-mă, alteţă, că de spus mi-a spus, dar am uitat. — Asta zic şi eu prietenie! râse prinţul. Dar pe mine mai ştii cum mă cheamă? — Nooo.!… se ruşina baronul. — Du-te şi adă-l! De eşti tu cu el, n-are să se împotrivească nimeni, fiindcă de la o vreme Jeno a împânzit casa cu străjeri. Naday dădu să iasă, dar se izbi nas în nas cu Ugrai. — Ia te uită… pe cine văd! făcu el bucuros. Jeno dragă, mi-o ciudă pe tine că nu îmbătrâneşti deloc. — Asta se întâmplă fiindcă eu n-am timp. Tu te plimbi cu cine vrei şi pe unde ţi-i voia… — În schimb tu, Jeno, eşti silit să asculţi poruncile mele. Asta ai vrut să spui, nu-i aşa? se băgă în vorbă Bethlen. — Nici gând a mă plânge, alteţa-voastră, însă vrăjmaşii, din afară şi dinăuntru, nu ne îngăduie, nici chiar pe măria-ta, să suflăm barem o săptămână. Venisem să-i spun înălţimii-voastre că a sosit un olăcar de la Praga.

— Bănuiesc să aibă veşti deosebite, dar vezi că i-am făgăduit lui Gyula să stau de vorbă o clipă cu un „prieten” de-al lui, găsit în drum. Vrea numai să mă vadă, şi îşi făcea griji cum să ajungă la mine, dar l-a ajutat Gyula. Deci mai întâi acela, şi pe urmă olăcarul tău. Contele ridică sprâncenele a mirare, apoi întrebă îngrijorat: — Dar pe cine aduci, Naday? Vreun cunoscut de-al tău? — N-ai teamă, zise prinţul. Din câte mi-a spus, este vorba de un vântură-lume ce se va fuduli că a stat de vorbă cu mine. Nici nu văd pentru ce ar fi rău să se mai ştie şi despre mine câte ceva prin Europa… — Ciudat! mormăi Ugrai. Cu îngăduinţa alteţei-voastre, am să poruncesc să fie căutat de arme. — Mă rog, dacă aşa mă socoteşti tu, ca pe o muiere fricoasă ce nu ştie să se apere… zâmbi principele. — Nu asta am vrut să spun, alteţă serenisimă, însă, dacă de Naday nu mă feresc, străinul poate fi primejdios. — O să fim trei împotriva unuia singur, chiar de-ar fi să-l laşi să intre înarmat până-n dinţi, adăugă Bethlen. Ugrai dădu din umeri şi ieşi împreună cu Naday, poruncind ca „prietenul” baronului să fie deposedat de ori ce fel de sculă ce ar fi putut fi folosită ca armă. Asta n-a prea fost pe gustul grofului, care în semn de nemulţumire şi-a lăsat şi el spada. Străinul era un bărbat voinic, cam trecut de prima tinereţe, da’ încă în putere. Înveşmântat numai în catifea neagră, cu horbota albă la gât, părea a fi mai curând frânc, decât ungur, fie el şi din ţara nemţească. Mustaţa „în furculiţă” şi bărbiţa retezată foarte scurt, de sub buză, îl făceau să arate ca un oştean de la curtea regelui Franţei, căci de acolo venise acest obicei. — Numele meu este Zolnay Arpad, rosti el într-o curată limbă ungurească. Sunt nobil şi stăpânesc pământuri în preajma Rozsyavei, de sub oblăduirea regelui nostru, împărat al germanilor, slăvitul Mathyas de Habsburg. — Mă bucur să te cunosc, cavalere! răspunse prinţul, nădăjduind că străinul va fi avut vreun cuvânt de taină, vreo solie ce trebuia să-i vină de prin părţile Boemiei. De vrei să fim singuri, află că nu mă feresc de prietenii mei, aici de faţă, aşa că poţi vorbi. Ugrai îl cercetă pe străin, care nu părea primejdios, mai cu seamă că nu mai avea asupra lui nici o armă. Liniştit în privinţa asta şi crezând că totuşi se va spune ceva ce nu trebuie auzit de urechile altora, ceru îngăduinţa să-l caute pe olăcarul praghez. — Să vii repede! porunci prinţul nerăbdător. — Negreşit! răspunse contele. Apăi şi tu, Gyula, ai putea să mă însoţeşti, adăugă el către grof, dar acesta se împotrivi: — Ba eu rămân, că alteţa-sa nu se fereşte de mine, doar ai auzit. Bethlen zâmbi cu bunăvoinţă şi se apropie de fereastră, în vreme ce Zolnay se trase din dreptul uşii, spre a-i face loc să iasă Ugrai. Nimerise, astfel, lângă panoplia cu arme din perete, dar nimeni nu s-a gândit la vreo primejdie, iar principele se afla în partea cealaltă a încăperii.

— Acuma poţi vorbi liniştit! se întoarse acesta către străin. Ce pofteşti? — Eu?! se miră Zolnay. Nu vreau nimic! Dumnealui, domnul baron m-a poftit să mă înfăţişez… — Cuum?! sări Naday. Ce înseamnă asta? Cu iuţeala fulgerului, străinul smulse un frumos stilet veneţian din panoplie şi, din întoarcere, îl aruncă direct spre pieptul prinţului, dovadă că îşi măsurase dinainte ţinta, cu multă dibăcie. Însă baronul se aruncase la vreme în faţa lui, primind el lovitura ucigaşă, în inima sa credincioasă. Bethlen căută să-l susţină pe uriaşul Naday, dar nu izbuti şi acesta se prăvăli ca o cârpă, în vreme ce Zolnay înşfăcase o spadă şi era gata de atac. — Strajăăă! răcni principele şi apucă un sfeşnic drept armă de apărare. Uşa se deschise pe dată şi cei doi oşteni dădură năvală, dar şi Ugrai o dată cu ei. Zolnay se trase într-un ungher aşteptând să fie atacat şi să-şi vândă scump pielea. Contele înţelese dintr-o privire ce se întâmplase şi, fără a mai avea grija lui Naday, trase spada, blestemând în sinea lui panoplia care-i scăpase clin vedere. — Îl vreau viu! strigă prinţul, care-şi mai venise în fire. Daţi-vă la o parte! porunci el oştenilor şi se avântă asupra lui Zolnay. Îşi dădu repede seama că avea de-a face cu un bun luptător şi nu făcuse bine încrezându-se prea mult în propriile forţe, putând să se facă de râs, dacă ar fi fost lovit. De aceea îşi încorda toată puterea, însă pe dată îi fu zburată spada din mână şi străinul puse piciorul pe ea. Nu-i mai rămânea decât să poruncească halebardierilor să-l prindă, cu toată ruşinea păţită. — Mă dau prins! strigă pe neaşteptate Zolnay. Am greşit şi sunt gata să ispăşesc! Prinţul nu răspunse, făcu doar un scurt semn din cap ca Ugrai să-l ia pe ucigaş şi se repezi la căpătâiul lui Naday, care se zbătea între viaţă şi moarte. Mai avea încă în piept stiletul acela blestemat, şi de bună seamă că multe clipe nu mai putea trăi. Cu multă grijă, prinţul îi săltă capul pe genunchiul său, vrând să-l ridice în picioare, fără a ţine seamă de sângele ce-i murdărea veşmintele. — Lasă-mă jos! izbuti să îngăime rănitul. Bethlen îl ascultă şi porunci să vină chirurgul. Aplecat la capul muribundului mângâie uşor obrajii lui buhavi, care începuseră să capete albeaţa varului, pierzându-şi sângele. — Gyula, prietene, i se adresă în şoaptă, în vreme ce lacrimi mari îi şiroiau pe faţă. De ce ai făcut asta? — Eu… eu îs vinovat! izbuti el să răspundă fără a deschide ochii. Eu… l-am adus… eu să… Se opri să-şi tragă suflarea, dar Bethlen îi atinse uşor buzele, rugându-l să tacă: — Ai să-mi spui mai pe urmă, dragă frate. Acuma nu te mai gândi la nimic şi nu mai scoate o vorbă, până te va obloji chirurgul. — Să mă… ierţi, frate… Gabor. Aşa am… fost eu… mereu. Dar n-oi mai avea… încredere… în oameni. Iartă… Încerca să mai spună baronul.

— Să nu zici astfel, dragul meu. Nu am ce să-ţi iert… tu nu ştiai… şi prinţul îşi muscă adânc din buză, spre a nu izbucni în plâns ca un copil. Privirea blândă şi rugătoare a lui Naday se preschimbă treptat în cea sticloasă a morţii, dar abia după sosirea ajutoarelor îşi dădu Bethlen seama că ţinea în braţe un mort. Cu mâna tremurândă îi închise pleoapele, apoi proclamă cu voce solemnă: — Să fie cinstit ca o rudă de sânge a domniei-mele. Mai mult chiar, ca un erou care şi-a dat viaţa spre a scăpa de la moarte pe principele ţării sale. Să afle toată lumea cutezătoarea lui faptă şi jertfa adusă! După ce termină de împărţit poruncile în vederea cinstirii răposatului baron, se hotărî şi Bethlen să coboare în odaia de tortură, unde era aşteptat de Ugrai. Până să ajungă el acolo, Andor-călăul îl şi atârnase pe Zolnay în scripete, cu toată împotrivirea şi jurămintele acestuia că avea să spună tot adevărul. Aşa făgăduiau toţi osândiţii care i se dădeau pe mână, dar Andor ştia că, până ce nu le întindea puţin ciolanele, ori minţeau, ori deveneau muţi. Se bucura de faima că era meşter să scoată orice vorbă din om, şi nimeni nu şi-ar fi dorit o întâlnire cu iscusinţa lui. Chiar şi despre Zolnay, ştia Andor cam ce avea să spună: că fusese îndemnat de altul, că nu cunoştea pe nimeni dintre mărimile ce puteau fi amestecate în treabă, aşa că pentru o mai bună socoteală îl priponise ca şi pe ceilalţi. De cum se ivi prinţul, Zolnay îl înfruntă cu semeţie: — Nu era nevoie să fiu atârnat, cum mă vezi, fiindcă n-am de gând să ascund nimic. — Ţi-e frică de cazne, ticălosule? rânji Bethlen. Am să te fac să-ţi blestemi şi laptele ce l-ai supt de la ţâţa mumă-tii, nemernicule! Pentru ce l-ai ucis pe omul care ţi-a dovedit atâta încredere? — Să am iertare, dar înălţimea-ta se înfurie de pomană, căci eu n-am vrut viaţa domnului baron, ci domnia-sa a sărit să te apere cu propriul său piept. Cu adevărat, şi aş putea jura pe sfânta cruce, că nu pe el am avut de gând să-l ucid… — Asta s-a văzut, dar ce ţi-am făcut eu ca să-mi porţi atâta ură? — Eşti sluga cea mai plecată a păgânilor şi cel mai înverşunat duşman al credinţei noastre creştine. Nu numai că te-ai îndepărtat de sfânta biserică a lui Christos şi de sanctitatea-sa papa, dar îi şi uşurezi calea turcului spre a birui lumea drept-credincioasă! — Eşti preot? — Nu! Sunt un nobil, aşa după cum am avut cinstea să mai spun, fiindcă eu nu mint niciodată. — Deci, aşa te cheamă cu adevărat? Pe deasupra, mai eşti şi ungur? — Da! — Atunci, dacă tot eşti aşa de hotărât să spui adevărul: cine te-a îndemnat? Bethlen se uită spre călău şi acesta, înţelegând, mai slăbi strânsoarea. — Nimeni nu m-a trimis, spuse domol Zolnay, de parcă ar fi povestit la un sfat de taină. Eu mi-am mărturisit gândul excelenţei-sale domnului baron Hans Mollart…

— Sfetnicul împăratului? se băgă Ugrai. — Da, acela. Nu s-a împotrivit, dar nici nu m-a sfătuit s-o fac, ci mi-a spus că rămâne la bunăvoia mea. Acum, că a izbucnit răscoala din Boemia… — Când asta? întrebă prinţul. — Povestisem domnului baron că praghezii au azvârlit pe fereastra Hradului pe doi consilieri imperiali… Era vestea mult aşteptată de Bethlen, şi i se păru ciudat s-o afle tocmai din gura celui care ar fi vrut să-l omoare. Îl bătea gândul să-i făgăduiască viaţa dacă ar mărturisi tot ce ştia, căci de bună seamă că nu minţea, dar îi veni în minte privirea rugătoare a lui Naday şi simţi că nu poate s-o lipsească de răzbunare. — Spune tot ce ştii! porunci el cu asprime. Zolnay povesti cu de-amănuntul ce se petrecuse şi cum împăratul avea de pătimit din pricina răsculaţilor, ceea ce nu putea fi decât pe placul păgânilor, iar cum ştia că Bethlen era sluga lor, el a căutat să-l ucidă, spre a-l ajuta pe apărătorul creştinătăţii. — După cum vorbeşte, pare a fi un nebun habotnic, îşi dădu părerea Ugrai. Principele rămase o clipă pe gânduri, apoi întrebă: — Până la urmă, Mollart a încuviinţat moartea mea? — Da! — Era şi Gaşpar Grazziani de faţă, sau ai fost cumva şi pe la el? — Am auzit de acel creştin vândut turcilor, măcar că pe ascuns se arată a fi prieten al majestăţii-sale, dar nu pot şti ce-i în mintea lui. — Dar ştiai că şi el îmi vrea moartea? Nu ţi-a fost teamă că ţi-o ia înainte? — Acela-i acuma departe, şi de n-ar fi fost domnul baron Naday, nimic nu mi-ar fi stat în cale să-mi îndeplinesc voinţa. — Împăratul ştie? — Bănuiesc să-i fi spus domnul baron Mollart. Răspunsurile răspicate îl puneau oarecum în încurcătură pe prinţ, care îşi mai domolise setea de răzbunare dându-şi seama că omul din faţa lui nu era în toate minţile. Însuşi faptul că se învinovăţea cu înflăcărare, fără să fie chinuit, era o dovadă de nebunie. — Dacă te-aş slobozi… ce-ai face? — Aş căuta să te ucid. — Atunci, chiar dacă te-aş ierta, trebuie să mă apăr osândindu-te pe tine? — Aşa-i firesc! răspunse liniştit Zolnay, ai cărui ochi aveau luciri de gheaţă. Prinţul se uită cu înţeles la Ugrai şi porunci gâdelui: — Andor, îl ucizi fără cazne! Dacă e cu putinţă, nici să nu simtă că moare. De fapt el nu poate fi osândit pentru uciderea fără voie a lui Gyula, dar eu trebuie să mă feresc. Zolnay îl privea la fel ca şi înainte şi nici o mişcare a feţii nu-l arăta să-i fie teamă.

— Ţi-am poruncit moartea fără cazne, drept răsplată că ai spus adevărul. — Nici nu aşteptam aşa favoare… fu răspunsul sec al fanaticului. Poate că ar mai fi spus şi altele, dar Andor, înşfăcând o măciucă uriaşă de lemn greu, îl izbi pe Zolnay drept în moalele capului, crăpându-i ţeasta şi împroşcându-i creierii primprejur. Prinţului i se făcu greaţă, iar Ugrai îl dojeni pe călău: — Ai fi putut avea răbdare să ieşim noi mai întâi! — Porunca a fost să moară fără dureri şi fără să ştie… rânji gâdele încântat de ispravă. Contele nu mai găsi de cuviinţă să adauge nimic şi ieşi degrabă după stăpânu-său, la întâlnirea cu olăcarul din Praga. Din păcate, răzvrătitul Thurn nu scrisese mai multe decât aflaseră de la Zolnay. Rămaşi singuri în odaia unde murise bietul Naday, chipul lui le veni în minte. — Sărmanul Gyula! oftă Bethlen. Tare s-a mai încrezut în bunătatea oamenilor, socotindu-i asemenea lui. — Libenter-liomines id, quod volunt credunt, rosti încet Ugrai. — Ce murmuri tu acolo, Jeno? Vreo rugăciune papistăşească?! se miră prinţul. — Îmi ziceam, alteţă, că oamenii cred bucuroşi ceea ce doresc, precum spuneau latinii, şi Naday aşa a făcut, deşi poate că n-a avut habar de acest proverb… Oricum, cu îngăduinţa alteţei-voastre, am să poruncesc să fie scoasă afurisita aia de panoplie! MUREŞ, APĂ BLESTEMATĂ. TREZIŢI DIN SOMN, cei din casa lui Gligor Nicoară făcură ochii cât cepele când se pomeniră cu Teleki legat de mâini şi Marcu lângă el. — Tulai! Apăi ăsta-i mare lucru! se îngrijoră bătrânul. Ne-or ridica în furci, la Bălgrad… — Atunci îl duc cu mine în pădure şi-i fac felul, vru să-l liniştească Marcu. — Nici să nu te gândeşti! De se află or pune foc la tot satul şi n-o mai rămâne nici cenuşa din el. — Eu zic să-l ţinem sub pază o vreme şi pe urmă îl slobozim, dacă ne spune unde-i Sânefta, zise Florea. Poate că ştie. — Fata a fost închisă de ticălosul ăsta şi a batjocorit-o. Se pare însă că i-ar fi dat drumul, răspunse Marcu. — Şi unde-i? sări Mihai. Mă duc să văd dacă a sosit acasă. — No, acuma noaptea va fi dormind sărmana copilă. Lăsaţi pe mâine. Vorba e ce facem cu domnul conte?! nu se lăsă bătrânul. — De vreme ce l-o adus la noi, de-acum el ne ştie şi nu ne va ierta, gândi Florea cu voce tare. Mai bine îl aruncăm în Murăş! — Dar şi când îl va scoate apa la mal, ce vom spune? se nedumeri Mihai. Să-l ducem în codru şi să-l lăsăm în grija lupilor, bine legat de un copac dosit, până i s-o pierde urma. — Ştie careva că l-ai adus aici, la mine? îl iscodi bătrânul pe Marcu.

— Ba! Numai dacă n-o fi avut cineva ochi de mâţă ca să vadă pe întuneric din depărtare, fiindcă de cum am ieşit din Uioara am trimis carâta înapoi şi am venit pe jos. — No, atunci, până ne-om mai gândi, l-om scoate afară pe deal şi om socoti mai pe urmă, hotărî badea Gligor. — În coliba de la vie, adăugă Florea. Îi dăm pită, apă şi ceva afumătură… — Cum de nu! i-o reteză Marcu. Pe mine tare m-a mai ospătat, n-am ce zice. Pâine şi apă e prea destul! Hai să-l ducem, dar mai întâi va trebui să-l legăm la gură, ca să nu înceapă a cânta pe drum… Contele Teleki se împotrivi din răsputeri, neştiind ce aveau de gând să-i facă. La început se răţoise la ei, dar pe urmă o luă pe rugăminţi cu lacrimi în ochi, jurându-se pe tot ce avea mai scump că va uita tot ce păţise, de cum se va vedea iar acasă. Făgăduia să spună că Marcu ar fi apucat-o în altă parte, ca să i se piardă urma, o mare sumă de bani, ba chiar şi slobozirea tuturor ciunganilor iobagi. Auzind toate acestea, Marcu şi Florea mai că s-ar fi învoit, dar bătrânul Nicoară se ţinu dârz, spunând că, de vreme ce fusese adus cu sila în bătătura lui, bine n-avea să le fie. Cât despre jurămintele domnilor… În zori erau pe dealul de deasupra satului, unde îşi aveau oamenii viile şi câte o colibă săpată în pământ, slujind de pază în vremea culesului. Peste vară aceste bordeie se mai surpau, dar în primăvară le tocmeau la loc. Pe astă-dată Nicoară găsi mai puţin de refăcut, astfel că în câteva ceasuri erau gata şi îl siliră pe grof să intre înăuntru. Au astupat apoi intrarea cu nişte scânduri, iar Marcu a rămas afară de strajă, urmând să coboare în sat numai noaptea. Era primejdios să se fi dus pe lumina zilei, căci slugile contelui îl văzuseră şi negreşit că l-ar fi cunoscut. Chiar în aceeaşi zi întregul sat a fost răscolit de oamenii grofului de la Foldvâr, aşa că Marcu hotărî să doarmă acolo, învelit într-un cojoc mocănesc. Baciul Gligor îi sfătuise să-l păzească pe conte o zi ori două, până s-ar mai potoli zarva cercetării, şi într-o noapte să-i facă vânt în Mureş cu un pietroi de gât. Altceva n-aveau de ales. În cea de-a treia zi de când se afla închis în bordeiul de pe deal, Teleki arăta ca o sperietoare, cu barba ţepoasă şi tras la faţă ca un om beteag, făcându-ţi chiar milă, iar Marcu se cam săturase să tot stea de pază. Contele Csaky îşi contenise căutarea şi ar fi fost vremea ca ostatecului să i se facă felul. Când Marcu îi dădu de înţeles ce-l aştepta, nefericitul conte căzu în unchi făgăduind bogăţiile lui Iov, ori se lega cu jurământ să plece în ţara nemţească, de unde nu s-ar mai întoarce niciodată. Se lepăda şi de Iulia, pe care i-ar fi lăsat-o bucuros lui Marcu. — Spusu-ţi-am că nu-mi mai trebuie, răspunse acesta. M-am culcat cu ea şi mi-am făcut pofta, aşa că n-ai decât să ţi-o păstrezi! — Nici eu n-o mai vreau! Nu-mi face nici o cinste să mă înfrupt din rămăşiţele altuia, se împotrivi contele, uitând că pentru el nu prea era mare nădejde să rămână printre cei vii. Toată valea Mureşului, de la Căptălan şi până în dreptul Aiudului fu răscolită, doar de se va găsi vreo urmă, fie chiar şi leşul contelui, căci puţini

credeau că s-ar mai afla în viaţă. În schimb, într-una din zile apa azvârlise la mal în dreptul Cisteiului trupul umflat şi însângerat al unei fete, care cu greu a putut fi recunoscută. Că o va fi împins careva în râu, ori se va fi aruncat singură, nimeni nu mai avea să ştie vreodată. Ultimul care-i auzise glasul fusese Marcu şi de bună seamă că în seara când a scăpat el se petrecuse mârşăvia. De cum s-a dus vestea se îmbulziră cu toţii la Cistei, în cap cu badea Marian, tatăl fetei, alături de care se ţinea Mihai. Aproape nu le venea a crede, văzând sărmanul trup ce fusese schingiuit şi batjocorit încă din viaţă, că ar putea fi al frumoasei fete. Tatăl îşi apucă tâmplele cu amândouă mâinile şi scoase un răcnet de vită înjunghiată, în vreme ce Mihai simţea şi el că i se rup băierile inimii. Muierile satului, neamuri ori vecine, scoaseră la iveală scoarţele şi pernele ce trebuiau să fie zestrea fetei şi le înghesuiră în car, spre a sluji chinuitului leş în drum spre casă. În bocetele tuturor, Sânefta fu urcată şi aşezată cu faţa-n sus, acoperită cu o velinţa. Apoi popa din Cistei a citit o slujbă în graba mare, după care jalnicul alai a pornit spre Ciunga. Baciul Marian, bărbatul acela vesel şi fălos, se trăsese şi se cocoşase sub povara durerii, secându-i până şi fântâna lacrimilor. Neamurile lui se temeau să nu facă vreo nesăbuinţă, căci se zvonise că groful de la Uioara ar fi ucigaşul fetei. Totodată se mai auzise că şi contele fusese prins, de către un tâlhar care îl dusese în pădure ca ostatec. Mulţi ziceau că lotrul ar fi cerut atâţia bani ca răscumpărare, încât neamurile grofului nici nu voiau s-audă de aşa ceva, bucurându-se mai curând să-l moştenească. Dar câte alte vorbe şi scorneli nu se vânturară în acele zile, şi poate că nici Mihai n-ar fi scăpat de bănuiala de a-i fi venit de hac lui Teleki, din răzbunare, ştiindu-se că frumosul fecior venit din alt capăt de ţară şi aciuat în satul lor poftise să devină ginerele lui badea Marian, iar acesta ar fi încuviinţat bucuros, văzând cât de mult se iubeau tinerii. Însă tânărul se afla acum la căpătâiul miresei moarte, şi oamenii îl căinau din suflet. După ce Sânefta fu înmormântată în cimitirul din deal, Mihai rămase lipit de crucea ei chiar şi după ce plecase toată lumea la pomana moartei. Nu vroia cu nici un chip să se urnească din loc, încât bietul Florea, îndurerat şi el, crezu că se scrântise la cap. De când găsiseră fata nu mai pusese în gură nimic în afară de apă, şi tare se mai făcuse străveziu. I se vedeau muşchii feţei încordându-se într-una, şi asta nu era a bine. Nereuşind să-l smulgă de lângă mormânt Florea îi dădu pace, dar când plecă să ducă de-ale gurii la coliba din vie se abătu şi pe la cimitir. — Hai să mergem împreună la Marcu, îl chemă el cu voce domoală. Li s-o fi făcut foame, şi lui şi domnului conte Teleki, hai, să nu aştepte… Dumnezeu s-o hodinească, fiindcă noi nu mai avem ce-i face. Auzind numele grofului, Mihai săltă pe dată capul şi-i aruncă o privire de încuviinţare. Parcă îi venise mintea ce-i umblase prin locuri pustii. Se ridică fără a scoate o vorbă şi porni în urma prietenului său. Marcu îi aştepta cioplind un beţigaş şi încrustându-l cu floricele, ca să-i mai treacă vremea. Aflase despre cumplitul sfârşit al fetei şi îl iscodise în fel şi chip pe Teleki, care nu ascundea că batjocorise fata, fiindcă era tare

frumoasă şi încăpăţânată, nevrând să plece urechea la făgăduielile lui ademenitoare. Spunea că atunci când a scos-o din temniţă a trimis-o şi vecinului său, dar se jura pe toţi dumnezeii că nu el ar fi ucigaşul. Dacă n-o ucisese Csaky, se putea ca ea însăşi să se fi aruncat în apă. Se mai întâmplau asemenea fapte, dar el nu se simţea cu nimic vinovat, căci stăpânul avea dreptul să se culce cu orice fată din satele ce erau ale lui. Pentru asta n-avea de dat socoteală nimănui, fiind un obicei străvechi… Cam acestea îi erau gândurile şi nu prea ştia ce era de făcut cu groful, când sosiră cei doi feciori cu mâncarea. — Îi duc eu hrana, zise Mihai îndată ce ajunseră, deschizând gura pentru prima oară în zilele din urmă. Îndârjirea din glasul lui îl făcu pe Florea să se uite întrebător la Marcu, dar acesta, după ce cumpăni o clipă, încuviinţă din cap. De cum pătrunse în bordei, Mihai aruncă pâinea şi apa, rămânând cu ochii ţintă la gâtlejul contelui. — Ajutooor! răcni acesta, presimţindu-i gândul. Mă ucide! zbieră el deznădăjduit, în vreme ce mâinile osoase ale lui Mihai îi cuprinseră grumazul, iar degetele mari i se înfipseră în beregată. Aju… mai izbuti el să horcăie, zbătându-se sufocat. Nici Marcu, nici Florea nu se clintiră, nici chiar atunci când se ivi Mihai privindu-şi năucit mâinile. — Isprăvit-ai? întrebă liniştit Marcu. — Da! oftă Mihai. De acuma nu mai am ce căuta pe aceste meleaguri… Mi-am împlinit răzbunarea. — Aşa-i! încuviinţă Marcu. Vino cu mine şi ai să uiţi de tot. — Merg şi eu! sări Florea. — Nu, nu, dragă prietene, se împotrivi Marcu. Tu ai să mai aştepţi la tine-n sat, că altfel cumplită bănuială are să cadă asupra casei tale, ba chiar şi a satului. După ce s-or mai potoli lucrurile, poate te încumeţi să vii de acum într-un an, în Iaşii Moldovei, la mila măriei-sale Gaşpar-vodă, ca să intri în slujba lui. Cu vremea te-i întoarce, dar ca slujitor domnesc al ţării tale, dacă vom izbuti să facem iarăşi ţara răposatului nostru voievod Mihai cel viteaz. Florea se întrista, însă fu silit să se plece în faţa judecăţii lui Marcu, fiindcă altcum s-ar fi abătut urgia asupra alor săi. Cu domnii nu era de şagă! — Atunci să vă aduc merinde şi bani de drum, zise el resemnat. Ba chiar şi doi cai, că doar n-aveţi să plecaţi aşa… — Ne-om descurca noi cumva, răspunse Marcu, dar ciunganul nici nu vru s-audă. — Rămâneţi aici peste noapte şi lăsaţi asta în seama mea. Oricum, va trebui să facem ceva cu leşul dinăuntru… — L-om îngropa cât mai adânc, chiar acum, şi om bătători pământul peste el ca să nu se mai vadă nici urmă de grof. N-a fost prea greu să surpe bordeiul asupra mortului şi să bătătorească locul, în aşa fel încât nu se mai cunoştea nimic, apoi Florea a coborât în sat, urmând să revină cât mai curând cu cele de trebuinţă. În aşteptarea lui, cei doi nu se culcară, ci începură a-şi depăna amintirile, ciulind urechile să nu fie luaţi pe neaşteptate de vreun duşman. Luna întârzia să apară şi bolta

înstelată arunca asupra pământului o lumină vineţie, iscând tot felul de umbre ciudate. Către miezul nopţii, Marcu desluşi că urcă dealul spre ei doi cai şi doi oameni ce-i însoţeau. Se pitiră pe dată la pământ căci, deşi s-ar fi putut să fi fost Florea cu baciul Gligor, tot aşa de bine puteau fi şi nişte străini. — De-or fi alţii, ne-or da de lucru să mai săpăm o groapă lângă Teleki, şopti Marcu. — Cu atât mai bine. Nu i se va urî singur, iar loc este destul, răspunse Mihai. N-a mai fost nevoie de săpat, fiindcă cei care urcau erau Florea şi cu baciul Marian. Acesta, aflând cum fusese răzbunată nefericita lui copilă, de către Mihai, şi că cei doi aveau să plece chiar în aceeaşi noapte, s-a ţinut scai după Florea, aducând caii şi merindea, dar şi o pungă cu galbeni ungureşti. Dar vroia să mulţumească şi prin viu grai, celui care ar fi putut să-i fie ginere. De cum s-au întâlnit, s-au aşezat cu toţii la vorbă, până când geana zorilor albi dealul dinspre Hopârta. — Barem să-l fi aruncat şi pe el în Murăş, zise într-o vreme îndureratul tată. — Ar fi spurcat râul, răspunse scârbit Mihai. — No, că şi aşa apa asta-i tare blestemată, oftă bătrânul. — Omul o face să fie aşa, zise şi Marcu. Ea, sărmana, nu are nici o vină. În cele din urmă, noaptea fiind pe trecute, se hotărâră să-şi ia rămas bun. — Mergi cu bine, fătu-meu! îl binecuvântă baciul Marian pe Mihai, strângându-l în braţe. Dacă vreodată în viaţă avea-vei drum prin Valea noastră ori îi da de vreun necaz, să nu uiţi că aici, la Ciunga, ai o casă în care să te adăposteşti. Eu îs bătrân şi nu mai am pe nimeni, iar muierea mi s-o betejit de când cu năpasta asta. Dacă mi-ai fi fost ginere tot una ar fi fost, fii dar feciorul meu! Nu se mai putu ţine şi izbucni în plâns. Dar nici Mihai nu se arătă mai tare, abia izbutind să îngăime: — Să ai grijă de mormântul Sâneftei, tată dragă! Cei doi drumeţi o apucară la pas domol, căutând să se piardă în desişul pădurii ce se vedea în coama dealului. — Mai am şi eu de plătit cuiva, zise oşteanul cu voce domoală. Vom trece şi prin Micoşlaca, dar mai înainte să tragem un pui de somn, fie el şi de vreo două zile, că tare mă simt ostenit. Făcură întocmai şi dormită o zi şi noaptea următoare, iar când s-au deşteptat se simţiră întremaţi pe de-a-ntregul. Se înţeleseră ca Mihai să aştepte la vadul Mureşului către Mirăslău, ducând cu el merindea şi banii, dar să nu se arate la vedere. Dacă s-ar întâmpla să nu sosească şi Marcu la sorocul hotărât, trebuia să se întoarcă pe urmele lui, să afle ce s-a întâmplat. — Nădăjduiesc să nu mai cad în vreo capcană, îl linişti Marcu. Acuma mi s-a limpezit mintea, şi ştiu ce am de făcut… Pentru a doua oară se îndrepta spre Micoşlaca, însă nu cu râvna şi nerăbdarea de altădată, când ar fi fost în stare să şi zboare până la picioarele

Iuliei. Purtarea ei mârşavă îl scârbise şi-i stârnise numai dorul de răzbunare, ba chiar să-şi spele cuţitul în sângele ei şi s-o privească drept în ochi atunci când îşi va da duhul. „Ochii ei…” oftă el. „Ce rău a tocmit Dumnezeu lumea!” Mergea în pasul domol al calului, spre a nu stârni privirea trecătorilor curioşi ce i-ar fi putut întâlni în cale. Departe, peste dealurile de dincolo de Mureş, se zăreau munţii acoperiţi de zăpadă ca nişte uriaşi încărunţiţi ce supravegheau întinderea zării. „Frumoasă ţară, rea tocmeală… mama ei de rânduială!” veniră în minte cuvintele auzite pe cine ştie ce meleag românesc. Era îmbrăcat în portul de la Ciunga, cu straiele rămase de la Amosie, căci se cam potriveau la stat. Nu se deosebeau prea mult de veşmintele bănăţene şi se simţea tare sprinten în ele, ca odinioară, pe când era copil la Borlova. Avea cioareci şi cămaşă înflorată, cusută cu alesături, iar pe chimirul din piele de viţel luceau fluturaşi de aur şi mărgeluţe colorate. Ajuns la poarta grofoaicei mai pe lumină decât data trecută, îşi atârnă pe îndelete spada şi îşi vârî cele două pistoale la brâu, încât l-ai fi putut lua drept haiduc de codru, şi nu un ţăran olah oarecare. Legă apoi calul de un copac, lângă poartă, şi îi petrecu straiţa cu ovăz pe după urechi, ca să mănânce liniştit. Făcu toate aceste pregătiri cu o încetineală de gospodar tihnit şi tot astfel şi-a tras poalele cămăşii în jos, tocmindu-le de parcă s-ar fi dus „la vedere” să se însoare. În cele din urmă, ciocăni cu mânerul spadei în lemnul porţii. — Care-i acolo? Îşi aduse aminte de vocea paznicului şi sângele începu a-i fierbe prin vine. Bătu din nou, mai cu putere, şi se trase într-o parte. — Cine-i? N-auzi, mă? se răsti portarul înciudat. Marcu ciocăni din nou, iar omul se gândi că or fi niscaiva copii, care aveau chef de joacă cu el. Mânios, puse mâna pe un gârbaci şi ieşi afară. — Care… Vorba îi fu curmată, fiindcă Marcu îl trăsni cu mânerul spadei în moalele capului, după ce-i smulsese căciula cu mâna cealaltă. Prăbuşindu-se la pământ ca o zdreanţă, n-a mai fost nici o greutate ca să-l lege cu nişte bucăţi de frânghie aduse anume pentru aşa ceva. Îi înfundă şi o năframă în gură drept căluş, apucă de jos cheile ce căzură şi-l trase pe nenorocosul portar în umbra zidului. Se strecură apoi în spatele casei, încuind poarta şi luând cheile cu el. Ştia de data trecută că pe acolo umbla mai puţină lume şi, chiar dacă ar fi fost zărit de careva, straiele lui ţărăneşti n-ar fi dat de bănuit, fiind mulţi slujitori români la curte. Se uită la ferestrele zăbrelite şi se gândi cu strângere de inimă la odaia unde fusese chinuit atât de nemilos. Un platan bătrân îşi înălţa crengile deasupra casei şi Marcu socoti a fi o bună cale spre a pătrunde la catul de sus, unde nu erau gratii la ferestre. Fiind încălţat cu opinci, nu-i fu prea greu să se caţere şi de pe o cracă sări drept în târnaţ. Se opri şi trase cu urechea. Prea curând n-aveau să dea peste portarul legat, ori peste calul lui, mai cu seamă că luase cheile, iar împrejurimea fiind din zid înalt, nu se putea sări fără scară. Dinspre cuhne se auzeau râsete muiereşti, ceea ce însemna că nimeni n-avea grija lui. Scoase

cuţitul cu prăsele din coarne de căprior şi, proptindu-l în uşă, deschise cu dibăcie ivărul, împingând uşurel, să nu facă zgomot. Nici barem un scârţâit nu se auzi când pătrunse în odaia pustie, unde aerul stătut era o dovadă că de lungă vreme nu locuise nimeni. Cu aceeaşi băgare de seamă ieşi într-un coridor, unde fu pus în încurcătură văzând mai multe uşi. Încercă la vreo două, dar fie că erau goale, fie zăvorite. „Dacă dau peste babă, îşi zise el, o leg şi merg mai departe, că ea n-are nici o vină. Eu o vreau pe căţeaua de Iulia…” Şi nimeri întocmai cum poftise! Când uşa scârţâi uşor, dând de veste intrarea lui, Iulia, aplecată asupra gherghefului, nu ridică privirea, ci întrebă cu o voce de gheaţă: — Katy, pentru ce nu baţi la uşă? Aşa te-am învăţat? Auzindu-i glasul Marcu simţi cum i se urcă inima în gâtlej, şi fu cât pe ce să se întoarcă din cale. Se răzgândi însă şi răspunse batjocoritor: — Se vede că n-am în obicei… Fata întoarse capul şi rămase mută de spaimă. Era într-o rochie largă, cu tot felul de volănaşe, iar părul strâns într-o scufă de casă o făcea să semene cu o păpuşă. Frumoşii ei ochi se măriseră de groază, văzând cuţitul din mâna bărbatului şi presimţind ce avea să se-ntâmple. Fără să-şi dea seama, începu a învârti pe degete ghergheful, de parcă ar fi încercat să descurce aţa. — Nu te mai osteni! rânji Marcu arătând spre mâinile ei. Nu-ţi va mai fi de trebuinţă… Văzându-se fără scăpare fata i se aruncă la picioare, îmbrăţişându-i genunchii. Scufa îi căzuse şi slobozi în valuri minunatul ei păr de aur, pe care Marcu îl sărutase cândva pătimaş. — Nu mă ucide, Marcule! gemu ea cu glas tremurând. Ai milă! Am greşit fără să-mi dau seama ce fac. Am fost nebună de supărare… iartă-mă! El se aplecă şi-i înşfacă pletele trăgându-i capul pe spate ca s-o privească, în vreme ce cu mâna cealaltă ridică asupra ei cuţitul. — Nuuu… numai pe tine te iubesc… merg cu tine unde-mi porunceşti, roabă să-ţi fiu, numai lasă-mi viaţa. Te rog! Ochii aceia negri ca noaptea şi atât de îndrăgostiţi odinioară erau scăldaţi în lacrimi şi Marcu simţi cum i se înmoaie mima. Mâna răzbunătoare căzu neputincioasă pe lângă trup, apoi descleştând-o pe cealaltă începu a-i mângâia părul cel mătăsos de parcă ar fi alintat un copil. Boabe mari de rouă îi înfloriră în colţul ochilor şi fără a mai scoate o vorbă vârî cuţitul în teacă şi părăsi încăperea. Un ceas mai târziu era la locul de întâlnire cu Mihai. Îndată intrară călare în vad, oprindu-se în mijlocul apei ca să-şi adape caii. — Murăş… apă blestemată! oftă adânc Marcu şi dădu pinteni să treacă degrabă în partea cealaltă. OASPETE CU DE-A SILA. CA SĂ SE SCAPE DE CEI DOI CĂLUGĂRI, Rafailă se socoti să le făgăduiască mâncare şi chiar voi să-l cheme pe hangiu, dar se răzgândi văzând că intrase un căpitan de roşiori cu doi seimeni. Pe dată înşfacă desaga şi începu a răcni deznădăjduit:

— Hoţiii! Săriţi, oameni buni! Ajutooor! Căpitanul Pârvu Uşurelu din slujba domniei întoarse capul şi se uită mirat la cele ce se petreceau, căci şi ceilalţi călugări apucară veşmintele lui Rafailă strigând aşijderea: — Hoţiii… ajutooor! Se ridicară toţi trei în picioare şi se zbăteau care mai de care. Căpitanul trase spada şi ducându-se către ei, urmat de seimeni, îi dojeni cam în batjocură: — Hai, cuvioşilor, hotărâţi-vă care-i hoţul, ca să ştiu pe care să-l pălesc! — El! — El! — Ei sunt, jupân-căpitane, se tângui şi Rafailă. — Minte! Vrea să ne fure ce-am agonisit de pe la credincioşi! spuse „Tâlharul”. Jupân Pârvu se uită la ei zâmbind, în vreme ce oştenii râdeau pe faţă de un asemenea caraghioslâc. — Gata! Ajunge! porunci el, văzându-i că se apucau de cozi. Nu şade frumos unor feţe bisericeşti să se dondănească în văzul lumii. Iacă, v-au căzut şi potcapurile. Potoliţi-vă! — Noi am vrea, spuse mieros „Tâlharul”, dar el… — Ia staţi, făcu Pârvu. Tu ai zis că voi aţi vrea?! — Da! răspunseră într-un glas cei doi călugări. — Păi, dacă aşa stă treaba, înseamnă că sunteţi doi împotriva unuia singur. Cum de a cutezat să vă fure? — Chiar! sări Rafailă. — Noi ziceam să-l milostivim şi pe amărâtul ăsta de frate al nostru cu ceva pomană, dar el s-a lăcomit, a scos cuţitul şi vrea să ne ia tot ce avem. Iacă, abia i l-am smuls din mână! întinde arma celălalt călugăr. — Minte! Nu-i adevărat! E al lui! se împotrivi Rafailă spumegând de mânie. — Măi fraţilor, rosti căpitanul împăciuitor. Ia deşărtaţi voi desaga aia şi vă fac eu parte dreaptă la toţi trei! — Nu-i cu putinţă, înălţimea-ta! se îngălbeni Rafailă de teamă. Mai bine să spună ei ce se află în ea, iar eu mă jur că nu voi minţi, dar numai domniei-tale îţi voi mărturisi şi numai între patru ochi. — Fie, cuvioase! se înduplecă jupân Pârvu. Spuneţi voi pe rând! îi îndemnă el pe cei doi călugări. Aceştia începură a face feţe-feţe, apoi dădură din umeri a nepăsare: — Pe dinafară nu putem spune, jupân-căpitane, dar să ne îngădui să le scoatem una câte una şi ţi-om spune de unde le-am căpătat. Vorbise iarăşi „Tâlharul” şi căpitanul presimţi că era în încurcătură, aşa că făcu pe mâniosul. — Deci aşa vi-i vorba? Ei bine! se întoarse el către oşteni. Băieţi, puneţi gabja pe ei! Seimenii scoaseră săbiile şi-i împinseră pe cei doi la perete, ameninţându-i.

— Acum să te vedem şi pe cuvioşia-ta, ori te pomeneşti că tot aşa vei fi vrând să mă amăgeşti şi desaga va fi fost a altcuiva? — Apăi… se codi Rafailă, zisei că numai între patru ochi… — Aşaaa? Am înţeles! Ia să-i legăm pe tustrei… — Staţi! sări Rafailă trăgându-şi desaga la piept. Sunt odoarele sfintei monastiri de la Ot Menedec… — Să le vedem! Deşartă-le pe masă! porunci căpitanul neîncrezător. Călugărul scoase cu grijă câteva cruci de argint, spre uluirea tuturor, dar mai cu seamă a celor doi. — Se vede că nu prea aveaţi habar de ce era înăuntru, rânji Pârvu către ei. Ia trageţi-le, băieţi, câteva la cur, ca ispaşă pentru păcatul minciunii şi al lăcomiei. Şi să nu vă mai văd prin preajmă, că dracu vă ia, boaite afurisite! Se întoarse apoi către Rafailă şi-i zise domolit: — Sfinţia-ta să mă ierţi, părinte, dar n-aveam încotro să aflu adevărul. Acum, că m-am lămurit cine-i hoţul, strânge-ţi odoarele şi mergi unde ţi-i calea. Fereşte-te însă a te mai însoţi la drum cu oricine… Răsuflând uşurat după asemenea întâmplare, Rafailă îşi legă desaga şi fu cât pe ce să plece, dar se opri amintindu-şi de cei doi, care aveau să-i aţină calea. Socoti mai nimerit să se lipească de căpitan şi de oamenii lui. — Înălţimea-ta, făcu el cu umilinţă. Dacă nu vi-i cu supărare, aş putea să mă alătur domniilor-voastre, căci eu aveam de gând să mă înfăţişez măriei-sale Radu-vodă Mihnea, cu ceea ce am putut scăpa din jaful ce fu astă-vară pe acolo. — Chiar măriei-sale şi nu altcuiva? se lumină la faţă Pârvu. — Îi sunt slugă credincioasă şi, aşa cum se cade, stăpânul să hotărască ce se va face cu astă avuţie, care mie îmi primejduieşte viaţa… — Atunci, tocmai bine se potriveşte, zâmbi căpitanul aruncând o privire cu înţeles către cei doi oşteni. Chiar la măria-sa mergem şi noi, şi socot că tare are să mai fie bucuros văzând osârdia cuvioşiei-tale în a-i aduce odoarele. De mare cinste şi răsplată te vei bucura! Abia atunci îşi dădu seama Rafailă că nu-i venise un gând prea prost. Te pomeneşti că Vodă avea să-i dea vreun rang bisericesc, după care râvnea de atâta amar de vreme şi care i-ar aduce mai mult aur decât avea el în traistă… — Domnul să te binecuvânteze, jupân-căpitane şi să te aibă în pază, că mare milostivire îţi faci. Când pornim? — Să îmbucăm şi noi ceva în hanul ăsta pustiu, că nu văd pe nimeni, apoi în câteva ceasuri suntem în şa. Va trebui însă un cal şi pentru sfinţia-ta, că noi suntem călare. — Poate o avea hangiul vreo mârţoagă, aşa ca pentru un om sărac ca mine. — Nici vorbă, părinţele, râse Pârvu. Să fie un armăsar focos fiindcă lungă cale avem de străbătut. Lasă că-l târguiesc eu, ca să nu te atingi de desagă, şi are să-mi dea măria-sa îndărăt toţi banii. Ba pot spune de pe acuma că te şi socot pe cuvioşia-ta în slujba domniei…

— Şi a lui Dumnezeu, taică! adăugă „Sarsailă”, uitând pe loc ce fapte şi câte ticăloşii săvârşise până atunci. Când voi sosi la sfânta monastire a Dealului, mă voi ruga pentru sănătatea domniei-tale şi a celorlalţi doi viteji. — Până atunci mai va, se băgă în vorbă unul dintre seimeni, pe care-l chema Lixandru Coteaţă. Mai înainte ai să te rogi în vreo monastire moldovenească, iar pe urmă… om mai vedea. — Cum aşa?! se nedumeri Rafailă. Nu ziserăţi că mergeţi la măria-sa Radu-vodă Mihnea? — Ba da! încuviinţă căpitanul. Dar ce, cuvioşia-ta nu ştie că voievodul nostru îşi are acum scaunul la Iaşi? Încă din vară s-a mazilit la Târgovişte şi a căpătat domnia Moldovei. — Şi noi… acuma… la Iaşi să mergem? — Vezi-bine. N-ai zis chiar sfinţia-ta că vrei să duci odoarele numai măriei-sale şi nu altcuiva? La Târgovişte s-a înscăunat măria-sa Alexandru-vodă Iliaş, feciorul domnului nostru. Călugărul râmase cu gura căscată, căci la asta nu se aştepta nicicum. Hălăduind prin munte, departe de aşezări omeneşti, nu auzise de schimbarea domnilor, iar acum era în cumpănă, neştiind ce să facă. Pe dată îşi zise că ori la Târgovişte, ori la Iaşi, tot ţară românească era, şi de vreme ce oamenii aceştia curajoşi se învoiau să-l ocrotească, voievodul l-ar fi primit cu şi mai mare drag. Poate că era şi mai bine, căci i s-ar fi pierdut pe vecie urma blăstămăţiilor făcute în acest colţ de ţară, iar cinurile bisericeşti erau şi în Moldova la fel ca în Muntenia. — Atunci… acolo merg şi eu! hotărî Rafailă. Calea a fost tare întortocheată, mergeau pe ocolite şi, de unde călugărul se arătase bucuros la început, cu vremea începuse a cârti. Ba că s-ar întoarce cu odoare cu tot; ba că de ce mergeau pe ascuns, şi câte şi mai câte… — Cuvioşia-ta, îi spuse căpitanul într-o zi, şi de n-ar fi fost desaga cu pricina, noi tot n-am fi purces la drum mai pe faţă, căci măria-sa are mulţi neprieteni în ţara Moldovei. Iar acuma cu atât mai mult, având cu noi aur, care-i ochiul dracului, măcar că se află sub formă sfinţească, ispita este prea mare. — Dar, în afara noastră, nimeni nu ştie ce avem în ea. — Uitat-ai oare ce păţişi? Dacă cei doi tâlhari-călugări se vor fi însoţit cu alţii de teapa lor şi ne-au luat urma? Pe unde vom scoate cămaşa? Amintindu-şi păţania de la Hanul Roşu, cuviosul se mai potoli. Pe de altă parte mai era şi nădejdea că măria-sa ar fi putut să-i dea un cin preoţesc de seamă, iar asta îl ţinea pe loc, alături de oamenii domniei. Cu toată fereala lor, din când în când erau siliţi să mai tragă şi pe la câte un han, unde auzeau şi ei ce se mai petrecea prin lumea mare. Aşa, de pildă, aflaseră că sultanul murise, că veneticul, adică veneţienii, i-ar fi biruit pe turci, iar alte ori că păgânul ar fi cuprins toate ţările Apusului şi multe altele. Când erau întrebaţi la rândul lor, cine erau şi încotro mergeau, răspundeau scurt: „Slujba domniei!” şi nimeni n-avea treaba lor. Nici măcar nu-i întrebau despre care domn era vorba.

Trecură săptămâni destule până izbutiră să se strecoare pe plaiurile moldovene, din pricina ocolişurilor multe. — Poate că de acuma vom merge şi noi ca oamenii şi nu ca jivinele codrului, ferindu-ne de lumina zilei, zise celălalt seimen, pe care-l chema Tudor Gioală. — Ba, fraţilor! se împotrivi Pârvu. Tâlhari sunt pretutindeni şi nu numai la drumul cel mare al Iaşilor. Până acolo e lungă calea şi nici nu trebuie să ne zorim să ajungem înainte de căderea zăpezii, că aşa-i porunca: nici pasărea să nu afle de unde venim şi cine suntem, ori când am săvârşi drumeţia. Aşa se face că în plină toamnă aurie se mai aflau încă prin părţile Bârladului. Nopţile se răcoriseră şi-i sileau pe drumeţi să se înghesuie unii într-alţii când dormeau sub cerul înstelat, dar când începură ploile cele reci şi vântoasele, se văzură nevoiţi să mai ceară găzduire şi pe la câte o casă de gospodar. Într-una din zile, pe când treceau prin ţinutul Tutovei, ajunseră pe valea pârâului Zeletin şi o ţinură de-a lungul ei până dădură de un conac boieresc. Era împrejmuit cu gard de piatră ca o cetate şi poate că ar fi ocolit un asemenea loc, dar se pornise un vânt cu măzăriche, încât cu greu ar fi putut străbate mai departe. Nici nu ştiau dacă mai aveau să dea curând peste vreo aşezare omenească în calea lor, aşa că bătură la poartă, rugându-se de adăpost. Argatul ce le ieşise în întâmpinare îi pofti să se aşeze pe o laviţă făcută din trunchiul unui copac şi care se afla sub un acoperiş de lângă poartă. Trebuiau să-l aştepte pe dumnealui „giupân Timofti”, cum le spusese flăcăul. Acela era vătaful moşiei şi numai el era în măsură să hotărască dacă avea să-i primească pe străini. Aflaseră numai că se aflau pe moşia dumnealui Coste Bucioc, ori Bacioc, cum i se mai spunea, biv-vel-vornic în Ţara de Jos. Asta nu părea a fi pe placul căpitanului Pârvu, dar el nu spuse nimic. — Ehei, boierul nostru are mare trecere la domnie, se fuduli argatul. — Aşa o fi! răspunse Pârvu cam în doi peri, uitându-se la mândreţea de conac ce se lăfăia în mijlocul uriaşei livezi. Într-un târziu se ivi şi vătaful Timofte, un roşcovan asemenea lui Rafailă, dar cu ochi mai puţin vicleni. — Bine-aţi venit, drumeţilor! le ură el cu prefăcută bucurie. Sunteţi sănătoşi? — Da’ bine o mai nimerirăm, şopti Lixandru la urechea lui Tudor. Omu’ roşu-i omul dracului! — Ca şi popa ăsta care-i cu noi, răspunse seimenul. Nu-i auzise nimeni şi căpitanul Pârvu tocmai îi răspundea gazdei: — Mulţumim de urare, jupân-vătafe, căci asta ni s-a spus că eşti. Sănătoşi suntem, dar trudiţi nevoie mare şi înfriguraţi, aşa că, de n-o fi cu supărare, ne-om ruga de un adăpost şi o bucată de pâine. — Vai de mine! Se poate să nu vă dăm?! Mai cu seamă că, după grai, nu păreţi a fi de pe la noi, ci mai curând din părţile munteneşti. Nu-i aşa?

— Norocul nostru este că una-i limba ce-o vorbesc toţi românii, măcar că ne aflăm sub stăpâniri osebite, răspunse jupân Pârvu. Aşa-i precum ai ghicit, şi n-avem a ne ascunde. — Se-nţelege! Se-nţelege! încuviinţă roşcovanul privindu-i cu bănuială. Mergeţi la domnie cu vreo scrisoare?… dar iacă ce-ntreb eu, şi domniile voastre veţi fi flămânzi. Poftiţi în cămăruţa asta, deocamdată, până oi isprăvi eu nişte treburi şi pe dată mă-ntorc. Ştiţi că boierul are să lipsească vreo două săptămâni, dar nu-i nimica. Am poruncă să găzduiesc orice drumeţ, dar mai cu seamă slujbaşi ai domniei. — Dar n-am spus că am fi… încercă Pârvu să mintă, însă vătaful nu-i luă în seamă. — Ei, veţi fi având domniile-voastre vreo taină, dar nu-i treaba mea, aşa că intraţi şi aşteptaţi-mă oleacă. Se prefăcu că vrea să iese, dar se opri înveselit. — Păcatele mele! râse jupân Timofte. Acum iau seama ce bine semăn cu sfinţia-sa. Socot că şi cuvioşiei-tale i se spune „câine roşu…”? nu-i aşa? Mie aşijderea! Rafailă nu păru deloc încântat şi-i răspunse băţos: — Fiind om bun la suflet, mie nu mi s-a scornit asemenea poreclă. — Apăi, să nu-ţi fie cu supărare, părinţele, că am şuguit. Aşa ne râde lumea de aici pe noi, pe cei roşcovani, dar nu-i nimic rău în asta. Acuma vă las, cum am spus, şi mă-ntorc îndată. — Să ştii, jupân-vătafe, că vrem să plătim găzduirea pe o noapte, fiindcă mâine în zori vom pleca şi… — Vai de mine, da’ cum puteţi vorbi de plată? se supără vătaful. Să audă boierul că v-am luat bani, m-ar jupui de viu. Se poate? Staţi cât veţi pofti! Intraseră într-o odăiţă nu mai mare decât o chilie monastirească, dar care avea ferestrele zăbrelite, cu deschiderea în afara curţii. Două paturi, o masă şi două scaune, nu destule pentru câţi erau ei, dar înghesuiala era mare, ba mai lăsară şi desagii pe jos, în afară de Rafailă, care n-avea de gând să-şi lepede preţioasa comoară. — Mi s-a părut că a tras zăvorul! zise Lixandru, după plecarea vătafului. — Ia vezi! se arătă bănuitor Pârvu. Rafailă se repezi cel dintâi şi, trăgând zadarnic de clanţă, pufni înciudat: — Afurisit „câine roşu”! Va fi aflat de desaga mea… — Da’ de unde?! Aşa i-o fi obiceiul, îşi dădu părerea Tudor Ghioală. — Drept să vă spun, mie nu mi-a prea plăcut acest vătaf linguşitor. Să fim cu ochii în patru! adăugă îngrijorat Pârvu. — Ar trebui să-mi pitesc odoarele… şopti călugărul. — Unde, cuvioase? Poate sub pat, răspunse căpitanul. — Şi dacă este vreo gaură tainică prin perete, ca să ne asculte ce vorbim? întrebă încet Tudor. — Tot ce se poate… dădu din umeri Pârvu Uşurelu. Mai bine să tăcem!

Răbdarea însă are o margine şi în cele din urmă izbucniră cu toţii în strigăte şi sudălmi, bătând cu pumnii în uşă. Degeaba însă, căci nimeni nu se ivi, de parcă s-ar fi aflat în pustiu şi nu în ograda unui conac boieresc. O ţinură aşa până la căderea serii şi când nu mai nădăjduiau vreo scăpare, se treziră în uşă cu însuşi jupân Timofte, cu capul plecat şi căciula în mână. — Zăpăcitul de mine! se bătu el cu palma peste frunte. Mă rog frumos de iertare, că nu mi-am dat seama. Când am plecat, unul din slujitori a tras zăvorul fără să-mi spună, dar nici el n-a ştiut că era cineva înăuntru. Eu a trebuit să dau o fugă până-n pădure, unde s-au tăiat nişte lingurari şi, iacă, m-am făcut de ruşine în faţa domniilor-voastre. — Ne facem că uităm, jupâne, răspunse ţepos căpitanul. Numai că noi ne-am cam săturat de găzduirea ce ne-ai dat şi vrem să plecăm pe dată. Nădăjduiesc să nu fi păţit şi caii noştri acelaşi pocinog… — Aracan de mine! se tângui Timofte. Dar cum să plecaţi asupra nopţii? De află boierul ce-am făcut, mă jupoaie. Fie-vă milă şi nu plecaţi, că iacă, la plecare eu poruncit-am o masă pentru domniile-voastre, şi acuma este gata pusă. Din suflet vă rog să poftiţi în odaia cea mare, ca să vă ospătaţi şi să uitaţi. — A venit stăpânul? întrebă Rafailă. — Încă nu, dar va sosi chiar într-o zi-două, şi tare s-ar mai bucura să vă aibă de oaspeţi. — Nu văd pentru ce? se nedumeri Pârvu. Dar ia spune, jupân-Timofte, uşa de la odaia unde ne pofteşti… are zăvor? — Păcatele mele! Nu mă iertaţi, văd eu bine. Să fiţi însă fără teamă, că am să rămân şi eu cu domniile-voastre. — Dacă-i aşa, eu zic să mergem, se zori călugărul, simţind un gol în foale. Căpitanul Pârvu mai stătu la îndoială, dar cum vremea nu se schimbase, ba se arăta a fi şi mai câinoasă, hotărî în tăcere să primească ospeţia vătafului şi fu cel dintâi care păşi în curte. — Să mergem! Oricum, n-avem cum pleca mai departe, mormăi el ca pentru sine. Pe drum îşi zise că năucul de Timofte poate să nu fi minţit şi să se fi luat cu altele, iar după ce se aşezară cu toţii la masă în jurul bucatelor aburinde, părerea tuturora începu a se schimba. Dacă i-ar mai fi zăvorit acuma şi o lună, asemenea bunătăţi meritau o jertfă pe potriva lor! Curând începură a se bate lupii la gura lor şi aproape că şi uitară cele pătimite, ba se rugau de vătaf să nu pedepsească sluga aceea care trăsese zăvorul, căci altfel n-ar mai fi avut parte de un asemenea ospăţ. — Nu-i cunoaşteţi pe moldoveni! se fuduli Timofte ciocnind ulcea după ulcea cu fiecare. Cât pe ce să mă fac de ruşine că n-am ştiut să-mi omenesc oaspeţii. — Lasă, jupân-Timofte, că te-am iertat, râgâi cuviosul Rafailă plin de unsoare până la urechi, dar şi de voie bună, căci de multă vreme nu se mai ospătase atât de îmbelşugat.

Chiar şi căpitanul Pârvu, care voia să se ţină mai băţos, se înmuie de tot când sosiră faimoasele plăcinte „poale-n brâu”, scoase chiar atunci din cuptor. S-a pierdut pe dată măsura pocalelor de vin şi după miezul nopţii Tudor Ghioală fu cel dintâi care se prăvăli sub masă, urmat la scurtă vreme de Lixandru. Căpitanul îşi propti fruntea într-o strachină şi începu a sforăi, trecând în lumea viselor, doar călugărul cu Timofte se dovediră cei mai de virtute la băutură. — Ia, frate, îl îndemna cuviosul, de parcă el ar fi fost gazda. Gustă din sângele Domnului, care-i ca untdelemnul de candelă. Am să mă rog la Maica Preacurată să te aibă în vedere când ai să ajungi la poarta raiului, fiindcă numai acolo ţi-i locul. — Aşa suntem noi, oamenii „însemnaţi de Dumnezeu”, şi nu cum spun clevetitorii, că de flacăra iadului. — De lumina cerească a raiului, fiule, căscă Rafailă, dând cel dintâi semn de osteneală. Suntem luminoooşi… Timofte însă nu-l lăsă, ci trecându-i mâna pe după gât se apucă să behăie, crezând în sinea lui că dă glas celei mai frumoase cântări. Pe dată şi călugărul îşi reveni şi începu a-i ţine isonul. — Şi chiar mergeţi la măria-sa? întrebă aşa, într-o doară, vătaful, oprindu-se din lălăit. Rafailă îl privi buimac şi încuviinţă din cap. — Întocmai! — Cu un răvaş de seamă, ori cu vreo solie? iscodi gazda. — Da’ de unde! Suntem în slujba domniei, căscă din nou monahul. Ce-o fi să fie, vom vedea… — Adică ai auzit şi cuvioşia-ta că s-ar mazili Vodă? Ca prin farmec, lui Rafailă îi sări somnul şi holbă ochii către Timofte. — Cuuum?! Cine zice? — Eee! Am zis şi eu într-o doară. Sfinţia-ta vei fi ştiind mai multe, că nu degeaba luaşi drumul Iaşilor, rânji Timofte. Iar oştenii ăştia, adică, de pomană bat calea pe ocolite? Rafailă simţi cum i se înceţoşează privirea şi nici nu fu în stare să întrebe măcar de unde ştia vătaful cum călătorea ei. Ceva însă era la mijloc, iar vorbele acestuia îi întăriră bănuiala mai veche. — Nu ştiu ce mă face a crede că te-ai lipit pe drum de ei şi habar n-ai ce învârt aceşti ortaci ai cuvioşiei-tale. Nu cumva să te tragă pe sfoară. Dacă eşti în slujba domniei… — Doamne fereşte! se apără cuviosul. Ei mi-au zis! Eu însă aş intra şi în slujba Satanei, piei-i-ar sămânţa, numai să-mi mai îndulcesc viaţa, că tare mă saturai de post şi rugăciune. Nu băgă de seamă zâmbetul de mulţumire al gazdei, după cum nici nu văzuse că roşcovanul vătaf numai se prefăcuse a bea cot la cot cu ei, îndemnându-i mai mult cu vorba. Osteneala drumului şi aburul beţiei l-au doborât şi pe călugăr, dar când să pună capul pe masă, Timofte îl zgâlţâi de umeri.

— Nu aşa! Hai să te duc într-un iatac, să te întinzi pe un pat ca lumea. Ceilalţi s-or culca în altă parte, dar domnia-ta, ca faţă bisericească, ai să dormi singur. — Ca să mă strângi de gât… mormăi Rafailă. — Vai de mine, părinte, dar ce vorbă-i asta? Aşa am socotit că se cade, dar dacă nu vrei… Călugărul însă nu-i mai răspunse şi putea să-l fi dus şi-n braţele lui Scaraoţchi, tot una-i era, într-atât de adormit căzuse. Cu toate acestea îşi încleştase mâinile pe desagă şi nu o lepădă nici când fu târât la culcare de către doi argaţi. Cum se trezi din somn, prima lui grijă fu să-şi controleze odoarele şi băgă mâna îngrijorat în traistă. Se linişti îndată simţindu-le la locul lor. „Dacă ar fi fost iscoditori, puteau să-mi golească toată desaga, fiindcă şi un buştean s-ar fi putut tăia pe mine fără să mă trezesc. O fi cumsecade, Timofte ăsta, şi noi îl bănuiam degeaba”, îşi zise el în gând. Dar zărind zăbrelele de la fereastră îi veni în minte chilioara din curte şi un cuţit îi sfredeli inima. „De data asta m-a zăvorit numai pe mine, ticălosul”, spuse el cu glas tare şi se repezi la uşă. De cum o deschise, dădu nas în nas cu o slujnicuţă, care se sperie grozav când îl văzu dând năvală afară în izmene şi cămaşă. — Sfinţia-ta… se fâstâci slujnica. A zis… a zis jupân-Timofte că să mergi să mănânci tot acolo. Te aşteaptă! Călugărul încuviinţă descumpănit, nevenindu-i a crede. E drept că simţea o baniţă de plumb în loc de cap şi bună ar fi fost o acritură. Apucă grăbit desaga, după ce-şi puse rasa pe el, şi se luă după fetişcana care-l aşteptase ca să-i arate drumul. — Ia de bea nişte zeamă de curechi, cuvioase, îl îmbie vătaful. Te scoală şi din morţi. — Dar tovarăşii mei mai trag la aghioase? Nu-i văd! se nedumeri Rafailă, apucând oala cu moare. — Să fii matale sănătos, tăicuţă, rânji Timofte. S-au dovedit a fi mai vrednici ca noi, dar nici n-au băut atâta. S-au trezit în zori şi duşi au fost. Eu nu i-am mai văzut, dar mi-au spus slugile că au întrebat şi de sfinţia-ta, ba au vrut să te care cu ei, adormit cum erai, dar până la urmă s-au răzgândit. Ţi-au lăsat vorbă că ştii unde să-i cauţi la Iaşi. Era o minciună sfruntată şi Rafailă şi-a dat seama pe dată, dar s-a prefăcut a-l crede. — Da, aveam o înţelegere cu ei, mormăi el. Ce să le fac? Dădu pe gât şi rămăşiţa de zeamă de varză, udându-şi barba şi mustăţile, şi parcă se simţi mai înviorat. Ba îi veni şi pofta de mâncare, spre marea bucurie a gazdei. Oricum, călugărul îşi puse în gând să nu se mai lase îmbătat. Apoi se dădură în vorbă şi vătaful îi spuse, printre altele, că boierul încă nu venise, dumnealui mai avea moşii prin ţinutul Horincei, ba chiar şi prin al Cârligăturei, dar cel mai mult îi plăcea să se odihnească aici, aşa că se va înapoia negreşit. Se bucura de mare fală, vel-vornicul, în ţara Moldovei, căci tare-şi îndrăgea pământul străbunilor săi şi nu-i suferea pe păgâni. Din astă pricină era în mare trecere în ochii Movileştilor, fie boieri veliţi, fie voievozi.

Acuma, că venise domnia lui Radu-vodă Mihnea, se trăsese de la divan, fiindcă prea erau la mare cinste turcii la curtea din Iaşi. Aşteptau şi zile mai bune, că doar aşa era de când lumea. Toate acestea le aflase Rafailă fără să fi vrut să-l iscodească, ba mai mult, vicleanul vătaf parcă i le spunea anume. Îl lăsă în pace şi când i se păru că isprăvise vorba, spuse şi el domol: — Apăi, am să mă pregătesc şi cu de drum, că mi-o fi de-ajuns. — Vai de mine! sări Timofte. Aşa de curând? Eu ziceam ca măcar sfinţia-ta să dai faţă cu stăpânul, că nu se face să-i mâncaţi pâinea şi să nu-i mulţumiţi. Acum, că ţi-au plecat şi tovarăşii… — Ai să-i spui domnia-ta că ne închinăm cu plecăciune pentru găzduire şi că m-oi ruga pentru sufletul… — Nici vorbă… — Doar n-ai să mă ţii în ospeţie cu de-a sila? se înfurie călugărul. — Departe de mine asemenea gând, făcu pe supăratul Timofte. Numai că ce-am să păţesc eu de la boier… vai de capul meu. Măcar o zi-două să mai fi rămas, că trebuie să sosească. Rafailă stătu o vreme pe gânduri. Nu ştia dacă ar fi putut să plece chiar aşa după cum i-ar fi fost voia, şi roşcovanul vătaf o ţinea întruna să mai rămână. Socoti nimerit să se prefacă a primi şi, când i-ar veni la socoteală, să şteargă putina pe nevăzute. — De, taică, făcu el ca şi cum s-ar fi aflat în cumpănă. Nu prea îmi vine la socoteală să rămân fără prietenii mei… şi pe capul domniei-tale. — De asta să n-ai nici o grijă şi să te simţi ca acasă, căci boierul e ca pâinea lui Dumnezeu cu oamenii cumsecade. Poate că te aciuezi pe lângă dumnealui… dar ce spun eu prostii? Sfinţia-ta eşti în slujba domniei… Rafailă îi dădu pace s-o ţină pe-a lui, dar gândul că s-ar putea lipi de un boier atât de puternic ca vel-vornicul îi sfredeli mintea, mai ales că i-ar fi rămas lui toate odoarele monastirii. Aşa se face că se hotărî să-l aştepte pe stăpân până s-o întoarce. Într-una din zile dădu peste un rob ţigan, pe nume Barabulea, de felul lui de prin Muntenia. Poate că de dorul meleagurilor părăsite se opri cu el în vorbă, ori poate că însuşi robul îi căutase calea, n-ar fi putut spune. — Săru’ mâna, taică-părinte, şi blagosloveşte! zise Barabulea cu umilinţă. — Domnul, taică! — Aflat-am, sfinţia-ta, că eşti de prin părţile noastre rumâneşti şi mă încumetai să-ţi aţin calea. — Da’ de unde eşti, bagagladină? — Din Romanaţi, pupaţi-aş tălpile matale. Dă unde să fiu? — Atunci cum de te-ai rătăcit p-aici? — M-a vândut boieru, că tare i-a mai plăcut stăpânului meu să mă auză cântând la scripcă. De fapt mă vându jupâneasa, că se înspăimântase de patima beţiei în care dăduse dumnealui, cluceru… — Dar cine ţi-era stăpân? — Cum cine? Nu-ţi zisei? Dumnealui clucer-Strâmbeanu.

— Măi cioroiule, tu îţi baţi joc de mine! Cum vine asta că te-a vândut fiindcă-i plăcea cum cânţi? — Apăi că asta-i, sfinţia-ta, dacă nu mă laşi să-ţi spui?! Mă dădu jupâneasa că zicea că boieru se îmbăta din pricina mea, că mă punea să-i cânt de inimă albastră. Da’ nu-i drept, că se matolea fiindcă boieroaica era cu vreo patru ani mai mare ca dumnealui şi coconita Elenca tare-i mai făcea ochi dulci, când se uita după ea… — Bată-te să te bată de netot, că nimic nu înţelesei din tot ce mi-ai boscorodit până acum. Mi se pare că erai bun de încurcat omul la băutură, nu-i aşa? — Ba chiar! se bucură Barabulea, arătându-şi dinţii. — Da’ stăpânu-tău de azi, te lasă să cânţi? — Cum de nu, însă n-am decât o cobză, că scripca mea cea bună mi-a spart-o clucereasa de cap. Mă aţin şi eu cum pot, până oi face rost de bani pentru alta, oftă mâhnit robul. — Nu cumva socoţi că eu aş putea să-ţi dau bani pentru aşa ceva? Fugi încolo, că-s sărac! — Ba zău, chiar… gândeam că de ţi-oi da o veste… tare ai să te mai bucuri şi poate mi-i ajuta să-mi cumpăr scula de la Vasile Brabete. — Şi ăsta cine mai e?… de ce te-ntreb eu, că o fi tot vreo baragladină, ca şi tine. Spuneai de o veste, dă-i drumul! — Iacă, eu tot am să-ţi spui, mânca-ţi-aş pomenili de le capeţi! — Ai crăpa de foame, ţigane, râse Rafailă, căci eu nu capăt aşa ceva. Zi-i mai bine ce ai de spus! — Zic! Na, că zic! N-aţi venitără acilea patru inşi? — Ba da, dar ceilalţi au plecat şi m-au lăsat zălog, răspunse Rafailă într-o doară, bănuind că avea să afle o taină. — Au plecat pă dracu… Doamne iartă, taică-părinte, că mă luă gura pe dinainte. Au fost legaţi cobză şi duşi la alt trup de moşie a boierului, da’ nu ştiu ce gânduri are cu ei. Să nu mă spui, rogu-te, că mă jugăneşte păgânu de Timofte. — De unde ştii tu astea, măi ţigane? — Auzi vorbă! Păi dacă-i văzui cu ochii mei?… Chiar a doua zi după ce sosirăţi, erau legaţi ca berbecii, când îi duci la târg, şi pe de-asupra şi cu un căluş în gură. — Şi zici că nu ştii unde i-o fi dus? — Mă jur! Că ce, nu ţi-aş spune? — Bine măi, Hazdrabuleo, că parcă aşa ziseşi că te amă… — Barabulea, de nu ţi-i cu supărare părinţele, că eu nu-ţi spusei, dar aşa vei fi aflat sfinţia-ta. Ai mei d-acasă îmi mai zic şi Gheorghiţă, adăugă el de parcă s-ar fi ruşinat. — Bine, bre! Am să fac un târg cu tine. Dacă afli unde-s închişi prietenii mei şi dibăceşti ce gânduri au ăştia cu mine, te fac cu scripcă. — Haoleo, părinţele! D-apăi cum să nu mă-nvoiesc? Îndată ce s-o putea îţi dau de ştire, numai banii de scripcă să-i ai pregătiţi, că vrea o juma’ de zlot tâlharul…

Călugărul abia se putu descotorosi de pupăturile de mână ale ţiganului, care nu mai ştia cum să-şi arate bucuria. Îl bătea gândul să-i cumpere râvnita scripcă, însă după ce l-o face iscoada lui la curtea boierului Bucioc, dacă se va hotărî să rămână acolo barem o bucată de vreme, altminteri să-şi pună pofta în cui tuciuriul. Cu toate acestea zilele se scurgeau şi Rafailă căuta zadarnic să mai dea ochii cu Barabulea, care parcă intrase în pământ. Dacă întreba pe la sălaşurile robilor, aceştia dădeau din umeri, zicând că trebuia să fie pe undeva prin apropiere, dar unde anume, habar n-aveau. „O fi luat urma căpitanului Pârvu, ca să-mi poată da de veste, de nu cumva se va fi aflat de înţelegerea noastră şi l-au legat şi pe el”, se frământa Rafailă, mai cu seamă că nici boierul nu se grăbea să se arate. Vremea trecu pe nesimţite şi după „vara sfinţilor apostoli” se aşternu o iarnă cumplită, de credeai că voia să acopere toate aşezările omeneşti sub troienile ei. De la sălaşuri, numai fumurile mai arătau că suflarea de sub nămeţi mai era încă în viaţă. Rafailă îşi cam luase gândul că avea să mai plece undeva asupra iernii, dar nici la stăpânul casei nu se mai aştepta să-l cheme, aşa că fu destul de uluit când Timofte îi dădu de ştire că trebuie i se înfăţişeze. — A venit? întrebă el, parcă puţin înfricoşat. — Îhî! răspunse scurt vătaful. Curând însă îşi veni în firea lui obişnuită şi se închină cu smerenie în faţa velitului boier. Printre genele lui albicioase privirea iscoditoare îi dădu de ştire că avea să fie tare greu de înfruntat măreţul om ce-l mătura la rându-i. Era voinic şi cu barba până la brâu, dar tare frumos pieptănată. Ochii lui te străfulgerau de sub sprâncenele stufoase şi împreunate deasupra nasului. Nu avea pe el decât un cojocel de miel fără mâneci, lăsând să i se vadă cămaşa de cânepă groasă, iar în picioare nişte iminei cusuţi cu aur. — Şezi, cuvioase, şi ia aminte la cele ce-ţi voi spune! porunci stăpânul, fără a-i da răgaz să întrebe el ceva. Deşi Rafailă nu se pierdea cu una cu două în faţa cuiva, de astă-dată se simţi cam stingherit şi abia cuteză să se aşeze pe o margine de scaun. — Am cumpănit în fel şi chip dacă să mă încred în tine au ba, cuvioase Sarsailă, începu boierul cu voce domoală. Auzindu-şi porecla în gura vel-vornicului, Rafailă simţi un fior de gheaţă prin şira spinării şi se crezu pierdut. Cine ştie cum va fi aflat despre isprăvile de la Ot Menedec şi cu asta i se năruiau toate visele, dar mai ales gândul îi fugi la desaga lui cu odoarele monastirii. Rămase însă cu totul înmărmurit când boierul urmă: — Gurile rele spun că tu ai fi spart sfântul lăcaş care te-a adăpostit o vreme prin ţara Buzaielor… Eh! Nu despre asta vreau să-ţi vorbesc, nu-mi pasă ce vei face cu ce-ai furat, dar să te dai pe brazdă de acum încolo! — Cinstite vel-vornice… Încercă Rafailă să deschidă gura, dar Bucioc nu-i îngădui. — Să nu-mi spui că eşti nevinovat, că nu te cred. Iar de vreme ce i-ai făgăduit scripcă lui Barabulea, înseamnă că ai ceva parale…

— Ticălosul de ţigan… m-a vândut! mormăi călugărul în barbă. Boierul însă îl auzi: — Nu cumva să te legi de el, că pe urmă ai de-a face cu mine! El îi singurul care a scăpat din prăpădul de la Ot Menedec, dar nu ca să-mi povestească isprăvile tale am dat eu bani buni pe el. Asta-i altă socoteală! Mie să-mi spui ce căutaţi voi, cei patru, la Iaşi? — Eu nimic… — Dar ceilalţi? — Habar n-am! Mă jur… — Sarsailă, să nu-mi umbli cu şoalda! Ai zis că vrei să intri în slujba mea, aşa că trebuie să-mi spui tot ce ştii, altfel te belesc ca pe iepuri. Cu mine nu-ţi merge. Ce răvaş duceaţi? Ori poate numai din gură trebuia să-i spuneţi ceva lui Vodă? — Nu ştiu nimic, mărite stăpân, se căina călugărul şi boierul îşi dădu seama că spunea adevărul. — Să zicem! Te-ai lipit de ei întâmplător? — Întocmai. — Şi nu i-ai auzit vorbind despre ceva de taină… de scopul călătoriei lor la Iaşi? — Drept să spun, nu! — Ascultă-mă bine, Sarsailă, şi bagă-ţi bine în cap! Dacă vrei să mă slujeşti, va trebui să faci tot ce-ţi poruncesc, fără crâcnire. Te voi umple de bani, ba chiar şi niscaiva ranguri am să-ţi ofer, dar să nu încerci să mă-nşeli… — Mă jur… — Lasă jurămintele, care în gura ta n-au nici un preţ. Te ştiu cine eşti şi tocmai pentru aceea am trebuinţă de un mare ticălos, care să-mi împlinească gândul. — Mă supun! răspunse hotărât călugărul. — Atunci îi bine! Ascultă! Odoarele pe care le-ai furat o să le duci lui Vodă, împreună cu ceilalţi trei tovarăşi de drum ce i-ai avut. I-am ţinut închişi până acum, dar tu ai să-i faci, să scape, ca să capete şi mai mare încredere în tine. Îi vei trage de limbă ca să aflii cât mai multe, căci ai să fugi împreună cu ei la Iaşi. Odată ajuns acolo ai să te bagi sub pielea lui Vodă, care se va bucura de aurăria ce i-o vei duce. Să te ţii în preajma lui şi, dacă se va întâmpla cumva ca hotarul ţării de la miazănoapte să fie călcat de vreun podgheaz ce ar aduce un nou voievod, să nu scapi prilejul să-i înfigi lui Vodă un cuţit în spate. — Vai de mine! se îngrozi călugărul. Nu zic că n-am ucis, dar cu cap încoronat şi uns cu sfântul mir?! — Lasă, cuvioase, că tot n-ajungi tu în rai, dar faci un bine ţării Moldovei, scăpând-o de o slugă a turcilor. Pe urmă are să fie bine şi de tine. Rafailă nu era pătruns de asemenea gânduri înălţătoare, însă nu scăpă ocazia să întrebe pe şleau: — Ce-am să primesc şi cât anume? Bucioc îi aruncă o privire sfredelitoare.

— Aşa mai vii de-acasă, cuvioase. Oricum ai să capeţi mai degrabă gologani decât ranguri bisericeşti, după cum am aflat că ai râvni. De ce-i în desagă să nu te atingi, că am să-ţi dau eu nişte pungi. — Atunci îi bine… Totuşi eu zic să nu mă arăt aşa deodată, ci aş băga mai înainte o iscoadă să afle ce gândesc cei trei oşteni despre mine. — Eşti slobod să faci cum vrei, căci ştiu că te pricepi la tot felul de drăcovenii. — Să îngăduie măria-ta să mă ajute chiar ţiganul acela… — Nu care cumva să-i faci ceva, că am trebuinţă de el şi în afară de asta cântă dumnezeieşte la scripcă. Ia pe altul! — Numai pe el îl vreau! Am să-i dau vreo două scatoalce şi-l iert. Mă jur! Îi spuse apoi boierului tot ce avea el în gând şi până la urmă Bucioc îi dădu încuviinţarea să se slujească de Barabulea. Iar când primi pungile cu bani, sărută cu smerenie mâna stăpânului şi ieşi din încăpere cu spatele înainte. Trecură sărbătorile Crăciunului, ba chiar şi sfânta Bobotează, dar Rafailă nu se prea dădea drumului, căci boierul îi dăduse răgaz să se pregătească pe-ndelete. De fapt nu se prea îndura să se desprindă de la căldurică şi mâncare bună. Peste Barabulea dăduse la câteva zile după ce vorbise cu boierul. Era încotoşmpnat într-un cojoc şi, de cum îl zări pe călugăr, îngenunche în faţa lui punându-i spinarea la îndemână. — Na, dă! Pupa-ţi-aş tălpile matale, părinţele. Dă, dacă asta ţi-i voia şi nu ţi-i milă de un pârlit ca mine. Lui Rafailă nu-i fu greu să-şi dea seama că boierul fusese cel care poruncise robului să se lase bătut, iar felul cum fusese întâmpinat îl făcu să-i mai scadă mânia împotriva lui. — Lasă pe la vară, măi Hazdrabuleo, că acum ai prea multe cojoace! râse cuviosul. — Ba acuma, taică-părinte, că ce poţi face azi nu-i de lăsat pe mâine! se împotrivi robul. Apoi până la vară, cine ştie ce-ţi mai vine să adaugi la ciomege şi-mi schilăveşti bunătate de ciolane. Hai, dă acu! Îi plăcu lui Rafailă felul de a fi al ţiganului şi nu se putu ţine să nu râdă cu poftă. — Ei, bine! Iacă, te iert pentru totdeauna, afurisitule, numai să nu mă mai minţi niciodată… — Săru’ dreapta, părintele, cum să te minţ eu chiar pe sfinţia-ta? — Hai, să lăsăm asta! Trebuie să stăm de vorbă în taină, că avem a pune ţara la cale. — Îndată, îndată… Numai să-mi scoţ bulendrele de pe mine, că mă-năbuş. Văzându-l câte boarfe îşi pusese pe dedesubt, cuviosul se înveseli de-a binelea. — Ptiu, bată-te să te bată de pezevenchi! D-aia voiai să te ciomăgesc acum? Eşti dat naibii, măi Barabulă, n-am ce zice.

— Barabulea! Să nu uiţi, sfinţia-ta, că faci păcat de-mi schimonoseşti numele. — Uite ce e, măi… omule! Mi-ar trebui o fetişcană isteaţă, ca s-o facem iscoadă. Are să capete o frumoasă răsplată. — Ca mine, scripcă… — Pentru ce ţi-aş fi luat-o, cioroi blestemat? Pentru că m-ai amăgit cu balivernele tale, în vreme ce tu trebuia să mă recunoşti ca fiind de la Ot Menedec? Auzi la el! Mai vrea şi plată. — N-am avut încotro, mă jur! Da’ de-acum înainte, să n-am parte de ce-i pofti matale de nu ţi-oi fi pe plac, zău! — Las-o baltă, că mă mânii! — O las! — Spuneam de o slujnicuţă dezgheţată… — Păi, mai ceva ca Tilinca mea, alta nici că se află. — Ţi-o fi vreo rubedenie? — Fata mea. — Tânără? — Nu aşa ziseşi? Ce-i drept, îi cam trecută de vreo douăzeci de primăveri, da-i frumoasă, coz! — Minte să aibă, nu frumuseţe, fiindcă am să-i acopăr faţa, s-o dăm drept roabă tătăroaică. Ea să se prefacă a nu le cunoaşte graiul, ca să poată trage cu urechea la ce-o auzi. — Haoleo, nu se poate! — De ce! — Dacă îi ascunzi obrazul şi o mai faci şi păgână, au s-o frigă dracii pe lumea cealaltă, şi ea, săraca, e botezată creştineşte… Rafailă zâmbi. — Cu atât mai bine! Are să-şi rupă colţii dracul dacă o muşca din ea. — Aşa crezi? Dar dacă i-o plăcea, n-are să mai vrea şi altele?… şi eu am o puzderie de fete, că le-am pierdut socoteala. Să le ia şi pe ele? — Zii mai bine că ţi-e teamă să nu-i terfelească cinstea vreunul dintre tovarăşii mei, căci printre ei am de gând s-o trimit. — Dă-o-ncolo, că tot nu se vede cinstea de sub bulendre! Însă, dacă s-o da drept păgână, face mare păcat, şi fără scăpare. De vrei, mă îmbrac eu muiereşte şi mă acopăr la faţă… — Vorbeşti prostii, Barabuleo! Mai bine s-o trimiţi pe Tilincuţa asta, de care zici, să văd şi eu ce-i poate capul. VICLENIE ÎMPOTRIVA VICLENIEI. ABIA SE USCASE ŢARINA PE MORMÂNTUL BARONULUI NADAY şi lacrimile de pe obrazul alteţei-sale, că la cetatea Bălgradului se ivi un călăreţ care nu cruţase coastele bidiviului său, judecând după spuma de sub şa ori aburii ce ieşeau din pielea sărmanului cal. De la mai-marele gărzii fu trimis întâi la contele Ugrai, nefiind îngăduită intrarea la principe ca până atunci. În acest fel contele află că Marcu fusese prins şi întemniţat în castelul lui Teleki de la Uioara. Asemenea veste trebuia

dusă neîntârziat prinţului, căci era bănuiala ca şi dalmatul să se fi aflat pe undeva prin Ardeal. — Cum de nu se poate şti nimic despre Grazziani? se miră Bethlen. — De la Sătmar i s-a pierdut orice urmă, alteţă. — Nu crezi că am putea să-i întindem o capcană, slobozindu-i prietenul? — Nu cutez, înălţimea-voastră. Prea ne-au tras pe sfoară până acum. Nu cumva să-l pierdem şi pe bănăţean până la urmă, dacă-i dăm drumul. N-am să ascund însă unde se află olahul, şi nu se poate ca Grazziani să nu încerce să-l scape. — Cred şi eu că din castelul de la Uioara cocoţat deasupra Mureşului, nici vulturii nu l-ar mai scoate. — Tocmai de aceea mă gândesc să-l aduc la Galda. Nu ştiu pentru ce l-or fi amestecat şi pe Teleki… — Nu-i cel care va fi soţul Iuliei? Fireşte că vicleana contesă Rozsnyai poate să aibă încredere în el. La Galda însă dalmatinul ar putea fi atras mai curând. Ai dreptate! Vezi tu cum faci… — Socoteam să împânzesc pădurile din jurul Galdiei cu oşteni, ca să-l pot înfrunta pe Grazziani mai lesne. — Ai putea chiar să-i iei pe toţi din Bălgrad, fiindcă tot vor trebui duşi la Deva şi de acolo spre Ungaria, în ajutorul lui Thurn, în Boemia. — Pentru început, socot mai nimerit să mă duc singur să vorbesc cu Agnes, dacă îngăduie alteţa-voastră. Ba s-ar putea să-l fac pe bănăţean să se lepede de Grazziani şi… — Bucuros îl primesc în slujba domniei mele. Contele Ugrai avea mai multe moşii, dar slujindu-l pe principe era mai toată vremea la curte şi arareori ieşea din Bălgrad. De aceea întâlnirea de la Galda era ca un răgaz de odihnă, deşi ştia că n-avea s-o scoată lesne la capăt cu prietenul vicleanului Gaşpar Grazziani. Dalmaţianul trebuia prins, spre a nu mai unelti! Voios se aruncă în şa, după care în scurt timp dădu cotul la Sântimbru şi se pomeni în valea Mureşului. Apoi se îndepărtă de malul apei spre poalele Pietrei Craivei, munte ce părea a-l privi mânios de sub cuşma-i de omăt. „Pe aici vor fi trecut şi legionarii romani, care au străbătut aceleaşi drumuri…” îşi zise Ugrai. Olahii ştiu că, din tată-n fiu, aceste locuri au fost ale străbunilor lor daci, şi poate că de aceea şi prinţul voia să-i ademenească încropind o nouă Dacie. Tot aşa se încumetase şi acel straşnic Mihai, pe care îl mai ţinea minte din vremea copilăriei. Călătoria se dovedi însă prea scurtă pentru gândurile contelui, care o luase cu mult înaintea slujitorului ce-l însoţea. Se trezi în curtea conacului, iar contesa îl primi într-o frumoasă odaie de la catul de deasupra. Acolo puteau vorbi în voie şi totodată aveau privire asupra împrejurimilor, dacă s-ar fi ivit vreun duşman. — Te pomeneşti că în răstimp l-ai prins pe Grazziani?! zâmbi Ugrai, sărutând mâna întinsă de Agnes.

— Nădăjduiesc să nu mai fie mult până atunci, dragă Jeno, de vreme ce tu însuţi mi-ai venit în ajutor… Nici nu ştii ce bucurie îmi faci trecându-mi pragul! — Asta înseamnă că ar trebui să mă pofteşti mai des. — Cu dragă inimă. Atât tu cât şi principele sunteţi oricând bineveniţi şi nu trebuie să vă chem eu. De altfel, dacă n-ar fi fost dorinţa ta de a-l prinde pe Grazziani… — A mea?! Nu a ta? — A… alteţei-sale, bâgui Agnes, încercând să zâmbească spre a pune capăt unei amintiri neplăcute. Ugrai pricepu la rândul său şi îşi plecă fruntea, în timp ce gazda strigă slujnicei să aducă cele pregătite pentru oaspete. — Se vede că eram aşteptat, judecând după belşugul de pe masă. — Încerc să te fac a crede că eşti la masa alteţei-sale… — Din păcate aceea este cu mult mai sărăcăcioasă, iar eu stau şi privesc, aici nu ştiu cum o să lupt de unul singur cu asemenea bunătăţi. — Te voi ajuta şi eu! — Ca de obicei, eşti de două ori generoasă… Toată vremea cât se ospătară vorbiră mai cu seamă de prinderea bănăţeanului, care le încurcase de atâtea ori socotelile în favoarea dalmatinului. — Capcana a fost Iulia, zise Agnes. Ştii că acest Marcu se îndrăgostise prosteşte de ea, iar gâsculiţa noastră îl plăcuse de asemenea şi… — Mă rog, făcu Ugrai, în semn că înţelesese idila dintre cei doi, dar pe care o socotea mai curând o toană trecătoare. — Tot aşa-mi ziceam şi eu, însă ea o ţinea una şi bună că se mărită cu olahul. Îi sucise mintea şi a ţinut-o aşa multă vreme. Ştii că nici la petrecerea aceea de la curte n-a vrut să vină cu mine, refuzând să mai ştie de altcineva, decât de Marcu al ei? — Îmi aduc aminte. — Ei bine, când am văzut cum stăteau lucrurile, l-am poftit pe Teleki Imre să se hotărască s-o ia de nevastă şi să se ţină în preajma ei, că de nu aveam să caut pe altcineva. Nu era s-o las să facă o prostie, iar în ce-l priveşte pe conte, averea cea mare, precum şi faptul că erau vecini l-au făcut să nu se mai dezlipească de Micoşlaca. — Câtă iscusinţă ai irosit din pricina acestui olah… — Stai să vezi! Asta n-a fost nimic, îi luă vorba contesa. Am chemat apoi un ţăran de-al meu, de acelaşi neam cu Marcu, şi l-am trimis, aşa, ca din întâmplare, la ea, unde s-a dat drept ortac de-al bănăţeanului. Era şi normal ca Iulia să-l întrebe imediat despre drăguţul ei, dar a rămas eu gura căscată când a auzit că acesta s-ar fi însurat cu o mocană de-a lui, din Banat. Omul s-a jurat, că a fost de faţă la nuntă. Se-nţelege că pe urmă l-am pus pe popa lui să-l dezlege de minciună. — Şi Iulia l-a crezut? — Mai întâi a rămas buimacă dar mai pe urmă a început să-l descoase pe ţăranul meu în fel şi chip. Eu însă îl învăţasem ce să spună şi, cum nu e

prost, i l-a ponegrit pe iubitul ei făcând-o mai să crape de necaz şi furie. Atunci a început să-l urască pe bănăţean, tot atât pe cât îl iubise mai înainte. Din când în când i-a mai zâmbit şi lui Imre… — Deci prin viclenie ai izbutit? — Altminteri cum? Aşa însă, avem să jucăm la nunta Iuliei chiar în toamna asta, râse Agnes, sorbind din cupa cu vin chihlimbariu de Ighiu. — Mă-ntreb ce va fi fost în sufletul ei când i s-a întors vechiul drăguţ? — Mânie, ură, scârbă şi tot ce poate strânge un om amăgit, mai cu seamă că olahul venise cu mare tărăboi, făcând pe stăpânul, încât ea n-a mai văzut în el, decât un ţărănoi neobrăzat ce trebuia pedepsit cât mai aspru. Şi a făcut-o! Ugrai zâmbi şi dădu din cap când duse paharul la buze. Sorbi cu încetineală şi întrebă: — Spune-mi, draga mea contesă, dacă ea ţi l-a dat pe tavă sau l-a luat Teleki de acolo? Nu cumva e gelos? Mă îndoiesc să-l lase nevătămat şi să-l aducă încoace, de nu cumva îi va fi făcut felul până acum… — Fii pe pace, că Imre este foarte ascultător. De altfel eu i l-am dat pe olah, după ce venise cu doi însoţitori pe care Iulia i-a lăsat să plece. Mărturisesc că mi-a fost teamă ca nu cumva aceia să se ducă întins la Grazziani şi nebunul ar fi fost în stare să mă atace, dacă l-aş fi adus pe omul său de-a dreptul la Galda. Nici Teleki nu l-a cărat la el acasă, ci l-a dus la prietenul lui, Csaky Nandor, şi de acolo, printr-o hrubă, l-a trecut la Uioara. — Pe sub Mureş?! se miră Ugrai. Din câte ştiu eu, printre castelele celor doi trece râul. — Întocmai, dar nimeni nu mai are ştire de asta. — Nu-i rău de ţinut minte pentru vremuri de restrişte, zâmbi cu înţeles contele. Amândoi tăcură deodată şi rămaseră cu privirile aţintite pe fereastră, de parcă ar fi aşteptat să-l zărească pe Teleki târându-l pe olah cetluit în funii. Numai că gazda avea în minte o răzbunare mai veche şi nu se putu ţine să nu-i amintească oaspetelui: — Jeno dragă, de-o fi să-l prindem cândva pe blestematul de Grazziani, să nu uiţi nici tu, nici alteţa-sa, că am şi eu o vorbă cu el. O veche socoteală! — Nu vrei cumva să faci şi tu ca Iulia? râse Ugrai. — De ce nu? Doar că eu am de gând să mă uit în ochii lui până o crăpa. Să-l văd cerşindu-mi îndurare… — Şi tot nu l-ai ierta?! — De bună-seamă! — Iar eu, prostul, credeam că femeile sunt nişte îngeraşi fără aripi, în vreme ce ele au ghiare de grifon. — Te povăţuiesc să nu le încerci vreodată… — Am să ţin seama. Până atunci să nădăjduim că olanul va fi o nadă bună pentru Grazziani. Anume ţi-am cerut să fie adus aici în văzul tuturora. — Crezi că vom izbuti? — Nu atât din prietenie, cât mai cu seamă temându-se că prinsul ar putea spune ceva nedorit, şi atunci va sări să-l scape.

— Te previn că olahul e încăpăţânat şi are să tacă. — Grazziani însă a auzit de faima lui Andor, şi asta îl va face să nu mai stea la îndoială. Mărturia omului său ar putea să cadă greu la Poartă. Contesa îl privi cu încântare şi, muşcând cu vârful buzelor dintr-o turtă muiată în vin, îi spuse linguşitoare: — Credeam că eu sunt cea mai vicleană, dar văd că m-ai întrecut, prietene. — Împotriva vicleniei, numai viclenia izbuteşte, mi se pare că zice o veche zicală. Şi de nu-i, ar trebui să fie. Izbucniră amândoi în râs şi închinară iarăşi din licoarea viilor de la Ighiu, ţinută anume pentru feţe mai simandicoase. Apoi contele se ridică şi, uitându-se pe fereastră, urmă: — Trebuie să văd cum arată pădurile astea din preajma voastră, că am poruncit nişte cătane de la Bălgrad să-ţi împresoare castelul, pentru a-l primi pe Grazziani. Dacă… Ugrai se opri însă văzând că în uşă s-a ivit pe neaşteptate slujnica. — Au venit doi oameni trimişi de domnul conte Teleki, dar spun că au o taină care nu trebuie ştiută decât de doamna contesă. — Ce să fie?! se nedumeri Agnes. — Cine ştie… Vin cu tine! se oferi Ugrai. — Ba, eu zic să rămâi aici şi mă duc eu la ei. S-ar putea ca de tine să se ferească. Dacă e nevoie, trimit să te cheme. Contele încuviinţă şi se aşeză din nou în jilţ, în vreme ce gazda îşi săltă uşurel fustele şi ieşi grăbită în ogradă, dar nu zări pe nimeni. O chemă pe servitoare şi aceasta îi spuse fâstâcită: — I-am poftit în odaia de primire, măcar că unul dintre ei pare ţăran. — Toanto! Nu cumva crezi că celălalt o fi vreun domn? — Eu nu ştiu, dar îi îmbrăcat altcum decât iobagii noştri, şi chiar şi olahul era în straie de sărbătoare… — Ţăran olah? se înfurie contesa. — D-apăi cum?! se miră fata, ştiind că toţi iobagii de pe moşia lor erau români. Da’ vorbeşte ungureşte, la fel ca noi, adăugă ea. — Şi celălalt? — Domnul? — Da! — N-a scos o vorbă. — Ciudat! mormăi contesa, neştiind dacă trebuie să se mânie ori nu de primirea celor doi străini. Totuşi era destul de ţâfnoasă când pătrunse în încăpere şi dădu cu ochii de un necunoscut înveşmântat ostăşeşte, însă pe ţăran nu-l văzu prin preajmă. Oşteanul făcu o plecăciune fără a scoate o vorbă, şi Agnes dădu din cap zorită, vrând să-l întrebe de cel de-al doilea, când se pomeni cuprinsă în braţe pe la spate şi o palmă aspră îi astupă gura. — Ştreangul! Dă-l repede încoace! îi răsună lângă ureche o voce care i se păru cunoscută, deşi nu prea desluşea bine limba olahilor, ci numai atât cât îi era de trebuinţă spre a se face înţeleasă de iobagii ei.

„Nu, nu pot să mă înşel… e chiar vocea lui Marcu! Păi ăsta-i un diavol, nu om! Blestemat să-i fie numele! Măcar de-ar şti Jeno să-l ia pe neaşteptate, că altminteri…” se gândi ea înfiorată. Oşteanul, care nu era altul decât Mihai, se apropie de fereastră şi spuse încet: — Până acum îi bine. Caii sunt tot acolo. „Au de gând să mă ducă undeva”, cugetă contesa şi răsuflă uşurată. „Proştilor, cum vă închipuiţi că veţi ieşi cu mine pe sub nasul contelui Ugrai?” Mihai sări pervazul ferestrei şi aduse caii, în vreme ce Marcu ridică un sac şi îl trase peste capul contesei, care începu să se zbată mai abitir şi să geamă, doar de va fi auzită. Degeaba! Marcu o ridică în braţe şi o trecu afară lui Mihai, care o aşeză de-a curmezişul unui cal. — Să fugi cât poţi! Şi rămâne cum ne-am înţeles… Castelana de la Galda crezu că-i sosise sfârşitul, fiindcă hurducăturile goanei ce nu mai contenea o chinuiau îngrozitor, strivindu-i trupul. În cele din urmă, când şi bietele dobitoace păreau a fi la capătul puterilor, ajunseră la o margine de pădure şi tânărul oştean descăleca, îi trase sacul de pe cap şi îi scoase căluşul, lăsând-o însă mai departe să atârne de-a curmezişul şeii. Scrută îngândurat zarea, doar de s-ar arăta vreun călăreţ. Apoi, nemulţumit, apucă dârlogii cailor şi pătrunse în desişul codrului. După ce merseră o vreme aşa, fără a lua în seamă prizoniera, care începuse a-şi mai veni în fire putând de acum să respire în voie. Mihai se opri, recunoscând parcă locul, şi o săltă călare în şa, dar fără a-i dezlega mâinile. Se aflau într-o văioagă unde ar fi trebuit să ajungă şi Marcu până-n seară, ori, dacă nu, să-l aştepte încă două zile încheiate. Iar dacă nici atunci nu s-ar fi ivit, urma ca Mihai s-o scoată pe castelană în preajma Vântului şi să-i dea drumul unde o vedea cu ochii, el având să se îndrepte apoi spre Borlova ca să-l întâlnească acolo pe Marcu, dacă acesta va mai scăpa cu viaţă… Văzând uşoara descumpănire a tânărului, contesa prinse glas şi încercă să-l înspăimânte: — Prinţul spânzură la voi!… Cât ţii legată la mine? — Până-n seară. — Apoi? — De nu s-arată prietenul meu, te spânzur eu pe domnia-ta, aşa cum ziseşi că o va face prinţul cu noi. Pe urmă îmi văd de drum. Contesei i se păru că nu-l pricepuse prea bine. Întrebat însă a doua oară, Mihai îi dădu acelaşi răspuns, aşa că biata castelană dorea acuma sosirea celui pe care-l vroise pierdut, fiindcă trăsnitul ăstălalt de olah părea în stare s-o atârne de vreo cracă. Totuşi, nu se dădu bătută: — Prietenul tău nu scapă! Eu ştiut că veniţi şi făcut capcană la voi. El ţinut este acuma şi schingiuit pentru a spune unde estem noi. Nu prieten vine, ci cătane mult, ce avem la curte. — Atunci cum de te lasaşi amăgită chiar domnia-ta? rânji Mihai. Halal capcană, n-am ce zice! Frântă şi fără putinţă de scăpare, contesa se lăsă copleşită de amorţeala braţelor şi închise ochii, rămânând în aşteptare. Părea să-şi fi

pierdut simţirea, dar Mihai n-o luă în seamă. Se ducea tot mai des către marginea pădurii, ca să scruteze zarea, iar când îşi dădu seama că femeia începuse a dârdâi de frig, trase cerga legată de oblânc şi o acoperi peste umeri. — Ţii aşa la mine toată noapte? — Nu! Am spus că te spânzur. Aştept doar să răsară prima stea… Începuse înserarea şi deznădăjduita femeie se înfiora zărind cerul printre crengile copacilor. Se rugă fiebinte ca nori întunecoşi să acopere faţa stelelor ori să se întâmple vreo minune care s-o scape, căci moarte cumplită o aştepta cu nebunul de oştean. — Cum să spânzuri tu la mine, dacă nu venit prietenul tău? Este prins şi dacă vrei scăpat dai pe mine la schimb. Dacă mor eu, şi la el ucide! Stai să vezi, nu zori! Mihai se gândi că s-ar putea să aibă dreptate, Marcu fiind fără îndoială prins, căci altminteri ar fi putut să-l ajungă până acum. Bucuros ar fi lăsat-o pe castelană să plece în locul tovarăşului său, dar nu ştia cum s-o facă. Se mai duse o dată la marginea pădurii şi de astă-dată desluşi că se apropiau vreo patru călăreţi. Se întoarse în grabă şi, apucând dârlogii calului, o duse pe contesă sub un stejar bătrân, scoase apoi un ştreang de cânepă şi îl aruncă pe după o creangă groasă, iar la capătul rămas făcu laţ şi îl petrecu pe după grumazul contesei, care-l privea mai mult moartă decât vie. — Se arată nişte călăreţi… şi nu poate fi Marcu, decât ca ostatec, îi zice Mihai. N-am cum să aflu, aşa că voi sta la pândă. Şi, dacă au gânduri rele, domnia-ta să le strigi pe limba voastră să stea locului, că altminteri gonesc calul şi… rămâi agăţată de cracă. M-ai înţeles? — Şi dacă sperie calul? — Cum ţi-o fi soarta şi norocul, doamnă contesă. Se aşternu o tăcere desăvârşită, încât s-ar fi putut desluşi bătăile de inimă ale contesei. Pe deasupra, aceasta mai tremura şi de frig. — Heeei, Mihai! sparse liniştea o voce necunoscută. Mă auzi? Unde eşti? Tânărul nu se dădu în vileag, măcar că-şi auzise numele. Din păcate, datorită înserării, nu se puteau vedea feţele călăreţilor şi nici dacă era vreunul dintre ei legat. — Mihaaai! N-auzi mă? Răspunde! răcni iarăşi necunoscutul. Ştim că eşti acolo cu doamna! Vezi să nu faci vreo prostie! după care se vede că fusese îndemnat de către cineva să mai adauge: Iacă, înălţimea-sa, domnul conte Ugrai, aici de faţă, îl iartă pe ortacul tău dacă o slobozi pe doamna. De nu, îl ucide şi nici tu n-ai să scapi, că eşti împresurat. Auzit-ai ce-am zis? Răspunde! — Spune că da! Scăpat şi eu şi voi! se precipită contesa. — Staţi pe loc! strigă deodată Mihai, după ce aşteptase câteva clipe bune, care pentru femeie durară o veşnicie. Doamna contesă are să vă spună că dacă mai faceţi un pas va atârna în ştreang!

— Jeno dragă, am funia de gât şi, dacă mână calul de sub mine, mă spânzură. Nu care cumva să faci vreo neghiobie şi să mă dai pieirii! Lasă-l pe ostatec să plece unde o vrea şi pe mine o să mă sloboadă în schimb. — Dacă ai spus ceva ce nu trebuia, o preveni Mihai să ştii că prietenul meu a înţeles şi am să-l întreb… — Jur n-am zis rău! Tot cum vrut tu fost. — Marcule! strigă tânărul. Răspunde tu! — Am auzit tot, Mihai, şi mă bucur pentru ce-ai făcut. Fii fără grijă, că de astă-dată doamna contesă n-a mai fost aşa de îndârjită împotriva noastră. Sloboade-o şi dă-i pace! — Heeei, luaţi aminte! răcni Mihai. Lăsaţi-l pe ostatec să vină la mine, împreună cu tine, cel care ne vorbeşti limba. Nu uitaţi să-i înapoiaţi spada! Dacă nu faceţi precum vă spun, numai ţeapănă aveţi s-o luaţi pe contesă! — Să nu cutezi, olah împuţit, să ridici mâna asupra… — Jeno! îl întrerupse contesa. Ce faci? Vrei să mă pierzi? Potoleşte-te! Abia stau în spinarea calului şi, de mă mişc, pe dată cad în laţ. Terminaţi odată! După un scurt răstimp în care se vede că fusese dezlegat Marcu, se auzi din nou vocea lui: — No, aşa-i bine. Mihai, strigă să te auzim unde eşti! Se făcuse întuneric de-a binelea, mai cu seamă în pădure, dar Marcu se descurcă şi sosi împreună cu însoţitorul, după cum fusese învoiala. — Totul e bine? întrebă Mihai, de cum îl văzu. Pot să-i dau drumul contesei? — Mai este încă în sac, drăguţa de ea? Dă-le-o aşa cum se află! Mihai o apucă în braţe, lăsându-i laţul pe grumaz, după care o aşeză binişor pe picioare, luându-i cerga în care era învelită. — Mie îmi este mai de trebuinţă, doamnă contesă, aşa că ţi-o iau, măcar că tremuri. Cât despre funie, am să ţi-o las ca amintire şi să mai ştii domnia-ta că nu era legată la celălalt capăt, că doar nu era să spânzur o femeie lipsită de apărare. Dacă aş fi alungat calul poate că te-ai fi ales cu o trânteală zdravănă, dar numai atât… Castelana înţelese dar nu mai putu scoate o vorbă din pricina spaimei prin care trecuse. Izbucni într-un plâns cu sughiţuri, în vreme ce slujitorul ce venise cu Marcu încerca să-i desfacă legăturile. — Bagă de seamă, doamnă contesă, îi zise Marcu pe limba ei, ca să priceapă mai bine. Am fost cinstiţi, căci s-ar fi cuvenit să te fi luat acuma cu noi în desişul codrului şi să te înjunghiem. N-o facem, fiindcă noi, „olahi împuţiţi”, cum a binevoit domnul conte să ne spună, ne ţinem făgăduiala dată. Dar să-i spui grofului că dacă o mai dă vreodată faţă cu mine am să-l fac să-şi înghită asemenea vorbe de ocară. Mergi sănătoasă şi nu mai fă atâta rău, că poţi s-o păţeşti într-o bună zi. Groful se dovedi însă a nu fi la fel de cinstit, fiindcă mai înainte de eliberarea contesei poruncise oamenilor lui să se răspândească prin codru în aşteptarea celor doi, ca să pună mâna pe ei. Dar se vede treaba că Marcu presimţise, ori poate înţelepciunea îl făcu să nu se urnească din loc.

— Nu plecăm?! se miră tânărul. — Vicleniei i se răspunde tot prin viclenie, făcu Marcu gânditor. Poate că mă-nşel, dar s-ar putea să încerce să ne prindă prin pădure, luându-ne pe nepusă masă. Aici însă nu le va da prin cap să cerceteze, aşa că mai adăstăm o vreme. Noaptea aduce după sine zgomotele ei, din care cei doi până la o vreme nu desluşiră mare lucru, deodată însă caii ciuliră urechile şi se opriră din ronţăit. — Mi s-a părut că aud paşi, şopti Mihai. — Şi mie. Ia taci! Din ce în ce mai aproape, se auzeau vreascuri trosnind sub picioarele unor vietăţi. — Or fi lupi? se întrebă Mihai. — Nu cred! Altfel caii ar fi simţit, dar văd c-au rămas liniştiţi şi, cum de om nu se sperie, de ce m-am temut n-am scăpat. Scoate spada şi fii gata! — Ne luptăm? — Să vedem! Curând se auziră şi voci care nu se fereau, chemându-se între ele. — Am ajuns, spuse unul. Heeei, pe unde sunteţi? — I-aţi prins? — Nu, înălţimea-voastră. — Dobitocilor! fu răspunsul contelui, pe care cei doi îl recunoscură uşor. — Suntem puţini, şi bezna… Glasul slujitorului fu însă acoperit de un răcnet ce veni din hăurile codrului, făcându-i pe toţi să amuţească. — Asta ce mai fu?! se îngrijoră Mihai. Marcu ridică nedumerit din umeri, dar cum nu se pierdu cu firea îi răspunse şăgalnic: — De n-o fi fost însuşi dracu, atunci de bună-seamă că vreo pasăre de noapte, ori cine ştie ce jivină îşi va fi dat duhul în clipita asta. — Oricum, cred că ne-a fost de ajutor, căci urmăritorii noştri nu se vor mai încumeta să ne caute prin astfel de locuri şi pe întuneric. — Ai dreptate! Acuma putem s-o luăm şi noi la picior, şi chiar într-acolo! Aşa om afla şi ce s-a întâmplat. Cu toate că oamenii lui Ugrai se zoriseră să scape de pădure, Marcu îşi sfătui tovarăşul să păşească grijuliu şi să fie cu urechile ciulite la cel mai mic zgomot, căci de văzut, cam greu se putea prin întunecimea copacilor. Apoi mai erau şi caii, duşi de dârlogi, care striveau vreascurile uscate sub copite de parcă nu le-ar fi păsat de teama stăpânilor. Uneori sforăiau scurt pe nări, când se speriau de vreo vieţuitoare a pădurii, stârnită din culcuş în drumul lor, după care mergeau liniştiţi şi ascultători mai departe. Din păcate, pe deasupra capetelor aveau o boltă de crengi care le acoperea vederea cerului, aşa că oameni şi dobitoace, mergeau cam la întâmplare. — Poate ne pomenim din nou la curtea contesei, zise într-un târziu Mihai.

— Atunci om face cale întoarsă, că doar n-avem să-i cerem găzduire. M-am săturat! Eu socot că ne îndepărtăm de ea, dar cine ştie? Să tot fi orbecăit aşa cale de câteva ceasuri când, frânţi de osteneală, hotărâră popasul. — Până la ziuă am putea trage şi noi un pui de somn, făcu Marcu şi căscă de-i pocniră fălcile. — Dar cum facem cu paza? — Legăm caii lângă noi şi ne culcăm, căci amândoi avem nevoie de hodină. Cine să facă de caraulă? Deodată însă, caii prinseră a bate pasul în loc şi fornăitul lor prelungit putea însemna primejdie. Atunci zăriră şi mogâldeaţa din faţa lor, care părea să fi stârnit spaima dobitoacelor. — Rămâi aici, că merg eu să văd ce-i! hotărî Marcu şi amândoi îşi traseră spadele. Somnul le sărise ca prin farmec şi toate simţurile le erau încordate, adulmecând mireasma pădurii. Marcu se apropie cu băgare de scamă şi abia când fu lângă locul cu pricina îşi dădu seama că era vorba de leşul unui om. Îl împinse uşor cu piciorul, de parcă ar fi vrut să-l trezească din somn, după care făcu întoarsă cale. — Nu „ucigă-l toaca” răcnise mai înainte, ci un amărât de creştin, care încă nu s-a răcit, de bună-seamă. — Îi mort? — Întocmai. Ucigaşii l-au lăsat pradă lupilor. — Înseamnă că-s prin apropiere. Să fim cu ochii-n patru! — Ba dimpotrivă! Acuma om dormi nesupăraţi de nimeni, căci nu se mai întorc ei pe aici. — Vrei să spui că să ne culcăm cu leşul alături? — Ei nu! Căpătâi nu ne-om face din el, dar ne vom trage mai în lăstăriş, colo, unde frunzişul acela chiar mă îmbie la somn. Să legăm caii şi la ziuă om vedea şi cine va fi fost nenorocitul care ne va păzi fără voia lui. Mihai nu-i prea împărtăşi părerea, dar n-avu încotro şi, după ce se înfofoli în cergă, punându-şi şi şaua sub cap, uită cu desăvârşire nedorita tovărăşie a mortului. Când deschiseră ochii se luminase de-a binelea şi, cu toate că blândă o rază de soare răzbătea până la ei, frigul pătrunzător al nopţii îi cam înţepenise. Ridicându-se cel dintâi în picioare, Mihai rămase cu ochii pironiţi asupra lui Marcu, văzându-l că se odihnise pe o buturugă. Însă îşi dădu seama pe dată că el însuşi avusese un căpătâi asemănător şi pricepu de unde îi venea durerea din grumaji şi umeri. Unde mai pui că nici caii nu se mai aflau la locul lor… — Precesta lor de tâlhari! Ziceai că n-au să se mai întoarcă şi na, iacă ce ne-au făcut. Bine că nu ne-au hăcuit, ba mă şi mir… — N-or fi fost aceiaşi, răspunse Marcu întinzându-se alene. Nu părea deloc speriat, ba s-ar fi putut spune că era chiar voios, după îndelungata odihnă. — Ne-au şterpelit şi merindea, odată cu caii şi…

— Ei, asta-i bai! Tocmai începuseră să-mi chiorăie maţele. Aflăm noi însă altele, numai bani să avem şi după câte bag samă îmi mai atârnă punga de grumaz, se bătu el cu palma peste piept. Ba încă şi spada ne-au lăsat-o. — Eu nu mai am nimic! Mi-au luat totul. — Vezi, dacă ai dormit mai adânc decât mine? — Dar ia stai! tresări Mihai apucându-i sabia. Asta-i a mea. — Drace! Ştii că ai dreptate? se cruci Marcu. Cuprins de o bănuială, îşi trase punga de la gât şi deşertă în palmă… numai pietricele, şlefuite de pârâu. De astă-dată fu rândul lui Mihai să facă haz de necaz: — După cum se vede au fost şi alţi somnoroşi, mai dihai ca mine. Dar tot îi bine că nu ne-au înjunghiat ca pe nenorocitul de colo… Rămase însă cu mâna întinsă şi cu vorba la jumătate. Nici urmă de mort! — Mama lor de păcătoşi! se dezmetici Marcu. Păi se vede că ne-au adus în altă parte, fără să fi simţit noi. Bine că n-au fost cătanele contelui, că acuma am fi zăcut fedeleş în vreun beci, de nu ne-ar fi dus pe loc la Bălgrad. Visaşi tu oare ceva? Eu nu-mi aduc aminte nimic. Dar Mihai nu părea la fel de voios ca tovarăşul său, şi asta îl aţâţă şi mai mult pe bănăţean: — Nu te întrista, că uite, ţi-a rămas spada. — Ce să fac cu ea, dacă nu ştiu cine-s tâlharii? — Tai frunze la câini! râse Marcu. Ori de-om vâna ceva, cumva, avem cu ce spinteca sălbăticiunea. Hai, apuc-o! — S-o folosim cu schimbul şi să-i rugăm pe potrivnici să se rânduiască numai câte unul, zâmbi cam acru Mihai şfichiuind câteva rămurele. În cele din urmă o apucară la drum şi în scurtă vreme ajunseră la capăt de codru, dar se ţinură la marginea lui, pentru a se adăposti la nevoie. Deodată se pomeniră în preajma unui foc mare, împrejurul căruia nişte drumeţi frigeau hălci de slănină la proţap. Mirosul îmbietor al grăsimii ce se scurgea pe jăratic le gâdilă nările celor doi flămânzi, lăsându-le gura apă. Cum îi auzi vorbind ungureşte, Marcu se apropie şi le dădu bună-dimineaţa pe limba lor, ca să dovedească gânduri paşnice. — Jo regelt kivanunk! — Adjon isten! răspunseră străinii întorcând capetele. — Putem să ne hodinim şi noi o ţârucă, fraţilor, pe lângă focul vostru? — Cum de nu?! şi se grăbiră care mai de care, să le facă loc. — Poftiţi şi poate veţi îmbuca ceva cu noi, că veţi fi flămânzi! îi îmbie unul. — Mulţămim şi nu zicem ba, oameni buni, că noi am păţit un mare năcaz. Ne-or furat lotrii şi caii şi merindele de drum, câtă vreme am aţipit şi noi, un ceas-două. — No, al dracului să fie de nu era ăla hoţul! făcu un bărbat uscăţiv, dar tare vânjos. Nu cumva doi cai murgi, cu desagi pe ei? — Întocmai! încuviinţă bănăţeanul. Şi chiar i-aţi văzut?

— Noi ne-am întâlnit cu un om care mâna doi cai, pe lângă ai lui, dar ne-am zis că erau pentru povară. — A fost tâlharul nostru. Încotro a apucat-o? De mult? — Apăi, asta s-o întâmplat ieri pe la amiază… — Atunci nu-i el, că noi eram în altă parte şi cu alte treburi în vremea aceea, dădu din cap cu părere de rău Marcu. — Zicea că merge la Sebeş, îşi urmă omul vorba, că azi, duminică, îi zi de târg acolo. — Cum duminică?! se miră Marcu. — D-apăi cum?! Ascultă că şi bat clopotele bisericilor în Vânt. — Nu cumva om fi dormit o zi şi o noapte?! — Domnia-ta vei fi ştiind cât v-aţi odihnit, dar că azi îi sărbătoarea sfintei duminici, asta toată lumea o ştie. — Aşa-i! încuviinţară şi ceilalţi. — Deci acela a fost hoţul şi caii noştri s-au dus pe apa sâmbetei, că n-avem cum să le mai luăm urma… — De bună-seamă că i-a dat sub preţ şi s-au vândut pe dată, aşa că nu mai fiţi supăraţi, zise un flăcăiaş, făcându-i pe toţi să râdă de un asemenea îndemn. Ba chiar şi Marcu zâmbi, dar Mihai nu pricepuse o boabă. Tocmai voia să-şi întrebe tovarăşul, când fu îmbiat la rându-i cu pită şi slănină friptă. Abia atunci păru a-şi aduce aminte Marcu de neştiinţa tânărului său prieten, şi spuse cu glas tare: — Feciorul ăsta, oameni buni, nu ştie ungureşte, că-i român de dincolo de munte. — No, şi ce? răspunse pe româneşte uscăţivul. Până mai acum vreo câţiva ani în urmă îmi câştigam şi eu pita în slujba domniei Moldovei. — Ei, asta-i bună, sări Marcu cu gura plină. Nu cumva la vodă Tomşa?! — Ba da! — Apăi cum de nu mă cunoşti şi pe mine, că doar şi eu am hălăduit pe acolo în aceeaşi vreme. Bărbatul îşi răsuci mustaţa şi, apropiindu-se de bănăţean, îi zise cu îndoială: — De n-aş vedea straiele astea mocăneşti, mai să cred că-i fi căpitanul Marcu. — Chiar eu! se bucură acesta. Dar domnia-ta cine eşti? — No, că eu nu eram aşa de vestit, fiind numai hotnog. Cibi Iosif îmi spune mie, şi-s de felul meu din Aiud, dar slujesc în oaste încă din tinereţe. — Frate Cibi, îmi pare bine că te-am întâlnit, măcar că nu-mi aduc aminte să te fi văzut pe acolo. Că sunt îmbrăcat aşa… e fiindcă s-a întâmplat să nu am la îndemână alte veşminte, dar să ştii că mă simt mai sprinten în ele şi, după cum vezi, nu m-am prea îmbogăţit la domnia Tomşei. — Eu ce să mai zic? Câştigai numai muierea, de prin partea Botoşanilor, da nu-mi pare rău, c-o fost faină şi vrednică de o făcut copii frumoşi. — Atunci pentru ce umbli cu feciorii pe drumuri? Mă iartă de întrebare? zâmbi Marcu.

— Îi duc la oaste la Deva, că iar sunt în slujba domniei şi prinţul mi-o poruncit. Povestiră mai apoi de una, de alta, şi curând veni vorba despre mortul din pădure. — Sărmanul, zise Mihai. A răcnit înspăimântător când şi-a dat duhul. Barem să fi fost noi mai pe aproape… — Nu cred să fi scos vreu strigăt… dacă va fi fost cel peste care dădurăm şi noi! zâmbi cu tâlc un fecior înalt şi smead. Cibi îi aruncă o privire mustrătoare, de parcă n-ar fi vrut să se afle despre acest lucru şi, ca să le abată gândul celor doi străini, trase de lângă el un uriaş corn de bou şi-l duse la buze. Răcnetul acela neomenesc străbătu văzduhul, înfiorându-i pe toţi. — Asta a fost! zise el, punându-şi la loc sperietoarea. — Mai să ne temem şi acuma, zise Marcu în glumă. Se-nţelege că nu mortul a zbierat. Să-l hodinească dumnezeu şi să-l lăsăm în pace, adăugă el, simţind că nu-i era pe plac lui Cibi să se vorbească de el. — Îl folosesc uneori noaptea, ca să alung jivinele codrului. Pe ăsta să-l fi avut eu la Iaşi… — La ce bun? întrebă unul. — Eheei! oftă Cibi. M-ar fi luat Vodă de cealaltă parte a lui, de una fiind călăul, şi ne-am fi preumblat pe ultiţele târgului. Să-mi fi dat şi mie straie roşii, ori verzi, căci gealatul era în roşu. Am fi băgat şi mai rău spaima printre neguţătorii necinstiţi ori boierii vicleni. Le povesti apoi tinerilor cum voievodul moldovean le spunea boierilor „berbeci” şi îndată punea călăul să-i ucidă. Marcu îl ascultă, dar nu-i prea fu pe plac spusa fostului lefegiu, aşa că întrebă altceva: — Dar pentru ce-i trebuie oaste măriei-sale prinţului? — Să ne batem cu păgânii! se repezi un fecioraş. — Ba cu Hommonay! zise altul. — Cu cine, cu necine, om vedea noi cum a fi porunca. Aşa-i la oaste! De vreme ce te-ai legat să fii cătană te lupţi după cum îi porunca, numai cinstit să fii, că altminteri mori cu ruşine, le tăie pălăvrăgeala Cibi. Abia cu mult mai târziu, Marcu avea să afle chiar din gura lui că hotnogul îl înjunghiase pe necunoscutul din pădure, căci era o iscoadă dovedită şi porunca fusese să scape de el pe drum. După ce mâncară pe săturate, cu toate că nu aveau prea mare zor să ajungă la capătul călătoriei, pâlcul călăreţilor porni iar la drum. Lui Marcu i se dădu un cal al cărui stăpân se urcă la spatele unui ortac, dar Mihai nu vru cu nici un chip să facă la fel, ci se agăţă şi el de un fecior mai puţintel de stat. N-au mers însă multă vreme aşa, căci le ieşiră în cale hergheliile grofului de la Vânt. Atunci Gagy Miklos, un secuian de prin părţile Odorheiului, se descurcă de minune, făcând rost de doi noateni de toată frumuseţea. Cibi îl lăudă şi-l dădu de pildă celorlalţi tineri învăţăcei la meşteşugul armelor.

— În oaste trebuie să ne ajutăm unul pe altul, iar groful are atâţia cai încât nici nu le mai ştie seama, aşa că nu-i păcat, spuse el cu voce sfătuitoare. Mergând mai uşor acuma, în două zile ajunseră în tabăra de la Deva, unde se strângeau cătanele sub porunca baronului Kovari Adam, prieten bun cu alteţa-sa prinţul. Cibi îl lăudă pe Marcu, ba îl luă gura pe dinainte şi-i mărturisi baronului că bănăţeanul fusese căpitan în oastea lui Tomşa-vodă, aşa că fără să vrea primi sub porunca lui aproape o mie de oameni, iar ca ajutoare pe Cibi şi Mihai. Trebuia să-i muştruluiască pe cei tineri şi atunci îi dădu prin cap că ar fi putut să-i lămurească să intre în oastea lui Gaşpar-vodă, dacă or prinde drag de el. — D-apăi eu cum oi scoate-o la capăt cu muierea? se căina Cibi, care nu se aşteptase la asemenea întorsătură, să ajungă ajutor de căpitan. De află, vine pe dată aici să mă scoată… — Lasă că te-om ascunde noi, dar până să-i ajungă vestea noi am şi terminat muştrul, că, după câte bag eu seama, nici gând să ne batem cu careva. Pe urmă, frate Cibi, să-ţi spun drept că nici eu n-am chef să rămân aici lungă vreme. Am făgăduit să mă întorc în Moldova. — Nu se plăteşte la noua domnie… — Despre alta este vorba. Gaşpar-vodă Grazziani se face acuma domn la Iaşi… şi are nevoie de oameni pe cinste. — Dacă domnia-ta îl cunoşti şi-i ajunge pe acolo, dă-mi şi mie de ştire, fiindcă acolo mă îngăduie muierea şi vine cu mine, râse Cibi, de parcă ar fi fost în slujba nevestei şi nu a domniei. Făcură haz şi Marcu îi destăinui parte din gândurile lui, căci simţea că poate avea încredere în fostul hotnog. Totodată căută să-şi apropie toţi oştenii de sub porunca sa, învăţându-le numele mai la fiecare dintre ei şi dându-şi toată silinţa să le arate cum să-l înfrunte pe duşman. Pentru aceasta era tare îndrăgit de cătane, care se fuduleau cu căpitanul lor. Aşa îl prinse pe Marcu ştirea că alteţa-sa prinţul avea să treacă prin Deva, spre a vedea cum s-a pregătit oastea pe care avea de gând s-o ducă pe plaiurile Boemiei. Pe tăpşanul de la malul Mureşului, întreaga oştire fusese împărţită în două tabere şi se încleştară între ele „pe viaţă şi pe moarte”. Ceata lui Marcu urma să facă o învăluire şi să cadă în spatele „vrăjmaşului”, silindu-l să se dea prins. Oştenii lui îşi dădură toată silinţa, dar Marcu se cam ferea să iasă la vedere, căci alături de Bethlen călărea însuşi Ugrai! Din fericire, acestuia nici nu-i trecea prin minte că acel căpitan chipeş ar fi putut să fie ţăranul de la Galda. De altfel oştenii lui fură socotiţi drept cei mai bine pregătiţi şi alteţa-sa poftise să-i vadă mai îndeaproape. „Vivat, crescat, floriat! „ răcniră feciorii la ivirea falnicului prinţ, ce călărea un frumos armăsar, alb ca neaua. Cu toată ciuda ce-o avea pe Bethlen, Marcu trebui să recunoască, şi-i şi spuse lui Mihai, că semeţia şi pohfala nu erau cu nimic mai prejos ca ale împăratului pe care-l văzuse la Praga. La rândul său, tânărul se simţi de-a dreptul fericit să slujească în oastea vestitului principe.

— Care ţi-i numele, viteazule? întrebă Bethlen, oprindu-se în faţa vrednicului căpitan. — Marco Iancovici, alteţa-voastră! Răspunse el fără şovăire, dându-se drept sârb, căci Ugrai era alături. — Îmi placi şi drept răsplată vei căpăta o pungă de ducaţi pentru tine şi un butoi cu vin pentru oştenii tăi. — Alteţă-serenisimă, cuteză bănăţeanul, spre uimirea celor din jurul prinţului. M-aş ruga, în loc de bani, să îngăduie înălţimea-voastră încă un butoi cu vin, ca să ajungă la toţi oştenii. Urale şi strigăte de bucurie însoţiră vorbele căpitanului, iar prinţul zâmbi încântat. — Fie pe voia ta, însă şi pe a mea! Căpăta-vei două butoaie, dar şi punga făgăduită. Contelui Ugrai nu-i prea plăcu dorinţa „sârbului”, fiindcă însemna că ţine să se facă iubit de oşteni, dar mai cu seamă îl sâcâia asemănarea acestuia cu olanul de la Galda, care îi venise iar în minte. În aceeaşi zi iscoadele lui prinseră a cerceta pe ascuns cine era acest căpitan, dar zadarnic, fiindcă ungurii se jurau că-i din neamul lor, olahii băgau mâna-n foc că are acelaşi sânge cu ei, iar sârbii se fuduleau că el însuşi spusese de ce neam era… Numai pe Kovari nu l-au iscodit, de unde ar fi putut afla că fusese căpitan în oastea lui Tomşa-vodă. Oricum, Marcu se trase cât mai la dos din calea lui Ugrai, căci multă vreme nu s-ar fi putut ascunde, dacă s-ar fi ţinut cu tot dinadinsul de urmele lui. Prilejul se ivi o dată cu vestea că pribeagul Radu Şerban pălise în Ţara Românească, dincolo de munte, suferind o ruşinoasă înfrângere. Bethlen porunci să fie întâmpinaţi fugarii spre a nu face prădăciuni prin ţara Transilvaniei, iar Marcu ceru să meargă el cu jumătate din ceata lui. Ar fi vrut să ia mai mulţi, dar se gândea că, de-o fi să-i treacă munţii şi să-i ducă în Moldova, nu prea avea cum să-i plătească. Se bizuia numai pe făgăduiala că vor fi mulţumiţi sub noua domnie de la Iaşi. Cibi însă îl părăsi şi căută să scape şi de sarcina avută cât Marcu era căpetenie. — Rămâi cu bine, căpitane! îi zisese el. Musai să mă întorc acasă la ai mei, că eu mi-am cam făcut sorocul. Dar să ştii că dacă ar fi să mă mai chemi la Iaşi îmi ţin făgăduiala, că faină viaţă am dus pe acolo în tinereţele mele… Marcu îşi răspândi oamenii prin preajma munţilor Retezat, pândind la anumite poteci ştiute că ar fi putut fi folosite de fugari. Judecata lui se dovedi a fi bună, căci într-adevăr, pâlcuri-pâlcuri, începură a se ivi nenorociţii, arătând ca vai de capul lor. Porunca era ca toţi prinşii să fie trimişi pe dată la Deva, că poate s-ar mai fi ales ceva luptători dintre ei. Dar acelaşi gând îl avea şi bănăţeanul, căruia i se frângea inima la vederea acestor zdrenţe omeneşti. Atâta mai rămăsese din falnica oaste pe care o văzuse la Sătmar, numai cu un an înainte. Nici forţă, dar nici voinţă de împotrivire nu mai era la bieţii oameni, învineţiţi de frig şi sfârşiţi de foame. Într-una din zile în trecătoare se ivi o ceată strânsă în jurul unei căruţe pline cu răniţi, înfăşuraţi în cârpe însângerate. Văzând cătanele prinţului

fugarii puseră mâna pe spadă şi nu se dezlipiră de căruţă, făcând roată în jurul acesteia. — Daţi-vă prinşi, că vi se cruţă viaţa! le strigă Marcu. Nu răspunse nimeri. Se vedea cât-colo că aşteptau porunca unuia de care ascultau şi care se afla printre răniţi. Apoi se auzi o voce pătrunzătoare: — Suntem din ţara Ardealului şi ne întoarcem la casele noastre. Nu avem nimic cu măria-sa prinţul, ca să ne dăm prinşi ori să ne certe cu viaţa, că doar n-am făcut nici o pagubă! Dârzul răspuns fu pe placul lui Marcu, dar nu avea încotro. Dacă i-ar fi lăsat să treacă, ar fi fost prinşi de alte cătane în drum şi i-ar fi scăpat din mână pe aceşti oşteni de ispravă. Pentru aceea căută să se înţeleagă cu ei: — Oameni buni! Nu avem gânduri haine cu voi, dar aşa-i porunca alteţei-sale şi trebuie să vă supuneţi! — Atunci, dacă până şi fratele nostru Marcu din Borlova ascultă de prinţ, n-aveţi decât să veniţi să ne legaţi, răspunse acelaşi glas, uluindu-l pe bănăţean. ÎNRĂDĂCINAREA. DE CUM SE ÎNFĂŢIŞĂ MĂRIEI-SALE GAVRILĂ-VODA MOVILĂ, tânărul Tucalas făcu o plecăciune smerită cu faţa până la pământ. Era un semn de mare supunere pe meleagurile de unde venea şi voia să-şi arate credinţa faţă de domnul ţării în care se pripăşise. Tatăl său, Lampas Tucalas, rămăsese mai departe în olăria lui din Rumelia, dar şi-a povăţuit odrasla să-şi încerce norocul prin ţările româneşti de peste Dunăre, unde mulţi alţi semeni de-ai lor se îmbogăţiseră peste noapte. Bani prea mulţi n-avea în pungă, dar înfăţişarea chipeşă şi mai cu osebire mintea lui cea isteaţă erau îndeajuns spre a răzbi prin întortocheatele căi ale vieţii. Bătând când la o uşă, când la alta, izgonit uneori, găzduit cu cinste în alte părţi, pribeagul tânăr izbutise să-şi încropească un acoperământ deasupra capului în cetatea de scaun a Târgoviştei. Se-nţelege că-l trăsese aţa către uliţa olarilor, aflătoare în târg la intrarea dinspre Câmpulung, şi căsuţa lui nici nu era cea mai din margine. Dar aşa a fost să-i fie norocul, căci într-o noapte fără stele şi cuprinsă de un vânt tăios de toamnă un drumeţ nimeri la uşa lui. Era sleit de puteri şi abia de mai putea vorbi. Izbutise să-i îngăime că se târâse până acolo, fiind ciuruit de plumbii sâneţelor sloboziţi asupra lui de către seimenii domniei. De fapt se vedea prea bine că veşmintele îi erau năclăite de sânge şi tânărul Tucalas pricepu că nefericitul n-avea s-o mai ducă multă vreme. Singurul ajutor pe care i-l putu oferi fu o cană cu apă, pentru care străinul îi mulţumi din priviri şi abia şopti: „să duci… scrisori… la boier… vel…” apoi îşi dădu duhul în braţele grecului. Încurcat la început, se lumină după ce răsfoi scrisorile din taşca mortului, aflând despre ce era vorba. Veştile aduse de olăcarul ucis preţuiau o avere, dându-i-le chiar celui căruia i se cuveneau, adică vel-spătarului Iancu Filipescu. Dar şi mai de preţ ar fi fost în ochii voievodului, dacă ar fi aflat de hainia boierului pe care-l avea de bun sfetnic. Dumnealui, Iancu Filipescu, nu ar fi poftit să se afle că pribeagul Radu-vodă Şerban dădea de ştire rudei sale vel-spătarul că avea să se repeadă cu oaste

năimită ca să-şi recapete domnia, şi mare cheltuială ar fi făcut boierul ca să se păstreze taina. Ba chiar şi moarte de om, la nevoie! Fiind încă noapte şi cum apa Ialomiţei nu era prea departe de casa lui, Tucalas târî leşul străinului, după ce avusese grijă ca mai înainte să-i deşarte chimirul. Ce-i drept, se alesese cu ceva, dar era o nimica toată pentru năzuinţele lui, aşa că-şi puse toată nădejdea în nepreţuitele scrisori. Nimeni n-avea să mai afle de soarta nenorocosului olăcar, înghiţit de apa râului, dar nici de urma ştirilor pe care le adusese. El, Tucalas, urma să chibzuiască pe îndelete unde ar trebui duse, dar nu avu timp prea îndelungat, că nişte bătăi în uşă îl făcură să dosească pe dată taşca necunoscutului. Apoi descuie, prefăcându-se a fi sculat din somn, şi se pomeni în faţă cu iuzbaşa Tudoran, omul de credinţă al vel-spătarului. Dar întâlnirea nu s-a petrecut după cum visase tânărul grec, fiindcă slujitorul boieresc l-a luat din scurt şi l-a ameninţat în fel şi chip, încât i-a tăiat pofta de a se mai înţelege cu velitul boier. A făcut pe prostul, că nu ştie nimic şi că nimeni nu i-ar fi trecut pragul casei de mai bine de o săptămână, aşa că iuzbaşa l-a crezut până la urmă şi l-a lăsat în plata domnului. Două zile mai târziu izbuti să ajungă la picioarele voievodului, unde se afla acuma, numai că nu se aşteptase să fie primit de faţă cu tot divanul, din care făcea parte şi vel-spătarul Filipescu. — Auzit-am că ai ceva de seamă a spune domniei-mele, zise Vodă uitându-se în ochii lui, cum îi era în obicei. Tucalas întârzie cu răspunsul, părând a fi tare fâstâcit din pricina atâtor feţe boiereşti: — Iertare, mărite doamne… dar… nu ştiu… eu… Domnitorul pricepu îndată că era vorba de ceva tainic şi răspunse făcând pe nepăsătorul: — Se vede treaba că nu eşti obişnuit să vorbeşti în lume, ori ce ai a-mi spune suferă amânare, aşa că te vei înfăţişa altă dată. Acuma poţi merge acasă! — Întocmai, măria-ta! se bucură Tucalas, dându-şi seama că domnitorul înţelesese încurcătura lui. Întocmai! Voiam să cer o slujbă pentru mine, dar… — Să mai treci pe la palat, ori să laşi vorbă unde să te caut, urmă voievodul să se prefacă. S-ar putea să am trebuinţă de tine. Tânărul ieşi din încăpere cu spatele, făcând întruna temenele, până ce ajunse în dreptul aprodului de la intrare, iar când se văzu afară putu răsufla uşurat, zicându-şi în gând: „Nu-i prost prinţul. Mă voi înţelege cu el negreşit.” Vorbea bine româneşte, căci avea mare uşurinţă în însuşirea limbilor, iar anii petrecuţi la Târgovişte îi trăise numai printre români, încât mai că se simţea un adevărat pământean. Acum, de vreme ce avea să-l slujească pe domnul ţării, va căpăta vreo slujbuliţă, mai apoi o dregătorie şi, de ce nu, chiar un rang boieresc?! Aşadar, tocmai se bucura de întorsătura lucrurilor, când o mână i se puse pe umăr şi o voce necunoscută rosti: — Va trebui să mă însoţeşti, prietene, dar mai ales fără zarvă! Tucalas se întoarse şi văzu chipul binevoitor al celui ce-i vorbise, dar şi cea de-a doua mână a acestuia, proptită pe mânerul jungherului de la brâu.

Fiind numai la doi paşi de curtea domnească, ar fi putut să ţipe în gura mare şi să ceară ajutor. Se-nţelege că scrisorile cu pricina le avea dosite într-un loc tainic şi cu greu s-ar fi putut smulge locul ascunzătorii din gura sa. — Porunca măriei-sale? întrebă tânărul, dându-i prin cap că s-ar fi putut să fie un slujitor domnesc. — De bună-seamă! Nu se vede cine sunt? — Mă iartă, pan căpitane, dar eu mă cam feresc… — Ştiu, ştiu! rânji oşteanul. Tocmai pentru aceea şi mergem la un loc mai ferit de lume. Urmează-mă! Ceva nu-i fu pe plac grecului şi se cam codea să se îndepărteze din preajma voievodului, dar căpitanul nu-i dădu răgaz, ci-l înşfacă de braţ. — Haide, că n-avem vreme de pierdut! Ajungând în uliţă, Tucalas îşi dădu seama că făcuse o prostie să se supună orbeşte, dar acum era prea târziu, căci alţi slujitori înarmaţi îl luară în primire. Iar când zări şi casele boierului Filipescu, îi venea să-şi dea cu pumnii în cap pentru neghiobia de care dăduse dovadă. Căzuse în capcană ca prostul şi în nici un fel n-ar mai fi putut fugi. Nici pe sprijinul târgo-veţilor nu se putea bizui, fiindcă grecii nu prea erau iubiţi în vechea cetate de scaun. Singura lui mângâiere îi rămase în cele spuse cu ani în urmă de către o ghicitoare, care îi prevestise un viitor măreţ. — Socot că ai scrisorile asupra ta, îi zise deodată căpitanul, făcându-l să-şi piardă orice îndoială asupra celor ce aveau să urmeze. — Habar n-am despre ce vorbeşte domnia-ta… — Ei atunci, ai să afli curând de la măria-sa vel-spătarul, ori de nu, de la Tiu-ţiganul, gâdele ce-l slujeşte pe boier… De altfel nici nu-i treaba mea, dar dacă îmi dai hârtiile te slobod pe dată şi îţi vezi de treabă. Tucalas îl luă pe „nu” în braţe şi astfel se văzu prăvălit în pivniţa de sub ceardac, oprindu-se cu spinarea pe un butoi de vin. Zări apoi cum fu trasă uşa zăbrelită în urma lui şi un lacăt uriaş îl pecetlui ca într-o adevărată temniţă. Se îndreptă către fundul beciului căutând să străpungă bezna, dar îşi dădu seama că erau numai butoaie şi că pe acolo n-ar fi putut scăpa nicicum. Nu-i rămânea decât să-l înfrunte pe cumplitul boier. Îi era tare dragă viaţa şi nu şi-ar fi lăsat-o zălog pentru orice fleac. Abia împlinise douăzeci şi cinci de primăveri, mustăcioara lui ca vrabia şi neagră ca tăciunele împodobea o faţă albă ca marmura, avea pe „vino-ncoace” şi multe inimi muiereşti tresăriseră la vederea frumosului flăcău. — Ce faci acolo? auzi el o gingaşă voce de fată. Tânărul holbă ochii şi rămase uluit de frumuseţea copilei ce părea să fi coborât din poveştile de altădată ale Olimpului. Să fi tot numărat vreo doisprezece-treisprezece anişori, dar era bine săltată şi cu boi de femeiuşcă. Avea alături un dulău cât toate zilele şi pe deasupra şi negru ca Satan. — Cum te cheamă? întrebă ea, mângâindu-şi câinele. — Ghinea, frumoasă jupâniţă, răspunse Tucalas, fiind primul nume românesc ce-i venise în minte. — Da’ ce cauţi acolo? Cine te-a-ncuiat?!

— Din greşeală, domniţă, minţi tânărul. Fusei cu un prieten să gustăm un vinişor, dar se vede treaba că a fost prea mult pentru mine şi, iacă, m-am trezit printre butoaie părăsit de tovarăşul meu. Acuma îl aşteptam să se întoarcă, dădu el din umeri şi căută să zâmbească cât mai fermecător cu putinţă. — Stai de mult? — De ieri. — Sărăcuţul! Ţi-o fi foame, sete… — Ba de sete nici vorbă, dar nu ştiu cum să fac să ies. — Ţi-e frică? — De ce? — Pentru că dacă te încumeţi să mergi pe întuneric până, în capul celălalt al pivniţei ai să găseşti o scară ce duce la iatacul „moşului”. Iacă, mă duc să-ţi deschid! Şi fără să mai aştepte răspunsul fata o zbughi la fugă, urmată de dulău. Nu mai era de aşteptat! Cu toată teama ce o avea de întunecimea hrubei, tânărul se avântă voiniceşte şi poate că ar mai fi orbecăit o bucată de vreme, de n-ar fi fost geana de lumină ce trebuia să fie din iatacul cu pricina. Bănuia că „moşu” nu putea fi decât însuşi boierul Filipescu, dar nu era el chiar aşa de bătrân. Acum însă n-avea timp pentru astfel de gânduri, ci se avântă voiniceşte pe treptele ce se vedeau destul de bine. — Îţi mulţumesc din adâncul inimii mele, frumoasă jupâniţă, şi Dumnezeu să te înzestreze cu toate harurile pământului. Apoi, dintr-o dată o săltă de mijloc şi-i sărută obrajii, făcând-o să se înroşească precum para focului. O lăsă însă degrabă şi porni din loc, sărind de pe cerdac şi apucând-o de-a dreptul peste gard. Fata se uită cu coada ochiului după fugar şi deodată îi dădu prin minte că s-ar fi putut să fi fost vreun hoţ. O cuprinse o ciudă nespusă, dar nu fiindcă fusese sărutată… ci fiindcă n-a apucat să afle cine era frumosul străin! Aşa o găsi vel-spătarul, care ţinea la nepoată-sa ca la ochii din cap. Ea, Florica, şi frăţine-său, Matei, erau copiii unei surori de-a lui, răposată de câţiva ani, şi cum el nu avea moştenitori îi adusese pe orfani pe lângă sine, iubindu-i părinteşte. — Da’ cine te-a supărat, Floricico? Nu cumva te-ai lovit? o luă el în şagă, cum făcea pe vremea când abia de mergea copăcel. Lasă că-i dă el moşu! Copila se smiorcăi: — Să ştii că, dacă vrei, pe mine trebuie să mă baţi… fiindcă eu i-am dat drumul lui Ghinea-tâlharul… Boierul rămase uluit. Nu pricepea nimica, aşa că o luă cu binişorul: — Bine ai făcut! Nu-i nici o pagubă cu astfel de tâlhari. Dar ia spune, de unde i-ai dat drumul? — Din pivniţă! — Ţi-a spus el că-l cheamă Ghinea, sau cum îi ziseşi? — Da!

— Lasă-l în plata Domnului şi nu te mai necăji. Tot în ştreang are s-o sfârşească, aşa cum se petrece cu toţi tâlharii, o asigură boierul mângâindu-i creştetul. — Nu eşti supărat pe mine? — Nici vorbă, Floricuţo. Şi nu te mai gândi la el! Înviorată, Florica o luă la fugă, sub privirea caldă şi drăgăstoasă a unchiului ei, care după o clipă de chibzuinţă simţi că-l cuprinde o anume îndoială şi porunci pe dată să i se înfăţişeze căpitanul Brahă. — Unde-i grecul? îl întrebă el pe oştean. — În pivniţă, măria-ta! — Pe dracu! A fugit! — Nu se poate. Lăcata este şi acum acolo. Eu cu mâna mea l-am zăvorit. — Ba uite că s-a putut! Ia oameni cu tine şi dă fuga după el. Nu cumva să apuce iar la Vodă, aşa că păziţi în preajma palatului. Tucalas era însă o vulpe şireată şi nici gând să se întoarcă acasă, dar nici să se arate la curte. Se ascunse la un cârciumar, care îi era prieten, şi se puse pe chibzuit ce avea de făcut. Îi rămăsese gândul la frumoasa fată, care în câţiva ani era numai bună de măritat, dar şi la numele de Ghinea, care începuse să-i placă. Pe de altă parte, dacă ar mai fi zăbovit, pribeagul Radu-vodă ar fi intrat cu oastea în ţară şi cine ştie dacă nu biruia?… Apoi nici scrisorile n-ar mai fi avut preţ dacă aştepta. Se hotărî deci să-i aţină calea vel-spătarului. Chiar în aceeaşi zi, pe când oamenii lui Brahă îl căutau pe grec prin tot târgul, boierul îi ieşi în cale, în dreptul bisericii Stelea. — Mă-nchin cu supuşenie, măria-ta! zise mieros Tucalas, făcând o temenea cuviincioasă. Boierul nu se aşteptase la o asemenea întâlnire, dar îndată o luminiţă îi străluci în ochi. — Bună să-ţi fie inima, asemenea glasului, pan Ghinea. Plăcut mi-ar fi să schimbăm o vorbă-două, mai înainte de a fi prea multe… — Bucuros, înălţimea-ta! Că eu totdeauna am vrut să mă înţeleg omeneşte cu cei de bună-credinţă. — Aşaaa? Atunci poate vrei a mă însoţi… şi bineînţeles că nu pentru a-mi gusta vinul. Ce zici? Tucalas zâmbi cu gândul la frumoasa copilă, dar nu putea avea încă destulă încredere în vel-spătar. — Şi mă voi întoarce acasă după cum mi-a fi voia? — De bună-seamă! Dacă vrei, mă jur pe sfânta cruce! Pe lângă ei treceau nenumăraţi slujitori domneşti şi poate că vreunul dintre aceştia avea sarcina să-l cheme la palat, dar tânărul se hotărî pe dată. — Prea-bine. Să mergem! încuviinţă el, mulţumându-se cu jurământul spus în grabă de boier în faţa bisericii. O apucară încet spre casele boiereşti, fără a scoate o vorba despre scrisori, iar slujitorii se ţineau la vreo zece paşi în urma lor. De abia când

ajunseră în cunoscutul iatac în care dădea chepengul, boierul se tolăni pe un divan şi spuse pe şleau: — Domnia-ta ai ucis un olăcar, pe care l-ai jefuit mai apoi. Nu-mi pasă! Dă-mi numai scrisorile, care de drept sunt ale mele. Cât vrei pe ele? Unde-s? — Prea multe întrebări deodată, măria-ta! zâmbi Tucalas. Mai întâi că n-am ucis pe nimeni. — Să zicem! — Mă jur! Fusese rănit de moarte şi l-aş fi ajutat daca s-ar mai fi putut. Scrisorile el mi le-a dat şi le-aş fi adus înălţimii-tale, de nu s-ar fi ivit acel iuzbaşa… — Tudoran… Dobitocul! N-a ştiut să vorbească. — Cu adevărat! încuviinţă grecul. Atunci, m-am speriat şi le-am ascuns. — Unde? — Am să spun dacă luminăţia-ta vorbeşte altfel decât slujitorul acela… Boierul se stăpâni, muşcându-şi mustaţa. — Cât? întrebă el. Sau poate că vrei o slujbă, după cum te-am auzit cerându-i lui Vodă? — Cam puţin, pan vel-spătare. Eu sunt un om liber. Mai mult chiar… pot fi de folos. — Nu mă-ndoiesc, şi pentru aceea ţi-am cerut ascultarea. Pentru plată, se-nţelege. — Eu nu-s slugă, şi domnia-ta să mai ştii că sunt de mare credinţă pentru un prieten. La noua domnie aş putea dobândi o dregătorie cât de mică? — Deci ai citit scrisorile?! răbufni Filipescu. Nu crezi că vrei prea mult? Spune-mi cel puţin când vine măria-sa Radu-vodă, şi capeţi zece pungi. — Aşa nu! Când o veni, se va vedea. Dacă o veni cândva! Boierului nu-i prea căzu la îndemână obrăznicia grecului, dar neavând încotro trebui să-l rabde, fiind la voia lui. — Bine prietene… Ghinea, îngădui el. Voi face pe voia domniei-tale, dar să nu te pună dracu să mă amăgeşti că… eu nu-s nepoată-mea Florica. — Aşa o cheamă? se lumină Tucalas. Rău îmi pare că am fost silit s-o păcălesc. Oare mă va ierta vreodată? — Dacă ai să-mi fii cu credinţă, pot făgădui eu că da. Ei, ce zici? Batem palma? — Păi atunci, sunt omul măriei-tale. Să facem un înscris! — Ce, eşti nebun? N-ai încredere în cuvântul meu? — Cum de nu, pan vel-spătare, dar trebuie să ştiu şi eu ce am să ajung. Boierul rămase o vreme pe gânduri, în timp ce Tucalas îşi arunca nepăsător ochii pe ştergarele atârnate de pereţii odăii. — Fie şi aşa! Am să chem grămăticul, căci pe undeva îmi place cum gândeşti. Dacă nu mă-nşeli, om te voi face! Tânărul nu răspunse, ci rămase tot zâmbitor, ca şi cum nu lui i se făcea o favoare.

— Mai întâi, aş pofti să porţi numele de Ghinea şi, cum a rămas de la răposata soru-mea un petec de moşie la Brătăşani în ţinutul Romanaţilor, ai putea să-ţi spui Ghinea ot Brătăşani. — Ce legătură am eu cu acea moşie?! — Poate că o să ai. Mi-e cam peste mână şi n-am să-ţi ascund că-s în gâlceavă cu moşnenii locului, aşa că n-o prea lucrez. Dacă izbuteşti să limpezeşti cearta, ţi-o fac vânzătoare. Tucalas rămase puţin descumpănit. E drept că tare mai visa el să ajungă stăpân de moşie, însă, dacă boierul Iancu Filipescu îl îmbia cu atâta uşurinţă, trebuie că era anevoie s-o dobândească. Oricum, merita să-ncerce! — Atunci am să aduc scrisorile în schimbul actului de vânzare a moşiei Brătăşani. E bine? — Dar vei datora şi spunere în faţa voinţei mele, adăugă boierul. Rămânem înţeleşi, pan Brătăşane, şi nu-ţi rămâne decât să te ţii de făgăduiala. Mergi sănătos! Ar fi fost însă prea frumos ca totul să se petreacă fără nici o piedică pentru noul împământenit, Ghinea Brătăşanu. Acasă îl aştepta un paic domnesc, aducându-i poruncă să se înfăţişeze pe dată măriei-sale, în spătăria mică. Nu i-a prea ieşit la socoteală această chemare, dar după ce se mai gândi puţin îşi zise că poate fi bine şi aşa, apucă scrisorile voievodului pribeag şi le dosi în sân, apoi îl urmă pe slujitorul domnesc la palat. Domnitorul era nerăbdător să afle ce-ar fi putut să-i spună tânărul necunoscut, căci zvonuri erau multe şi câţiva sfetnici îl povăţuiră să tragă cu urechea la oricine putea, întrucât vremurile se arătau înşelătoare. Acum, că aflase de umbletele grecului pe la boierul Filipescu, era şi mai curios să afle despre ce putea fi vorba. — După cum vezi, suntem între patru ochi, prietene, îi zise voievodul. Ce-ai vrut a-mi spune? — Măria-ta, am veşti înspăimântătoare, dar nu le pot dovedi. — Cum vine asta?! — Pot a spune măriei-tale că se abate asupra ţării primejdia războiului, căci fostul domn Radu Şerban vine cu oaste de peste munte. — De unde ştii? — În ziua când m-am înfăţişat măriei-tale, în casa mea se afla un om venit anume să aducă ştirea, dar întorcându-mă n-am mai dat de el şi nici nu ştiu ce i se va fi întâmplat. — Şi ţi-a spus el aşa ceva? — Da! Gavrilă-vodă rămase pe gânduri, neştiind ce să creadă. I se strecurase la ureche că grecul bătea casa Filipescului, care-i cam purta sâmbetele, dar n-avea nici o dovadă a hainiei boierului. — I-ai spus şi dumnealui, vel-spătarului, despre asta? întrebă deodată voievodul. — Nici gând, milostive domn. — Atunci ce treabă ai cu el?

— Mă rugam de dumnealui, boier Iancu, să-mi vândă moşia Brătăşani, însă nu ne înţelegem la preţ. Eu nu prea mă ajung cu banii şi din pricina asta fusei de două ori pe acolo, dar… — Adevărat grăieşti? — Mă jur pe… — Ei bine, prietene… cum ai zis că-ţi spune? — Tucalas. Ianis Tucalas, dar cu îngăduinţa măriei-tale mi-aş zice Ghinea. Ghinea Brătăşanu… — Hm! încep să înţeleg umbletele tale pe la Filipescu. Vrei să te împământeşti? — Întocmai, măria-ta. — Atunci, dacă n-ai minţit, am să întăresc prin hrisov domnesc vânzarea şi ţi-oi acoperi şi o parte din preţ. Iar pe viitor, toată lumea să nu-ţi mai spuie altcum decât Ghinea Brătăşanu. Dacă însă mi-ai ascuns ceva, două parale nu mai face capul tău. Acum am să poruncesc vistiernicului să-ţi dea banii de trebuinţă şi tu să rămâi în slujba domniei mele. — Cu supunere şi credinţă te voi sluji, prea-nălţate stăpân, fu răspunsul lui Tucalas, care sărută mâna domnitorului, ca pe icoana Maicii Domnului. — Mă bizui pe tine, Ghinea Brătăşanu! zâmbi domnitorul şi ieşi. Nu era vreme de pierdut, căci duşmanul trebuia întâmpinat, dacă spusele lui Ghinea se adevereau şi Vodă se gândea să-l norocească şi cu alte binefaceri pe inimosul tânăr. Acesta însă dădu fuga la boierul vel-spătar, care întocmise în răstimp sinetul de vânzare a moşiei. La rândul său Ghinea îi înmână taşca cu scrisori, dar vel-spătarul îl privi cu neîncredere, căci auzise că trecuse pe la Vodă. — Vodă le-a citit de-a fir a păr? întrebă el batjocoritor. — Ferit-a sfântul! Mă crezi nebun, pan vel-spătare? — Dar ce-a vrut? Despre ce-aţi vorbit? Ştiu c-ai fost pe acolo! Vorbeşte! — I-am spus că am ştire că din Ardeal vine oaste puternică… — Ticălosule! sări boierul gata să-l lovească. Iudă! — Stai, măria-ta, nu te oţărî! Oricum avea să afle, când va fi pălit de măria-sa Radu-vodă. Altceva nu i-am mai spus nimic şi nici n-a văzut nici o scrisoare. Iacă, sunt toate aici! — Nu minţi? — Domnia-ta n-ai decât să rupi înscrisul ce l-ai făcut, că eu nu mă mai învoiesc, dacă n-ai încredere în mine. Însă am izbutit să întărească şi Vodă această vânzare, căci pentru asta i-am spus că trec mereu pe la domnia-ta… Şi Ghinea îi aruncă o privire aşa cum numai el se pricepea când voia să fie pe placul cuiva — Ghineo, eşti dat naibii, dar să te ferească sfântul să mă tragi pe sfoară… Ţine minte! şi boierul Filipescu îi înmână sinetul. Noul stăpân al moşiei de pe malul Oltului isprăvi curând cearta cu ţăranii, căci actele doveditoare glăsuiau că pământul se cuvenea chiar Floricăi, frumoasa nepoată a boierului Filipescu, şi asta i-a fost îndeajuns ca să-i izgonească cu otuzbirul. Toate celelalte hrisoave, îngălbenite de vreme, n-a vrut să le ia în seamă, şi Ghinea s-a înstăpânit temeinic.

În răstimp voievodul pribeag pălise cu oastea ce i-a fost zdrobită de către Gavrilă-vodă şi acesta şi-a arătat recunoştinţa faţă de Brătăşanu, făcându-l medelnicer, iar acum căuta dovezile contra boierilor care ar fi vrut să-l sprijine pe pribeag. Unul dintre aceştia era Filipescu, şi voievodul s-a gândit că ar putea afla dedesubturile de la boierul cel proaspăt din Romanaţi, căruia nu prea îi erau pe plac ifosele de stăpân ce şi le dădea vel-spătarul faţă de el. Aşa se face că boierul Brătăşanu fu chemat la Târgovişte în mare taină, unde măria-sa îi destăinui temerile ce le avea asupra vel-spătarului. Amintindu-i că lui îi datora şi rangul şi averea de care se bucura, Vodă îi ceru să afle ce punea la cale Filipescu pe ascuns. Pentru aceea îl sfătui să se prefacă a fi împotriva domniei şi să-l tragă de limbă pe marele boier. Isteţ cum era din fire, Brătăşanu se duse la curtea din Filipeşti, unde fu primit cu dragă inimă şi dădu peste mai mulţi boieri de ţară, nemulţumiţi de rânduiala domniei. Se vede însă că domnitorul n-a avut răbdare să afle cu binişorul dovezile hainiei, căci la numai două zile a şi trimis seimenii să-i prindă pe toţi câţi erau strânşi acolo şi să-i ducă cetluiţi la Târgovişte. Dar vel-spătarul Iancu Filipescu nu era omul care să se lase prins cu una, cu două. Conacul avea împrejmuire cu zid de piatră şi oameni pricepuţi în meşteşugul sâneţelor, aşa că atunci când slujitorii domneşti le cerură să se dea prinşi, cei dinăuntru au răspuns cu plumbi. De voie, de nevoie, Ghinea a fost alături de împresuraţi şi vreo două zile a ţinut încleştarea, până când Vodă a trimis întăriri. În cele din urmă, boierul Iancu a hotărât să rămână câţiva slujitori să facă faţă la garduri, iar ai lui şi toţi oaspeţii să fugă prin hrube anume tăinuite, apucând calea pribegiei în Ardeal. Unul dintre cei mai înflăcăraţi apărători ai conacului era tânărul Matei de la Brâncoveni, fratele Floricăi şi deci nepotul marelui spătar. De cum l-a cunoscut, Ghinea a simţit o pornire lăuntrică pentru acest viteaz vlăstar boieresc, mai cu seamă că înfăţişarea lui îi aducea aminte de soră-sa. Aceasta a plecat printre cei dintâi, laolaltă cu toate femeile de casă, şi acuma vor fi fost departe, bărbaţii rămânând mai pe urmă. Dar se vede că cineva îi vânduse, fiindcă la ieşirea din hrubă i-au aşteptat duşmanii. A avut loc o luptă crâncenă în care tânărul Matei a fost lovit de un plumb în picior, făcându-l să nu mai poată fugi. Primejdia era deosebită, căci de-ar fi căzut viu în mâinile seimenilor l-ar fi aşteptat descăpăţânarea la cetatea de scaun. Vroi să se înjunghie el însuşi, dar Ghinea nu-l lăsă şi, cum mai era cu încă doi boiernaşi, îl apucară pe sus ca să-l ducă mai departe. Cum era însă de aşteptat, în scurtă vreme fură înconjuraţi de oşteni şi siliţi să se dea prinşi. Lacrimi amare de ciudă se prelingeau pe obrajii viteazului Matei la gândul morţii ruşinoase ce avea să-i întâmpine, dar Ghinea încerca întruna să-l potolească. — Fac eu ce fac şi te scap, îi spunea el. Să n-ai nici o teamă! Grecul nădăjduia că avea să fie dus la judecata lui Vodă şi atunci ar fi spus în gura mare cine îl trimise acolo, dacă măria-sa n-avea să-l scape. Ceruse paznicilor în mai multe rânduri să i se dea de veste domnitorului că el se află întemniţat, dar nimeni nu-l lua în seamă. Iată însă că într-o bună zi veni armaşul, care le zise că din porunca domnitorului, toţi prinşii aveau să-şi pună capul pe butuc.

— Fără să ne mai judece Vodă? sări ca ars Ghinea. — Fără, boierule! Are să vă judece Dumnezeu, pentru faptele voastre mârşave, răspunse armaşul. — Atunci rogu-te, boier-armaş, spune-i măriei-sale că un slujitor de taină şi de mare credinţă se află aici şi că ar vrea să-i vorbească. Armaşul îl privi neîncrezător, căci nu-l cunoştea pe Ghinea şi nici n-avea porunci anume de la stăpânul său în ce priveşte prinşii. Dădu din umeri şi plecă fără a-i da vreun răspuns, lăsându-l pe tânărul grec să se frământe, fără speranţă de a-şi afla liniştea. Ar fi fost prea crud să sfârşească sub securea gealatului, când nici nu apucase măcar să se bucure de dulceaţa vieţii boiereşti. Nu astfel îi fusese prezicerea! Ziua sorocită descăpăţânării sosise şi nici un semn de la Vodă, cum că ar vrea să-l vadă. Trebuiau să fie ucişi pe rând, dar chiar acolo, în temniţă, fără să mai vadă târgoveţii îndeplinirea osândei. Se ruşina voievodul că nu prinsese decât pe cei fără de ranguri din rândurile boierilor vânzători de domn. Cel dintâi fu luat Duică-serdarul, care păşi cu semeţie să înfrunte mânia domnească. Apoi îi veni rândul lui Ghinea! De cum intră în încăperea unde îl aştepta călăul, dădu însă cu ochii peste voievod. — Tu, Ghineo?! se miră acesta. Ce cauţi printre haini? — Uitat-ai oare, prea-milostive stăpân, că însuşi măria-ta m-a trimis în vizuina lupului? Ce era să fac? A trebuit să urlu cu ei. — Cum era să uit? Dar în răstimp căpătasem veste de la un boier, tot iscoadă de-a mea pe lângă Filipescu, şi mă mir că nu te-a înştiinţat să pleci la vreme. — Cine era omul, măria-ta? — Clucerul Du… vru să-i răspundă voievodul, dar se opri pe dată. Hm! Acuma nu mai foloseşte să-i afli numele. Nădăjduiesc să nu fi căzut sub plumbii seimenilor. — Tare bine ar fi să-l aflu şi să-i dau de ştire la rândul meu, căci boierul Filipescu nu se poate să nu-l dibăcească şi atunci tot mai bun aş fi eu în locul lui! Domnitorul se gândi o clipă, după care urmă: — Vezi-bine că n-am să te scurtez de cap, deşi nu ştiu dacă bine fac au ba. Dar nici să te slobod numai pe tine nu-i cu putinţă, că prea ar bate la ochi. — Să-mi fie cu iertăciune, bunule stăpân, dar tot aşa gândeam şi eu. Va trebui să ne slobozi pe toţi! — Ce, eşti nebun? Să las să-mi scape năpârcile după ce le-am prins? — Luminate stăpân, făcu Ghinea cu glas domol. Îi scap eu, cu îngăduinţa măriei-tale… — Cum aşa? — Îi fac scăpaţi la noapte, numai temnicerii să se facă a nu şti. — Dar Duică?! Ce-or să zică de el? întrebă Vodă arătându-i leşul însângerat ce zăcea pe lespedea de piatră.

— N-au de unde şti. Vom spune că l-ai trimis la ocnă, la Telega. — Şi tu? Tu cum de-ai scăpat şi te întorci printre ei? — Mie îmi vine rândul abia mâine. N-a înţeles bine dumnealui, armaşul, că trebuie ucis numai câte unul pe zi, şi gata! Domnitorul zâmbi în barbă: — Eşti dracu gol, Brătăşane! Tu ai merita să-mi fii postelnic! — De va fi nevoie, măria ta… se plecă slugarnic grecul. Apoi fură date poruncile de trebuinţă şi Ghinea se întoarse printre prinşi, teafăr şi nevătămat. — Ai scăpat?! holbă ochii la el Matei, pătruns de bănuială. — Doar o zi… Un scurt răgaz, căci Vodă a trebuit să plece şi, cum nu voia să scape plăcerea de a-mi vedea căpăţâna rostogolindu-se, m-a amânat pe mâine. — Şi Duică? întrebă careva. — La ocnă! — Deci s-ar putea să mai scăpăm şi cu viaţă? cuteză un boieraş, căruia abia îi mijise mustaţa. — Decât viaţă de ocnaş, mai bine moartea! îl repezi Matei. Ah! De-am avea un jungher măcar… — Nu-i nevoie, cinstite boierule, zâmbi Ghinea. Cât am aşteptat să mă scurteze izbutii să vorbesc cu unul dintre paznici, care ne va înlesni fuga la noapte… — E cu putinţă? întrebă nerăbdător tinerelul. — Ia taci, Cosmo, şi nu te grăbi! se răsti Matei. Vorbeşte mai desluşit, frate Ghineo, nu ne mai da speranţe deşarte. — Cum vă spui, urmă Ghinea. La noapte avem a scăpa cu toţii, şi fugim care cum om vedea cu ochii. — În Ardeal… — Oriunde va crede fiecare de cuviinţă, căci ne vom despărţi când ne-om vedea în afară. Tu, prietene Matei, ai să vii cu mine, că eşti rănit, ceilalţi, fiecare pe seama lui. — Ba pe mine să mă lăsaţi aici, să nu vă fiu povară la drum, se împotrivi fratele Floricăi. — Nici nu mă gândesc! răspunse hotărât Ghinea. Să aşteptăm cu încredere cel de-al doilea cântat al cocoşului, că aşa m-am înţeles. Acum să ne hodinim ca să prindem putere! Fuga n-a fost însă lipsită de peripeţii, căci Gavrilă-vodă, neîndurându-se a-i scăpa pe toţi, pusese oameni anume pe urmele fugarilor, înjunghiindu-i pe la colţul uliţelor în plină noapte. Doar Matei, cărat în cârcă de Ghinea, a scăpat cu viaţă, fiindcă ucigaşii nu aveau poruncă să-l urmărească şi pe tânărul boier grec. — O să mergem la Brătăşani, zise Ghinea când ajunseră în casa de la marginea târgului, în care trăise cu ani în urmă. Rămăsese părăsită şi iată că acuma le prindea bine. — Nu în Ardeal? se miră Matei. Au să ne prindă…

— Ba, tocmai că acolo n-au să ne caute niciodată! Şi mai apoi să ştii că domniile au viaţă scurtă în ţara asta. S-ar prea putea ca până om ajunge să se şi mazilească Vodă. Până una-alta am s-o scol pe vecina mea de altădată, baba Safta, să te oblojească şi om rămâne aici până s-or linişti lucrurile. — Cum am să-ţi mulţumesc vreodată, frate Ghineo? zise înduioşat Matei. De nu erai tu, mă aflam acuma pe cealaltă lume. De-o fi să dai de greu cândva, la mine ai să găseşti întotdeauna sprijin şi adăpost. FLOAREA DE LA BOZOVICI. LUI MARCU I SE PĂRU CUNOSCUTĂ VOCEA DIN CĂRUŢĂ, dar nu-şi putea aduce aminte unde o mai auzise, încalecă şi înainte de a da pinteni calului, strigă către fugari: — Iacă, am să vin singur la voi, ca să vă dovedesc gândul meu cel bun! Se lăsă o tăcere, ca şi cum aşteptau povaţa celui ce vorbise, după care unul dintre ei răspunse: — N-ai decât să vii domnia-ta, căpitane, că noi nu avem nimic de ascuns. Nici măcar goliciunea pe care zdrenţele astea n-o mai pot acoperi. Până să ajungă Marcu, fu săltat dintre răniţii din car unul care nu se deosebea cu nimic de ceilalţi, numai că de bună-seamă el le era căpetenie. — Marcule! Frate! suspină rănitul hârâindu-i pieptul şi suflând cu greutate. Eu îs Amosie!… nu-ţi mai aduci aminte? Amosie de la Ciunga. Marcu îşi înghiţi nodul ce i se pusese în gât şi abia de putu răspunde: — Cum să te uit, Amosie dragă? Numai că aşa bărbos cum eşti, nu puteam să-mi dau seama, să mă fi tăiat bucăţele. — Cam aşa sunt şi eu acuma, încercă să zâmbească rănitul. Numai că feciorii ăştia ai mei au strâns toate bucăţile la loc şi m-au legat până oi ajunge acasă, dacă ne vei îngădui tu. — Vai de mine, dar cum se poate să vorbeşti aşa, frate dragă? Slobod eşti să mergi oriunde, numai că eu te-aş povăţui să rămâneţi şi tu şi ai tăi o vreme cu mine, ca să vă mai întremaţi şi să nu arătaţi ca nişte sperietori de ciori prin sate. — Aşa da! încuviinţă Amosie, care încă se ţinea mândru de cinstea şi încrederea arătată de oştenii lui. Asta înseamnă că nu suntem prinşi, nu-i aşa? — Vezi-bine! Sunteţi oaspeţii mei, zâmbi Marcu, după care se întoarse, urmat de căruţa fugarilor, în tabăra lui. Porunci să fie duşi la adăpost prin sate şi mai bine de două săptămâni le fură de trebuinţă spre a se mai întrema. În răstimp picau alţii şi alţii dintre nejiorociţii ce fuseseră înfrânţi de oastea lui Gavrilă-vodă. Pe toţi îi opri Marcu prin satele din preajmă, dar cum începuse să se împrimăvăreze ar fi trebuit să-i ducă la Deva, aşa că într-o bună zi se hotărî să părăsească oastea prinţului. A strâns toţi oamenii lui şi pe fugari şi le-a spus ce gânduri are, cerându-le să-l urmeze numai aceia care s-ar învoi să mai aştepte cu plata lefii până ce-or ajunge la Iaşi. Ar fi vrut să-l însoţească şi Amosie, dar acesta se împotrivi, fiind încă foarte slăbit.

— Ia pe feciorii tineri care au fost cu mine, că-s tare de ispravă şi nu m-or face de ruşine. Eu sunt ciolan bătrân şi simt c-a venit vremea să mă trag printre ai mei, căci nu se cade să-mi zacă oasele prin alte părţi. — Ce vorbeşti în dodii, Amosie? îl certă Marcu. Să nu mai pomeneşti de moarte! — D-apăi că toţi suntem datori cu una, numai că eu mă socoteam să mai stau vreo cinzeci de ani pe la Ciunga, ba şi să mă-nsor, făcu haz tomnatecul flăcău. — N-ai tu inima aia să intri slugă la o muiere. Parcă te văd că vii pe vară la Iaşi, să ne scăldăm în apa Rahluiului. Să ştii că te aştept. Şi să-l aduci şi pe Florea, adăugă Marcu la despărţire. Ceilalţi oşteni au rămas în seama lui Gagy Miklos, secuianul ce furase caii baronului de Vânt şi care urma să-i ceară iertare lui Kovari în numele lui Marcu, pentru că nu s-a mai dus să-şi ia rămas bun de la el. Trebuia să-i amintească acestuia că-l slujise după învoială, întrucât se înţeleseseră să fie slobod a pleca atunci când i-ar fi voia. Apucând poteca munţilor ar fi putut străbate lesne spre Borlova, dar ce să fi căutat Marcu acasă, având cu el patruzeci de oameni? Pe de altă parte, trebuia să-i scoată la Dunăre, după cum se înţelesese cândva cu Grazziani, şi apoi, trecând apa, să-i ducă la vale tot pe malul din dreapta, până or putea să intre dinspre miazăzi în Moldova. Aşa şi făcu. Şi după mai multe săptămâni de umblat prin păduri, hrănindu-se numai cu ce vânau, ajunseră frânţi de osteneală pe valea Nerei, într-un sat aşezat pe costişă şi căruia i se spunea Prigor. Ar fi putut intra chiar în aşezarea cea mare ce se numea Bozovici, dacă ar fi avut îndeajuns să plătească găzduirea, dar la Prigor era mai lesne şi, fiind în preajma codrului, puteau găsi mai uşor scăpare în caz de vreo primejdie. Zilnic însă Marcu îşi arunca ochii pe vale şi văzând casele arătoase ale unor gospodari înstăriţi îşi frământa mintea cum ar face rost de bani, ca să-şi îndestuleze oamenii şi să mai strângă şi alţii. Însoţit de Mihai, bătea satele din împrejurimi şi mai găsiseră destui feciori, dar cum aveau să se mai descurce cu atâtea guri? Iată însă că într-una din zile, pe când se aflau în drum către Prigor, se pomeniră nas în nas cu Pera! Mare le-a mai fost bucuria şi pe dată făcură cale întoarsă, dar acum la o cârciumă din Bozovici, spre a cinsti revenirea. Marcu află cu amărăciune ştirea că bunul său prieten Gaşpar, deşi se afla în graţii la Stambul, încă nu se alesese domn în nici o ţară românească şi astfel îşi dădu seama că feciorii pentru oastea voievodului fuseseră strânşi prea devreme. — S-ar putea totuşi ca în răstimp să-l fi făcut domn, adăugă Pera văzând dezamăgirea de pe faţa bănăţeanului. Şi dacă ai trebuinţă de bani, ţi-oi da eu ceva, iar de rămâi prin părţile astea, eu mă pot întoarce, fie cu plata oştenilor, fie cu porunca să-i slobozi pe la casele lor. Eu am să-l întâl-nesc pe dumnealui Gaşpar la Istanbul, de nu va fi chiar la Iaşi, şi are să afle oricum că trăieşti şi tare se va mai bucura, căci te credeam pierdut. — Altcum nici n-am ce face… Bine ar fi să nu treacă prea lungă vreme, că pe feciorii mei nu-i mai pot ţine degeaba.

Tânărul croat îl linşti pe Marcu spunându-i că are să se întoarcă în cel mult trei-patru săptămâni, dacă nu cumva se va afla ştirea înscăunării lui vodă-Grazziani. Atunci ar fi trebuit să-şi urmeze drumul după cum fusese înţelegerea. Curată sărbătoare în rândul oştenilor lui Marcu la vederea banilor care, de bine, de rău, îi îndestulau o vreme. Acuma li se îngădui să bată satele, spre a-şi cumpăra câte ceva de-ale gurii şi să-i lămurească pe locuitori că ei erau ostaşii unui domnitor ce avea să-i scoată pe românii de pretutindeni de stăpânire străină. Unii îi priveau cu neîncredere pe aceşti tineri ce-şi ziceau „cătane”, dar care arătau mai curând a ţărani, fiind înarmaţi cu bâte noduroase în loc de spade. Alţii le dădeau sfaturi pentru înfruntarea cu duşmanul, cinstindu-i cu câte un păhărel de răchie, dar erau şi mulţi dintre aceia care spuneau că nu sunt decât nişte zănateci pierde-vară, că nu se îndeamnă la muncă şi bat coclaurile trăind din te miri ce. Poate că de aceea nici nu se înghesuiau în mica „oaste”, chipurile, aflată la porunca unui voievod despre care nu auziseră niciodată. Primăvara sosise pe dealurile bozoviciene, subţiind zăpada şi făcând-o să se strecoare uşurel către râul ce începuse a se umfla cu semeţie. Era vremea aratului şi a muncii pe ogor, dar de la Pera nici un semn, aşa că Marcu, destul de îngrijorat, se gândea să-şi sloboadă feciorii pe la casele lor. — Şi dacă s-ar băga la muncă pe la câte un gospodar? întrebă ca pentru sine Mihai. Era o zi însorită şi se vedea pe feţele celor din preajmă cum li se scurgeau ochii după plugarii ce osteneau pe coaste, pocnind din bice şi privegheaţi îndeaproape de berze. Marcu tresări şi rămase o vreme pe gânduri, după care răspunse: — Socot că i-am putea întreba, dar să nu se creadă că vrem să intrăm ca slugi. Pe de altă parte s-ar putea ca noi să plecăm de la o zi la alta, şi atunci mai rău i-am încurca. Câte o mână de ajutor de ce nu, cine o vrea şi unde i-ar plăcea. Dar zilele senine n-au ţinut prea mult, aşa că şi dorul de plugărit se cam topi, mai cu seamă că se auzise zvonul de schimbarea domniei în Moldova. Marcu era descumpănit şi mai că-i venea să apuce drumul, părându-i rău de făgăduiala dată lui Pera că-l va aştepta pe loc. Barem de vreo mie de ducaţi să fi făcut rost, n-ar mai fi stat să bată uliţele Bozoviciului, cum făcea de la o vreme. Îngândurat cum era, ajunse pe malul apei, unde fetele şi nevestele din sat spălau de zor la rufe. Poate că nici nu le-ar fi băgat în seamă, de n-ar fi auzit larma lor voioasă şi chicotelile fetelor de măritat. Lui nu-i mai stătea gândul la parte muierească, socotindu-se lecuit după acea păţanie de la Micoşlaca, dar fără voie privirea i se opri pe o codană, care-l ţintea cu toată căldura ochilor ei de culoarea câmpului. De sub năframă i se zăreau şuviţe castanii, aşa cum aveau părul mai toate fetişcanele de prin partea locului, dar lui, fără să ştie de ce, i se păru a fi mai altcum. Rămase pironit locului şi de n-ar fi fost Măria lui Iova, o muiere pogană şi tare şugubeaţă, nici n-ar fi ştiut ce să mai facă. Aceasta, de cum îl văzu

sorbind-o din ochi pe fată, începu a da din coate şi şopti câte ceva suratelor ei, după care zise către Marcu: — Pofteşte şi domnia-ta de ne ajută, că tot am auzit că oştenii ce-i stăpâneşti muncesc pe la oameni. Iacă, Anuţa noastră tare s-ar mai bucura… Vorbele femeii se topiră în râsetele celorlalte şi oşteanul simţi că nu prea era potrivit să se pună în gură cu ele. — La spălat nu m-oi pricepe, dar să-i car coşarca de rufe până acasă, mai că m-aş încumeta… şi drept plată nu cer decât o sărutare, răspunse hâtru Marcu. — Ţi-o da el, tată-su, una de n-ai s-o poţi duce! îl ameninţă, în şagă, tot pârdalnica de Măria. — D-apăi că tata n-o mânca oameni… se împotrivi fata roşindu-se în obraji. Râsetele nu mai conteniră o vreme şi abia în cele din urmă izbuti Marcu să le potolească, vrând să le facă a crede cu totul altceva. Auzise el de tatăl fetei, cel mai răsărit gospodar din vale, dar nu gândise să aibă asemenea frumuseţe de faţă. — Anuţă, zise el fără să mai zâmbească măcar. Spune-i lui taică-tău că aş vrea să am cu el vreo două vorbe. — Să n-o ceri de nevastă, că-ţi rupe picioarele, se băgă iar Măria, spre hazul celorlalte. — Am picioare bune şi nu cred că m-ar prinde… Şi cu asta o luă iute din loc, socotind că nu mai avea rost să fie ţinta veseliei lor şi mai cu seamă să n-o facă pe biata fată să se ruşineze. Însă de cum ajunse la ai săi începu să simtă lipsa ochilor Anei, iar a doua zi îi mărturisi lui Mihai că se simţea din nou îndrăgostit. — Asta nu-i baroană, frate dragă, îi răspunse acesta. Ia-o de nevastă şi te căpătuieşti aici, la Bozovici. — O veni şi vremea aia, oftă bănăţeanul. Însă mai-nainte avem de împlinit o datorie măreaţă către neamul nostru… Totuşi fata îi era mereu în minte şi se înciuda că n-o mai întâlnise nici la pârâu şi nici măcar pe uliţe, aşa că-l bătea gândul să se ducă de-a dreptul acasă la părinţii ei. N-a mai fost trebuinţă, căci într-una din zile, pe când era în cârciumă, numai ce se pomeneşte că un om spătos şi chipeş, cu mustaţă „vrabie”, se trage la masa lui. — Bună ziua! tună o voce groasă. Am auzit că ai ceva a-mi spune. În glasul lui se simţea parcă o uşoară ameninţare, dar Marcu, după ce-l recunoscu pe tatăl Anei, îi răspunse foarte liniştit: — Nene Ioane, ştiu că ai ceva prisos de bucate şi m-aş ruga să mi le vinzi mie. Banii nu-i am pe toţi acuma, dar în două săptămâni, poate şi mai puţin, îţi plătesc atâta cât ne-om înţelege. Omul rămase mirat, întrucât se aşteptase la cu totul altceva, decât la târguirea unor bucate. Prin sat începuseră a umbla vorbe despre întâlnirea străinului cu fiică-sa şi asta îl scoase din sărite. Pentru aceasta venise hotărât să i-o reteze veneticului, dar iată că acesta voia cu totul altceva. „Să te mai

iei după vorba muierească!” îşi zise el oarecum uşurat, căci mai că era să o şi bată pe sărmana copilă. — Păi, nu ştiu ce să spun… De bani nu duc mare lipsă, dar, ce-i drept, ar mai fi unele bucate peste trebuinţă. Marcu porunci băutură şi, mai o vorbă, mai un pahar de răchie, se apucă să împuieze capul bozoviceanului cu gândurile lui de viitor, încât la o vreme acesta era să spună că le dă de pomană toate bucatele, dacă nu şi tot ce avea în gospodărie. Şi de unde mulţi se aşteptaseră la o încăierare, rămaseră uimiţi văzându-i pe cei doi îmbrăţişându-se ca nişte prieteni vechi. Apoi, pe când era de aşteptat cel mai puţin, Marcu aduse vorba şi de Ana. — Să ştii, nene Ioane, că mi-i tare drag de domnia-ta, dar şi mai mult de Ana. — Ceee?! — Stai domol şi să chibzuim pe îndelete. Ţi-am spus că şi eu mi-s de prin partea locului şi nu un neisprăvit. M-am legat cu vorba să duc oaste voievodului meu, dar tot prin părţile astea m-oi întoarce să-mi îngrop ciolanele. Iar când oi veni, mi-s şi eu om cu stare. Şi abia atunci îţi cer eu să-mi dai fata! Ce zici? Te-nvoieşti? — Hă, hăăă! Până atunci s-o usca biata fată, iar domnia-ta, de nu-ţi vei fi găsit alta prin depărtări şi dacă te-i mai întoarce, n-ai să te mai uiţi la o floare veştejită. — Lasă, că florile din Bozovici nu se trec ele ca verdeaţa câmpului… — Aşa credeam şi eu când aveam anii domniei-tale. Dar dacă tot am ajuns să vorbim de asta, du-te acasă la Borlova şi vino cu neamurile s-o facem după datină, iar eu îţi las gospodăria şi fata… — Nu pot, nene Ioane, nu pot! Mi-s om cinstit şi ţi-o spun pe-a dreaptă: de plecat, trebuie să plec, iar de nu m-oi întoarce într-un an-doi ori nu capeţi veste de la mine, eşti slobod să dai copila după cine ţi-o plăcea. Batem palma? Mai vorbindu-se şi mai adăugind nişte păhărele, până la urmă căzură la înţelegere, încât pe drum bozoviceanul începu să se întrebe, mormăind de unul singur: „Dar, oare, ce i-am vândut… fata ori bucatele?!” CUVIOSUL EGUMEN. RAFAILĂ AFLASE DE LA VEL-VORNIC cum că tovarăşii lui de drum fuseseră duşi la un alt trup de moşie, numit Mărgineni. Atunci când se îmbătaseră, Timofte îi urcase într-o căruţă luându-şi rămas bun de la ei şi, fiind ameţiţi de tot, aceştia nici nu şi-au dat bine seama ce se petrecea. Merseră aşa o vreme, până când argaţi boiereşti rânduiţi anume s-au prefăcut a-i ataca la drumul mare, ducându-i apoi cu căruţă cu tot la Mărgineni. Când s-au dezmeticit a doua zi îşi mai aduceau aminte de peripeţiile de la curtea boierului Bucioc, dar n-aveau habar cine putea fi noul lor prigonitor. Fuseseră cercetaţi într-una din zile, până la piele, dar nu s-a găsit asupra lor nici o scrisoare ori vreun alt semn şi, cu toate că-i iscodiseră ce căutau la domnul Moldovei, n-au putut scoate de la ei mare lucru. Pentru

aceea hotărâse velitul boier ca Rafailă să-i întovărăşească din nou şi să-i tragă el de limbă, iar mai apoi să intre pe sub pielea lui Radu-vodă Mihnea. Primind încuviinţarea de plecare se îndrepta acuma spre Mărgineni într-o sanie, ce-i drept nu prea arătoasă, iar ca surugiu îi slujea Barabulea. — Măi faraoane, te cam lăudaşi cu Tilinca ta, că nici frumoasă nu fu, iar de păcătoasă… ce să mai zic? — Haoleo, taică părintele, nu cumva o terfelişi, fără a-i da şi lui babacu-său barem de-o căciulă? — Lasă că i-am dat ei îndeajuns, iar ţie ţi-am făgăduit scripcă. — Nu cred s-o mai văz, că tare te mai mâniaşi… — Tocmai pentru aceea va trebui să nu-mi ieşi din poruncă, spre a putea uita cât ai fost de nemernic. Numai de mine să asculţi! — Ascult, păcatele mele, cum să n-ascult! — Bagă de seamă, pe tine te pun în locul paznicului, că, aşa cum ai vrut, n-o mai amestecăm pe frumoasa Tilinca, nemai având nici vreme. În felul acesta scapă şi cinstea ei neatinsă, că tare mai e uşor de zdruncinat şi s-ar fi dat în dragoste cu prinşii, în loc să-i iscodească. — Dii, căluţii tatii! îşi îndemnă robul telegarii, de parcă nici n-ar fi auzit spusele călugărului. Acesta însă nu se sinchisi de moftul robului şi vorbi mai departe: — Va trebui să faci „pe-al dracului” cu ei ca să te urască, iar când voi veni eu să-i scap trebuie să-ţi altoiesc vreo câteva, ca să nu dăm de bănuit că am fi fost înţeleşi dinainte. — Tot mai bine să zicem că-s ungur şi nu ştiu rumâneşte. Tac chitic şi sfinţia-ta îi scoţi frumuşel… — Eşti nărod! se zburli călugărul. Cum aş putea pleca mai departe cu ei, dacă nu sunt eu izbăvitorul? — Auzi, părintele, pupa-ţi-aş tălpile matale, de ce să cern atâta încurcătură, când poţi veni pe la spate, mă prinzi c-o funie, îmi pui un căluş şi-ţi vezi de drum. Eu, în schimb, mă jur să nu strig după ajutor. — Atâta ar mai trebui, netotule, să începi şi să carai. — Ca să nu se prindă că suntem înţeleşi… — Bine! Am să mă mai gândesc, dar tu să nu scoţi o vorbă, ori să-ncerci să mi te împotriveşti cumva, că te ia mama dra… doamne iartă-mă! pufni Rafailă bătându-se peste gură. Începuse să-l înfurie ţiganul, care făcea pe prostul, deşi îl ştia cât era de isteţ, ba chiar primejdios de deştept. Sania dădea uneori peste petece de pământ şi tălpicile hârşâiau încetinindu-i goana. Cu o căruţă i-ar fi venit mai greu să fugă de la Mărgineni, aşa că tot o sanie avea să ia, da una mai acătării şi fără Barabulea pe capră. Un gând îi fulgeră prin minte şi călugărul zâmbi în sine, căci dacă l-ar fi văzut careva, s-ar fi îngrozit de căutătura lui. După cotitura dealului se ivi un sat amărât, îngropat cu totul sub troiene, însă în marginea lui către pădurea din faţă, se ridica semeţ conacul boierului Bucioc. Nu era de mirare că acolo îi zăvorise pe oştenii domnitorului, fiindcă să fi vrut careva şi tot n-ar fi izbutit să sară peste zidul

acela de cărămidă arsă, ca la o cetate. Din loc în loc erau foişoare de pândă folosite la veme de primejdie spre a vesti apropierea duşmanului, ori pentru a trage cu sâneţele asupra năvălitorilor. Pustietatea împrejurimilor îi îndemna pe neştiutori să treacă mai departe, iar la nevoie se putea adăposti aici şi stăpânul, fără teamă de a fi dovedit de vreo ceată duşmană. Pătrunseră în ogradă fără nici un fel de larmă, ba s-ar putea spune mai curând că pe furiş, spre a nu se afla cum au venit. Jupân Preda-vătaful căpătase vorbă de la boier să-l întâmpine pe călugăr şi să facă după cum îi va fi pofta, fără să se mire ori să întrebe ceva, nicicum să nu i se împotrivească. Dar mai ciudată i s-a părut porunca de a-i lăsa pe prinşii ce-i avea în pază să fugă cu străinul, fără a le lua măcar urma. Se vede că boierul voia să scape într-un anume fel de ei şi nu era treaba lui să se amestece. Îi primi aşadar cu prefăcută nepăsare, dar el aduse două stacane de rachiu fiert, după care Barabulea fu trimis la cuhne să se ospăteze, iar pe Rafailă îl îmbie şi cu o ceşcuţă în care plutea mirosul de scorţişoară în aburii de prună. Asta era pentru el ceva de mare preţ şi dovada că se bucura de cinste, ori chiar teamă, în ochii vătafului. Dezmorţindu-se, prinse chef de vorbă şi-i ceru lui Preda ca toţi paznicii să fie înlăturaţi, Barabulea urmând să rămână singurul, dar asta abia asupra nopţii. Până atunci vru să se odihnească niţel, după osteneala drumului. Unde fuseseră închişi, Pârvu şi tovarăşii lui, uşa era numai din zăbrele, anume ca să se poată privi înăuntru, fiind întru totul asemănătoare cu o temniţă, numai că se afla în pod. Cina le fu adusă de către Barabulea, care se schimonosea în fel şi chip, făcând pe mutul şi pe surdul, doar de-o putea trage ceva cu urechea, dar zadarnic, fiindcă întemniţaţii n-aveau chef de sporovăială şi nici măcar schimbarea paznicului n-au luat-o în seamă. Cam dezamăgit, Barabulea veni să-şi spună păsul, dar călugărul i-o reteză: — Cu atât mai bine! Isprăvim chiar în noaptea asta toată treaba. Te aşezi cu spatele spre uşa pe unde voi intra eu, te faci că mă auzi şi dai să te repezi asupra mea, iar eu te voi pocni în moalele capului, tu făcându-te că te prăbuşeşti în nesimţire. — Haoleo, da’ parcă altcum vorbirăm, părintele! Nu zisărăm că vii şi mă prinzi de gură, îmi pui căluş şi mă legi fedeleş? Ce atâta pocnitură? Văz eu că până la urmă tot ţi-a rămas oful să mă baţi, cu toate că ziseşi că m-ai iertat. — Hai să fie şi pe voia ta! rânji Rafailă, dar în aşa fel că robul simţi cum îl trecură căldurile. La vremea sorocită, mai înainte ca cei de după zăbrele să fie cuprinşi de somn, ţiganul se aşeză pe un butuc şi cu spatele spre uşă. Prinşii ridicară privirile când văzură cum se strecura o umbră în încăpere, ferindu-se parcă de paznic, şi tresăriră de nădejdea scăpăriii. Desluşiră veşmintele călugăreşti, apoi lama hangerului scos de sub sutană străfulgerând prin aer şi înfingându-se cu sete între umerii lui Barabulea. Când ucigaşul se năpusti asupra lui, nefericitul rob abia mai apucă să horcăie: „de ce…”, apoi mâinile călugărului i se înfipseră iute în beregată, storcându-i şi cea din urmă suflare.

Când încetă şi ultima zvârcolire, cuviosul trase arma însângerată şi o şterse de veşmintele mortului, după care îşi ridică gluga, arătând o faţă surâzătoare către foştii lui tovarăşi. — Rafailă! strigară toţi trei aproape deodată, cuprinşi de uimire. — Haideţi să fugim pe dată, până nu prind de veste, le răspunse el, descuind zăvorul. Se arăta îngrijorat să nu-i găsească cineva, deşi ştia foarte bine că slujitorii boierului dormeau neîntorşi. Dar oricât era de zorit, tot se lăsă îmbrăţişat de cei trei, murmurând cu smerenie: „De-aţi şti cât v-am căutat, fraţilor!” Bieţii oşteni erau atât de bucuroşi încât n-au mai stat să se întrebe cum au fost dibăciţi şi nici măcar despre ciudata întrebare a paznicului care făcea pe mutul. Singur cuviosul se simţi dator să-i răspundă mortului ce-l privea cu ochi sticloşi, desigur în gând: „Tu ai vrut-o Hazdrabuleo, să te fac să taci cu un căluş, dar dacă nu găsii căluş…” În spatele casei îi aştepta o sanie cu caii înhămaţi şi fără nici un vizitiu, dar nici asta n-au băgat de seamă când au părăsit ograda aceea împrejmuită, de parcă ar fi plecat din ospeţie şi nu fugeau din temniţă. Toate se petrecuseră atât de neaşteptat, încât cei trei nu mai pridideau să mulţumească binefăcătorului, nicicum să-l mai cerceteze. La rândul lui, Preda-vătaful porunci să se închidă poarta pe urma fugarilor, după care dădu o raită pe la pod, împiedicându-se de leşul ţiganului. Înjură pentru spaima pricinuită, dar îşi zise că şi aceasta va fi fost porunca stăpânului, aşa că trimise doi argaţi să ridice mortul şi să-l urce în sania cu care venise, trimiţându-l înapoi la curte. Se-nţelege că dumnealui vel-vornicul tare s-a mai cătrănit văzând ce-a mai rămas din bietul rob, dar până la urmă ridică din umeri şi zâmbi în barbă: „Afurisită satană şi Sarsailă ăsta. N-a vrut să lase nici un martor pe urma lui!” Fugarii, în schimb, mergeau ca la nuntă, numai că nu chiuiau, într-atât erau de nepăsători dacă îi urmărea careva au ba. Erau bucuroşi nevoie mare, căci, din câte le spusese Rafailă, tocmai le sosise sorocul şi ţiganul nu era altul decât gâdele, care venise să-i cerceteze pe tăcute… — Bine ai făcut că l-ai ucis pe nemernic! încuviinţă Pârvu. Păcat că n-ai putut afla şi numele stăpânului său, care ar fi meritat aceeaşi soartă. — Şi noi care credeam că tot Timofte şi stăpânul său ne-au închis, zise Lixandru nedumerit încă de cele întâmplate. — Da’ de unde?! Aş putea zice că roşcatul chiar m-a ajutat să am veste despre voi, iar boierul a încuviinţat să-i iau sania. S-ar bucura să vă ştie scăpaţi, dar n-am cum să le dau de ştire. De data aceasta Rafailă spusese adevărul şi, cum vel-vornicul ar fi vrut să-i afle ajunşi cât mai curând în cetatea de scaun, a fost cam dezamăgit când le-a pierdut urma. Din pricina unor viforniţe ce s-au abătut asupra lor, au fost nevoiţi să se adăpostească prin diferite sate şi o săptămână încheiată au aşteptat întroieniţi, la numai o zi depărtare de Iaşi. Abia pe la sfârşitul lui Făurar se văzură pe uliţele târgului, pardosite de omăt şi sticloase din pricina săniuţelor puzderiei de copii ce se vânzoleau toată ziulica prin calea drumeţilor, ba toate colinele şi dealurile dimprejur răsunau de larma lor. Cât

despre palatul domnesc, acesta parcă se coborâse din basmele iernii, sub cuşma uriaşă de zăpadă şi împodobit cu ţurţurii de la streşini. Ferestrele erau albite de flori de gheaţă, căci măria-sa înlocuise peste tot băşica de porc cu sticlă făurită în Transilvania, la Porumbacu, uluindu-i pe târgoveţi prin pohfala de care dădea dovadă. Mai greu a fost să-i dea de veste lui Vodă, dar îndată ce acesta află de ei au şi fost chemaţi în spătăria mică, să i se înfăţişeze. — Dragii mei, se bucură domnitorul întânzându-le mâna spre a fi sărutată. Iacă, şi tu eşti aici, Lixandre, şi tu, Tudore, dar… tu?! îl fixă el pe Rafailă. Nu-mi aduc aminte de tine. — Este slugă credincioasă măriei-tale, sări Pârvu. — Eşti cu adevărat călugăr? întrebă Vodă. — Păcătosul şi nevrednicul Rafailă, robul prealuminăţiei-tale, doamne, se smeri cuviosul, îndulcindu-şi cât mai mult glasul. — De n-ar fi fost sfinţia-sa, urmă Pârvu şi astăzi am mai fi zăcut întemniţaţi undeva prin Ţara de Jos. — A cutezat careva să se lege de voi? se încruntă domnul. Nu i-aţi spus că sunteţi în slujba domniei? Cine e nemernicul? — Dacă am şti… dădu din umeri Pârvu. Îi povesti apoi toată păţania lor, cum scăpase Rafailă odoarele de la Ot Menedec de lăcomia tătarilor şi aşa mai departe, până ce voievodul auzi de numele lui Bucioc. — Hm! Nu ştiu ce să zic! mormăi el ducându-şi mâna la falcă, după care-şi răsuci mustaţa. E un vulpoi bătrân ce mi se arată credincios pe faţă, dar s-a tras la moşie, de unde face tot felul de umblete ba cu lehii, ba cu Grazziani, care-mi pofteşte scaunul. — Cum e cu putinţă, măria-ta, se băgă Lixandru în vorbă. Să-l chemi la cercetare, ori dă-l pe mâna noastră să… — Uşurel, Lixandre, uşurel, râse voievodul de înflăcărarea oşteanului. Este un mare boier al ţării şi fără dovada hainei ar fi cam greu să-l dau în gât. Are multă putere în Moldova şi eu nu vreau să mă stric în astă vreme eu el. — Poate că nici nu-i vinovat, îndrăzni smerit şi Rafailă. Poate că ălălaltul, care ziseşi măria-ta că-ţi vrea tronul… — Nu, părinte. Asta numai Dumnezeu ştie şi are să pedepsească el pe trufaş după faptă. Apoi, drept să vă spui dragii mei, m-am cam betegit de ochi şi m-aş trage pentru hodină la Stambul, unde am şi trimis-o pe doamna cu copiii. Prea se întunecă norii deasupra Moldovei şi eu nu mă pot împotrivi creştinilor, iar lehii ar pofti să-i izgonească pe turci de pe aici şi să le ia locul… Oare acest Grazziani să fie şi omul lor, din moment ce-l vor în locul Movileştilor?! Vom trăi şi vom vedea! Eu prieten sunt şi cu unii şi cu alţii. Rafailă zâmbi în barbă încântat că boierul Bucioc nu-l minţise vorbindu-i de mazilirea voievodului, numai că nu-i pomenise nimic de străinul acela, cu nume parcă nemţesc, despre care nu auzise niciodată. El însă apucase să dea odoarele domnitorului, aşa că i se cuvenea şi o răsplată, dar Vodă nu părea să se gândească la asta. Nici nu putu să aducă vorba, fiindcă Pârvu se grăbi să spună că-l vor urma pe domn în surghiun, iar acesta, înduioşat,

porunci să nu se mai despartă de el niciunul, găzduindu-i la curtea domnească. Rafailă ar fi putut fi mulţumit pentru această primă izbândă, căci ajungea unul dintre oamenii de credinţă ai domnitorului, întocmai cum îi ceruse Bucioc. Însă dacă ar fi venit străinul acela în loc, vel-vornicul trebuia să-l răsplătească, aşa că n-avea de ce să împărtăşească soarta lui Vodă. Aşadar socoti că era mai bine de rămânea în afara curţii lui Radu-vodă Mihnea, şi gândul acesta îl mărturisea însuşi boierului Bucioc, peste care dădu chiar în joia mare din săptămâna luminată a paştelui văleat 7126 de la facerea lumii, ori 1618 de la Mântuitorul. — Fii fără grijă, Sarsailă, râse boierul când auzi gândul de mărire al călugărului. Dacă ajunge Gaşpar Grazziani domn, te face patriarh! Dar mai întâi va trebui să-mi spui pentru ce l-ai înjunghiat pe Barabulea? — Se făcuse neobrăzat şi îşi luase nasul la purtare. Cum avea ştiinţă de legătura noastră, mă gândii că n-ar fi pe placul domniei-tale să ajungă la urechea lui Vodă o vorbuliţă, oricât de mică, răspunse cuviosul. — Am bănuit eu. Păcat însă că tare frumos mai cânta din scripcă, nefericitul… — Mai bine fără lăutari, boierule, dar cu capul pe umeri. Degeaba îţi cântă la ureche, când căpăţâna ţi-i la picioare! — Mă, că tare înţelept te-ai mai făcut Sarsailă. Am să mă las acuma după cum mi-i cânta tu, dar să ştii că nu ţi-oi juca după voie! îl ameninţă boierul cu degetul. — Dacă socot eu bine, zise mieros Rafailă, când o veni acel Gaşpar-vodă, despre care uitaşi să-mi pomeneşti măcar, toată Moldova are să joace după cântarea domniei-tale… — Ha, ha, ha! râse Bucioc săltându-şi burta cu mulţumire. Nu ţi-am spus de venetic, fiindcă acela va fi pus în scaun de Iskender-paşa şi va sta vremelnic. Mai pe urmă are să vie craiul lehilor, iar noi boierii, fi-vom asemenea şleahticilor. — Atunci nu mai este de trebuinţă să moară Radu-vodă Mihnea, dar cu celălalt ce se va alege? — Vom vedea! Poate că are să plece şi Gaşpar-vodă de bună voie, că lehii stau gata să intre în ţară, dar mai este o temere din pricina lui Iskender-paşa, care a strâns oaste mare la Akerman şi… da’ ce-ţi spun eu toate astea ţie? se opri boierul. Tu să asculţi de porunca mea şi atât! — Nu ştiam dacă trebuie să-l urmez şi eu în surghiun pe Vodă, ca şi ceilalţi… — Vezi mai bine c-a murit stareţul de la Suceviţa, săptămâna trecută, zise Bucioc fără să bage în seamă strâmbătura din nas a lui Rafailă. Cere-i lui Vodă să te pună pe tine în locul mortului, că am să vorbesc eu cu vlădica de Rădăuţi şi nu se va împotrivi. — Cam puţin, măria-ta… — Puţin, pe dracu! Trebuie să te smereşti ca să ajungi sus. Ghiujul acela de vlădică, nu mai are multe zile, iar până atunci rămâi în ţară ca stareţ, că de nu, te pomeneşti că te târeşte Vodă după el pe la Stambul şi nu

mai pupi nici un rang, cuvioase. Ascultă-mă pe mine, căci aşa ne-a fost vorba! — Prea-bine, măria-ta, făcu spăşit Rafailă. Am să ascult. Domnitorul fu mulţumit să afle că însuşi episcopul de la Rădăuţi îl cerea ca stareţ pentru monastirea Suceviţa, tocmai pe Rafailă, care se afla acum în slujba de taină a domniei. Nu şi-a pus însă întrebarea de unde să-l fi cunoscut bătrânul chiriarh pe călugărul venit din Muntenia. Era bucuros să-l răsplătească după voie şi de fapt nu-i mai păsa ce se va întâmpla cu el, căci pe undeva, în adâncul sufletului, nu prea simţea drag de roşcovan. De ziua sfintei înălţări, preacuviosul stareţ de la Suceviţa asculta smerit slujba borborosită cu mare greutate de către bătrânul vlădică, dar ochii îi alunecau asupra frumoaselor odăjdii cu care era înveşmântat acel prinţ al bisericii. Lui i s-ar fi potrivit mai bine… şi Rafailă zâmbi gândindu-se la spusele boierului, care-i făgăduise că, îndată ce bătrânul se va duce „de-a dreapta tatălui”, el îi va lua locul. Nu-i rămânea, deci, decât să-l ajute să se călătorească mai curând… Ospăţul ce a urmat, stropit din belşug cu vin de Hârlău, nu i-a priit preasfinţiei-sale şi de atunci i s-a tras o boală ce părea a fi fără leac, întrucât îl rodea pe dinăuntru, la măruntaie. Bietul moşneag se chinui vreme îndelungată până către sfârşitul postului Crăciunului, după care îşi dădu duhul, spre marea bucurie a preacuviosului stareţ Rafailă de la Suceviţa. „Doamne, Dumnezeule, iartă-mă! se ruga în tăcere şi cu multă smerenie Rafailă, în faţa altarului. Văzut-ai doar că nici a te sluji nu mai era în stare, sărmanul nevolnic. Ai milă, Mântuitorule, de sufletele noastre, că eu din cuget curat am turnat licoarea, spre a te sluji pe Tine!” O asemenea rugăciune spusă cu glas tare ar fi umplut de groază întreg soborul monahicesc, dar aşa, se uitau care mai de care cu milă la bietul stareţ, părânduli-se că suferă cumplit pierderea bătrânului vlădică ce-l adusese ca egumen al lor, cel dintâi printre călugării de la una dintre marile monastiri ale Moldovei, şi asta nu era puţin lucru. Iar până în scaunul episcopal de la Rădăuţi, rămas acuma gol prin osârdia lui, mai avea un singur pas de făcut. Va izbuti oare? OAMENII APELOR. CÂTEVA SĂPTĂMÂNI MAI TÂRZIU, după ce stătuse de vorbă cu tatăl Anei şi căpătase oarecari făgăduieli, Marcu şi ceata lui îşi luară bun-rămas de la ospitalierele plaiuri bozovicene, ba chiar şi de la Ana, de faţă fiind şi taică-său. Sosise şi Pera cu banii, dar şi cu vestea că Gaşpar Grazziani se înscăunase, domn al Moldovei şi că-l aştepta la Iaşi. Trecerea Dunării au făcut-o pe la Sviniţa, mai la deal de Orşova, spre a nu fi în ochii turcilor, apoi, de cum se văzură de partea cealaltă, Marcu îşi adună oamenii şi le spuse: — Băgaţi de seamă că o să trecem prin împărăţia turcului, dar satele îs bulgăreşti, creştini oropsiţi ca şi noi. Bem şi mâncăm numai cât avem şi cât putem plăti, iar nu mai mult. Ca să ne fie mai lesne, ne vom împărţi în două cete: vreo şaizeci de oameni cu mine şi ceilalţi veţi merge cu Mihai. Eu zic să

veniţi la mine ungurii şi sârbii care nu ştiţi bine româneşte, ca să fim uniţi în ceată. În acest fel îi rămăseseră lui Mihai numai vreo treizecişidoi de oşteni, şi o luară chiar pe malul Dunării. Ceilalţi aveau să se îndrepte şi mai spre miazăzi. Locuitorii însă fiind săraci se înspăimântau de orice fel de oşteni, aşa că se trăgeau din calea lor şi abia de le dădeau vreo ulcică de apă sau lapte de capră. Pe Mihai îl bătea gândul să fi trecut iarăşi Dunărea, prin Muntenia, măcar că Marcu îi poruncise să nu-i dea prilej de supărare voievodului de la Târgovişte. Îşi spunea el că fiind printre români altcum s-ar fi descurcat cu hrana, ba chiar şi cu drumul, căci printre bulgari abia dacă aflau calea de urmat, când se mai îndepărtau de malul apei. Cu chiu cu vai, ajunseră la cetatea Nicopolei şi nici gând să se mai ivească primăvara în acea lună de făurar, aşa cum nădăjduiseră. Aruncându-şi privirea asupra malului celălalt, tânărul fu cuprins de dorul după locurile unde se născuse şi dacă ar fi stat în puterea lui, una-două ar fi zburat într-acolo, trcând prin codrii Vlăsiei şi Ţara Buzaelor. Asta ar fi însemnat să nu dea ascultare poveţelor lui Marcu, trecerea Dunării trebuind făcută cu mai multe lotci şi nu se putea să scape privegherii azapilor din Nicopole ori Turnu. Nu-i rămânea decât să se chinuiască mai departe prin ţară străină. Cam acestea îi erau gândurile în acea zi când se oprise pe malul Dunării, privind cu alean spre meleagurile româneşti. Tocmai voia să se întoarcă printre ai lui, când se pomeni lângă el cu un tânăr neguţător. — Domnia-ta eşti căpitanul Mihai, după câte am aflat. — Căpitan chiar n-oi fi, dar aşa mă cheamă. — Eu îs Marin, negustor cu simbrie la dumnealui Dumitru sin Dumitru, de care nu cred să nu fi auzit. Neavând nimic de cumpărat ori vinde, Mihai socoti că nu putea avea treabă cu negustorii, aşa că-i răspunse, dând nepăsător din umeri: — Oi fi auzit, dar să fii sănătos domnia-ta că eu nu am trebuinţă de nimic şi nici de vânză… — Dar cine pomeni de aşa ceva?! se miră Marin. Mă trimise jupânul să vii să stai de vorbă cu el, după ce-mi spuseră flăcăii că domnia-ta le eşti căpetenie. — Nu ştii ce vrea de la mine? — N-aş putea spune că nu, dar mai bine ar fi să staţi de taină între patru ochi, că el îi stăpânul. Pofteşte de mă urmează. Oşteanului îi dădu prin minte că s-ar putea să fi fost o capcană şi pregeta să-l asculte, dar Marin se jură pe sfânta Evanghelie că are să-i iasă câştig şi de nu voia să primească învoiala n-avea decât. Pipăindu-şi spada de la şold Mihai se înduplecă să-l urmeze pe negustoraş, până la o căsuţă de pe malul apei. — Bună-ziua! dădu el bineţe, mai mult spre a se dumeri de cine avea să-l întâmpine, în vreme ce îşi roti ochii iute prin odaie. — Bună să-ţi fie inima, răspunse jupânul Dumitru, căci doar el era în încăpere. După cum vezi sunt român ca şi domnia-ta, şi pe deasupra n-am

nici un fel de armă asupră-mi. În schimb eu am încredere în cinstea celor cu care lucrez şi nu m-am înşelat niciodată. Iată despre ce este vorba: mai întâi şi-ntâi să ştii că este o treabă de mare taină şi cu primejdie de moarte dacă se află, aşa că, de te sperie cumva, eşti slobod să faci cale întoarsă fără nici o supărare. — N-am teamă! Cinstită şi pe dreptate să fie, şi mai cu seamă fără pagubă neamului nostru. — Aşa te vreau, jupân-căpitane! — I-am spus şi simbriaşului că nu sunt… — Ai să fii! i-o reteză neguţătorul. Cunosc eu la oameni. Dar să n-o mai lungim, iacă, am trebuinţă de oşteni să-mi păzească nişte chervane cu marfă până la Târgu de Floci. Plătesc bani buni, zimţuiţi, jumate acum şi ce rămâne la capătul drumului. Primeşti? Cu greu se ţinu Mihai să nu-i sară bucuros de gât, fiindcă-i oferea mai mult decât visase el. Nici nu-i trecea prin cap că s-ar fi putut ca Marcu să se supere, câtă vreme se băgau în slujba unui neguţător român. Cunoscând însă obiceiul tocmelilor, făcu pe încurcatul: — Dă! Ştiu şi eu?… Am poruncă să mă înfăţişez la Silistra pentru întâmpinarea domnului Moldovei, dar… — Aşa-i, că auzii de schimbarea domniei. De fapt şi eu tot înspre acolo mă îndrept, Târgu de Floci fiind numai la o aruncătură de băţ de Galaţi. Puteţi să-i ieşiţi în cale lui Vodă la Obluciţa. Are să se bucure, căci moldovenii nu se prea bulucesc să-l întâmpine. — Vorbeşti cu păcat, jupâne, se împotrivi Mihai. Noul domn are să fie mai bun decât toţi ceilalţi de până acum. Se va asemui cu măria-sa Mihai-vodă cel viteaz. — O fi ca înfăţişare! oftă Dumitru. Altminteri… poate să simtă un venetic, fiindcă aşa se spune că ar fi, ca slăvitul Mihai? Rămaseră o clipă amândoi îngânduraţi şi în priviri li se citea îndoiala şi îngrijorarea, după care neguţătorul urmă: — Hai să lăsăm treburile politicheşti şi să cădem la învoială, că de vrei poţi să te întorci chiar şi la Silistra, cu lotca. Ce zici? Te-nvoiesti? — Cum? — Aşa-i, că nu-ţi spusei tot! Iacă, de fiecare om îţi dau… o sută de florini, iar pentru domnia-ta o mie! — Şi hrană? — Vezi-bine! — Dar noi n-avem cai şi nici să cumpărăm nu ne ţine punga. — Vreo câţiva am eu, deşi nu prea arătoşi, însă flăcăii ar putea merge în chervane, făcând totodată şi pe surugii, ca să nu mai plătesc alţi oameni. — Noi suntem treizeci şi doi, dar să ştii că nu mă pot lipsi de niciunul… Ai avea trebuinţă de toţi? — Socot că vor fi îndeajuns. Mihai deschise ochii mari. — Nu cumva cari aur, argint, ori niscaiva nestemate? — Mai de preţ, dar şi mai primejdios, nu ţi-oi spune însă până ce n-om trece Dunărea. Nu că n-am încredere în domnia-ta, dar aşa-i mai bine,

gândesc eu. Câteva butoiaşe vor fi mai la vedere, iar ce-am dosit pe fundul carelor nu trebuie să ştie nimeni. — Te pomeneşti că nici nu vom putea trece Dunărea cu asemenea marfă. Ce vor zice vameşii? — De atâta lucru mă îngrijii eu, n-avea teamă! Toţi cei de aici şi de dincolo de Turnu sunt „unşi”, încât nu-şi vor băga nasul sub coviltire. Numai de roşiorii domneşti mă cam feresc şi n-aş avea poftă să dea peste noi, dar ei nu umblă în cete mai mari ca la douăzeci de oameni. — De aceea ne-ai tocmit pe noi? Să ne împotrivim cu arma? — Nu chiar, dar dacă o fi nevoie… — Atunci, jupâne, să ne dai câte două sute de florini pe cap, de om, zise Mihai mirându-se chiar el însuşi de unde îi venise atâta iscusinţă neguţătorească. Jupânul Dumitru se gândi o vreme, mormăind mărunt din buze, după care spuse: — Cinci mii cu toţii. Nici mai mult, nici mai puţin! — Fie! răspunse Mihai pe dată şi bătu palma, ca nu cumva să se mai întoarcă învoiala. Când plecăm? — Mâine! Iacă, jumătate din bani chiar acum, ca să le dai flăcăilor. Chervanele sunt lângă schelă şi se încarcă în răstimp. Mâine în zori te înfăţişezi cu oştenii şi trecem apa. — Până la plecare nu trebuie păzite carele? — Abia le umplu cu marfă, şi doar îţi spusei că nu voi să se afle. — Atunci rămâi cu bine, şi pe mâine! Cetaşii chiuiră de bucurie aflând că vor scurta calea, ba încă vor mai fi şi plătiţi pentru asemenea ispravă. Se repeziră la Mihai şi îl săltară pe braţe, ca nişte copii jucăuşi. Nici barem n-au întrebat ce fel de marfă aveau să însoţească şi nici dacă ar fi avut primejdie în drum, într-atât erau de fericiţi că scăpau de meleagurile acelea atât de neprietenoase. Se simţeau din nou acasă printre români, căci Mihai nu le spusese că pe malul celălalt aveau să ocolească aşezările omeneşti. Abia scăpătase de ziuă când fură cu toţii lângă căruţe, de parcă le-ar fi însoţit de când lumea. Au înhămat cu îndemânare caii, fiindcă toţi erau pricepuţi, şi în scurtă vreme coborâră pe podul umblător. Bacşişurile şi plocoanele jupânului Dumitru făcuseră minuni şi, după vorba lui, nimeni nu-i luă în seamă. Iată însă că un azap, care nu căpătase nimic ori i se dăduse prea puţin, se îndârjea să afle ce cărau ghiaurii. Mihai se uită îngrijorat la negustor şi-i citi în ochi o neputinţă mută. Nu mai era vreme de pierdut, după câte îşi putu da seama tânărul. Îi făcu un semn liniştitor jupânului, iar el se trase în spatele turcului care acuma scotocea de zor către fundul chervanei, intrând sub coviltir. Se aruncă asupra lui şi-l înşfacă de gât. Prin faţa ochilor îi trecu mutra înspăimântată a lui Teleki, şi atunci strânse mai cu sete. Azapul se mai zbătu o vreme, după care rămase înţepenit, iar nimeni din cei din preajmă nu băgă de seamă la cele petrecute.

— De ne afla eram pierduţi, şopti jupânul Dumitru, care venise în grabă cu un hanger în mână să ajute la nevoie. Turcii nu ştiu ce ducem şi ne-ar fi tras în ţeapă… — Bine, ai să-mi spui pe urmă despre ce e vorba, dar acum ce facem cu el? — Să rămână acolo. Aruncăm un braţ de paie pe deasupra şi să nădăjduim că nu mai este niciunul care să-mi fi scăpat să-l plătesc. — Barem să-l fi băgat în vreun butoi… — Doamne fereşte! îi facem vânt în mijlocul apei. — Nici gând, că poate fi zărit şi ne dă de gol. L-om căra cu noi. — Numai până-n codrii Vlăsiei, că acolo s-or ospăta corbii şi lupii din hoitul lui. Feciorii rămaseră toată vremea nepăsători, neştiind ce se întâmplase, şi mare nu le fu mirarea când făcură cel dintâi popas şi Mihai îi puse de scoaseră leşul azapului. Tot atunci se văzu nevoit şi jupânul Dumitru să se mărturisească. În butoaie pusese pulbere, iar la fundul căruţelor numai sâneţe şi pistoale. Cu toate acestea nu părea îngrijorat niciunul, ba se găsi un hâtru care să spună: „Eu socoteam că ducem zeamă de varză!” Apoi săpară o groapă unde aruncară azapul, căci şi-au zis că ar fi mai bine să nu rămână urme şi apoi nici nu se făcea să lase un om pradă jivinelor, măcar că-l îngropară ca pe un câine. Fiind păgân, pe lumea cealaltă tot avea să ardă în focul gheenei, aşa că nu-şi mai irosiră nici rugăciunile. Plecară mai departe în tăcere şi Mihai după o vreme îşi întrebă tovarăşul, fiindcă nu i se socotea năimit: — Nu cumva duci armele lui Gaşpar-Vodă? — Nu! Ţi-oi spune drept: la cazaci! Dacă îmi va cere, am să-i aduc şi lui, zâmbi jupânul Dumitru. — Socot că o să-i trebuiască mai multe, făcu gânditor tânărul. — S-or găsi, numai braţe să fie! răspunse încântat Dumitru. Toate acestea se petreceau cam în vremea când ceata lui Marcu, străbătând sat după sat, ajunse în dreptul Silistrei, unde trimise o iscoadă să afle veşti despre ceilalţi, dar degeaba. — Vor fi apucat pe apă la vale, spuse unul. — De unde bani?! se miră Marcu. Doar înotând! — Doamne fereşte! răspunse altul îngrijorat. Numai să nu-i fi prins turcii şi să-i fi pus la popreală. — Oricum, nu putem să-i aşteptăm, hotărî Marcu şi porunci să plece mai departe, căci în Silistra nu aveau ce căuta. Sleiţi de osteneală şi chinuiţi de foame, oştenii pătrunseră printre dealurile dobrogene, pe unde se topise zăpada şi nici măcar apă de băut nu mai găseau la îndemână. Sărăcia era însă aidoma prin rarele sate întâlnite în cale, ca şi prin locurile pe care le străbătuseră până atunci. Într-una din zile dădură nas în nas cu un pâlc de beşlii care se proţăpiră în faţa lor cu chef de harţag. Nu erau mai mult ca vreo douăzeci de călăreţi şi, de şi-ar fi pus mintea cu ei, i-ar fi spulberat în bătaie, dar bănăţeanul nu voia nici o încăierare.

— Unde vă duceţi, bre ghiauri? întrebă baş-beşliul. — Din porunca prealuminatului vizir Iskender-paşa, ne ducem la Isacci, spre a face alai beiului de la Bogdania. — Aveţi firman? — Da’ ce, seraskerul nostru dă aşa ceva? răspunse Marcu în batjocură. A poruncit şi noi ne supunem, neavând a da seamă decât luminăţiei-sale. Auzind răspunsul dârz al necredinciosului, turcul o lăsă mai moale şi porunci alor săi să-şi vadă de treabă. Nu voia să şi-l pună în cap pe năbădăiosul lor stăpân, dar nici n-avea ce lua de la prăpădiţii de ghiauri. — Acolo să vă duceţi şi nu în altă parte! — N-avea grijă! răspunse Marcu râzând de-a binelea. Le spuse apoi feciorilor lui tot ce vorbise cu beşliul şi tare se mai veseliră. — Toate bune, fraţilor, numai că râsul nu taie foamea, zise Marcu în cele din urmă. Merinde nu mai avem, în schimb calea-i lungă. — Să ne tragem pe lângă malul Dunării, zise Sâvu Hamat, un fecior zdravăn din Prigor. Poate prindem ceva peşte. — Tune dracu-n el de spurcăciune! făcu scârbit un făgărăşan. — No, atunci taie tu porcul să mâncăm cu toţii! i-o întoarse prigoreanul. — Ia nu vă mai sfădiţi, îi potoli Marcu. Pe acolo vom merge. Mai întâi că nu ne-om rătăci, iar mai la urmă o să mâncăm şi peşte şi broaşte şi tot ce-om mai găsi. Foamea nu ţine seama! Aşa-i la oaste. Şi astfel ajunseră la Hârşova, unde aflară că mai scurtă le-ar fi calea de-a dreptul prin păduri şi peste dealuri, întâmpinând iarăşi Dunărea, la Obluciţa. Cum nu făcuseră mare lucru cu mâncarea şi fiindcă altfel ocolul ar fi fost prea mare, apucară drumul Babadagului, unde se gândeau că s-ar fi putut întâlni cu voievodul cel nou, dar pe de altă parte nu prea aveau chef să se înfăţişeze dregătorilor turci de acolo. Străbătură locuri întinse şi pustii, prin care dacă scormoneai pământul nu dădeai decât de piatră, şi tare se mai minunau feciorii Ardealului şi Banatului de asemenea ciudăţenie. — Parcă ar fi munte, zise Sâvu dând cu piciorul într-un stei de piatră. — Da’ de unde, făcu un secuian. Munţii îs înalţi până la cer, dar pe aici îi numai câmpie… Nu se dumereau cum era cu acea „câmpie de piatră”, dar nici Marcu nu fu în măsură să-i desluşească. Dădură în schimb peste mulţi ciobani ardeleni cu turme de oi, care, bucuroşi de întâlnire, îi ajutară cu de-ale gurii, ba îi şi călăuziră încotro să apuce. Aşa se pomeniră într-o zi drept pe creasta dealului ce străjuia Babadagul de către soare-apune. Se pitulară care cum putu şi se desfătară cu frumoasa privelişte ce li se întindea la picioare. Era o zi însorită de primăvară şi strălucirea minaretelor, ca şi nemărginirea apei de argint ce se pierdea în negura zării îi făcură să se creadă într-o lume de poveşti. Cu greu se despărţiră de acele locuri minunate, dar nu trebuiau să treacă prin oraş, dacă voiau să meargă în treaba lor netulburaţi. Orice întâlnire cu turcii nu era bună. Apoi la scurtă vreme se întâlniră iarăşi cu Dunărea, când ajunseră pe o

colină din dreptul grindurilor de la Crapina. Ca şi la Babadag, unde crezuseră că lacul Razelm nu putea fi decât marea, şi aici, nu se îndoiră nici o clipă că lacul Cahul de dincolo era chiar nemărginita întindere de apă. — Tulai, că mare-i marea asta! se cruci făgărăşanul. — Ce gândeşti?! fu singurul răspuns. Se înfiorau la gândul că aveau să treacă pe partea cealaltă şi să meargă zile întregi pe mare. Marcu însă îi linişti spunându-le că pe acolo pe undeva trebuie să fie un vad al Dunării, chiar în faţa Obluciţei, şi oricum aveau să scape neudaţi. De altfel locul unde ajunseră mai fusese tabără de curând, ceea ce însemna că erau pescari prin preajmă. Trebuia însă pândit vreun barcaz mai încăpător şi să se tocmească pentru trecere, aşa că Marcu porunci să se aşeze de popas şi se puseră pe aşteptat. În tot acest răstimp caravana neguţătorului, păzită de ceata lui Mihai, trecuse prin codrii Vlăsiei, fără de nici o sminteală. Se cam saturaseră de atâta pădure, aşa că atunci când dădură de balta Tătarului, de lângă Dâmboviţa, şi văzură mai apoi întinsa câmpie a Bărăganului, li se păru că intraseră în altă lume. Cerul brăzdat de şirurile cocorilor în zborul acestora către miazănoapte şi adierea de vânt călduţ ce topea zăpada sub picioarele lor vestea o primăvară timpurie, numai că glodul făcea mersul tare anevoios. Carele încărcate se scufundau adesea până la butuc şi oamenii erau nevoiţi să dea ajutor cu umărul, asudând alături de dobitoace. Nu se putea spune că-şi câştigau pâinea trândăvind! — N-o fi şi şleau de drum de căruţă? se nedumeri Mihai întrebându-l pe jupânul Dumitru. — Ba cum de nu? zâmbi acesta. Dar nu-i pentru noi… Tânărul înţelese şi îşi îndemnă oamenii să mai rabde, dar li s-a părut de două ori mai lungă calea decât cea prin codru, până se văzură în cele din urmă în preajma Cetăţii de Floci. Locul de întâlnire tăinuit era pe undeva prin stufărişul de pe malul Dunării, dar cel ce trebuia să vină încă nu era acolo, aşa că jupânul Dumitru se văzu nevoit să mai adauge câte un florin de căciulă pentru fiecare zi ce mai aveau să aştepte. — De altfel, nici nu văd pentru ce v-aţi mai întoarce la Silistra, îi zise el lui Mihai. Nici o zi nu faceţi până la Galaţi, iar de vă temeţi, rânduiesc eu o trecere de-a dreptul prin baltă, numai de-ar veni odată afurisitul de Potapcenko. Chiar a doua zi se apropie de mal un barcaz de luptă turcesc trăgând în urma lui vreo cinci lotci pescăreşti, împotriva firului apei. Văzând flamura verde fluturând la catarg Mihai puse mâna pe spadă, socotind că va fi fost vreo trădare şi în locul cazacilor veneau acuma turcii. Porunci oamenilor să se ascundă, fiindcă nu ştia ce fel de arme au păgânii, dar jupânul Dumitru îl linişti râzând voios: — Sunt ai noştri, n-aveţi teamă! Mihai se întoarse spre el, aruncându-i o căutătură piezişă: — Parcă fuse vorba că vinzi arme cazacilor, şi nu turcilor?!

— Întocmai! „Turcul” de la cârmă nu-i altul decât afurisitul de Zahar Potapcenko-atamanul, numai că veşmintele sunt altele. Îs daţi dracului zaporojenii ăştia! Bat marea ca pe un heleşteu şi pălesc în cealaltă parte a împărăţiei înfăşuraţi cu turbane. Ba sunt în stare să intre şi în geamie, să se roage ca nişte adevăraţi musulmani, dar fără să pregete să-i dea foc cu credincioşii din ea. Sunt oamenii naibii! — Câte ceva am auzit şi eu despre isprăvile lor, dar nu-i socoteam atât de vicleni. Asta nu înseamnă bărbăţie… Poate că şi-ar mai fi spus tânărul şi alte păreri dar nu mai avu când, fiindcă barcazul trăsese la mal şi află îndată că pescarii din lotci erau români. — Ei te-ar putea trece de-a dreptul la Obluciţa, cu toţi oştenii domniei-tale, îi zise jupânul Dumitru văzând cine erau însoţitorii cazacului. Dacă vrei, vorbesc eu cu Pandele, care-i starostele lor. — Numai să nu-mi ceară prea mult, că alţi bani decât ce mi-ai dat domnia-ta eu n-am… Se gândea că n-ar mai trebui să se întoarcă atâta cale când era la doi paşi de fruntariile Moldovei, ţinta călătoriei lor. Dobrogeanul, pe de altă parte, părea un om de ispravă şi, de cum îl văzu îndeaproape, prinse încredere în el. — Iacă, bre Pandele, îl luă jupânul Dumitru de-a dreptul. Ţi-am găsit muşterii ca să nu te întorci gol înapoi, căci atamanul nu mai are trebuinţă de voi la întoarcere. Dumnealui, căpitanul Mihai, ar pofti să ajungă în scurtă vreme la Obluciţa. Ce zici, te-ncumeţi să-l treci, cu oştenii lui cu tot? — Sunt mulţi? — Vreo treizeci, aşa că-ncap. De mâncare să n-ai grijă… — Are balta peşte! răspunse pescarul privindu-l pe Mihai cu mare atenţie. Numai că sunt cam multe lifte păgâne pe toată Dunărea şi va fi cam greu. Doar dacă s-ar învoi să-i trec prin stufăriş… — Mai bine! sări Mihai. Cum să nu? Oricum trebuie să ajung mai înainte ca alaiul beiului… — Care bei? tresări Pandele. Gândeam că sunteţi români. — Păi asta şi suntem! — Încă de peste munte, adăugă şi jupânul Dumitru. — E vorba de domnul Moldovei, Gaşpar Grazziani, îşi urmă vorba Mihai. Pandele îl scrută din nou. — Nu cumva e vorba de unul cam uscăţiv şi cu bărbuţă rotunjită? Nu prea vorbeşte el curat limba noastră… — Să-ţi spun drept, se ruşina Mihai, eu nu-l cunosc după faţă, ci numai din auzite şi mai ales după fapta măreaţă ce o are în gând cu toţi românii. — Atunci el îi negreşit, se lumină dobrogeanul. Acum l-am cunoscut, după cele ce mi-ai spus, şi dacă-i pe aşa mă-nvoiesc să merg cu voi, să-l întâmpinăm împreună. Haideţi! — Stai! Aş vrea să ştiu mai dinainte cât îmi ceri pentru… — Nu ziseşi că sunteţi oştenii măriei-sale Gaşpar-vodă? — Ba da!

— Atunci află domnia-ta, căpitane, că şi noi, pescarii dobrogeni, suntem în slujba domniei. Cum să-ţi cer plată?! — Măi fraţilor! făcu deodată jupânul Dumitru. Măi Marine! De unde auzii eu numele ăsta de Gaşpar-vodă? — Păi uitaşi?… Marcu! Oşteanul peste care dădurăm la Praga. Nu-ţi mai aduci aminte? — Cum de nu! îşi aminti neguţătorul zâmbind încântat. Deci nu minţi bietul om, şi eu îl crezui nebun atunci. — Care Marcu?! se băgă şi Mihai, căci până atunci nu vorbiseră niciodată despre prietenul său bănăţean. — Eheei, ce băiat isteţ! răspunse jupânul Dumitru. Să vă spună şi Marin cum ne-a scăpat el de blestemaţii de haiduci. Cu toată graba ce-o avea, Mihai nu se putu ţine să nu asculte despre peripeţiile lui Marcu, fiindcă nu mai încăpea nici o îndoială că despre el era vorba. Dar şi jupânul Dumitru fu nespus de bucuros aflând că bănăţeanul scăpase cu viaţă şi făgădui că va trece negreşit pe la Iaşi ca să-l mai vadă. Ba să aducă şi arme de va fi cu trebuinţă pentru noul voievod. — Şi când te gândeşti că eu ziceam că ar fi vorba de craiul acela din Vicleien… îşi aminti jupânul Dumitru. Se duse apoi să vadă cum stătea atamanul cu încărcatul, iar oamenii lui Mihai începură a se urca în lotci, unul câte unul. Apoi, după ce barcazul „turcesc” flutură semeţ flamura profetului, apucând firul apei la vale, porniră şi pescarii, nu înainte ca jupân Dumitru să-l îmbrăţişeze pe Mihai şi să-i spună pentru Marcu toate urările lui şi ale lui Marin. Prin stufăriş, printre grinduri şi locuri ştiute numai de oamenii apelor, oştenii trecură marea baltă a Brăilei spre deosebita încântare a ochilor acestor oameni din Banat şi Transilvania, faţă de priveliştea ce li se înfăţişa. Nici chiar Mihai, care se socotea destul de umblat, nu mai avea ce spune. Era sfârşit de iarnă şi prin ochiurile de apă se mai zărea ici-colo câte un sloi de gheaţă. — Uite gâştele! arătă unul nişte păsări mari şi albe ca zăpada. — Alea-s lebede! răspunse un pescar de la vâsle. Sunt şi gâşte sălbatice pe aici, dar îs mai cenuşii şi cu gât scurt ca alea de pe lângă casă. — Da-s bune de mâncat? întrebă unul mai pofticios. — Gâştele da, lebedele nu. Un pâlc de pelicani, săltându-se greoi de pe luciul apei, stârni alte strigăte de uimire. Apoi când vreun „vreasc uscat” îşi lua zborul, dovedindu-se a fi fost stârc ori cine ştie ce altă zburătoare, bieţii feciori din alte meleaguri numai că nu-şi făceau cruce de atâta mirare. Egrete cu pene domneşti pe creastă, bâtlani înţepeniţi la pândă pe vreun grind, lişiţele şi… câte şi mai câte îi făceau să se creadă într-o lume vrăjită. — Muream şi încă nu ştiam deplin cât îi de frumos cuprinsul neamului nostru! glăsui un fecioraş de prin părţile Năsăudului. — Dar şi pe aici tot al nostru-i pămân… vreau să zic apa? întrebă Sâvu prigoreanul.

— Cum să nu? răspunse Pandele. Tot români trăiesc şi prin lumea apelor, ca şi pe pământul dintre Dunăre şi marea cea mare, numai că deocamdată ne stăpânesc turcii. — Ca şi la noi! oftă prigoreanul. — Dar s-o sfârşi odată şi cu ei! îi asigură Mihai încrezător. Mai greu a fost la primul popas pe un grind, căci feciorii se îndoiau că-i va ţine pe toţi. Apoi sub nici o formă n-au vrut să guste din ciorba de peşte fiartă cu apă din Dunăre şi dreasă cu ouă de corcodel. „Să mă ferească dumnezeu de aşa spurcăciune!” zisese unul şi a fost îndeajuns pentru toţi ceilalţi. Nu şi pentru Mihai, care se înfruptă pe săturate făcând haz de tovarăşii lui mofturoşi. Aceştia însă molfăiau slănină cu ceapă şi la prânz şi seara. Trecură de Garvăn, de Cotul Pisicii, acolo unde Dunărea se învârte în loc până a se hotărî să apuce calea spre vărsare, şi pătrunseră în balta Văcărenilor, de unde ieşiră printre grindurile de la Crapina. Ar fi mers ei şi mai departe, dar se înnopta. Zăriseră însă pe colina dinspre ţărmul turcesc nişte focuri de tabără şi Pandele porunci să se tragă cu lotcile pe sub mal, ca să vadă despre cine era vorba, deşi nu se prea îndoia că vor fi fost niscaiva osmanlâi. — În acelaşi loc au poposit mai deunăzi şi oştenii lui Iskender-paşa, şopti el de parcă s-ar fi temut să nu fie auzit de cei de pe mal. Acuma pot fi alţii şi n-ar fi rău să vedem dacă sunt mai puţini decât noi. — Nu ne putem strecura pe sub ei fără să ne simtă? întrebă şi Mihai cu voce scăzută. — Cum aşa?! căscă gura Pandele. Să-i lăsăm să ne scape?! Ştii că ăştia se duc în Moldova şi jefuiesc şi-şi fac de cap, iar noi să-i lăsăm? Împuţinându-i, ne facem datoria de fraţi. De n-or fi prea mulţi, îi căsăpim în somn şi ne vedem de drum. Feciorii se arătară însă nespus de bucuroşi că aveau să-l înfrunte pe păgân şi Mihai se lăsă în voia lor, cu toate poveţele lui Marcu de a nu se încaieră cu turcii. Traseră binişor la mal şi coborâră tiptil ca să nu fie simţiţi de cei de deasupra, care-şi aprinseseră numai două focuri şi păreau a se fi dat odihnei de noapte. Din porunca lui Pandele, care era mai priceput în astfel de împrejurări, se hotărâră să-i înconjoare pe la spate şi când avea să latre el ca o vulpe să se năpustească asupra corturilor dându-le foc peste păgâni. — Facem rost de arme! şopti Mihai la urechea lui Pandele, de care nu se despărţea. — Ba şi de pradă, căci ticăloşii cară cu ei întotdeauna. Cu tot avântul de care dăduseră dovadă, oştenii lui Mihai nu izbutiră să-i răzbată pe ceilalţi, care se deşteptaseră cu toţii şi săriră la bătaie până să mai apuce feciorii să aprindă corturile, în învălmăşeală se stinseseră şi focurile, aşa că se încrâncenară în beznă, abia deosebindu-se unii de alţii. — Ucide! Loveşte! răsună deodată vocea lui Marcu. — Staaaţi! răcni şi Mihai, spre uluirea lui Pandele. Potoliţi-vă, fraţilor! Ne batem între români… suntem noi, Marcule! — Mihai?! strigă acesta.

— Da! Eu şi ceilalţi, dar opriţi-vă o dată! Cu greu s-au lămurit şi unii şi alţii că nu aveau duşmanul în faţă şi, după ce şi-au mai tras câte un pumn în tăcere, în cele din urmă bătaia încetă şi ici-colo se aprinseră focurile: Noroc a fost că nimeni nu apucase a-şi pierde viaţa, dar vânătăi şi carne zdrobită erau îndestule, har Domnului. — Cum de ajunserăţi să vă năpustiţi asupra noastră? întrebă Marcu îmbrăţişându-l pe Mihai. — Noi suntem de vină, se grăbi să recunoască Pandele. Socoteam că aţi fi niscaiva păgâni, şi când-colo… — Lasă, frate Pandele, zise Mihai împăciuitor. Ne-am mai dezmorţit şi noi oleacă, fiindcă prea stătusem înţepeniţi în lotci atâta amar de vreme. Îi povesti apoi prietenului său despre Pandele şi oamenii apelor, iar Marcu bucuros îi strânse acestuia mâna, în semn de împăcare. — Acu… bine că n-a fost cu moarte de creştin, bâigui Pandele încă ruşinat. Dar ca să-mi fie cu iertare, iacă, mă leg să vă trec pe toţi pe malul celălalt, dacă aşa vi-i voia. — Îţi mulţumim, frate dragă, şi ne bucurăm că la tot pasul întâlnim oameni de omenie şi de ajutor. — Aşa-i pământul ăsta al nostru, oftă Sâvu prigoreanul, care venise să le spună că, după câte ştia el, răsărise ziurelul de ziuă, de nu cumva pe aceste meleaguri va fi arătând altfel. DOMNIA MOLDOVEI. TRECUSERĂ VREO ZECE ZILE de la sosirea veştii că iarăşi izbucnise războiul şi Grazziani era tare cătrănit, întrucât încă nu apucase a dobândi mult râvnita domnie. Singura licărire de bucurie i-a adus-o întoarcerea lui Pera, care-i povesti pe îndelete pe unde umblase şi ce făcuse. — În drum spre Orşova, m-am abătut pe o altă cale şi am ajuns într-un sat de-i zice Bozovici. Acolo am dat peste Marcu… — Marcu? Am auzit bine? Unde-i? Ce face? — Deocamdată strânge oşteni pentru măria-ta şi îţi aşteaptă porunca tot acolo, în Bozovici, căci aşa m-am înţeles cu el. — Bunul şi credinciosul meu Marcu! A adunat mulţi oameni? Cum i-a plătit? — Să tot fie cam la vreo sută până acum, dar dacă avea bani de bună-seamă că ar fi strâns mai mulţi. Unii dintre ei au slujit în oastea prinţului Bethlen, ca şi Marcu, de altfel. — Marcu? Nu mă-nebuni! râse cu poftă dalmatinul. Auzi la el! — A pătimit multe de când v-aţi despărţit, dar n-am avut vreme să stau să-l ascult. Poate că-ţi va spune chiar domniei-tale, când vă veţi întâlni. — Nici eu nu mai ştiu când l-oi vedea… Oricum va trebui să te duci cu nişte bani la el. Am să mă mai împrumut, că nu putem lăsa să ne scape asemenea oşteni de ispravă. Până la urmă tot am să izbutesc! Era mâhnit că fusese dus cu vorba de pe o zi pe alta şi iată că oastea i se strângea, iar el încă n-avea domnia. Trebuia să-i facă pe oştenii din Banat să mai aştepte pe acolo unde se aflau şi pentru aceasta îl trimise pe tânărul croat la Baruch ben Isaac, renumitul cămătar care-l sprijinea cu bani mai

mult decât oricare altul din Instanbul. Acolo află Pera vestea mult aşteptată: Gaşpar Grazziani era domnul Moldovei! „Şi aşa să-i spui măriei-sale, zise bătrânul cămătar, că eu, sărmanul Baruch, mă silesc zi şi noapte să-i fac rost de aur cât mai mult, dacă mai are trebuinţă!” Vorbele acestea erau un semn doveditor, căci bătrânul vulpoi era încunoştinţat de toate câte se petreceau la sărai şi n-ar fi dat un ban dacă n-ar fi ştiut că dalmatinul fusese făcut domn. Din pricina aceasta a mai fost amânat şi Pera cu plecarea, ca să vadă ce avea de făcut. De altfel Grazziani se împrumutase şi de la alţii, aproape că nici nu mai ţinea seama de la câţi luase pungi grele cu aur şi argint sunător. Un neştiutor ar fi putut spune: „Vai de biata ţară a Moldovei. Ce-o aşteaptă?”, dar noul domn avea de gând să-şi plătească datornicii asemenea înaintaşului său valah Mihai voievod, care cu ani în urmă le plătise cu foc şi sabie la Bucureşti. De ce n-ar face şi el aşijderea la Iaşi?! Pungi îndesate de guruşi fuseseră lăsate plocon şi la casa din Istanbul a domnitorului mazil Radu-vodă Mihnea, nu de alta, dar acesta se bucura de mare trecere printre dregătorii otomani, iar boala de ochi de care se plângea nu era decât o amăgire. Dalmatinul nu se îndoia că anume se făcuse beteag spre a nu părăsi scaunul domnesc cu ruşine, acum când se învolburaseră nori grei asupra Moldovei. În cele din urmă sosi şi ziua mult aşteptată. O zi ca oricare alta, cu moină, cum se întâmplă adesea primăvara pe acele meleaguri. Ultimele petece de zăpadă de pe malul anatolian al Bosforului se scurgeau văzând cu ochii, iar nori albi se fugăreau dinspre Marea Neagră, pierzându-se în albăstrimea cerului de la miazăzi. Pescăruşii plutind pe deasupra caselor păreau a fi nişte fulgi mari de nea, amintire a unei ierni ce trecuse. Grazziani însă n-avea acum ochi pentru asemenea frumuseţi. N-a băgat de seamă decât zâmbetele de admiraţie ale celor din jurul lui, atunci când intră în arz odasî, cum i se spunea odăii de primire. — Hoş geldin, beg! îi ură bun-sosit chehaia sadrazamului. — Asta va să însemne că mă aşteaptă veşti bune? Urechile mele sunt pregătite să le asculte, iar buzele să rostească mulţumirea, răspunse dalmatinul încrucişându-şi mâinile pe piept în semn de salut. — Am căpătat ştiri că beiul de Bogdania, bolnav fiind, nu mai poate împlini poruncile împăratului nostru cel slăvit, Alah să-i dea zile îndelungate! — Alah! adăugă smerit viitorul domn. — Cu marea lui înţelepciune, luminatul nostru padişah a hotărât să te aşeze pe acest scaun în locul robului Radu-Mihnea-bey. — Nevrednic sunt de asemenea cinste, dar mă voi strădui să slujesc cu nestrămutată credinţă, tuturor voitorilor mei de bine. Încântat de răspuns, dar mai cu seamă de darurile căpătate, chehaia ieşi să dea de ştire marelui vizir că Gaşpar-beg se afla în sărai, cu toate că el însuşi fusese acela care trimisese să-l cheme, dar aşa era tipicul. Okuz-paşa îl puse pe capugilar chehaisî, maimarele tuturor chehaielor lui, să-l poftească pe prinţ a i se înfăţişa în Kubbe alţi, aşteptându-l pe un divan cu perne de

mătase, iar în faţa lui, de o parte şi de alta, pe două şiruri, se aflau toţi slujitorii şi slujbaşii mai de frunte. Grazziani se aplecă iarăşi, încrucişându-şi mâinile la piept, şi aşteptă cuviincios să i se vorbească. — Beiule, începu sadrazamul. Măritul nostru padişah, luminătorul întregii lumi, slăvitul Osman-khan şi-a plecat privirea asupra ta ca să-ţi încredinţeze domnia ţării ce se cheamă Bogdan-ili, unde tu să fii cel mai de seamă dintre închinătorii lui Issa ben Miriam. Te vei supune cu smerenie, punându-ţi capul chezaş pentru împotrivire ori îndărătnicie! — Jur pe viaţa mea să fiu rob ascultător marelui şi înţeleptului nostru stăpân, să nu mă abat de la poruncile strălucirii-sale şi nici de la cele ale sfetnicilor care-i stau în preajmă cu credinţă… — Aşa să faci, beiule, şi Alah să-ţi lumineze calea! Făcu apoi un semn cu mâna şi capugilar-chehaisî se ivi pe dată cu un caftan pe care noul domn îl sărută cu evlavie, ca pe sfintele moaşte, înainte de a-i fi pus pe umeri. De fapt plătise pentru el o groază de bani, dar se chema a fi darul marelui vizir, căci aşa era obiceiul. Domnitorul se întoarse către însoţitorii lui, printre care se aflau dumnealor Grama şi Ralli, doi prieteni greci din Istanbul, care aveau să-i fie chehaiele la Poartă. Marele vizir porunci să fie aduse caftane şi pentru cei doi, desigur, ceva mai ieftine. Toate acestea isprăvite, Grazziani sărută cu plecăciune mâna sadrazamului şi, împreună cu cele două chehăi ale lui, se înapoie la Fuad-efendi, cel care-l primise mai dintâi. Aici îl aşteptau dulceţuri şi tot felul de pometuri proaspete, de parcă nu ar fi fost la sfârşit de iarnă. N-a zăbovit însă prea mult, căci imbrohorul sadrazamului îi pregătise calul, un altul decât cel cu care venise, frumos împodobit, iar patru slujitori-şatâri şi baş-ceauşul îl aşteptau călare. Gaşpar-vodă încalecă la rându-i şi însoţit de ceauşi şi paici pedeştri porniră la pas pe uliţele oraşului. Ocoliră geamia Stileyman, străbătură apoi caldarâmul din preajma Haliciului, de lângă fanarul de la Petrion, până la biserica Pamakaristos. La trecerea alaiului stambulioţii se opreau făcând temenele, iar ienicerii îşi desfăceau poalele mantăilor până la pământ şi se aplecau cu mâinile la piept, în semn de adâncă cinstire. În faţa bisericii era o piatră anume, la care se opriră cu toţii, turcii neavând îngăduinţă să meargă mai departe, şi acolo fu întâmpinat de patriarhul Constantinopolelui, înconjurat de soborul de preoţi şi arhimandriţi. Voievodul, susţinut de Grama şi Ralli, păşi în biserică în urma patriarhului, în vreme ce psalţii cântau greceşte „Vrednic este”. Se opriră la pristolul din altar, pe care domnitorul îşi aşeză cu evlavie capul, spre a fi acoperit cu omoforul, citindu-i-se apoi rugăciunile ce se făceau odinioară la încoronarea împăraţilor bizantini. Gaşpar Grazziani era catolic şi poporul asupra căruia avea să domnească avea credinţă ortodoxă, însă el ştia prea bine că în asemenea cazuri capetele încoronate puteau să se lepede de orice lege. Nu făcuse oare la fel, cu numai câţiva ani înainte, regele Henric de Navara? Pentru a cuceri inimile catolice ale parizienilor, a renunţat la credinţa lui hughenotă. La rândul său, dalmatinul primi să fie înscăunat după credinţa poporului ce

devenea al său prin porunca împărătească, dar din care se trăgea şi el, ca o mlădiţă mai îndepărtată. Jură, deci, cu glas tare că va păstra neştirbită credinţa străbună a neamului românesc. Ieşind din bisercă fu întâmpinat iarăşi de uralele ceauşilor din suita lui, după care se îndreptară spre Duraman, acea parte a oraşului unde se afla Bogdan-saraiul. Acolo a trebuit să primească tot felul de oaspeţi, ostenindu-se peste măsură, încât noaptea avu un somn adânc şi fără vise. Poate că s-ar fi deşteptat şi mai târziu a doua zi, de n-ar fi sărit ca ars din pat în capul oaselor, din pricina larmei ce se auzea din curte. Aşa cum se făcuse obicei, miralem-aga se înfăţişase cu cele două tuiuri, sangeacul şi celelalte însemne mai mărunte. Dar acest dregător era însoţit de tabulhaneaua care scotea sunete asurzitoare, punând pe fugă toate vietăţile necuvântătoare de prin împrejurimi şi stârnind lătrăturile furioase ale potăilor din Istanbul. Într-o clipită nou voievod fu îmbrăcat şi ieşi în întâmpinarea dregătorului împărătesc. Apucă sangeacul şi sărută smerit flamura, după care îl întinse sangeacdarului său spre păstrare. Alte bacşişuri grase, noi plocoane şi osebite daruri fură înmânate multora, de la mic la mare, iar după aceea plecară cu toţii, dar tabulhaneaua mai rămase încă trei zile, spre a ferici urechile noului domn, în fiecare seară pe la chindie. Cum ziua de primire la padişah nu putea fi decât marţea ori duminica, în înţelegere cu marele vizir s-a hotărât să i se înfăţişeze în cea de a şasesprezecea zi a lunii Safer ul-hair, când cădea pazar, adică duminica. Încă de dimineaţă se găti spre a fi pe gustul dregătorilor măritului sultan, ştiind prea bine că turcii erau simţitori la tot ce era frumos. Bărbiţa lui neagră, frumos rotunjită, fusese anume lăsată să crească ceva mai lungă, ca să pară mai bătrân decât era. Vârfurile mustăţilor, răsucite în sus, trebuiau să arate pentru toată lumea că voievodul avea o voinţă dârză, de neînfrânt. Numai sprâncenele, subţiri şi frumos arcuite pe deasupra ochilor lui mari şi negri, îi dădeau de gol tinereţea ce-i zvâcnea prin vine. Îşi pusese pe cap frumoasa lui căciulă de samur, la care agăţase surguci din pene de egretă prinse cu o cataramă de aur bătută cu nestemate. Trei mari smaralde, ca nişte lacrimi de uriaş, o făceau să pară şi mai mare decât era. Peste haina scurtă de atlas brodat cu fir de aur, trăsese mantia de brocart, garnisită la umeri cu blăniţă scumpă da jder, iar găitanele şi pasmanturile de aur se încoloceau pe după bumbi de rubin. Încălecând frumosul armăsar arăbesc alb ca neaua, mantia îi acoperi pulpele strânse în pantaloni de postav negru ce se isprăveau în frumoasele lui cizme galbene, din piele de viţel, lucrate cu multă măiestrie. Pintenii de aur în formă de stea zornăiau la fiecare pas şi numai când îşi puse picioarele în scăriţele şeii nu se mai auziră. Întregul alai pătrunse prin Bab i-humaium, chiar în spatele Ayasofiei, şi descălecară cu toţii sub „platanul ienicerilor” din Birinci aulu, care era de fapt prima curte din sărai. Trecură apoi de poarta Babu sselâm pe jos şi pătrunseră în cea de-a doua curte, care se mai numea şi Alay meidani. În partea dreaptă a celei de-a doua porţi, lipită de zid, se afla „fântâna călăului” şi lângă ea „piatra prevestirii”, ibret sengi, pe care se aşezau căpăţânile osândiţilor, ca să-şi aducă aminte supuşii de mânia padişahului şi de sabia lui

necruţătoare. Trecând prin dreptul ei, Gaşpar-vodă trase cu coada ochiului, dar răsuflă uşurat văzând-o goală. Era un semn bun căci de fiecare dată când mai trecuse pe acolo îl întâmpina câte un cap de om, la vederea căruia se cam înfiora. Aşteptară din nou o vreme, până ce marele vizir căpătă încuviinţarea sultanului să i-l înfăţişeze pe domnul Bogdaniei. Mai întâi îi fu pus caftanul pe umeri şi cuca în locul frumoasei lui căciuli, iar doi capugibaşi îl împinseră de subsiori în arz odasî, unde se afla padişahul. În stânga voievodului, loc de mare cinste la turci, se afla însuşi marele vizir Okuz Mehmet-paşa, care-i zâmbea cu încredere. Cei doi capugibaşi îi făcură semn când să se plece în timp ce păşea către tronul împărătesc, în aşa fel încât să facă vreo trei temenele, după care rămase drept în faţa stăpânului lumii. Acesta îl privea cu încântare, măcar că nu se cădea să se arate nicicum faţă de un „rob nevrednic” şi nici să-i vorbească, decât prin mijlocirea sadrazamului. — Poftesc a-mi fi cu credinţă nestrămutată şi să se poarte cu milosârdie şi dreptate faţă de supuşii noştri, dar cu asprime şi neîndurător faţă de cei răi! zise tânărul Osman-khan. Deşi Grazziani înţelesese totul, marele vizir îi mai spuse o dată vorbele sultanului, după care i se îngădui domnitorului să răspundă, dar tot spre marele vizir şi fireşte că numai cuvinte de mulţumire şi legământ de supunere oarbă. Dus apoi cu spatele spre ieşire ca să fie mereu cu faţa la sultan, proaspătul domnitor fu scos în curte, unde imbrohorul împăratului îi pregătise un frumos armăsar şarg, cu harşa şi frâie bătute în aur, argint şi nestemate în lucrătură frigiană. În partea stângă a şeii atârna spada, în dreapta topuzul, iar jur împrejurul calului erau tot felul de slujitori de ranguri diferite. Se întoarseră iarăşi în biserica Pamakaristos, unde patriarhul făcu aceeaşi slujbă, numai că de data aceasta şi cuca fusese lăsată afară cu suita necredincioşilor turci. A doua zi a căpătat firmanul scris cu litere aurite, aşa că de acum nu putea zăbovi la Istanbul mai mult de o săptămână, după cum era obiceiul. Totuşi, abia în ziua de luni 11 februarie 1619 alaiul domnesc ieşi pe uliţele oraşului, îndreptându-se la pas spre Bahcekapî, de unde avea să apuce calea spre Edirne. Neavând călăreţi de ţară, în fruntea alaiului se aflau purtătorii celor două tuiuri, apoi urmau capuchehaiele şi prietenii voievodului, dintre care nu lipseau Giovani Amati şi fiul său Annibale, Marino Resti, Giorgio Gradi şi, fireşte, Pera anume rămas ca să însoţească măreţia îndrăgitului său stăpân. Mai erau mulţi greci şi raguzani ce aveau să-l însoţească până în Moldova, îngroşând astfel suita principelui. După acest pâlc de călăreţi păşeau cei şapte cai de soi ai domnitorului mânaţi de şatâri domneşti, iar în urma lor alţi doi, dar împărăteşti de astă-dată. După ei venea însuşi beyul, cu caftan şi cucă pe cap, călare pe frumosul armăsar căpătat în dar de la sultan. Doi paici împărăteşti acopereau capul calului, iar doi slujitori ţineau de scăriţe, ca să nu lovească burta mândrului animal. În stânga, dar ceva mai în spate,

călăreau mehmenda-rul şi Iskimne-ceuş aga, dregători ce însoţeau întotdeauna pe domnitorii români până în ţară. De partea cealaltă se afla un sangeac-agasî, care de asemenea avea să-l însoţească până la Iaşi, în semn de mare cinstire. Oamenii de casă ai domnitorului purtau cele trei steaguri roşii larg desfăşurate, dintre care doar cel din mijloc avea în vârf alemul semilunii, celelalte fiind numai cu bumbi auriţi. După aceştia, tabulhaneaua îşi împlinea cu prisosinţă menirea, stârnind o larmă cumplită şi adunând în jur mulţimea de gură-cască. Alaiul se încheia cu puzderia slujitorilor domneşti. Păşeau în pas domol şi din când în când, mai cu seamă pe la răspântii, măria-sa Gaşpar-Vodă vâra mâna într-o tăşcuţă legată anume de oblânc, de unde scotea câte un pumn de bănuţi de argint, risipindu-i „în ploaie” asupra mulţimii de privitori. Merseră tot aşa până ce trecură de zidurile oraşului şi ceva mai încolo făcură cel dintâi popas. Mai departe însă nu se mai păstră aceeaşi rânduială, decât numai la trecerea prin aşezări mai răsărite, spre marea pohfală a domnitorului. Într-un astfel de răgaz, principele îl chemă la sine pe ser Marino Resti, spunându-i: — Aflat-am că la Edirne s-ar fi găsind Elisabeta Movilă, văduva lui Ieremia, pe care nemernicul de Iskender a batjocorit-o şi cică ar fi dăruit-o unui agă, căruia i se mai zice Alcaatli, adică „cel cu calul bălţat”. Ei bine, acesta îşi are haremul în acest oraş. — Bănuiesc că vreţi s-o scap de păgân, alteţă? — Întocmai! Cu bani, cu sila, fă cum crezi şi sloboade-o să meargă unde-i va fi voia, însă nu în Moldova ori la lehi. Ar fi un semn de prietenie pentru Lehia, dar nu cumva să se afle că eu te-am povăţuit. — Prea-bine, ilustrissime! se înclină raguzanul. În Edirne făcură popas la Kurşunlu-han, unde fură întâmpinaţi de vreo douăzeci de boieri moldoveni ce nu mai apucaseră să ajungă la Istanbul. — Să trăieşti, măria-ta! Întru mulţi ani să domneşti milostive stăpân! se închinară ei chiar în ograda caravanseraiului. Se aflau de faţă dumnealor boierii Coste Bucioc şi Coci Lupu, apoi Grigore Cioplan, Dumitru Goia, precum şi alţii, din familii vestite, ca Şeptilici, Duca, Gheuca, ba chiar şi vel-armaşul Nicoriţă, cel ce se bucurase de mare cinste la domnia trecută şi pe care cei din Pojorâta îl credeau pe ceea lume. Grazziani îi privi zâmbind şi îi veni în minte Marcu, bănăţeanul său credincios, care l-ar fi slujit în clipa asta ca nimerii altul. Descălecând, măria-sa intră în odaia cea mare a hanului, unde îngădui boierilor să-i sărute mâna, prilej pe care îl folosi Bucioc, adresându-i-se: — Prealuminate doamne! Toată ţara se bucură de înscăunarea măriei-tale, dar mai vârtos boierimea. Întru mulţi ani să ne trăieşti, preamilostive! Eu, nevrednicul rob, sunt Coste Bucioc, după nume, şi fost-am cândva vel-vornic al Ţării de Jos… — Ai să mai fii, şi încă vel-vornic al întregii ţări, chiar din ceasul acesta şi până ai să porţi credinţă şi osârdie domniei mele. Poftesc să aflaţi şi domniile-voastre, cinstiţi boieri, că veţi redobândi rangurile pe care le-aţi

avut odinioară şi chiar unele mai mari, după vrednicia ce o veţi arăta ţării şi domniei. Tare se mai bucurară boierii auzind vorbele domnitorului şi se îmbulziră să-i sărute cu smerenie mâna. Însă lui nu-i plăcu atâta ploconire din partea unor oameni pe care urma să-i aibă ca sfetnici şi să stea alături de el, dârji şi cutezători, la înfăptuirea ţării celei mari a tuturor românilor. „Oare boierii Buzeşti, Mihalcea, Baba Novac, ori chiar părinţii celor de acum tot aşa se vor fi umilit în faţa marelui Mihai?!” se întrebă el în sine, privindu-i pe moldovenii îngenuncheaţi la picioarele lui. O uşoară mâhnire îi adumbri chipul, dar se gândi că adevăratul popor nu era liota boierească, ci acei oşteni necunoscuţi, ca Marcu şi alţii, care şi-ar fi dat viaţa fără să ceară în schimb nici o dregătorie. După un popas de mai bine de o săptămână făcută la Edirne, alaiul o porni din nou agale către Dunăre. Pe unde trecea se iveau şi săteni, dar nu ca să-şi încânte ochii de frumuseţea veşmintelor, ci pentru a strânge din drum cei câţiva gologani aruncaţi la nimereală pentru prostime. Zăbava fusese poruncită anume spre a-i da răgaz lui ser Marino Resti s-o afle pe Elisabeta-doamna şi nu plecară mai departe decât atunci când acesta se întoarse să-i spună că nefericita femeie îşi pierduse urma pe undeva prin Anatolia, vândută altui paşă turc. Din pricina aceasta ajunseră la Provadi abia în cea a douăzeci şi opta zi a lui mărţişor, în plină primă-vară. Erau acuma în apropierea stăpânirii lui Iskender-paşa, şi trebuia zorit întreg alaiul, dar nu mai înainte de a chema la oaste o mulţime de raguzani ce locuiau în acel târg. Apoi îl trimise pe Giorgio Gradi să dea o raită prin ţinuturile italice spre a mai răscumpăra vreo câţiva robi turci. Ar fi vrut şi Pera să plece, dar Grazziani socoti că nu se poate să nu se fi auzit de înscăunarea lui şi prin Banat şi-i fu teamă ca nu cumva tânărul croat să rătăcească pe acolo, în vreme ce Marcu s-ar fi putut să fi apucat drumul spre Moldova. Nici prin Silistra nu mai trecu, fiindcă Iskender-paşa se afla tocmai la Cetatea Albă, sau Akerman, cum îi plăcea lui să spună. Atunci apucară pe drumul cel din vechime, de la Adam-Clissi spre Medgidia, Cogealac, Babadag şi drept la Isacci. Aianul de Babadag, fudulindu-se că-l cunoştea pe bey de mai mulţi ani, dar şi din porunca seraskerului Iskender-paşa, hotărî, împreună cu muftiul, să-i facă o primire de mare cinste. Îl adăpostiră pe prinţ în casele lor şi acesta fu silit să se mute de la unul la altul ca să nu-i supere, dar a treia zi porunci tabără pe malul Razelmului, pentru toată lumea. De altfel avea de gând să şi plece mai departe. Deşi se afla mai la miazănoapte decât Istanbulul, primăvara poposise mai din vreme pe aceste meleaguri, însufleţind întreaga fire. Stoluri mari de păsări se întorceau din ţările calde, făcând popas pe luciul apei şi umplând cu lama lor păsărească tot văzduhul. Era o privelişte de nespusă încântare şi Grazziani simţi dorinţa năvalnică să aducă pacea şi înflorirea în această ţară atât de frumoasă ce se întindea de aici către hăt departe, peste munţii cei falnici care însă îşi mai păstrau cuşmele lor de omăt. Asemenea gânduri însă nu puteau fi împărtăşite decât celor mai apropiaţi inimii sale, căci de-ar fi

aflat Iskender-paşa, bine nu i-ar fi fost, vrăjmăşindu-l înainte de vreme. Aşa se prefăcu a merge cu toată smerenia la mormântul lui Şaru Saltuc, eroul turcilor din Dobrogea, spre marea părere de bine a lui Iskimneagasî, care avea să povestească la întoarcere despre purtarea cea cuviincioasă a noului bay. Într-una din zile, se plimbă vreo două ceasuri pe malul lacului rămas încremenit sub razele soarelui călduţ de primăvară. Ieşise neînsoţit, căci nu avea temeri de nimeni, cu greu putând pătrunde străinii în tabăra lor. Totuşi se pomeni cu doi negustoraşi ce i se aruncară la picioare. Un altul ar fi chemat îndată fustaşii să-i alunge, dar proaspătul domn era cutezător şi mai ales dornic să plece urechea la durerile supuşilor săi. — Ce poftiţi, oameni buni? îi întrebă el pe turceşte. — Iacă, suntem noi, măria-ta! Pandele şi Anghel, dacă îţi mai aduci aminte de noi. Ne-ai poruncit să ne înfăţişăm măriei-tale şi noi, românii dobrogeni. — Cum să vă uit, se poate? răspunse Vodă, dând să-i ridice pe cei doi. Nu cumva venit-aţi cu oastea după voi? — Încă nu, slăvite doamne, dar de cum ne porunceşti… — Atunci îi bună potriveală. Strângeţi-vă cât mai mulţi şi veniţi în oastea mea cu simbrie, la Iaşi. — Ce să căutăm noi în Moldova? se nedumeri Pandele. Noi am crezut că aici, în Dobrogea noastră… — Ştiu ce vrei să spui, ştiu, dar trebuie să începem cu Moldova, până prindem ceva cheag, că aşa suntem prea puţintei pentru puterea turcului. Aţi priceput? — Cum de nu, măria-ta, numai că asta înseamnă să mai aşteptăm, şi pe aici ne-a ajuns cuţitul la os. — Dar peste tot în ţara asta-i la fel, răspunse Vodă. Iacă, şi cei de peste munte… — Că bine ziseşi, slăvite doamne, se băgă Anghel cam necuviincios. Dădurăm şi noi peste nişte bănăţeni, ori ardeleni, pe care i-am trecut Dunărea de ceea parte. — Nu cumva era cu ei şi unul Marcu? — Ba da! răspunse Pandele mâhnit. El socotise să-l întâmpine pe Gaşpar-vodă încă pe pământ dobrogean, crezând că de acolo avea să şi înceapă lupta, şi când colo îi chema tocmai la Iaşi. Asta nu-i prea venea pe potrivă, şi i-o spuse domnitorului cam pe faţă: — I-am dus la Obluciţa, ca să te întâmpine, măria-ta, pe pământ moldovenesc, măcar că şi aici îi tot glia neamului nostru. — Ai mare dreptate, Pandele, să fii nemulţumit, dar îţi făgăduiesc să nu treacă anul şi tot ce poftiţi voi, românii acestor plaiuri… — Oamenii apelor” ne-au zis bănăţenii măriei-tale, se băgă iar în vorbă Anghel, care nu prea lua în seamă rangul domnesc. — Ha, ha, ha! râse Vodă. Se potriveşte, n-am ce zice! Îi tot mângâie apoi cu vorbele, poftindu-i să-l urmeze, dar aceştia nu vrură nicidecum. — Atunci, am să poruncesc două pungi pentru voi.

— Ba să ne fie cu iertare, măria-ta, dar ai spus că suntem în slujba domniei, adică a ţării, şi pentru asta nu ne trebuie plată! Nu de pungi ne arde nouă sufletul… Voievodului îi plăcu răspunsul dobrogeanului şi, punându-i o mână pe umăr, îi zise: — Căpitane Pandele, căci de acum ăsta ţi-e rangul, banii ce poftesc să-i primeşti nu sunt răsplată pentru faptele voastre. Ai dreptate că ţara altcum răsplăteşte, dar voiesc să năimeşti oşteni cu leafă, şi când or pleca berzele, cel mai târziu, să-mi daţi de ştire, ori să te înfăţişezi domniei la Iaşi. Iată şi acest inel, să-ţi fie ca o cunoaştere tainică între noi, dar şi din prietenie pentru tine şi toţi dobrogenii tăi. Pandele se repezi să-i sărute mâna şi i-o udă cu lacrimi de căinţă şi de bucurie. — Nevrednic sunt, bunule stăpân, îngăimă el. Cum am putut să mă îndoiesc de măria-ta? Capul meu cel prost nu a judecat după înţelepciunea minţii tale, doamne. Iartă-mă! Plecară cu multă părere de rău de lângă domnul lor, iar acesta privi îmbărbătat în urma lor. Aceşti amărâţi şi hăituiţi erau adevărata „ţară”, iar aceasta l-a înţeles şi i s-a închinat. Nu avea să-i mai pese dacă la trecerea Dunării va fi întâmpinat numai de câţiva boieri. De fapt aşa s-a şi întâmplat, căci ţăranii-vecini aduşi cu sila şi cei câţiva târgoveţi nu erau nici pe departe „talpa ţării”, iar când dădu cu ochii de Marcu şi văzu şi mândreţea de feciori ce-l însoţeau, uită cu totul de necazurile lui. Ar fi vrut să-l îmbrăţişeze ca altădată, dar acuma nu se mai cuvenea, aşa că-i întinse doar mâna, pe care bănăţeanul i-o sărută, urmând să povestească pe îndelete mai apoi. La Galaţi, alţi boieri, mari şi mici, neguţători de toate neamurile, precum şi o mulţime de oşteni cu căpeteniile lor se buluciră la mila domnească, dar Vodă nu primi ospitalitatea gălăţenilor, ci trase de-a dreptul la una din moşiile dumnealui vel-vornicului Bucioc. N-avea de unde şti măria-sa că era tocmai aceea unde vătăfea Timofte roşcovanul, şi nici să afle de întâmplările de acolo. Prin sate, alaiul era întâmpinat după starea oamenilor ori sârguinţa boierului din preajmă de a se face pe plac domniei celei nouă, dar nu se poate spune că prostimea nu s-ar fi bucurat, nefiind degeaba zicala „schimbarea domnilor, bucuria proştilor” căci bieţii oameni nădăjduiau întotdeauna la mai bine. Încet-încet, domnitorul s-a apropiat de ţinta călătoriei, astfel că într-o vineri, în cea de-a patra zi din aprilie, văzu dealurile şi pădurile ce înconjurau dealurile cetăţii de scaun, încă de la Ciurea fu întâmpinat de către toată boierimea şi târgoveţii, în frunte cu înalt-prea-sfinţia-sa mitropolitul Teodosie. Se adunară cu toţii ca să mărească alaiul şi împreună pătrunseră în târg, descălecând de-a dreptul la biserica Sf. Nicolae domnesc. Din nou fu ridicat domnitorul de subsiori şi dus la pristolul din altar şi fură împlinite acelaşi rugăciuni, dar de data asta pe slavoneşte, ca odinioară pentru marele Ştefan-

vodă, bunul Alexandru-vodă, ori alţi voievozi înaintaşi. Abia acuma se ungea de drept ca domnitor al Moldovei. După aceea alaiul, alcătuit aşişderi ca la Istanbul, străbătu uliţele Ieşilor şi se opri în ograda palatului domnesc. Pe dată au descălecat cu toţii, boierii zorindu-se către jilţurile lor din spătăria cea care, ce slujea ca sală de divan. S-ar fi cuvenit ca voievodul să se fi oprit la picioarele tronului până ce divan-efendessi ar fi dat citire firmanului împărătesc, dar Gaşpar-vodă anume s-a aşezat singur pe tron, spre a nu fi sprijinit de Iskimne-agasî. Un murmur de mirare se ridică printre boieri şi cu toată supărarea dregătorului otoman, dar Vodă rosti răspicat: — Aşa pofteşte domnia-mea! Dă citire firmanului, efendi! Neavând încotro, acesta se supune şi cu glas tare aduse la cunoştinţă cele ce poruncea sultanul, dar pentru boieri era numai o pierdere de vreme, cei mai mulţi dintre ei nepricepând nici măcar o boabă turceşte. Totuşi, la sfârşit spuseră într-un glas: — Facă-se voia preamăritului padişah! Pe dată începură a trosni tunurile şi sâneţele din preajma palatului, salutând astfel noua domnie. Mitropolitul a fost cel dintâi care a îngenuncheat în faţa domnitorului sărutându-i dreapta, iar acesta, la rândul său, l-a sprijinit să se ridice, sărutând şi el mâna chiriarhului. Apoi pe rând au fost strigaţi de către postelnici toţi boierii, după cinul lor, şi domnul le-a împărţit dregătoriile. Nu voia să supere pe nimeni, aşa că i-a păstrat pe toţi în slujbe, zicându-le că va fi un vajnic apărător al rânduielilor din ţară, al liniştii şi al înţelegerii cu vecinii din afara fruntariilor. Aşa şi-a început Gaşpar-vodă Grazziani domnia în Moldova. RĂSPLATA UNEI RĂZBUNĂRI. DUPĂ ÎMPĂRŢIREA DREGĂTORIILOR ÎN DIVAN, măria-sa pofti să afle starea ţării de la vel-vistiernicul Coci Lupu, care încă nu-şi spunea Vasile Lupu şi nici gânduri de domnie nu i se vânturau prin minte. — Milostive stăpân, nu avem a ne lăuda. Pot a spune că suntem săraci în ţară bogată, căci vistieria noastră e goală. Ţăranii sunt prinşi de duhul răzmeriţei, din Orhei până-n Cârligătură, ba şi mai departe, după câte am aflat mai pe urmă. Asta-i! isprăvi el ridicând din umeri a neputinţă. La acest sfat de taină nu mai era de faţă decât vel-vornicul Coste Bucioc, pe care îl chemase vistiernicul, spre a-i întări spusele în legătură cu răzmeriţa. Chiar de aceea şi voievodul, crezând că n-a priceput, ridică sprâncenele a mirare către amândoi. — Auzit-am bine?! întrebă el. N-aţi fost volnici a potoli zurbaua, ori ţăranii erau asupriţi din cale-afară? Tocmai atunci se ivi şi vel-armaşul Nicoriţă, anume chemat de vel-vornic, întrucât prin părţile unde îşi avea moşiile răzmeriţa era în toi. Auzind pentru ce fusese adus, boierul îşi descarcă pe dată necazul: — Sunt de soi rău, măria-ta, de unde asuprire? Dacă eu nu i-am mai ajutat la necaz, şi cum m-au răsplătit? Mi-au ucis tot ce aveam mai drag pe lume.

Din pricina nodului ce i s-a pus în gât, vel-armaşul n-a mai putut vorbi. — Preaînălţate doamne, se băgă atunci boierul Coci Lupu. Încă de la mazilirea Tomşei, ţara asta a Moldovei suferă şi rabdă mişeliile ţăranilor orheieni. S-au ridicat cu oaste împotriva domniei şi mare belea şi necaz, dar mai cu seamă pagubă au pricinuit. — Mie mi-au pârjolit întreg conacul, izbucni vel-armaşul Nicoriţă. Praful s-a ales de toată agoniseala vieţii mele, şi asta n-a fost îndeajuns: mi-au batjocorit şi necinstit fata şi nevasta, după care le-au sfârşit în chinuri. La fel au făcut şi cu megieşul meu Melinte şi fecioru-său Toma. — Ce spui domnia-ta, boierule, îi tâlhărie cumplită, pentru care netrebnicii fi-vor mustraţi cu topuzul domniei mele, căci eu poftesc a fi linişte în ţară. Nu sufăr ca lotrii de drumul mare ori de codru să-şi facă mendrele nesupăraţi de nimeni. — Aşa ar trebui, mărite doamne, dar cine s-o fi făcut? întrebă ca pentru sine Bucioc. — Voi, şi se-nţelege că mai presus de toate domnul ţării are această îndatorire. Dacă nu s-a făcut, se va face de azi înainte. Se ridică în picioare şi începu a păşi furios prin odaie, după care bătu din palme să-şi cheme aprodul de la uşă. — Să poftească pe dată vel-spătarul Ciolpan! Cum boierii nu se zoriseră să plece acasă, încă mai rămăseseră tăifăsuind pe la colţuri, cum era obiceiul. Auzind că era chemat şi vel-spătarul, după Nicoriţă, se cam înspăimântară şi pe furiş începură a da bir cu fugiţii. — Poruncesc, boieri dumneavoastră, zise Gaşpar-Vodă de cum i se înfăţişă cel chemat, ca toţi seimenii, hânsarii, ori darabanii să se gătească de bătaie. Voi adăugi oastei lor şi pe lefegiii archebuzieri şi muşchetari, dar nu şi beşliii, căci ei nu trebuie amestecaţi în casa noastră. Domnia-ta vel-spătare te vei îngriji ca toţi aceştia să fie strânşi la Vaslui, în cea dintâi săptămână după duminica Tomii, şi să-mi daţi de ştire că sunteţi gata. Să se isprăvească o dată pentru totdeauna cu zurbaua! — Să trăieşti, măria-ta! se plecară boierii. — Cu mare înţelepciune ai gândit preamilostive, zise mieros boierul Nicoriţă. Sămânţa asta răzăşească ar trebui stârpită fără milă. — Nu toţi, boierule, răspunse Vodă mai liniştit. Dacă ţi s-ar face pe voie, mai că aş rămâne fără supuşi. Drept aceea poruncesc, şi băgaţi bine de seamă, boieri dumneavoastră, ca numai capii răzvrătiţilor să fie mustraţi cu aspră pedeapsă şi pieire, iar ceilalţi să fie îndrumaţi spre muncă şi supunere. — Aşa să fie! murmurară divaniţii boieri. Cum domnitorul părea să nu fi isprăvit cele ce avea de spus, vel-vistiernicul rămăsese cu inima la gură, căci firesc ar fi fost să-l întrebe mai departe despre cauza goliciunii haznalei domneşti. Răsuflă însă cu uşurare când îl auzi: — Sunt un mare iubitor al păcii şi bunei înţelegeri şi de aceea chem înapoi pe toţi fugarii şi nedreptăţiţii, iar vel-logofătul Gheanghea are să scoată carte domnească către toţi aceştia, cum că se vor bucura de iertare şi

ocrotire. Domnia-ta, vel-vornice Bucioc, te ştiu că eşti bun prieten cu voievodul Podoliei şi te poftesc a-i scrie carte de prietenie de la domnia mea. — Pot a trimite şi lui pan Koniecpolski? se cam fuduli cu întrebarea dumnealui Bucioc. — Scrie şi craiului însuşi, dacă aşa ţi-i voia, numai să se curme cearta şi zavistia cu vecinii noştri creştini. Domnia ta vel-vistiernice Lupu da-vei ştire craiului Bethlen cum că ne-am înscăunat în Moldova şi că-i poftim sănătate. Ca bun vecin ce se află, cuvine-se a ne îndatora cu vreo 30-40 de mii de galbeni, că tare mai suntem strâmtoraţi. Şi aşa să-i scrii şi nu altcum, căci se cade aceasta, ţările noastre fiind de o limbă şi-o credinţă şi aşezate de Dumnezeu una lângă alta. Când ne vom mai împlini, îi vom da îndărăt cu prisosinţă. — Aşa voi face! se înclină vistiernicul. Se despărţiră cu voie bună, dar numai la două zile se întâlniră din nou cu întreg divanul, mai puţin vel-spătarul care plecase cu porunca domnească la Vaslui. Se auzise însă că noul domn scrisese vecinilor creştini, dar turcilor şi tătarilor nu, şi asta îi cam îngrijoră. Drept pentru care dumnealui Neculai Catargiul se ridică smerit şi întrebă: — Mă rog de iertăciune, prealuminate doamne, dar auzit-am că ai poruncit scrisori de prietenie către lehi şi ardeleni, au de turci şi tătari uitat-ai, preamilostive? Că mare-i puterea lor şi nu-i bine să-i zgândărim, că… — De acolo vin eu, boierule! i-o reteză scurt voievodul. Ce-a fost de rânduit acolo s-a făcut prin domnia-mea. Iar dacă vei fi vrut a spune de Iskender-paşa, fii fără teamă, căci am înţelegere cu el prin viu grai. Răspunsul domnitorului stârni unele priviri furişe printre boieri, unii bucurându-se, căci de mult aşteptau a se împotrivi osmalâilor, alţii însă gândindu-se cum vor face să ajungă pâra la Înalta Poartă, şi din păcate aceştia din urmă erau cei mai mulţi. Le spuse apoi cele hotărâte în privinţa răzmeriţei şi cu toţii se bucurară de astă-dată, căci nu era unul dintre ei care să nu fi avut vreo plângere împotriva ţăranilor. — Să trăieşti, măria-ta! Să-ţi ajute Dumnezeu! şi multe alte urări se auziră de pretutindeni. În vremea asta Marcu, aflat într-un ungher mai la dos, nefiind divănit, se întrista la gândul că voievodul o va apuca pe urma celorlalţi, făcându-se frate cu boierii. Şi nu s-a răbdat să nu i-o spună într-o clipită de răgaz, de cum se află în preajma lui Vodă. — Câtă vreme am trebuinţă de linişte în ţară spre a putea chivernisi, nu am milă de nimeni. Ştiu că nu toţi ţăranii sunt vinovaţi, şi pentru aceea am poruncit să fie osândiţi numai capii. — Dar, măria-ta… încercă bănăţeanul. — Bine! Treacă de la mine! Dacă şi ei se vor da prinşi şi vor veni la iertarea domniei mele, îi dăruiesc cu viaţă. Nu vor scăpa de ispaşă însă cei care au vărsat sânge boieresc au ba! Am zis! — Dacă m-aş duce eu pe meleagurile acelea…

— Ba nu, Marcule! De tine am trebuinţă ca pârcălab vremelnicesc la cetatea Neamţului, în vreme ce la Hotin am să-l trimit pe Annibale. Sunt cele mai tari cetăţi ale ţării şi am trebuinţa unei rânduieli de fier între zidurile lor, ca să ne putem adăposti acolo la vreme de primejdie. Au cam fost lăsate în paragină. Apoi, văzând că Marcu tot mâhnit se arăta, îi zâmbi: — Ca să ai cugetul împăcat, iacă, îţi făgăduiesc să-i mai păsuiesc pe răzvrătiţi, dându-le răgaz de o lună pentru supunere şi ascultare, dar cine a vărsat sânge, cu sânge să plătească! Marcu plecă să-şi împlinească slujba, însă nu pe deplin mulţumit, căci se învăţase cu vodă-Tomşa, care era mai plecat la păsurile ţăranilor. Tot atunci plecă şi vel-armaşul Nicoară cu un pâlc de darabani şi, fără să mai aştepte pe măria-sa, pătrunse de capul lui în ţinutul Orheilor. Şi doamne!… cumplită i-a mai fost răzbunarea. Nu ajungeau crengile copacilor pentru a ridica în ştreang puzderie de lume, până şi pruncii cu mamele lor, ori moşnegii cei cărunţi se legănau în bătaia vântului prin frumoşii codri. De unde să ştie nenorociţii de răzeşi că Vodă poruncise numai prinderea căpeteniilor, spre a fi judecate? Răbufniseră de multişor mugurii pădurii şi puzderia florilor de primăvară pusese stăpânire pe întreaga fire. Băjenarii din Pojorâta iernaseră iarăşi în pădure, dar de cum se încălzise vremea se şi apucară de lucru, ca să ridice iarăşi din temelii satul în care se pomeniseră din moşi-strămoşi. Toderiţă muncea cu sârg la casa lui bătrânească, fiindcă Profiriţa hotărâse a nu se mai despărţi de săteni şi astfel nici nu mai era trebuinţă de curte boierească. Unii ar fi vrut să-şi ridice satul în inima codrului, spre a fi mai la fereală, dar s-au împotrivit bătrânii, de teamă să nu se abată asupra lor blestemul străbunilor, dacă şi-ar fi părăsit ocina din veac. Profiriţa nu mai putea munci cu ei alături, fiindcă îi cam, crescuse pântecul, iar Toderiţă n-o lăsa să mişte nici măcar un ac. Ca să-i mai treacă vremea, începuse a se îngriji de mormintele celor din pădure, înmulţite după iureşul comisului Melinte. Crucea albă din creangă de mesteacăn străjuia mereu la căpătâiul mamei sale, dar parcă îi era mai aproape de inimă ţarina de-o acoperea pe Măriuca. Zile la rândul punea tot felul de floricele, încât poieniţa semăna mai curând a grădină decât a ţintirim. Când şi când simţea zvârcolirile pruncului şi atunci se aşeza binişor pe covorul de iarbă moale, ca să-şi mai tragă suflarea, îi vorbea cu multă gingăşie mogâldeţei ce urma să vadă lumina zilei cât de curând: — Stai cuminte, dragul mămucăi! Nici nu-i trecea prin minte că n-ar fi un flăcăiaş, pe care aştepta să-l strângă la piept chiar în luna ce avea să vină. De aceea şi taică-său, Toderiţă, se silea din răsputeri ca feciorul să-i vină pe lume în casa părinteasca, după datină. După nenorocirea şi pustiirile de la începutul iernii trecute, nici o veste nu mai răzbise până la ei şi se părea că nimeni n-avea de gând să cerceteze cauza pârjolirii conacului. De va fi avut comisul ceva neamuri, se vede treabă că încă nu aflaseră de veste, câtă vreme i-au lăsat în pace pe făptaşi. De

astă-dată ogoarele megieşilor rămăseseră paragină, fiindcă pojorâtenii îşi văzură numai de ale lor şi nicicând pământurile boierului Nicoară nu fuseseră lucrate cu atâta sârg ca în astă primăvară. Dăduseră şi peste câteva gropniţe de grâu dosite, ce scăpaseră ca prin minune din pârjol, şi cu ce mai apucaseră de la comis au târât-o până în primăvară. Oameni cumpătaţi şi cu grijă faţă de pământ, puseseră mai întâi la o parte sămânţa, rupând chiar şi de la gura copiilor, că doar nu erau să lase ogorul fără roadă. Astfel nădăjduiau ca pe toamnă să dobândească îndoit ori chiar întreit mai multe bucate şi în cel mult doi ani belşugul avea să-i îndestuleze, dacă ar fi fost lăsaţi în pace. Pe la Blagoveştenie se auzise şi la ei cum că s-ar fi schimbat domnia, şi s-au bucurat, cum era obiceiul, nădăjduind ca noul stăpân să fie mai cu inimă către cei obidiţi. Unii ziceau că s-ar fi întors însuşi măria-sa Tomşa-vodă, domnul săracilor, ba alţii se jurau că nu putea fi altul decât măria-sa Ion-vodă, căci aşa ar fi fost scris în cine ştie care schit uitat de lume. Şi câte şi mai câte! Până când, abia pe la Florii, s-a auzit că domnul ţării era unul Gaşpar-vodă, un venetic, ba pe deasupra şi papistaş care mânca într-ascuns carne în zi de post şi care nici limba ţării n-o prea vorbeşte. — Doamne fereşte! făcea câte unul mai înfricoşat. — Antihristu’! şopteau babele pe la colţuri. — Dacă nu ştie vorbi omeneşte, se întrebau unii, cum are să se înţeleagă cu noi? — Are să rămână acolo unde îi şi noi avem să ne vedem de munculiţă noastră, răspundeau cei mai încrezători. Dar chiar până-n duminica Tomii se zvoni cum că noul domn poruncise stârpirea tuturor răzeşilor răzvrătiţi, trecându-i prin foc şi sabie. — Să poftească! făcu dârz Toderiţă. — Cum o veni, aşa o pleca! adăugă şi Paraschiv. Noi suntem răzăşi şi ne înţelegem bine cu boieroaica noastră, că nu ne-am ridicat împotriva ei. Unii chiar pufniră în râs auzindu-l, căci sărmana Profiriţa numai a boieroaică nu mai arăta. Cei mai mulţi însă o ţineau că nimeni n-avea s-o smintească pe fată din moştenirea părintească. Ce dacă se măritase cu un răzăş?! Trecuse de multişor duminica Tomii când într-o bună zi se pomeniră cu un flăcăiaş dintr-un sat tocmai din cealaltă parte a codrului, dinspre Prut: — Oameni buni! strigă el gâfâind. Boieru Nicoriţă-armaşu ne-a pălit satul nelăsând nici piatră pe piatră din el. Eu abia am scăpat cu fuga, dar puţini sunt ca mine şi nu mai pot. Ajutaţi-mă! — Ce vorbeşti, bre, în dodii? îl repezi Ţugui. Cum are să fie boieru Nicoriţă, câtă vreme acela-i mort? — Aşa-i! Aşa-i! răspunseră şi alţii răsuflând uşuraţi. — Dar cine a spus c-a murit? întrebă deodată Toader, punându-i pe toţi în încurcătură. Tăcere adâncă se aşternu printre săteni, căci fiecare gândise moartea hapsânului boier, dar nimeni nu le zisese că s-ar fi prăpădit cu adevărat. Se luaseră ca oile, unul după altul, crezând în scornelile babelor din sat.

— Chiar şi aşa, măi Toderiţă, se auzi vocea lui Ţugui, tu îi eşti ginere şi s-ar cădea să vă înţelegeţi, că doar copilul tău îi nepotul boierului. Când i-o orăcăi în braţe, nu se poate să nu i se înmoaie inima bătrânului. Nimeni însă n-a zis nimic, neştiind dacă Ţugui o luase în şagă ori vorbise într-adins. Apoi s-a mai scurs o vreme de linişte, cu toate că fugari îngroziţi de cumplitele fapte ale boierului Nicoriţă îi îngrozeau pe bieţii oameni. Se zicea că era turbat în răzbunare, străpungând orice fiinţă omenească i-ar fi ieşit în cale, fără a mai ţine seamă de era prunc la ţâţa măsii ori moşneag nevolnic gârbovit de ani. Nu încăpea nici o îndurare, iar Vodă cel venetic îi venea pe urmă, chipurile, să facă dreptate, şi ce scăpa de spada armaşului înfrunta gâdele voievodului. — Prăpădu’ lumii, fraţilor! — Ziua de Apoi! — Vodă-i antihristu’! Cam astfel de vorbe se auzeau pretutindeni, mai cu seamă în gura femeilor, dar nici bărbaţii nu erau mai puţin temători. Totuşi, de ruşinea Profiriţei, nimeni nu spunea vorbe rele despre fiorosul armaş. — A sosit vremea să ne tragem şi noi în codru, la adăpost! hotărî Toderiţă, ca unul ce era fruntaşul satului. — Da’ Profiriţa ce zice? întrebară unii, care mai nădăjduiau o înţelegere cu tatăl ei. — Ea îi pe la sălaşe astăzi şi oricum nu avem să-i pomenim de urgiile pe care le face taică-său, ca să nu păţească ceva pruncul, răspunse Toader îngrijorat. Fata însă nu era întru totul neştiutoare. Câte ceva mai auzise şi ea, pe ici, pe colo, şi tare se mai bucurase auzind că taică-său era în viaţă. Ea şi-l amintea a fi un om tare bun şi nu putea da crezare grozăviilor ce se auzeau pe seama lui. „De-o fi tătuţa, vorbesc eu cu dumnealui şi-l îmbun. Trebuie să fie tare mânios de moartea mămucăi, dar vărsare de sânge el nu poate să facă.” Aşa vorbise ea într-o zi către bărbatu-său şi acesta nu-i zisese altcum. Numai că sărmanii ce scăpaseră mai speriaţi ca de tătari nu gândeau asemenea ei, şi de aici hotărârea sătenilor de a fugi în pădure, până s-ar mai fi potolit urgia. Au retezat din nou copaci, ca să se apere după obicei, şi întreaga suflare omenească nu mai umbla fără cel puţin o măciucă în mână. Câţiva copilandri, mai răsăriţi, fură mânaţi sa se caţere în vârful copacilor celor înalţi spre a vesti la vreme primejdia, care putea să se ivească de la o zi la alta. — Te pomeneşti că-ţi vine socrul în cumetrie, bre Toderiţă, râse Matei Ababii, un flăcău tomnatec, ceva mai vârstnic decât el. — Tu şuguieşti, măi omule, dar să vedem cine o juca şi mai cu seamă cine o cânta la petrecerea asta! oftă Toader cuprins de presimţiri rele. Era tare îngrijorat şi-l bătea gândul să-şi ducă nevasta cât mai adânc în inima codrului, dincolo de Iazul Ielelor. Alteori se socotea dacă n-ar fi fost mai bine să se fi împrăştiat care încotro ar fi putut, căci năvălitorul de astă-dată nu era tătar să se teamă de pădure, ci avea s-o răscolească pe îndelete şi, dacă i-ar fi prins laolaltă, lesne i-ar fi căsăpit. Oricum, cel puţin două femei

aveau s-o însoţească pe Profiriţa, care trebuia să nască azi-mâine. Găsise două babe mai iscusite, şi în aceeaşi zi i-a şi spus neveste-sii ce avea de gând. — Iacă, aşa oi face, răspunse ea supusă. Numai că te-oi ruga, bădiţă, să mă laşi mai întâi să trec pe la mormântul Măriucăi, fiindcă am visat-o azi-noapte şi tare mă mai chema la ea. — Bine! încuviinţă el, încingându-şi spada. Mă duc după babe şi trecem cu toţii să te luăm, numai vezi cum calci, să nu cumva să luneci… — N-avea grijă, bădiţă, că doar suntem doi şi m-o sprijini flăcăul ista! arătă ea cu privirea înspre pântec. El nu se putu ţine să n-o mai îmbrăţişeze o dată şi plecă zorit după cele două femei. Îi trebui însă mai multă vreme până să le găsească, iar în răstimp Profiriţa a şi ajuns în poeniţă. — Am venit soră dragă, zise ea blând, după ce se aşezase mai întâi lângă mormântul jupânesei Ilisafta, care-i era mai în cale. Ostenise şi parcă începuse a simţi nişte cuţite prin măruntaie, aşa că se uită în urmă să vadă dacă nu vine cineva. Dar ce-i, auziră îndată urechile nu putea să-i fie pe plac, fiindcă răcnete de moarte străbătură văzduhul şi-l văzu pe Toderiţă cu spada în mână, înroşită de sânge, repezindu-se lângă ea. — Aici eşti? făcu el cuprinzând-o cu braţul pe după umeri, ca şi cum ar fi căutat s-o ocrotească de primejdie. — Tătuţă?! îngăimă ea, uitând propria-i durere. — Îhî! El şi darabanii… Dar nu-şi isprăvi bine vorba că se ivi dintre frunzişuri însuşi vel-armaşul însoţit de doi oşteni călare, mânjiţi de sânge tustrei, din creştet până-n tălpi. Ochii i se roteau ca la turbaţi şi cum dădu de tânăra pereche răcni fioros: — Pe ei, mă! Se repezi asupra lui Toader, însă acesta îi ţinu piept cu spada. Profiriţa, albă de spaimă, simţi că o apucă durerile facerii şi scoase un ţipăt de durere, îndârjind şi mai mult boierul. — Te pui cu mine, dulău neobrăzat? Ţine! Boierul se năpusti cu buzduganul, dar Toader se feri cu iscusinţă, nu fără a izbuti să reteze mai înainte grumazul armăsarului. Nechezând de moarte, animalul se prăvăli cu călăreţ cu tot şi lesne i-ar fi venit răzăşului să mântuie lumea de jivina ce-l privea cu ochi încrâncenaţi. Nu mai era în toate minţile! Auzi însă din nou vaietul Profiriţei şi îşi aminti că cel din faţa lui era chiar tatăl ei, încât rămase neputincios. — Săriţi, mă, pe câinele ăsta! porunci boierul oştenilor ce-l însoţeau şi care nu mai ştiau ce să facă, văzând împotrivirea ţăranului. — Tătuţăăă! se auzi vocea slăbită a fetei. A fost îndeajuns ca Toderiţă să întoarcă numai o clipită capul către ea, ca un daraban îndată să-l pocnească pe la spate, crăpându-i ţeasta şi împrăştiindu-i creierii. — Tătuţăăă! Ce-ai făcut, tătuţă?! izbucni Profiriţa, văzând grozăvia petrecută sub ochii ei.

Vel-armaşul însă suduia nevoie-mare şi cu greutate îşi trase piciorul prins sub cal. Crezu că femeia îşi chema bărbatul ucis şi, cum împotrivirea mortului îl scosese din minţi, îşi îndreptă răzbunarea asupra văduvei. — Ia te uită cum mai urlă căţeaua! rânji el, îndreptându-se şchiopătând către ea. Ba încă mai stă să fete şi alţi pui de câini, nemernica! Auziţi cum îşi alintă dulăul ucis: „tătuţă”! Ei, las’ că te satur eu! Darabanii se uitară nedumeriţi la boier, căci aşa ceva nu mai pomeniseră în cursul mârşavei lor lupte prin păduri. Femeia era sleită de puteri şi abia îngăima printre lacrimi: „Tătuţă, ce-ai făcut?!”, scoţându-l şi mai mult din sărite pe vel-armaş. Un licăr de cruzime îi luci acestuia în ochi şi porunci unui oştean: — Ian întoarce-o, bre, cu faţa-n sus! Să văd şi eu ce are în burtă: băiet ori fată… Profiriţa nu se putu împotrivi şi văzu îngrozită cum tatăl ei îi spintecă burta, nemaisimţind nici măcar durere. Un val de sânge amestecat cu apă se revărsă asupra mormântului de sub ea, care era al mamei sale. Răcorit oarecum şi mulţumit de răzbunare, bunicul îşi părăsi şi nepotul scos cu de-a sila din pântecele fiicei sale! — Mai departe, flăcăi! Unu să nu scape! răcni el, încălecând calul unuia dintre oşteni. Paştele şi hristoşii cui i-o adus pe lume, de mocofani! Chisăliţă să-i facem! Sângerosul dezmăţ a mai urmat vreo două zile, până când se ostoi setea de sânge a boierului. Se zvonise că avea să vină prin partea locului însuşi Vodă, care cică n-ar fi fost deloc prea încântat de cele petrecute. Se zicea că măria-sa ar fi vrut să dea numai câteva pilde, dar nu să stârpească toată răzăşimea. Singurul care a scăpat cu zile din cumplitul măcel al pojorâtenilor a fost Matei, dar care abia de mai putea fi cunoscut din pricina umflăturilor şi a vânătăilor care-i schimbaseră înfăţişarea. Pe acesta vru boierul Nicoriţă să i-l arate lui Vodă ca pe un ţap ispăşitor, spre a nu-l mânia că nu lăsase nici o „căpetenie”, după cum fusese porunca. Domnitorul se ivi chiar în cea de-a patra zi de la potolirea iureşului şi se îngrozise venind pe urmele cumplitului boier. Avea de gând să-l mustre şi să curme nebunia răzbunării, dar vel-armaşul îngenunche smerit la picioarele lui şi-i arătă locul unde fusese odinioară conacul său. — Iacă, slăvite doamne, ce s-a ales de agoniseala mea şi a părinţilor mei. Am rămas singur pe lume şi… să spună şi ticălosul acesta ce-au făcut cu nevasta şi copila mea! Sărmanul Matei nici nu vedea din pricina umflăturilor, dar fu înghiontit să vorbească. Bănuia că se află în faţa domnitorului, dar nu-şi punea nădejdea în el. — Spune cum a fost! mai auzi el şi simţi o împunsătură în coaste. — Cum să fie? răspunse flăcăul abia mai suflând. Jupâneasa a ucis un flăcău de la noi din sat şi am îngropat-o în pădure… jupâniţă trăieşte… şi va să aibă copil… că doar nimeni nu i-a vrut răul…

Vel-armaşul păru să nu fi înţeles. Socotind minciună spusele flăcăului, îi trase zdreanţa de cămaşă de pe el şi se răsti: — Unde trăieşte, nemernicule? De ce spui minciuni măriei-sale?! Cum n-a păţit nimic, de vreme ce are să aibă un copil? Vorbeşte, că-ţi crap capul… Dar la un semn al lui Vodă, doi oşteni îl traseră pe furiosul boier, şi Matei izbuti cu greu să îngăime povestea lui Toader şi a Profiriţei, fără însă a le cunoaşte sfârşitul. Abia atunci îi străfulgeră prin minte armaşului strigătul deznădăjduit al femeii şi cuvântul „tătuţă”… — Nu-i cu putinţă, stăpâne, bolborosi el cu glas topit. Minte! Aceea era o ţărancă… Cu toată cruzimea vremurilor, chiar şi Gaşpar-vodă se simţi înfiorat de grozăvia acelei întâmplări: fără să-şi dea seama, tatăl îşi ucisese fiica şi nepotul. Nu mai încăpea nici o îndoială că era o pedeapsă dumnezeiască, pentru faptele boierului. — Unde-i locul cu pricina? întrebă Vodă. Să mergem acolo! Cu toţii erau bărbaţi căliţi în lupte şi văzuseră mult sânge la viaţa lor, dar ce le fu dat să vadă întrecu orice închipuire. Cu capul sprijinit de piciorul crucii zăcea Profiriţa, care murise strângând în braţe boţul acela de carne strivită ce trebuia să fie dragul ei fecioraş. Un urlet nepământesc ieşi din pieptul boierului Nicoriţă, care începu a-şi smulge şuviţe întregi din pletele-i cărunte: — Blesteeem!… Blestemat să fiu în vecii vecilor, oameni buni… focu şi catranul iadului are să-mi fie hodina veşnică. Cum de mă mai rabzi, Doamne, Dumnezeule, şi nu mă trăsneşti în moalele capului ista nătâng?! Se rostogoli la pământ căinându-se şi blestecându-se de făcea spume la gură ca un lup turbat, în vreme ce privitorii rămaseră descumpăniţi. Gaşpar-vodă porunci să fie adunate toate leşurile în poiană şi îngropate lângă celelalte cu slujbă creştinească, după datină. Deşi fusese hotărât să-l mustre pe boier pentru fărădelegile sale, cutremurat de cele văzute, se mulţumi cu pedeapsa celui de sus. Nici chiar pe nefericitul Matei Ababii nu l-a mai descăpăţânat, după cum voise mai întâi, ci l-a lăsat să meargă unde i-ar fi voia, iertându-i şi pe ceilalţi răzvrătiţi ce-şi aşteptau moartea în obezi. Întorcându-se cu toţii la Iaşi, il luară şi pe vel-armaş, care se cam smintise de durere şi nu mai ştia ce face. Mormăia întruna câte ceva neînţeles, iar lacrimile i se scurgeau într-un şuvoi necontenit. Totuşi, măria-sa chemă a doua zi pe diacul Borleanu, vestit prin frumuseţea slovei, şi-i porunci hrisovul de mai jos: „În numele tatălui şi al fiului şi al sfântului duh, troiţă de o fiinţă şi nedespărţită, amin. Iată eu, robul stăpânului meu, domnul Dumnezeu şi mântuitorul nostru Iisus Hristos şi închinător al troiţei, Io, Gaşpar voievod, din mila lui Dumnezeu domn al Moldovei. Iată am binevoit domnia mea, cu bunăvoinţă şi inimă curată şi luminată dreptate, din tot sufletul nostru şi cu ajutorul lui Dumnezeu şi am dat şi întărit spre veşnică folosinţă, dumnealui vel-armaşului Coste Nicoriţă, slugă de credinţă a domniei mele, satele din ţinutul Orheilor, ce se ţineau de slobozenia răzăşească, iară satul Pojorâta va fi dărâmat din temelii şi trecut

cu brazdă pe deasupra blestematei aşezări, lăcuitorii lui să se facă vecini, ei şi urmaşii urmaşilor lor, boierului nostru. Iară cine se va ispiti să strice dania şi miluirea noastră, unul ca acela să fie blestemat de domnul Dumnezeu, făcătorul cerului şi al pământului şi de patru evanghelişti şi de doisprezece apostoli de frunte şi de trei sute optsprezece sfinţi părinţi de la Nikeia şi care au strălucit la sfântul sobor şi să aibă parte cu Iuda şi cu de trei ori blestematul Arie şi cu alţi necredincioşi jidovi ce au strigat asupra lui Hristos, sângele lui asupra lor şi asupra copiilor lor şi este şi va fi în veci, amin! Scris la Iaşi în 7127 văleat în luna lui florar, 24 dni. Însuşi domnul a poruncit. Io, Gaşpar voievod. Borleanul a scris.” Pecetea cu ceară roşie şi cu sigiliul domnesc fu pusă asupra pergamentului, care, făcut apoi sul, fu înmânat de către domn boierului Nicoriţă. — Şi din ceasul ăsta te fac şi vel-vornic al Ţării de Jos, rămânându-mi şi pe mai departe cu credinţă, că bun îi Dumnezeu şi milostiv este şi s-o îndura de păcatele domniei-tale, zise Vodă. — Păcatul meu n-are iertare peste veac, bolborosi nenorocitul, abia sărutând mâna ce-i întindea hrisovul. În preajma domnitorului se afla şi proaspătul căpitan Mihai, care îi povesti mai pe urmă lui Marcu cele petrecute. — Ce n-am priceput eu, se mira tânărul oştean, cum de a poruncit măria-sa ca să se vecinească toţi pojorâtenii, câtă vreme n-a mai scăpat cu viaţă decât unul şi acela slobod a merge unde va voi? Pentru faptele lui de mai înainte, aşa a socotit domnul nostru să-l răsplătească? — Tocmai pentru aceea i-a dat robi care nu mai sunt şi a hotărât să se tragă brazdă peste un sat care nu mai este, căci, după câte am auzit eu, boierul nu mai are trebuinţă de nimic. Răsplata şi-a căpătat-o acolo, în pădure! VOINŢA DOMNITORULUI. ÎNCERCĂRILE PRINCIPELUI BETHLEN de a se opune ocupării ţării sale de către habsburgi îşi găsiră ecou în sânul unei diete care, cu încuviinţarea Porţii, îl făcu rege peste Ungaria. De fapt, ţara ungurească nu mai era de mult, căci o bună parte a ei se afla sub turci şi cealaltă sub austrieci. Trebuia însă domolită pofta împăratului Mathias de a dobândi coroana Sfântului Ştefan, şi Bethlen nădăjduia în sprijinul sultanului Osman. Acesta însă avea acum pacea săvârşită şi pecetluită de Grazziani la Praga şi-l bătea gândul să se înfrunte cu lehii, necum să se mai încaiere şi cu ceilalţi creştini. Totuşi, prilejul era numai bun, căci Viena, slab apărată şi cu oştile-i împărăteşti bătând coclaurile Europei într-un război ce părea a nu mai avea sfârşit, lesne ar fi putut fi cuprinsă. Cam astea erau gândurile şi plănuirile noului rege al Ungariei şi prinţ al Transilvaniei, care acum simţea din plin lipsa bunului său sfetnic Ugrai Jeno. Contele căzuse prins de răitarii împărăteşti, într-o bătălie, şi nu mai încăpea nici o îndoială că-i veniseră de hac. Făgăduise prinţul mulţi bani pentru răscumpărare, dar aceştia îi răspunseră în batjocură că numai la cântar i-ar mai fi putut vinde vreo câteva bucăţi din trupul contelui.

În schimb, rămăsese teafără şi tot aşa de frumoasă contesa Agnes, fără dibăcia lui Jeno, dar cu mult mai fără inimă, chiar dacă ar fi trebuit să curme o viaţă de om. Foarte adevărat că, de când dăduse greş cu afurisitul de Grazziani în două rânduri, principele nu se mai rugase de ea, dar acuma tare i-ar mai fi fost de folos, aşa că porunci să fie chemată la Bălgrad. Plănuia să trimită nişte scrisori lui Iskender-paşa la Cetatea Albă, ca să-l aţâţe împotriva nemţilor, cu toate că ştia de legătura lui cu baronul Mollart, dacă nu chiar şi prin Grazziani. Îi cunoştea înfumurarea şi ar fi vrut să-l ispitească cu ocuparea Vienei, ispravă neizbutită nici chiar marelui sultan Suleyman cel Măreţ, sau „Magnificul”, cum i se spunea prin părţile Apusului. — Dragă prietenă, începu alteţa-sa cu glas mieros, de îndată ce contesa păşi în odaie. Să vezi şi să nu crezi! Primit-am carte de la bunul nostru vecin Gaşpar Grazziani, care ne cere, nici mai mult, nici mai puţin, ca la vreo treizeci de mii de galbeni. Fireşte, cu împrumut! — Neobrăzat a fost dintotdeauna, răspunse Agnes roşind la amintirea lui. Nu pricep însă pentru ce îmi spuneţi toate acestea mie, majestate, că doar nu veţi fi vrând să-i dau eu banii?! — Nu te teme! Nici chiar el nu se va fi gândit că-i va dobândi vreodată, dar mă-ntreb ce urmăreşte?… Să fim prieteni?… noi?! N-am cu cine să mă sfătuiesc, şi pentru aceea te-am poftit. — Pe mine?… o femeie… sire? — De când s-a prăpădit bunul nostru Jeno, numai tu ai mai rămas cea care cunoşti taina mea şi a lui Grazziani, aşa că rogu-te… — Să-mi fie cu iertare, majestate, dar eu la Grazziani nu mă mai duc, chiar dacă vă veţi mânia pe mine! Bethlen surise binevoitor: — Nu la el! Fii fără grijă! Ceva mai departe, până la Cetatea Albă, la Iskender-paşa. — Din nou un turc? — Ce să facem, dacă e nevoie… De altfel, nici n-ar trebui să te vezi cu el, ci cu un om de-al meu, care locuieşte acolo, ca să-i duci nişte scrisori. — N-ar putea să le ducă un olăcar oarecare? — Tocmai de asta mă feresc. Nu trebuie să ajungă la altcineva şi n-aş vrea să se afle cui i le trimit, aşa că cel ce le va duce trebuie să fie mai presus de orice bănuială. Ca femeie, mai puţini s-ar lua după tine şi nu mă-ndoiesc că ai şti să te scapi de ei. — Mă lăudaţi, majestate, şi nu o merit. Aş vrea să pot îndrepta greşelile mele din trecut, făcute cu Grazziani, dar de astă dată parcă nu m-aş mai încumeta. — Ia-o şi pe Iulia! — Nu se mai poate. De când a văzut moartea cu ochii, mai s-o taie bănăţeanul acela ticălos, n-o mai ţine decât într-un post şi rugăciune. Cred că va sfârşi la călugărie. — Păcat! Era o femeie frumoasă. — Era, majestate!

Bethlen se ridică din jilţul său, dar îi făcu semn contesei să rămână pe loc, şi trecând în spatele ei îi puse amândouă mâinile pe umeri. — Dragă Agnes, ştiu cât de greu îţi vine, dar trebuie s-o faci. Pentru mine… pentru ţara asta, la care ţinem amândoi! — Atunci mă-nchin cu supunere, căci n-am de ales. — Nu aşa! Trebuie să vrei din tot sufletul să izbândeşti, căci va fi o călătorie cam… primejdioasă. — Chiar?! — Vei trece prin Moldova! — Pe la Grazziani?! De ce nu pe Dunăre? Este şi mai firesc. — Ştiu şi eu, dar oricum la întoarcere va trebui să ajungi şi pe la episcopul de Rădăuţi, cu altă scrisoare, ce ţi se va înmâna de la Cetatea Albă. Neapărat s-o citească popa acela, aşadar vezi că nu-i altă cale. Mai mult chiar… Bethlen se opri o clipă, neştiind dacă era bine să-i spună mai multe, dar până la urmă se hotărî: — Şi prin viu grai, ai să afli ceva ce ţine de mare taină. Altfel crezi că aş cuteza să te trimit în gura lupului? Agnes oftă, nu prea încântată. — Dacă mă voi întâlni iar cu Grazziani, nu cred să mai am scăpare. — Ba eu socot că da. Am să fac o scrisoare şi către el, pe care s-o înmânezi la nevoie. Îi făgăduiesc banii ceruţi, dacă te lasă în pace. Nu cred să fie atât de prost să se răzbune în loc să câştige aur. Dar să n-o mai lungesc, am să-ţi spun despre ce este vorba. Prinţul se aşeză din nou şi începu a-i povesti cum prin solul Franţei la Poartă, îl ajutase, să scape de la Edicule pe pan Korecki, ginerele Elisabetei Movilă. Întors acasă, acesta îi dădea de ştire despre tot ce ştia, drept mulţumită pentru binele, făcut. Prin el aflase că Grazziani trecuse cu totul de partea lehilor. — Mă bătea gândul să mă sprijin pe acest domn al Moldovei, ba chiar să-i şi trimit banii ceruţi, dar Korecki m-a oprit la vreme. Acuma, trecând pe la episcopul de Rădăuţi, care e din neamul Movilă şi deci ruda lui Korecki, acela îţi va da dovada vinovăţiei lui Grazziani. Nu mă pot bizui decât pe tine. Primeşti? — Mă simt tare măgulită, majestate, şi, chiar dacă nu prea îmi dă inima ghes, mă voi strădui să vă slujesc. Când porunciţi să plec? — Draga mea, dacă ai fi bărbat te-aş îmbrăţişa vârtos, dar aşa, îngăduie-mi să te sărut pe frunte, dându-ţi binecuvântarea mea şi a ţării. Făgăduiesc să fie ultima dată când te mai rog ceva! Astfel, în plină primăvară moldavă, contesa Rozsnyai călătorea într-o butcă trasă de doi telegari, zicând pretutindeni că era genoveză şi o chema Măria d’Anselmo. Trecuse munţii prin pasul Oituzului, unde mai dăinuia încă împărăţia cea albă a zăpezii, dar de cum pătrunse în valea Şiretului întreaga fire îşi îmbrăcase haina primăvăratecă a florilor de pomi. Cei doi vizitii de pe capră erau de fapt oşteni, buni cunoscători ai locului şi ai limbii româneşti, slujbaşi ai domniei craiului ardelean.

Contesa dorea să ajungă cât mai repede şi cât mai de-a dreptul la Galaţi, iar mai departe cu vreun barcaz până la Cetatea Albă. Cât despre înapoiere, o bătea gândul să se roage de Iskender-paşa s-o ajute să treacă prin părţile tătăreşti, spre a nu mai ajunge în preajma lui Grazziani. Din păcate, una îţi pui în minte şi alta îţi iese în cale! Abia urcaseră pe podul umblător pentru a trece Şiretul, când fură ajunşi din urmă de un pâlc de călăreţi, şuierând nevoie-mare şi făcând semne să fie aşteptaţi. Otgonul fusese desfăcut de la mal şi un vizitiu de-al contesei se oţărî la podar să meargă mai departe, dar acesta se împotrivi: — Cum să plec? Nu vezi că-i chiar dumnealui vel-vornicul Coste Bucioc? „Genoveza” îşi linişti oamenii. În fond, putea fi vorba de o întâlnire obişnuită la drumul mare. Ba chiar bine că s-a întâmplat pe pod, căci oricum i-ar fi ajuns din urmă şi cine ştie… Până una-alta s-a urcat din nou în butcă, poate că astfel nici nu mai avea să dea ochii cu olahul. Vel-vornicul era în acea zi numai voie-bună şi mai cu seamă doritor să afle cine se ascundea în ciudata carâtă. Se duse la fereastra ei şi, mirându-se de asemenea frumuseţe, îşi scoase pe dată cuşma şi i se închină curtenitor: — Sunt vel-vornicul Coste Bucioc, gingaşă jupâniţă. N-ai vrea matale să mă învredniceşti a-mi spune numele? Iacă, eu îs bărbat şi nu mă încumet la drum fără strajă, că se pot ivi niscaiva tâlhari şi… dacă ai pofti matale, eu te-aş ocroti… — Non capisco! i-o reteză femeia, deşi înţelesese cam tot ce-i îndrugase mătăhălosul boier. — Breee, a naibii parascovenie! se înciuda Bucioc. Asta-i străină de tot şi nu pricepe o boabă. Care îi cunoşti limba? întrebă el cu glas tare. — Poate surugiii, îi şopti un oştean din preajmă. — Că bine zici, se lumină vel-vornicul. Ian fă-te încoa măi omule, chemă el pe unul dintre ei. Spune-mi şi mie, cine-i jupâniţă? — Doamna marchiză d’Anselmo, răspunse scurt acesta. — Iraaa! O fi vreo taliancă? — Îhî! — Aşa deci, făcu el zâmbitor. Am priceput, frumoaso. Atunci îi tocmai pe potriva gândului meu… Aşa burduhănos cum era, boierul se ţinea trufaş întotdeauna când dădea peste o boieroaică mai acătării. Acuma, fiind vorba de o „evropeancă”, se înfoie şi mai dihai decât un păun, înroşindu-se de plăcere. Dărui ardeleanului un galben şi-l trase lângă el spre a-i sluji de tălmaci, căci acesta putu bălmăji câteva cuvinte, chipurile, pe „limba marchizei”. — Ian întreab-o că unde se călătoreşte aşa, singurică? îl îndemnă Bucioc pe vizitiu. — La Cetatea Albă, la o mătuşă a domniei-sale, răspunse acesta în locul stăpânei. — Ahaa! Drum lung şi greu. Dar veţi fi ostenit de atâta cale, n-ar vrea oare talianca să tragă la mine la conac, să-şi mai dezmorţească oasele? Ian întreab-o, măi băiete! Nu-i departe şi ar vedea şi ea cum trăieşte lumea de pe la noi…

Oşteanul vorbi mai multă vreme cu stăpână-sa, scăpând şi câte o vorbă ungurească, dar Bucioc nu bănui nimic şi era încântat văzând străduinţa vizitiului, mai ales când, pe ascuns, îi strecură în palmă încă doi galbeni. — Eu zic să primiţi, doamnă marchiză, că poate fugim peste noapte. De nu, pisălogul se va ţine scai de noi, îi zise vizitiul, deşi nu întru totul pe limba lui Dante. — Ar însemna să ne băgăm singuri în gura lupului, şopti femeia. — Nu prea ne stă în putinţă să alegem. — Atunci, vezi ce-i spui şi cum te descurci, urmă ea zâmbind spre Bucioc. Dobitocul poate fi primejdios, adăugă neluându-şi privirea de la vel-vornic. Aflând despre încuviinţarea frumoasei străine, la coborârea de pe pod boierul mai că ar fi poruncit să-i fie dus rădvanul pe braţe, ca să nu fie zdruncinată. Pe drum, călărea când de o parte, când de alta, cu acelaşi rânjet care o băga în răcori, totuşi ea se străduia să-i arunce câte o privire ademenitoare, deşi nu se gândea decât cum ar face să scape de libidinos. Având la ea otravă, ar fi putut lesne să-l ucidă, dar nu era bine, fiind vorba de un mare boier al ţării, ba chiar curtean de-al voievodului. Se gândi într-un timp dacă n-ar fi putut să-l îmbrobodească pe dregător şi să-i facă de petrecanie lui Grazziani, dar nu ştia ce avea să zică Bethlen, care-i poruncise să treacă nebăgată în seamă. Pe de altă parte, „butoiul acesta de osânză” ar fi putut să-i făgăduiască marea cu sarea, iar pe urmă s-o dea în gât, când se va fi săturat de dânsa. Mai bine avea să-i strecoare ceva prafuri de dormit în băutură când vor rămâne în doi, căci de bună-seamă că aşa va pofti boierul. Nici Galaţiul nu putea fi prea departe şi, dacă ar fi gonit toată noaptea, până să se trezească umflatul îndrăgostit ea va fi ajunsă pe puntea vreunui barcaz, ca să nu i se mai poată da de urmă. Bănuind că nimeni n-ar fi putut s-o înţeleagă, contesa îşi scoase capul pe fereastră şi, mai în italiană, mai pe ungureşte, îi spuse slujitorului ce plănuise. — Ce zice, bre? sări nerăbdător Bucioc. — Se teme că vom întârzia prea lungă vreme, căci ne aşteaptă corabia la Galaţi şi să nu plece fără noi. — Lasă, măi, că voi porunci eu nişte duchipali care au să înghită flăcări până la Dunăre. Apoi nici nu-i nevoie să vă zoriţi aşa, că de trimit un olăcar acolo aşteaptă corabia cât oi pofti, doar nu-mi iese din poruncă nici un căpitan de vas. Contesa, care trăsese cu urechea, se cam îngrozi. — Spune-i ca nu cumva să trimită pe cineva, că mă supăr şi nu mă mai opresc deloc. N-ai decât să-i zici că acolo mă aşteaptă soţul meu, sau orice crezi mai potrivit. — Drăcoaica! rânji mulţumit boierul când auzi că musafira lui era măritată. Se vede treaba că ştia frica bărbatului, dar nu se dădea înapoi să-şi petreacă noaptea cu el. Astea da, muieri! oftă el gândindu-se la fasoanele ce le făceau moldovencele. De altfel şi dumnealui vel-vornicul poruncise să tragă la Mărgineni, căci, deşi o ştia pe nevastă-sa în târgul Ieşilor, se ferea ca nu cumva să-i fi dat prin

cap să se întoarcă. În sălbăticia de la Mărgineni nu se prea îmbia dumneaei jupâneasa, aşa că n-ar fi fost primejdie să fie descoperit. Curând sosiră în frumoasa aşezare dintre păduri şi boierul vru să se arate pe potriva cavalerilor din Apus, dar mai curând ar fi poftit s-o ia în braţe, ca s-o ajute să coboare din trăsură. — Ian fă-te încoa’ hulubiţo! zâmbi el mieros. Agnes se făcu a nu-l lua în seamă, şi aruncându-şi ochii roată făcu pe proasta, spunând că ar fi vorba de vreun han: — Ooo! Magnifico! Ma che splendore! Ce un albergo? — Nu ştiu ce zici, răspunse vel-vornicul cam încurcat, dar hai în braţe la mine, şi-i vedea tu mai pe urmă. Rămăsese cu braţele întinse şi, nemaiştiind ce să facă cu ele, le duse la spate, dar taman atunci catadicsi şi Agnes să sară din butcă, fără ajutorul lui. Boierul pricepu pe dată şi se cam înroşi de nemulţumire că fusese păcălit, dar văzându-i zâmbetul dulce îi trecu pe dată furia şi se căzni să se facă înţeles fără tălmaci. — Mie poţi a-mi spune Coste… da, da, Coste! şi se lovi cu palma peste piept. Aşa cum ai zis matale… „albert”, parcă nu prea sună a nume de pe la noi. Eu îs Coste! mai rosti el o dată, apăsat. Contesei, mai că-i venea să râdă văzând cum poate să se prostească un om în toată firea, schimonoselile pe care le făcea, crezându-se mai de înţeles în acest fel. — Ai să guşti mătăluţă, sufleţelule, nişte grasă de Cotnari de are să ţi se încurce graiul şi ne-om înţelege noi altcum atunci, îi zâmbi el galeş. Te dai domnia-ta pe brazdă, cât eşti de marchiză! De astă-dată contesa nu se mai înspăimântă, căci de vreme ce boierul îşi dădea gândurile pe faţă, îşi pierdea orice putere asupra ei. O ameninţa cu o băutură tare? Cu atât mai bine! Când se va deştepta în zori, va da vina pe mahmureală, iar ea va fi atunci departe şi nu-i va mai păsa cui avea să se plângă, căci nădăjduia să nu mai dea ochii cu el. Boierul porunci iama prin cele orătănii de prin ogradă, iar până să se pârpolească ele în frigare, ceru tot felul de mâncăruri şi băutură, fiind ortoman de felul său, dar şi pentru a se fuduli în faţa „evropencei” de câtă bogăţie şi belşug se bucura ţara Moldovei. Din pricina simandicoasei musafire, vel-vornicul nu-l băgă în seamă pe căpitanul acela tinerel, pe care-l zărise de câteva ori pe la curtea lui Vodă. De fapt nici nu-l ştia pe Mihai, căci despre el vorba, dar văzându-l ar fi putut să-i vină în minte bănăţeanul ce era prieten cu măria-sa, iar atunci şi l-ar fi amintit şi pe oşteanul venit la el aşa, pe nepusă masă. Dar dumnealui velitul boier n-avea acum ochi decât pentru frumoasa străină, pe care Mihai o recunoscu pe dată. „La curtea lui Bucioc, vel-vornicul Moldovei?” se întrebă el mirat. „Nu-i a bună, mai cu seamă că, după cum se vede, boierul se dă în vânt după ea. Să fiu cu luare aminte şi să nu mă dau pe faţă!” hotărî el în gând şi se trase uşurel din calea lor. Fusese mânat cu porunca măriei-sale ca vel-vornicul Bucioc să se înfăţişeze pe dată la Iaşi, dar văzând cum stau lucrurile se gândi că cel mai

nimerit ar fi fost să-i dea de ştire lui Marcu, aflat la numai câteva poşte în urmă, în târgul Vasluiului. Chemă un oştean ce-l avea cu el şi-i zise şoptit, deşi erau numai ei doi: — Te duci tot într-un suflet şi-i spui pârcălabului numai atât: „Contesa se află la dumnealui vel-vornicul!” va ştii el despre ce e vorba. Ai înţeles?! — Îhî! răspunse oşteanul şi fără să mai aştepte se aruncă în şa, ieşind pe poartă la pas, după care se aşternu înt-un galop nebun. Mihai rămase pe mai departe la pândă şi i se păru ciudat că nu fuseseră deshămaţi caii, lăsând să se creadă că va fi scurt popasul. Ba li se pusese de mâncare chiar în preajma porţii, la nevoie putând s-o şteargă în grabă mare, fără pierdere de vreme. „Să fie oare vreo înţelegere între Bucioc şi unguroaică?!” Totuşi vânzoleala de prin curte şi cârâitul găinilor, care erau gâtuite, spre a merge treaba mai iute, îi dădu de înţeles că urma să aibă loc mai întâi o masă îmbelşugată şi… poate că mai trebuia să vină şi alţii! „Hotărât, nu-i lucru curat!” Trecuse mai bine de-un ceas şi nici un străin nu apăru, în sala de oaspeţi, luminată ca ziua, cu zeci de lumânări, boierul se cam cherchelise. Se auziră şi chiuiturile ţiganilor lăutari, dar ei fură alungaţi pe dată, căci se vede că frumoasa „evropeancă” nu gusta asemenea plăcere, cu urechiuşele ei atât de firave. Vremea se scurgea îngrijorător de repede şi câteva lumânări fură stinse în conac, dar Marcu tot nu se ivea. „Nu cumva porumbiţa să spele putina la adăpostul nopţii!” Deodată însă răzbătu de sus glasul hodorogit al boierului: „Foaie verde măr domnesc, Am iubit ş-am să iubesc, Măcar să mă prăpădesc.” Asta îl mai linişti pe Mihai, dându-şi seama că stăpânul se îmbătase de-a binelea şi deci nu putea fi vorba de ceva uneltiri. O văzu pe contesă ivindu-se în cerdac şi căutând să pătrundă bezna din afară, poate căuta pe cineva. Curând se zări alături o umbră şi Mihai bănui că trebuie să fie vreunul dintre slujitorii ei. Atunci îi dădu prin cap că femeia avea să fugă fără ştirea lui Bucioc, şi trebuia s-o oprească pe orice cale. Dar curând apăru, bălăbănindu-se, însuşi boierul. — Unde ai… hâc! zburat… căprioara mea… hâc! „Căprioara” i se feri din cale şi, dându-se câte un pas îndărăt, îşi descarcă toată scârba asupra chefliului, în frumoasa limbă a lui Petrarca. Îl făcu porc beţiv şi câte şi mai câte, dar nu fără a-i zâmbi atunci când boierul se mai încrunta. — Afurisită limbă mai… vorbeşti, drăcoaico!… hâc! Parcă te-aş înţelege… da’ nu pricep o iotă. Ia şi muşcă… hâc! din puişoru ăsta fraged… că-i fript la ţiglă… hâc! Merge la… Cotnărel. Având praful de dormit la îndemână, contesa îl apucă pe beţiv de braţ şi, suduindu-l în voie îl împinse uşurel în casă. Goli cutiuţa în pocalul vel-vornicului, după care i-l întinse zâmbind mieros. Se forţa degeaba, fiindcă Bucioc nu-şi mai dădea seama nici câte capete avea „evropeanca”, dar ascultător, dădu pocalul pe gât şi-l izbi apoi de podea. Vru să se întindă după ea s-o sărute, dar femeia se strecură dibace şi mătăhălosul se prăbuşi cu capul pe masă. Când îi auzi sforăitul contesa răsuflă uşurată şi se puse pe

mâncat, căci socotea să-i prindă bine la drum. Ba trase şi un ştergar înflorat în care îndesă hălci de carne şi pâine, apoi se duse iarăşi în cerdac. Mihai n-avea de unde să ştie ce se petrecuse în odaie, dar văzu că unul dintre vizitii se şi urcase pe capră, aşa că dădu o fugă până acolo şi apucă de roata din spate, scuturând-o. Când slujitorul se coborî spre a vedea ce se petrece, Mihai îi trase una zdravănă în căpăţână, doborându-l. Îl târî apoi în umbra grajdului şi, luându-i mantia, se urcă el în locul surugiului. Era şi vremea, căci lumânările se stinseseră, totuşi putu s-o vadă pe contesă cum se furişa pe trepte, întâmpinată de celălalt slujitor al ei. Apoi îşi săltă poalele şi fugi voiniceşte spre butcă, îndemnându-şi şi însoţitorul: — Hamar! auzi Mihai vocea ei şi pricepu că i se poruncea să se grăbească, aşa că dădu bice. — Varj meg! mai apucă să audă noul vizitiu pe cel rămas pe jos, care-i cerea să-l aştepte, de bună-seamă, dar zadarnic. Nu avea de ales altă cale decât spre Vaslui, căci încă mai nădăjduia să se întâlnească pe drum cu Marcu. Dar când socoti că s-a îndepărtat îndeajuns şi cum intrase într-un desiş de pădure, Mihai lăsă caii mai domol şi chiar la pas în cele din urmă. Se băgă uşurel sub umbrarul copacilor, apoi se dădu jos şi merse la fereastra caleştii. Cu toată zdruncinătura drumului, contesa dormea. Îi fu milă s-o trezească, ba chiar se înduioşa la gândul că era silită să facă asemenea călătorie şi să cadă tocmai în mâna unor duşmani. Se aşeză pe un trunchi şi se lăsă furat de liniştea pădurii, când desluşi un tropot de cai dinspre Mărgineni. „Mi-au luat urma!” zise el aproape cu voce tare. Vru să fugă degrabă mai departe, dar unul dintre cai se încurcase în hăţuri şi asta îl făcu să piardă timp. Ieşi cu ei de căpăstru, însă nu apucă să intre în drum, că se şi pomeni înconjurat de vreo zece călăreţi, iar cineva din spate îl pocni cu o măciucă în moalele capului. Când deschisese ochii, mai că nu-i venea a crede văzându-l pe Marcu lângă el. — Ai prins-o? fu prima lui întrebare. — Fii pe pace! E sub lacăt. — Da’ pe mine cine m-a pălit? — Un argat de-al vel-vornicului, care nu ştia cine eşti. Auzind fuga cailor şi când le-a spus şi surugiul că cineva o furase pe contesă, n-au mai stat pe gânduri şi v-au adus înapoi pe toţi. — Adică, acum sunt iar la Mărgineni?! — De bună-seamă! Şi bucură-te că n-ai rămas în pădure… Întrucât se făcuse de amiază şi boierul tot nu dădea semne a se scula, Marcu socoti că nu-i a bună şi se duse să-l vadă. Traseră de el cu sârg, care de unde putea, dar nici gând să deschidă pleoapele, încât bănuiră că nu era un somn firesc. Cu multă caznă izbutiră, în cele din urmă boierul căscând ochii somnoroşi şi tulburi: — Nu cumva domnia-ta vei fi fost frumoasa de azi-noapte? întrebă el mucalit, văzându-l pe Marcu în locul „evropencei”. Mă tem că mi-am pierdut mintea. Ce s-a întâmplat? Unde-i talianca?

Nu-i prea veni la socoteală să afle că fusese tras pe sfoară de-o unguroaică, iscoadă a craiului Bethlen, dar trebui să înghită găluşca. — Deh! Măcar dacă aveam cu vreo zece ani mai puţin… — Ba să nu te căieşti, boier Coste, că şi atunci puteai fi înjunghiat în braţele ei, zise Marcu gândindu-se la Gaşpar Grazziani. Îi spusese apoi despre porunca măriei-sale de a se înfăţişa la Iaşi şi hotărâră să facă drumul împreună, ducând-o şi pe unguroaică, fiindcă nu se cădea s-o judece ei. Când îl zări pe Marcu, faţa contesei Rosznyai se făcu albă ca varul. Presimţirile negre i se împlineau şi nu se mai îndoia că va trebui să dea ochii şi cu Gaşpar. Scrisorile lui Bethlen îi puneau în primejdie capul, dar îndată îşi veni în fire şi luă o înfăţişare mândră: — Sunt solul majestăţii-sale, regele Ungariei. Nu v-am pricinuit nici un neajuns în această ţară şi nu voiesc decât să-mi văd de drum. Ce aveţi cu mine? Vorbea acum ungureşte, aşadar i se adresa lui Marcu. — Dacă eşti sol, doamnă contesă, atunci îi musai să-l vezi şi pe măria-sa, câtă vreme solia este pentru dânsul. Eu nu fac decât să te însoţesc. Rogu-te să pofteşti cu noi. Iacă, va merge şi dumnealui, vel-vornicul ţării, aşa că n-ai de ce te teme. Agnes îi aruncă o privire boierului, care o sorbea din ochi, şi parcă-i mai veni inima la loc. Era cât pe ce să spună că se duce la Iskendar-paşa, dar îşi dădu seama că asta nu l-ar fi înfricoşat pe Marcu şi i-ar fi fost dezvăluite scrisorile de taină. Însă cu aceea către Grazziani se gândea că poate are să-l înşele, aşa că se învoi să plece la Iaşi. Vestea îl ului pe voievod, dar îl şi îngrijoră, încât ceru pe dată s-o vadă pe temuta iscoadă. — Iată-ne iarăşi împreună, frumoasă doamnă şi prietenă, aş putea zice, o salută el cu oarecare curtoazie în voce. Pot să-ţi fiu de folos cu ceva? — Da! Lăsându-mă să-mi văd de drum, răspunse ea rece. — Cum vine asta? Eu socoteam că anume te-a trimis vecinul domniei-mele, craiul Bethlen… — Întocmai! Iată scrisoarea. Ba, dacă mă întorc sănătoasă şi nevătămată, căpăta-vei şi banii ceruţi. — Aşa?! zâmbi domnitorul primind scrisoarea din mâna ei. Atunci pentru ce voiai să te duci la Galaţi, cum i-ai spus lui Bucioc? — Am vrut să scap de el! — Da, da… S-ar putea! Ce să fac, sunt nevoit să te cred şi mă bate gândul că anume te va fi trimis craiul, ca să-mi mai astâmpăr dorul de tine… Zicând acestea se ridică din jilţul unde stătuse şi se aşeză pe divan alături de contesă. Aceasta nu se trase, bănuind că avea de gând s-o îmbrăţişeze. Aflase încă de la Bălgrad că domnul Moldovei mai era holtei, deşi umblau vorbe că se însoară cu o anume Sarah, fata unui cămătar evreu din Iaşi. Adevărat sau nu, asta nu mai era treaba ei, fiindu-i îndeajuns că Grazziani încerca să se poarte cu ea ca bărbat şi nu ca un voievod.

— Chiar dacă ţi s-ar părea de necrezut, să ştii că mi-a fost dor de tine, îi şopti el la ureche ei, mângâindu-i cu buzele zgârciul acela gingaş. — Eşti un mare mincinos, ca toţi bărbaţii, şi, fiind iarăşi cel mai tare, vrei să-ţi baţi joc de mine… — Vai, cum poţi vorbi astfel? se supără în şagă Vodă. Iacă, eu ţin la tine şi… Vorba i se curmă însă, căci simţi sub sânul femeii ceva de forma unei tăşcuţe. Fără să mai întrebe, o apucă şi o scoase la iveală. Contesa păli, fiindcă acolo erau scrisorile către Iskender-paşa. — Te rog… nu! sări ea, dând să-şi ia îndărăt punguliţa de urşinic vişiniu. — Alte scrisori? se miră Vodă. — Da’ de unde… altceva. Crede-mă! Nu-i frumos să… — Fie, fie, le punem deoparte, zise el făcând pe nepăsătorul. Nu-i bine să stea în calea iubirii noastre. Vor fi ceva scrisori de la vreun iubit de-al tău… — S-ar putea… Nu cumva eşti gelos? — S-ar putea! răspunse aşijderea Grazziani. Pe neaşteptate îi smulse jiletca ce-o avea pe ea şi, cu dibăcie, o descopcie la rochie. — De ce atâta zor? se împotrivi femeia. Parcă spuneai că vrei să mă vezi mai lungă vreme. — Pentru că vreau să te simt mai aproape de inima mea… Văzând-o dezbrăcată la lumina zilei, i se tăie răsuflarea de atâta frumuseţe. — Eşti cam neobrăzat şi zorit ca un ţăran! făcu ea pe năzuroasa, dar Vodă n-o mai luă în seamă. Fireşte că nimeni n-a cutezat să intre la măria-sa nechemat şi Marcu era singurul care bănuia ce se petrece dincolo de uşa aceea de stejar ferecată în ţinte de bronz. Numai vel-vornicului Coste Bucioc ar fi putut să-i fie ciudă, dar nu era atunci la palat. Când, în cele din urmă, contesa izbuti să se îmbrace, nu fără ajutor, dădu să-şi pună şi tăşcuţa în sân dar, simţindu-se biruitoare, făcu greşeala să spună: — De aici ar trebui să mă reped până la Cetatea Albă. Am acolo o mătuşă bolnavă şi aş vrea s-o mai văd înainte de moarte. — Cetatea Albă?! tresări Vodă. Nu cumva la Iskender? Ia adă punga încoace! porunci el întinzând mâna. — Asta nu! Mi-ai făgăduit. De ce nu-ţi ţii vorba? Fără să mai ţină seama de împotrivirea ei, i-o smulse şi cu ajutorul unui pumnal spintecă tăşcuţa, dând la iveală scrisorile. — Deci iubitul tău foloseşte pecetea craiului Bethlen? făcu batjocoritor domnul. Vom vedea! Până diecii mei vor citi ce scrie acolo vei sta în palat la mine, iar dacă nu-i nimic primejdios le vei căpăta să te poţi întoarce la el. De nu… — De nu?! se înfiora ea. Gaşpar-vodă nu-i răspunse. Bătu din palme şi porunci aprodului s-o însoţească pe doamna contesă în iatacul domniţelor, care acuma era

nelocuit. După plecarea lor rândui pază la uşă, câte un fustaş cu poruncă aspră să nu lase pe nimeni la ea. Peste câteva ceasuri se văzură însă din nou, de astă-dată în spătăria cea mică, de faţă fiind şi Marcu. — Dragă Agnes, zise voievodul, cu faţa încruntată. Tu ştii la fel de bine că asemenea scrisori ce duceai asupra ta nu trebuie să ajungă la Iskender-paşa, aşa că mă văd silit să te trimit deocamdată la o monastire, măcar că prietenul meu, pârcălabul Marcu, zice că să nu-mi mai pierd vremea cu tine. Îmi vine greu să fac să cadă frumosul tău cap de pe umeri, cu toate că asta ai merita. Ce s-o mai lungim, la Suceviţa! Femeia se prăbuşi la podea, de parcă ar fi lovit-o în moalele capului, dar nu fu în stare să scoată nici măcar un scâncet. Domnitorului i se făcu milă. — Cu vremea, poate am să trimit pe careva, chiar pe Marcu, să te scoată pe ascuns la voi, la Bistriţa, dar până atunci mergi acolo unde îţi spun şi să nu cumva să încerci să scapi. Slujitorii o ridicară mai mult moartă decât vie, iar voievodul rămase numai cu pârcălabul. — Poate e de necrezut, dar de astă-dată îmi pare rău de sărmana Agnes. N-a prea avut noroc în viaţă de când a dat peste mine. Aşa i-a fost soarta! Dacă scrisoarea ar fi ajuns sub ochii turcului, ş-ar fi aflat despre legăturile mele cu lehii. Şi nici asta n-ar fi fost mare lucru, dar mai este vorba şi de vânzarea lui Korecki, precum şi de împresurarea Vienei. Or, de vreme ce cată a lovi în întreaga creştinătate, n-am altă cala decât să înştiinţez pe marele hatman al coroanei, pan Zolkiewski, ce la rându-i va da de veste împăratului. Agnes însă… trebuie să piară, ca să nu afle Bethlen că am pus mâna pe ea. Poate acolo, la Suceviţa. — Tot mai bine era pe mâna gâdelui. — Nu mi-ar face plăcere să ştiu asta. Stareţul acela roşcat, de la Suceviţa, este omul lehilor, şi o va ţine în mare taină, dar de va trebui să piară, s-o facă el, fără să ştiu. Bănăţeanul nu mai zise nimic, măcar că în mintea lui judeca a fi mai cinstit s-o fi pus pe butuc decât s-o dea pe mâna dezmăţatului egumen, despre care auzise că ar avea porecla de Sarsailă. Dar asta era voinţa domnitorului, şi nu încăpea împotrivire. Avea s-o însoţească el însuşi şi poate că în răstimp lui Vodă i-or veni în minte gânduri mai bune, poruncind moartea ei fără chinuri, nu aşa cum ar fi aşteptat-o la monastirea aceea. Contesa însă nu păru prea îngrijorată, căci ea cunoştea mai multe despre episcopul de Rădăuţi. La început nu ştia pe unde se află sfântul lăcaş şi de aceea se înspăimântase, dar mai apoi îşi veni în fire. Cuteză chiar să-i zâmbească lui Marcu la despărţire şi în liniştea chiliei se gândi că vlădica avea s-o scape negreşit, iar atunci când se va vedea din nou la Bălgrad avea să ceară şi capul bănăţeanului, nu numai al lui Grazziani. Lui Sarsailă însă, Marcu îi spuse: — În cel mult două săptămâni sunt îndărăt, prea-cuvioase; ori, de nu, căpăta-vei poruncă ce să faci cu muierea.

— Cu toată credinţa, fiule, răspunse acesta smerit, dar în gând îşi zise: „S-o crezi tu că nu ştiu ce să fac cu ea şi că am să aştept două săptămâni!” Mergi cu domnul, taică! mai blagoslovi el în urma pârcălabului. De îndată o şi duse într-o chilie neumblată, din partea de către asfinţit, unde o ferecă şi luă cheile la el. A uitat însă a-i lăsa apă sau mâncare, şi se pare că nu întâmplător. Abia după vecernie, luând o ciosvârtă de berbec şi un ulcior cu vin, se duse la ea. — La mine sete. Rog frumos apă, o stâlci ea pe româneşte. — Am adus! făcu egumenul cu ochiul spre ulcior. Ia cu taica! Şi îmbucă mai întâi de aici, ca să meargă! adăugă el îmbiind-o cu carnea friptă. Însetata duse ulciorul la gură, dar în acelaşi timp călugărul dădu să-i mângâie sânii. Neaşteptându-se la asta din partea unei feţe bisericeşti, femeia se înecă şi scăpă vasul. Apoi îl plesni peste mâini. — Aaa! Dacă te ţii trufaşă, am eu ac de cojocul tău, muiere! Ai să te rogi tu de mine! o ameninţă el. Dădu cu piciorul în hârburile ulciorului şi, înşfăcând friptura, ieşi furios trântind uşa după el. A doua zi nu mai trecu deloc, iar pe urmă se pomeni cu preasfinţia-sa vlădica de Rădăuţi. Se înapoia de la domnie şi poftise popas la ctitoria aceasta, dar de fapt aflase că omul lui Vodă târâse după el o străină de neam ales, pe care ar fi zăvorât-o la Suceviţa, şi se îngrijorase să nu fi fost cumva chiar aceea pe care el o aştepta să vină de la Cetatea Albă. — Avut-ai oaspeţi, preacuvioase? îl întrebă episcopul pe stareţ, dându-i dreapta spre sărutare. — Dumnealui pârcălabul Marcu, preasfinte! răspunse smerit Rafailă. — Singur? — N-aş zice! Dusese pe cineva până la hotar, către părţile ungurene. — Bărbat, sau femeie? — N-am de unde şti, că eu nu-l văzui decât la întoarcere. — Canon de spovedanie, fiule, făcu episcopul cam nemulţumit de răspuns. Să grăieşti adevărul curat! — N-aş cuteza altminteri, preasfinţia-ta. Mă jur pe sfânta cruce că… — Bine, bine! moimăi vlădica, după care schimbă vorba. Am auzit de ceva necazuri pe aici. Se plâng fraţii că-i cam năpăstuieşti. Mai îngăduie şi lor să răsufle, că n-o fi foc! — Clevetiri! Zavistie lumească… — Lasă că ştim noi! dădu din mână chiriarhul şi iar aduse vorba de altceva. De la măria-sa mai ai vreo veste? — De la Radu-vodă? întrebă şoptit stareţul. — Vezi-bine. — Nimic! Chiar niciuna. — Atunci te las cu domnul şi ai grijă să-mi fii de credinţă, după cum mi-ai jurat. Dacă auzi prin aste părţi ceva de vreo femeie din alt neam sau dai de urma ei, să-mi trimiţi negreşit un frate cu vestea, dar pe furiş. Îi întinse din nou mâna să i-o sărute, în timp ce Rafailă îşi zicea: „Că oi fi prost să ţi-o dau ţie. Aşa frumuseţe… cum nu?” Îl ura de moarte pe episcop, fiindcă socotea că-i luase locul, şi din aceeaşi pricină nu-l suferea nici pe

fostul domn, care a tot tărăgănat înscăunarea lui până s-a mazilit şi l-a lăsat cu buzele umflate. Se cam îndepărtase de Movileşti, măcar că ţî-nărul boier Miron de la Bârnova, tot din neamul lor, îl mai făcea să tragă nădejdea jilţului episcopal. După plecarea înaltului oaspete, de teama iscoadelor pe care acesta le avea de bună-seamă prin monastire, Rafailă nu s-a mai dus vreo două zile pe la nenorocita contesă, pe care acuma ar fi ucis-o cu dragă inimă dacă n-ar fi trebuit să dea socoteală de ea pârcălabului Marcu. Se gândise chiar s-o facă scăpată peste munte, dacă s-ar fi dat binişor cu el vreo două zile, iar la urmă vedea el pe unde ar fi scos cămaşa, dar unguroaica se îndărătnicise atunci şi, iacă, trecuseră patru zile de când nu s-a mai putut strecura în chilia ei. Era pe înserate şi în întunecimea încăperii desluşi forma femeii, care zăcea pe pat. O crezu adormită, dar la scârţâitul uşii sărmana îngăimă pe limba ei, cu multă greutate: „Viz…” Ar fi putut Sarsailă să-şi închipuie că-i cerea apă, dar el era mânat de alte gânduri, aşa că scapără amnarul, aprinse feştila şi i-o apropie de obraz. Istovită de nemâncare şi cu buzele arse de sete, mândreţea de fată se trăsese la faţă aducând cu o icoană a Maicii Domnului pe care o văzuse el cândva la un călugăr franciscan. Simţi cum îl furnică sângele prin vine şi trase deodată scoarţa cu care se acoperise nefericita, dar ea nu mai era în stare să se mişte, necum a i se mai împotrivi. Chiar şi când ticălosul călugăr îi săltă poalele, dezgolindu-i pulpele, buzele ei de-abia mai îngăimau: „viz…” — Pe urmă! gâfâi el. Îţi dă taica, numai să fii înţelegătoare… şi se aruncă asupra ei. Dându-şi seama că fapta lui n-ar fi rămas nedescoperită, se înspăimântă pe loc. Un gând diavolesc îi trăsni prin minte şi, trăgându-i perna de sub cap, îi acoperi faţa înnăbuşind-o. Abia de se mai zvârcoli sărmana contesă Rozsnyai, cea care strălucise cândva la curtea din Bălgrad şi care acuma sfârşea jalnic într-o chilie întunecată de la Suceviţa. În această vreme la palatul domnesc din Iaşi se chibzuia îndelung asupra destinului contesei. Gaşpar-vodă trimisese scrisoarea în Lehia şi de bună-seamă Bethlen avea să afle curând că i se dezvăluiseră planurile lui împotriva creştinătăţii. Iar dacă s-ar mai întoarce şi Agnes, să-i povestească cele petrecute… — Să piară, măria-ta! Altă cale nu-i! — Parcă nu mă lasă inima, Marcule. Poate faci tu ceva… Dar cum vrei! — Atunci, mă duc eu cu porunca! răspunse dârz bănăţeanul. Şi aşa şi făcu. Sosi în frumoasa ctitorie tocmai când stareţul oficia slujba de îngropăciune la căpătâiul contesei. Mândra ei înfăţişare de altădată era numai o amintire, încât Marcu nici n-a mai cunoscut acel chip galben şi umflat, ce părea mai curând hidos în lumina palidă a lumânărilor. Un sobor de călugări cu glugi negre se ruga pentru odihna sufletului necunoscutei din sicriul acela sărăcăcios, cioplit de un frate-tâmplar. — Cine-i? întrebă pârcălabul pe un vecin în sutană.

— O călătoare străină, beteagă ca vai de ea, care, neavând pe nimeni în astă lume, s-a tras aici să-şi deie duhul, răspunse şoptit călugărul. Egumenul nostru, inimă prea milostivă, s-a legat să-i slujească prohodul. Suflet bun! adăugă el cu o voce care lui Marcu i s-a părut cam batjocoritoare, dar n-a mai zis nimic. Când s-a isprăvit slujba, lungită parcă anume de preacuviosul egumen, acesta se prefăcu a-l zări abia atunci şi apropiindu-se de el se căzni să-şi stoarcă o lacrimă. — Voia domnului, taică! — Cu adevărat! răspunse pârcălabul, gândindu-se la „domnul” de la Iaşi. Şi totuşi, nu aceasta fusese porunca voievodului. VREMURI TULBURI. ÎN ACEEAŞI PRIMĂVARĂ A ANULUI 1620, pan Ieronim Ottwinowski, solul luminăţiei-sale craiul Zygmunt al Lehiei, trecea cu mare pohfală pe uliţele Istanbulului. Sosise cu o corabie la Pera, unde fu întâmpinat de trimişii sadrazamului spre a-l întovărăşi până la locul de odihnă, mai înainte de a-l fi înfăţişat. Solul poruncise potcoave de argint şi bătute numai de formă în caiele tot de argint, anume ca să se desprindă pe uliţe şi ca să se minuneze toţi stambulioţii de bogăţia lehilor. Privitorii se îmbulzeau după asemenea daruri nemaipomenite, dar pufneau în râs văzând că semeţul sol era însoţit de însuşi Sul-başa, căpetenia hingherilor. Pan Ottwinowski însă nu avea habar şi se ţinu mândru în şa până când a văzut unde era poftit de către turc. Era unul dintre cele mai murdare hanuri ale oraşului, nu departe de Edicule, înspre Bairam Dere, unde se aruncau toate gunoaiele. Pe o tablă ruginită de la intrare abia dacă se mai desluşea scris „La matrozul ostenit”, dar asta nu-i spunea nimic, fiindcă solul nu înţelegea greceşte. Murdăria locului şi a slugilor ieşite în întâmpinare, îl scoaseră însă din ţâţâni pe şleahtic, aşa că ceru socoteală turcului, care rânji spre tălmaci: — Dacă ghiaurului nu-i place, putem să-l găzduim acolo! arătă el spre cele şapte turnuri ale vestitei temniţe. Ori de nu, la mine! şi se bătu cu palma peste piept. Abia atunci află nefericitul sol cine era trimisul marelui vizir Damad Mehmed-paşa, şi furia lui nu mai cunoscu margini. Ar fi părăsit oraşul pe loc şi cu mare tărăboi, dacă s-ar fi aflat în altă ţară, căci socotea batjocura ca adusă Lehiei, dar din cetatea sultanului nu prea ieşeai lesne, ba poate că rămâneai acolo pe vecie, chiar sol fiind, dacă îl supărai cu ceva. Se domoli cu greu şi prefăcându-se a mulţumi pentru găzduire ceru îngăduinţa să treacă pe la nişte prieteni genovezi, după care făgăduia să se înapoieze unde îi poruncise sadrazamul. Sul-başa, care nu strălucea prin înţelepciune, fu încântat că i se cerea încuviinţarea, aşa că se învoi bucuros. Atât a aşteptat şi pan Ottwinowski! De cum se văzu printre creştini tocmi pe ascuns o corabie, şi abia când se văzu în largul mării răsuflă uşurat. Nu mai era înveşmântat cu straie scumpe, ci ca un neguţător oarecare, dar bucuros că a scăpat cu viaţă mai înainte de a fi vorbit cu marele vizir.

În răstimp, prinderea scrisorii lui Bethlen i-ar fi dat bătaie de cap lui Gaşpar-vodă, neavând pe cine o trimite hatmanului de câmp, pan Koniecpolski, dacă nu s-ar fi cerut s-o ducă însuşi credinciosul său olăcar, tânărul croat Pera. În acest fel se putea dovedi fără greş vânzarea lui Korecki şi putea fi deci înlăturat, cu toate puternicele lui rude. Despre purtătoarea răvaşului nu se mai auzea nimic, de parcă ar fi înghiţit-o pământul, ceea ce de altfel se şi întâmplase. Pera mai avea asupră-i şi o scrisoare a domnitorului către marele hatman Stanislas Zolkiewski, care, de cum o citi, se bucură nespus de mult şi la rându-i porunci carte către craiul Zygmunt, spunând printre altele:„…şi contra Turcos victoria potiretur, tres illos principatus, Moldaviam, Valachiam et Transilvaniam, în perpetuum regno Polonico addicendos” („dacă se va obţine victoria contra turcilor, cele trei principate, Moldova, Valahia şi Transilvania, vor fi aduse pentru totdeauna sub stăpânirea Poloniei”). Adevărat că, erau cuvintele domnitorului, dar hatmanul uitase să mai adauge şi restul:„…ut ipse vita durante solus omnibus tribus imperaretu, adică pe timpul cât va trăi el să le conducă singur pe toate trei. Şi doar Gaşpar-vodă scrisese hotărât acest lucru, fiindcă se gândea mai întâi la unirea ţărilor române, iar făgăduiala de a le pune sub ascultare leşească era pentru mai târziu, căci era tânăr. Toate acestea le aflase şi principele Bethlen prin mijlocirea lui Korecki, după cum aflase şi că Pera ducea domnului Moldovei scrisori deosebite, care ar fi dovedit pe deplin hainirea lui Grazziani. Dacă ar fi pus mâna pe ele, nu mai încăpea nici o îndoială că hainul ar fi fost mazilit, descotorosindu-şi astfel spatele de un duşman primejdios în lupta cu habsburgii. Pera se întorcea fără grijă spre Moldova, dar mai înainte de Snyatin oameni năimiţi de Korecki puseră mâna pe el, îl legară fedeleş şi o apucară drept peste munte către Bălgrad. Atâta grabă dovediră, încât răpitorii nici nu-l mai scotociră să vadă dacă are ceva asupra lui, ci îl înfăţişară prinţului, cetluit cum era. Mare îi fu dezamăgirea majestăţii-sale când găsi numai câteva rânduri de salut de la pan Stanislas Lubomirski, conte de Winiec, către domnul Moldovei. Cuprins de furie, craiul porunci schingiuirea prinsului spre a se afla de soarta celorlalte scrisori, despre care ştia de la Korecki. Pe de altă parte socotea că ar fi putut să dea şi de urma contesei Agnes, despre care nu mai ştia nimic în ultima vreme şi nici la Cetatea Albă nu mai ajunsese. Neîndoios că se afla pe undeva în Moldova, iar omul lui Grazziani ştia acest lucru. Ca şi în alte daţi, majestatea-sa în persoană se duse lângă Andor-călăul, ocupându-se de cercetarea osânditului. — În afară de limbă, poţi să-i smulgi orice, dacă se încăpăţânează să tacă! porunci el anume în turceşte, ca să se facă înţeles de Pera, căci Andor rămase cu gura căscată. Pe ungureşte i se spuse meşterului gâde să-şi facă iscusit treaba, spre a scoate tot ce voiau de la tânăr. — Ce înţelegere este între Grazziani şi Zolkiewski? întrebă domol Bethlen.

Pera nu răspunse şi Andor îi smulse o unghie, dar în afara unui răcnet nici o vorbă nu mai scoaseră de la el. — Tinere, zise cu duioşie prinţul. Ştiu că neamul croaţilor este viteaz, dar şi plin de înţelepciune. Ai tăi n-au nimic cu moldovenii, pentru ce să-ţi dai viaţa pentru nişte străini? Vorbeşte, şi am să te răsplătesc aşa cum se cuvine. Pera îl privi cu ură, dar îşi încleşta buzele. — Nu faci bine că taci. Ai să fii schilodit pe viaţă şi-i păcat, se cam răsti Bethlen, pierzându-şi răbdarea. Poate îmi spui pe unde-i contesa Rezsnyai, dacă nu ştii nimic de stăpânul tău. De ea ai auzit, nu-i aşa? Nici de astă-dată nu fu învrednicit cu vreun răspuns şi asta îl scoase din sărite, poruncind cele mai crunte cazne. Astfel tânărului îi fură smulse pe rând unghiile de la mâini şi de la picioare, îi fură arse tălpile de făcură băşici, dar zadarnic. Nenumărate găleţi cu apă au fost aruncate asupra nefericitului croat, care începuse a-şi pierde simţirea din ce în ce mai des. Toată străduinţa şi iscusinţa lui Andor au dat greş de data aceasta. Pera a rămas la fel de mut şi atunci când pielea de pe dosul mâinilor îi fusese jupuită fâşii-fâşii. Nemaiavând ce-i face, prinţul porunci moartea osânditului. Mai pe urmă s-a căit pentru graba acestui sfârşit, ba uneori îşi zicea că nu-l ademenise îndeajuns, cunoscută fiind bărbăţia croaţilor în faţa chinurilor şi credinţa cu care-şi slujeau prietenii şi stăpânii buni. Îi părea rău că nu s-a gândit să-l fi ţinut în viaţă spre a-l fi schimbat cu Agnes, căci Grazziani s-ar fi învoit, dar furia îi întunecase atunci minţile şi acuma era prea târziu. Trimise totuşi la Poartă scrisoarea aflată asupra lui Pera, cu toate că din ea nu se putea înţelege decât prieteşugul voievodului cu leahul, dar nici urmă de hainie. Îl ponegri marelui vizir cum nu se putea mai rău, dar acesta nu-i dădu crezare, câtă vreme beyul se dovedise atât de credincios în slujba sultanului, când a făcut pace cu austriacii. Apoi veştile ce veneau din Bogdania la Istanbul erau deosebit de liniştitoare şi nimeni nu se plângea de vreo silnicie din partea domniei, iar sadrazamul avea cunoştinţă despre ura ce i-o purta beyul ardelean celui de la Yaş, aşa că nu-l prea luă în seamă pe trimisul principelui Bethlen. În schimb, fiindcă în taină se gătea de război cu Lehistanul, crezu nimerit să-l însărcineze pe seraskerul de Karamania, Iskender-paşa, să cerceteze mai cu de-amănuntul. În acest scop a şi fost trimis la Akerman – adică la Cetatea Albă, cum îi spuneau localnicii – un ceauş pe care-l povăţui ce avea să spună şi prin viu grai despre temerile Porţii cu privire la Gaşpar-beg. Măreţele ziduri ce străjuiau limanul Nistrului la împreunarea lui cu marea fuseseră înălţate pe vremuri de către genovezi, iar în afară de românii moldoveni, pomeniţi prin aceste locuri din vremuri demult uitate, se aflau aici mulţi turci şi tătari, care năpădiseră cetatea. Luminăţia-sa Iskender-paşa se hotărâse să facă din acest oraş inima întregii sale oştiri, adunând laolaltă tătari crâmleni şi dobrogeni, din Bugeac, din Rumelia, Bulgaria şi chiar din beilerbeilâcul Tamajvarului. Trebuia înfrântă semeţia lui Sigismundus, craiul Lehistanului, urmând să-l izgonească pe vecie. Izbutise a-l împlânta pe Grazziani în coasta lehilor, iar acesta se legase cu jurământ să nu iasă din cuvântul său sub nici o formă. În vederea acestei înfruntări mai avea de

împăcat pe Devlet Ghirai, kalgay-soltan şi frate al marelui han Djanebek Ghirai, cu Arslan Kantemir-mârza, căpetenia nogailor din Bugeac. Deseori aceştia se încăierau între ei, slăbindu-şi puterea în van, ceea ce nu era pe placul măritului serasker. Cu toate că nu dăduse crezare, aflase despre ceva scrisori pe care ar fi trebuit să le primească de la prinţul Bethlen, dar pe drum încăpuseră în mâinile voievodului din Bogdania, care avusese neobrăzarea să le desfacă şi să le trimită lehilor. Cu o zi mai înainte sosise şi ceauşul Înaltei Porţi, care-i întărea cele auzite, făcându-l să tune şi să fulgere împotriva necredinciosului de la Yaş. Dacă toate acestea se adevereau, atunci Grazziani trebui-vă să piară, după cum spusese şi prinţul ardelean, căci încăierarea cu lehii avea să fie pe viaţă şi pe moarte. Tocmai pentru aceea fusese mazilit de curând şi beyul de la Targoşta, Gavrilă-vodă Movilă, care, oricât de credincios se dovedise turcilor, tot din stirpea Movileştilor se trăgea. Era o zi călduroasă de vară ce încingea pietrele zidurilor cetăţii, făcând zăpuşeala de neîndurat. Ghiaurii îi spuneau „cuptor” lunii acesteia, ce se întâmplase a fi Şa’ban ul-mua-zam, şi nu greşeau afurisiţii. Pe vajnicul paşă îl toropea căldura şi de-abia mai era în stare să-l mai asculte pe Arslan-mârza, pe care-l poftise anume la un şerbet de trandafiri şi un pahar apă rece de la gheaţă. — Aflat-am de la un jidov din Bender că de bei vara cald te răcoreşti pe dată, spuse zâmbind mârzacul când auzi pentru ce fusese chemat. — Dacă te încrezi în înţelepciunea neamului lui Israel, n-avem decât să ne opărim după aceea, cu câte o cahfe. Fiertura asta s-a cam împământenit şi în Islâmbol, ba de pofteşti, poruncesc şi dihân-i bed huy (fumul rău mirositor-tutun), măcar că nu pot pricepe cum de poate plăcea aşa ceva. — Auzit-am şi eu de el, dar încă nu l-am văzut şi nici că poftesc să-l beau. Mai curând acea fiertură amară. Tăcut, în ungherul încăperii stătea nelipsitul Kuciuc, abia mai ţinându-şi ochii deschişi. Se săturase de o astfel de viaţă chinuită şi ar fi vurt să-şi pună capăt zilelor, însă nu era cu putinţă, căci nemilosul paşă îl încuia într-o cuşcă de fier, când nu-l ţinea în preajma lui. — Afurisitul de Grazziani, spuse Iskender-paşa către oaspete, şi-a băgat în cap s-o apuce pe urmele blestematului de Mihaly. — Râvneşte la Kara ili? — Ba şi la Erdely ili, la fel ca şi nebunul acela de care îţi pomeneam, vrând să-i strângă pe toţi valahii într-o ţară. — Da’ parcă şi luminăţia-ta voieşti acelaşi lucru, ba încă şi cu cei de peste Dunăre, laolaltă cu noi, tătarii! zâmbi Arslan-mârza. — Eu, dragul meu, voi face asemenea împărăţie în numele lui Alah, slăvitul, ca să-i aduc pe necredincioşi sub legea strălucitului nostru profet, şi nu ca ticălosul de bey care se încumetă împotriva noastră, împreună cu ghiaurii lui. — Atunci, pentru ce nu-l mazileşti pe dată? — Fiindcă Osman-khan încă îl mai socoteşte credincios Porţii, iar eu nu am dovezi ca să-l pot da în vileag. Prostul de Bethlen a ucis un olăcar de-al lui

ce se întorcea din Lehia. În loc să mi-l fi dat mie ca să scot de la el tot ce ştia. Apoi l-a pârât la Înalta Poartă, şi Damad Mehmed-paşa, sadrazamul, mi-a cerut să cercetez eu însumi. — Nu cumva ai de gând a te duce chiar luminăţia-ta la Yaş?! — Eu nu, dar încă mai înainte de sosirea trimisului marelui vizir am trimis acolo nişte oşteni, care se dau drept neguţători şi au să adaste până le voi porunci eu să se repeadă asupra hainului şi să mi-l aducă, viu sau mort. Kuciuk asculta toate acestea cu nepăsare, căci nu-l mai trăgea inima la nimic. Din locul unde se afla putea trage cu ochiul şi în odaia alăturată, şi astfel îl zări pe hadâmul care aducea cahfelele poruncite de stăpân. Tresări când îl văzu pe slujitor cum scuturase un inel cu otravă deasupra ceştilor. De-ar fi apucat barem o înghiţitură, ar fi murit şi el o dată cu prigonitorul său… „Dar pentru ce să mor, de vreme ce va pieri ticălosul?!” îi fulgeră prin gând o licărire de nădejde. Chipul robului îi era necunoscut, ceea ce însemna că cineva din afară voia moartea paşei şi a oaspetelui său tătar. Inima îi zvâcni în piept, tresăltând de bucurie. Nedându-l în vileag pe făptaş, însemna că sprijină uciderea lui Iskender, şi prin aceasta se răzbuna el însuşi! Se posomori însă când îşi aduse aminte de obiceiul seraskerului de a nu băga nimic în gură până ce un rob nu-i „lua credinţa”, adică gusta el mai întâi mâncarea şi băutura. Se vedea bine că hadâmul era străin, căci nu cunoştea acest lucru. S-ar fi putut să-l fi silit chiar pe slujitor să soarbă licoarea otrăvită, şi atunci el, Kuciuk, când ar fi avut un asemenea prilej? Cu paşi mărunţi, spre a nu vărsa cahfeaua, hadâmul pătrunse în odaie, dar în aceeaşi clipită Kuciuk se repezi şi înghiţi lacom amândouă ceştile, sub ochii înmărmuriţi ai celor de faţă. — Kuciuk! se răsti paşa. Ce înseamnă… Dar bietul schilod se prăbuşi pe dată cu spume la gură, zvârcolindu-se de durere, căci el nu putea scoate nici barem un geamăt. Fără să pregete, Arslan-mârza roti iataganul şi îl descăpăţână pe slujitor sub ochii lui Iskender-paşa, care nu mai apucă să zică nimic. Era înmărmurit de chinurile lui Kuciuk, ce pentru el fuseseră sortite. Iar când schilodul se potoli în neagra noapte a morţii, marele serasker spuse, aproape şoptind: — Sărmane prieten neînţeles! Eu te chinuiam, poate pe nedrept, căci văd că mi-ai salvat viaţa, dar nu trebuia s-o faci! Ai uitat oare, biet schilod, că robul îmi lua credinţa? O lacrimă i se ivi în colţul ochilor, ceea ce nu mai văzuse nicicând hanul nogailor la neîndurătorul vizir. Ştergându-şi obrazul cu dosul palmei, paşa aruncă o privire spre descăpăţânat. ŢUŢORA – MAREA NĂDEJDE. CÂND PAN ZOLKIEWSKI, hatmanul coroanei leşeşti, îl chemă la sine pe Korecki spre a-i cere socoteală de învinuirile ce i se aduceau, acesta se dezvinovăţi zicând că atât Grazziani cât şi Iskender-paşa ar fi vrut să-l scoată drept iscoadă otomană, de vreme ce fugise de la Edicule. Poate că a fost crezut, ori a fost lăsat în pace datorită puternicului neam al Movileştilor cu care se înrudea, fapt este că, spre uimirea multora, şleahticul fu poftit să se alăture oştirii hatmanului. Când auzi vestea, domnul Moldovei pufni înciudat,

cu toate că pe undeva se îndoia că ar fi putut fi adevărat. Pan Zolkiewski ştia că înfruntarea cu turcii era de neînlăturat, iar dacă l-ar fi îndepărtat pe vânzător ar fi atras supărarea altora care erau de partea lui şi, cum avea nevoie de ostaşi, forţele creştinilor nu trebuiau risipite deocamdată. Gaşpar Grazziani, pe de altă parte, nu mai aştepta decât prilejul de a se da în vileag ca vrăjmaş al puterii otomane, pe care o slujise în vremuri de pace. Acesta s-a ivit mai curând decât se aştepta, chiar în cea din urmă lună a verii anului 1620. Prinsese de veste prin iscoadele sale că era pe drum un dregător al Porţii cu rang de iskimne, ceva rudă cu Iskender-paşa şi deci cu amestecul acestuia. Din câte aflase, nu-i aducea mazilirea şi nici mai mult ca la vreo şaizeci de beşlii nu avea cu el. Atunci Vodă s-a sfătuit mai întâi cu boierii divaniţi, iar după aceea cu sfetnicii lui de taină, în frunte cu Marcu. — Boieri dumneavoastră, aflat-am ştire despre sosirea unui iskimne-ceauş împărătesc, dar nu ca să fiu mazilit, cum poate veţi fi crezut unii, şi oricum nu m-aş fi supus poruncii. Ce socotiţi să facem cu păgânii care ne vin fără voia noastră în ţară? Cu toţii îşi plecară bărbiile în piept, până când vel-vornicul Coste Bucioc sparse tăcerea: — Eu zic, măria-ta, să ne tragem cu oastea la Hotin, spre a fi mai aproape de hatmanul Jolkovschi. În acest fel nu dai prilej turcului să-i aducă porunca, oricare ar fi ea. — Dar ceauşul ăsta e trimis de sultan, ori de sadrazam? Şi dacă-i numai de la Scănder-paşa? întrebă vel-vistiernicul Coci Lupu. — De nu-i de la padişah, să nu te supui, măria-ta! îl povăţui şi Ciolpan-spătarul. — Ce-mi aud urechile? Tocmai de la domnia-ta să capăt asemenea sfat?! se oţărî Vodă către boier. Şi dacă Osman îmi porunceşte să-mi vâr capul în laţ, s-o fac? — Nu asta am vrut a spune, doamne, se fâstâci Ciolpan. Gândeam şi eu aşa, că nu eşti supusul nimărui, decât al sultanului, dar şi cu acela face-vei precum ţi-o fi voia! Atunci începură a se băgă în vorbă şi oamenii de credinţă tainică ai măriei-sale, când acesta cătă întrebător şi spre ei. Primul fu senior Marino Resti, care stătea alături de Marcu. — Eu zic, ilustrisime, să-l prindem de grabă pe ceauş împreună cu însoţitorii lui, şi mai pe urmă să chibzuim ce vom face cu ei. — Poate îi trimitem plocon hatmanului Zolkiewski, ori Jolcovschi, cum i-a spus dumnealui vel-vornicul, spuse şi Marcu. Mai vorbiră apoi vel-comisul Gheuca, vel-hatmanul Borâşi Bruţii şi încă vreo câţiva, care cu toţii îşi dădură părerea că mai întâi ar fi trebuit să afle ce pofteşte acel turc, şi abia după aceea să hotărască ce vor avea de făcut. Domnitorul îi ascultă răbdător pe fiecare în parte, după care dregându-şi glasul zise: — Domnia-ta senior Resti vei strânge pe toţi lefegiii creştini laolaltă şi fi-veţi grosul oştirii mele. Pârcălabe Marcu, să stai cu bănăţenii voştri în jurul meu, dar să fiţi pregătiţi de încăierare, de va fi de trebuinţă. Domniile-

voastre, boierii mei, nu se cade a vă arăta în faţa unui ceauş, aşa că veţi aştepta în târg porunca domniei. Nu care cumva să vină cu noi şi vreun lefegiu turc, aşa că vezi, Marino, să pui câţiva răitari să-i împiedice a ieşi din ortă fără îngăduinţă. Nici măcar căpetenia lor, Ismail-aga, să nu se mişte din locul unde s-o afla. Domnia-ta, logofete Gheanga, te vei duce în întâmpina-rea solului şi-l vei îndruma spre Ţuţora, unde se va afla întreaga domnie. Acolo îl voi primi! Alta nu am a vă spune. Mergeţi fiştecare după cum vi-i porunca! Când să iasă, Marcu fu oprit de voievod. Iar îndată ce rămaseră numai ei, acesta îi puse amândouă mâinile pe umeri şi-i zise, cu ochii scânteind: — Sosit-a ceasul, prietene Marcu, despre care ţi-am vorbit de atâtea ori. Acuma porni-vom marea încleştare, căci, în timp ce noi îl vom întâmpina pe ceauş la Ţuţora, aici în târg Bucioc va purcede cu oamenii lui la căsăpirea tuturor păgânilor, întocmai ca pe vremea lui Mihai-vodă cel viteaz. În acest fel mă scap şi de cămătari. Ce părere ai? — Dar gânditu-te-ai oare să-l ucizi şi pe tatăl Sarei? Din câte ştiu, şi el, tot cu bani umblă… — A, nu! Acela-i jidov şi nu turc, zaraf şi nu cămătar, iar Bucioc a căpătat vorbă anume să nu se atingă nici un fir de păr din capul lui şi al frumoasei sale fiice. — Iertată-mi fie îndrăzneala, dar de astă-dată socot că te vei fi îndrăgostit de fată, nu ca de biata contesă Agnes. Numai că, păcatele mele, ea nu-i creştină şi… — Va primi legea mea, dacă mă iubeşte. — Atunci, să fie într-un ceas bun! o scurtă Marcu. Dar până să jucăm la nunta măriei-tale, poate că n-ar fi rău să-i nimicim şi pe cei în întâmpinarea cărora vom ieşi. — Pe aceia încă nu!… Sau vom vedea! Nu uita că mai avem în ţară şi pe mumbaşirul venit după haraci, pe care Coci Lupu îl va duce la o moşie a lui înspre Roman, spre a nu afla cele ce se vor petrece pe aici, el fiind acela care va scăpa cu viaţă din măcel. Am eu un plan anume. Ai să vezi! După săptămâni de secetă cumplită plouase vreo câteva ceasuri bune, dar pământul scăpat de sete supsese îndată stropul dătător de viaţă. Se mai domolise însă zăpuşeala, iar norii, fără a mai ameninţa a ploaie, privegheau să fie umbră asupra satului moldovean de pe malul Prutului, unde avea să aibă loc întâlnirea. Iskimne-ceauş se opri înmărmurit văzându-l pe domnitor călare şi înveşmântat de luptă, înconjurat de oşteni ce-i aruncau priviri crunte. — Pace ţie, cel mai strălucit dintre închinătorii lui Issa ben Miriam! Alah să-ţi fericească viaţa! zise ceauşul cu vocea tremurată de încordare. Nu descălecase în faţa beyului, deşi aşa s-ar fi cuvenit, şi nici nu-şi dădea seama dacă făcuse bine au ba. Ghiaurul părea mânios şi asemenea întâmpinare nu prevestea nimic bun. — Ce pofteşti? îl întrebă răstit domnitorul.

— Adus-am carte de la slăvitul nostru sadrazam Damad Mehmed-paşa, cu vorbe bune către tine, beyule, şi cu mulţumită pentru faptele tale! răspunse ceauşul băgând mâna în sân după scrisoarea marelui vizir. Marcu se duse lângă el şi apucând pergamentul îl dădu voievodului, care băgă de îndată seama că nu era nici vorbă de pecetea vizirului, ci a lui Iskender-paşa. Îl desfăcu pe loc, fără a mai arăta cinstea cuvenită sărutându-l, şi începu a citi. Curând se aprinse la faţă şi o cruntă mânie îi învălui chipul. — Ce înseamnă asta, nemernicule? tună Vodă. Să asculte toată lumea ce scrie aici! porunci el spre tălmăci, întinzându-i pergamentul. Acesta îşi drese glasul şi începu: „Alah să facă să dăinuie în veci bucuria asupra ta şi a neamului tău, cinstite Ismail-aga, cel ce eşti în slujba hainului ghiaur Gaşpar. Afla-vei pe astă cale că luminăţia sa stăpânul lumii şi urmaşul profetului pe pământ, Osman-khan Gene, a poruncit pieirea ticălosului de mâna ta. Pentru aceasta, pe dată ce vei primi această scrisoare, să strângi în juru-ţi pe toţi acei oşteni ce ţi i-am trimis la începutul verii şi cu ceilalţi pe care îi ai sub ascultare şi să-l legaţi pe beyul cel afurisit. De veţi întâmpina împotrivire, ucideţi-l ca pe un câine turbat ce este! Viu ori mort, să-l înfăţişezi la picioarele mele, spre a-l trimite la Înalta Poartă. Altminteri, pace şi supunere lui Alah şi aşa să faceţi! Eu sărmanul rob nevrednic al măritului Alah, Iskender-paşa, marele serasker al oştirilor din Karamania, poruncit-am astă carte în a şaptea zi a lui şevval ’ul-mukerem, anul 1030 de la Hicret.” Furia îi cuprinse pe toţi însoţitorii domneşti, în vreme ce sângele fugise din obrazul ceauşului. Zadarnic mai scoase cea de-a doua scrisoare, pe care o ţinuse în acelaşi loc, căci Gaşpar-beg nu i-o mai luă în seamă. — Să fie legaţi pe dată toţi aceşti corbi vestitori ai răului şi ai nenorocirii! porunci el către bănăţenii lui Marcu. Dacă se împotriveşte vreunul, să fie străpuns pe loc! Mihai şi băieţii lui se repeziră cei dintâi să-i împresoare pe turci, care auziseră şi ei pentru prima oară de ce fuseseră trimişi în Bogdania. De mirare nici nu cutezară să nu se lase cetluiţi. — Aiastă mişălie cere răzbunare, măria-ta, zise răstit vel-vornicul Bucioc pe româneşte, anume, ca să poată fi tălmăcit păgânilor. Teamă mi-e ca, dacă va afla norodul, nu cumva să se repeadă asupra neguţătorilor turci din Iaşi, şi chiar din toată ţara! — Năprasnică e furia prostimii, vel-vornice, dar nu ne stă în putinţă s-o preîntâmpinăm, răspunse voievodul privind cerul cu smerenie. Puţini dintre cei de faţă ştiau că erau vorbe meşteşugite anume ca să poată pleca Bucioc, spre a începe măcelul osmanlâilor din Iaşi. El, chipurile, se zorea ca să împiedice mulţimea să facă asemenea „fărădelegi”, şi nu ca să-i îndemne la omor pe târgoveţi. Dar până în seară, când Vodă porunci înapoierea, zăbovind anume la Tutora, întregul târg fu pistrelat de sângele necredincioşilor, în afara lefegiilor domneşti şi a mumbaşirului, aflat undeva în tovărăşia vel-vistiernicului, la adăpost. Cei dintâi se aflau închişi în ortă şi nu cutezau a trece de răitarii de pază, iar celălalt încălca învăţăturile

Coranului împărtăşindu-se din belşug cu nişte cotnărel de la moşia din Hârlău a dregătorului Coci Lupu. Abia a doua zi, mahmur fiind, mumbaşirul s-a înfăţişat domnitorului, dar după ce aflase câte ceva despre cele întâmplate. Deşi era înconjurat de douăzeci de ieniceri, se cam înfricoşase, socotind că-i venise şi lui rândul. Cel mai mult s-a temut de blândeţea glasului domnesc: — Iacă, efendi, astea sunt faptele şi judecă domnia-ta dacă am vreo vină în toate acestea! Norodul s-a mâniat aflând despre mârşăvia lui Iskender-paşa, în vreme ce eu mă aflam departe, pe malul Prutului, spre a scăpa de furia oştenilor domniei pe trimişii paşei. Se-nţelege că nu pot crede că aceia vor fi fost trimişi de către însuşi măritul sadrazam, Alah să-l ţină zile îndelungate în fericire deplină! Mumbaşirul rămase gânditor, ştiind că de multe ori vijelia se dezlănţuie după o linişte amăgitoare. De fapt voievodul nici nu-i dădu răgaz să răspundă, fiindcă urmă: — În ce mă priveşte, rob şi supus nevrednic al măritului padişah, mă jur pe sufletul meu că am inima curată faţă de această ţară, după cum am făgăduit. Pentru asta am şi poruncit ca întreg haraciul de patruzeci de mii de galbeni, ce se cuvine stăpânului nostru, să-ţi fie dat pe seamă, să-l duci haznalei împărăteşti. Sărmanului turc parcă nu-i venea a crede, dar în cele din urmă răsuflă uşurat. Ba chiar îi dădu dreptate beyului să fie mânios după cele întâmplate. Unde mai pui că nici nu el a fost acela care să fi poruncit măcelul musulmanilor, ci prostimea târgului o făcuse în lipsa voievodului. Iar când pe lângă guruşii cuveniţi haraciului s-a mai trezit şi cu douăzeci de pungi, blănuri şi stofe de mare preţ, pentru sufletul său, slujitorul împărătesc dădu întru totul vina pe nechibzuitul serasker şi se arătă fără nici o rezervă de partea năpăstuitului bey. În răstimp fură chemaţi în ograda palatului toţi lefegiii turci din slujba domnească, în frunte cu Ismail-aga. Aţâţaţi de acesta, erau cu toţii înarmaţi până-n dinţi şi hotărâţi să-şi vândă scump pielea, de se va ivi prilejul de încăierare. Cu toţii să fi fost cam la vreo două sute de oşteni, greu de doborât, mai ales după ce aflaseră de soarta celor din târg. Însoţit de trimisul sultanului, care acuma era câştigat de partea lui, Vodă ieşi împreună cu întreg divanul şi, aşezându-se într-un jilţ adus anume afară, le cuvântă astfel: — Viteji ostaşi, credincioşi slujitori ai domniei mele, inima mea se bucură la vederea voastră. Mârşăvia şi viclenia vrut-au să învrăjbească pe preastrălucitul nostru padişah Osman-khan, Alah să-l ţie în vecii vecilor, asupra domniei mele, nevrednicul său rob. Ascuta-veţi cartea ce a dus la vărsarea unui sânge nevinovat şi de care mă căiesc în faţa voastră, că n-am avut ştire şi nici n-am apucat să ajung aici la vreme. Murmure de ameninţare se auziră printre oşteni, care erau totuşi descumpăniţi văzându-l pe trimisul Porţii alături de bey. Domnitorul aruncă o privire întrebătoare către Marcu, iar acesta încuviinţă din cap. Poruncise ca toţi lefegiii creştini să împresoare curtea domnească pe dinafară şi, de va fi

fost cu trebuinţă, s-ar fi năpustit asupra răzvrătiţilor turci. Până una-alta, încercă să-i îmbrobodească vorbindu-le frumos, ca şi cum nici n-ar fi băgat în seamă nemulţumirea lor. — Las în seama voastră, vitejilor, de a hotărî care este adevărul şi cine se face vinovat. După cum ştie şi cinstitul mumbaşir, aici de faţă, am dat haraciul cuvenit stăpânului până-ntr-un ban, iar pentru voi am dat poruncă să vă fie plătite lefuri îndoite, căci sunt mulţumit cu slujba ce aţi făcut-o domniei… De astă-dată în locul murmurelor se auziră aclamaţii de bucurie, vorbele voievodului ştergând ca prin farmec toată furia de pe feţele lor, care se luminară a voie-bună. Vodă le făcu semn cu mâinile să se potolească, şi când se făcu iarăşi linişte îşi urmă vorba: — Mă rog însă de voi, neînfricaţilor, să însoţiţi aceşti bani până-n Islâmbol, căci teamă îmi este ca pe drum răuvoitorul să nu-i prade şi să arunce iarăşi vina asupra mea. Pentru astă nouă slujbă veţi căpăta de asemenea plată, şi încă ceva pe deasupra, numai să ajungă cu bine tot bănetul în haznaua împărătească. Să fi vrut să mai spună ceva, n-ar fi fost cu putinţă, căci neîncrederea de mai înainte se prefăcu într-un vacaram de bucurie, iar după ce le-a mai fost citită şi scrisoarea cu pricina, Gaşpar-vodă nu se mai îndoia de prietenia şi credinţa lor. — Viteji ai vitejilor! spuse iar voievodul, făcând semn cu mâna spre a potoli larma şi a se face auzit. Hotărâţi voi pedeapsa pentru trădători. Iacă, însuşi dumnealui, mumbaşirul, să-şi dea părerea ce i se cuvine căpeteniei voastre care v-a amăgit, dar se va face pe voia voastră. Care să-i fie răsplata, pentru fapta sa? — Moartea! Moartea! fu răspunsul în cor al oştenilor. — Dar pentru iskimne-ceauş şi oştenii lui? — Moartea! se auzi din nou. — Vă mulţumesc din suflet, cinstiţi oşteni, dar nu se cade ca eu să vărs sângele dreptcredincioşilor musulmani, măcar că asta vă este voia! A fost mai mult decât un îndemn, căci s-au năpustit asupra nefericitului Ismail-aga, care luat pe neaşteptate nici nu s-a mai putut împotrivi şi fu gâtuit pe loc. O dată faptul împlinit, domnitorul zâmbi mulţumit şi făcu din nou semn cu mâna că pofteşte a vorbi: — Nevinovat sunt de moartea acestui agă, pe care voi l-aţi judecat şi osândit pe dreptate. Însă mă rog de voi, şoimilor, să cruţaţi viaţa oştenilor ce au venit cu scrisoare aducătoare de moarte şi pe iskimne-ceauş aşijderea, căci ei n-au făcut decât să se supună poruncii stăpânului lor. Alte urale şi strigăte de bucurie îl lămuriră pe deplin pe domnitor că niciunul dintre oştenii aceştia nu aveau să-l vorbească vreodată de rău. Făcu apoi pe întristatul şi adăugă oftând: — Rău îmi pare că trebuie a ne despărţi vremelnic, dar nu mă pot încrede în altcineva pentru paza banilor. Când voi avea nevoie de voi, să vă întoarceţi, vulturilor, şi să veniţi din nou în slujba domniei mele!

Din pricina strigătelor de bucurie, cu greu se făcu înţeles de către mumbaşirul de lângă el, răcnindu-i la ureche: — Rogu-te, efendi, a spune strălucitului nostru stăpân că oricând îmi va porunci capul sunt gata a mă înfăţişa eu însumi… — Fii pe pace, beyule, că aşa după cum am văzut cu ochii mei, rob mai cu credinţă decât domnia-ta nu are toată împărăţia. Pretutindeni am să spun ce s-a petrecut cu adevărat. Să n-ai grijă! După ce zarva din ograda palatului s-a mai potolit, oştenii se aşezară pe şiruri ca să-şi capete banii făgăduiţi, căci vel-vistiernicul Coci Lupu era pregătit din vreme, cu slujitorii lui. Nemaifiind nici o primejdie, Marcu porunci despresurarea curţii domneşti, după care se întoarse lângă voievod: — Rogu-te, măria-ta, să nu-ţi fie cu mânie, dar desluşeşte-mă şi pe mine, că n-am priceput nimic. Pentru ce nu i-am nimicit pe aceşti păgâni, de vreme ce vor fi tot atâtea săbii de înfruntat în viitor? La ce bun toate acestea, ba şi risipa de bani? — Eheei, Marcule, zâmbi Vodă. Aceşti oameni nicicând nu vor mai lupta împotriva domniei mele. E drept că am stricat ceva parale pe ei, mai ales cu haraciul, dar nu de pomană. Am dat eu patruzeci de mii de galbeni, dar l-am lipsit pe Iskender-paşa de cel puţin tot atâţia oşteni. Aceştia pe care-i vezi în faţa noastră au să fie cei mai înfocaţi apărători ai mei la Poartă. — Dar gândeam, doamne, că nu vei mai da socoteală turcului, decât cu spada… — Am şi început! Cămătarii de aici din târg, cărora trebuia să le plătesc lăcomia, au căpătat cu vârf şi îndesat. Grecii şi armenii, cu toată seminţia lor cămătărească, au pierit şi ei o dată cu osmanlâii. Astfel pot să răsuflu, şi pentru aceea am îngăduit plata haraciului. Voi avea de acum un răgaz preţios. — Cum?! — Singurul care mi se va împotrivi rămâne Iskender-paşa cu puţina lui oştire, căci Poarta va întârzia să dea crezare pârilor lui împotriva domniei mele. Când se va dezvălui adevărul, are să fie prea târziu pentru ei. — Ahaaa! — Ai priceput? Plătind două sute de oameni, am câştigat câteva mii, care nu vor lupta împotriva noastră, iar cu sprijin leşesc îl spulber pe Iskander şi-l arunc în Dunăre, mai înainte chiar ca el să poată să-şi dea seama ce s-a petrecut. De astă-dată ne îndreptăm privirea şi credinţa spre Lehia, căci singuri încă nu putem a face mare lucru. — Să fi chemat oastea cea mare, măria-ta! — Prea devreme! De ea avea-voi trebuinţă abia după ce dobândesc stăpânirea Transilvaniei şi a Munteniei, căci cu toţii să înfăptuim acea minunată ţară, despre care ţi-am vorbit încă de când ne-am cunoscut. — Şi la care visăm cu toţii, rugându-l pe Dumnezeu să te ajute! — Dar şi voi trebuie să puneţi umărul. Toţi cei de un neam! Şi mai apoi Zolkiewski, adăugă voievodul bătându-l pe umăr cu prietenie, cum făcea în trecut. Să ne gătim de drum. Ne adăpostim la Hotin, de unde ne vom năpusti

asupra corbilor prădalnici ce s-or abate asupra noastră. Este marea noastră nădejde şi singurul prilej să-i izgonim pe turci din ţară, începând cu Moldova. În mai puţin de o săptămână erau cu toţii la Hotin, în afara câtorva lefegii de sub porunca lui ser Marine Resti, rămaşi să păzească cetatea de scaun. Începea lupta pe viaţă şi pe moarte! În astă vreme locuitorii de prin părţile de miazăzi ale ţării începuseră băjenia, căci ei încă nu aflaseră, ori nu pricepusără prea bine, ce voia acest venetic aşezat de turci în scaun şi acuma răzvrătit împotriva lor. NUNTĂ CU PERIPEŢII. Cu multă părere de rău se întorcea acasă tânărul boier Hrizea sin Dumitreşco ot Bogdanei, după o goană zadarnică pe urmele tătarilor. Era mare zăpuşeală, dar atât Hrizea cât şi cei vreo douăzeci de flăcăi care-l urmaseră aveau numai cămaşa pe ei, neapucând să se mai îmbrace altcum. Abia prinseseră să înşface săbiile şi, aruncându-se în spinarea cailor pe deşălate, au pornit-o val-vârtej să-i ajungă pe păgâni. Vestea le-o aduse un ţăran scăpat ca prin minune din pârjolul conacului şi moşiei boierului Cârstea de la Cornăţeni, megieşul lor. Cum bietul om era însângerat şi plin de sudoare, crezură că încă mai era hăituit de tâlharii câmpiilor, dar se înşelaseră, căci tătarii, după ce jefuiseră şi dăduseră foc pretutindeni în calea lor, apucaseră drumul către casă, târând robii şi prada cu ei. — Da’ cu boierul ce s-a întâmplat? întrebă Hrizea. — Răpus de săgeţi… zace şi acum în curtea conacului. — Şi jupâniţa? — Roabă, conaşule! Dacă a mai scăpat cu zile, o trag cu laţul după vreo căruţă, cum li-i obiceiul. Hrizea îşi săltă capul şi aruncă o privire asupra flăcăilor ce se aflau în preajma lui. Tocmai făcuseră muştru în mânuirea spadei. Erau cu toţi leoarcă de năduşeală, dar flăcări de ură le sclipea în ochi. — Nu-i vreme de pierdut! le strigă el. Pe cai! Luându-i pe neaşteptate îi dovedim, oricât de mulţi or fi. — Cam câţi să fi fost? îl iscodi un flăcău pe ţăranul fugar. — Socoti-vom leşurile după luptă! se oţărî Hrizea. Haideţi! Ceata flăcăilor se pierdu curând într-un nor de colb ridicat pe drumul Cornăţenilor. Soarele ardea nemilos şi nici o pată nu se arăta pe întreaga albăstrime a cerului, iar holdele dăduseră de mult în pârgă. Vreme numai bună pentru cules, ceea ce şi făcuseră tătarii dobrogeni, mai înainte de a se duce la bătaie în Moldova, unde îi chemase Iskender-paşa în acea vară a văleatului 7128 de la facerea lumii. Asemenea fapte erau pe placul marelui serasker, cu toate că-i socotea şi pe locuitorii valahi drept supuşi ai lui, dar era firesc în mintea lui ca dreptcredincioşii musulmani să-şi agonisească pradă de la ghiauri. Aceasta însă era cu putinţă numai când domnia de acolo era mai nevolnică, aşa cum se întâmplase şi acuma. Se strecuraseră pe furiş până în preajma muntelui şi abia la întoarcere începuseră jaful, dând în calea lor şi peste moşia boierului Cârstea. Nu avuseseră teamă de mânia domnească, fiindcă stăpânul ţării tocmai se

mazilise şi Radu-vodă Mihnea, noul voievod, încă nu sosise de la Istanbul. Socoteală osebit de bună şi prada a fost îmbelşugată, căci oamenii nu se aşteptau să-i calce tătarii. Chiar şi dumnealui slugerul Cârstea se afla tras la umbră de dogoarea soarelui, când auzise larma şi strigătele de groază tocmai în curtea lui. Ieşi în cerdac spre a vedea ce se petrece, dar fu străpuns de o săgeată în coşul pieptului şi se prăvăli pe trepte. Fiică-sa, Frăsina, o codană cam de vreo şaptesprezece ani, dete un ţipăt de spaimă şi se repezi lângă trupul tatălui doborât, când simţi arcanul învăluind-o ca un şarpe şi tătarul care-l aruncase rânji mulţumit trăgând-o prin ţărână spre el. Cam atâtea putuse afla Hrizea la curtea boierului ucis, unde începuse a se ivi câte o slugă scăpată şi ea ca prin minune. Aflând că Frăsina încă mai era în viaţă nu se mai gândi la nimic altceva, ci se aruncă pe dată în urmărirea ei, semnele fiind lesne de găsit datorită fumului ce se mai ridica prin satele arse. De la o vreme flăcăii începură a simţi osteneala şi mai cu seamă cumplita sete, aşa că nu puteau merge mai departe. Drept care Hrizea socoti să scurteze drumul spre a-i întâlni pe tâlhari la vadul Dunării, dar n-avură noroc, fiindcă aceştia apucaseră să treacă apa în Dobrogea. Oricum, aşa frânţi de sete şi oboseală, cu greu ar fi putut înfrunta trâmba de peste o sută de călăreţi tătari. Tânărul boier hotărî popas chiar pe mal, apoi adormiră sub cerul înstelat şi în zori apucară calea întoarsă mâhniţi şi ruşinaţi că nu izbutiseră nici barem să-i ajungă pe hoţi. — Ce să facem, boier Hrizeo? îl mângâie un flăcău. Asta i-a fost soarta! Noi nu putem cârti. Cu toţii ştiau că jupâniţă Frăsina urma să fie mireasa tinerei lor căpetenii, chiar în acea toamnă, dar iată cum necazul îi schimbase viaţa pe neaşteptate. — Câinii! scrâşni Hrizea. De ce nu sunt eu domnul acestei ţări, că i-aş învăţa minte! — Am auzit că ticăloşii se vor bate cu domnul Moldovei, spuse un altul. Se vede că au venit să-şi ia merindea. — Ce-ar fi să ne ducem şi noi acolo?! — S-ar încinge o „horă mare”… — Să mergem! Să mergem! se auziră mai multe glasuri. — Deocamdată ne întoarcem pe unde au pârjolit nemernicii, porunci Hrizea ca şi cum nu le-ar fi auzit spusele. Pe urmă vom mai vedea! Deşi însetaţi şi flămânzi, de astă-dată nu se mai zoriră ca la venire, ci o lăsară domol, la pasul calului. Locurile erau pustii şi încă mai fumega pe ici, pe colo, iar prin văzduh stolurile de corbi croncăneau, vestind câte un ospăţ cu hoiturile ce le găseau din belşug. Prin alte părţi se strânseseră puzderie peste câte un stârv şi nici nu catadicseau să se ridice la trecerea călăreţilor. O duhoare dulceagă de putreziciune se răspândise pretutindeni, dar uneori devenea atât de nesuferită încât bieţii oameni se vedeau siliţi să-şi astupe nările, aşa că Hrizea încuviinţă să meargă pe malul celălalt al Ialomiţei.

Nădăjduiau că vor găsi în cale şi ceva aşezări rămase întregi, căci tâlharii păreau să se fi ţinut de o singură parte a apei. Oricum, străbătură hotare întregi până când începură a se zări cele dintâi semne de viaţă, primii snopi de grâu. De bine, de rău, prinseră a ronţăi la spice, asemenea guzganilor sau popândăilor, potolindu-şi oarecum foamea. „Ospăţul” i-a făcut să mai zăbovească, iar întrucât dăduse în amurg şi văzură că totul părea liniştit împrejur, Hrizea hotărî să facă popas de noapte chiar acolo. Mai povestiră de una, de alta şi numai când se însera de-a binelea se puseră pe adunat snopi, spre a-şi face culcuş. Flăcăii se răspândiseră pe mirişte, când deodată se auzi vocea înspăimântată a unuia dintre ei: — Săriţi, fraţilor! O dihanie, de n-o fi chiar ucigă-l toaca, arătă el spre o căpiţă. — Unde? Unde-i? săriră vreo câţiva din apropiere, mai mult râzând de spaima tovarăşului lor. O fi vreo vulpe! — Uite că mişcă ceva acolo! arătă unul cu degetul. Apoi li se păru că aud un scâncet de femeie, şi asta nu era a bine. De mici copii ştiau, din basme, că necuratul se arăta oamenilor fie sub formă de ied, fie de ţap, dar cel mai adesea luând chip de muiere. — Satana! şopti unul îngrozit, şi fu îndeajuns pentru ca toţi să se tragă înapoi, făcându şi cruci cu nemiluita. — Ce-i? Ce s-a întâmplat? ajunse şi Hrizea lângă ei. — Dracul! arătă unul spre căpiţa cu pricina. — Şi vă temeţi de el câtă vreme aveţi spada în mână? Ce mai aşteptaţi? Să-l străpungem, ori să-l fugărim! Cu toţii se uitară nedumeriţi la Hrizea, socotind că n-a înţeles ce i se spusese. Alţii însă căpătaseră cutezanţă şi dădură să facă un pas înainte, dar se opriră din nou, căci acum se auzea desluşit un scâncet de femeie. — Mă, că fricoşi mai sunteţi! se răsti Hrizea nemulţumit. Trase spada şi se îndreptă spre căpiţă: — Ieşi de-colo care eşti, că, de nu, te spintec ori dau foc la paie! — Nu te apropia, neicuţă. Sunt eu, Frăsina! auzi deodată vocea fetei, şi abia atunci se înfricoşa, simţind un fior de gheaţă prin şira spinării. — Doamne apără-mă! îşi făcu el cruce, trecându-şi arma în mâna cealaltă. — A luat glasul jupâniţei, şopti unul mai slab de înger, care căzu în genunchi şi începu a bate mătănii. Câţiva o apucaseră la fugă peste câmp, fără a se mai uita înapoi, iar cei rămaşi se uitară prostiţi la căpiţă. Dar îndată plânsul conteni şi snopii începură a se da într-o parte, lăsând să se vadă obrazul şiroit de lacrimi ce curgeau din ochii mari şi negri ai Frăsinei. Nu mai încăpea nici o îndoială că era fata. — Eu sunt, neicuţă Hrizeo! Tânărul îşi mai făcu o cruce şi, văzând că „vedenia” nu se topeşte, prinse curaj şi vru să se ducă spre ea. — Stai! Să nu te apropii! strigă fata înspăimântată.

— Dacă tu eşti cu adevărat, şi nu vreo nălucă, atunci fă-ţi cruce, ca să te cred! — Nu pot, se tângui ea. — Ahaa! Satano! Să-i dăm foc, băieţi. Aduceţi un amnar, să ardem spurcăciunea, că asta nu-i Frăsina mea. — Nuuu! se auzi vocea îngrozită a fetei. Neicuţă, jur pe sfânta cruce că eu sunt, numai că nu pot scoate mâinile să mă-nchin. — Auzit-aţi? făcu unul. Ar crăpa pe loc, dacă şi-ar face sfântul semn izbăvitor. — Pentru ce nu vrei să-ţi arăţi mâna? o întrebă Hrizea. Nu cumva ţi-i păroasă şi are ghiare de mâţă? — N-am nimic pe mine… sunt goală. Careva pufni în râs prosteşte, dar tânărul boier se încruntă la el, încât îi pieri râsul de pe faţă. — Dacă nu eşti dracul, arată-ţi măcar piciorul, să vedem dacă ai copită sau eşti muiere, zise unul mai isteţ. Atunci la marginea de jos a căpiţei se ivi un picioruş, însângerat de drum şi plin de praf. — Care te pricepi să deosebeşti pielea de drac de cea de femeie? întrebă un mucalit. — La fel sunt! răspunse careva şi izbucniră cu toţii în râs, ba chiar şi Hrizea. — Ar trebui să vedem mai bine, îşi dete cu părerea altul. — Ba, o să mai vedeţi voi pe naiba! i-o reteză tânărul boier mai mult în şagă. Să vă întoarceţi pe dată cu spatele, căci nu mai încape îndoială că-i jupâniţa şi se sfieşte de noi. De voie, de nevoie, flăcăii îl ascultară, trăgând cu coada ochiului ce va face Hrizea. Acesta îşi scoase cămaşa şi ţinând capul într-o parte se apropie şi i-o strecură fetei, în căpiţă. — Ia-o pe tine, că altceva nu am, iar dacă îţi mai trebuie, cer şi altele. Auzind despre ce era vorba, care mai de care se despuia ca să-i dea fetei să se îmbrace. — Ho, că doar nu s-o înfăşa ca un copil mic! îi domoli Hrizea, bucuros de grija ce i-o purtau flăcăii. — Gata? întrebă el după o vreme şi inima îi zvâcnea de îndoială, căci încă mai avea ghimpele în ea. „Dacă totuşi nu-i Frăsina?” Diavolul folosea tot felul de vicleşuguri când voia să piardă pe cineva, iar cum îl ştia pe el ce durere suferise, să nu fi luat înfăţişarea fetei, ca să-l ademenească. Se gândi că atunci când o va strânge în braţe avea să-i facă pe spinarea semnul crucii, şi negreşit s-ar fi prefăcut în pulbere, dacă era necuratul. Jupâniţa se ivi în cele din urmă, având paie şi spice în plete şi înfăşurată în cămăşile flăcăilor. De-abia acuma ar fi putut să-i bage în sperieţi, aducând mai curând a strigoi decât a făptură omenească. Hrizea însă se repezi la ea şi o îmbrăţişa cu sete, uitând a mai face semnul sfânt. Dădu s-o sărute, dar Frăsina îl opri, făcându-se ca para focului:

— Ba, neicuţă! Nu-i frumos, de faţă cu toată lumea. — Acum bag mâna în foc că tu eşti, fiindcă nici dracul nu s-ar ruşina atâta ca tine. Puicuţa mea, trăieşti? Şi fără să mai ţină seama de împotrivirea fetei o acoperi de sărutări, după care o aşeză uşurel pe un aşternut din snopi, spre a se odihni peste noapte. — Muream şi eu fără de tine, o mângâie tânărul pe obraz. Ce fericire că ai scăpat teafără! — Dar bietul tăicuţa… suspină ea şi-i dădură lacrimile. Nici de frate-meu şi nici de măicuţa nu mai am ştire, căci au rămas la tătari. — Am să-i caut şi am să-i răscumpăr, făgădui Hrizea. Să ştiu de bine că-mi vând toată averea, ţi-i scot din robie, numai tu să fii mulţumită. Pe jupân Cârstea… l-om îngropa creştineşte şi-ţi jur că am să-l răzbun. Hai, nu mai fi întristată. Mai bine povesteşte-ne cum s-a întâmplat nenorocirea şi cum de ai izbutit să fugi. — Apăi, cum să fie? începu ea cu glas domol. Bănuiesc să fi aflat ce s-a petrecut la curte şi cum l-au răpus pe tata? Hrizea încuviinţă din cap. — Eu am căzut în arcan şi tătarul m-a legat laolaltă cu ceilalţi prinşi, bărbaţi, femei, copii, în urma unei căruţe. Merserăm noi aşa, ca vitele, până ce ne pomenirăm opriţi în vatra unui sat pârjolit şi atunci tătarul veni spre mine, îmi apucă pletele şi mă sili să-mi întorc faţa către un mârzac de-al lor, care era călare şi se rânjea privindu-mă. — Nemernicul! scrâşni Hrizea. Dacă dau peste el îl sfârtec bucăţele. — N-ai să mai poţi, neicuţă, zâmbi fata, după care îşi depănă povestea mai departe. Când s-a înserat, tătarul m-a târât la o altă căruţă, unde era mârzacul, care-i întinse o pungă cu bani. — Te-a cumpărat. — Întocmai, dar nu ştia el pe ce dăduse banii. — Nu cumva a căutat să… — Stai să vezi! Mai întâi a sfâşiat totul de pe mine, lăsându-mă aşa cum mă găsirăţi voi, şi mă izbi de pământ. Norocul fu că, dezbrăcându-se, hangerul lui se nimeri drept lângă mâna mea, iar când dete să mă îmbrăţişeze i l-am înfipt în gâtlej. Nici nu credeam să fie atât de ascuţit, fiindcă mai că i-am retezat grumazul. — Dăduşi cu sete… Dar bine făcuşi! încuviinţă Hrizea. — Mai mult de spaimă am făcut ce-am făcut, dar se cheamă moarte de om şi-i păcat, neicuţă. — Lifta păgână nu-i făptura lui Dumnezeu, sări unul. — Ucigându-l ai făcut o faptă bună, plăcută celui de sus, o încredinţa altul. — Aşa o fi! răspunse cam descumpănită Frăsina. Tânărul boier îi dădu răgaz să mai răsufle, dar după câteva clipe de tăcere o întrebă iarăşi: — Cum de n-au sărit şi ceilalţi tătari, când au dat de leş?! — Asta nu mai pot şti, fiindcă, aşa cum eram, goală şi mânjită de sângele spurcatului, am rupt-o la fugă în noapte şi am alergat încotro am

văzut cu ochii. Nu m-am oprit decât când am căzut într-o băltoacă şi atunci am încercat a mă mai spăla cât de cât, după care, răcorită şi cu puteri noi, am zbughit-o mai departe. Spre ziuă ajunsei printre căpiţele astea şi, cum nu mai puteam umbla despuiată, m-am adăpostit într-una din ele şi aşa dădurăţi voi peste mine. — Sărăcuţa de tine! o mângâie iar Hrizea înduioşat. Şi noi, proştii, cât pe ce să te pârjolim de spaimă. Ţi-o fi şi foame, dar nu avem nimic altceva decât spice de grâu. Iartă-mă că am fost aşa de nătâng. Curând unul câte unul căzură frânţi de nesomn, iar când s-au deşteptat cei dintâi undeva în depărtare se auzeau cocoşii, ceea ce însemna că mai erau sate rămase neatinse de jaful tătăresc. În timpul somnului fata se mai răsucise, lăsând să-i scape la iveală un sân frumos şi rotund, ca un măr pârguit. Zărindu-l, printre gene, tânărul Hrizea tresări. Prinse cu grijă marginea unei cămăşi şi îl acoperi de parcă s-ar fi temut să nu-l atingă, apoi se aplecă asupra ei şi-i sărută pleoapele. — Rău îmi pare că te trezesc, îi şopti el drăgăstos, dar va trebui s-o pornim la drum cât mai pe răcoare şi mai avem o postată zdravănă până la Bogdanei. — Nu la Cornăţeni?! se miră fata, încă buimăcită. — Din păcate acolo n-a mai rămas decât spuza de pe vatră, aşa că o vreme vei sta cu noi. Şi de ce să nu chemăm şi un popă, ca să rămânem împreună pe vecie? Frăsina se ruşină şi nu răspunse. Nunta lor fusese hotărâtă, dar până atunci nu se cuvenea să locuiască sub acelaşi acoperiş. Apoi nici nu se cădea să nuntească mai înainte de a trece anul de la înmormântarea tatălui său. Tânărul îi dădu dreptate, cu toată ciuda că trebuia să mai aştepte un an, dar îi adăugă: — Oricum vei fi silită să rămâi la mine, căci tu nu mai ai unde să te adăposteşti. Pentru ce să stai printre străini, şi nu la viitoarea ta gospodărie? Lasă lumea să zică ce-o vrea! Aşa crezuse Hrizea, mai cu seamă după ce-l îngropară pe jupân Cârstea şi când nu se mai află nici o veste despre mama şi fratele fetei, căzuţi în robia tătărească. Iată însă că pe la Sâmedru veni pitarul Sava Cuştireanul, frate cu mama Frăsinei, care scosese carte de la divan că se făcuse epitropul fetei. Asta nu i-a pus pe gânduri şi unchiul a fost primit cu toată cinstea la conacul din Bogdanei, dar curând îşi dădură seama că era un bătrân hapsân şi lacom de avere, cu care nu te puteai înţelege. Îşi dădu gândurile pe faţă, spunând că are şi el un flăcău, cam tomnatec, şi că nu i-ar displace nepoata ca noră, mai cu seamă că în acest fel ar fi strâns laolaltă şi Cornăţenii şi celelalte trupuri de moşie, rămânând tot în familie. Vorbele bătrânului căzură ca un trăsnet, tocmai când se aflau cu toţii la un ospăţ dat în cinstea lui şi musafirul golise mai multe pocale cu vin. — Dar eu trebuie să mă mărit cu Hrizea, unchiule, se împotrivi Frăsina. Lui i-am fost sortită de răposatul taica.

— Eheei! Asta a fost, dar de acuma eu ţi-s tată! Eu hotărăsc pentru tine. Lui Hrizea îi venea să-l azvârle în ogradă şi să asmută câinii asupra ghiujului, dar maică-sa îl potoli. — Are carte de la divanul domnesc, fiul mamii, şi nu-i bine să te pui cu stăpânirea. — Dar cum e cu putinţă, mamă?! se înfierbântă el. Părinţii ei mi-au hărăzit-o mie şi chiar şi fata mă vrea. Ca să nu mai spun că eu am scăpat-o, mai mult moartă, când toţi o ştiau roabă la tătari. Îl duseră pe beţivan la culcare cât se putu de iute, căci de mai rămânea acolo, nu se ştie dacă nu şi-ar fi călcat pe inimă Hrizea şi l-ar fi pălit în moalele capului, cât îi era el de oaspete. Totuşi a doua zi pitarul Savu porunci să-i fie trasă carâta la scară şi îşi aburcă nepoata mai mult cu sila. Plângea sărmana, de-i sărea cămaşa de pe ea, în vreme ce unchi-său zise parcă batjocuritor: — Apăi, rămâneţi cu sănătate, boieri dumneavoastră şi cinstite gazde, iar de nu vi-i cu supărare, pe primăvara ce vine vă poftesc la nuntă. Mare mulţămită pentru găzduire! — Să nu te măriţi, Frăsino, auzi?! răcni deodată Hrizea. Am să vin eu să te scap! Te scap! Ai auzit? Se înţelege că-l auzise, dar nu-i putu răspunde fiindcă plânsul îi înecase glasul. O rază de lumină îi pătrunse însă în suflet când se gândi că Hrizea se ţinea întotdeauna de făgăduiala dată. Dar nu mai apucă să vadă cum tânărul se şi repezi în şaua calului, cu toată împotrivirea mamei. — Trebuie s-o aduc înapoi, măicuţă, să ştiu de bine că voi fi nevoit să-i crap capul pitarului! îi strigase el în vijelia plecării. Dar norul de praf stârnit de roţile butcei era de acum departe şi tânărul îi ajunse din urmă chiar când cele două porţi mari de la conac i se închideau în nas. Să intre cu sila nici chip, mai ales că era de unul singur, aşa că rămase o vreme cu ochii înlăcrimaţi în faţa zăvorului ce-i tăia calea, apoi luă abătut drumul spre Târgovişte, căci la Bogdanei nu-l mai trăgea aţa. Se gândea să se înfăţişeze măriei-sale Radu-vodă Mihnea, cerşându-şi dreptatea, dar paşii îl duseră fără voia lui la casele boierului Filipescu, dumnealui fiindu-i şi ceva neam după tată. Ar fi poftit a se sfătui cu boierul cel tânăr, Pană, care era cu numai câţiva ani mai în vârstă decât el şi îi fusese bun prieten în copilărie. Fu primit cu înţelegere de către amândoi şi bătrânul, auzind despre ce era vorba, îi spuse zâmbind în barbă: — Las-o încolo, măi Hrizeo, că fete sunt cât lumea! — Dar Frăsina mea e una în toată suflarea omenească? protestă îndrăgostitul. — Eheei! Tinereţe, tinereţe… Am priceput cum vine socoteala. — Trebuie să facem ceva, tată, se băgă şi Pană. Nu ne-om lăsa noi vărul la ananghie. — Bine, fiule, dar cum?

— Deocamdată să rămâie o vreme în casa noastră, până om vedea ce se poate face la divan, că doar lui îi fusese făgăduită fata şi toată lumea o ştie. Iar dacă nu izbutim… o furăm! Şi astfel prietenia de altădată fu înnodată din nou între cei doi tineri, Hrizea rămânând să ierneze la neamurile lui în Târgovişte, dar şi pe la moşia lor de la Filipeşti. Acolo mergeau împreună la vânătoare, iar când s-a aşternut zăpada peste coclauri s-au înapoiat în cetatea de scaun, unde aflaseră că se trăsese şi pitarul Sava cu feciorul şi nepoata. În răstimp, boierul Pană ajunsese şi la măria-sa. Acesta i-a cerut să facă proba cu martori ai răposatului, însă din nefericire nici un om din Cornăţeni nu mai era în viaţă. Îi părea rău voievodului, dar legea ţării trebuia ţinută şi voinţa epitropului era sfânta, după toate pravilele. — De-aş fi eu domn, vere Pană, multe rânduieli aş mai schimba în ţara asta! scrâşni Hrizea când ieşi din palat. — Lasă, nu te amărî, că mai avem cea de-a doua cale. După cum ştii, eu am fost în casa pitarului, ba am izbutit chiar să-i strecor Frăsinei vreo două vorbe şi ea a încuviinţat totul. — Ai făcut tu asta?! — Vezi-bine! Ghiujul nu mă poate bănui, iar tontălăul de fiu-său mai că s-ar bucura să îmbătrânească burlac, fiindcă Frăsina îl sperie în fel şi chip. — Poate îl tragem şi pe el de partea noastră… — De, ştiu eu? E cam încurcat cu o târfă de prin Stambul ce-şi face veacul aici, în Târgovişte, ba gurile rele mai spun că pruncul ce-l are turcoaica ar fi al lui şi asta îl cam scoate din sărite pe taică-său, aşa că-l ţine din scurt. Spusele boierului Pană Filipescu erau adevărate şi pitarul ştia despre toate umbletele fiului său. De aceea îi dădea zor cu pregătirile de nuntă, nevrând să mai ţină seama de anul de doliu al miresei. Primăvara venise, iar a doua zi de lăsata secului bătrânul îşi pofti odrasla ca să limpezească lucrurile. — Ce s-a întâmplat? îl întrebă tânărul, frecându-şi ochii urduroşi de somn. — Iacă, te poftii spre a-ţi spune să-ţi bagi minţile-n cap, că nu mai ai mult şi devii şi tu om în rând cu lumea. — Da’ ce? Aşa nu-s? — Vezi-bine că nu! Te ţii cu nepricopsita aia de turcoaică, ptiu, bătu-o-ar crucea! — Mai întâi că-i creştină botezată, şi mai apoi să ştii că-i grecoaică şi eu n-am treabă ce zic alţii. — Vuieşte târgu! Eu îţi aduc mireasă curată, frumoasă, bogată şi de neam, iar tu umbli teleleu cu haimanalele, ţinându-te de chiolhanuri pe la destrăbălată aia. — Tăicuţă dragă, îţi spusei doar că nu-s de însurat… — Auzi-colo, neobrăzatul! Nici nu mai ţin minte de când a trecut peste cele treizeci de primăveri şi el tot holtei tânăr se ţine. Ai ajuns de râsul mahalalei!

— Nu-mi pasă! — Ba să-ţi pese, fiule, că dacă nu asculţi n-ai să mai capeţi un ban. Te voi dezmoşteni, să ştii asta. Auzind ameninţarea, Mitrea o lăsă mai moale. Se ţinuse băţos o vreme, fiindcă aşa îl povăţuise ţiitoarea lui, dar văzând că-l înfuriase rău pe bătrân încercă şi cu binişorul, îndulcindu-şi vocea: — Tăicuţă, lasă barem să se împlinească anul de la moartea socrilor mei şi pe urmă om nunti, după cum ţi-a fi voia. Zău aşa! Putem fi de râsul lumii dacă nu păstrăm datina… — Dragul tatii, una e să te râdă de prost şi alta de necaz şi ciudă pe tine că ai nimerit-o bine. Fata asta, care-i şi mai îndărătnică decât tine, este în stare să fugă într-o bună zi şi să se tăvălească în cea dintâi căpiţă de fân întâlnită în cale cu feciorul lui Dumitraşco, numai să ne dea cinstea pe ruşine. Cât crezi că o mai pot ţine? Mi se face inima cât un purice, dacă n-o zăresc o vreme. — Bine, tăicuţă, îţi voi face voia, dar după duminica Tomii, că am intrat în postu-mare şi-i păcat să facem nuntă. Atunci n-oi zice ba, dar până o fi ziua aceea… rogu-te mai dă-mi câţiva gologani, ca să am şi eu de cheltuială cu flăcăii. — Ba s-o mai slăbeşti cu ei şi să mai stai şi pe acasă… — Bine, bine! Fie cum ţi-i placul! Dacă pofteşti mă duc s-o pup pe Frăsina! — De-ai avea mai multă minte, ai face şi tu ceva cu cap… ridicându-i fustele, ca să nu mai am eu grijă să-i păzesc fetia. — Ce atâta zor? După nuntă le-o ridica ea singură. Unde mai pui că acuma-i post, şi doar îţi spusei că-i păcat! — Da’ la păgână nu mai eşti aşa smerit, ticălosule! se înfurie din nou bătrânul. — Lasă, tăicuţă, că aşa voi face precum mă povăţuieşti, dar să ştii că n-am să te chem de martor. Adă banii şi dă-mi timp să fac şi eu ceva cumpărături ca s-o ademenesc, aşa că fii mai darnic. Au mai urmat şi alte certuri între tată şi fecior, din care mai întotdeauna Mitrea storcea câţiva bănişori, căci era risipitor pe măsura zgârceniei bătrânului. Într-o zi se duce la Frăsina în odaie şi-i dădu o basma de caşmir, pe care fata nu vru nicicum s-o primească, dar el îi zise: — Draga mea verişoară, ai auzit şi tu că trebuie să-mi fii nevestică. Gândeşte-te că de nu vrei s-o primeşti, ca dar de la mine, mărinimosul meu tată nu-mi mai dă un sfanţ. Ai vrea tu să ai un soţ îndatorat prin vecini? Spune drept! — Nu te vreau în nici un fel! îl repezi Frăsina. Am spus limpede că nu mă voi mărita decât cu Hrizea. Dacă nu mă lăsaţi, ori dau foc casei, ori îmi pun juvăţul de gât. — Mă, că aprigă mai eşti, zâmbi Mitrea. Da’ pe mine mă întrebaşi dacă mi-i pe plac asemenea femeie dârză ca tine? Tu ştii foarte bine, fiindcă ţi-am

spus, că mi-i dragă Lopi a mea, dar ce vrei să fac? Cât o mai trăi taică-meu, nu am nici un ban. Se opri o clipă, şi un gând şăgalnic îi dete prin minte: — Iacă, îţi spun numai ţie, şi nu care cumva să mă dai de gol. Să ştii că eu îs şi cununat cu Lopi, că doar am un copil cu ea. Frăsinei îi venea să-i sară de gât la auzul unei astfel de veşti. — Ar fi bine să-i spunem unchiului, ca să… — Doamne fereşte! Ce, eşti proastă? Pe mine m-ar dezmoşteni, iar ţie îţi găseşte el alt mire, că după Hrizea nu te dă nicicum. — Păi, atunci ce-i de făcut? Nu cumva te însori şi cu mine, că doar nu eşti turc? — Iată ce zic eu. Mai întâi, să primeşti acest dar şi să-mi mulţumeşti de faţă cu taica. Ba chiar poţi să mai ceri câte ceva, însă tot atunci şi nu pe urmă, că n-am de unde îţi da. Pricepi? — Îhî! încuviinţă ea şi apucă năframa. — Aşa da! Şi dacă eşti înţelegătoare şi te prefaci că mă vrei, eu îi dau ştire lui Hrizea să facă ce-o şti şi să te fure, chiar şi în ziua nunţii. — Vere dragă! îi sări ea de gât şi-l sărută pe obraz. — Ce păcat că nu ne văzu taica, râse el. — Am s-o fac şi în faţa lui. — Ba nu, că m-oi îndrăgosti de tine şi de află grecoaica, mă opăreşte. — Bine! Te-oi lăsa în pace. Dar când dai de Hrizea? — Ei, şi tu! Când l-oi găsi. Acu n-o fi foc de-i mai rămâne la noi o vreme, nu vezi că încă-i frig afară? Unde să te duci cu el, că acasă vă dă de urmă bătrânul. Tânărul Cuştireanu o sărută pe frunte şi Frăsina îşi zise în sine că văru-său nu era deloc tontălău, după cum îi mersese vestea. Legară astfel prietenie frăţească şi jurământ de într-ajutorare unul faţă de altul. Această schimbare a fetei umplu de zel inima pitarului. Cu toate că mai erau în postul cel mare, porunci slugilor să facă pregătiri de nuntă. Cerinţele de bani ale feciorului erau din ce în ce mai dese, dar bătrânul îşi descheie mai larg ca niciodată baierele pungii. Nu se îndoia câtuşi de puţin că toată cheltuiala o făcea pentru daruri miresei, aşa că tot în casă aveau să rămână, îşi spunea dumnealui, pitarul, când bănişorii i se scurgeau printre degete. Oricum avea el să-i tragă din averea fetei, după ce s-o mărita, drept care îşi ţinea cu grijă socotelile la catastif. Pe de altă parte lui Mitrea începu a-i place fata, şi din pricina asta nu se prea dădea dus să-l caute pe Hrizea, după cum le fusese înţelegerea. Acesta însă se tot perpelea, cu toate poveţele vărului său Pană, să mai aibă răbdare. — Să ştii, vere, îi spuse el într-o zi, că eu o vreau pe Frăsina înainte, şi nu după cununia lor. Mai bine ai face cumva s-o scoţi în poartă şi mă jur că-n văzul tuturor o salt în şa. Nu-mi pasă de nimeni şi de nimic. — Uite, nu vrusei a-ţi spune, dar eu vorbii cu boierul Ghinea Brătăşanu să vă adăpostească la conacul lui de pe malul Oltului, în Romanaţi. Nu are să-i dea prin cap ghiujului să vă caute tocmai acolo, dar trebuie să facem totul cu judecată. Mai stai puţin!

Nici Frăsina nu era prea liniştită, măcar că Mitrea se jura pe toţi sfinţii că vorbise cu Hrizea. Ea ar fi vrut să-l vadă venind călare pe un armăsar alb şi s-o scoată din nesuferita tovărăşie a neamurilor ei. Se ţinu scai de tânăr să-i aducă iubitul, măcar pe furiş, numai să poată sta de vorbă cu el. Ca să scape de gura ei, acesta îi spuse că în nu mai târziu de două zile aveau să se îmbrăţişeze în livada lor, dar totodată năimi nişte haidamaci ca să-l cotonogească pe Hrizea. Aşa se şi petrecu, a doua zi pe seară, când nefericitul se întorcea la casele boierului Filipescu, nu departe de biserica Stelea, a mâncat o bătaie soră cu moartea, măcar că şi el schilodise pe vreo câţiva dintre bătăuşi, dar a trebuit să zacă la pat o săptămână încheiată. Chinurile iadului i s-ar fi părut mai uşoare, după cum se mistuia el de dorul fetei şi de neliniştea că avea să se mărite. Se hotărâse chiar să pună foc la casa pitarului, numai să-şi scoată iubita de acolo. Îşi mărturisi gândul vărului său, dar acesta zâmbi: — Nu mai trebuie! Mâine are să fie nunta, căci în timp ce tu zăceai au fost şi peţitorii, măcar că fata-i orfană. Ba s-a mai ţinut şi o petrecere a călăreţilor, numai că nu s-au schimbat inelele de logodnă, că Frăsina cică şi l-ar fi pierdut chiar atunci. Au şi încuviinţarea lui Vodă. Chiar şi eu sunt poftit la ospăţ. Hrizea păru a nu înţelege ce-i îndruga văru-său Pană, apoi deodată se învineţi de furie şi-l apucă de gât. — Iudo! Nemernicule! Te-am socotit prieten şi tu m-ai vândut, câine! Fiind slăbit după boală, Hrizea nu izbuti să-i facă nici un rău tânărului boier şi acesta izbuti să se scape cu uşurinţă, fără a se mânia. Ba chiar se puse pe râs. — Aşa-i foarte bine. Nimeni nu va putea să zică de noi că am fost înţeleşi de mai înainte. — Ce vrei să spui? se miră Hrizea. — Tu mă vei sudui faţă de toată lumea că m-am dus la nuntă, dar ai să te urci în caleaşca lui Brătăşanu, care a venit anume în Târgovişte. Vezi să te îmbraci ca ginerică şi să faci după cum îţi spun, că altminteri rămâi holtei pe vecie. — S-aud! — Cunoşti bisericuţa aia de sub dealul Gruiului? — Da! — Ei bine, acolo aveţi să mergeţi împreună, tu cu naşul… — Naşul?! — Ei, da! Am spus bine! Adică boierul Ghinea Brătăşanu are să vă cunune, acolo, la popa Vasile. Mai întâi însă veţi da o roată prin tot târgul să vă vadă lumea, ba să vă opriţi şi la biserica domnească, şi după aia plecaţi unde v-am spus. — Şi dacă ne ducem la casa pitarului, s-o iau pe Frăsina de sub nasul… — Poate rămâi fără nas! Toată lumea te va vedea că ai furat mireasa altuia, apoi măria-sa va trimite seimenii după tine şi… — Atunci, spune cum?!

— Păi, îţi spusei! Eu stau la nuntă, dar alţii, necunoscuţi, o să fure fata şi nimeni n-are să ştie că sunt oameni năimiţi de mine. Tu n-ai nici un amestec, eu nu… — Faci tu asta pentru mine? — Vezi-bine! şi Pană îl îmbrăţişă, bătându-l pe umăr. A doua zi, îndată după ce se despărţiră, Hrizea se pomeni cu o caleaşca la poartă şi în ea un boier, căruia îi sărută mâna, câtă vreme avea să-i fie naşul. — Dar naşa? întrebă tânărul cam descumpănit. — Trecem s-o luăm şi pe ea. Nu era s-o aduc pe uliţele astea cu hârtoape, că doar s-a gătit anume, îi răspunse boierul Ghinea zâmbind în barbă. La curtea pitarului Cuştireanu se încinsese chiolhanul încă din joia de după duminica Tomii, şi întreg conacul era împodobit de sărbătoare. Mitrea fusese trimis din sat, potrivit datinii din străbuni, căci nu se cădea să stea sub acelaşi acoperiş cu mireasa. Fata fiind orfană, pitarul se dăduse ca neam din partea ei şi epitrop, aşa că la el a trebuit să vie starostele să-i ceară „ciuta” pe care „stăpânul” lui o întâlnise la vânătoare. După cum era obiceiul, fu adusă mai întâi o babă boită şi acoperită la înfăţişare, spre hazul celor din jur, dar când să aducă şi adevărata „ciută”, ia-o de unde nu-i! Pitarul sări ca ars, şi cu mare greutate dădu peste ea într-un iatac mai dosnic. Avea ochii roşii de plâns, dar în mână ţinea un cuţitoi cât toate zilele, ameninţând că se va străpunge dacă ar cuteza să se apropie de ea. — Asta-mi mai trebuia! se tângui bătrânul. Spune ălora să plece! se răsti el spre o slujnică din apropiere. Facem nuntă fără farafastâcuri. Să vină Mitrea să-şi ia mireasa! Aşteptară o vreme până ce fu adus ginerică, dar nici cu el nu putură urni fata din loc, încât praful s-ar fi ales de întreaga nuntă dacă nu s-ar fi aflat acolo şi boierul Pană Filipescu. Acesta se legă s-o facă pe îndărătnica Frăsina să se ducă la biserică, iar după aceea n-avea decât s-o strunească bărbatu-său. Într-adevăr, ce-i şopti, ce-i boşcorodi el pe la ureche, însă deodată faţa fetei se lumină şi, aruncând cuţitoiul, începu a se împodobi mireasă. Mult se minunară de puterea tânărului Filipescu, dar nimeni nu ştia că acesta o povăţuise să iasă din casă spre a putea fi furată pe drum de către oamenii lui Hrizea. Druştele o urcară într-o căruţă acoperită cu velinţe şi scoarţe scumpe, dar nu puseseră şi zestrea, după cum s-ar fi cuvenit, căci mireasa avea să se întoarcă de la biserică tot în acelaşi loc. Altă ciudăţenie a mai fost aceea că ţiganii lăutari hăuleau cât puteau „taci mireasă nu mai plânge”, dar aceasta era toată numai voie-bună, spre uimirea tuturora. Ea şi-l închipuia pe Hrizea, cum avea să se năpustească asupra alaiului, cu armăsarul cel ca neaua, s-o apuce strâns de mijloc şi s-o ridice lângă el în şa, lăsând pe toţi nuntaşii cu gura căscată. Câţiva slujitori boiereşti începură a da din sâneţe, iar boier Pană îi îndemna să tragă într-una, anume ca să isprăvească iarba de puşcă, ceea ce se şi întâmplă când se pomeniră cu o ceată de tâlhari mascaţi sărind asupra

căruţei miresei. Frăsina doar că nu se aruncă în braţele răpitorului, pe care-l credea a fi Hrizea, cu toate că era pe un cal negru ca pana corbului, şi nu alb, după cum îl închipuise ea. — Sări, Mitreo, că-ţi fură mireasa! răcni deznădăjduit pitarul. Acesta însă privi la atacatori şi, văzându-i înarmaţi până-n dinţi şi puşi pe faptă, se lăsă păgubaş. Bănui el că trebuia să fie ceva pus la cale de Hrizea, dar îndată socoti că ar putea să-i ceară acestuia o groază de parale drept despăgubire. Tăcu, deci, iar gândul îi fugi la nurlia Lopi, cu care avea să rămână. Curând Frăsina îşi dădu seama că cel ce-o ţinea în braţe nu era Hrizea şi începu a se zbate şi a răcni ca din gură de şarpe. Flăcăul însă o strânse zdravăn lângă el şi izbuti totuşi să-i strecoare la ureche: — Taci, că Hrizea m-a trimis! Atunci băgă şi ea de seamă că boierul Pană Filipescu, cică pornit în urmărirea lotrilor, nu se prea îndemna să-i ajungă, măcar că ar fi putut. Îi urmări aşa până ieşiră din Cuştini, apoi când ajunseră în dreptul unei bisericuţe pricăjite, pitită sub un deal, li se alătură. — Ce înseamnă asta? îi ceru socoteală fata, când fu lăsată la pământ. Aşa ne fuse vorba? — Pas de intră şi ai să vezi! răspunse zâmbind boierul, împingând-o uşurel în lăcaşul Domnului. În faţa altarului se afla un preot bătrân în odăjdii, citind şoptit dintr-un ceaslov deasupra unui tânăr îngenuncheat sub patrafir. Părea a fi îmbrăcat mire şi un fior o străbătu pe biata Frăsina. Mai văzu apoi feţele binevoitoare ale unui boier străin cu nevasta, căci ea nu-l cunoştea pe Ghinea Brătăşanu, iar când aceştia o împinseră uşurel lângă bărbatul îngenuncheat, nu mai ştia pe ce lume se află. Cu coada ochiului îl zări pe Hrizea şi se linişti ca prin farmec. Ce-a mai urmat a fost ca într-o visare. S-au învârtit în cerc cu naşii şi cu bunul boier Pană, în vreme ce preotul psalmodia pe nas „Isaiia dănţuieşte”, simţea coroana cununiilor pe frunte şi era fericită. Slujba o dată isprăvită, „lotrii”, care fuseseră şi ei de faţă, îşi căpătară plata şi se îndepărtară în galopul cailor. Atunci Hrizea îşi luă mireasa în braţe şi o urcă într-o butcă ce aştepta lângă cea a boierului Brătăşanu. Nici nu şi-au dat seama când au pornit-o la drum către moşia acestuia şi nici când şi-au luat rămas bun de la boierul Pană. Ei trăiau acum pe alte tărâmuri. — Să ştii, neicuţă, că-mi plac şi caii negri, şopti ea mângâindu-i obrazul. — Şi mie, răspunse el, fără să ştie de închipuirea Frăsinei. Numai de-am ajunge cât mai degrabă la Brătăşani… — Te voi urma oriunde, până ce-oi mai avea zile! suspină ea şi buzele li se împreunară într-un sărut îndelungat. CUM POŢI SĂ AJUNGI OŞTEAN. ÎNTÂRZIATĂ O VREME PE VALEA MUREŞULUI, vara îşi revărsa căldura asupra leneşei ape ce şerpuia pe lângă castelul contelui Teleki. Nici chiar pe dealurile care străjuiau de o parte şi de cealaltă a bătrânului râu, nimic nu prevestea apropierea toamnei. Cei câţiva norişori ce pluteau în jurul Pietrei

Craivei ori pâcla ce se înălţa deasupra Cheilor Tătarului nu puteau îngrijora pe harnicii locuitori ai acestor meleaguri. Berzele însă, tinere şi bătrâne, nelăsându-se amăgite de înşelătoarea căldură, se roteau în albăstrimea cerului, pregătindu-se de plecare. Întorcându-se spre casă, Florea Nicoară din Ciunga se abătu pe lângă stâncile de sare ce străjuiau gurile de ocnă de la Uioara, multe dintre ele părăsite din pricina vechimii. De acolo se scotea preţioasa pulbere încă din vremuri de demult, şi din astă pricină se adânciseră şi fuseseră lăsate în plata domnului. Mai lesne era de săpat alte puţuri, căci oriunde dădeai cu hârleţul găseai acelaşi lucru, din belşug. De fapt nu era calea obişnuită a localnicilor, dar tânărul simţea o mare plăcere ori de câte ori avea prilejul să se minuneze de tăria stâncilor, care nu se topeau decât cu greu sub biciuirea ploilor şi suflarea cea aspră a vântului. Nu departe de acolo, cocoţat pe un pinten de deal, se afla castelul grofului Teleki, al cărui stăpân îşi găsise hodina cea veşnică tot pe o coastă, dar neştiută decât de puţini oameni şi de unde nu mai auzea clipocitul Mureşului pe la poalele colinei, cum fusese acasă. Nimeni n-a mai întrebat de cel ce trebuia să se însoare cu grofoaica de la Micoşlaca, şi nici chiar neamurile contelui. Cât despre baroana Iulia Mikeş, se aflase că „bolunzise”, fără a cunoaşte careva pricina. Fuseseră chemate cele mai iscusite babe vrăjitoare, ba şi doftori vestiţi din ţara nemţească, dar zadarnic. Când ţi-era lumea mai dragă, tânăra baroană cădea în genunchi şi cerea iertare de la cineva nevăzut. De aici şi zvonul cum ea ar fi aceea care i-ar fi făcut felul viitorului ei soţ, dar Florea ştia bine că nu era adevărat ce se spunea. Alta era pricina! Nici despre contesa Rozsnyai de la Galda, prietena cea bună a Mikeşoaiei nu se mai auzise nimic de la o bucată de vreme. Parcă ar fi înghiţit-o pământul! Unii ziceau că s-ar fi pripăşit pe undeva prin părţile asfinţitului, alţii că au şi văzut-o prin Stambul ori cine mai ştie pe unde, şi de astă-dată nici tânărul ciungan nu putea pricepe ce să se fi petrecut cu dânsa. Aceste amintiri îi răscoleau lui Florea dorinţe neîmplinite, mai cu seamă de când se întorsese acasă Amosie, fratele său mai mare. Îl asculta ceasuri întregi povestind despre nemaipomenitele întâmplări prin care trecuse, şi ardea de nerăbdare să-i calce pe urme. Tare îi mai părea rău că nu-i însoţise pe Marcu şi Mihai în oastea lui Gaşpar-vodă. Pe atunci nu se auzise de acest voievod, dar acuma se ştia pretutindeni că domnul Moldovei chemase pe toţi românii, din întreaga ţară, la înfruntarea cu păgânii. Trecuse amiaza de vreo două ceasuri când se avântase feciorul printre puţurile ocnelor. Mergea agale, lăsându-se mângâiat de razele molcome ale soarelui, iar cu glas scăzut lălăia un cântec ştiut numai de el şi nu se îndemna deloc să ajungă prea devreme acasă, căci tare-i mai plăcea răcoarea locului acestuia, pe unde se simţea boarea de beci umed ce venea din măruntaiele pământului. De obicei mai dădeai peste câte un băieş ori vreo muiere venită cu mâncare în straiţă după omul ei ce trudea din greu, dar azi, fiind duminică, nimeni nu lucra şi liniştea se înscăunase pretutindeni. Trecând pe lângă o groapă, deodată i se păru că aude vaiete omeneşti. „Nu cumva să fi căzut

careva şi să-şi fi rupt ciolanele…” gândi îngrijorat Florea. Îi veniră însă în minte poveştile copilăriei, căci nu era ţânc de pe valea aceea să nu fi fost speriat că dacă s-ar fi avântat pe la streii de sare avea să dea peste gurile iadului. Oameni în toată firea şi se jurau, nu o dată, că văzuseră cu ochii lor draci jucând în lumina lunii. Fiind bărbat în toată puterea, ciunganul s-ar fi luat la trântă cu însuşi Scaraoţki, dacă ar fi trebuit, mai ales ziua în amiaza-mare, dar o temere oarecare simţi prin inimă, aşa că se apropie cu băgare de seamă. Se vedea cât-colo că era un puţ părăsit de ani de zile, fiindcă bălăriile îi năpădiseră intrarea, dar cum unele erau rupte proaspăt, nu mai încăpea îndoială că cineva căzuse acolo. — Eşti careva înăuntru? strigă el la gura gropii, punând mâinile pâlnie la gură. De astă-dată nu se mai putea înşela. Auzise desluşit gemete înăbuşite, ce răzbeau până la el. — Eşti rănit? Ai căzut? Răspunde, omule! Din nou aceleaşi tânguiri, de parcă ar fi avut căluş la gură, ori era vreun mut din născare. Florea se ridică, uitându-se primprejur, doar de-ar vedea pe careva să-i sară în ajutor. Era lesne să te fi prăvălit în puţ, căci buruienile acoperiseră groapa, prefăcând-o într-o capcană pentru neprevăzători. Steiurile de sare, de asemenea, ar fi încurcat pe un necunoscător al locurilor. Deodată i se păru că zăreşte o umbră omenească ce parcă s-ar fi pitit după o stâncă, şi Florea îi strigă: — Hei, om bun! Hai o ţâră-ncoace. Nu-i răspunse nimeni şi nu se mai îndoi că nu fusese decât o nălucire, dar pentru cel de jos trebuia să facă ceva. Rupse mai întâi toate buruienile ce împrejmuiau gura gropii şi cu toate că era în straie de sărbătoare, se lăsă pe burtă, căutând să desluşească ceva în beznă. Voia să-i dea de ştire că fusese auzit şi să nu-şi piardă nădejdea, dar el singur nu-l putea ajuta, ci avea să meargă după alţii, lipsind o vreme. — Omule! Dacă mă auzi, răspunde! Iacă, eu mă duc… Nu apucă să zică mai multe, căci fu apucat de amândouă picioarele, săltat în sus şi împins cu putere în puţ. Poate că acesta i-ar fi fost sfârşitul, fiindcă o cădere cu capul în jos i-ar fi frânt grumazul, fără nici o îndoială. Norocul lui a fost că pe dată şi-a întins mâinile în lături şi astfel s-a mai putut sprijini de pereţi, încetinindu-şi căderea, însă dacă puţul ar fi fost mai larg, s-ar fi isprăvit şi cu el şi cu nefericitul asupra căruia căzuse. Mai auzise doar nişte hohote de râs ce venea de undeva de deasupra, după care îşi pierdu simţirea. Când îşi veni în fire, cea dintâi grijă îi fu să se tragă de pe bietul om peste care căzuse, deşi acesta părea să nu mai aibă suflare. Întunecimea era de nepătruns, dar izbuti să dea de capul necunoscutului şi atunci pricepu de ce nu răspunsese la întrebările sale decât prin gemete. Sărmanul avea un căluş cât toate zilele în gură, iar mâinile şi picioarele legate. Era limpede că fusese aruncat anume în puţ şi de bună-seamă că celaşi l-a împins şi pe el, sortindu-i pe amândoi morţii.

Îşi apropie obrazul de gura străinului şi se bucură simţindu-i abureala călduţă a răsuflării. Era cam slabă, dar bine că omul încă se mai afla viu. Se uită în sus şi zări un petec de cer înstelat, deşi când fusese îmbrâncit era ziuă. Auzind şi ţârâitul greierilor, căpătă un nou imbold de viaţă. Trebuia să scape, şi să-l scoată şi pe nenorocitul de lângă el! — Trăieşti? îl scutură grijuliu Florea. Se chinui o vreme să-i desfacă legăturile, îi frecă apoi mâinile ca să-şi iasă din amorţeală, îi mângâie fruntea şi acum ar fi dat orice pe un strop de apă. Trebuia să-l scape, fiindcă de nu era spinarea lui nici el n-ar mai fi fost în viaţă. — Te doare ceva? întrebă flăcăul, când nefericitul păru a se fi mişcat. — Viz!… gemu rănitul, cerându-i apă. — Eşti ungur?! se miră feciorul căci el încă mai credea, că prin aceste părţi de ţară toate necazurile se abăteau numai supra neamului său. Pricep ce doreşti, dar n-am de unde să-ţi dau. Vom ieşi însă noi cumva de aici, şi atunci ai să bei pe săturate. După o vreme, celălalt păru a se mai întrema şi o încropi destul de prost pe româneşte: — Eu, slujbă la prinţ. — Atunci cum de-ai ajuns domnia-ta aici? — Nume la mine este Ovary Elemer, căpitan… — Am înţeles domnule. Iacă, eu îs Florea lui Nicoară din Ciunga, numai că tot n-ai spus cum de-ai ajuns aici… — Spun la tine, dar acum nu estem vreme la poveste. Mai un spune tu cum facem cu ieşire! — Păi, răcnim din toţi bojocii, şi poate ne aude vreun trecător, dar asta numai mâine-dimineaţă… — Până mâine eu mort de sete. Trebuie acum, dar aude duşman la noi… — Aşa-i că uitasem de ei! — Asta-i puţ oblu… — Norocul nostru că nu-i şi larg, îl întrerupse Florea. Ştii ce mi-a dat prin cap? — Ce? — Ne aşezăm spate-n spate şi, proptindu-ne de pereţi, ne împingem binişor în sus. — Foarte bun. Legăm la noi unu de alt şi facem patru mâini şi patru picior. Brăcinarul lui Florea a fost îndeajuns ca să se înfăşoare unul lângă celălalt, însă era primejdia ca să cadă amândoi deodată. Totuşi, neavând încotro, începură aburcatul, cu toată osteneala şi zdreliturile de la mâini. Erau vânjoşi amândoi, dar mai cu seamă dornici să scape cât mai curând la aer curat, căci sărătura le ustura gâtlejul. — Stai! făcu deodată Ovary. — Ce-i? — Sst! Auzit voce?

Trăgând cu urechea, Florea era gata să-i răspundă că în afara lătratului unui câine nu se auzea nimic, când desluşi şi el două voci care se apropiau. — Or fi băieşi, şopti el. — Nu. Duşman. Vorbit nemţeşte… — Ei te-au aruncat pe domnia-ta? — Da. — Înţelegi ce-şi spun? — Îhî! Urcaseră mai bine de jumătate calea şi nu se îndurau să se întoarcă, aşa că-şi încordau puterile, proptindu-şi picioarele de pereţi şi rămaseră în aşteptare. — Nu se mai aud, zise unul dintre cei de deasupra. — Cred şi eu, mai cu seamă după ce l-am împins şi pe celălalt peste el, râse mulţumit. Nu mai încăpea îndoială că ei erau vrăjmaşii, dar n-aveau ce le face, în starea în care se aflau. Rămaseră neputincioşi ascultând mai departe, cu toate că ciunganul nu prea înţelegea ce-şi spuneau. — Să nu aibă altă ieşire, îşi dădu cu părerea cel care părea venit mai pe urmă. — Să ştii că romanii nu-şi pierdeau vremea cu aerisirea puţurilor, când le-au făcut, căci le lucrau cu sclavii. Acolo au să putrezească… — Cine să fi fost celălalt? — Vreun oştean de-al lui. — Părea mai curând ţăran, după câte mi-ai spus la început. — Să-l ia dracu! Dacă nu l-o fi luat până acum. Cine l-a adus pe coclaurile astea, în calea mea? — Nu cumva să mai fie şi alţii… — Am fi dat de ei până acum. Fii liniştit, că numai ăla a fost, şi poate întâmplător, în trecere. — Dar dacă încă mai trăiesc, şi când s-o lumina de ziuă încep să strige după ajutor? — Noi ce grijă avem?! Către miezul nopţii trebuie să vină şi omul nostru, după care vom pleca împreună. Dar până atunci… Îşi desfăcu nădragii şi se uşura deasupra gropii. Erau atât de încordaţi şi la capătul puterilor, încât cu greu s-ar mai fi putut ţine, dacă nemţii, râzând, nu s-ar fi îndepărtat îndată. Atunci începură şi ei din nou urcuşul şi izbutiră să atingă cu mâinile marginile gropii, însă nădejdea era tot în picioarele cu care se împingeau. Dar cât pe ce să se rostogolească înapoi, căci, legaţi fiind unul de altul, n-aveau cum să se despartă. A trebuit să-şi dea toată silinţa Florea şi l-a ridicat în spate pe Ovary, ca să se tolănească istoviţi la pământ. — Priveşte, căpitane, ce lună faină! — Musai plecăm, răspunse şoptit căpitanul. Lună nu bun la noi, că vede neamţul…

— Ai dreptate, încuviinţă Florea. Plecăm tiptil şi mergem la mine acasă, apoi n-au decât să ne ia urma, că or vedea ei pe dracu dacă apucăm să intrăm în sat. — Nu! Acuma trebuie prindem noi la ei şi aşteptăm celălalt. Apoi îi povesti pe scurt ce vorbiseră nemţii şi că avusese o tăşcuţă cu scrisori de care îl jefuiră şi negreşit trebuia să le-o ia înapoi, înainte de venirea celuilalt. Cum luna strălucea în înaltul cerului, se furişară printre steiurile din preajmă, pe care cu uşurinţă le-ai fi putut lua drept umbre omeneşti. Florea îi zări pe nemţi aşezaţi fără grijă pe iarba uscată, cu mâinile sub cap. De bună-seamă că se uitau şi ei cu încântare la minunăţia cerească. — Uite colo! şopti Florea, trăgându-şi tovarăşul de mânecă. Se hodinesc, ticăloşii! Se târâră ca şerpii şi dintr-un salt s-ar fi putut arunca asupra lor, dar îi auziră vorbind şi căpitanul ar fi vrut să afle cât mai multe de la ei, aşa că făcu un semn şi îl opri pe Florea. — Dieter, ce-ar fi să aruncăm nişte bolovani în puţ? N-am eu astâmpăr până nu ştiu bine că n-ar mai putea ieşi de acolo şi să ne ia urma până la Sătmar. Aşa zic! — Socot că sunt morţi de mult, dar, dacă ţii cu tot dinadinsul, hai, că tot n-avem ce face. Astfel ne trece şi vremea mai repede. Ovary îşi dădu seama că dacă ar mai fi rămas în groapă acolo le-ar fi fost mormântul, dar şi că era clipa cea mai potrivită să le sară în gât. Făcu semn lui Florea şi amândoi se năpustiră asupra nemţilor cu câte o bucată de stei numai bună de zdrobit capete. Pălindu-i pe negândite, cei doi izbutiră curând să-şi lase vrăjmaşii fără nici o putinţă de împotrivire. — Ce facem cu ei? întrebă ciunganul. — Ducem unde fost noi. — Să-i târâm până acolo? — Da, dar întâi iau straiţă de la ei. Iacă, al meu este. Se aplecă deasupra neamţului la şoldul căruia atârna taşca şi şi-o trecu bucuros pe după gât, apoi dădu să-l apuce de picioare, însă Florea se împotrivi. — Apăi, nu aşa! — Nu înţeleg… — Mai înainte să mă uşurez şi eu, batăr pe unul din ei, că tare mai put şi acum. Ovary râse şi-i făgădui să-l lase după ce i-or arunca în puţ, fiindcă zăbovind ar fi putut da peste ei cel de-al treilea. Florea se învoi şi dădu să-l apuce şi el pe celălalt neamţ, dar acesta deschide brusc ochii şi cu un scrâşnet de fiară încolţită îi înfipse mâinile în beregată. Căpitanul sări pe dată călcând cu toată talpa obrazul duşmanului, apoi îi mai cără şi câteva picioare în burtă, în cap şi pe unde se nimerea, încât în cele din urmă îşi pierdu simţirea cu adevărat de astă dată. — No, pe ăsta îl spurc! făcu Florea frecându-şi grumazul. Mai, mai să mă-năbuş. Mulţumesc domniei-tale că m-ai scăpat.

Îi târâră până la groapă şi-i aruncară de unde abia scăpaseră ei, iar deasupra lor prăvăliră bolovanii ce-i găsiră în preajmă. — Aşa au vrut să facă şi ei cu noi, zise Florea, ca şi cum ar fi vrut să arate că nu din capul lui făcuse moarte de om. Numai că-mi pare rău că n-am apucat să-i „spălăm”, ca să fim chit. — Nu trecut la mine, râse Ovary. — Dreptu-i că nici mie nu mi-a venit, dar m-aş fi căznit. — Apoi nici nu ştiut care din ei făcut ruşine la noi… — N-avea decât să se tragă deoparte ăl de nu era vinovat, răspunse tot râzând ciunganul. Căpitanului ungur îi plăcu acest fecior de olah, vesel şi cinstit, şi-l bătea gândul să-l facă să vină cu el, barem până avea să ducă scrisorile unde trebuiau. Erau acum amândoi voioşi, de parcă ar fi stat sub lumina stelelor la vreo şezătoare şi nu fuseseră la un pas de moarte, ucigând la rândul lor doi oameni. Cruntă era viaţa! Ca să trăieşti, trebuia să ucizi. — De-ar veni o dată şi cel de al treilea, că mi s-a făcut somn, căscă Florea. Ovary tocmai se pregătea să-i răspundă, când o şuierătură scurtă străbătu văzduhul. De bună-seamă că era un semn anume la care ar fi trebuit să răspundă, dar cei doi nu ştiau cum. — Lăsăm vine la noi şi haţ! şopti Ovary la urechea tovarăşului său. — Mai bine să-l învăluim… Tăcură însă pe dată, căci se auziră alte trei fluierături scurte. Cum numai ţârâitul greierilor mai tulbura liniştea nopţii, necunoscutul nu s-a mai apropiat şi, după o vreme, galopul unui cal ce se îndepărta nu mai lăsă nici o îndoială că cel de-al treilea neamţ n-avea să mai vină. — La el nu mai prindem noi, zise Ovary cu glas tare şi trase o înjurătură pe limba lui. — Nu-i bai, dădu din mână Florea. Oricum n-ar mai fi încăput peste ceilalţi şi ne-ar fi dat bătaie de cap să-i căutăm altă groapă. — Eu cap prost! se plesni căpitanul cu palma peste frunte. Nu trebuit ucis unul din ei. Eu crezut pus mâna pe celălalt care mai mare, şi na, pierdut tot. — De unde să fi ştiut că ăla era un fricos? îl mângâie ciunganul. Zii şi domnia-ta că nu s-o întâmplat nimica, fiindcă ţi-ai dobândit din nou straiţa, şi hai să mergem la mine acasă, că ne apucă ziua printre gropile de sare. Pe drum, Ovary îi povesti lui Florea tot ce pătimise până la întâlnirea lor. Trebuia să meargă la Kosso, în Slovacia, unde se afla alteţa-sa Bethlen Gabor, ducând nişte scrisori de mare preţ pentru austriecii cu care se războia principele. Plecase anume de unul singur şi totuşi iscoadele aflaseră ce ducea asupra lui şi fu atacat ziua în amiaza-mare, tocmai când să iasă din Uioara şi să treacă Mureşul, în drum spre Turda. Ocnele părăsite nefiind prea departe l-au târât până acolo, legat-cobză, iar când au ajuns l-au pălit în cap, prăvălindu-l în puţul în care fusese găsit de ciungan. Îi părea nespus de rău că nu lăsase în viaţă barem pe unul şi să-l iscodească pe îndelete în slujba cui

erau, dar prea se încrezuse că-l vor prinde lesne pe celălalt, şi iată că s-a înşelat. Luna plecase la culcare şi ziurelul de ziuă pălise la ivirea zorilor pe dealul de către Hopârta, când trecuseră de dâmbul Hagăului. Abia acum îşi puteau privi înfăţişarea, şi se vede treaba că nu arătau prea bine, de vreme ce izbucniră amândoi în râs. — Ascultă, Flore, zise deodată căpitanul oprindu-se. Cei doi bătut la mine şi eu nu vreau ştie careva. — D-apăi cine a văzut asta? Nici că am auzit vreodată ca domnia-ta să fi fost înfrânt, mai mult chiar, i-ai doborât pe cei ce ţi-au vrut răul şi acum zac în fundul pământului. Nu-i adevărat? — Fain fecior! îl bătu Ovary pe umăr. Prieten bun fim noi! Aşa? — Altminteri nici că se poate, căci domnia-ta m-ai scăpat să nu mă gâtuie neamţul. — Dar şi tu ai scos la mine din groapă. Îşi strânseră mâinile şi porniră mai departe în trâmbiţele cocoşilor din sat. Când să pătrundă în ogradă îl zăriră pe badea Nicoară, care se şi sculase să dea nutreţ la vite. — Da pe cine ai mai adus, măi copile? se miră el, văzându-şi odrasla cu un alt străin. Gândul îi zbură la răposatul Teleki şi se îngrijoră ca nu cumva să fie siliţi să facă iarăşi moarte de om, căci după straie necunoscutul era un ofiţer ungur. — N-ai grijă, tată! râse Florea bănuindu-i temerea. Acesta îi domnul căpitan Ovary, care m-a scăpat de la moarte şi-i bun prieten cu mine. — No, dacă-i aşa, se lumină la faţă bătrânul, poftiţi în casă de vă hodiniţi. După câte văd eu, umblat-aţi toată noaptea. — De umblat, nu, dar am trudit mai mult decât am fi mers pe jos la Bălgrad, răspunse Florea îmbiindu-şi oaspetele să intre. În răstimp se trezise şi Amosie, cu un mare chef de vorbă, după cum se vedea, căci poftea să afle ce se petrecuse de erau atât de însângeraţi şi colbăiţi. Zadarnică dorinţă, căci cei doi se tolăniră pe câte o laviţă şi în scurt timp începură a sforăi în lege. Către seară însă n-au mai scăpat de Amosie, care voia să afle de la căpitan şi cum mai mergeau treburile războiului prin Europa. Acesta îi povesti tot ce ştia şi tare se mai fuduli că oştile ardelene împresuraseră Viena, alături de ale contelui Thurn din Boemia. — Ce-aţi păţit azi-noapte se leagă, făcu Amosie cu tâlc. — Nemţii turbat împotriva la noi. Amosie dădu din cap a încuviinţare şi, văzând că oaspetele se descurcă destul de greu româneşte, începu a-i vorbi pe limba lui: — Mă rog de iertare, dar eu socot că nu facem o treabă bună mergând la dracu-n praznic. Noi, ardelenii, nu avem ce căuta altundeva decât peste munţi, ca să ne scăpăm de turci şi nu să luptăm împotriva creştinilor. Ovary nici nu băgă de seamă că schimbaseră vorbirea în ungureşte, dar se aprinse şi răspunse pe dată:

— Alteţa-sa va înfrânge pe austrieci, care vor să se întindă şi asupra noastră. Va libera Ungaria Mare şi, ca rege, altfel va sta de vorbă cu turcii. — Cinstite căpitan, spuse Amosie tărăgănat. Eu nu am mintea domniei-tale, dar judec ca nu vechi oştean ce m-am bătut pentru ţara asta a noastră. Şi să mai ştii domnia-ta că şi ceilalţi principi ai noştri care şi-au uitat locul de baştină s-au pierdut prin străinătăţi… — Vrei să spui că alteţa-sa nu are să se mai întoarcă acasă? — Departe de mine acest gând şi nici n-aş vrea aşa ceva, că-i un principe bun, precum pare, dar bătrânii noştri mai povestesc de răposatul Bathory Istvăn. De cum a ajuns crai în Lehia, a uitat Ardealul. Şi chiar dacă o izbuti să facă „Ungaria Mare”, cum ai zis domnia-ta, tot într-acolo s-o trage, lăsându-ne pe noi de izbelişte în calea turcului. — Cum aşa?! — Ardealul îi ţara noastră, iar întinderea ei cea mare nu trebuie căutată în altă parte decât peste munte. Tocmai când se încinseseră la vorbă se ivi şi Florea, cu ochii cârpiţi de somn. Câte ceva ungureşte mai înţelegea şi flăcăul, dar cei doi îşi urmară gândurile fără a ţine seama de el. — Nu zic că n-ai dreptate, întrucâtva, se mai înduplecă Ovary. Oricum, vrăjmaşii sunt austriecii, şi-s mai de temut decât otomanii, căci noi am văzut cum lovesc ei pe la spate. Aminteşte-ţi de prinţul Mihai! — Parcă turcul îi altfel? — Mai cinstit, zic eu. Când eşti alături de el, nu te păleşte, ca neamţul. Uitat-ai de câmpia Turzii? Prinţul era olah de-al vostru, dar mie, ca oştean ungur, ce sunt, mi-a plăcut şi pot spune că greu se va mai găsi altul la fel. — Eu atât am vrut a-ţi spune domniei-tale, că mai întâi şi întâi, ţara noastră trebuie apărată. — Aşa-i! se băgă şi Florea în vorbă, mândru că pricepuse şi el tâlcurile celor doi vechi oşteni. — În privinţa asta suntem cu toţii de-o părere, râse Ovary luându-l pe fecior pe după gât. De oşteni ca tine are nevoie Ardealul, dragul meu. — Dacă nu mă luaţi, eu ce să fac?! — Bată-te să te bată de mânz, o schimbă Amosie iarăşi pe româneşte. Fă bine, căpitane, şi ia-l cu domnia-ta. Numai la asta gândeşte întruna, cum să ajungă în slujba domniei. — Vrei? întrebă oaspetele. — Cu dragă inimă, dar nu ştiu dacă mă-ngăduie tata, se codi Florea. — No, lasă că l-oi lămuri eu, zâmbi frate-său. Însă, rogu-te, căpitane Ovary, nu-l purta pe unde şi-o dus mutu’ iapa, pe alte meleaguri, că eu îs păţit. — Ţin eu la mine. Oştean şi pretin fie. Nu departe de aici, la Turda. Primeşti? — Da, răspunse Amosie în locul lui. Tata va fi bucuros să-şi ştie feciorul în slujba domniei, că şi aşa nu se prea îndemna la munca pe ogor. — Mă-nvoiesc, spuse domol şi Florea, dar să nu mă dai sub porunca altcuiva, că pe dată fug şi mă-ntorc la ai mei.

— Ba, să-ţi bagi minţile în cap, că a fi slujbaş domnesc nu-i după cum ţi-i voia, ci cum îs trebuinţele ţării, îi zise Amosie. ŢUŢORA – PRĂBUŞIREA. ÎN CETATEA HOTINULUI veniseră trimişii lehilor şi îl poftiseră pe voievod la înfăţişare cu marele hatman al coroanei, dar acesta se împotrivise, că doar nu se ducea ca supus, ci ca un prieten, domn şi neatârnat. La rându-i, ceruse să vină leahul în Moldova, cu oaste cu tot, căci era firesc ca el să-i fie gazdă, dar de astă-dată Zolkiewski fu acela care nu vru să audă. Spre a nu fi cu supărare, s-au înţeles până la urmă să se întâmpine la calea jumătate dintre Kameniţa şi Hotin, la marginea Nistrului, în dreptul satului ce-i zice Căinări. Trebuia să se vadă cât mai curând, şi marele hatman hotărî ziua de 3 septembrie 1620. Ştia voievodul că leşii erau tare făloşi, şi de nu s-ar fi arătat pe potriva lor n-ar fi cătat cu cinste la el. Pentru aceea a poruncit un alai cu mult mai bogat şi mai măreţ decât cel avut la înscăunarea sa de an-ţărţ, la Istanbul. Mai întâi s-a înveşmântat într-o haină de brocart albastru ţesută cu fir de argint, iar pe deasupra o mantie de urşinic vişiniu, îmblănită cu samur. Cizmele erau de postav vineţiu, cu pinteni de aur, iar pe cap o frumoasă căciulă din jder împodobită cu surguci cu pene de struţ. Armăsarul lui cel şarg, căpătat în dar de la însuşi sultanul Osman Gene, fusese acoperit cu valtrap de postav roşu, iar şaua din piele galbenă bătută cu nestemate avea scăriţe, late ca de o palmă, din argint aurit, iscusit lucrate de meşteri persieni, cum nu se mai văzuseră până atunci prin preajma locului. Frâiele şi căpăstrul frumosului cal sticleau aşijderea, din pricina nenumăratelor pietre preţioase şi a cataramelor de argint aurit. Când a ieşit pe porţile cetăţii, Vodă călărea ţanţoş în fruntea alaiului, având de o parte şi de alta şase armăşei care de asemenea uluiau prin frumuseţea veşmintelor: hainele de culoarea sângelui, încinse cu cingătoare de argint, desfăcute în faţă, anume ca să lase la vedere cizmele de piele galbenă şi pantalonii de postav verde, tichiile ca lămâia de Chipru, trase pe o ureche şi împodobite cu steluţe argintii. Pe umărul stâng duceau câte un topuz ferecat în argint, iar pe cel drept câte un arc de lungimea unui om. Tolbele argintate ce le atârnau la brâu erau doldora de săgeţi. Dar şi mai osebiţi ca înfăţişare erau cei şaptesprezece satârgii, cu ale lor coifuri şi pieptare de alamă ce sclipeau în lumina soarelui tomnatec de-ţi luau ochii, putând să juri că erau din aur curat. Bărbile lor lungi până la brâu acopereau în parte strălucirea platoşelor, şi nici asemenea podoabă bărbătească nu mai fusese văzută pe aici. N-avea boieri în suită, căci pe vel-vornicul Bucioc şi pe vel-postelnicul Goia îi trimisese mai înainte în întâmpinarea leşilor, şi acum îl aşteptau, iar ceilalţi credincioşi rămăseseră împrăştiaţi prin ţară din poruncă domnească. Erau însă şi din aceia care se dăduseră betegi, spre a nu se amesteca în încăierarea cu turcul, căci aşa le era multora în obicei. Alţii făgăduiseră că se vor înfăţişa cu oaste, de îndată ce ar fi pătruns duşmanul în ţară, dar parcă te puteai bizui pe vorba lor?! Sprijinul de nădejde rămâneau tot în lefegii.

La rândul lor, ca să-l cinstească pe domnitor cum se cuvenea, leşii au trimis în întâmpinarea lui pe pan Tadeus Thyskievicz, cu patru sute de cazaci călări şi două sute de pedestraşi, în acest fel, cam la vreo două leghe depărtare de tabără, se mai mări alaiul domnesc. De cum se apropiară calea jumătate, sosiră înşişi hatmanii Zolkiewski şi Koniecpolski, însoţiţi de luptători de faimă ca Potocki, Kallinowski, Liubomirski, Rogavski şi mulţi alţii, printre care chiar şi pan Korecki, cu toată bănuiala ce căzuse asupra lui. Întâmpinându-se, cele două alaiuri, s-au oprit spre a se saluta, după care pan Zolkiewski l-a poftit pe domnitor de-a stânga sa şi s-au îndreptat spre tabără. De cum au fost zăriţi, toate steagurile fură desfăşurate, iar tunurile prinseră a trosni în cinstea oaspetelui din Moldova. Descălecând, au pătruns într-un loc anume rânduit ca să asculte cu toţii slujba religioasă făcută de însuşi episcopul Cracoviei, aflat şi el acolo. După aceea s-au dus în cortul lui pan Zolkiewski, unde fuseseră poftite chiar şi căpeteniile de mai mică însemnătate, dar tuturora trebuia să li se ceară părerea asupra felului cum aveau să sa lupte cu păgânii. Cei doi boieri moldoveni aflaţi acolo înainte de sosirea voievodului lor nu prea se arătară mulţumiţi de puţinătatea leşilor şi Vodă le dădu dreptate, dar nu avea puterea să mai schimbe nimic. Totuşi el fu cel dintâi care vorbi, socotind o pierdere de timp dacă nu ar fi fost cu toţii una cu cele ce avea să le spună, după judecata lui. — Preacinstiţi hatmani şi viteji şleahtici! începu el, după ce-şi drese glasul. Ca unul ce cunosc sama oştirii lui Iskender-paşa, zic să-l pălim acuma, pe negândite, la cetăţile lui cele mai întărite, ca Bender, Cetatea Albă şi Chilia. Alungându-l, am putea lăsa în locul turcilor câte două sute de valoni… — Am împuţina oastea noastră! sări Kallinowski. — Nu zic ba! răspunse voievodul. Să ştiţi însă că, atâta timp cât Iskender-paşa nu capătă sprijin de la Poartă, toată oştirea lui abia dacă se ridică la vreo opt mii de oameni, şi pe aceia îi cam ştiu eu cât preţuiesc. — În răstimp i-ar putea sosi ajutoare!… îl întrerupse pan Koniecpolski, dar Gaşpar-vodă nu-i dădu răgaz să continuie., — Nici gând! făcu el zâmbind. Trimiţându-le haraciul şi descotorosindu-mă totodată pe cale paşnică de lefegiii turci, dregătorii stambulioţi nu vor mai crede în veştile pe care le vor primi de la serasker, o bună bucată de vreme. Tocmai potrivită ca să putem izbi noi, acolo unde nici nu se aşteaptă. — Spusele măriei-tale se leagă, intră în vorbă şi marele hatman. Ba chiar sunt ademenitoare, dar îndoielnice. Vor fi şi tătarii alături de Iskender-paşa, iar de ne pripim ne-om pomeni cu ei asupra noastră, şi sunt mulţi cât frunza şi iarba. — Să rămânem lângă Nistru! zise scurt pan Liubomirski. — Şi eu îi împărtăşesc părerea! încuviinţă pan Koniecpolski. — Atunci turcul are să pustiiască toată Moldova! sări şi dumnealui vel-vornicul Bucioc. Moşiile lui se aflau, de altfel, printre cele dintâi în calea năvălitorilor. — Am putea trece Nistrul ca să fim în Moldova, dar să nu ne îndepărtăm de mal, fiindu-ne astfel la îndemână a ne întoarce acasă la noi

dacă vom avea necaz, răspunse pan Koniecpolski. Pe urmă cazacii ar păli pe la spate ordiile tătăreşti, răstimp în care poate o să ne mai vină şi alţi oşteni în rândurile noastre. — Chiar nădăjduiţi? întrebă zâmbind voievodul Moldovei. Fusese vorba de vreo optzeci de mii… — Dar măria-ta câţi ai adus? sări pan Zolkiewski. — Mă bizui pe vreo douăzeci de mii, dacă nu chiar mai mulţi, răspunse cam stingherit Gaşpar-vodă, căci îl însoţiseră la Hotin numai cei şase sute de lefegii străini. — De bună-seamă că majestatea sa regele Zygmund are să ne trimită şi altă oaste şi tocmai pentru aceea nu trebuie să ne zorim, mai spuse marele hatman. — Dar în acest răgaz şi Iskender-paşa va strânge de două sau trei ori mai mulţi oameni, şi nu va mai fi chiar atât de lesne de biruit! se înciudă Gaşpar-vodă. Multe ceasuri s-au mai încontrat în acel sfat, fiecare apărându-şi părerea, însă până la urmă tot hatmanul a hotărât: — Trecem în Moldova ca s-o ferim de jaf, dar vom face tabără tot în locul acela de lângă Iaşi, unde a fost şi răposatul hatman Zamoyski. Cum îi zice? — Ţuţora, îi răspunse pe dată vel-postelnicul Goia. — Aşa! încuviinţă pan Zolkiewski. În acest fel suntem şi aproape de Nistru, putând aştepta întărituri. Cum spuneai domnia-ta, pan Koniecpolski, că vrei să-i pui pe cazaci să lovească tătarii pe malul Nistrului, ar fi o irosire zadarnică de forţe, de vreme ce grosul oştirii ar rămâne în Kameniţa. Dar nici cele plănuite de măria-ta, zise el către Gaşpar-vodă, nu pot prinde viaţă. Deocamdată nu suntem decât vreo opt mii de oameni şi, împrăştiindu-ne în toată Moldova ori lăsând valoni prin cetăţile turceşti, am rămâne numai o mână de oaste, uşor de înfrânt. Domnitorul înghiţi în sec de ciudă. Nu era oştean de meserie, însă era la mintea oricui că zăbava nu putea să-i prindă bine decât lui Iskender-paşa, care cu o lună înainte nici nu se gândea la vreo luptă. Aşteptând, îi vor sosi şi lui alte ajutoare, şi fără îndoială că şi tătarii i se vor alătura. Atâta îngustime de minte îl scârbi pe domn, făcându-l să fie tare dezamăgit. Aceasta era şi părerea celor doi boieri care-l însoţiseră, iar acum în mintea lor începură a încolţi gânduri de părăsire a unei domnii ce părea sortită înfrângerii. Cât despre oştenii de rând, aceştia n-aveau cum şti ce se va întâmpla, dar se bucurau că se vor înfrunta cu păgânii. Cu mare greutate se urniră din loc şi după aproape o săptămână de drum abia dacă atinseră malurile Răutului. După alte două zile, în faţa dealurilor de lângă Delidolina hatmanii au poftit să vadă cam care este puterea de luptă a oştirii şi pentru aceasta husarii lui Rogawski au făcut o probă, de parcă ar fi fost la muştru şi nu în drum către un duşman adevărat. Gaşpar-vodă turba, nu alta, însă n-avea ce face, şi astfel se pierdea o groază de vreme de pomană.

Abia în cea de-a douăsprezecea zi a lui septembrie, oştirea ajunse pe malul Prutului, la Ţuţora, unde aşteptau vreo cinci sute de lefegii în frunte cu ser Marino Resti, precum şi pârcălabul Marcu Iancovici cu feciorii strânşi de el peste munte. Se mai aflau şi câţiva boieri ce nu dăduseră bir cu fugiţii, veniţi împreună cu vreo mie de oameni, răzeşi, târgoveţi şi boieraşi. — Dar unde ţi-i oastea, măria-ta? întrebă cam în batjocură pan Zolkievski, văzând puţinătatea moldovenilor. — Se vede că o aşteaptă pe a luminăţiei-voastre, răspunse dârz voievodul. Pe la mijlocul lui septembrie, pe plaiurile moldovene vara abia dacă se mai face simţită şi, dacă nu ploua, ca să desfunde toate drumurile, plecarea păsărilor călătoare către miazăzi vestea ivirea toamnei. Era vremea culesului şi gospodarii se gândeau cum să facă să-şi strângă holdele, spre a putea ieşi cu zile din iarna grea şi viforoasă. De aceea, puţini fură cei care se încumetară a veni la oaste, fie siliţi, fie ademeniţi de plata ce ar fi putut-o dobândi. Tocmai lor uitase a le vorbi domnitorul despre ţara cea mare şi mult visată a tuturor românilor, aşa că poporenii îşi închipuiau că nu putea fi vorba decât de o nouă încleştare dintre lehi şi turci, în care ei n-aveau a se amesteca. — Gândeam că nu mai ajungeţi, măria-ta, cuteză Marcu să-şi spună păsul, când i se înfăţişă stăpânului său. — Decât aşa, mai bine nu veneam deloc, răspunse mâhnit voievodul. Lâncezim de mai bine de două săptămâni, parcă anume spre a-i da răgaz turcului să se gătească de luptă. — Să ne fi repezit noi, doamne! Să fi chemat oastea ţării… — Prea târziu, prietene, dădu din cap Vodă şi numai că nu-i dădură lacrimile cât era de cătrănit. De bine, de rău, lefegiii leşilor se pricep la meşteşugul bătăliilor, dar pe români când să-i mai deprindem cu arme de foc? Aşadar să facem ca prietenii noştri, care, chipurile, au venit să ne apere, şi să ne încredem în noroc. Începuse a se strica prieteşugul cu făloşii vecini de la miazănoapte şi mai cu seamă Gaşpar-vodă nu-l mai avea la inimă pe pan Zolkiewski, din care pricină se gâlceveau mai în fiecare zi. Îi venea să-şi dea cu pumnii în cap pentru prostia ce făcuse, bizuindu-se mai mult pe lehi şi nu pe oamenii ţării. Văzuse limpede că cei de dincolo de munte şi din toate părţile româneşti îl urmează şi fără plată, cum era Marcu şi ai lui, dar el se lăsase îmbătat de puterea sâneţelor şi a plumbilor secerători de vieţi omeneşti, şi nu se încrezuse în voinţa de veacuri a neamului românesc. Un licăr de speranţă îi mai rămăsese pe undeva, şi pentru aceea porunci ca Marcu şi feciorii lui să plece în grabă spre Hotin, dar acesta se împotrivi din răsputeri şi rămase lângă domnul şi stăpânul său, trimiţându-şi numai o parte din oşteni. Ceilalţi începură a săpa gropi şi şanţuri după pilda leşilor, spre a se adăposti ca şoarecii în pământ, dacă ar năvăli duşmanul. — Avem să sfârşim ca nişte popândăi! zise Mihai, care era ca un fel de umbră a bănăţeanului.

În inima lui începuse a se îndoi de acele vise pe care le crezuse aievea, şi o mare tristeţe îl cuprinse. Îl apucase şi dorul de Ciunga, de sărmana Sâneftă pe care n-avea s-o mai vadă niciodată, şi numai zel de luptă nu mai avea. Poate că după bătălie, dacă va mai scăpa cu viaţă, avea să se întoarcă prin părţile ardelene şi, de ce nu, chiar la Ciunga?… — Nu-mi închipui cum avem să-i batem pe turci de vreme ce ne lăsăm împresuraţi de bună-voie, în loc să-i întâmpinăm?! zise el nemulţumit. — Apoi să ştii că nici eu nu văd pentru ce facem asta, dar aşa-i porunca. Totuşi, nici măria-sa nu-i prea încântat de ceea ce facem! oftă bănăţeanul. Vremea s-a stricat, mai apoi şi cerul a rămas zile întregi acoperit de nori plumburii. De când s-au aşezat în tabără, oştenii creştini au tot săpat şanţuri şi au rânduit carele cele mari cu merinde tot o roată, adăpostindu-se la mijloc, după mormanele de pământ bătătorit. — Ce treabă o mai fi şi asta? întrebă acelaşi Mihai. Mai bine ne-am fi tras după zidurile unei cetăţi, care sunt cu mult mai tari decât ce avem noi aici. — Ca să putem fugi mai repede după turci!… râse Marcu, dar se vedea pe faţa lui că-i împărtăşea gândurile. — Mi-e să nu trebuiască să-i rugăm să se înfricoşeze şi să plece, ca să ne putem lua după ei… Dar în vreme ce ostaşii creştini îşi mărturiseau sau nu temerile, Iskender-paşa căuta zadarnic să lămurească pe dregătorii Porţii de primejdia ce o aducea hainirea lui Gaşpar Grazziani, căci aceştia nu puteau să creadă că beiul de la Yaş n-ar fi fost credincios supus al padişahului, după cum se dovedise adeseori. Însă când îşi dădură seama că spusele seraskerului nu erau decât adevărul gol-goluţ, se hotărâră să-l sprijine. Marele vizir porunci pe dată să se ducă la Ţuţora Yusuf-paşa, beylerbeyul Rumeliei, Tiryaki Mehmed-paşa, sangeac-beyul de Nicboli, Koca Hizir-paşa de la Vidin (cel care era din neamul lui Mihaloglu), dar de mare nădejde rămânea tot Cânibek Giray, hanul de la Crâm. Acesta însă l-a trimis pe fratele său Devlet Giray-kalgay-soltan, cunoscut de moldoveni sub numele de „Galga-sultan”. Fireşte că nu s-ar fi putut să lipsească nici Arslanoglu Kantemir-mârza cu nogaii lui, iar până la jumătatea lui septembrie, Iskender-paşa, aşa după cum prevăzuse domnul Moldovei, adunase vreo şaizeci de mii de oameni cu totul. Numai că marele hatman al coroanei n-avea ştire despre aceasta şi nici barem să trimită iscoade nu s-a îngrijit la vreme, pricinuind astfel şi mai mare mânie lui Gaşpar-vodă. Zorii zilei de vineri 18 septembrie 1620 se arătau mohorâţi din pricina vremii de ploaie, dar chiar atunci se iviră şi călăreţii lui Kantemir-mârza. Dădură ocol taberii răcnind şi aruncând o ploaie de săgeţi, însă nu cutezară să se apropie, de frica sâneţelor şi archebuzelor. Către amiază începură şi hărţuielile între cele două părţi, mai cu seamă că cei din afară se înmulţeau văzând cu ochii. — Înălţimea-ta, zise pan Potocki către hatman. Dacă ne-am repezi asupra lor, nu i-am ajunge până în Dunăre.

— Dar alţii ne-ar putea sări în spate! i-o reteză pan Zolkiewski. — Oare să fie mulţi? întrebă şi pan Iacowski din Beltz. — Va trebui să-i numărăm în luptă, cum spuneau spartanii, zâmbi încurajator hatmanul de câmp Koniecpolski. Altă putinţă nu avem! — Barem de-am prinde „o limbă” de la ei… tot ne-am mai dumeri întrucâtva, oftă marele hatman. Abia acum îşi dădea seama că ar fi trebuit s-o facă mai din timp şi nu în ceasul de pe urmă. — Plătesc eu o sută de ducaţi celui care va aduce un turc! se băgă şi Gaşpar-vodă, făcându-i pe toţi să se întoarcă spre el a mirare. Văzând că nu fusese o vorbă aruncată în vânt, pan Zolkiewski încuviinţă şi se dădu veste printre oşteni, care nu mai pregetară şi unii se şi năpustiră peste întărituri, năzuind să câştige banii. Din păcate însă, cei ce nu se prăvăliră săgetaţi fură prinşi cu arcanul şi târâţi ca nişte saci până în rândurile tătăreşti, care săriseră cele dintâi la bătaie. Turcii rămăseseră în aşteptare, fiind şi mai în spatele lor. Obişnuiţi în încăierările cu călăreţii pustiurilor de iarbă, husarii lui Rogawski se repeziră asupra lor, dar, copleşiţi de mulţimea păgânilor, iute începură a da înapoi. Cazacii lui Ujadowski, din polcul lui Balaban, starostele de Winiţa, săriră atunci în ajutorul husarilor şi răcnetele lor sălbatice înspăimântară pe tătari, care cumpăniră şi începură a da înapoi. Se năpustiră şi alţii, de-a valma, din spatele întăriturilor, şi în acest fel îi puseră pe fugă pe duşmani, dând putinţă husarilor să se aşeze pe locurile avute la începutul iureşului. Amurgul zilei îi potoli pe luptători, dar lehii nu fură în stare să înfăţişeze decât căpăţâna unui turc, asta însă nu putea fi „o limbă” şi nici răsplată nu i s-a dat aducătorului. Peste noaptea ce s-a lăsat curând înflori în jurul taberei puzderia de focuri ale păgânilor şi abia atunci împresuraţii putură să-şi dea seama de mulţimea lor, chiar dacă aprinseseră într-adins mai multe, după cum era obiceiul, spre a-şi înspăimânta vrăjmaşul. La sfatul de seară, ţinut în cortul marelui hatman, s-a hotărât să se repeadă cu toţii a doua zi şi să-i izgonească măcar pe tătari. Astfel, în uruitul tobelor şi cu steagurile fâlfâind în vânt, lehii s-au pornit cu toată furia răzbind până în apropierea corturilor turceşti, însă plumbii le tăiară avântul şi mulţi se prăbuşiră pe vecie. Ienicerii săpaseră un şanţ în care se băgaseră şi de unde împroşcau moartea fără vreo pierdere din partea lor, şi cum trăgeau pe rând, la poruncă, nu se mai putea trece de ei. Acuma s-ar fi simţit nevoia unei căpetenii destoinice, dar hatmanii nu erau de faţă, şi chiar dacă ar fi fost… De aceea lehii se opriră cu toţii, fără să îndrăznească nici măcar să fugă din calea plumbilor ucigători. Numai bine se potrivise că pârcălabul Şeptilici spuse domtorului: — Să mă fi repezit eu cu oamenii mei asupra tătarilor din dreapta, ar fi putut fi înconjuraţi turcii. — Dă-i zor! Ce mai stai? fu răspunsul lui Vodă, măcar s-ar fi cuvenit ca leahul să fi făcut aceasta. Călărimea moldovenească de sub porunca lui Şeptilici se năpusti asupra tătarilor cu răcnete de „ucide!… ucide!” dar cum se apropiară,

călăreţii îşi săltară cuşmele în vârful suliţelor şi trecură cu toţii de partea duşmanului. Pe dată au şi întors armele împotriva aripei stângi a husarilor, în vreme ce puşcaşii valoni se străduiau să astupe golul lăsat prin fuga moldovenilor. — Nemernicul! tună furios voievodul. Ticălosul! Cu mâna mea am să-i sucesc gâtul! spumegă el. Dau zece mii de ţechini celui ce mi-l aduce viu pe vânzător. Marcu şi ser Resti, aflaţi în preajmă, încercară să-l potolească, fiind în stare să se repeadă el însuşi asupra trădătorului. — Ruşinea mă va mânca, dragii mei! se căina domnitorul. — Pe el, ilustrisime, şi nu pe alteţa-voastră, îi răspunse raguzanul aţinându-i calea. — Ba pe noi toţi, că şi aşa se uită Zolkiewski cu ochi haini la mine, de parcă eu l-aş fi vârât în capcana asta prostească. Se opriră în loc fiindcă larma bătăliei încetă ca prin farmec, şi atunci îl zăriră pe Mihai venind către ei purtându-şi calul de căpăstru, căci de-a curmezişul şeii se afla un om legat-cobză. — Cine-i? întrebă Marcu. — Dumnealui, pârcălabul Şeptilici. — Unde-i? sări Vodă de cum îi auzi numele. L-ai prins? — Aici, măria-ta, răspunse tânărul căpitan. L-am găsit pe jos, călcat în copitele cailor chiar de oştenii lui. Domnitorul se lumină la faţă: — Asta înseamnă că s-a împotrivit vânzării! — Aşa se vede, fu de părere şi Marcu. — Atunci pentru ce l-ai legat? — Ca să nu cadă! răspunse Mihai. — Sărmanul! se îmblânzi Vodă mângâindu-i creştetul ca unui copil. Şi eu îl blestemam pe nedrept. Să fie dus la mine în cort şi să-i îngrijiţi rănile. — Măria-ta… gemu rănitul. Eu n-am putut… — Am aflat, credinciosul meu slujitor. Stai liniştit şi du-te să te oblojeşti! Nu te mai gândi la cei care te-au părăsit, căci aşa-i când se vântură pleava, zboară aiurea dacă sufli peste ea. Mai bine! În semn de iertare şi de împăcare îi puse în deget un inel cu smarald şi porunci să fie dus neîntârziat în tabără. De fapt însă pârcălabul nu era într-atât de greu lovit pe cât se prefăcea. Nu se împotrivise fugii celorlalţi, căci el o pusese la cale, dar cum se afla în frunte şi până să-i afle gândurile tătarii i-au săgetat calul şi oştenii lui cu greu l-au putut feri să nu-l zobească. S-a ales cu vreo câteva vânătăi, dar spaima i-a fost mai mare când fu adus în faţa fostului său stăpân. Făcând pe mortul a tras cu urechea la cele ce se vorbeau, şi aşa i-a venit gândul dezvinovăţirii. În dimineaţa zilei de duminică, un gornist turc dădu de veste împresuraţilor: — Ascultaţi, ghiauri necredincioşi! Marele serasker de Karamania, Iskender-paşa, făgăduieşte să vă lase slobozi a vă întruna pe la casele voastre, de unde aţi venit. Înălţimea-sa nu are treabă cu lehii, dar porunceşte

să-i fie dat pe dată robul cel hain, pe nume Grazziani, care a fost bey la Bogdan ili. Altcum să nu faceţi, căci pieirea vă aşteaptă! Murmure surde se auziră prin toate colţurile taberei creştinilor, după plecarea solului. — Aşa ceva nu-i cu putinţă! tună pan Kallinowski, când se înfăţişă marelui hatman al coroanei la sfat. Ce vă uitaţi aşa la mine? se răsti el spre cei de faţă. Cinstea noastră ar fi pe veci terfelită, dacă am da păgânului pe fratele nostru de arme — O mare mârşăvie! adăugă tăios şi pan Rogawski. — Oricum, zise mai potolit pan Balaban, măcar că din pricina lui ne aflăm la strâmtoare, nu se cade să-l dăm turcilor. — De n-ar fi fost el, n-ar fi pierit atâţia viteji de-ai noştri, şuieră printre dinţi pan Korecki, care-l duşmănea pe voievod. Pan Zolkiewski îi ascultă pe toţi, pe rând, mulţi împotrivindu-se unei asemenea vânzări, dar el nu dădu un răspuns hotărât. — Vom mai chibzui! zise el cu voce joasă. Mai târziu trimise un sol spre a le cere turcilor pe cineva care să se întâlnească şi să discute cu pan Korecki, trimisul lui, acesta având să le dea şi răspunsul. Nimeni însă nu ştia ce gânduri avea şleahticul şi nici cele poruncite de marele hatman atunci când s-a întâlnit sub un copac din lunca Prutului cu Veli-şah, o căpetenie de-a lui Kalgay-soltan. — Am făgăduit bani! răspundea Zolkiewski celor care-l întrebau. Cât despre hospodarul moldav, le-am spus că nu mai este printre noi, mai adăuga el pentru cei care voiau să ştie anume ce se va întâmpla cu prietenul lor de arme. Toată duminica a trecut fără nici o hărţuială, dar cu tot felul de sfaturi tainice şi şuşoteli pe la dos. Din astă pricină Gaşpar-Vodă socoti că nici nu se mai cădea să se ducă pe la sfaturile lui pan Zolkiewski, câtă vreme acesta nu se împotrivise cu tărie şi de la bun început cererii lui Iskender-paşa. Avea pe lângă el, în afară de boierii pomeniţi mai sus, şi pe hatmanii Borâşi şi Duca, pe vel-vornicul Ţării de Jos, dumnealui Coste Nicoriţă, şi alţii mai mărunţi. Cel de pe urmă se dovedise nespus de cutezător, căutându-şi pierzania în luptă, dar moartea îl ocolea, cu toate că se băga unde era primejdia mai mare. Scăpase întotdeauna teafăr şi nevătămat. Pe toţi aceştia i-a chemat voievodul în cortul lui, lăsând paza în seama căpitanului Mihai, şi aşa îi găsiră panii Potocki şi Kallinowski. — Principe! Am venit, ca oameni cinstiţi ce suntem, să-ţi spunem că hatmanul nostru vrea să te vândă, spuse pe faţă pan Kallinowski. — Noi însă şi mulţi alţii ne împotrivim unei asemenea mârşăvii şi îţi cerem să vii cu noi. — Unde?! se miră Gaşpar-vodă. — Fugim la noapte, care cum om putea. Daca izbutim să trecem Prutul, suntem scăpaţi.

— Noaptea-i întunecoasă şi n-are să se bage de seamă, că tătarii dorm de obicei şi nici nu au să-şi închipuie cum ar încerca cineva să fugă pe o astfel de vreme, adăugă pan Potocki. Voievodul rămase pe gânduri. Îi veniră lacrimi amare în ochi, dar nu vru să-şi arate slăbiciunea în faţa şleahticilor. — Vă mulţumesc, dragi prieteni, răspunse el încet. Mă mai gândesc şi, de-o fi, mă alătur vouă din toată inima. — Atunci rămâi cu bine, principe! îşi luă rămas bun pan Kallinowski. — Şi mult noroc la gândul cel bun! adăugă zâmbind celălalt şleahtic. Dar după plecarea celor doi străini domnitorul abia de mai putu vorbi, cu glas tremurat, ca pentru sine: — Să fug?… aşa am ajuns?… şi toate visurile mele?… ale neamului acesta urgisit de soartă, cui să i le las?… Nici n-am apucat a ne bate, şi gata vânzarea! — Măria-ta, zise vel-vornicul Bucioc. Să nu ne lăsăm, pentru nimic în lume. Iacă să fugim, că nu-i rea povaţă, dar om strânge iarăşi oaste şi ne-om întoarce. — Venim cu mai multă putere, doamne, zise şi boierul Goia. Îi spulberăm, nu alta! Prin mintea lui Gaşpar-vodă goneau tot felul de gânduri, dar cel mai de luat în seamă rămânea tot acela de a strânge o nouă oaste. „Avea dreptate Marcu! Numai oastea ţării ne mai poate scăpa”, îşi aminti el de povaţa bănăţeanului. Chibzuiră în fel şi chip, iar până la urmă hotărâră fuga, împreună, chiar în aceeaşi noapte. De cum se aşternu întunericul, cei doi şleahtici se iviră iarăşi în cortul voievodului, îmbiindu-l să-i însoţească. Dădură însă peste un om tare cătrănit, căci toţi sfetnicii lui trecuseră la duşman, rămânând numai cu Bucioc, Goia, Nicoriţă şi Şeptilici, care încă mai şchiopăta după păţania din ziua trecută. — Cu cât mai puţini vânzători în jurul tău, cu atât mai bine, îl mângâie, pan Kallinowski. Atunci Vodă îşi întoarse faţa întristată către însoţitorii care-i mai rămăseseră: — Eu nu pot să fug la Iskender-paşa, dar care dintre voi doreşte este slobod s-o facă, fiindcă din clipa asta vă dezleg de jurământul ce mi-aţi făcut. — Rămânem cu măria-ta, ori ce o fi! răspunse Marcu, iar ceilalţi încuviinţară din cap. — Ei, bine, să ne tragem din faţa duşmanului mai puternic decât noi, dar să ne întoarcem să-l răzbim cu oastea ţării! Să nu se zică vreodată că am fugit de frică! — Aşa vom face, doamne! răspunseră mai toţi într-un glas. Se apropia miezul nopţii şi vremea se răcorise binişor. Multe dintre focurile vrăjmaşului începură a se stinge, fie că erau mincinoase, fie că cei din preajmă adormiseră. Când socotiră timpul cel mai potrivit, se strecurară până la malul apei, de unde o apucară prin stufăriş şi mlaştină în susul râului, până ce aveau să dea peste vadul ce ieşea în satul

Branişte. Vel-vornicul Bucioc se lăudase că ştia bine locurile, şi le slujea acum de călăuză. Cu toate poveţele celorlalţi, Gaşpar-vodă nu vruse cu nici un chip să-şi părăsească frumosul lui armăsar şarg, aşa că Mihai îl ducea de căpăstru. Înainte de plecare îşi înfăşuraseră capetele în turbane şi chibzuiră să vorbească numai cei care ştiau turceşte, ca să fie luaţi drept urmăritori ai fugarilor leşi, dar mai mult se mergea în tăcere. Pătrunseră printre frunzele tăioase ale trestiilor care le şfichiuiau obrajii şi deodată se pomeniră în mâl, până mai sus de genunchi. Din nefericire, şargul fiind mai greu, se afundă şi mai adânc, fără putinţă să mai fie urnit din loc. — Lasă-l, măria-ta! îi şopti Marcu la ureche, văzându-l pe Mihai cum se canonea să tragă de armăsar. Apucară şi ceilalţi, dar zadarnic. Nu izbutiră decât să se facă auziţi de câţiva tătari rătăcitori prin noapte pentru a despuia şi jefui morţii. Noroc însă că n-au cutezat să se apropie prea mult. — Cine-i acolo? auziră ei o voce cam îngrijorată. — Turci! răspunse pe dată Marcu. — Ce căutaţi atunci prin preajma noastră? — Am găsit un cal împotmolit şi acum ne uităm să nu fie şi stăpânul lui prin apropiere. — Ba să faceţi bine şi să vă căraţi în partea voastră, că prada de aici ni se cuvine nouă! se răsti tătarul. — Dar noi am dat mai întâi peste el, se împotrivi de formă bănăţeanul. — Plecaţi cât vă spun cu binele, că de nu… — Bine! Iacă ne ducem! răspunse Marcu şi toţi răsuflări uşuraţi, căci nici nu voiau altceva. Cu multă părere de rău îşi părăsi voievodul armăsarul, dar nu mai înainte de a-i cuprinde grumazul şi a-l săruta drăgăstos, ca pe un copil iubit. La rândul lui şi dobitocul parcă înţelesese ce soartă îl aştepta şi scoase un nechezat dureros, care sfâşie inima fugarului domn. În acest fel se lămuriră însă şi tătarii că era vorba de un cal adevărat. — Nu cumva să-l ucideţi! strigă iar un tătar. — Vouă vă rămâne, lacomilor! răspunse Marcu spre a-i linişti oarecum. — Rămân eu să-l apăr, doamne! zise Mihai, văzând ce grea era despărţirea. — Nici nu poate fi vorba de aşa ceva, zise Vodă. Îţi mulţumesc pentru inima ta cea bună, dar mai de folos îmi eşti dacă mă însoţeşti. — Dacă ar da peste tine tătarii ar fi şi mai rău, căci ar vedea că nu suntem turci şi ne-ar lua urma, adăugă Marcu. Hai cu noi! Bâjbâind pe întuneric, abia izbutiră să-şi tragă picioarele din mâl şi se ţineau cu greutate pe urmele boierului Bucioc. Ba şi dumnealui, boierul Şeptilici, parcă se mai înzdrăvenise, ori uitase că fusese şchiop, că păşea zdravăn în rând cu ceilalţi. Cei doi lehi, cu pârcălabul Amati şi vel-postelnicul Goia, se aflau în preajma domnitorului, păşind unul lângă celălalt,

îngreunându-şi mersul. La urmă de tot rămăseseră Marcu, Mihai şi Resti, căci alţii nu se mai încumetaseră să fugă. Apropiindu-se de malul apei ce clipocea la vale, la un semn al lui Bucioc se opriră cu toţii spre a-şi mai trage suflarea. Pe undeva, la deal, se auzea zgomotul ce nu putea fi decât al vadului mult dorit. Malul dimpotrivă însă părea foarte apropiat, încât lui Potocki îi trăsni prin cap să se repeadă în apă, nădăjduind ca din câteva salturi să ajungă dincolo. Spuse aceasta şi celorlalţi, dar, în afară de Amati şi Kallinovski, nu găsi ascultare. Toţi trei se avântară voiniceşte, dar amarnic s-au mai înşelat, căci puterea apei se dovedi a fi cu mult mai mare decât o bănuiseră, târându-i la vale. Nici măcar un strigăt de ajutor n-au mai putut scoate, pierind cu toţii. — Amati! se căina Vodă. Pentru ce ai făcut asta? Un şuierat de săgeţi le zbârnâi pe la urechi, fiind trase de tătarii care ajunseseră la armăsarul împotmolit şi îşi dăduseră seama că fuseseră amăgiţi când li s-a spus că fugarii ar fi turci. — La vad! strigă vel-vornicul Bucioc, apucând-o la fugă chiar pe malul apei. Împroşca apa cu picioarele tot aşa ca odinioară, în copilăria lui îndepărtată, când se ducea la scăldat în miez de vară. Fu urmat pe dată de voievod şi de cei trei boieri, în vreme ce Marcu şi Mihai rămaseră pe loc spre a se împotrivi tătarilor cu spada în mină, acoperind fuga domnitorului. Izbutiră să se îndepărteze şi din pricină că tătarii, la rândul lor, se înmocirliră, abia mai putând să se mişte. Prundişul mărunt al vadului li s-a părut cea mai bătătorită cale, iar când s-au văzut pe malul celălalt cu toţii au răsuflat uşuraţi, aducând mulţămită cerului că i-a scăpat. În urmă, Marcu şi Mihai se luptau cu urmăritorii, izbutind să şi doboare doi dintre ei. Ceilalţi se opriră şi începură a striga după ajutoare, aşa că în curând aveau să trezească întreaga tabără, iar câte unul se şi ivea când şi când, pe malul celălalt, salutându-i cu câte o săgeată pe la urechi. — Vom intra iarăşi în stufăriş, zise Marcu. Nici gând să mai răzbim prin vad, dar cel puţin l-am scăpat pe măria-sa. Noi o să apucăm către vale. Pătrunseră în mâlul rece şi cleios, dar răcnetele se auzeau acuma peste tot. — Până aici ne-a fost! şopti Mihai înfrigurat. — Ia taci! Parcă au apucat-o la deal? — Îhî! — Ştii să înoţi? — Da. — Atunci să ne lăsăm în apă pe lângă mal, aşa cum făceam cândva la prinsul racilor. Socot că şi tu ştii. — De bună-seamă. Asta era plăcerea copilăriei, vara, numai că iar o să ajungem în tabără. — Altfel aici ne lăsăm ciolanele. Haide, şi cum ne-o fi norocul. Tătarii socotiră că fugarii aveau să apuce calea spre miazănoapte, aşa că goniră cu toţii spre a le ieşi în cale unde nu se aşteptau, malurile fiind fără

stufăriş şi smârcuri, dar la vale era o mare vânzoleală şi de o parte şi de alta a apei. Gaşpar-vodă fu încredinţat că cei doi credincioşi slujitori se prăpădiseră, nemaiajungându-i din urmă, şi stoarse o lacrimă pentru bunul său prieten Marcu şi tânărul căpitan. Era cea mai grea lovitură ce o primea, şi un nod îi îngheţa graiul în gâtlej. — Măria-ta! rupse tăcerea boierul Bucioc. Pe aici, prin apropiere, trebuie să fie satul Branişte, un cătun prăpădit, uitat de lume. Am însă un fin, botezat de răposatul taică-meu, şi e cel mai înstărit om din sat. Socot că ne-ar putea adăposti o zi-două, ori de nu, măcar să ne uscam la vatra lui şi să ne ajute să fugim mai departe. — Să-ncercăm, răspunse domnitorul mai mult în şoaptă, căci gândul îi era tot la sărmanul Marcu. — Nu cumva să fie tătari pe acolo şi am nimeri chiar în gura lupului, cum s-ar zice, se îngrijoră boierul Goia. — Am să mă strecor pe furiş, spuse Bucioc, şi dacă nu-i nici o primejdie vă dau semn. — Şi dacă sunt, doar n-ai să te baţi cu ei de unul singur?! Merg şi eu cu tine! sări boierul Nicoriţă. — Eu zic, boieri dumneavoastră, începu smerit Şeptilici, să ne vedem de calea noastră pe lângă mal, până ce ne-or pierde urma. — Ba, eu unul tot am să încerc la finu-meu Ştefan, că n-am decât de câştigat, se împotrivi vel-vornicul. Rămâneţi pe loc şi aşteptaţi după cum am zis. Doamne ajută! îşi făcu el cruce şi se pierdu în pâcla care începuse a se ivi prin lunca Prutului. — Nici drumul nu ştiu dacă are să-l nimerească pe asemenea vreme, necum să ne mai dea şi semn, murmură postelnicul Goia, uitându-se după Bucioc. Totuşi rămaseră pe loc şi dând peste scorbura uriaşă a unei sălcii bătrâne se băgară în ea, atât pentru a se încălzi unul de la celălalt, cât şi pentru a se feri de priviri iscoditoare. Vel-vornicul Coste Bucioc nu călca pentru întâia dată pe aceste meleaguri, aşa că orbecăi la început, dar curând dădu peste o potecă bătută ce trecea chiar prin poarta finului său. Nu-i vorbă că avea vedere bună chiar şi pe întuneric, lăudându-se adesea că are ochi de mâţă, ori de viezure. Îl trezi pe gospodar în puterea nopţii, ciocănindu-i la uşă: — Scoală, Ştefane! strigă el pe şoptite. — Care eşti acolo, măi? întrebă morocănos ţăranul. — Iacă eu, naşu-tău. Hai, deschide o dată! Se auzi ivărul zdrăngănind şi stăpânul se ivi în prag, numai în cămaşă şi izmene. — Matale eşti, năşicule? Săru’ mâna! Nu părea chiar aşa de bucuros, după cum se lăudase boierul la plecare. Ba, dacă ar fi fost lumină, se vedea că nu prea arăta prea multă dragoste unui asemenea oaspete. — Eşti singur? îl iscodi boierul intrând în casă nepoftit.

— Precum vezi. — Dar ai tăi unde-s? — Apăi, i-am dus peste Prut, la nişte neamuri, că doar nu era să-i ţin în calea tătarilor. Se aude că sunt o puzderie mai la vale, la Ţuţora. — Tocmai de acolo vin şi eu, finule, şi mă bizui pe tine că ai să-mi dai o mână de ajutor să fug mai departe. — Să fugi, năşicule?! Nu cumva aţi mâncat bătaie?! — Cam aşa ceva! Trebuie să ajung la Iaşi, că de mă prind păgânii, harcea-parcea mă fac. — Aşaaa? făcu gospodarul mormăind ciudat. Se gândise la început că naşu-său venise ca şi în alte daţi, căci se cam ţinea cu nevastă-sa Măria, cu toate că o dată cu anii se mai lăsase de acest drumeag şi nu-i mai călcase pragul cam demultişor, dar aşa ceva nu se uită. Nu-i vorbă că-i înmuiase ciolanele nevestei de fiecare dată, de parcă ea ar fi fost vinovata, dar acuma i se păru un prilej şi mai nimerit ca să se scape de un asemenea naş. — Şi chiar te urmăresc liftele? mai întrebă el o dată. — Aşa precum ţi-am zis. Dă-mi un cal bun, şi mâine în zori aş fi departe, pe drumul Herţei. — Da’ nu-i bine, năşicule, se îndulci pe dată glasul gazdei. Mai stai oleacă să tragi un pui de somn, iar eu în răstimp m-oi duce să-ţi prind un armăsar, că i-am lăsat pe toţi la păşune. Pe urmă, te pomeneşti că-i fi şi flămând? Să-ţi dau să-mbuci ceva! — Parcă ţi-a ieşit un sfânt din gură, finuţule, îşi frecă palmele boierul. Nu cumva ai şi niscai rachiu? — Cum să nu? — Atunci îi şi mai bine. Hai să te ascult. Gospodarul dădu să iasă din odaie, dar se opri întorcându-se către Bucioc. — Da’ numai singur ai scăpat din bătaie? — Îhî! răspunse acesta fără preget. De cum se despărţise de tovarăşii lui, se gândise că fără „coadă” după el ar fi fost mai lesne să scape, şi apoi nici n-avea poftă să-şi lege viaţa de un voievod mazil. Pentru aceea îi şi dete asemenea răspuns, fără a-i mai păsa de cei care îl aşteptau zgribuliţi în lunca Prutului. Ştefan se ivi din nou, îmbiindu-l cu un clondir. — Ia de bea, năşicule, să te mai încălzeşti, şi dă-ţi straiele jos de pe domnia-ta. Pune-le să se usuce, până mă întorc eu. — Să trăieşti, finule, şi să-ţi dea Dumnezeu după inima ta cea bună. Lasă că şi eu te-oi răsplăti, numai să mă văd acasă la mine. Ţăranul mormăi ceva ce putea semăna a mulţumire, la fel de bine ca şi a blestem, dar vel-vornicul nu-l mai auzi, căci gâlgâia cu sete. Cuprins apoi de moleşeală, se trase mai lângă foc, începând să se dezbrace. Rămas numai cu cei trei boieri, pe care nu-i simţea prea apropiaţi de inima lui, Gaşpar-vodă era cam stingherit. Alta ar fi fost treaba să fi fost cu Marcu ori cu Resti, bunii lui prieteni! O veşnicie li s-a părut sărmanilor fugari

până când zorile cenuşii se îndurară să se arate pe creasta delurilor din apropiere. Cerul însă rămase acoperit şi, din când în când, câte o pală de vânt ce tăia până la os îi învăluia pe înfriguraţii din scorbură. — Să pornim la drum, dragii mei, spuse voievodul. Se pare că am rămas numai noi, căci bietul Bucioc ar fi avut destulă vreme să ne facă semnul făgăduit ori să trimită pe careva după noi. — Or fi apucat tătarii în sat, măria-ta, fu de părere postelnicul Goia. — Să mergem cu mare fereală, îi povăţui şi boierul Şeptilici, clănţănind din dinţi. Dacă ne simt liftele, ne-am ars. Păşiră deci cu mare grijă să nu cumva să trosnească vreun vreasc sub tălpi, şi încercară a se urni către susul apei. — Acolo o fi cătunul? întrebă deodată boierul Nicoriţă, arătând cu degetul către nişte mogâldeţe ce păreau a fi case. — Da! Chiar aşa! încuviinţă Goia. — Neapărat vom trece prin faţa lui? se îngrijoră Şeptilici. — N-avem încotro! îi răspunse Goia. — Ar fi bună acuma o cană de rachiu, zise Vodă strângându-şi dolmanul la piept. Nu credeţi că am putea cumpăra de la vreun sătean? — Nici vorbă, măria-ta! Câtă vreme nu s-a întors Coste Bucioc, nu mai încape îndoială că acolo-s tătarii! îl încredinţa boierul Nicoriţă. — Ia uitaţi-vă la casa ceea mai răsărită! arătă Şeptilici. Nu zicea boierul Bucioc că finu-său îi cel mai înstărit om de aici? — Ba da! încuviinţă Goia. Dar… ce-mi văd ochii?… Uite, prăjina ceia din gard… Un fior de gheaţă le străbătu spinarea, căci în ţepuşa înfiptă în nuielele împrejmuirii se zbătea în chinurile morţii un om. Şi acela era… Bucioc! — Tătarii! murmurară cu toţii deodată şi se traseră pe burtă către tufişurile de lângă mal. — Dumnezeu să-l ierte! glăsui rar boierul Nicoriţă, ştiind că el însuşi avea nevoie de o asemenea iertare. Rămaseră o vreme în aşteptare, dar văzând că nu se mai întâmpla nimic o porniră iar la drum. Mai bine de o săptămână bătură coclaurile ţării, ferindu-se de căile mai umblate şi căutând adăpost în sate mai dosnice. Apucaseră mai întâi spre miazănoapte, ca să ajungă în Lehia, dar se răzgândiră, după ce aflară că slujbaşii domniei cercetau pretutindeni pe fugarii de la Ţuţora. Se străduia măria-sa Alexandru-vodă Iliaş să prindă cât mai mulţi, spre a-i da în mâna lui Iskender-paşa, după cum primise poruncă. Descumpăniţi, cei patru pribegi rămaseră o vreme într-un cătun de prin ţinutul Hârlăului, neştiind încotro s-o mai pornească. — Să ne tragem către moşiile mele din Horincea. Ţinutul îi împădurit şi fără îmbulzeală de oameni. Să adăstăm acolo până s-o potoli viitoarea urmăririlor… — Poftesc să mergem la Braşov! zise deodată fostul domn, neluând seamă cine anume vorbise. Am bani mulţi de căpătat de la un cămătar de

acolo, după care putem să ne ducem la Praga, la împăratul, şi ne-om întoarce cu oştile lui. Atunci vom face dreptate în ţara asta! Din obişnuinţă boierii i se supuseră pe faţă, dar nu cu inimă bună îl mai însoţiră de acum încolo. Ba, Nicoriţă îi spuse verde în faţă că, de vreme ce aveau sa treacă prin pasul Oituzului, el îi va părăsi de cum vor ajunge în valea Trotuşului. Se va ascunde la vreo moşie de-a lui, după cum spusese, dar printre străini nu-l va însoţi pe domn. Ceilalţi tăcură mâlc… Cerşeau câte un codru de pâine de pe la oamenii săraci, care nici ei nu erau prea îndestulaţi dar nu voiau să primească plată, socotind că fac pomană de sufletul celor morţi. Nu se apropiară de nici o curte boierească, han ori cârciumă, ca să nu fie daţi în vileag. Straiele de pe ei se cam ponosiseră, iar inelele şi giuvaericalele erau dosite, laolaltă cu banii. Abia în preajma târgului Trotuş, de pe apa cu acelaşi nume, aflară că leşii scăpaseră de la Ţuţora dar că mulţi rămăseseră acolo pentru totdeauna. — În cel mult trei zile ajungem la Braşov, boieri dumneavoastră, zise Gaşpar-vodă când poposiră într-o colibă părăsită din marginea unei păduri. De cum ne vedem acolo, avem să cumpărăm haine noi şi câte un cal, să nu ne mai chinuim picioarele pe jos. Ne vom da drept neguţători, ca să străbatem Ardealul, iar de Crăciun ne veselim în Sătmar. Până atunci să ne hodinim, că n-am închis ochii de două nopţi. Aşa şi era de fapt, căci, speriaţi de a nu fi prinşi, merseseră zi şi noapte, mirându-se ei înşişi de unde mai aveau putere. Aprinseră focul la gura colibei, iar voievodul, frânt de oboseală, numai că nu se prăvăli pe mormanul de frunze uscate ce slujise de aşternut altora mai înainte. În scurtă vreme i se auzi sforăitul. — Dar noi ce facem? întrebă biv-vel-postelnicul Goia. — Eu am zis că mă duc la vreo moşie de-a mea, răspunse boierul Nicoriţă, şi chiar când s-o deştepta Vodă am să-mi iau rămas bun. Dacă vreţi, haideţi şi voi cu mine! — Aşa, cu mâna goală? murmură gânditor Şeptilici. — Ce vrei să zici? se miră Nicoriţă. — Socot că are dreptate, se băgă şi Goia în vorbă. Dacă ne înfăţişăm la noua domnie fără nimic, nu are să se bucure măria-sa Alexandru-vodă. — Voi aţi înebunit? Doar nu veţi fi vrând să-l daţi prins pe domnul nostru?! holbă ochii Nicoriţă. — Numai… căpăţâna! Îi şi mai lesne de cărat! rânji boierul Şeptilici, făcând cu ochiul spre celălalt tovarăş. FUGARII. PÂRCĂLABUL ŞEPTILICI SE ÎNDEPĂRTASE fără să mai scoată o vorbă şi se întoarse atât de curând, încât cei doi mai că nu i-ar fi luat seama, dacă nu le-ar fi sărit în ochi capul însângerat al fostului lor voievod, pe care-l aducea de chică ucigaşul, ca pe un trofeu. Frumoasă-i barbă era năclăită de sânge, ce încă mai picura din vinele gâtului, iar ochii săi mari, deschişi, tremurau privindu-i cu mustrare.

Biv-vel-postelnicul Goia scuipă cu scârbă într-o parte, în vreme ce boierul Nicoriţă simţi un nod în gât, care-i tăia răsuflarea. Abia într-un târziu izbuti să îngăime: — Ce-ai făcut, nemernicule?! — Lasă, că aşa trebuia! îl repezi Goia. Vom duce căpăţâna la picioarele noului domn şi ne-om spăla de păcate. Degrabă întinse mâna şi închise pleoapele ce mai zvâcneau, nefiindu-i pe plac această uitătură a morţii. Se duse apoi lângă leşul descăpăţânat, codindu-se o clipă dacă să-l atingă ori ba, dar se hotărî şi trase contăşul domnesc, după care înveli în el căpăţâna, ca într-o desagă. — Ei, mergem? întrebă Goia, arătându-şi povara din mână către ceilalţi. — N-aveţi decât! Nevinovat sunt, Doamne, de sângele unsului tău! fu răspunsul boierului Nicoriţă. Mie nu mi-a făcut decât bine, măcar că eu, nevrednicul, nu meritam. Cu lacrimi în ochi începu să scurme pământul stâncos, pentru a-i încropi un loc de veci nefericitului domnitor. — Da’ nu te mai canoni, boierule! rânji Şeptilici. Lasă-l în seama corbilor şi a lupilor, că doar era un papistaş. Domnia-ta mai bine hai cu noi, să ne luăm răsplata de la noua stăpânire. — N-aveţi decât să vă duceţi unde vă va fi voia, oftă Nicoriţă. Drumurile noastre se despart de aici înainte. Cei doi complici dădură nepăsători din umeri şi-l lăsară după cum îi era voia, în vreme ce fostul mare armaş încă se mai străduia să sape o gropniţă, în ciuda împotrivirii pământului. În răstimpul când le poalele munţilor se petreceau aceste fapte, pe malul Prutului, la Ţuţora, nu se domoliseră lucrurile. În dimineaţa zilei de luni, îndată după fuga domnului Moldovei şi a prietenilor lui, întreaga oaste leşească s-a înfricoşat şi tot mai mulţi erau aceia care voiau să se întoarcă acasă. N-a mai avut loc nici o hărţuială, căci marele hatman a oprit cu desăvârşire orice ieşire în afara întăriturilor. Marginea de către răsărit a taberei atingea Prutul, de unde puteau lua apa de băut, dar hrana începuse a se împuţina îngrijorător. Către amiază se înfăţişară la pan Zolkiewski cei doi prieteni ai domnului Moldovei, Marcu şi Mihai, înnămoliţi şi uzi până la piele, dârdâind de frig. După povaţa bănăţeanului, cei doi spuseră că nu aveau ştiinţă de fuga lui Gaşpar-vodă, prefăcându-se uluiţi de această veste. Povestea pe care au îndrugat-o era destul de şubredă, însă putea fi crezută. Spuneau că ar fi fost prinşi de tătari, încă de la încăierarea de sâmbătă, şi că izbutiseră să scape, trecând prin stufăriş. Nu ştiau nimic despre vrăjmaşi, căci fuseseră ţinuţi în cortul unui mârzac din partea cealaltă a apei. Având trebuinţă de luptători, Zolkiewski nu mai puse la îndoială păţania celor doi şi-i îngădui în preajma oştenilor din polcul lui Balaban. În seara aceleiaşi zile, marele hatman porunci din nou la sfat, la care se adunară cu mult mai puţini ca altă dată, unii fiind fugiţi, dar cei mai mulţi, morţi.

— Aşa nu se mai poate! tună pan Balaban. Nu putem să ne mişcăm în strânsoarea păgânilor, iar unii dintre noi nu chibzuiesc decât cum să scape cu fuga. — Aşa-i! Are dreptate! întări pan Ragowski şi alţii. — Şi ce socotiţi că ar fi de făcut? îi întrebă marele hatman, după ce se mai domoliră o clipă. — Să plecăm! fu răspunsul dat de aproape toată lumea. — Cu învoirea lui Iskender-paşa? ridică sprâncenele a mirare pan Zolkiewski. — Cu, ori fără, numai să plecăm! făcu pan Dmzbyk. — Domnia-ta ce crezi, hatmane Koniecpolski? se întoarse pan Zolkiewski către ajutorul său. — Să ne înţelegem cu turcul şi, de-l vom plăti, nu-mi închipui să nu primească, mai cu seamă că au şi început ploile cele reci de toamnă. Apoi, cu frumosul, ne-om trage la Kameniţa până în primăvară, după care vom mai vedea… — Are să ni-l ceară pe Grazziani, şi acuma de unde să-l mai luăm? întrebă cu reproş pan Korecki. — Un fricos! zise scârbit pan Malinowski. A tras după el, prin amăgire, chiar pe unii dintre ai noştri. — Nu era mai bine să-l fi dat ieri-dimineaţă, până nu apuca s-o ia din loc? îşi continuă reproşul pan Korecki. — Acuma, ce să mai vorbim? îi opri pe clevetitori hatmanul Koniecpolski. Vorba e, cine se duce ca sol să se învoiască cu paşa? — Pan Dmzbyk ştie cel mai bine turceşte, spuse polcovnicul Balaban. — El să se ducă! E cel mai nimerit, se auziră şi alte voci din sfat. Totuşi, pan Dmzbyk nu se arăta prea bucuros. Dar pe când căpeteniile se ciorovăiau între ele care să fie solul, o larmă ca de luptă se stârni printre oştenii din tabără. Cu toţii se zoreau spre malul apei, strigând care mai de care: „Fraţilor, au fugit hatmanii noştrii… Scapă cine poate!” Uluiţi, şleahticii se năpustiră afară din cort, în frunte cu cei doi hatmani. — Ce se întâmplă? răcni pan Balaban cu vocea lui de tunet. Aţi înebunit? — Ne-au lăsat de izbelişte, luminăţia-ta. Căpeteniile noastre cele mari, hatmanii, au fugit, strigă în fugă un puşcaş, zorit şi el să ajungă la Prut. — Aţi căpiat de-a binelea! Cine v-a îndrugat măgăria asta nemaiauzită?… Voi nu vedeţi că hatmanii sunt aici, în mijlocul vostru?… Căscaţi ochii, netoţilor! urlă polcovnicul din răsputeri. Pe dată fură aprinse torţe şi cei doi hatmani încălecară, pornind împreună cu ceilalţi prin tabără, spre a fi văzuţi de toţi oştenii. Nenorocirea cea mai mare a fost însă că fugarii înspăimântaţi se aruncau în Prut nădăjduind să scape mai la vale, dar acolo tătarii îi luau la ţintă, de cum se iveau pe luciul apei. Alţii se prăbuşeau chiar încă de pe mal, căci o ploaie de săgeţi se abătea necontenit asupra lor. Abia după ce-l văzură pe marele hatman, în carne şi oase, printre ei, teama începu a se risipi şi se opriră din

fugă. Nu se putea şti, dar de bună-seamă că pieriseră mai bine de o mie de oameni în prostie. Această întâmplare a dus la grăbirea soliei către Iskender-paşa. Astfel că pan Dmzbyk, nemaiavând încotro, se înfăţişă temutului serasker. — V-aţi săturat de bătaie? rânji paşa primindu-l în cort. — Nu noi am poftit-o, înălţimea-ta, ci hospodarul moldav, care pe deasupra a mai şi fugit, ca un iepure fricos. — Mare e puterea lui Alah, ghiaurule! I-a şi dat răsplata cuvenită pentru hainia lui, înecându-l în mlaştinile de lângă mal. A fost chiar prea blândă pedeapsa, faţă de cât i s-ar fi cuvenit! — A murit?… răsuflă uşurat solul, căci asta însemna că nu va mai fi cerut domnitorul, pe care oricum nu l-ar mai fi putut da. — Am găsit numai armăsarul lui, căci pe el l-a înghiţit smârcul, care i s-a vârât în sufletul lui spurcat. — Noi n-avem nici o vină… — Atunci, cine v-a împins să încălcaţi pământurile luminatului nostru sultan, în Bogdan-ili? Cu învoirea cui şi împotriva cărei stăpâniri?! se înfurie paşa. — Ne-a amăgit… bâlbâi solul. — Prostia se plăteşte! Daţi treizeci de mii de zloţi ungureşti şi vă las să plecaţi! — Vai de noi, înălţimea-ta! Nici de ne-ai vinde bucată cu bucată întreaga oaste şi tot ce avem asupra noastră, mai mult ca zece mii n-ai scoate pe noi. — Eşti viclean, leahule, şi te tocmeşti ca la bazar, dar nu uita că eu poruncesc răscumpărarea. Acum eu sunt stăpânul! Alături de serascher se mai afla şi Kalgay-soltan, dar acesta nu scotea o vorbă, măcar că el s-ar fi mulţumit chiar şi cu cei zece mii de galbeni de care pomenise solul. — Poate dacă am mai cere din ţară… să zic aşa… vreo cincisprezece mii cu totul, am scoate până la urmă, răspunse pan Dmzbyk prefăcându-se a chibzui îndelung. — Dacă-i pe aşa, întoarce-te şi spune-i lui Zolkiewski că poruncesc să plecaţi din tabără în cămaşă şi izmene, iar de vă va fi frică pe drum, pun tătarii lui Devlet Ghiray să vă apere, până treceţi voi la Kameniţa. — Dar, luminăţia-ta… încercă iarăşi leahul. — Am zis! Şi altcum să nu faceţi! încheie scurt paşa, după care porunci ca nenorocosul trimis al împresuraţilor să fie însoţit până în faţa întăriturilor taberei. Pe drumul de întoarcere, pan Dmzbyk rămase uluit văzând pe ostaşii celor două părţi pălăvrăgind unii cu alţii, ba chiar dându-şi mâna. Nu pătrunse bine printre care, când auzi pe un tătar, căţărat nestingherit pe întăritura de pământ: — Bre, ghiaur! Voi crăpat de foame, nu avut ce mânca! — Ba avem, câine spurcat! pufni pan Balaban, care se nimerise prin preajmă. Putem sta şi un an încheiat aici, fără să ne porţi tu de grijă.

— Atunci, dam la tătar! El sărac estem! Flămând, bre! Polcovnicul pricepu că era vorba de o viclenie din partea lor, spre a iscodi dacă mai aveau merinde. Deşi n-aveau îndeajuns, strângând din greu cureaua, porunci pe dată să li se arunce burdufuri cu brânză şi pâini mari cât roata carului, din grâu curat. Ba chiar fură tăiaţi şi vreo doi cai mai slăbănogi, a căror carne o aruncară de asemenea. — Bun leah! strigau bucuroşi tătarii, bătându-se pe darurile ce le cădeau de peste întărituri, în locul plumbilor de sâneţe. — Na-vă, câinilor! se veseleau şi lehii, văzându-le vânzoleala. — Zubrowkă nu vreţi, hămesiţilor? strigă un oştean pântecos, ridicând plosca la vedere, spre a le face poftă. — Da! Bem! răspunseră mai mulţi decât se aştepta cel care-i încercase, ştiind că aşa ceva nu le era îngăduit de coran. — Atunci, veniţi încoa’! făcu el semn cu mâna. Văzând pe tătarii venind încrezători, mulţi oşteni le-au ieşit în întâmpinare, şi astfel, mai pretutindeni, jur-împrejurul taberei, închinau unul în sănătatea celuilalt. Toate acestea se petreceau sub ochii uimiţi ai lui Dmzbyk, care se întreba pentru ce mai era nevoie de îngăduinţa paşei ca să plece, când aveau asemenea prieteşug cu duşmanul? N-apucă să istorisească totul marelui hatman, când un ceauş turc veni să le spună că luminăţia-sa seraskerul se învoise a primi numai douăzeci de mii de galbeni. — Până daţi banii, să poftească acuma cu mine doi ostateci de vază, adăugă turcul. Aşa-i porunca! Pe aceştia i-ar fi găsit mai repede, dar de bani nici pomeneală. Drept pentru care hatmanul de câmp a cerut să fie adunată întreaga oştire, spre a comunica dorinţa paşei. Sătui de luptă, aproape toţi oştenii au încuviinţat să nu li se mai dea simbria cuvenită, ci s-o înmâneze turcului, ca să scape o dată. — Atunci, să cerem şi noi ostateci! zise pan Rogawski. — Unul să fie chiar Arslanoglu Kantemir! propuse pan Balaban. Am eu cu el o veche răfuială. — Nu uita, pan polcovnice, că de zălog nu te poţi lega! îl mustră marele hatman. — Da’ ce? Am zis eu că am să-i fac ceva?!… Poftesc numai să-l văd, căci i-am cam uitat înfăţişarea. Unii cutezară a râde la hâtrele vorbe ale polcovnicului, dar cei mai mulţi se arătau a fi îngrijoraţi. A treia zi, pe o ploaie măruntă şi rece, solii turcilor au venit iarăşi în faţa întăriturilor cerându-şi banii cuveniţi, dar leşii dădeau din colţ în colţ, neavând decât giuvaeruri, stofe, blănuri, dar nicidecum bani-peşin. Văzând că solii s-au întors cu mâna goală, Iskender-paşa s-a înfuriat şi le-a trimis vorbă lehilor, că, fiind prinşii lui, cine va cuteza să iasă din tabără, va fi tras în ţeapă. Fiindcă nu mai era altă nădejde, la sfatul de seară, ţinut în cortul marelui hatman, s-a hotărât ca pe noaptea de joi spre vineri, caii să fie

înhămaţi la care şi să se pornească la drum „în tabără legată”. Plănuiau să meargă numai la adăpostul carelor şi să se apere tot timpul de vrăjmaşi. Astfel zorii zilei de vineri, sărbătoare la musulmani, i-au găsit pe lehi în drumul anevoios către casă. Împrejurul lor, cetele de tătari răcneau în fel şi chip, împroşcându-i nu numai cu sudălmi, dar mai ales cu o ploaie de săgeţi. Uitaseră cu desăvârşire că mai înainte cu câteva zile închinaseră în cinstea lor, dar, din fericire, nu izbuteau să facă nici o pagubă de viaţă omenească. Toate acestea se petreceau pe când măria-sa Alexandru-vodă Iliaş, cu îngăduinţa lui Iskender-paşa, apucase drumul de la Galaţi înspre cetatea Romanului, spre a poposi acolo o vreme, până ce avea să intre în cetatea de scaun a Iaşilor. Ajuns la Bacău, fu înştiinţat că doi mari boieri ai fostului domnitor cereau îngăduinţa să-i sărute mâna şi să se închine la poalele măriei-sale. Cum era în obicei ca la stăpânire nouă să se repeadă mulţi dintre divaniţii domnitorului de mai înainte, Alexandru-vodă n-avu nimic împotrivă, şi astfel se pomeni la picioarele lui cu biv-vel-postelnicul Goia şi cu fostul pârcălab Şeptilici. — Întru mulţi ani, măria-ta, şi să fii îndurător către noi, nevrednicele slugi ale milostivirii tale, doamne! începu a vorbi mai întâi Goia, după cum se cuvenea cinului său boieresc. Se plecase în genunchi şi cu fruntea atingea poalele veşmântului domnesc. — Cu multă umilinţă şi credinţă, ne supunem măriei-tale, stăpâne! îl urmă Şeptilici, ploconindu-se aşijderea. — Ridicaţi-vă, boieri-dumneavoastră! răspunse voievodul cu grai blând, întinzându-le mâna spre a fi sărutată. — Să ne trăieşti, măria-ta! se repeziră cei doi, deodată. — De vreme ce v-aţi lepădat de Gaşpar Grazziani… — Lepădat, stăpâne! sări Şeptilici. Iacă şi dovada credinţei noastre! şi desfăcu iute contăşul, lăsând la vedere capul fostului domn. — Ce înseamnă asta?! izbunci mânios voievorul. Care a cutezat? — Noi… măria-ta! se bâlbâi fostul pârcălab. — Este… Gaşpar, stăpâne! murmură şi Goia, cam temător. — Nemernicilor! tună domnitorul. Cum aţi ridicat mâna voastră păcătoasă asupra unui cap încoronat? Aţi spurcat sfânta taină a ungerii cu mir, păgânilor! Să vină armaşul! — Poruncă, măria-ta! răspunse acesta pe dată. — Pentru nelegiuita lor faptă, poruncesc moartea prin cazne a mişeilor acestora! Mâine-dimineaţă să li se reteze braţele de la coate, apoi la prânz picioarele de la genunchi şi să fie azvârliţi aşa în umblătoare, iar după ce-or sta acolo întreaga noapte să fie descăpăţânaţi, în zorii zilei celeilalte. Poftesc să fie aceasta de învăţătură tuturor acelora care ar mai cuteza să ridice viaţa unui domnitor miruit de către bunul Dumnezeu. Altcum să nu faci! Am zis! — Înduraaare, slăvite doamne! Milostiveşte-te, măria-ta! se prăbuşiră îngroziţi ucigaşii, încercând să sărute încălţările voievodului. Acesta însă se trase înapoi cu scârbă şi făcu semn să fie ridicaţi pe dată, spre împlinirea osândei.

— La asemenea faptă, astă răsplată, boieri-dumneavoastră! zise cu mâhnire Vodă, privind capul năclăit de sânge. Poruncesc să i se caute pe data trupul şi pe urmă să fie îngropat cu cinstea ce i se cuvine unui domnitor al ţării. Aceasta este voinţa mea! Slujba de îngropăciune să fie făcută în târgul Trotuşului, de către popii noştri, pravoslavnici, căci în astă credinţă a fost uns domn! În vreme ce ucigaşii lui Gaşpar-vodă Grazziani îşi luau pedeapsa pe care o meritau, în tabăra lehilor deznădejdea începu a pune stăpânire pe cei mai mulţi. Iskender-paşa poruncise ca ei să rămână locului, dar, nedându-i ascultare, ei o apucară spre miazănoapte, având astfel să întâmpine mânia seraskerului. Marcu şi Mihai se aflau mereu împreună şi legaseră mare prietenie cu căpitanul Ujadowski şi cazacii lui. Se socoteau ei că ar fi fost cu mult mai bine să fugă din „tabără” înainte de a fi ajuns la Nistru, căci acolo, pe mal, cu greu s-ar mai fi putut, nefiind de crezut că tătarii aveau să-i lase să treacă apa nestingheriţi. Auziseră de moartea lui Gaşpar-vodă prin smâr-curile Prutului, iar acum părerea lor de rău se împletea cu foamea şi suferinţele altor peripeţii. — O mai fi mult până la Nistru? oftă Marcu. — De, mai ştiu eu? dădu din umeri bănăţeanul. După cum mergem, până la crăciun nu vom ajunge. Nu mai închiseseră ochii de două zile şi erau istoviţi. Unii dintre ei se mai ospătau cu ciosvârte din hoiturile cailor prăbuşiţi de foame, dar ei nu se spurcaseră cu aşa ceva, hotărând ca mai curând să se stingă din viaţă, dar curaţi. Zilnic rămâneau morţi în drum, dar şi mulţi dintre cei care încă mai suflau. — Fraţilor! le zise pan Ujadowski celor doi prieteni. În acest fel mergem de-a dreptul la moarte, şi nu se cade să ne lăsăm măcelăriţi de păgâni după voia lor. — Să luptăm! se însufleţi Mihai. — Nu mai avem putere, răspunse căpitanul. Trebuie să fugim însă ca să ne salvăm, şi ne-om mai înfrunta noi cu ticăloşii ăştia! — Avem vreo putinţă? întrebă Marcu mai mult şoptit. — Nu prea e frumos să-ţi părăseşti tovarăşii la necaz, dar viaţa este una, şi datori suntem s-o păzim. Hatmanii noştri şi-au cam pierdut capul şi atunci trebuie să judecăm cu al nostru. — Spune o dată, nu ne mai fierbe! zise Marcu nerăbdător. — Ne sculăm peste noapte şi o apucăm înapoi! — Cuuum?! se mirară cei doi. — Cum aţi auzit! În spatele nostru sunt mai puţini tătari, ba poate că deloc, fiindcă nimeni nu-şi poate închipui că lehii ar mai pofti să rămâie prin Moldova. Grosul lor ne aşteaptă pe malul Nistrului, şi ne înconjoară pe de lături. — Aşa e încuviinţă Marcu.

— Poate că ne-om şi bate cu vreo câţiva, dar ştiţi că se tem şi ei de cazacii mei… — Mergem cu toţii?! se miră Mihai. — Altminteri, cum?! Nu-mi las eu tovarăşii mei de luptă. — Au să ne simtă şi lehii şi s-or alătura… — Chiar dacă va fi aşa, când au să vadă că ne întoarcem, se lasă ei păgubaşi. — Dar hatmanii, ce-au să facă? — Până au să afle, noi vom fi departe şi nu ne mai pasă de ne-or înjura. Nemaiavând ce zice, cu toţii au hotărât fuga peste noapte, cazacii fiind pregătiţi din vreme. Nici Marcu, nici Mihai nu putură închide ochii de grijă, în vreme ce Ujadowsky sforăia fără să-i pese. Nu-şi puteau închipui să fie vreo capcană din partea căpitanului, pe care-l ştiau de bună-credinţă, şi mai multă teamă aveau dinspre partea lehilor. S-au strecurat pe furiş în puterea nopţii, pan Ujadowski trezindu-se cel dintâi, în vreme ce oştenii ceilalţi, pătrunşi de umezeala şi răcoarea nopţii, dormeau care mai de care mai înfofoliţi, de parcă a doua zi i-ar fi aşteptat o mare bucurie. Dar n-a fost să fie aşa. După ce fugarii s-au pierdut în beznă şi nici măcar vreun tătar nu i-a zărit, încă nici nu se luminase cerul că s-a şi dat porunca de plecare. Însă, precum bănuia căpitanul Ujadowski, la malul Nistrului pândeau mai toţi oştenii lui Devlet Ghiray, iar Slobozia Saucăi fusese pârjolită, încât nu mai rămăsese nimic din sat. Vederea apei ce şerpuia alene către miazăzi i-a scos pe mulţi oşteni din minţi. Fără a mai aştepta vreo poruncă, „sparseră tabăra” repezindu-se să treacă pe malul celălalt, unde nu se zărea picior de tătar. Zadarnic se mai zbuciuma pan Zolkiewski, fiindcă nimeni nu-i mai dădea ascultare şi nici nu pricepu ce se întâmpla cu el însuşi când un arcan i se împletici împrejurul grumazului. Doborât la pământ, căci de mult nu mai avea cal, bietul hatman se mai zvârcoli o vreme, după care îşi dădu duhul. Abia atunci tătarul descăleca. Scotoci prin veşmintele ce fuseseră cândva de o măreţie fără seamăn, dar care ajunseseră nişte zdrenţe pline de glod, şi dădu peste ceasul bătut cu diamante ce atârna la gâtul mortului. I-l smulse degrabă, apoi mai scoase singurul inel de pe deget, precum şi punga cu vreo câţiva galbeni. — Tu l-ai ucis? auzi tătarul o voce în spatele său şi când se întoarse văzu că era însuşi Veli-şah. — Eu! se făli el. — Prostule! Puteai căpăta o avere de pe urma lui, dacă îl ţineai în viaţă. N-ai ştiut că era marele hatman? — Acesta?! holbă ochii bietul tătar. — Întocmai! Acuma-i prea târziu. Barem găsit-ai ceva asupra lui mai de preţ? Cerul să se fi prăbuşit asupra oşteanului, şi nu s-ar fi cătrănit mai rău. Era un om sărac, avea mulţi copii şi, cu toată truda lui, nu izbutea să-i îndestuleze întotdeauna… n-avea noroc şi pace! Ce mai!… Înciudat, se repezi

asupra leşului şi-l despuie până la piele, doar-doar de va mai afla ceva de preţ, dar zadarnic. Deznădăjduit, îşi ridică ochii spre înalturi şi braţele ca pentru rugăciune: — Alah, tu eşti mare! gemu el. Dar, în bunătatea ta, nu mi-ai dăruit nici măcar dram de noroc. Fără el nu se poate trăi! şi zicând acestea îşi înfipse jungherul în burtă, prăbuşindu-se cu ceasul în mână peste trupul marelui hatman Zolkiewski. Puţini fură cei care izbutiră să treacă Nistrul, căci pe cei mai mulţi îi cărară apele la vale, spre Cetatea Albă. Într-acolo îşi îndreptase paşii şi Iskender-paşa, lăsând fugărirea leşilor în seama tătarilor. Era dezamăgit de lupta fără câştig şi faimă pe care o purtase. De fapt, nici n-ar fi vrut zdrobirea lehilor, ca să nu-i supere pe austrieci, dar nu el fusese de vină că semeţi cum erau, se băgaseră de voia lor la moarte. Cât despre Gaşpar… nici nu voia să i se mai amintească, fiind înciudat că fusese tras pe sfoară de omul în care avusese atâta încredere şi-i spusese cam multe. Mai bine că l-a înghiţit smârcul astupându-i gura! Pe la începutul lui octombrie în preajma Nistrului zilele începuseră a fi mai senine şi ar fi putut alunga gândurile cele negre ale seraskerului, care-l bântuiau de câteva zile. Avea acolo, între zidurile cetăţii, nişte încăperi aproape frumoase, cu ferestre ce dădeau către înnegurata mare, ale cărei margini nu le puteai desluşi niciodată. Ostenit şi nemulţumit, se tolăni pe un divan, bătându-l gândul să se tragă iarăşi la Silistra, unde era mai plăcut şi cu ierni mai blânde ca pe aceste meleaguri. Îndată se ridică din nou, neaflându-şi starea, şi făcu vreo câţiva paşi prin odaie, cu mâinile la spate. Zări pe o măsuţă de argint multe poame ale toamnei, struguri negri şi zemoşi, pere galbene ca aurul şi mere ca sângele, care-i făceau cu ochiul. Apucă o pară şi muşcă cu poftă. Zeama i se prelinse prin barbă şi se şterse cu dosul palmei. Mai îmbucă de câteva ori, apoi luă alta şi alta, până simţi ceva ca un hanger ce-i răscolea dureros măruntaiele. „Am fost otrăvit!” îi fulgeră prin minte şi vru să-şi cheme slugile în ajutor. Însă nu putu scoate nici o vorbă şi se prăvăli la podea, înţepenindu-i mâinile şi picioarele, care prinseră a-i tremura fără voie. Prin şira spinării îl înţepau mii de suliţe, sporindu-i chinurile la cel mai mic zgomot. Ochii, holbaţi de spaimă, apucară să mai vadă faţa îngrijorată a lui Arslanoglu Kantemir-aga, după care… nimic! Marele serasker de Karamania muri în aceeaşi zi în care fugarii lui pan Ujadowski, împreună cu Marcu şi Mihai, băteau cu furie în poarta cetăţii Hotinului. Pe urma lor gonea urlând bezmetic, o trâmbă de tătari. — Deschideţi, fraţilor! răcnea Marcu. Suntem creştini! Haideţi o dată, că ne ajung tătarii! Abia când plumbii de pe ziduri puseră urmăritorii pe fugă se dădu în lături poarta, numai atât cât să poată pătrunde în cetate fugăriţii oşteni. Arătau ca nişte umbre şi abia se mai ţineau zdrenţele pe ei, tremurând de frig şi de istov. — Nu care cumva eşti chiar domnia-ta, pârcălabe Marcu? întrebă Sâvu prigoreanul, întâmplător aflat chiar atunci de strajă.

— Ba chiar eu mi-s! mai avu putere să şi zâmbească Marcu. — Uite-l şi pe căpitanul Mihai, se auzi vocea bucuroasă a lui Csibi, ajuns şi el, mai din vreme, între zidurile cetăţii. De fapt fusese înălţat de Gaşpar-vodă la rangul de căpitan, dar trimis în cetatea Sucevei, aşa că nu mai avu parte de înfrângerea de la Ţuţora şi nu ştia decât din poveştile altora despre prăpădul de acolo. Aflând că vine domnie nouă, dar că la cetatea Hotinului încă mai stăpânea pârcălabul Annibale Amati, prietenul bun al măriei-sale Gaşpar-vodă, Csibi şi oamenii lui se zoriseră să se pună în slujba cetăţii, şi tocmai atunci le venise rândul la pază când s-a ivit şi Marcu împreună cu ceilalţi fugari. — Dar cum de-aţi ajuns la aşa necaz? se nedumeri Csibi. — Bine-i şi aşa! zise Marcu. Numai că sărmanul nostru voievod… acolo şi-a lăsat ciolanele. Abia atunci află bănăţeanul cum se petrecuse moartea bunului său stăpân şi prieten. Mihai însă izbucni de-a dreptul în plâns, şi numai când auzi de caznele prin care fuseseră pedepsiţi ucigaşii se mai ostoi. După ce se mai întremară, pârcălabul Amati îi ceru lui Marcu să ia comanda tuturor bănăţenilor şi ardelenilor, la care se mai adăugară şi cei câţiva munteni ce fuseseră în leafă la răposatul voievod. Îi adună pe toţi în jurul său şi le zise: — Oameni buni, acuma am isprăvit cu totul şi suntem slobozi a ne întoarce unde ne-o fi voia. De răsplătit, pentru slujba de credinţă ce aţi făcut-o, n-am cum şi… — Doar nu pentru plată am venit noi în ăst’ colţ de ţară, se băgă Sâvu prigoreanul. — Şi cu ţara… ţara noastră a tuturora, cum rămâne? întrebă un flăcău de prin părţile Romanaţilor. — Se va face, fraţilor, n-aveţi teamă! răspunse Marcu dârz. — Deie Domnul să fie cât mai curând! se auzi un altul. — Aşa să fie! zise iarăşi Sâvu. Ne-am cam învăţat să nu robim la nimeni, şi vom lupta mai departe. — Vrut-a măria-sa răposatul Gaşpar-vodă să urmeze calea lăsată de la Mihai cel viteaz, rosti Marcu domol, dar n-a fost în putinţă. S-o arăta, de bună-seamă, un altul, iar noi suntem datori să ne înfăţişăm la porunca lui, câtă vreme om mai fi în putere. — Atunci, să nu mergem acasă! zise un oştean. — Aşa ar trebui să facem, fiindcă şi aici e casa noastră, dar vremurile încă ne sunt potrivnice şi trebuie să ne tragem fiecare pe unde putem, barem până la primăvară. — Nu cumva vii domnia-ta în Banat, cu noi? întrebă Sâvu. — De ce nu? Doar mi-s bănăţean şi eu, iar mândra mea-i din Bozovici! se sili să zâmbească Marcu. DOMNIE VECHE LA VREMURI NOI. GÂNDURILE LUI MARCU ŞI ALE FECIORILOR din ceata lui nu se împliniră atât de curând pe cât le-ar fi fost vrerea, căci vremuri de restrişte se abătură din nou asupra lor.

La scurt timp după ciudata moarte a vizirului de Silistra, năvalnicul Arslanoglu-mârza începu a bate hotarele semeţei republici de la miazănoapte, zvonindu-se că nu fără îngăduinţa padişahului Osman. Sultanul însuşi se gătea cu multă oaste asupra Lehiei, dacă nu spre a o face raia, barem ţară supusă haraciului, asemenea celor româneşti. S-a înfricoşat craiul Zygmunt, mai cu seamă că pierduse toate căpeteniile oştirii, ba chiar şi cel de al doilea hatman zăcea la Edicule, pe malul Bosforului, prins atunci, la Slobozia Saucăi. Neavând cum face altfel, căci prea se înghesuiau şleahticii după un asemenea rang, craiul a hotărât să puie în locul răposatului Zolkiewski pe pan Hotchevici de Litfa, iar ca ajutor a fost numit vestitul războinic pan Liubomirski, vrăjmaş de neîmpăcat al turcilor. Nu-i vorbă că şi Hotchevici fusese odinioară spaima, păgânilor, dar acum, la peste cei optzeci de ani ai lui, se putea spune că numai aducerile aminte mai erau de folosinţă, celor ce voiau să-l mai asculte. Totuşi clevetirile s-au dovedit a fi netemeinice, fiindcă bătrânul orândui pe dată împotrivirea către turci. Întâi şi întâi dobândi cu multă uşurinţă cetatea Hotinului, pe care Annibale Amati, pârcălabul, i-o dădu fără crâcnire. În răstimp Liubomirski jefui cumplit Ţara de Sus a Moldovei, măcar că încă nu ajunseseră păgânii până acolo, dar poftea să bage groaza în oameni şi să i se ducă vestea de „viteaz”. Ba, când sosi cu oastea în Hotin, puse la popreală pe câţiva starosti ai târgoveţilor şi-i prăvăli de pe zidurile cele înalte ale cetăţii, în văzul tuturor. Nimeni n-a aflat vreodată cu ce se făcuseră vinovaţi aceşti nefericiţi. Aşa stând lucrurile, căpitanul Csibi se plânse într-o zi lui Marcu: — Oamenii noştri nu-s mulţumiţi cu noua stăpânire, jupân pârcălabe. Eu unul m-am tot socotit că ar fi fost bine să fi rămas la iernat în cetate, că e mai greu să apuci la drum pe vreme de viforniţă, dar cu pan Liubomirski nu cred că ne-om înţelege. — Ai dreptate, încuviinţă Marcu. Mă bate gândul să trecem munţii în Ardeal, căci domnia cea nouă de la Iaşi nu cred să aibă trebuinţă de noi. Şi apoi să ştii că n-am minţit când am zis că vreau să mă întorc la mine acasă, în Banat. Vorbeau amândoi ungureşte, mai mult spre a se feri de urechi răuvoitoare, întrucât această limbă nu prea era cunoscută prin partea locului. Când şi când îşi aruncau privirea asupra cerului plumburiu de toamnă, după câte un corb rătăcit ce zbura croncănind către soare-apune. — Vesteşte zăpada, zise Csibi cu ochii după zburătoare. Scuipă apoi peste creasta zidului şi se aplecă în jos, de parcă ar fi vrut să audă când va atinge pământul. Din turnul cel mare, straja îi cam supraveghea pe furiş, cu toate că gândul bietului oştean era mai curând la ceasul când va scăpa de slujbă. — Nu vezi că a schimbat şi oamenii de la ziduri, zise Marcu uitându-se după străjer. Se vede treaba că nu mai au încredere în noi. — Au pus valoni, de-ai lor. — Dar nu numai atât. S-a dat poruncă straşnică, pentru toţi oştenii fostului domn, să nu cuteze a părăsi cetatea fără îngăduinţa lui. — A cui?

— A lui Liubomirski! Bătrânul hatman e bun de pus la rană, dar şleahticul acesta tare se sumeţeşte rău şi se ţine de stăpân. — Dar ce treabă avem noi cu el? Ce, ne dă vreo plată? — Ne dă, oare, careva? zâmbi Marcu. — Cu atât mai mult, suntem slobozi să plecăm unde ni-i voia. Aşa-s legile ostăşeşti, răspunse Csibi. — Mai este cineva împotrivă. — Altul?! — Da! Arslanoglu şi tătarii lui. Dacă pun mâna pe noi, aşa puţintei cum suntem, sub sută, apăi numai bine ajungem robi pe undeva prin târgurile Anatoliei. — No, la asta nu m-am gândit! zise Csibi şi se scărpină încurcat în cap, după cum avea obiceiul. Ce-i de făcut? — Cred că va trebui să aşteptăm să plece păgânii, ori de nu, să ne împăcăm cu gândul că avem să iernăm aici. — Bine ar fi că căpătăm şi ceva leafă, căci până acum nu m-am ales cu nimic din slujba domniei. Bănăţeanul râse şi-l bătu pe umăr: — Ba te-ai ales teafăr şi nevătămat, şi asta-i mare lucru. Hai acum să vorbim şi cu ai noştri! Oştenii lui Marcu erau răzleţiţi prin cetate, dar nu fu prea greu să-i strângă laolaltă, spre a chibzui împreună ce ar mai fi de făcut. Adunarea lor dădu de gândit unui rotmistru leah, care se amestecă printre ei şi aşa află că mai toţi românii se hotărâseră să intre în slujba hatmanului coroanei. Dădu fuga la pan Liubomirski, ca să fie el cel dintâi ce-i dădea vestea, iar hatmanul şi trimise îndată să fie chemat pârcălabul român. — Să aştepte! fu răspunsul lui Marcu. Mai întâi ar trebui să ştiu eu însumi ce să-i spun înălţimii-sale, şi pentru aceea ne-am adunat aici cu toţii. Când om hotărî, oi veni! Strigăte de încuviinţare însoţită răspunsul pârcălabului Marcu, după care acesta făcu semn cu mâna cerând ascultare. Le spuse apoi pe scurt cele vorbite cu căpitanul Csibi mai înainte, cerându-le şi lor părerea. — Rămânem şi ne batem cu păgânul, fu răspunsul dat pe loc de Sâvu din Prigor. — Doar pentru aceea am venit aici, adăugă un făgărăşan. — Poate intrăm în slujba măriei-sale Alexandru-vodă Ilieş, zise căpitanul Mihai. Auzit-am cu toţii despre dreapta pedeapsă dată ucigaşilor. Înseamnă că este un om cu înţelepciune… — Şi aşa ar fi bine, dădu Marcu din cap. Numai că până la Iaşi am avea de înfruntat tătarii, iar măria-sa nu ne-a chemat la sine. — Aşa-i! Aşa-i! strigară cu toţii. — Atunci, rămânem! — Plecăm! — Să ne dea leafă, că n-avem ce mânca, strigă un secuian de prin părţile Odorheiului. Pârcălabul îi potoli din nou:

— Am să mă duc şi la pan Liubomirski, iar de ne vom înţelege în vreun fel, atunci vom rămâne, barem până în primăvară. Bine-i aşa? — Da! Bine! Aşa să faci! şi alte încuviinţări se auziră de pretutindeni. Pan Liubomirski îl primi cu cinstea cuvenită rangului şi-l pofti să şadă alături de şleahticii aflaţi de faţă. Un tălmaci moldovean îi desluşea vorbele hatmanului şi Marcu asculta cu mare grijă, să nu-i scape ceva. — Am auzit că ţi-ai adunat oştenii, pan pârcălabe, zâmbi subţire hatmanul. Nu cumva pofteşti a cuceri cetatea? — Dacă aş fi avut astfel de gânduri nu v-am fi lăsat să intraţi, căci oamenii mei păzeau zidurile cetăţii când aţi venit domniile-voastre. — Chiar aşa de viteji sunt oamenii domniei-tale? rânji un şleahtic. — Pot fi probaţi în luptă, pane… — Tătarii sunt aici la doi paşi, zise Liubomirski, iar turcii sunt pe drum. — Tocmai pentru aceea am şi venit la luminăţia-ta, pan hatmane, să ne punem braţul în slujba cetăţii. — Ce-mi aud urechile este pe placul meu, pan Iancovici, se lumină la faţă hatmanul. De oşteni ducem lipsă. Să ştii însă că n-am să pot să vă plătesc, dar vă dau hrană asemenea nouă şi slavă nepieritoare. De fapt, voi sunteţi în slujba Moldovei… — Dar stăpânul nostru a fost ucis, îi luă vorba Marcu, bănuind unde voia să ajungă leahul. — Din vina dacilor ne-am pierdut floarea oştirii noastre! sări un şleahtic. — Ştii, prietene, zise împăciuitor pan Liubomirski. La noi în ţară, vi se spune „daci”, aşa că să nu te mire, căci de voi e vorba. — Ştim şi noi, luminăţia-ta, şi ne mândrim cu înaintaşii noştri, dar mirarea mea are altă pricină. Măria-sa Gaşpar-vodă a cerut să vă înţărcuiţi la Ţuţora? Şi noi, „dacii”, nu ne-am vărsat sângele laolaltă cu cel leşesc! Ridicase vocea şi în acest fel a stârnit un întreg vacarm. Se răţoiau la el care mai de care, unii chiar pe româneşte, încât nu se mai putea înţelege o vorbă. — Destul! bătu deodată pan Liubomirski cu pumnul în masă. Dumnealui, pârcălabul Marcu Iancovici, este dator să ne dovedească, laolaltă cu oştenii lui, că ştie preţui vitejia şi că dispreţuieşte moartea, aidoma strămoşilor neamului lor. Rămâneţi deci lângă noi şi vă voi da ranguri şi voi lăuda faptele voastre vitejeşti în lumea întreagă, dar bani… vă spun cinstit că nu am de unde. Lui Marcu îi plăcu felul deschis de a vorbi al hatmanului şi, trecând peste vorbele cele proaste ale şleahticilor, hotărî să rămână în Hotin. — Înălţimea-ta, zise el domol, cum îi era obiceiul. Noi nu am venit aici să facem avere, măcar că ni s-ar fi cuvenit măcar jumătate plata unui lefegiu neamţ. Nu-i bai! Ne-om bate pe degeaba, dar poftesc şi eu a spune că, după ce l-om înfrunta pe păgân şi-l vom înfrânge, voim a fi slobozi să plecăm când ne va fi vrerea. — Prea-bine, pan pârcălabe, încuviinţă hatmanul. Am să-l înştiinţez şi pe dumnealui, marele hatman al Coroanei, care acuma se află pe patul de

suferinţă, şi pe alteţa-sa prinţul Wladislaw, fiul majestăţii-sale, ce va sosi de la o clipă la alta. Până atunci, să ciocnim o cupă pentru învoiala noastră şi pentru izbândă. Vivat Polonia! — Vivat Dacia! adăugă Marcu, dar ceilalţi apucaseră să bea, încât nu mai putură a-i răspunde. — Dacia a fost cândva, pan Iancoviei, zâmbi hatmanul. — Şi va mai fi „cândva”, luminăţia-ta, zise răspicat bănăţeanul, dând pocalul peste cap. Au venit apoi zile grele, de frig şi de viforniţă, cu foamete şi aşteptare chinuitoare. Hrana se dovedise a nu fi pe potriva făgăduielilor, dar nu mai era nimic de făcut, căci tătarii i-au ţinut împresuraţi mai bine de o jumătate de an. Trecuse iarna, primăvara, ba chiar şi vara era pe sfârşite, dar lehii nu izbutiseră să adune oaste pe măsura puterii turceşti. Când şi când se mai încăierau cu tătarii, dar toţi ştiau că încleştarea cea mare va fi o dată cu sosirea oştilor împărăteşti aduse de însuşi sultanul Osman. Mai toată luna septembrie a anului 1621, următorul după înfrângerea de la Ţuţora, foştii oşteni ai lui Gaşpar-vodă Grazziani luptau, sub porunca lui Marcu, împotriva aceloraşi duşmani. Minuni de vitejie făcură voinicii bănăţeanului, dar cel mai îndârjit se dovedi căpitanul Mihai, care părea a căuta anume primejdia cea mai mare. În preajma lui se ţinea prigoreanul Sâvu, voiosul cu gură mare ce se bucura ca un copil ori de câte ori dobora vreun păgân. Aşa s-a întâmplat şi în acea zi de 28 septembrie, când grenadirii lui pan Rerthold ieşiră împreună cu cetaşii lui Marcu şi ienicerii se traseră înspăimântaţi din cale, dar numai până ce ajunseră la băştile lor, de unde începură a trage din sâneţe. Deodată Sâvu se prăvăli în ţărână şi nimeni nu se mai îndoi că fusese atins de vreun plumb ucigaş. — Sâvule! răcni Mihai şi se avântă spre cel căzut. După mine, fraţilor! Nimeni nu cuteză să-l mai urmeze, însă viteazul căpitan nu avea cum şti. Ajuns lângă trupul prietenului său doborât, vreo zece ieniceri se repeziră cu iataganele asupra lui. Marcu zări din depărtare cele petrecute, dar, cu toate că-i sângera inima, trebui să se supună trompetistului care chema oştenii în cetate. O mulţime de beşlii căutau să-i învăluie şi n-ar mai fi avut scăpare, dacă nu se supuneau poruncii. În dimineaţa următoare, de cum se împrăştie negura dinspre întăriturile ienicerilor, se zări un par înfipt în pământ, în care încă se mai zvârcolea din când în când un om. Era Mihai! La vederea lui, Marcu nu se mai putu ţine şi izbucni în plâns. Lacrimi grele şiroiau şi pe obrazul căpitanului Csibi, dar şi în ochii tuturor celor care luptaseră alături de Mihai şi-l îndrăgiseră cu toţii. De Sâvu, nici urmă, fiindcă Mihai îşi vânduse scump pielea, ridicând un morman de leşuri unde căzuse prigoreanul. Aflând despre eroica moarte a celor doi, pan Liubomirski îl ridică pe Mihai la rangul de polcovnic, iar pe Sâvu îl făcu stegar, dar ce folos, că nimic nu le-a mai stat în ajutor. Puternica împotrivire a apărătorilor Hotinului a făcut ca padişahul să-şi schimbe gândurile şi să facă pace cu lehii, mulţumindu-se numai cu făgăduielile de prietenie, fiindcă de haraci nici n-au vrut să audă. Apoi, în cea din urmă zi a lunii, la scurtă vreme după moartea lui Mihai, se făcu un târg

mare între cele două oştiri ce se împăcaseră. Care mai de care cumpăra de la păgâni corturi, cai, covoraşe înflorate, iar aceştia se arătau dornici de pistoale şi postavuri. Marcu se zbătu în fel şi chip, iar în cele din urmă izbuti, în schimbul unei pungi burduşite, să dobândească leşul prietenului său, pe care-l îngropa creştineşte în cimitirul cetăţii. De Sâvu însă nici urmă nu mai fu găsită, căci încă de a doua zi turcii strânseseră toţi morţii creştinilor şi le dăduseră foc. Mihai scăpase de pârjol numai fiindcă se afla în ţeapă. Au căzut mulţi şi mare a fost durerea printre oştenii lui Marcu, fiecare pierzându-şi câte un bun prieten în luptă, încât rămăseseră abia vreo şaizeci de oameni. În afara prăzilor dobândite de ei înşişi, nici o răsplată însă nu mai căpătaseră, aşa că, apropiindu-se iarna, de astădată erau cu toţii hotărâţi să pornească la drum. Pârcălabul Marcu s-a înfăţişat iarăşi hatmanului Liubomirski, rămas singura căpetenie după încetarea din viaţă a banului Hotchevici. — Luminăţia-ta! Socot că a sosit vremea să ne luăm rămas bun, după cum ne-a fost învoiala. Iată că ne-am împlinit cu prisosinţă datoria. — Dar nu ai socotit şi hrana! veni sec răspunsul marelui hatman. Era cam supărat pan Liubomirski, fiindcă împăcarea cu sultanul nu fusese pe placul craiului Zygmunt, care-l dojenise, deşi nu se zorise să-i trimită vreun ajutor. Pentru aceasta marele hatman era înciudat pe toată lumea. — Ce să înţeleg prin asta, pane? — Ce-ai auzit. Noi v-am hrănit fără plată, până a venit oastea păgânului. Ne datoraţi bani, ori de nu, rămâneţi în slujbă mai departe. — Dar ne-am dat sângele! se înfurie bănăţeanul. Aproape jumătate dintre noi au muşcat ţarina, rămânându-le ciolanele pe aici, întru apărarea Lehiei… — Greşeşti, pârcălabe! îl opri pan Liubomirski. Voi aţi apărat Hotinul, care-i pe pământul dacilor, şi nu republica noastră. Simţind cum îi zvâcneau tâmplele de ciudă, Marcu îşi înfipse unghiile în carne ca să nu răbufnească. — Preabine! Avem să ne socotim, pane! abia izbuti el să îngăime şi ieşi pe dată. Două ceasuri mai târziu, izbuti să-şi adune oamenii, cărora le povesti cele întâmplate. — Călca-l-ar vaca neagră! blestemă Csibi. Asta ne mai trebuia acuma, să ne mai ţină şi cu sila. — Să-i dăm la cap şi să fugim! făcu unul. — Ba, nici gând de aşa ceva! se împotrivi Marcu. Am ştire că la Zvancea au poposit cazacii lui Ujadovski, care ni-e prieten. Să încercăm să răzbim până la ei, iar pe urmă om vedea… — Dar cum?! se miră Csibi. Pe poartă nu putem ieşi. — Toţi o dată nu, dar câte unul-doi, se poate, răspunse Marcu. — Cine-s de strajă? întrebă careva. — Lehii! răspunse altul.

— Atunci cu ei ne-om înţelege! spuse Marcu. Să începem de pe acum, şi căutaţi să ajungeţi la Zvancea. Până în seară se scurseră, rând pe rând, mai aproape toţi cetaşii. Rămas cel mai de pe urmă, pârcălabul se aştepta să fie întrebat, dar spre mirarea lui, nimeni nu-l luă în seamă, aşa că a doua zi putu ieşi şi el pe poarta cetăţii, în bună pace. Zvancea fusese un sat de gospodari, dar acuma se pustiise, din pricina războiului. Ca prin minune scăpase nepârjolit, ci numai jefuit, când de unii când de alţii. Astfel Ujadowski îşi băgase oamenii prin toate casele, căci nu era de aşteptat întoarcerea sătenilor în prag de iarnă şi mai cu seamă să dea peste cazaci. Mare fu bucuria regăsirii celor doi prieteni, căpitanul poruncind pe dată horilcă şi pastrama, ca să-şi omenească oaspetele. Marcu îi povesti peripeţiile prin care trecuse de la despărţirea lor, an-ţărţ, iar Ujadowski se întrista aflând despre cumplita moarte a lui Mihai. Cei doi povestiră aşa până către vremea prânzului, când Marcu îşi dădu îngrijorarea pe faţă. Oştenii lui nu se iviseră, după cum le fusese înţelegerea. Întreba pe toţi cei care intrau în odaie cu vreo treabă, dar niciunul n-avea vreo ştire, deşi se simţea forfotă mare prin tot satul. Din când în când mai răzbea chiar şi până la ei vreo sudalmă ori pocnet de harapnic, dar nimic altceva. Ujadowski căuta să-l liniştească mai umplându-i ulcica, însă lui Marcu nu-i ardea de băutură şi se gândea chiar să se întoarcă să vadă ce s-o fi petrecut ca să-i împiedice pe oamenii lui să se adune la locul convenit. Tocmai voia să se ridice când auzi vocea lui Csibi, înjurând în gura mare. — O fi vreun cazac beat! făcu nepăsător Ujadowski. — Cazac să înjure ungureşte… spun drept că până acuma n-am mai auzit — Ei, va fi învăţat şi el pe unde s-a vânturat, cum am învăţat şi eu româneşte. — Ba, ăsta-i chiar Csibi, şi… Nu apucă să-şi isprăvească vorba, că se ivi atamanul Vasca, omul de încredere al lui Ujadowski, spunând ceva pe limba lui. — Câţi oameni spuneai că ai de toţi? îl întrebă deodată căpitanul. — Şaizeci şi doi, cu mine cu tot. Da’ de ce? — Atunci îi bine. Mergi şi domnia-ta, şi nu te mânia de nu ţi-o fi ceva pe plac… Marcu nu prea pricepu ce voia să zică gazda sa, dar când ieşi în cerdac se îngălbeni de furie văzându-şi oamenii legaţi, de o parte şi de alta, la nişte care pline de saci şi cu câte un cazac pe capră. — Ce înseamnă asta, Iudă?! se răsti Marcu la Ujadowski şi vru să-şi tragă spada. — N-am avut de ales altă cale, pan Iancovici! dădu acesta din umeri cam fâstâcit. Bănăţeanul n-apucă să mai facă vreo mişcare, fiindcă un arcan îl încolăci, luându-i putinţa de împotrivire.

— Tare s-ar mai fi mâniat pe mine, luminăţia-sa pan Liubomirski dacă aş fi făcut în altfel, adăugă cazacul. — Vânzătorule! Netrebnicule! scuipă Marcu înspre el, dar Ujadowski rămase neclintit. — Mă iartă, aşadar, prietene, şi mergi cu bine! încheie căpetenia cazacilor fără a lua în seamă sudălmile, ba chiar se şi înclină după datina despărţirii. În pocnete de harapnic întreg convoiul se urni, trăgând şi prinşii pe lângă care. Marcu simţea că se înnăbuşă de furie şi se blestema în gura mare pentru nesăbuinţa pe care o făcuse având încredere în Ujadowski. Dar numai oamenii lui înţelegeau sudălmile, deoarece paznicii nu-l băgau în seamă, ca şi cum nici n-ar fi fost vorba de căpetenia lor. A trecut parcă o veşnicie de când plecaseră şi ar fi trebuit să se zărească măreţele ziduri ale cetăţii de unde fugiseră şi unde aveau să fie înturnaţi, dar nici gând de aşa ceva. Curând ajunseră la o pădure, de care Marcu nu-şi amintea s-o fi ştiut prin preajma Hotinului. — Ce gânduri or avea cu noi? se întreabă el cu voce tare. Să ştii că vor să ne ucidă aici şi să ne jefuiască, ticăloşii! Aflat alături, Csibi dădu şi el nedumerit din umeri. Văzură însă pe Vasca-atamanul că se apropie în galop de ei şi se opri chiar în faţa lui Marcu însoţit de vreo zece călăreţi. Cu toţi îşi scoaseră cuşmele în faţa lui, în semn de mare cinstire, după care îşi traseră jungherele de la brâu. Bănăţeanul îşi simţi spinarea şiroită de sudoare, dar nu spaima morţii îl cuprinse, ci furia că nu se putea apăra până în ceasul de pe urmă. Rămase însă mut de uimire văzând că li se taie legăturile, ba chiar şi lui Csibi i se scoase căluşul din gură, lăsându-l slobod cu desăvârşire. Unul dintre cazaci, care ştia româneşte, veni lângă Vasca şi le tălmăci spusele atamanului. — Să iertaţi, tătucule, că batuşca Ujadowski n-a avut cum să păcălească iscoadele marelui hatman. A chibzuit că în acest fel are să creadă că aţi scăpat cumva, fără amestecul nostru. Ce să facem? Noi, cazacii, încă mai suntem în slujba polacului. — Zău dacă am înţeles ceva! făcu Csibi, scuipând încă smocuri din cânepa căluşului. Pentru asta a trebuit să fiu legat ca un berbec? Să-mi fi spus… — N-ai auzit că erau iscoade în tabăra lor? îl opri Marcu. Şi mie îmi pare rău că l-am bănuit pe nedrept pe bunul nostru frate Ujadowski. Aşa să-i spui, pan atamane! Auzind spusele pârcălabului cazacul se lumină la faţă şi începu a spune mai multe pe limba lui, din care tălmaciul nu izbuti decât cu greu să se descurce. — Dumnealui, batuşca, a poruncit ca merindea din saci să vă rămâie pentru drum, iar punga asta care v-o dă atamanul e plină cu zloţi de aur şi s-o luaţi ca dar de iertăciune din partea stăpânului nostru. Să nu vă fie cu supărare! — Frate Vasca! îl îmbrăţişa Marcu. Doresc să ştie „batuşca” al vostru că nicicând n-am să uit facerea de bine pe care i-o datorăm.

Se despărţiră apoi cu mare prietenie, mulţi dintre români fiind încă uluiţi de întorsătură. Dar cum mai erau în preajma cetăţii Hotinului, o porniră cu mare grabă şi nu făcură popas decât în altă pădure, căci Ţara de Sus nu ducea lipsă de codri. Rânduiră străjile şi cu toţii căzură într-un somn adânc, fiind sleiţi de oboseala din ultimele zile. Hotărâră apoi să plece mai departe tot la vreme de noapte, şi ar fi luat calea Sucevei, dacă Csibi n-ar fi ţinut-o morţiş să se îndrepte, prin Dorohoi, spre Botoşani. Nu fiindcă acolo îşi avea el familia, ci pentru că Liubomirski ar fi putut trimite pe urma lor, şi de bună-seamă către cetatea de scaun, pe drumul mare. Apucară aşadar pe de lături, trecând prin preajma Drăcşanilor. Începuse a sufla vântul cel hain de miazănoapte, aducând cu el şi primii fulgi de zăpadă, după ce vreo săptămână nu se mai arătase pe cer sfântul soare. Fără merinde îndeajuns, se îndreptau pe drumuri neumblate, dar simţeau întotdeauna căldura inimii locuitorilor acelor meleaguri, care erau de acelaşi neam şi le deschideau cu bunăvoinţă uşile, dându-le adăpost şi hrană, după slaba lor putinţă. Cu multă greutate ajunseră în târgul Dorohoiului, tocmai când se mai îndulcise vremea. Nimeriseră şi într-o zi de iarmaroc, cu lume adunată de prin întreaga ţară a Moldovei, ba chiar şi de peste munţi, mai cu seamă neguţători bistriţeni şi rodneni. Oştenii se aşezară la nişte mese de lemn, întinse anume în faţa hanului „La calul înaripat”. Cu banii nu stăteau prea grozav, dar porunciră ceva uscătură sărată şi băutură, după cum stătea bine drumeţului. Csibi însă plecase mai departe, spre a-şi aduce nevasta şi copiii, fiindcă era hotărât a-i lua şi pe ei în Ardeal, împreună cu ceata oştenilor. La o masă alăturată, un pâlc de târgoveţi, mai sărăntoci după înfăţişare, se veseleau şi cântau de zor, strigând în gura mare: „Să trăiască măria-sa Ştefan-vodă!” Marcu ştia foarte bine că marele voievod al Moldovei se bucura de mare cinste şi pomenire printre toţi românii, dar mai cu seamă prin acele locuri, aşa că nu se miră prea mult de urările chefliilor. Când auzi însă de „Ştefan-vodă Tomşa” se ridică pe dată şi-l iscodi pe hangiu cine erau străinii care proslăveau pe domnul mazil de odinioară. — Ia, nişte calici! răspunse hangiul cu dispreţ. Acum, că le-a venit iarăşi domn vodă-Tomşa, se veselesc şi ei de schimbare, ca nebunii. — Dar Alexandru-vodă?! — S-a mazilit şi i-a luat locul „Voievodul calicilor”. Pentru aceea se şi bucură ei aşa. Marcu izbi căciula de pământ, lăsându-l pe hangiu cu gura căscată. — Află atunci, jupâne, că şi eu sunt calic şi am să mă veselesc şi eu „ca nebunii”, cu toţi ai mei. Adă băutură pentru toată lumea! porunci el, fără a se mai gândi că paralele îi erau numărate. Fraţilor! zise apoi către tovarăşii lui. Mergem la Iaşi, unde ne-a venit un alt domn de-al nostru. Făgăduiesc să avem parte de zilele bune din vremea răposatului nostru stăpân Gaşpar-vodă, fie-i ţărâna uşoară! Uitară de toate necazurile de până atunci şi apucară degrabă calea cetăţii Iaşului. Vremea se stricase din nou, dar lor nici că le mai păsa şi nici

drumul nu li s-a mai părut nesfârşit, căci în curând se aflară în faţa porţii domneşti. De cum se apropiară de poartă prinse a bate o toacă de aramă, iar clopotele de la sfântul Nicolae, de peste drum, glăsuiau de zor a primejdie. Se uitară nedumeriţi unii la alţii şi abia atunci pricepură că ei fuseseră pricina zarvei stârnite, căci paznicii domneşti se temeau să nu fie vorba de vreo răzvrătire. Marcu se îndreptă atunci spre străjeri şi ceru să-i fie îngăduit a se înfăţişa măriei-sale. Se cam codeau însă aceştia, dar curând se ivi un aprod de casă trimis de către însuşi Vodă, doritor să afle ce se petrecuse. Şi mare fu uimirea celor de faţă, când voievodul, auzind despre cine era vorba, tresări de bucurie: — Marcu, ai zis? Dacă-i slujitorul meu de altădată, să fie primit fără zăbavă! — Dar… măria-ta!… încercă să spună vătaful fustaşilor că acesta nu era singur, însă n-avu răgaz. — Am poruncit, acum! bătu domnul din picior. Fură băgaţi cu toţii în ograda domnească, iar Marcu se îndreptă către încăperile atât de bine cunoscute lui. — Să trăieşti, mărite doamne! îngenunche el în faţa fostului său stăpân. — Marcule, eşti chiar tu? Ia saltă capul să te văd mai bine! Parcă te-ai mai împlinit, măcar că eşti ogârjit ca un câine. Pe unde te-ai mai vânturat? Bănăţeanul îi povesti pe scurt cele ce se întâmplaseră până atunci şi câte pătimise el şi oştenii lui. — Nădăjduiesc că aţi venit acum cu toţii la mila domniei mele, făcu domnul bucuros. De oşteni viteji am trebuinţă întotdeauna, căci dihonia şi vâhzarea încă mai dăinuie în ţara Moldovei. Chiar şi sfârşitul lui Gaşpar-vodă a fost o învăţătură, că boierimea încă mai fuge după ciolane de ros. Pe de altă parte, nici prietenia turcului cu leahul nu-i a bună… dar să lăsăm astea! Spune-mi, te-ai însurat? — Încă nu, mărite doamne. — Atunci să-ţi căutăm mireasă şi să ştii că eu te cunun! — Am şi găsit-o… numai că-i în celălalt capăt al ţării, la mine în Banat. — Nu-i nimica! Ad-o aici şi să vă înmulţiţi neamul în cetatea de scaun a Moldovei. Ce rang ai avut sub Gaşpar-vodă? — Pârcălab, măria-ta. — Io poftesc să fii spătar, şi pe toţi cetaşii tăi îi iau în slujba domniei. Nici nu te mai întreb dacă te învoieşti! — Mai încape vorbă, măria-ta?! Petrecură întreaga iarnă în preajma voievodului, care se bucura văzând destoinicia oştenilor lui Marcu, dar nu spunea ce gânduri avea pentru mai târziu. În preajma sărbătorilor sosi un neguţător sas care fusese în vară pe la Bozovici, ba se întâlnise şi cu tatăl Anei. Aşa aflase că fata era încă nemăritată, dar că taică-său ar cam fi avut în gând să nu mai aştepte, în-trucât auzise că cel căruia i-o făgăduise s-ar fi prăpădit prin bătaie. Întâlnirea îl bucură pe Marcu, dar îl şi mâhni. Abia aştepta să se ducă zăpada spre a porni la drum, căci altminteri nu şi-ar mai fi găsit aleasa.

Domnul se arătase plin de bunăvoinţă, dar iată că sosiră berzele pe hogeagurile Iaşilor şi înfloriră cireşii, iar el încă mai aştepta încuviinţarea de plecare. — Dragă Marcule, îi zise într-o zi Vodă, chemându-l în spătăria mică. Ştiu prea bine că ai vrea să pleci, după cum ţi-am şi făgăduit, dar iacă, am căpătat poruncă să-l întâmpin pe Wisznowiecki, cneazul de Zbaraz. Un leah înfumurat, pe care trebuie să-l ştii de la Liubomirski. Marcu îşi aminti de el, dar nu pricepu ce legătură ar fi avut acesta cu plecarea lui în Banat. — Trecând prin Moldova, urmă Vodă, ar trebui să-i ies în cale şi să-l întâmpin ca gazdă, dar numai când aud de el mi se pune un nod în gât. — Drept ai, măria-ta! Mulţi dintre şleahtici se plângeau de înfumurarea lui. — Ştiu că nici tu nu-i prea ai la inimă pe lehi, după cele ce ţi-au făcut şi după cum s-au purtat cu răposatul Gaşpar-vodă, însă n-am ce face. Eu n-am să-l întâmpin decât la marginea târgului, în schimb, tu ai să-i ieşi înainte la Hârlău. După ce-om scăpa de leah, poţi merge după mireasă, că, după cum vezi, n-am uitat că ţi-am făgăduit să te năşesc. Ai să rămâi pe acolo până în toamnă, la culesul viilor, când om face nuntă mare, dar până atunci vezi cum te porţi cu leahul… Marcu se închină cu smerenie, după care se duse să-şi aleagă şi vreo câţiva dintre feciorii lui, căci avea să meargă cu o ceată de hânsari domneşti înveşmântaţi de mare sărbătoare. De altfel şi el nu putea fi mai prejos, căci era spătar al voievodului Moldovei. Întâmpinarea avu loc la ieşirea din târgul Hârlăului şi, cu toate că îl mai văzuse pe Marcu în preajma marelui hatman, pan Wisznowiecki se prefăcu a nu-l mai cunoaşte, iar în vreme ce bănăţeanul rostea vorbele de bun-venit, el se uita pe cer după nişte şiruri de cocori. Porunci apoi vistiernicului să-i deie lui Marcu o pungă cu zloţi… La asemenea ruşine nu s-a aşteptat spătarul, şi i-ar fi aruncat leahului punga în obraz, dacă nu i-ar fi venit în minte vorbele măriei-sale, că trebuiau să înghită orice proastă purtare a solului. Totuşi, de faţă cu el, scoase banii şi-i împărţi oştenilor. Pan Wisznowiecki ridică sprânceana a mirare, zâmbi uşor în colţul gurii şi îi întoarse spatele. Aceasta era prea mult pentru bănăţean şi fu gata-gata să poruncească şi el întoarcerea acasă, fără a-l mai însoţi pe neobrăzat. Se opri însă, fiindcă printre oştenii cneazului de Zbarand i se păru a-l zări pe… Sâvu. Nu mai încăpea nici o îndoială, căci prigoreanul îi zâmbi cum numai el o făcea, ba chiar îi făcu şi cu ochiul, pe când ţinea dârlogii unui cal. Era nevoie de încuviinţarea cneazului pentru ca Sâvu să-şi părăsească ceata, aşa că Marcu se adresă tălmaciului, dar pan Wisznowiecki nici nu vru să audă. N-a mai fost nevoie însă de altceva, căci Sâvu însuşi se apropie de Marcu, iar acesta, descălecând, îl îmbrăţişa în văzul tuturor. — Tu aici?!

— D-apăi cine? râse prigoreanul. — Gândeam că eşti mort, la Hotin… — Am fost. — Asta n-o mai pricep… În răstimp, cei peste trei sute de însoţitori ai leahului se înşiruiră pe drum şi Marcu nu mai avu încotro, trebui să-l urmeze, însă anume se trase la coada alaiului. Poruncise un cal pentru Sâvu, şi mai tot drumul sporovăiră. Prigoreanul îi povesti cum datorită vitejiei lui Mihai fusese acoperit de leşurile vrăjmaşilor şi nimeni nu mai avusese treaba lui. De fapt fusese lovit de un plumb în umăr, dar n-a făcut decât să-şi piardă simţirea. Din păcate, în acest fel nu i-a putut sta în ajutor lui Mihai. L-a mai văzut doar a doua zi, în ţeapă pe nefericitul lor prieten, când tot n-ar mai fi putut face nimic. La adăpostul întunericului se trăsese de sub leşuri şi s-a târât până în marginea unui lăstăriş, unde a stat pitulat până-n seară. Nici vorbă să poată pătrunde în cetate, aşa că a plecat mai departe până a dat de câteva bordeie unde erau ascunşi nişte gospodari din Zvancea. Acolo l-a oblojit o babă şi în cele din urmă se vindecase. Rămăsese multă vreme printre oamenii aceia cumsecade şi numai după ce se întremase de-a binelea, aflând că leşii tocmeau slujitori pentru drum lung la Stambul, se băgase ca rândaş la un şleahtic, cu gândul că ajungând la Dunăre avea să-l lase şi să apuce calea Banatului, spre casă. — Bună treabă! râse Marcu auzind păţania prietenului său. Ai ajuns rândaş, după ce însuşi Liubomirski te făcuse stegar. — Pe mine?! se miră Sâvu. — D-apăi cum? Numai că el te ştie mort, iar dacă te-ar vedea în viaţă cred că te-ar şi întemniţa, crezând că l-ai minţit. Sâvu rămase uimit, căci nu-şi putea crede urechilor ca el să fi fost răsplătit cu ranguri leşeşti şi acuma să-i slugărească. — Acum însă ai să vii cu mine în slujba măriei sale Ştefan-vodă, şi mira-m-aş să n-ajungi căpitan. — Chiar aşa?! se bucură Sâvu. Oricum, n-avea să se mai întoarcă la fostul stăpân. Şi ca să nu mai dea faţă cu el, la îndemnul lui Marcu, a tăiat calea mai scurtă, pe la Podul Iloaiei, urmând a se întâlni la Iaşi. Fiind în urma tuturor, Marcu nu apucă să vadă întâlnirea domnitorului cu cneazul, dar auzi în curând că leahul nu primise să urce în carâta domnească şi nici găzduirea la curte. Îl socotea pe domnul Moldovei ca fiind de neam prost şi cu mult mai prejos decât al lui… Pe dată Vodă a poruncit surugiilor să apuce pe alte uliţe şi-l bătea gândul cum ar face să-l întemniţeze pe nesuferitul cneaz, barem o săptămână, ca să-şi dea şi el seama cine-i stăpân în ţara asta. Întors la palat, află însă că un ischimne-ceauş sosise spre a-l întâmpina pe cneazul de Zbaraj, aşa că nu mai putea face nimic împotriva lui. Pofti să i se înfăţişeze turcul. — Slăvite bey, carele eşti cel dintâi printre închinătorii lui Issa, Alah să-ţi fericească viaţa! se ploconi ceauşul în faţa domnitorului. Marele nostru sadrazam, Kemankeş Ali-paşa…

— Ceee?! sări voievodul. Nu mai este Mere Huseyn? — Precum ai auzit, beyule. Tomşa-vodă nici nu-l mai ascultă pe ceauş, ci se ridică şi, frecându-şi mâinile, zice pe româneşte: — Lasă, câine leşesc, că te voi purta eu! Turcul holbă ochii, neştiind ce s-a petrecut cu ghiaurul, dar şi mai uimit fu de nepreţuitele daruri cu care-l copleşi. Vodă porunci apoi să vină diecii ştiutori de limbă turcă, spre a trimite carte la Stambul. Tocmai atunci se nimeri şi Marcu, voind să-l înfăţişeze măriei-sale pe Sâvu. — Ai picat cum nu se poate mai bine, Marcule! Tu ai să duci scrisoarea prietenului meu Kemankeş Ali-paşa, care a ajuns mare vizir. Am să-l încondeiez pe leah, de o să mă pomenească toată viaţa… Marcu se posomori pe dată, căci nădăjduise să capete îngăduinţa plecării acasă, dar nicidecum o altă călătorie, şi încă în ţară străină. — Am să rămân fecior bătrân, măria-ta… — Ha, ha, ha! râse Tomşa-vodă. Uitasem că ţi-am făgăduit să te las în Banat, dar n-am pe altul de aşa mare credinţă cum îmi eşti tu. — Am adus chiar acum, la picioarele măriei-tale, un alt bănăţean de-al meu, pe care mă bizui ca pe mine însumi. Şi dacă nu-ţi va fi cu supărare, l-aş băga în locul meu să ducă răvaşul… Puţin cam dezamăgit, Vodă încuviinţă să i se înfăţişeze prigoreanul şi văzându-i tinereţea, precum şi privirea deschisă, se învoi să-l primească în slujba domniei. Iar când mai auzi şi despre faptele de vitejie ale feciorului, se mulţumi pe deplin şi-i zise: — Dacă leahul te-a făcut numai stegar, când te-i întoarce de la Poartă, miiaş te voi face! Să mă slujeşti cu credinţă, ca şi Marcu! Amândoi bănăţeni sărutară mâna domnitorului şi ieşiră bucuroşi. Nici nu mai apucară să audă porunca domnească prin care se poprea orice tain pentru cneazul de Zbaraj şi oamenii lui, cerându-i să părăsească pe dată ţara Moldovei şi să plece „unde şi-a dus mutu’ iapa!” Două zile mai târziu, cei doi prieteni erau în drum spre Obluciţa, de unde Marcu s-ar fi urcat în susul apei pe vreun barcaz, iar Sâvu o lua pe drumul mare, către Stambul. Aşa s-a şi întâmplat. Către sfârşitul primăverii, Marcu bătu fălos la poarta Anei. Văzându-l fata scăpă şofiul cu lapte proaspăt muls, nevenindu-i a-şi crede ochilor. — Nu te speria, că eu mi-s, Marcu! zise el voios şi se repezi s-o îmbrăţişeze, dar ea se sfii şi fugi în casă. Pe dată se întoarse însă împreună cu taică-său, şi-l sorbea acum din ochi pe mândrul oştean, înveşmântat ca domnii. — Ai venit? întrebă tatăl. — Da! Bună ziua şi bine v-am aflat sănătoşi! — Bună să-ţi fie şi inima! Pofteşte în casă, că doar nu avem a sta la poartă… Se înţelege că în scurtă vreme aveau să înceapă şi pregătirile de nuntă, iar cum nu se cădea ca până atunci mirele să stea sub acelaş acoperiş cu

mireasa, Marcu îşi cumpără chiar de a doua zi un loc de casă şi se puse cu maistorii la treabă, ca să-şi ridice din temelii o nouă gospodărie. Totuşi, un lucru nu-i dezvăluise aprigului almăjan, anume că nunta trebuia s-o facă în Moldova, unde însuşi măria-sa Vodă avea să le fie naş… Cum să-l fi lămurit să-i dea fata ca să plece din sat şi s-o poarte pe drumuri?! Fusese peţită în mai multe rânduri şi tatăl se gândise uneori că n-ar fi rău să o şi mărite, căci despre oşteanul acela fălos, cu care se înţelesese, auzise că s-ar fi prăpădit prin lume. Ana simţea însă, în inima ei, că nu era aşa şi la toţi care o cereau le făcea nazuri. Acum, că i se întorsese ursitul, înflorise şi ea ca un bujor, încât babele o scuipau care mai de care, să nu se deoache. Dar bine că a tăcut, fiindcă pe la începutul lui septembrie din acel an 1623, se pomeni într-o bună zi cu Sâvu. Acesta îi aduse vestea mazilirii lui Ştefan-vodă Tomşa şi înlocuirii lui cu Radu-vodă Mihnea, faţă de care nu era legat să mai plece la Iaşi. Şi ce nuntă s-a mai încins în Bozovici!… Mai ales că se întorseseră şi mulţi dintre feciorii plecaţi cu Marcu, pe care vodă-Tomşa îi răsplătise la plecare, iar aceştia îşi aduseră toate neamurile din satele vecine. Fericitul mire, cu toate că era „domn mare”, îşi îmbrăcase frumosul port bănăţean. Şi aşa a rămas şi pe mai departe, căci nu se ţinea niciodată „cu nasu pră sus”. La bucurie însă nu uitară să-i pomenească şi pe cei dragi care pieriseră, mai cu osebire pe măria-sa Gaşpar-vodă şi pe nepreţuitul căpitan Mihai. Apoi Marcu se dădu cu ale gospodăriei, şi nu arareori era întrebat de însuşi judele satului cum să chibzuiască în treburile obştei. Ba unii veneau de-a dreptul la el, socotindu-l ca pe cel mai de vază om al satului, după cum şi era. — Am rămas şi acasă în slujba domniei, frate Sâvule! zise el într-o zi, întâlnindu-se cu prigoreanul pe hotar. — Şi dacă s-ar ivi vreun alt voievod să ne cheme? — Atunci vom porni la drum şi ne vom pune iarăşi braţul în slujba ţării, căci trebuie să se facă ea odată şi să fie numai a noastră… SLUJBĂ CU PRIMEJDIE. MARE JALE A CUPRINS ÎNTREAGA ŢARĂ A ARDEALULUI, când s-a răspândit vestea trecerii în lumea celor drepţi a craiului Bethlen Gabor. S-a întâmplat să moară în ziua de 13 noiembrie 1629, chiar atunci când ar fi trebuit să-şi serbeze al cincizeci şi unulea an de viaţă. „Semn dumnezeiesc!” spuneau babele pe şoptite, şi mulţi erau temătorii de vremuri de urgie ce se vesteau după moartea prinţului. Aveau şi dreptate cei temători, căci ţara ajunse acum în stăpânirea doamnei Catarina de Brandemburg, o femeie slabă, măcar că făgăduise că va ţine cu sfinţenie adiata răposatului ei soţ. Sfătuise fostul crai, cu limbă de moarte, să nu se bizuie nimeni pe mincinoasele făgăduieli ale nemţilor, ci întreaga ţară să ţină prietenia strânsă cu Moldova şi Muntenia, fiind calea cea mai firească. Numai aşa aveau să rămână urmaşii slobozi şi stăpâni în casa lor. Dar sfetnicii craiului aflară că nici nu-şi îngropaseră stăpânul când cei doi „prieteni de inimă” ai principesei îşi şi luaseră nasul la purtare. Era vorba de un neamţ, un anume Scultetus, care o întovărăşise ca mireasă atunci când fusese adusă de la Berlin, şi de un

conte ungur, pe nume Csaky Istvan, ce nu se îndoia că ajungând stăpânul femeii ar fi avut şi ţara la picioarele lui. Cel dintâi avea muiere şi copii în Sibiu, dar se ţinea mereu în preajma fustelor doamnei Catarina, stârnind furia contelui. De aici ura şi vrajba neîmpăcată între cei doi, spre marea pagubă a ţării, căci principesa nu avea gândul decât la cei doi iubiţi ai ei, iar treburile ţării mergeau anapoda. Aşa s-a stârnit nemulţumire nu numai din partea celor care diriguiau sfatul dietei, ci şi în rândurile prostimii, care scosese fel şi fel de vorbe de ocară, ce se vânturau pretutindeni. Acum, că se isprăvise cu înmormântarea şi-l plânsese pe răposat în văzul lumii, nemângâiata văduvă îşi căuta alinarea în braţele celor doi, căci nu se hotăra cu uşurinţă de care să se lepede. Nu-i prea dădea prin cap ce să facă, mai cu seamă că fratele fostului ei bărbat, Bethlen Istvan o tot sâcâia să-i alunge pe amândoi şi să se ţină de cârmuirea ţării, că altminteri n-ar fi fost cu putinţă. Se lăsase şi o iarnă grea, încât apa Mureşului îngheţase de la un mal la altul, iar troienele făcuseră tot una întreaga vale, de nu mai puteai şti când păşeşti deasupra apei şi când pe pământ. De n-ar fi fost mândra cetate a Bălgradului să-şi ridice zidurile dintre nămeţi, nici nu ţi-ai fi dat seama când râul o coteşte la vale către Deva. Asprimea vremii se arătase cam din preajma Crăciunului, dar o ţinea mereu, încremenind ţurţurii argintii pe ramurile copacilor, iar o pâclă, noroc că nu prea deasă, se aşternuse pe întreaga fire. Stoluri de corbi zburau croncănind parcă prevestiri de moarte, în vreme ce haitele de lupi flămânzi bântuiau chiar şi aşezările, dându-se la om. Primejdie de pierderea vieţii era pe atunci la tot pasul, dacă te-ai fi încumetat la drum de unul singur ori fără a fi bine înarmat. Pe asemenea vreme, trei călăreţi luptau cu troienele ce ajungeau nu arareori până la pieptul cailor, dar în alte locuri pământul dezgolit şi îngheţat trosnea sub copite. Deasupra satului Sântimbru se ridica o pâclă deasă de fum învăluindu-i şi pe drumeţi, care mergeau cam la voia întâmplării, nefiind nici urmă de drumeag. Nădejdea lor era că isteţimea cailor avea să-i scoată la liman. — Să nu ne fi rătăcit, zise îngrijorat unul dintre ei, bătându-şi braţele peste piept spre a se încălzi. — Parcă tot mai bine fusese la monastire, făcu cel mai din faţă întorcându-şi capul. Nu-i aşa? — Atunci să ne întoarcem! răspunse al treilea. — Nici gând, Laszlo dragă, urmă cel dintâi. Acuşi pătrundem pe poarta cetăţii şi ne-om încălzi cu vreo palincă. — Ba, să fiu drept, mi-ar place mai curând un foc zdravăn, fiindcă mă cam saturai de băutura popilor, bolborosi Laszlo. Vorbeau ungureşte, cu toate că doi dintre ei erau români, numai că Bardassy Laszlo nu le cunoştea limba şi, de când erau în slujba domniei, aşa obişnuiau cu toţii să se înţeleagă. — Socot că mare bucurie avem să-i facem principesei, după cum spunea domnul căpitan Ovary, zise cel din mijloc, care nu era altul decât Florea Nicoară de la Ciunga.

Se făcuse bărbat spătos şi zdravăn, acum în cel de-al treizecilea an al vieţii, dar tot scund rămăsese şi ochii săi jucăuşi îşi mai păstrau limpezimea copilăriei. Se alăturase cu dragă inimă căpitanului Ovary, care ţinea la el ca la un frate, dar nu se bucurase de acele lupte pline de glorie, cum le visase el odinioară. De când se făcuse cătană numai de muştru avusese parte, şi se gândea cu părere de rău că nu se înfruntase până acuma cu păgânii, asemenea fratelui său mai mare, Amosie. Ungurul Bardassy se pripăşise pe la Aiud, venind tocmai din pusta Tisei, unde avusese nişte necazuri cu un stăpân hăpăreţ pe care, la mânie, îl trimisese pe lumea cealaltă. Dar în afara celor doi buni prieteni, cu care era şi acuma, nimeni nu-i ştia povestea. Nu-i vorbă că nici nu fusese întrebat vreodată de careva. Cel de-al treilea, Tănase Pop, era de pe valea Gurghiului şi se băgase la oaste fără a fi silit decât de sărăcie, căci acasă erau copii mulţi şi pământ deloc. Era o fire paşnică, dar dacă îl scotea careva din sărite nu şovăia să tragă hangerul. Se legase o mare prietenie între ei şi mai întotdeauna îndeplineau anumite slujbe ostăşeşti împreună, dar cu atâta destoinicie încât căpitanul Ovary Elemer avea încredere desăvârşită în ei. Aşa se face că şi de astă-dată, fiind vorba de o sarcină, de mare taină şi primejdie pentru unii, tot lor le ceruse s-o aducă la îndeplinire, ştiindu-le vrednicia. Se întâmplase că un drumeţ străin fusese sfârtecat de lupi, chiar în preajma Aiudului, şi nişte ţărani aduseseră cizmele mortului, chimirul şi o tolbă cu scrisori. De va fi avut şi bani asupra lui, nu se mai putea şti, fiindcă aducătorii se juraseră pe sfânta cruce că nu găsiseră nimic altceva. Poate că nici încălţările şi celelalte n-ar mai fi fost găsite, căci haita îşi încercase colţii prin tot ce a fost de piele, dacă nu s-ar fi întâmplat să treacă tocmai ei şi să alunge lupii. Izbutiseră să mai adune şi câteva rămăşiţe omeneşti, pe care le-au dus în sat pentru îngropăciune, dar aflând scrisorile s-au temut să nu fie de-ale stăpânirii şi să cadă asupra lor cine ştie ce bănuială nedreaptă. Socotiră cu cale că ar fi fost mai bine să le aducă la oraş, ceea ce şi făcură. Domnul căpitan scotocise printre ele şi văzând despre ce era vorba uită să-i mai întrebe şi altceva, ba le mai dărui şi câţiva bănuţi de argint drept mulţumită. Acele hârtii erau potrivnice răposatului prinţ şi fuseseră scrise de domnul Moldovei, care se afla în mare prietenie cu nemţii. Cum toată lumea cunoştea ura ce i-o purtaseră cei din Viena lui Bethlen, ba Ovary ştia şi despre o pâră a lui Miron Barnovschi-vodă al Moldovei, făcută la Poartă, socoti că şi principesei are să-i pară bine să pună mâna pe asemenea răvaşe. În acest fel se dădea iveală faţa mincinoasă a moldoveanului. „Nu care cumva s-o pierdeţi, ori să v-o fure careva, că atâta Dumnezeu e al vostru!” îi ameninţase căpitanul la plecare întinzându-le taşca ce avea pe ea urmele colţilor. Nu prea vedeau ei cum să fie prădaţi în plină zi, cu toată vremea potrivnică, fiindcă erau trei vlăjgani ce nu se temeau de nimic. Altceva însă nu le mai spusese, decât numai ca să nu dea tolba altcuiva în afara alteţei-sale principesa Catarina, şi Ovary ştia prea bine că oştenii nu-i vor ieşi din

poruncă. Pe vreme bună, vara mai ales, de la Aiud la Bălgrad mai ai fi putut-o ţine în galopul cailor, dar acuma nici vorbă mai ajungă până-n seară, iar cum noaptea era primejdie de a se rătăci, au hotărât popas la monastirea din Teiuş. De altfel nici nu erau zoriţi la drum, porunca fiind să ajungă când or putea, aşa că bătură la poarta călugărilor şi fură primiţi pe dată, întrucât ospitalitatea era canonul sfinţilor părinţi de acolo. Stareţul, sau priorul, după cum i se mai spunea, pater Ambrosius, i-a lăsat mai întâi să se dezmorţească, după care i-a poftit la taclale, până avea să fie isprăvită cina. „Puteţi a-mi spune, dragii mei, cât mai multe întâmplări, căci noi, sărmanii călugări, nu avem ştire despre ceea ce se petrece prin lume decât numai prin drumeţi ca voi”, îi îndemnase el cu voce blajină. Laszlo, ca unul ce vorbea mai bine dintre toţi, se lăsă tras de limbă şi astfel stareţul află unde se duceau şi mai ales ce trebuia să ducă negreşit numai alteţei-sale Catarina. Pater Ambrosius tresărire la vederea tolbei, dar ei nu băgară de seamă. Spusese apoi, cu multă nepăsare: „De nu mă-nşel, mai văzut-am aşa ceva la un pribeag ce abătuse mai zilele trecute pe sub acoperişul nostru, dar n-a zăbovit mult, căci era în drum spre… Moldova, dacă îmi aduc eu bine aminte”. „De bună-seamă că ăsta va fi fost omul nostru!” sărise atunci Tănase, de parcă s-ar fi bucurat aflând asemenea veste. „N-auzişi că acela mergea spre Moldova?” îl mustrase Laszlo. „Stăpânul tolbei a fost mâncat de lupi după Aiud, deci se pare că venea din Moldova, de vreme ce a trecut pe aici!” „Noi, n-avem de unde şti”, urmase liniştit priorul. „Nu ne este în obicei a iscodi pe oaspeţii noştri încotro se îndreaptă ori de unde vin. Dacă ne spun, bine, dacă nu, tot una-i. Mi-ar fi părut însă rău să se fi rătăcit, sărmanul, căci părea un om bun. De fapt îl şi povăţuisem să mai aştepte domolirea viforniţei, dar el nici nu vrusese să audă de aşa ceva. Eu vă cer iertare, nu cumva să credeţi că vă iscodesc, numai că văzând o tolbă asemănătoare… intrasem chiar la bănuială.” Vorbele acestea îl scoaseră pe Florea din sărite: „Să nu-ţi fie cu supărare dom’ părinte, dar noi nu suferim asemenea ocară. Nu suntem lotri şi, dacă vrei să ştii, află că acel drumeţ al sfinţiei-tale a fost mâncat de lupi. Pentru aceea, îi ducem alteţei-sale ceea ce a mai rămas de la el.” Amândoi tovarăşii încuviinţară din cap, dar niciunul nu înţelesese rostul ciudatului zâmbet al stareţului. „Jesus-Maria!” făcuse el sfielnic, cu ochii în tavan. „Aveţi tot dreptul să vă mâniaţi pe mine, păcătosul, care nu mi-am dat seama de vorbele mele cele proaste şi de bănuiala mea nedreaptă. Sărmanul călător a suferit cumplită moarte, dar asta o fi fost voia Domnului, odihnească-l în pace!” Vorbele blânde ale călugărului, precum şi căinţa lui îi potolise atunci pe dată, ba Laszlo mai şi adăugase: „Pricepem că sfinţia-ta n-ai vrut să zici de noi că am fi hoţi, dar cum suntem în slujba domniei nu se cade să dăm totul în vileag…” „Apoi şi tolbe ca aceasta vor fi fiind cu sutele şi pe toate drumurile” mai zise şi Tănase. „Asta însă are urma colţilor de lup.” „Se poate,

se poate!” încuviinţase pe loc priorul. „Dar hai să lăsăm la o parte supărarea şi vorba pripită şi să gustăm ceva mai înainte de cină, spre a putea ciocni un păhărel, spre împăcare.” Poruncise apoi unui călugăr să aducă mâncare şi băutură ca pentru oaspeţi de seamă, spre a-i fi iertată nesăbuita bănuială. Ospeţia însă se dovedise atât de îmbelşugată, încât nici nu şi-au mai dat seama când au început şi când au sfârşit cina. Buimaci de cap, au fost treziţi de dimineaţă, când pater Ambrosius i-a sfătuit să plece la drum devreme, ca să ajungă la Bălgrad pe amiază. Au mulţumit pentru găzduire şi priorul şi-a mai cerut încă o dată iertare, fiind astfel cu toţii mulţumiţi. Abia când s-a văzut în şa, Florea s-a frecat la ochi nedumerit: „Parcă nu-i aceeaşi tolbă!” „Ţi se pare!” îi răspunsese Laszlo. „Tu nu vezi urmele dinţilor pe ea?” „Ce să mai vadă după rachiul de chimen?” râsese Tănase. Florea s-a pipăit însă la piept şi n-a mai zis nimic. Acuma, după ce petrecuseră o vreme în gerul de afară, mahmureala încă nu le trecuse, iar Tănase fu primul care se văită: — Măi fraţilor, mie îmi cam vâjâie capul şi mi-i tare cald. Parcă aş zice că nu mi-a căzut bine vinarsul popilor. — Băuşi lacom! îl linişti Laszlo. Şi pe mine mă doare. — Dar ştiu bine că dormirăm, nu glumă, urmă Tănase. Socot că puteai tăia lemne pe noi. Oricum, fain a fost şi eu zic să mai trecem şi la înapoiere. — Ne-a omenit spre a-şi spăla vorbele cele proaste, zise Florea, dar de acuma are să ne închidă poarta în nas, ca să nu-i mai facem pagubă. — Da’ ştiu că te ocoşiseşi la el, râse Laszlo amintindu-şi de furia tovarăşului său. — Păi ce-şi închipuia el? se împăuna Florea. Avem noi feţe de tâlhari? — Ba bine că nu! Încă din cei bătrâni, că uite, promoroaca ne-a albit şi barba şi sprâncenele… Mai povestiră apoi de una, de alta, ca să le treacă vremea, şi aşa lăsaseră în stânga casele din Sântimbru, semn că până la cetatea de scaun nu mai aveau mult de mers. Zăpada scârţâia sub copite, iar caii scoteau aburi pe nări. Promoroaca li se aşternuse şi lor pe firele din jurul boturilor, făcându-i să semene cu nişte moşnegi din altă lume. — De nu mă-nşel am şi aiuns, arătă Laszlo spre focul de vreascuri ce se zărea înaintea lor. — Norocul nostru cu bieţii cai, căci altminteri nu ştiu cum am mai fi nimerit calea! zise Florea, scuturându-şi iar mustaţa. — Ziua-bună vă poftim! zise Laszlo apropiindu-se. — Bună să dea Dumnezeu! răspunseră oştenii-străjeri ce se încălzeau la foc. — Numai că vreme prea bună nu-i, urmă unul dintre ei. Pentru ce nu staţi la casele voastre şi bateţi coclaurile? — Apăi, avem treabă la măria-sa Doamna, răspunse Florea suflându-şi în palme. — No, că doar nu chiar acolo! făcu unul mirat. — Ba întocmai! se împotrivi ciunganul.

Se uitară cu toţii unii la alţii, paznicilor nevenindu-le a crede că nişte oameni de rând s-ar fi putut înfăţişa principesei. A trebuit să mai treacă o vreme, până când să ajungă la urechile curtenilor ce voiau cei trei oşteni străini. — Să nu fie cumva vreo năpârcă în tolbă! se îngrijoră Scultetus, auzind despre ce era vorba. — Pe gerul ăsta ar fi ţeapănă! râse batjocoritor contele Csaky. De altfel, am să deschid eu însumi afurisita aia de taşcă. Poate că s-ar mai fi sfădit, cu toate că se aflau în faţa stăpânei ţării, dacă nu erau aduşi cei trei. — Ei, voinicilor, le zise prinţesa. Aţi ţinut cu tot dinadinsul să mă vedeţi. Spuneţi care vi-i necazul! Oştenii plecară genunchiul la podea, după cum îi învăţase Ovary, şi numai Laszlo începu să vorbească: — Măria-ta, a poruncit domnul căpitan să vă înmânăm această tolbă, iar domnia-lui a scris despre ce este vorba. Noi nu ştim nimica… — Prea-bine. Daţi-o pajului! zise ea scurt. Acesta dădu s-o apuce, dar contele Csaky nu-i dădu răgaz ci o înşfacă el, cu toate că în afară de Scultetus mai erau de faţă şi cancelarul Bethlen Istvan, contele Sencei şi încă vreo câţiva, curteni. Apoi începu a scormoni, scoase mai multe scrisori şi le întinse principesei, după cum se cuvenea. Aceasta însă i le înapoie: — Citeşte-le domnia-ta, domnule conte, şi dacă socoţi nimerit poţi să spui cu glas tare. Contele ridică semeţ capul, sfidând pe ceilalţi, şi luând scrisorile încercă să le citească, dar se opri pe dată înroşindu-se de furie. — Este o sfruntare neruşinată, alteţă, şi nu-mi închipui cum de au cutezat aceşti nemernici… — Dar citeşte, să auzim cu toţii! zise Catarina. — Nu… nu-i cu putinţă! bolborosi contele. — Cu îngăduinţa alteţei-voastre, o voi face-o eu însumi, se oferi cancelarul. Se poate ca Bethlen Istvan să fi bănuit ceva neplăcut urechilor lui Csaky şi pentru aceea ceruse el scrisorile, iar Scultetus i se alătură. Contele însă dădu nepăsător din umeri şi i le întinse. Cancelarul tuşi spre a-şi drege glasul şi începu: „Te amăgeşti tu însuţi, o, doamnă Catarina, Alungă-ţi drăguţul…” Dar se opri iute, prefăcându-se că s-a înecat, şi întinse hârtiile lui Scultetus. Erau mai multe şi se pare că pe fiecare din ele erau scrise versuri neruşinate la adresa principesei. — Cine a cutezat neobrăzarea asta? tună deodată Csaky, încruntându-se la bieţii oşteni. — Vorbiţi! îi îmboldi şi cancelarul, împingându-l cu piciorul pe Tănase, care rămăsese în genunchi, ca şi ceilalţi. — Noi… noi nu ştim carte, se bâlbâi Laszlo. Aşa a fost porunca… noi… — Cine a poruncit? se băgă în vorbă şi Scultetus.

— Domnu… căpitan Ovary, bâigui Tănase. Florea amuţise de tot şi se uita fâstâcit când la curteni, când la principesă, clipind des din ochi. — Te pomeneşti că nici nu sunt din roata lui Ovary, se auzi deodată vocea unui curtean. — Or fi iscoade nemţeşti, zise cancelarul, sfredelindu-l cu privirea pe Scultetus, care însă îl înfruntă cu un zâmbet rece. — Să fie daţi pe mâna călăului! hotărî Csaky, de parcă el ar fi fost stăpânul. După ce vom afla totul, să-i spânzure. Nu-i aşa, alteţă? adăugă el, văzând ura neputincioasă de pe feţele celorlalţi. — Da, da! încuviinţă prinţesa, cu toate că nu înţelesese mai nimic din cele ce se petreceau sub ochii ei. Ca şi celorlalţi din încăpere, şi ei îi părea rău că nu auzise ce se spunea despre ea până la capăt, dar nu cuteza să-i ceară lui Csaky să mai citească. Cerul dacă ar fi căzut asupra bieţilor oşteni, n-ar fi fost mai uluiţi! Se aşteptaseră la o răsplată, înfruntând troienele şi gerul, dar nici prin cap nu le-ar fi dat că însuşi domnul căpitan să fi scris asemenea neobrăzări şi să le mai şi trimită principesei. De altfel, niciunul nu mai era în stare să scoată vreun cuvânt. Abia când se pomeniră în odaia caznelor, un fior îi trecu prin şira spinării şi Florea păru a se dezmetici. Băgă mâinile în sân, de unde scoase vreo câteva scrisori pe care i le întinse călăului, spunând cu voce tremurată: — Acestea sunt, domnule. Taşca a fost schimbată. Eu m-am temut de asta şi am luat hârtiile cele bune în cămaşă la mine. Fă bine şi dă-i-le măriei-sale mai înainte de a ne rupe ciolanele, că noi alta nu ştim. Gâdele întinse o mână păroasă şi le luă, rânjind cu toată gura: — Am auzit că aţi mai dat voi şi alte scrisori măritei stăpâne, iar dacă şi astea sunt la fel… apăi bine n-are să vă fie. — Cum ne-o fi soarta, domnule călău! răspunse Florea. Dar eu socot că astea sunt cele bune, căci cu mâna mea le-am dosit. Ultimele cuvinte fură auzite şi de Csaky, întrucât se zorise spre a fi cel dintâi la cazne. Aruncându-şi ochii pe scrisori, porunci gâdelui să-i sloboadă pe oşteni şi ieşi grabnic din încăpere. Contele se repezi de-a dreptul la prinţesă şi, găsind-o singură, îi spuse dintr-o suflare: — Dobitocii de oşteni au fost traşi pe sfoară de cineva, schimbându-le tolba cu alta, în care a pus porcăriile alea. Trebuie să dăm îndată peste făptaş. Mira-m-aş să nu fie amestecat cu ceva şi Scultetus, că tare mai zâmbea. — Cred însă că ar trebui să ştiu şi eu ce scria în acelea… — Nu acuma, draga mea! i-o reteză contele. Uită-te mai bine la astea! adăugă el răvăşindu-i scrisorile cu pricină. — De unde le ai? — Unul dintre oşteni a avut mai multă minte să le dosească peste noapte, şi astfel l-a păcălit fără să vrea pe uneltitor. Cred că m-am cam pripit lăsându-i slobozi. Prin cazne ar fi trebuit aflat cine a făcut mârşăvia asta.

— Poate că ei într-adevăr habar n-au, zise prinţesa, căreia nu-i prea plăceau schingiuirile. — Văd eu! îşi dădu aere de stăpân Csaky. Vru să iasă, dar se răzgândi, fiindcă se lovi nas în nas Scultetus. — Mă iartă, scumpe domn! zise acesta batjocoritor, după care se duse de-a dreptul la scrisori. Csaky îşi încrucişa braţele pe piept, uitându-se mânios să vadă până unde avea să meargă obrăznicia duşmanului său, dar acesta, neluându-l în seamă, începu a citi: — Ce spui de ele? întrebă prinţesa fără să se uite la conte, care-şi muşca mustaţa de ciudă. — Sunt scrise de Miron Barnovschi, domnul Moldovei, răspunse el în locul neamţului. — Da, aşa se pare, încuviinţă şi Scultetus. — A prins scrisorile răposatului Bethlen către craiul Lehiei şi le-a trimis Porţii! urmă Csaky fără a ţine seama de celălalt. — Dar Gabor se avea bine cu turcii?! se miră prinţesa. — Întocmai, luminată doamnă, spuse cam batjocoritor Csaky. Numai că prin această scrisoare, arătă el spre una, iubitul soţ al alteţei-tale ar fi voit să se împace cu austriecii, iar dacă aflau turcii despre ea, bine nu i-ar fi căzut. Trebuie să fie vreo amestecătură nemţească la mijloc! se uită el tăios la Scultetus. Catarina nu-i dădu răgaz celuilalt să răspundă. — Dar se ştie că prinţul e mort! spuse ea. — A scris în toamna anului trecut, când încă mai era în viaţă şi… — Câtă neobrăzare! pufni Scultetus, făcându-l pe conte să ducă mâna la sabie. Nici nu l-au îngropat bine pe fostul nostru stăpân şi au şi început uneltirile, însoţindu-l şi după moarte! urmă el netulburat, ca şi cum nici n-ar fi văzut ce făcuse contele. Acesta, dezamăgit îşi lăsă mâna în jos şi zise: — Vedeţi însă, alteţă, că domnul Moldovei cere împăratului austriac să intre cu oastea în Ardeal, că pe dată ar trece şi el de partea nemţilor, iar pe noi ne-ar prinde la mijloc. — Rău îmi pare că n-a izbutit bietul Gabor să-şi înfăptuiască visul acela cu Dacia. O ţară mare şi puternică altfel ar fi stat în calea neprietenilor. — Poate că e mai bine aşa, se împotrivi Csaky. Prea ar fi fost mulţi olahi laolaltă şi… — I-am fi adus la legea noastră creştinească, îi luă vorba Scultetus. Altfel până la urmă tot au să se unească, şi fără noi. — Aş vrea s-o văd şi pe asta! pufni Csaky. N-a încercat olahul Mihai, cu ani în urmă?… praful s-a ales de ţara încropită de el. Tot nemţii i-au venit de hac! — A fost înşelat de austrieci, dragă prietene! încercă principesa a-i lămuri deosebirea faţă de germani, ca să nu-l supere pe Scultetus. Dar să lăsăm politica, domnilor! Porunciţi slobozirea proştilor acelora de oşteni. Aş

vrea chiar să-i şi răsplătesc, dacă nu pentru drumul făcut, barem pentru spaima ce-au tras… — Dar mai întâi să aflăm unde ar fi putut să le fure taşca. Aşa dăm de urma unui mare ticălos, zise Csaky. — Vezi tu, prietene, de asta, făcu mieros prinţesa. Nimeni nu se pricepe mai bine decât tine. Cu toate că nu-i făcea plăcere să-i lase singuri pe cei doi, contele sărută mâna prinţesei şi aruncă o privire ameninţătoare lui Scultetus, după care ieşi. După două zile, cei trei călăreţi ieşeau fericiţi pe poarta cetăţii, jurându-şi fiecare în gând să nu se mai amestece nicicând în asemenea slujbă cu primejdie. Numai caii lor se bucuraseră de adăpost şi hrană în răstimpul în care ei fuseseră cercetaţi, şi nici vorbă de răsplată, măcar că principesa ar fi voit-o. — Bine că n-a apucat să ne zobească mădularele, gândi cu glas tare Laszlo, dar nimeni nu-i răspunse. Calea de întoarcere li se păru mai scurtă, cu toate că vremea nu se muiase deloc. Aşa se face că dintr-o dată se pomeniră în dreptul monastirii din Teiuş. — Ia priviţi, fraţilor! arătă Laszlo către crengile stejarului de la intrare. Acela nu-i pater Ambrosius? — Ba chiar el îi, mânca-l-ar ciorile cu oase cu tot! înjură şi blestemă Tănase. Cât pe ce să ajungem şi noi ca el. — A căpătat plata pentru nemernicia lui, căci ne-a dat de băut ca să ne adoarmă cu ceva prafuri şi pe urmă ne-a schimbat taşca, adăugă Laszlo. Numai el ne-a făcut-o! — Bine că-mi veni în minte. Tu, Floreo, ce cap ai avut de n-ai spus pe dată că aveai scrisorile în sân? Cât pe ce s-o păţim, dacă nu-ţi deschideai gura şi la călău. — Am uitat! răspunse acesta zâmbind cu toată faţa. UNELTIRI. PE DEALURILE DIN PREAJMA DUNĂRII, cele mai de pe urmă petece de zăpadă se topeau văzând cu ochii în căldura soarelui de primăvară şi numai către munţii cei din zare iarna încă nu se îndura să părăsească plaiurile mehedinţene. Dar aceste lucruri nu erau băgate în seamă de către dumnealui Gorgan spătaru, stăpânul Balotei, căci era furios nevoie-mare. E drept că se mai „răcorise” în răstimp, întrucât chiar acuma se întorcea de la sălaşurile robilor, unde împărţise cu dărnicie harapnice şi-n stânga şi-n dreapta, fără alegere că erau muieri, copii, ori câini care-l lătrau de pe margine. Turba că nu dăduse peste Chirică-fierarul, adevăratul vinovat al necazului pătimit. Ticălosul de ţigan nu-i prinsese ca lumea potcoavele lui Vârtej, cel mai îndrăgit armăsar al domniei-sale, şi la un hop s-a poticnit, iar în cădere şi-a scrântit piciorul drept din faţă. Văzându-i potcoava atârnând, nu mai avu nici o îndoială cine se făcuse vinovat de betegirea calului. Furia cea mai mare l-a cuprins apoi când a trebuit să vină pe jos, ducându-şi de dârlogi calul şchiop. Era hotărât să-i bată cu mâna lui o potcoavă în talpa ţiganului, spre

învăţătură de minte, dar pe acesta îl înghiţise pământul, de nu-l mai putuse găsi nicicum. Cică ar fi fost trimis de vătaful Cârstea tocmai la Vânju Mare, unde mai avea boierul un petec de moşie, dar de fapt se afla ascuns pe la Strehaia, al cărei stăpân nu se prea avea bine cu vecinul său, boierul Gorgan. Robul era vestit ca meşter în toată ţara Olteniei şi spătarul tare se mai fudulea cu iscusinţa lui, aşa că-l dădea cu dragă inimă oricui, dar numai la prieteni şi nicidecum Strehaianului. Pentru aceea îl şi minţise vătaful, ca să-l facă să-şi mai domolească mânia, mai ales dacă în răstimp avea să i-l mai ceară careva pentru vreo iscusită meştereală. Aşa, bunăoară, când îşi făcuse casă Marcu Borlovan din Bozovici, prieten bun cu dumnealui spătarul de la Balota, îl trimisese pe Chirică şi tare se mai rugase bănăţeanul să i-l vândă lui, dar nici nu vru să audă de aşa ceva. Ţiganul s-ar fi bucurat, căci fostul dregător al domniei moldovene l-ar fi slobozit, însă boierul Gorgan se împotrivise. „Robu-i bun cât e rob!” obişnuia să spună dumnealui. Îl cunoscuse Gorgan pe Marcu la un târg de la Orşova, şi cum amândoi fuseseră oşteni se împrieteniră pe dată, mărturisindu-şi aceeaşi ură împotriva păgânilor, dar mai ales dorul după „ţara cea mare a tuturor românilor”. De atunci mai fuseseră în ospeţie unul la celălalt, căci munţii nu-i despărţeau şi nici stăpânirea diferită sub care se afla fiecare dintre ei. Bănăţeanul îşi durase casă mare de piatră şi tare mai era ascultat şi iubit de toate satele dimprejur, măcar că nu se sumeţea ca un boier, ce era de drept. Asta nu putea fi pe placul boierului Gorgan, dar n-avea ce-i face. De cum intră boscorodind şi înjurând pe poarta cea mare, stăpânul din Balota fu întâmpinat pe dată de câţiva rândaşi. — Săru’ dreapta boierule, da’ ce păţişi? întrebă unul. — Pe dracu păţii! Ce, nu vezi? se răsti el la argat. Vârtej şi-a scrântit piciorul drept din faţă. Fă ce-i ştii să-l vindeci! Cârstea unde-i? — Aici sunt, stăpâne! răspunse vătaful care venise tot o fugă, văzându-l pe boier descălecat. — Mă Cârsteo, să mi-l aduci îndată pe afurisitul de Chirică, să-i fac pielea bici. — Da’ ce-ţi făcu, stăpâne? — Nu văzuşi? — Scrânteala lui Vârtej? Las-o păcatelor, că se face sănătos în două zile. I-o fi căzut vreo potcoavă. — Păi eu ce-ţi spuneam? Ticălosul de Chirică i-a bătut-o… — N-ai grijă că mă ţin eu de capul lui, boierule. Acuma fă bine de te du în casă, fiindcă a sosit un sol de la Gherghiţa. — De la călăraşi? — Îhî! — Cine? — După veşminte ai zice să-i oştean de rând, dar mie tare mi se păru a fi boier de neam. Zice că are vorbe cu domnia-ta şi mie nu vru să-mi spună nimic. — Unde-i? — În casă.

Boierul uită pe dată de potcovar şi se năpusti val-vârtej în conac, urmându-l vătaful, ca un câine credincios. De cum îl zări pe străin, holbă ochii de uimire: — Bine, dar domnia-ta eşti chiar… — Cu plecăciune, boierule, făcu solul aruncându-i o privire plină de tâlc, încât spătarul îşi înghiţi vorbele. Pricepu că oaspetele poftea să rămâie necunoscut, aşa că se întoarse către vătaf: — Te du, Cârsteo, şi vezi de armăsar. M-oi descurca eu cu dumnealui, măcar că-l asemuisem cu un cunoscut. Şezi, străine! îl îmbie apoi pe oştean. La rândul său, Cârstea înţelese că era de prisos şi orice ar fi făcut n-ar mai fi putut să rămână, cu toate că ardea de dorinţa să afle cine era solul. — Ce-i cu tine, Hrizeo, de te îmbrăcaşi aşa? sări gazda de cum rămaseră singuri. — Am venit pe ascuns, dar tot într-o goană. Pe nevastă-mea am trimis-o la Braşov cu ai lui Pană Filipescu şi eu dădui fuga să-ţi dau de veste şi ţie. — Ce? — Vodă-Coconu i-a bătut măr pe călăraşi la Gherghiţa. Capii răsculaţilor au căzut de vii în mâna lui şi au fost bătuţi la tălpi ca hoţii de cai. — Au dat ceva în vileag? — Îhî! Mi-a spus iuzbaşa Duţescu, care ne este credincios, şi tot de la el aflai că osândiţii mai înainte de a-şi da duhul au mărturisit de unde aveau banii şi imboldul la răzvrătire. — Au pomenit de noi? — Întocmai! Ba chiar şi de… — De cuviosul Paisie? îi luă vorba Gorgan. — Asta-i! — S-a dus pe râpă totul! bătu cu pumnul în masă spătarul. Se duc dracului şi căpăţânele noastre! se înciuda el. — Hm! Dar va trebui să ne învoim şi noi să ni le reteze… — Şi ce să facem? — Ceea ce am făcut şi eu. Ţi-am spus doar că mi-am trimis muierea la Braşov. Şi am venit pe la tine ca să trecem munţii împreună. O licărire de nădejde se ivi în ochii gazdei. — Să mergem atunci la Marcu… — Cine-i ăsta şi de unde-i? — Un prieten bun de-al meu. Stă la Bozovici şi nu-i prea departe de aici. Acolo nu dă nimeni de noi. — Hai s-o ştergem, că n-avem vreme de pierdut! — Uşurel, frate Hrizeo, îl domoli Gorgan, care începuse a-şi mai veni în fire din spaima cea dintâi. N-or ajunge ei, zbirii stăpânirii, prea curând. Apoi nu uita că trebuie să-l aducem de la Tismana şi pe măria-sa… pe „Cuviosul”. Nu-l putem lăsa de izbelişte în urma noastră. — Nu ştiu, zău, de ce ne legăm noi la cap cu ăsta… — Păi nu ne trebuie „os domnesc”? Şi nu e el fecior de-al lui Radu Şerban?

— Ba, eu zic să punem mâna pe putere, că domn s-o găsi el, i-o întoarse Hrizea. Dar, dacă tu aşa vrei, aşa să fie, se învoi el în cele din urmă. — Vom merge numai pe sub munte, căci în tot plaiul Cloşanilor, până la Bratilovo, sunt numai oameni înţeleşi cu noi. Trimit vorbă să fie adus Cuviosul, apoi trecem pe la Izverna şi de acolo cu toţii mai departe. — Facem cum zici, numai dă zor, că mai mult de o zi ori două n-avem răgaz. — Să dau poruncă vătafului… — Ba te-aş pofti să nu mai spui la nimeni ce ai de gând! — De Cârstea nu mă feresc. — Faci cum crezi, dar nu-i spune unde mergem. E mai bine. În mai puţin de un ceas un olăcar gonea spre Tismana, cu răvaş către egumenul de acolo, iar o dată cu amurgul şi spătarul plecă împreună cu solul, sub ochii iscoditori ai vătafului. I se păruse vătafului a fi mai curând o fugă, fiindcă luaseră cu ei încă doi cai încărcaţi cu merinde, dar şi cu bănet, fără îndoială. Nici scrisoarea către monastire nu trecuse prin mâinile lui, ca de obicei, şi asta îl înciuda nespus, dar îi şi dădea de gândit, căci stăpânul se ferise de el numai după ce vorbise cu străinul. „Să fi aflat ceva?” se întrebă el cu îngrijorare. Era limpede că solul nu putea fi oştean de rând şi era cât pe ce să-i afle numele, dacă nu i-ar fi făcut semn din ochi stăpânului să tacă. „Afurisită întâmplare!” îşi mai zise el şi scuipă în lături. Dar n-avea nici putinţă să-l anunţe pe boierul Strehăianu de cele petrecute, aşa că se hotărî să mai aştepte. Oricum nu plecaseră în Banat, după cum îl lăsase să creadă la plecare stăpânul, căci altul era drumul Orşovei. „Dar dacă a zis anume aşa, iar pe la Izverna tot într-acolo se îndreaptă?” îi dădu lui prin cap. Îşi plesni nuieluşa de carâmbul cizmei şi porni agale prin ogradă, gânditor. Boierul Stroe Strehăianu, neam cu Vodă, dar şi cu credinţă faţă de domnie, avea de multă vreme o pricină de gâlceavă cu vecinul său Gorgan şi-i purta sâmbetele. Ştiindu-l pe spătar cam iute la mânie şi slobod la gură, neţinând seama nici de slugi când era să-şi descarce năduful, nu cuteza Strehăianu să-l cheme la judecata divanului, ştiind bine că dreptatea nu era de partea lui. Pentru aceea căutase să-l atragă pe Cârstea, om lacom şi bicisnic, spre a iscodi ce se petrecea la moşia vecinului, iar când i-ar fi venit la socoteală, l-ar fi dat în gât. Aşa află despre nişte daraveli ale spătarului cu călăraşii de la Măneşti şi Ruşii de Vede, care de curând se ridicaseră împotriva domniei. Şi dacă aşa stăteau lucrurile, nu mai încăpea îndoială că nesăbuitul spătar avea să-şi piardă capul, iar Vodă trebuia să-i fie mulţumitor, prin rotunjirea pământurilor cu cele ale lui Gorgan. Această veste i-o adusese, fără să ştie, chiar potcovarul Chirică, fiindcă altcum vătaful de la Balota cu greu ar fi putut trimite pe altcineva fără a da de bănuit. Robul avea îngăduinţa să plece oriunde, iar de astă-dată, chipurile, ca să-l scape de pedeapsă „îl ascunsese” la Strehaia, dându-i şi un răvaş către boier, că doar ţiganul nu ştia citi. Stăpânului îi minţise că-l trimisese la Vânju Mare, însă dacă ar fi aflat adevărul bine n-ar fi fost nici pentru el şi nici pentru potcovar.

Spătarul călărea liniştit alături de prietenul său, fără să-i treacă prin cap necredinţa vătafului. Mai vorbind ei de una, de altam se pomeniră la un han din preajma Cloşanilor, locul unde urmau a-l întâlni pe coconul domnesc. Paisie era cu adevărat monah, călugărit cu sila de către însuşi Radu-vodă Mihnea, încă de pe când fusese domn întâia oară la Târgovişte. Aflase domnitorul că tânărul acela voinic şi frumos ca o fată mare n-ar fi un om de rând, iar după multă cercetare îl dibui a fi chiar fecior din flori al lui Radu-vodă Şerban, deci cam primejdios pentru scaunul domnesc. Fiindu-i milă să-i cresteze nasul, s-a mulţumit numai să-l „cunune” cu biserica lui Christos, nădăjduind să fie astfel închis pe viaţă. Vlăstarul domnesc, asemuindu-se lui tătâne-său, nu se împăcase cu gândul să-şi petreacă toată viaţa cu post şi rugăciune în chilia hărăzită lui din voinţă domnească. Şi auzind el de Gorgan-spătarul, ca unul ce fusese slugă credincioasă răposatului său părinte, îşi făcuse drum până la Balota. Acolo însă îl află numai pe feciorul răposatului spătar, dar care nu se împotrivi să-l ajute pe „domnişor”, acum bărbat în lege, căci „avea un dinte” împotriva lui Alexandru-vodă Coconul, din pricina vecinului său de moşie. Aşa începură amândoi a strânge în jurul lor tot felul de boiernaşi nemulţumiţi, dar mai cu seamă călăraşi, ajungând în acest fel până la Ruşii de Vedea, unde dădură de Hrizea-vornic. Acesta era la fel de zvăpăiat ca şi ei, dar mai cu seamă dornic de mărire. Erau cu toţii oameni voinici şi zdraveni, abia ieşiţi din tinereţe, şi năzuiau să apuce pe urmele viteazului Mihai-vodă, cel care unise pentru scurtă vreme întreaga ţară. Prin astfel de gânduri, spătarul îl câştigase de partea sa şi pe bănăţeanul Marcu din Bozovici, plănuind împreună o răscoală ce avea să ridice toată Oltenia şi o parte a Banatului, împotriva domnitorului de la Târgovişte. Din păcate, nerăbdătorii călăraşi, certându-se cu vistieria pentru puţinătatea lefurilor, apucară armele înainte de vreme, cei din Mehedinţi şi Banat nefiind încă pregătiţi de luptă. Aşa că vestea adusă de Hrizea era cum nu se putea mai proastă, de vreme ce voievodul aflase uneltirea şi capetele lor stăteau să cadă. — Frate Hrizeo, mie nu-mi miroase a bine astă zăbavă aici la cârciumă! zise Gorgan, golind ulcica din faţa lui. Vornicul îşi ţinea capul între palme, ca unul care gândea adânc, şi nici nu-i răspunse. — Ar fi fost vremea să fi sosit până acum, nu se lăsă Gorgan, dând cu pumnul în masă. Ce dracu o face? — Mai rău ar li să ne fi luat careva urma, catadixi să-i răspundă celălalt. — Ce vrei să zici? — Că nu trebuia să fi venit încoace, după cum îţi spusei. De mult am fi fost peste munte, dacă nu ne abăteam. — Fără… — Fără! Deodată se auzi galopul unui cal şi amândoi săriră în picioare, nădăjduind să fie cel aşteptat. Totuşi îşi traseră spadele şi se duseră la cai, spre a se arunca la vreme în şa, dacă ar fi fost nevoie să fugă.

— El îi! — De unde ştii? întrebă neîncrezător Hrizea. — Este numai unul. — Vom vedea, mormăi vornicul ca pentru sine şi încalecă dintr-un salt. Spătarul făcu la fel şi amândoi porniră în întâmpinarea călăreţului, a cărui sutană neagră începu a se desluşi. — Ţi-am spus doar că nu poate fi decât el?! se sumeţi Gorgan. — De mirare că nu i-a căzut potcapul în goana calului, căci pare mai curând fugărit… De cum se întâlniră, călugărul îşi aruncă pe dată acoperământul capului şi îşi desfăcu pletele, semănând a mirean. — Să fugim! spuse el, fără a mai da bună-ziua. Se vedea că era îngrijorat, dar nu speriat — Să răsufli niţel, măria-ta, îl îmbie spătarul arătându-i crâşma. — Nu-i vreme! Sunt pe urmele mele. Îi lăsai în târg la Cărbuneşti, răspunse Paisie. — Pe cine? întrebă Hrizea. — Zbirii lui Coconu! — Atunci nu-i de zăbavă. Îs mulţi? — Vreo douăzeci. — La drum! strigă Gorgan şi apucând dârlogii cailor de povară o apucă înaintea celorlalţi. Avuseseră noroc de o zi senină şi călduroasă pentru acea lună a anului, iar către seară hotărâră să poposească sub cerul liber, printre nişte stânci de pe malul Izvernei. Aprinseră totuşi un focuşor şi înfulecară ceva pe fugă. Apoi şi-au căutat fiecare câte un culcuş mai ferit pentru noapte, căci erau frânţi de osteneală şi n-ar fi putut merge mai departe. Deodată Hrizea săltă capul, părându-i-se a auzi o călcătură peste vreascuri uscate. — Vreo jivină, zise Paisie. — Nu cumva să fie cu două picioare! se îngrijoră Gorgan. Se ridicară cu toţii, căci de astă-dată se auzea desluşit un pas omenesc, şi Hrizea stinse bruma de foc ce mai pâlpâia, dându-i de gol. S-au pitit fiecare după câte un stei şi au rămas încordaţi în aşteptare, hotărâţi să-şi vândă cât mai scump pielea. Curând zăriră şi o mogâldeaţă, care nu putea fi decât om. Se furişa aplecat şi căuta să-şi facă pe cât mai puţin auziţi paşii. — L-aţi văzut? şopti călugărul. Nu-i decât unul. — Lăsaţi-l în seama mea! scrâşni spătarul. Se trase binişor mai într-o parte spre a-l învălui pe necunoscut şi îşi băgă spada în teacă, rămânând numai cu jungherul, ca să fie mai uşor în mişcare. Ceilalţi doi rămaseră cu ochii străbătând întunecimea nopţii spre a zări şi pe alţi duşmani ce ar fi putut să fie împreună cu iscoada din faţa lor. O săritură măiastră, un ţipăt scurt înăbuşit pe loc şi Gorgan se prăvăli asupra necunoscutului, punându-i cuţitul în beregată. — Să nu strigi, că te ucid! se răsti la el în şoaptă. Străinul nu făcu nici o mişcare, părând mai curând mort de spaimă, aşa că nici gând de împotrivire.

— Nu-l omorî! zise Paisie, venind lângă ei. — Târâie-l la dos ca să-l tragem de limbă şi să vedem câţi o fi cu toţii! adăugă şi Hrizea. Gorgan nici nu avea de gând să-l omoare, căci îl simţea tremurând de frică şi era cu mult mai slab decât el. — Câţi sunteţi şi cine-i capul vostru? se răsti spătarul proptindu-l pe prins de o stâncă alăturată. — Haoleu, pupa-ţi-aşi tălpile, stăpâne, ce, nu mă mai cunoşti? Eu sunt! — Chirică?! se cruci boierul auzind binecunoscuta voce a robului său. Ce cauţi aici? Te ţii pe urmele mele, ticălosule? M-ai vândut, Iudo! — Stai bre, măria-ta, să nu dai, că eu venii să te scap. — Tu pe mine, cioropină spurcată? — Aşa-s, săru’ mâna, da’ să nu dai cu cuţitu… Ţiganu era tare înfricoşat şi îşi acoperise faţa cu amândouă mâinile. Văzându-i-le, lui Gorgan îi veni în minte păţania armăsarului său şi, fără să se mai gândească, îi trase o crestătură, făcând să-i ţâşnească sângele dintre degete. — Haoleu, stăpâne, iartă-mă, că nu-ţi vrusei decât binele? începu a se tăvăli sărmanul rob, de parcă ar fi fost înjunghiat nu alta. — Ce faci? sări Hrizea. Vrei să zbiere şi să ne dea de gol? — Lasă că l-am pedepsit numai pentru potcoava aia prost ţintuită. Ştie el prea bine! Acum însă m-am răcorit. Ia taci din gură şi spune mă, balaure, pentru ce te-ai ţinut după mine?! — Mă omorâşi boierule, scânci potcovarul, şi eu fugii tot într-un suflet ca să-ţi spun că aici, în trecătoare, te pândeşte boierul Cârstea cu săimani domneşti. — Ce tot spui? Cârstea?!… Ori te-ai ţăcănit la cap? — Mă jur că spui numai adevăru, gol-goluţ! şi nenorocitul încercă să-şi facă semnul crucii, cu mâna schilodită. Haoleu, că nu-mi mai simt degetele! se văicări el din nou. — Lasă că n-ai nici pe dracu! O tăietură acolo… zi-i mai bine ce ai de zis! Chirică se mai tângui, dar izbuti să le spună cum fusese el trimis cu scrisori viclene la boierul Strehăianu, fără ca să aibă habar ce ducea cu sine. Acolo însă boierul se dădu în vileag în faţa seimenilor domneşti, spunându-le că au să plece să-l prindă pe spătarul de la Balota, care se hainise faţă de domnie. S-a întors şi el cu călăreţii, dar la conac nu mai dăduseră decât peste vătaf, care nu prea era în apele lui, neputând face ca stăpânu-său să fie prins. Văzându-l pe rob îl luă împreună cu ceilalţi hăitaşi pe urmele fugarului, ştiind că ţiganul n-avea de ce să-l îndrăgească pe stăpânul care voia să-l schilodească, dar el altfel gândea. Vătaful spusese în gura mare că de bună-seamă vor fi apucat calea Banatului. — Dădurăm de urma domniei-tale la han şi atunci boierul Cârstea şi-a adus oamenii aici la pândă. Văzând focul, eu mă furişai până aici, şi iată ce păţii! îşi arătă el mâinile năclăite de sânge.

Un val de milă îi învălui atunci inima asprului spătar şi numai că nu-i dădură lacrimile văzând credinţa robului. — Mă, Chiricuţă, tată, de ce nu spuseşi mai din vreme, până să apuc să te crestez? — Vrusei, măria-ta, dar nu-mi îngăduişi. — Lasă că te oblojesc eu, na! Zicând aceasta îşi sfâşie cămaşa spre a putea lega rănile fierarului. Apoi îl mângâie pe frunte ca pe un copil, neştiind ce să-i mai făgăduiască pentru binele făcut. — Atunci, n-o să mai putem trece pe unde am vrut! spuse deodată Hrizea. — Altă trecere nu mai este? întrebă Paisie. — Năpârca! şuieră Gorgan aducându-şi aminte de vătaful lui. Bănuia că am să trec în Banat şi altă cale mai dreaptă nu-i pe aici. Ei bine, ne întoarcem la Balota! — Eşti nebun? Vrei să dea peste noi?! se împotrivi Hrizea. — Cunosc eu pe acolo, prin preajmă, un alt drum, numai că are cam multe prăpăstii, dar ne descurcăm noi. Chiricuţă, băiete, saltă pe cal în spatele meu. Haidem! — Nu se cade, boierule, răspunse robul fâstâcit. — Doar nu te-oi lăsa pe mâinile lui Cârstea, şi nici pe jos nu te pot târî după mine. Vino! Trase calul lângă o stâncă de unde putură amândoi să încalece şi, fără să mai ţină seama că venea o noapte lungă, porniră pe ocolite către miazăzi. Cerul înstelat, dar fără lună, le aducea din când în când câte un strigăt al unor păsări călătoare ce se întorceau din ţările calde. Era numai linişte şi pace în întreaga fire, pe care o tulbura numai trecerea celor patru fugari. Abia la răsăritul soarelui se opriră pentru a pune geană pe geană, frânţi de osteneală, căci scăpaseră ca prin minune de capcana întinsă de netrebnica slugă a spătarului. Ei n-aveau să ştie niciodată că un pâlc de poteraşi trimis în urmărirea lor trecuse numai la doi stânjeni de stâncile unde se adăpostiseră… Numai un cal să fi nechezat, şi ar fi fost daţi în vileag! Norocul însă îi protegui pe mai departe, şi fără să mai întâmpine vreun necaz trecură cu multă caznă muntele în partea cealaltă, ocolind cetatea Mehadiei, în drum spre Bozovici. Se scurseseră mai bine de două săptămâni de când spătarul Gorgan îşi părăsise moşia, ducând în celălalt ţinut românesc, al Banatului, pe domnişorul Paisie, care hotărâse să-şi spună iarăşi ca mai înainte, Radu, aşa cum îl chemase şi pe răposatul său părinte. Marcu Borlovan (căci aşa ceruse el însuşi să i se zică, în loc de Iancovici) îi primi cu braţele deschise şi cu masă întinsă, cum se spune. Îl cinsti cum se cuvine pe feciorul voievodului pe care-l cunoscuse cândva la Sătmar, şi la rându-i povesti cele întâmplate atunci. — Va trebui să izbândim, zise cu hotărâre gazda, aflând ce plănuiau oaspeţii. Câţiva feciori vom strânge şi de prin satele noastre, pentru început.

Apoi, dacă vei izbuti să-ţi capeţi scaunul, întreg Banatul are să se închine măriei-tale. În scurtă vreme se răspândi vestea că un voievod pribeag chema la oaste pe toţi aceia care voiau să lupte împotriva stăpânirii străine şi pentru scuturarea jugului întregii ţări româneşti. Ba se zvonea că era vorba de însuşi feciorul răposatului voievod Mihai cel viteaz, care moştenise de la tătâne-său poruncă să facă iarăşi ţara cea mare. Auzind asemenea lucruri, căpitanul Sâvu din Prigor veni tot într-o fugă la Marcu, să se sfătuiască împreună ce şi cum. Aflând despre ce era vorba, îşi puse pe dată spada în lupta domnişorului Radu, zis Paisie. — Numai să calci pe urmele lui Mihai-vodă cel viteaz, îi zise Sâvu, şi ai să vezi câtă oştire se va strânge mai apoi. — Jur ca acesta să-mi fie ţelul vieţii mele! răspunse vlăstarul basarab. — Atunci, toată ţara va fi cu noi! adăugă Marcu. Răposatul Gaşpar-vodă ştiuse, sărmanul, să răscolească sufletele tuturor românilor, de pretutindeni. Fie-i ţărâna uşoară! Dar până plecară din Bozovici nu izbutiră să adune mai mult de douăzeci de feciori şi hotărâră ca Marcu să rămână pe loc spre a-i mai atrage şi pe alţii, care însă nu se încumetaseră a pune mâna pe armă. Sâvu trebuia să plece cu bănăţenii lui, aşa că se alătură pribegilor, cu toate că Hrizea nu se arăta deloc încântat de puţinătatea oştenilor. — Nu te mâhni, frate Hrizeo, căută să-l liniştească Gorgan. Băieţii au să aducă şi pe alţii, iar în Oltenia avem să găsim mehedinţenii mei, cu care sunt înţeles, numai vorbă să le trimit. Nici Marcu n-are să se lase mai prejos, numai că timpul a fost prea din scurt. Dar nici gândurile spătarului nu se împliniră întocmai, căci la chemarea răsculaţilor se îmbulziră mai mulţi ţărani, cu furci şi cu topoare, ca la o răzmeriţă, şi prea puţini târgoveţi ori moşneni cu arme de foc. Nici boiernaşii nu se dădeau în grabă de partea lor, aşteptând să vadă care va fi mai tare dintre cei ce se vor încăiera. Cam dezamăgit, Hrizea porni spre părţile Romanaţilor, cu nădejdea că va mai putea aduna vreo câţiva călăraşi, scăpaţi din măcelul de la Gherghiţa şi care fără îndoială că erau îndârjiţi împotriva domniei. Nici n-a mai trecut pe la Balota, lăsându-şi tovarăşul să se descurce cum va şti cu fostul său vătaf şi cu boierul Strehăianu, care se şi înstăpânise în locul lui Gorgan. La rândul său, şi Cârstea avea gânduri de mărire, socotind că el ar fi îndreptăţit să-l moştenească pe boierul hain, ba poate că ar dobândi şi un caftan de slujbaş domnesc, aşa că de astă-dată îl pizmuia pe veneticul din Strehaia. Fior de moarte simţi ticălosul când se pomeni pe neaşteptate chiar cu dumnealui, spătarul. — Câine, scrâşni Gorgan şi fură singurele cuvinte pe care le mai auzi sluga cea vânzătoare, căci pe dată îi zbură căpăţâna în ţărână. Cei ce fuseseră de faţă rămaseră uluiţi de scurta judecată a spătarului, ba însuşi Radu-domnişorul se cam supărase că nu fusese întrebat, măcar de formă, căci se ţinea că el ar fi căpetenia răsculaţilor. Boierul Gorgan însă nu-l

băgă în seamă. Întorcându-se către robul său, Chirică, de care nu se mai despărţea nici o clipă, îi zise: — Măi Chirică, tu ai să ţii locul vătafului! De acum eşti un om liber, cu tot neamul tău şi cu urmaşii urmaşilor tăi. Aşa am hotărât şi am să poruncesc hrisov, după ce s-or mai potoli vremurile. Ţiganul nu pricepuse de la început, dar când îşi dădu seama ce noroc căzuse pe capul său izbucni în plâns şi acoperi cu sărutări picioarele stăpânului. — Scoală, bre! îl dojeni Gorgan. Nu mai eşti rob! Poartă-te ca un vătaf credincios ce-mi eşti şi nu te mai târî la pământ în faţa nimănui! Dar nu apucă bietul Chirică să-şi ducă slujba vreme prea îndelungată, căci nu trecu săptămâna şi aga Matei din Brâncoveni sosi cu poruncă domnească să-i certe pe răzvrătiţi. O zi şi o noapte s-au apărat, în conacul de la Balota, căpeteniile din preajma domnişorului Paisie, unde Sâvu şi bănăţenii lui făcură dovada unei vitejii fără seamăn. De n-ar fi fost ei poate s-ar fi închinat cu toţii pe dată, dar prigoreanul nu s-a lăsat până când aga Matei s-a hotărât să-i scoată din bârlog cu ajutorul focului. Câţi nu căzură sub plumbii sâneţelor izbutiră să fugă în păduricea din preajmă, printre ei aflându-se şi Sâvu cu încă patru feciori ce mai scăpaseră cu viaţă. Paisie însă fu cuprins de spaimă şi, îngenunchind în mijlocul odăii, începu a se ruga cu glas tare, până îl mistuiră flăcările pe de-a-ntregul. La rândul său se prăvăli şi spătarul Gorgan, cât era el de voinic, când un plumb îi pătrunse drept în inimă, fulgerându-l pe loc. Văzându-l că nu sângerează Chirică se repezi şi cu o putere la care nu te-ai fi aşteptat îl ridică în braţe, străbătând cu el vâlvătaia. Îl aşeză grijuliu la pământ şi apucând un drug de fier se hotărî să-şi apere stăpânul până la ultima suflare. Era hidos la înfăţişare, căci flăcările îi pârjoliseră sprâncenele şi îi arseseră faţa, dar el nu simţea durerea. Ochii înroşiţi i se învârteau fioros, cătând la oricine s-ar fi apropiat, iar printre buze i se prelingea o şuviţă de spumă roşietică. Părea turbat, nu alta! — Prindeţi-l viu pe ţigan! porunci aga Matei. Cu toată înfăţişarea de nerecunoscut a lui Chirică, aga îl ştia prea bine, căci şi lui îi muncise cu măiestrie şi fusese mulţumit. Acum tare ar fi poftit să-l ia cu sine, scăpându-l din măcel, măcar că se arăta atât de îndârjit în apărarea leşului stăpânului său. El, sărmanul, nici nu băgase de seamă că spătarul nu mai era în viaţă. — Lasă-l, mă, Chirică! strigă aga. Tu nu vezi că aperi un mort? Acesta însă fie că nu pricepuse, fie că nu voia, îl doborî pe cel dintâi oştean ce cutezase să se apropie de el. Mai căzură încă doi şi atunci fură nevoiţi să arunce cu arcanul după el. Nu izbutiră să-l agate, căci făcând un pas îndărăt se băgă sub pervazul unei uşi ce ardea cu flacără mare şi care se prăbuşi asupra lui, strivindu-l, fără ca el să scoată vreun strigăt. — Al naibii, baragladina, zise un oştean. A vrut mai curând să moară, decât să se dea prins. — Măcar de ai fi şi tu atât de credincios, răspunse aga Matei, care venise să se uite cum se mistuia trupul celui mai bun meşteşugar din vremea

aceea. Înduioşat, făcu semnul crucii şi murmură ca pentru sine: „Dumnezeu să te ierte, omule!” O dată cu moartea ţiganului nimeni nu se mai împotrivi şi prinşii fură puşi în obezi, iar oştenilor li se îngădui să jefuiască ce ar mai fi putut din avutul hainului spătar. Aga însă porunci câtorva seimeni să scoată trupul ars al lui Chirică şi să-l îngroape în livada din spatele casei. — Dar cu leşul spătarului, ce facem? îl întrebă un iuzbaşa. După o clipă de gândire, aga Matei hotărî: — Îngropaţi-i laolaltă, aşa după cum au murit. Acum nu ne mai sunt duşmani… Porunci apoi plecarea pe drumul Craiovei, unde avea să vină însuşi măria-sa domnul, pentru dreaptă judecată. Acesta însă tare se mai mâhni văzând că prinşii nu erau decât vreo treizeci de rumâni jerpeliţi, şi niciunul mai de soi. Se uită cu nemulţumire la ei şi-l întrebă pe agă: — Dar Hrizea?! Nu-l văd, iar din câte mi-ai spus, nici mort nu este. Ştiam că şi el a fost, alături de nişte bănăţeni… dar unde sunt? — Clevetiri, măria-ta! dădu din umeri aga Matei. OASTEA ÎMPĂRATULUI. ÎN ANUL 1634, PE PLAIURILE DE CĂTRE MIAZĂZI ALE BANATULUI primăvara se cam lăsa aşteptată, măcar că începuse luna lui florar. Plugarii din Bozovici, oameni harnici şi făloşi că erau slobozi nu pregetaseră să arunce sămânţa în mustul zăpezii, dar unii mai stăteau în cumpănă dacă s-o facă ori ba, văzând că pe dealurile Prigorului aburul cald al pământului se ridica dintre potecile de omăt. Astfel de vremuri urgisite nu mai apucaseră bieţii oameni, şi nu se îndurau să risipească bruma de sămânţă ce o mai aveau. Zvonuri înfricoşătoare zburau din gură în gură despre prăpădul ce avea să vină asupra bieţilor creştini, care se încăieraseră între ei, spre bucuria păgânului. Sfârşitul lumii, nu alta! Se arătaseră şi semne prevestitoare, în sate mai îndepărtate ori în ţări străine, fără a se şti prea bine unde anume, oricum însă, Dumnezeu le dădea oamenilor de veste spre a se pocăi la vreme. Aşa, de pildă, se zicea că peste munte, în ţara Mehedinţilor, o muiere ar fi dat naştere unui copil cu cap de lup, cu blană şi bot de fiară, ba şi cu colţ însângeraţi şi câte altele. Dar minunea cea mai mare şi de netăgăduit s-a petrecut în mărginimea Sibiului, unde o oaie bătrână şi stearpă prinse a grăi omeneşte, sfătuindu-i pe ciobani şi ai lor să se pocăiască degrabă şi să se dăruiască întru totul Domnului. Chiar din gura oii năzdrăvane auziseră că în curând avea să vie judecata de apoi… Cum să nu te înfricoşezi la auzul unor asemenea întâmplări? Oamenii îşi făceau cruci peste cruci şi se înghesuiau la popa Iosim, rugându-l să-i pomenească pe fiecare înaintea vreunui sfânt. Se înţelege că nici Maica Domnului, milostiva, nu era uitată, şi astfel, spre bucuria popii, oamenii prinseră iarăşi frica lui Dumnezeu. Se uitau deznădăjduiţi către înaltul cerului, unde nori bezmetici şi întunecoşi se alungau unii pe alţii, asemenea balaurilor din apocalipsă. Le era teamă că n-aveau să mai vadă vreodată faţa sfântului soare, dar iată că din ziua „Izvorului Tămăduirii” bolta s-a limpezit ca prin

minune şi căldura binefăcătoare a trezit la viaţă întreaga fire. Nu mai era vreme de zăbavă, iar cei mai cutezători au şi băgat sămânţa în brazdă, încredinţaţi că n-avea să se mai întoarcă asprimea frigului. Trecuse mai bine de o săptămână din luna mai, chiar în vinerea „Arătării Sfintei Cruci”, zi de sărbătoare, când popa Iosim, isprăvind slujba la biserică, se abătu pe la bunul său prieten Marcu Borlovan. Că munca era în toi şi lumea nu prea avea gând la odihnă, nu se prea ţinea seama, întrucât canoanele bisericeşti erau deosebit de aspre cu păcătoşii care ar fi cutezat să nu cinstească sărbătorile orânduite pentru slava Domnului. Părintele Iosim însă era mai îngăduitor şi se ruga şi pentru cei care greşeau, având prea mult de lucru în asemenea zi frumoasă. În curtea lui Borlovan popa dădu şi peste Sâvu prigoreanul, cu care de asemenea era în mare prietenie, măcar că oşteanul, mai cruduţ la minte, nu prea se ţinea de învăţăturile popeşti. Părintele Iosim îl îndrăgea nu numai pentru că aveau acelaşi nume, dar mai ales pentru faptul că tânărul vânturase lumea şi ştia a povesti, ca nimeni altul, întâmplări nemaiauzite. Marcu şi Sâvu se aflau la o masă de brad geluită, adăpostită sub umbra unui frăgar, dar acuma razele soarelui pătrundeau în voie până la creştetul lor. Amândoi se ridicară de cum îl zăriră pe sfinţia-sa la portiţă, iar Marcu, gazdă primitoare, îi ieşi în întâmpinare. — Bine-ai venit, taică Iosime! întinse el amândouă mâinile către noul sosit. Tocmai mă întrebam, cu Sâvu, cum de n-ai trecut pe la mine într-o zi ca asta? — Bine v-am găsit, fiilor, şi Dumnezeu să vă apere! blagoslovi el. Venit-am o dată cu primăvara, dragii mei, adăugă el zâmbind. — Atunci fii la fel de binevenit, părinte! răspunse Sâvu, sărutându-i dreapta. Ca la poruncă se ivi şi Ana, muierea lui Marcu, aducând ulcica înflorată din care-i plăcea popii să-şi bea tainul de vin, dar şi nişte colaci rumeni şi calzi, de încă mai frigeau când puneai mâna pe ei. Preotul o blagoslovi şi pe ea din tot sufletul şi inima i se bucura la gândul bucatelor ce aveau să-i fie aşezate dinainte la prânz, fiindcă niciodată nu pleca de la Marcu mai înainte de a bate toaca pentru vecernie. — Auzit-aţi, fiilor, ce se vorbeşte prin sat? întrebă preotul ştergându-şi cu dosul palmei picăturile din barbă, căci sorbise cu sete cea dintâi ulcică. — Auzit! Cum de nu? Scorneli! făcu Sâvu, dând din mână. — Apoi nici eu nu cred tot ce se aude! adăugă Marcu turnând în ulcele. — Ba să crezi, fiule! În slava Domnului totu-i cu putinţă, şi să nu cârteşti împotriva Lui! — Taică popă, ştii doar că am umblat şi eu prin lume, iar de cinstita noastră gazdă ce să mai vorbesc, se băgă Sâvu, dar de astfel de minciuni n-am dat pe nicăieri. Să spună şi el, na! — Dragii mei, răspunse preotul, mestecând o bucată de colac ce o fărâmase anume spre a se mai răci. Ştiu eu bine că aţi slujit pe la crai şi domni mari, dar pe atunci lumea era cu mai multă credinţă şi nu erau trebuitoare semnele prevestitoare ca azi…

— Azi, îi luă vorba gazda, se vede că ne-a iertat bunul Dumnezeu, că ia uitaţi-vă ce vreme frumoasă ne-a trimis! arăta el spre limpezimea cerului. Are să mai treacă lungă vreme până la judecata de apoi. Să trăim noi până atunci! închină el ulcica. Se încinseră la poveşti şi băutură, punând, ca de fiecare dată, ţara la cale. Sâvu îşi aduse aminte cum scăpase de sabia agăi Matei, care se făcuse acuma domn la Târgovişte. Marcu ţinu să le spună iarăşi cum se făcuse că el nu luase parte la bătălie. — Mai bine, fiule, zise popa. Ai auzit doar că domnişorul vostru era mai curând călugăr, decât voievod? — Asta cam aşa-i, încuviinţă Sâvu. Drept să spun că mai cu bărbăţie s-a bătut ţiganul lui Gorgan. — Da’ lasă, frate, că nici Hrizea n-ar fi trebuit să lipsească tocmai când a fost mai greu. Din câte am aflat, s-a şi băgat în slujba noului domn. Să fi uitat oare că acesta i-a ucis fârtaţii? — Aşa-i în luptă… încercă să spună Sâvu, dar Marcu nu-i dădu răgaz. — Eu n-am să uit, câte zile oi avea, pe ucigaşii sărmanului nostru Gaşpar-vodă! oftă el şi-i dădură lacrimile. Amândoi oaspeţii îi cunoşteau meteahna borlovanului, care, atunci când se împărtăşea cu vreo ulcică de vin, tare se mai îndurera de pierderea bunului său voievod de altădată. — Of, că n-am fost eu pe aproape, dacă nu chiar de faţă, că nu ştiu ce le-aş fi făcut! zise Sâvu bătăios. — Şeptelici, Goia şi Nicoriţă rămân ca nume de iudă, pe vecii vecilor! scrâşni Marcu. Numai din pricina lor, care l-au împiedicat pe Gaşpar-vodă să unească toţi românii laolaltă, am rămas tot de izbelişte. Tot neamul o să-i blesteme. — Focul gheenei, taică! se băgă şi popa. Dar, fiindcă veni vorba, urmă el, Matei-vodă, care se făcu domn acum de curând, nu i-o fi semănând răposatului Gaspar Grazziani? — Cine mai poate şti? dădu din umeri Marcu. Mai toţi ar pofti, dar puţini sunt în stare s-o facă. — Aşa, şi de Rakoczy se zvoneşte că l-ar bate gândul să strângă toată ţara românească la un loc, spuse Sâvu. — Toţi domnii sunt una! răspunse taica Iosim. Dintru început făgăduiesc marea cu sarea, şi cum dau de greu… — Ba nu-i chiar aşa, se împotrivi Marcu. Domnul meu, Gaşpar Grazziani a spus până în cele din urmă că numai asta dorea, dar nu i-au dat răgaz ticăloşii. Craiul Bethlen s-a gândit numai în ultimii ani de viaţă la acelaşi lucru, căci altminteri nici n-ai mai putea domni prin aste părţi de lume, până nu s-o împlini ţara cea mare. — Celorlalţi le-o fi teamă de turc! mormăi sfinţia-sa golind ulcica, apoi o aşeză cu mare grijă, căci i se păru că se clatină masa, ba chiar şi cei din jur. — Ehei!… oftă Marcu. Dacă ne-am ridica noi, cu mic, cu mare, să punem mâna pe spadă, toată suflarea românească… altfel aşa are să ne ajungă judecata de apoi. Of! de ce n-am eu anii de altădată!

— Ai feciorul… hâc! sughiţă popa. Parcă a împlinit douăzeci de ani, dacă îmi aduc eu bine aminte. — Ba, că-i numai pe al şaisprezecelea, se lumină Marcu aducându-şi aminte de fiu-său. Pare el voinic, dar încă e cruduţ. Dar dacă atunci când i-o veni sorocul l-o chema vreun domn ca Gaşpar-vodă, nici el n-are să se dea la o parte. Va merge în locul meu… dacă eu n-oi mai fi în stare. — Şi noi! se bătu Sâvu cu pumnul în piept. Câte zile oi avea… — Apăi, Doamne fii cu el de june, şezui eu aici ziua toată, cu voi, dar nu l-am văzut. Nădăjduiesc că n-a fost lângă mine şi eu nu mi-am dat seama… — Fii pe pace, că nu-i acasă. L-am trimis mai întâi la Borlova, şi de acolo la Caransebeş. — Singur?! se miră popa. — Doar îi fecior în toată puterea, zise Sâvu. Chiar sfinţia-ta ziseşi că are douăzeci de ani. — Te pomeneşti că-ţi aduce şi noră, fiule. Domnia-ta ce zici, ca mamă bună? se întoarse el spre Ana. Azi-mâine te văd eu nepoţei… Ana se apropiase şi ea, auzind că era vorba de odorul ei şi întârziase să mai plece. — Cum o fi voia Domnului, sfinţia-ta, răspunse ea roşind. Numai să-l văd că vine, că-i plecat cam de multişor, oftă femeia. — Vine, nu-i purta tu grija! o linişti bărbatul şi se ridică să-şi însoţească oaspeţii. În vremea asta Lăzărel bătea uliţele târgului, înhăitându-se cu câţiva pierde-vară care, simţindu-l cu bani, se ţineau de el mâncând şi bând pe veresie. Junele risipea cu multă uşurinţă bănetul, numai ca să se arate şi el bărbat ca ceilalţi. Căpetenia cetei de cheflii era un anume Ioja, ce după înfăţişare se vedea a fi un mare ticălos, dar Lăzărel nu se pricepea la oameni. Greu de spus de ce neam era, fiindcă vorbea orice limbă şi se împrietenea cu oricine îi dădea de băut. Deşi cu vreo zece ani mai mare, nu părea a fi cu mult mai răsărit decât Lăzărel, fiind uscăţiv de felul lui. — Fraţilor! zise el într-o zi către ceilalţi. A sosit în târg o căruţă de comedianţi. Au nişte drăcoaice de fete… — Mergem să le vedem! se împăuna Lăzărel. — Ba tune dracu-n ele, curve! Muieri sunt cât hăul, iar astea cer parale multe. Mai bine le bem, fu de părere unul. — N-avem decât să le bem cu ele! îi îndemnă Ioja. Fetele de care vă spun eu nu sunt la îndemâna orişicui. — Atunci, să mergem şi noi! hotărî Lăzărel. Tânărul bozovicean se lăsă încântat de vorbele amăgitoare ale lui Ioja şi plecă împreună cu el, căci ceilalţi nu voiră să-i urmeze. Ticălosul îi lăuda bărbăţia şi-i făgăduia plăceri nemaiîntâlnite până atunci. De scurtă vreme deschisese crâşmă în Caransebeş un neamţ pripăşit din lumea largă, însă nu se prea înghesuiau muşterii la uşa lui. E drept că pusese deasupra o tablă vopsită ţipător, dar scrierea avea forme nemţeşti pe care nu le pricepea nimeni, încât numai ulcica înspumată, iscusit zugrăvită ar fi putut să îmbie pe careva înăuntru. Pentru bani mulţi, jupânul vindea o

bucată de cârnat fiert, iar în ulcele de pământ o băutură galbenă şi amară ca fierea. Nu-i de mirare deci că lumea nu se îmbulzea, şi nici chiar Lăzărel, care trecuse o dată pe acolo, nu se arătase deloc ispitit de asemenea băutură. Cât despre cârnat, el ştia că se afumă şi, oricum, nu putea fi atât de subţire ca al neamţului. „Or fi de câine!” îşi zisese, fără să atingă nici mân-carea, nici băutura. De atunci nici că mai trecuse pe acolo. Acuma, fiind cu Ioja, parcă nici nu şi-a dat seama unde intraseră, mai cu seamă când dădu cu ochii de fete. — Ai avut dreptate… Tare mai sunt frumoase. Una dintre ele se şi afla pe genunchii unui tânăr cam de o seamă cu Lăzărel, dar celelalte trei parcă erau în aşteptare. La un semn al lui Ioja, două dintre fete se repeziră la bozovicean şi începură a-l săruta, trăgându-l spre o masă anume pregătită cu băutură. El nu pricepea o boabă din cele ce-i ciripeau la ureche nemţoaicele, dar sărutările n-aveau nevoie de tălmaci. Simţind mirosul cald ce se ridica din trupul celei ce răspundea la numele de Lizi, începu a-i fierbe sângele în vine. Sorbi din afurisita aia de băutură şi, cu îndrăzneală o apucă pe fată, trăgând-o pe genunchii lui. Cum Lizi nu făcu nazuri, asta îl descumpăni o clipă, dar pe urmă începu a fi mai cutezător. — Să nu te sfieşti cu ea! îl povăţui Ioja, mângâind-o pe cealaltă. Prin mintea lui Lăzărel trecură atunci chipurile acelea înaripate, zugrăvite pe pereţii bisericii din satul lui, dar Lizi era nespus mai frumoasă… O fi având şi aripi? începu să i le caute, doar nimeri cu totul în altă parte, unde nici nu putea fi vorba de aşa ceva. Fata chicoti veselă şi-l sărută pe gură, zăpăcindu-l de tot. Junele bătu cu pumnul în masă şi porunci niscaiva răchie ori altceva mai tare decât scârboasa băutură din ulcică, şi jupânul îi aduse o sticlă de „rum”, mai negru la culoare, dar la fel de amar. — Asta da! făcu el turnând pe gâtlej direct din uiagă şi căutând să nu se strâmbe simţindu-i gustul. Nu era să se lase mai prejos, câtă vreme şi Ioja şi fetele sorbeau din licoarea neamţului de parcă ar fi fost lapte. Curând însă de-abia mai putu îngăima: — Ştiţi voi cine mi-s eu?… hâc! Eu mi-s Lazăr din Bozo… hâc!… Nu era de înţeles cum de s-a prăbuşit atât de repede, când abia se atinsese de băutură, însă una dintre fete îi turnase în sticlă o pulbere ciudată. Acum junele îşi lăsase capul pe masă, la fel ca şi celălalt, de dinaintea lui, căzând într-un somn precum al celor fără vise. Lizi se ridică din braţele lui şi, tocmindu-şi fusta, spuse subofiţerului neamţ care stătea la o masă din colţ: — Gata şi cu ăsta! — Era vorba de vreo patru, prietene Ioja, îl mustră neamţul. Unde-s ceilalţi? — Deocamdată mulţumiţi-vă numai cu ei. Mâine-searp poate… — Mucosul o fi având douăzeci de ani? îi luă vorba Lizi — Dracu-l ştie! dar are bani la el, aşa că poftesc patru coroane pe deasupra.

— Celălalt însă e un calic! îi reproşa subofiţerul. Greta n-a găsit o para-chioară asupra lui. — Nici ţâncul n-a avut nimic! adăugă pe dată Lizi, dar fără să vrea îşi duse mâna la sân, unde simţi umflătura pungii lui Lăzărel. — Fă bine şi scoate-o! o somă Ioja. — Na! şi nemţoaica îşi lăsă la vedere o ţâţă rozalie. — Nu fă pe nebuna cu mine, că nu-ţi merge! se răsti el înşfăcându-i mâna. — Ţine cinci coroane, se băgă împăciuitor subofiţerul între ei. Ai vrut numai patru, dar aşa sunt eu, darnic, fiindcă mai vreau să vin şi altă dată. Ioja îi privi nehotărât dacă să se lase păgubaş de banii lui Lăzărel şi, fiindcă nu ştia cu câţi mai rămăsese tânărul prostănac, apucă ce-i dădea neamţul. Lizi îl privi batjocoritoare şi se căzni să-şi ascundă dedesubturile, care nu-l păcăliseră pe năbădăiosul Ioja. — Vedea-te-aş recrut! îi ură ea, mai adăugând şi nişte înjurături. În răstimp, jupânul îi privea de parca nu s-ar petrece nimic în crâşma lui, căci era morocănos de felul său şi nu se amesteca unde nu-i fierbea oala. Văzând însă că muşterii dădeau să plece, le ieşi în întâmpinare. — Socoteala, mă rog frumos! Mie cine-mi plăteşte? — Cine a băut! răspunse scurt subofiţerul. Iacă, pentru mine şi prietenul ăsta al meu, dau eu, dar pentru beţivi… — Nu-mi pasă! Împreună sunteţi! Ioja ridică din umeri şi-i părăsi pe dată, căci se temea de încurcătura ce avea să iasă. Dar, când rămaseră între ei, crâşmarul zâmbi strâmb şi scoase nişte hârtii pe care i le întinse subofiţerului: — Cred că nici nu mai pot iscăli, după ce i-aţi îmbătat ca pe nişte porci. — Valahii ăştia nu ştiu carte, aşa că am să le aştern degetul pe hârtie şi-i destul. Tot jupânul aduse cerneala, iar subofiţerul le mânji mai toată palma, după care le apăsă câte un deget pe hârtie, într-un loc anume. — Iscăleşte-te şi domnia-ta ca martor! îl îmbie subofiţerul. Când s-or trezi, vom fi departe! Se întoarse apoi către fete şi le făcu semn să-i înşface pe adormiţi. — Hai, zoriţi-vă, că v-o fi somn şi vouă. Dădu şi jupânul o mână de ajutor şi amândoi bărbaţii îi apucară pe câte unul de mâini, iar femeile de picioare, şi astfel adormiţii fură scoşi afară şi aruncaţi sub coviltirul unei căruţe, ca doi buşteni, după care crâşmarul intră în casă şi trase obloanele. Toate acestea se petreceau în vreme ce părinţii lui Lăzărel se dădeau de ceasul morţii că nu mai aveau nici o veste de la odrasla lor, care trebuia să se fi întors de mult. — Da’ mai lasă plânsul, muiere! îi zise Marcu într-o zi, nemairăbdându-i văicărelile. Cine ştie cu ce drăcoane de fată o fi prin Caransebeş… Iacă, m-oi duce după el! Cum nu se mai îndemna singur la drum, îl pofti şi pe Sâvu, care îl însoţi. A doua zi străbăteau alături taman locurile în care odinioară Marcu îl întâlnise

pe dragul lui prieten Gaşpar Grazziani. Se opriră la Moara Dracilor, care era neschimbată de atâţia amar de ani şi se părea că aşa va rămâne o veşnicie. Roata aceea mucedă şi verde la fel sclipea în lumina soarelui amiezii, având parcă aceleaşi gâze în zbor deasupra ei. Au zăbovit mai mult pe acolo, dar nu s-a mai petrecut nimic deosebit, spre necazul prigoreanului, care nădăjduia să se ivească măcar unul din dracii stăpâni ai locului, ori măcar vreun păgân, sau chiar un tâlhar. Ajunşi la Caransebeş, traseră la hanul din drumul Cladovei. Dar şi aici Marcu îşi aduse aminte cum îl păcăliseră, împreună cu Gaşpar Grazziani, pe fiorosul baron Czobor. Acum însă alţii erau oamenii, altul stăpânul şi nimeni nu auzise despre întâmplările de odinioară. Aflară numai că Lăzărel trecuse pe la han şi de fiecare dată fusese întovărăşit de câte o ceată de flăcăi de seama lui. De la o vreme însă nu mai dăduse pe acolo şi nici prin alte crâşme cunoscute în târg nu se mai arătase. Se înţelege că nici în locanda neamţului nu putură afla nimic, stăpânul dând mereu din umeri, la toate întrebările lor. Marcu era tare îngrijorat şi se temea ca nu cumva nevastă-sa să fi avut dreptate şi fiu-său să zacă undeva pe sub pământ, ori în fundul unui iaz. Îl bătea gândul s-o apuce mai departe către Lugoj, ori chiar la Timişoara, iar Sâvu era gata să-l urmeze şi până la capătul lumii, că tare-i mai era drag să vânture meleaguri străine. Într-o zi însă, pe când stătea de unul singur la o masă, Sâvu ducându-se la ceva neamuri din târg, se pomeni lângă el cu un târgoveţ slab şi prăpădit, care părea că nu mai pusese mâncare în gura lui de cel puţin o lună. Veşmintele ponosite şi toată înfăţişarea îl arătau a fi nevoiaş. Ochii îi străluceau cu lăcomie privind hartanul de berbec ce era în strachina lui Marcu şi poate asta să fi fost pricina că se oprise fâstâcit, fiindcă străinul părea să vină anume să-i vorbească. Îi întinse lui carnea şi hămesitul o apucă pe dată, începând să muşte zdravăn, fără măcar să mulţumească pentru dar. După ce roase totul de pe os, se şterse cu dosul palmei, iar Marcu îi întinse şi ulcica plină cu vin. Abia atunci catadicsi străinul să închine pentru sănătatea binefăcătorului său, spunându-i pe ungureşte: — Drept mulţămită, am să te răsplătesc şi eu pe domnia-ta, căci am auzit că-ţi cauţi feciorul… — Dacă ştii ceva, te voi răsplăti cum se cuvine. Spune! — Îl chema Lazăr? — Da. — Din Bozovici? — Chiar! Unde-i? — Acuma nu ştiu, dădu din umeri celălalt. — Îţi baţi joc de mine?! — Nicidecum, dar astăzi jur că n-am cum să-ţi spun pe unde se află. Mai acum o săptămână, eram alături de el în preajma Szegedului, dar acum?!… Sărmanul tată rămase uluit. — Ce să caute el tocmai pe acolo?! Te vei fi înşelat. Atunci, străinul începu a-i povesti:

— Ne-am întâlnit într-o căruţă, legaţi buştean amândoi în vreme ce dormeam. Drept e că şi el fusese criţă ca şi mine, atunci când ne-au prins. — Atunci nu-i Lăzărel! El nu pune strop de băutură… — Stai să vezi! Că ăia care strâng oşteni ştiu cum să te îmbete şi să te adoarmă cu fel de fel de pulberi… — Baţi câmpii! sări Marcu. Ce să fi căutat la oaste un copil?! — Eu asta ştiu şi asta spun, iar domnia-ta să nu te superi. Iacă, nu mai spun nimic. — Ba să nu mă minţi, că nu ştiu ce-ţi fac! Ai vreun amestec în treaba asta? — Eu?! Păi nu ţi-am spus că şi pe mine mă prinseseră? — Aici, în Caransebeş?!… Doar nu-i stăpânirea neamţului. — De bună-seamă că aici. Era un subofiţer ce căra după el patru fete ca momeală şi care-i îmbată pe tineri şi-i adoarme cu nu ştiu ce. Aşa au mai făcut şi pe drum, căci până la Szeged ne făcusem vreo câţiva recruţi… — El singur, cu patru muieri, şi voi n-aţi putut să vă împotriviţi? — Legaţi, cum eram… — Ticălosul! tună Marcu. Acuma unde-i? Tu cum ai scăpat şi Lăzărel al meu nu? — Mă trecea burta şi, ca de obicei, am fost legat cu un ştreang mai lung, iar subofiţerul venise să-mi desfacă nădragii. Atunci i-am tras un picior în boaşe, făcându-l să se tăvălească de durere şi să zbiere ca din gură de şarpe. Şi fie că se vor fi speriat caii, fie că muierile dăduseră bice, căruţa a luat-o din loc, târându-mă şi pe mine prin colb. Norocul meu a fost că s-a rupt funia de care eram legat şi astfel m-am pomenit slobod. Nu ştiam dacă să mă iau după căruţă ori după neamţ, dar acesta se ascunsese pe undeva şi n-am mai putut să dau de el, iar ceilalţi s-au îndepărtat în goana-mare. Asta-i! Marcu rămase năucit de cele auzite. După o vreme se uită mai bine la cel din faţa lui şi abia atunci îşi dădu seama că nu putea fi cu mult mai răsărit decât Lăzărel, numai foamea şi mizeria îl îmbătrâneau. — Tu ai părinţi? întrebă el cu blândeţe pe tânăr. — Nu ştiu. Nu i-am văzut de când am venit pe lume. — N-ai vrea ca să-ţi fiu eu tată, în amintirea tovarăşului de nenorocire? Ce zici? Tânărul nu pregetă a-i săruta mâna, în vreme ce faţa lui Marcu era şiroită de lacrimi amare. Aşa dădu Sâvu peste ei şi se uită întrebător la prietenul său. — No, frate Sâvule, de acuma putem face calea întoarsă. Am aflat de soarta copilului… — Să nu-mi spui c-a murit! îi luă el vorba din gură. — Mai rău! A fost prins în oastea împăratului. Iacă, feciorul ăsta a fost cu el, dar norocul l-a scăpat şi are să meargă cu mine în locul fiului înstrăinat. — Cum te cheamă? îl întrebă Sâvu, fără să ştie că Marcu ar fi vrut să nu-i spună altcum decât Lăzărel. Tânărul pregetă o clipă, după care spuse cu sfială: — Ioja.

CORABIA BLESTEMATĂ. CU TOATE ÎNCERCĂRILE, Pandele şi dobrogenii săi nu izbutiră să fie de faţă în încăierarea de la Ţuţora, sosind la vreo două zile după ce lehii fuseseră împrăştiaţi. N-au găsit la Slobozia Saucăi decât urmele taberelor şi se gândeau dacă ar fi trebuit să meargă mai departe ori să se întoarcă pe Prut la vale către casă, când s-au trezit împresuraţi de tătari. — Fraţilor, poruncise Pandele. Ia puneţi mâna pe topoare şi dăm buzna în păgâni, că aşa nu se mai poate. Ne seceră încet, dar până n-o mai rămânea unul dintre noi. Pe ei! Cei mai mulţi n-aveau decât topoare şi ici-colo câte o sâneaţă mai veche pocnea fără să facă vreo pagubă, în schimb tătarii erau călare şi se părea că n-au să mai isprăvească ucigătoarele lor săgeţi. — Daţi-vă prinşi! le strigase un sol ivit pe negândite, chiar când se pregăteau să-i înfrunte. — Daţi-ne pace, că noi suntem supuşii măriei-sale Iskender-paşa şi la el ne ducem! i-a strigat înapoi Pandele, după ce-i oprise pe ai săi. — Păi asta vrem şi noi, minţise tătarul, aşa că lăsaţi topoarele şi staţi potoliţi, că noi am trimis vorbă luminăţiei-sale sa vină să vă vadă. Erau minciuni sfruntate de amândouă părţile. Mai întâi că Pandele şi dobrogenii nu se socoteau sub stăpânirea nimănui, fiind oameni liberi ai apelor, iar dacă ar fi venit paşa, ar fi fost daţi în vileag. Pe de altă parte nici tătarii nu-i dăduseră paşei de veste, căci nu putuseră dobândi pradă bogată la Ţuţora şi aceşti robi le cădeau ca o pomană cerească. Voiau să-i amăgească prin vicleşug, ca să nu moară prea mulţi în bătaie. Aşa s-a şi întâmplat şi, de cum rămaseră cu mâinile goale, tătarii s-au năpustit asupra lor, iar în mai puţin de două ceasuri apucau drumul robilor, către răsărit. Mult s-a zbuciumat atunci sărmanul Pandele, dându-şi seama cât fusese de nătâng să se încreadă în făgăduielile tătarilor, dar era prea târziu. Toţi prinşii au fost vânduţi prin târgurile de robi ai Anatoliei, în numai un an de zile de la această întâmplare. Apoi zece dintre ei, printre care şi Pandele, pe care tătarii nu-l ştiau de căpetenie, s-au pomenit în apropierea Trebizondei, la spartul pietrelor. Aşa li se scurgeau anii cei grei ai robiei, izbind mereu cu baroasele sub soarele nemilos ori gerul sec de prin părţile anatoliene, dar fără a-şi pierde nădejdea că aveau cândva să se întoarcă în frumoasa împărăţie a apelor, la gurile Dunării. Pieriseră doi dintre ei şi locul lor în lanţul ce-i lega pe toţi fu luat de bulgarul Vasco şi de ungurul Bandi, care era abia un flăcăiaş, în vreme ce Vasco părea mai în vârstă decât ei. Cu vremea au încurcat şi socoteala anilor, iar de cea a zilelor ori a lunilor nici nu se mai vorbea, fiindcă toate erau la fel în această vale a morţii, unde singurul drum spre odihna veşnică ducea la pintenul de stâncă ce străjuia apele învolburate ale Mării Negre. Frumosul oraş de altădată se afla pe undeva prin apropiere, dar ei nu-l văzuseră şi nici n-ar fi vrut sa ajungă pe acolo, ochii fiindu-le îndreptaţi întruna către miazănoapte, pe unde se aflau meleagurile lor. Priveau cu jind aripile pescăruşilor ori ale celorlalte zburătoare ce se pierdeau prin zare într-acolo, şi cu atâta se alegeau. Arşiţa

cumplită le frigea trupurile înegrite de soare şi de murdărie, iar apa împuţită din hârdăul dosit în umbra unor bolovani mai mult le întorcea maţele pe dos de scârbă, decât le astâmpăra setea. Când astrul zilei ajungea în crucea nămezii se auzeau răcnetele străjerilor şi, în scurtul răgaz de hodină, li se împărţea câte o bucată de pâine tuciurie şi cleioasă, de parcă ar fi fost frământată cu glod şi nu cu orz, aşa cum s-ar fi cuvenit. O molfăiau încet, ca să li se pară mai multă, dar puteau schimba şi câte o vorbă între ei, fără să fie plesniţi de cozile gârbaciului. — Oare să mai dureze mult, frate Pandele? întrebă odată un lungan costeliv, cu pielea atârnându-i peste oase. Era Chirilă, altădată o matahală de om care să tot fi avut o sută de ocale. — Până când? se nedumeri Pandele. Până să ne ia şi pe noi moartea… Ori, de n-ai răbdare, sări în râpă şi s-a zis cu tine. — Nici măcar asta nu pot. Afurisitul de lanţ ne ţine pe toţi zece laolaltă şi eu n-am atâta putere să vă trag pe toţi după mine… — Ai ciocanul, măi Chirilă, se băgă în vorbă şi Mogea, tovarăşul din partea cealaltă a legăturii. O lovitură zdravănă cu maiul şi pe loc îi sare zaua. — Tu ai dreptate, Mogeo, zise Pandele. Tot aşa m-am gândit şi eu de multe ori, dar nu ca să-mi pun capăt zilelor, ci să scăpăm din iadul de aici. — Numai că asta nu-i cu putinţă! oftă Stăcănuş, care şi el avusese cândva un burdihan cât şapte, dar acuma era supt ca o fată mare. Şi-ar mai fi spus şi alţii părerea, dar paznicii nu le-au mai lăsat răgaz: — La muncă, puturoşilor! Aţi lenevit destul. Sculaţi-vă!… Şi plesniturile de gârbaci începură a fi acoperite de bocănitul ciocanelor, care n-aveau să se mai oprească până la lăsarea întunericului. De la o vreme începuse a se răspândi din om în om, aşa cum numai ei ştiau s-o facă, vestea unei răzmeliţe ce va să fie. La un semn trebuiau să se repeadă cu toţii la paznici şi să le dea în cap, după care să fugă fiecare cum l-o lumina mintea. — Grea treabă, fraţilor! oftă moş Vasco. Odinioară a mai fost o asemenea încercare, după cât mai ţin eu minte, dar ne-au prins până la unul şi, după ce ne-au rupt ciolanele în bătaie, tot aici ne-au adus. — Moş Vasco, de ce n-aţi fugit pe mare? îl întrebă Pandele. — Cu ce? Înot?! — Să fi aşteptat să puneţi mâna pe vreo corabie şi… — Astea-s vise, băiete! Singurele care se mai apropie sunt cele ce duc piatra, dar ştii şi tu la ce depărtare sunt de noi. — Poate că se tem anume, îşi dădu părerea Peşcan, un alt tovarăş de-al lui Pandele, mai mărunţel decât ceilalţi, dar mai vânos şi negricios la faţă. — Şi chiar dacă am izbuti, rosti domol moş Vasco, cu cine să duci corabia pe valurile mării? Se zice că ar fi un blestem al apei pentru nepricepuţii care s-ar apuca să înfrunte valurile, încât va să rătăcească veşnic în căutarea unui ţărm. Spusele încărunţitului bulgar îi dădură de gândit lui Pandele, şi mai că nici n-ar fi avut altă dorinţă decât să zărească vreo corabie cât de mică la

malul mării, unde se isprăvea valea lor cea afurisită. Mai ales că nici îndemnurile la zaveră n-au prins, cei cu mai multă minte povăţuindu-i pe ceilalţi să mai aştepte, căci asta era viaţa robului, o veşnică nădejde de scăpare. Trecuse destulă vreme de acele vorbe, dar într-o noapte, înaintea trâmbiţatului cocoşilor de miezul nopţii, Stăcănuş îl zgâlţâi uşor pe Pandele: — Vezi şi tu ce văd şi eu? Acesta îşi frecă ochii şi mai că nu-i venea a crede. — O corabie! îngăimă el şi-i dădu un ghiont lui Mogea. Trezeşte-i pe toţi, uşurel! — Ce-o căuta aici? se miră Stăcănuş. Să nu fie vreo nălucire… — Nu-i cu putinţă, răspunse Pandele. Voi nu vedeţi lumina de pe punte? Şi nu seamănă cu cele de cară piatră. — Pare a fi o bârcia, după cum îi spun turcii, şopti moş Vasco târându-se lângă ei. Dacă aveţi de gând să fugiţi, are să vă fie cam greu, că nu-i prea mare. — Cam câţi am încăpea? întrebă Pandele. — Vreo douăzeci, dacă îi aruncaţi în apă pe marinari. — Dar noi nu suntem decât zece, aşa că-i bine! — De mine să nu ţineţi seama. Nu fac decât să vă încurc. Şi nici pe alţii n-ar fi bine să-i mai trageţi după voi. — N-avem încotro, moşule, se băgă în vorbă Stoilă, de parcă ar şi fi hotărât plecarea. Toţi suntem legaţi la un loc, aşa că vrei, nu vrei… — Are dreptate, încuviinţă Pandele. Ne vom furişa, toţi cei de pe lanţul nostru, către paznicul care sforăie colo, dar luaţi-vă ciocanele. — Cam grele! bombăni Laiu. — Aşa cum sunt, ne vor ajuta! Cu mâinile goale nu facem nimic. — Dar cum să ajungem acolo? se nedumeri Bandi, care vorbea chiar bine româneşte, ca şi moş Vasco. — Ascultaţi cu băgare de seamă! le zise Pandele. N-avem vreme de pierdut şi altă dată nu se ştie când ni se va mai arăta norocul de acuma. Ne strecurăm laolaltă, dar numai pe burtă şi cu tăcerea mutului. Gâtuim străjerul şi ne dăm drumul în jos pe coasta de colo! arătă el coama unei coline ce părea că alunecă drept în mare. — Şi dacă ne-am lăsa de-a dreptul prin râpă? întrebă Laiu. — S-ar rostogoli pietrele şi ne-ar da de gol. E mai departe, însă nu aşa de primejdios. Haideţi! porunci Pandele. Sunteţi gata? — Tare mă tem că am să vă încurc!… se tângui Vasco. Iacă, striviţi-mi mâinile şi picioarele şi scoateţi-mă din lanţ, apoi vă vedeţi de drum. — Nu mai vorbi în dodii, moşule! se supără Stoilă, ortacul cel mai apropiat de legătură. Să ştiu de bine că te car în spinare şi tot ajungem împreună acasă la dumneata, la Orehovo. Ar fi vrut bătrânul să-i spună că nu mai avea pe nimeni acolo, dar acum nu mai era vreme de taclale, aşa că se urni şi el cu ceilalţi, silindu-se să nu-i zornăie fierăria care-l cetluia.

Cu sufletul la gură se târâră, julindu-şi coatele şi genunchii şi pieptul, dar cui îi mai păsa de câteva zdrelituri? Se opreau la cel mai mic zgomot şi li se părea că trece o veşnicie până când izbuteau să mai facă vreo doi paşi. Când şi când zornăia câte un lanţ, care poate nici nu era de la ei, ci de la vreun adormit ce se răsucea în somn, dar ei se opreau încremeniţi de spaimă. Cu spinarea proptită de un stei, paznicul sforăia fără grijă, luându-se la întrecere cu trudiţii robi, aşa că n-a fost prea greu ca Pandele să-i înfăşoare lanţul mâinilor împrejurul grumazului, în vreme ce Chirilă îi astupa gura. Nici nu s-a auzit mare lucru, doar lor li s-a părut, căci le vâjâiau urechile de atâta încordare. Se lăsară apoi cu toţii pe spate, parcă spre a se odihni după o zi de muncă, răsuflând uşuraţi. Unii se şi vedeau slobozi, dar mai aveau încă de străbătut o cale anevoioasă. O dată trecuţi de paznic se săltau acum pe vine, ca să poată fugi mai repede. Nu se temeau de ceilalţi robi care i-ar fi putut vedea, fiindcă nicicând nu s-a întâmplat ca vreunul să-şi dea în vileag tovarăşul de nenorocire ce se încumeta să-şi recapete libertatea cu preţul vieţii. — Eu nu mai pot! gemu Vasco. — Hai că nu mai avem mult, îl îndemnă Mogea. Jos în vale te ducem în spinare, dar acuma trebuie să ne dăm drumul cu toţii deodată. Totuşi, Chirilă şi Laiu făcură un „scăunel” cu mâinile şi astfel izbutiră să mai înainteze câţiva paşi. — Răsare luna! murmură Peşcan arătând deasupra mării geană de lumină. — Afurisita! sudui Pandele. De ea n-aveam nevoie… Doamne, mai ţine-o încă un ceas! Degeaba însă, că razele ei argintară curând întreaga fire, parcă anume spre a le face necaz. Undeva se auzi desluşit cântatul cocoşilor, semn că era miezul nopţii, dar pe corabie se vedeau umbre ce parcă n-aveau somn. În cele din urmă ajunseră la malul mării, dar nu cutezau să se desprindă din umbra dealului ca să nu fie văzuţi de marinari. — Ce dracu or avea de nu se mai culcă, zise înciudat Pandele. Of, şi luna asta… — Poate că-i norocul nostru, se băgă în vorbă Gâdel, care tăcuse până atunci. Cum aşa ne-a fost scris, n-avem decât să încercăm să ne spargem zalele la lumina ei. Vom nimeri mai bine! — Ai dreptate! încuviinţă Pandele. Mugetul mării are să ne acopere, dar va trebui să izbim toţi deodată. Apucaţi ciocanele şi pregătiţi-vă. Gata? — Da! răspunseră într-un glas. — Atunci, doamne-ajută! Trage! Încordându-se cu toată puterea ce le mai rămăsese, icniră scurt şi numai o singură pocnitură se auzi în noapte, dar putea fi luată şi ca izbitură a vreunui val. Toţi îşi zdrobiseră zalele, în afară de moş Vasco. — Pe mine lăsaţi-mă aici, că nu mai sunt bun de nimic! Ascultaţi-mă, fraţilor, şi nu vă pierdeţi vremea cu mine…

— Nici gând, moş Vasco, se împotrivi Stoilă, care-l îndrăgise fiindcă aşa ţinea el minte că arătase odinioară şi taică-său. Stai cuminte în genunchi şi dă capul pe spate, că dacă mai izbesc eu o dată se desferecă. Nu mişca! Ridică ciocanul cel greu şi opintindu-se lovi cu sete, însă… în capul bătrânului, care şi-l împinse anume sub lovitură. Creierii i se împrăştiară împrejur şi nimic nu se mai înţelegea din ce fusese până mai înainte îndrăgitul bătrân. — Ce-ai făcut, moşule? se repezi nefericitul Stoilă îmbrăţişând trupul costeliv care încă mai era cald. Eu n-am vrut… — Se-nţelege că nu! întinse mâna după el Peşcan. Văzurăm cu toţii cum s-a întâmplat. Cine să se fi gândit ce avea să facă? — Dar eu, cu mâna mea l-am ucis! De ce tocmai eu? se căina Stoilă. — Fiindcă i-ai fost cel mai drag! spuse şi Pandele, căutând să-l liniştească. Din păcate trebuie lăsat aici, cu lanţurile pe el, că de îngropat nici gând, iar să-l cărăm cu noi ar fi peste poate. Văzând că nici prima şi nici lovitura lui Stoilă nu deşteptară pe nimeni, se hotărâră să-şi sfărâme şi lanţurile de la picioare, rămânând numai cu cele de la mâini, care erau mai lungi, spre a putea sparge piatra. Şi de astă-dată le surâse norocul sub blândele raze ale lunii, căci izbutiră să scape de încă un lanţ şi nimic nu părea să le mai stea în cale. Dar o dată ajunşi în dreptul corăbiei băgară de seamă că aceasta era proptită printre stânci şi astfel nu le-ar mai folosi la fugă, câtă vreme era înţepenită. Rămaseră cu ochii pironiţi asupra blestematei corăbii care-i amăgise, căci neîndoielnic moartea avea să-i aştepte o dată cu primele raze ale soarelui de dimineaţă. — Hei! Voi, de colo! auziră deodată o voce de pe vas. La ce naiba aţi întârziat atâta? Veniţi printre stânci până la barca ce vi-o trimitem! Nu ştiau ce să facă… Era limpede că marinarii se aşteptau la ajutoare de pe uscat şi că trimiseseră pe careva după ele, aşa că puteau sosi de la o clipă la alta. În cele din urmă însă Pandele se hotărî: — Norocul nostru, băieţi! Ei singuri au să ne ducă, fiincă prin apă n-am fi putut înota cu fiarele pe noi. Ce-o mai fi, vom vedea, dar, oricum, e mai bine decât să ne întoarcem. — Rămâneţi doi pe mal, ca să legaţi parâma aşa cum vă arată marinarul cu barca şi supravegheaţi-o să nu sară! se auzi iar vocea de pe corabie, care trebuia să fie a căpitanului, fără îndoială. Văzând barca se repeziră cu toţii şi, ca şi mai înainte, îl uciseră pe barcagiu, răsturnându-l în apă, dar Chirilă şi Peşcan rămaseră la vedere, după cum fusese porunca. — Dacă vine careva, intraţi în apă şi aşteptaţi pitiţi pe după stânci, până vine iar barca, dacă nu, faceţi ce vi se porunceşte, căci trebuie să-i despotmolim. Când îşi zornăiră lanţurile urcând pe punte nu se miră nimeni, căci nu se aşteptau să le fie trimişi alţii decât robii de la piatră! — Câţi sunteţi? întrebă căpitanul. — Nouă! răspunse Pândele scurt.

— Paznicul unde vă este? — A rămas cu cei doi, pe mal. De ei s-a temut, nu de noi. — Dar Selim unde-i? mai întrebă căpitanul şi Pandele bănui că era vorba de barcagiul trimis după ei. — A rămas să-şi facă nevoile, că-l trecea burta… — Prostul! Va trebui să ne muncim noi mai mult în vreme ce acolo nu era nevoie de el. Atunci ascultă tu, care pari mai dezgheţat ca ceilalţi, ce aveţi de făcut: marinarii au să tragă de parâmele velelor, iar voi de otgonul acesta gros, care, răsucindu-se pe după stâncă, ne va duce spre apă. La porunca mea, să vă opintiţi cu nădejde! Şi de cum vom pluti lopătarii au să vâslească, iar voi puteţi merge să vă culcaţi. Pandele chibzui că fără marinari n-ar fi putut străbate atâta întindere de apă, aşa că hotărî să-i cruţe, dar să-i silească a-i face pe voie. Mai întâi însă trebuiau lăsaţi în pace să pună vasul pe linia de plutire şi pe urmă aveau să le sară în gât, ceea ce le spuse şi tovarăşilor lui, aşa că-şi înzeciră puterile cu toţii şi izbutiră să se desprindă. Fiind cu toţii osteniţi, se trântiră de-a dreptul pe punte, şi robi şi marinari. Atunci Pandele vorbi pe româneşte, ca şi cum ar fi povestit ceva: — Fraţilor, ne repezim pe ei, care cum ne vin la îndemână, dar unul să nu ne scape. Bandi, tu te duci la vătaf şi-l pocneşti în cap, după care le dai drumul vâslaşilor să ne sară în ajutor. Gata! Pe ei! Stoilă şi Cheană puseră mâna pe căpitan şi-i răsuciră lanţul împrejurul grumazului, cum se învăţaseră să facă. — Aţi înebunit? horcăi acesta. Pe toţi vă… Dar nu izbuti să-şi termine ameninţarea, că strânsoarea îi luă răsuflarea şi se prăbuşi la picioarele celor doi. În răstimp, Bandi doborî vătaful şi spuse vâslaşilor: — Dacă vreţi să fiţi slobozi, trebuie să ne daţi o mână de ajutor să ducem corabia de partea cealaltă a mării. Scoase apoi cheia de la brâul vătafului doborât şi dădu drumul la unul, care urma să facă acelaşi lucru şi cu ceilalţi — Veţi vâsli mai liberi ca niciodată, dar acuma o faceţi şi pentru voi! — Aşa vom face! strigară cu toţii ca la o comandă, în vreme ce lacrimi de fericire şiroiau din ochii nenorociţilor care nu văzuseră lumina zilei de ani de zile, încât nu le venea a crede că suferinţele se vor sfârşi. Pe punte nu se împotrivea nimeni poruncilor lui Pandele, care făcu semn lui Chirilă şi Peşcan să vină cu barca înapoi, iar marinarii fură aduşi cu toţii la un loc cu căpitanul. Li se luară cuţitele şi tot ce-ar mai fi putut sluji ca armă, după care Pandele îi zise căpitanului: — Efendi, socot că-ţi dai seama că nu mai putem da înapoi, fiindcă ne-ar aştepta spânzurătoarea, sau robia, care-i şi mai rea. Dacă vă învoiţi să ne scoateţi la gurile Dunării, nu vă pricinuim nici un rău, de nu, ne-om descurca şi fără vai. Alege! — Măi oameni, răspunse căpitanul. Mâine, la lumina zilei, au să vadă că aţi fugit şi pe dată ne vor urmări, iar dacă eu vă fac pe plac am să atârn pe

catargul de colo. Pe mare n-aveţi cum pleca, numai dacă aţi merge de-a dreptul prin mijlocul ei, şi asta n-am făcut-o niciodată… — Nu-i nimic! Încercăm acum! îl opri Pandele. Cu atât mai mult, urmăritorii noştri nu-şi vor închipui că am apucat pe calea asta. — Dar nu-i cu putinţă! se împotrivi căpitanul. N-avem apă şi hrană îndeajuns pentru toţi. — Ne mulţumim cu puţin, şi aşa veţi face şi voi. Căpitanul începu să boscorodească văzând că n-o scotea la capăt, apoi îşi aduse aminte de altceva: — Pe urmă, eu am marfă de marchitănie, pe care trebuie s-o duc la Islâmbol. Cine mă despăgubeşte? Şi să mai ştiţi că vasul meu nu pluteşte decât pe lângă maluri, şi nici gând să înfrunte marea în piept. Am pieri cu toţii! — Efendi, noi n-avem de ales şi nici timp de taclale! i-o tăie Pandele. Ţi-am spus ce avem de gând şi dacă te învoieşti spune, iar altfel noi tot încercăm să străbatem marea, că oricum pierim. Plată nu-ţi vom da decât viaţa voastră, şi cred că o socotiţi de mare preţ, aşa că nu-i de lepădat. Văzând că altminteri nu se putea, căpitanul se învoi şi porunci marinarilor să întindă pânzele, apucând-o spre larg. Totodată şi vâslaşii porniră, în cântece de bucurie şi cu atâta strădanie, cum nu mai pomenise stăpânul corăbiei până atunci, zburau, nu alta, şi zorii îi găsiră în plină mare, având deasupra capului cerul senin al verii. Fugarii nu închiseră un ochi toată noaptea, dar cu toate că erau frânţi nu se lăsară până nu-şi piliră lanţurile, uşurându-şi mişcările cum nu-şi închipuiau ei că ar fi putut s-o mai facă vreodată. Zdrenţele ce le acopereau trupul fură aruncate şi îşi încropiră veşminte uşoare şi curate din rufele marinarilor şi din pânze mai vechi, fudulindu-se care mai de care cu noua îmbrăcăminte. Cât pe ce să dea iama şi în sărăcăcioasa cămară a corăbiei, dar la porunca lui Pandele se înfruptară cu mare cumpătare, împărţind totul cu vâslaşii şi cu marinaiii, care nu se arătară prea mulţumiţi. Din când în când se ivea câte un lopătar, şi frecându-şi ochii la întâlnirea cu razele soarelui, se uita uimit pe întinderea apelor, nevenindu-i a crede că nu mai era legat în lanţuri. Unul dintre ei, genovezul Alfredo le spuse că fusese cândva cârmaci, şi pe dată fu ţinut pe punte ca să-şi facă vechea meserie. Mai căutară şi alţii, dar niciunul nu se pricepea decât să vâslească. Ar fi vrut să-i înlocuiască pe foştii stăpâni, căci de multe ori îi prindeau şuşotind între ei, ori schimbând ochiade cu căpitanul. Ziua se scursese pe nesimţite şi nimic nu s-a întâmplat până când Alfredo veni să-i spună lui Pandele: — Eu am crezut că vreţi să mergem spre miazănoapte şi puţin spre asfinţit, ca să intrăm pe Dunăre… — Chiar aşa! — Ei, nu tocmai! După câte îmi mai aduc eu aminte, când stai cu faţa spre pol soarele trebuie să apună în stânga ta şi nu în dreapta, ca acum. — Asta înseamnă că… — Ne întoarcem!

— Câinele! răbufni Pandele şi începu să înjure în fel şi chip. Se duse de-a dreptul la căpitan şi apucându-i beregata îl zgâlţâi ca pe o frunză. — Ai vrut să ne amăgeşti, ticălosule! Ei bine, te vom spânzura pe dată. Porunceşte întoarcerea! — Eşti nebun? Cine ţi-a spus bazaconia asta? căută căpitanul să se împotrivească. — Eu, efendi! se băgă Alfredo, care îl însoţise pe Pandele. — Un rob mincinos! Un… — Uşurel, efendi, că şi eu sunt rob! îl opri Pandele. Şi răspunde-mi dacă vrei sau nu să ne faci voia, ca să ştim! — Acesta-i drumul! se încăpăţână căpitanul. — Tu ai vrut-o! spumegă Pandele şi rotind ciocanul îi zdrobi ţeasta, în văzul tuturor. Se întoarse apoi către marinarii încremeniţi de spaimă şi îi întrebă răstit: — Mai doreşte cineva o soartă asemănătoare? Alfredo, de acuma tu eşti căpitanul! Porunceşte ce-i de făcut şi dacă îndrăzneşte careva să crâcnească, arată-mi-l! Omul se împotrivi spunând că el nu fusese decât un cârmaci şi că prea bine nu se va descurca, însă Pandele o ţinu una şi bună că mai bine un căpitan prost şi cinstit decât unul bun, dar vânzător. Atunci genovezul porunci cum să se facă veghe de către robi şi vâslaşi, care erau şi ei doisprezece, fără să folosească marinarii, şi rândui pază la apă şi hrană, împărţind-o cu multă străşnicie. În noaptea următoare, când îi prinseră la chelar pe doi marinari încercând să spargă un butoi cu apă, pe dată îi aruncară în valuri, fără să fi poruncit careva anume. Asta însă îl cam supără pe Pandele, care n-ar fi vrut să-i nimicească pe toţi oamenii de meserie, căci nu uita zicala că marea îşi bate joc de oamenii nepricepuţi şi-i duce la pierzanie, sau cam aşa ceva, cum auzise de la răposatul moş Vasco. Totuşi închise ochii când Stăcănuş scoase maţele altui marinar, care se împotrivise poruncilor lui Alfredo. Nu mai rămăseseră decât patru dintre ei, dar aceştia păreau a fi ascultători, căci îşi dădură seama că nu se puteau pune cu noii stăpâni ai corăbiei. Pe neaşteptate în ziua următoare cerul se înnoura şi către amiază se porni o furtună, de credeai că biata coajă de nucă în care călătoreau avea să fie înghiţită, dacă nu sfărâmată de valuri. — Strângeţi pânzele! strigă din răsputeri Alfredo. Dar cum locul marinarilor morţi fusese luat de foşti vâslaşi ori robi, treaba nu mergea cum trebuie. Cheană se căznea să ţină cârma aşa cum i se arătase, dar striga întruna să-i mai vină şi altul în ajutor, că nu mai era în stare. — De ce le strângeţi? se răsti Pandele la Mogea, care se trudea şi el alături de ceilalţi, mai aproape de punte. — Aşa-i porunca! răspunse acesta. — Cine a dat-o?

— Alfredo. Pandele se repezi la noul căpitan şi-l luă din scurt: — De ce să nu lăsăm vântul să ne împingă mai repede? — Fiindcă ne răstoarnă vijelia. Iacă, începe şi ploaia, şi dacă nu le adunăm ne ducem peste cap… O răpăială asurzitoare se abătu asupra lor, udându-le şi puţinele haine care le acopereau goliciunea, dar numai după ce cârma îl mătură pe Cheană, aruncându-l în apa înspumată. Pandele se înmuie şi încuviinţă împlinirea poruncii genovezului. Era însă prea târziu ca să mai poată fi scos Cheană, care de fapt nici nu se mai vedea din învolburatele valuri, iar corabia nu mai voia să asculte de nimeni. Stoilă şi Peşcan luară locul nefericitului, dar, urmând povaţa lui Alfredo, se legară cu funii chiar de cârmă. Nemaifiind nevoie de vâslit, lopătarii se urcară pe punte vrând să dea o mână de ajutor, însă, cum nu prea erau pricepuţi, opt dintre ei se perdură în vijelia mării. Un val uriaş smulse încă doi marinari ce se căzneau să lege velele. În afară de Alfredo, cei doi cârmaci şi marinarii rămaşi în viaţă, cu toţii se speteau să scoată apa cu găleţile şi oalele ce le găsiseră, căci se aduna îngrijorător de multă, iar stihia nu părea a se potoli. Şubreda bârcia scârţâia din toate încheieturile şi părea că se va desface de la o clipă la alta, ba chiar au crezut că totul se sfârşise când s-a rupt catargul, căzând peste Mogea şi alţi doi vâslaşi. Nu mai rămăsese astfel, în afara lui Alfredo, decât un singur lopătar, iar dacă ar mai fi avut nevoie vreodată de lopeţi, cu greu ar fi făcut faţă. — Blestemul mării asupra celor nepricepuţi!… bodogăni Stăcănuş. — S-o blestemăm şi noi, mama ei de târfă! sudui Pandele. O supunem noi până la urmă, nu vă temeţi, fraţilor! Poate că şi din pricina ameninţărilor lui Pandele, dar mai curând fiind că se isprăvise tăria vântului, marea se potoli, după trei zile în care se răscolise cum arareori o făcea, mărturiseau marinarii. Un soare arzător le uscă iute şi hainele şi velele, însă din păcate nici o boare nu mai sufla, încât pânzele atârnau ca nişte aripi lovite şi neputincioase. Totuşi chinurile lor abia acum aveau să-nceapă, fiindcă se găseau undeva prin mijlocul mării şi fără putinţă de a vâsli, cu toată bunăvoinţa robilor. Ba chiar şi cei patru marinari prinseră lopeţile, dar mergeau cam în neştire. Rareori apăreau păsări, care ar fi trebuit să le arate drumul către un ţărm după cum le spunea Alfredo, însă acestea zburau aşa de repede încât se pierdeau curând în zare, şi nici urmă de pământ. Uitaseră de câte zile au plecat, dar pentru robi scurgerea vremii nu însemna mai nimic, aşa că nu-i ţineau socoteala. Din păcate însă hrana se dovedi a fi pe sfârşite, iar apa numai atâta cât să le mai înmoaie buzele arse de sete. Pe deasupra, suliţele ucigătoare ale soarelui, care pârjolea totul în calea lui. — Atâta ne-a fost! mormăi într-o zi Bandi, arătându-şi palmele numai carne-vie din pricina vâslelor. La spartul pietrei barem aveam apa aia împuţită, şi ciocanul părea mai blând ca lopata…

— Nu cumva jinduieşti după ele? zâmbi amar Chirilă. De apă te plângi, când ai în jurul tău atâta? — Să încercăm a prinde peşte! zise un marinar, aducând câteva undiţe. Îi mâncăm cruzi şi ne mai taie setea. Dar momeala n-a fost pe placul niciunei înnotătoare, că nici n-o atinseră, fiind putrezită, în schimb un amărât de pescăruş lihnit se înfruptă din ea şi pe dată fu hăcuit, însetaţii bătându-se pentru sângele lui. În schimb carnea aţoasă nu putea fi nici mestecată, darmite înghiţită, ba nici peştii nu se atinseră de ea, când o agăţară în cârlige. Foamea ca foamea, dar setea nu le mai dădea pace, sleindui de ultimele puteri, umflându-le buzele şi încleindu-le gura. Bandi şi cel de pe urmă vâslaş sorbiră cu nesaţ apa cea limpede scoasă cu o găleată din mare, dar în scurtă vreme începură a se tăvăli ţinându-se cu mâinile de burtă şi vărsându-şi maţele din ei. Abia către miezul nopţii muriră unul după altul, fiind învăţătură pentru cei care ar mai fi vrut să facă la fel. În cea de-a şaptea zi de cumplită arşiţă, Gâdel îşi chemă tovarăşii arătându-le în zare o barcă ce se părea a le veni în ajutor. Cu toţii începură a flutura din cămăşi şi năframe, dar Alfredo îi trezi din închipuire: — Este barca noastră, pe care au furat-o cei patru marinari ce n-au să se mai întoarcă niciodată, aşa că nu vă mai trudiţi degeaba şi mai cu seamă nu vă bucuraţi, căci au luat cu ei şi ultimul strop de apă şi puţintica mâncare ce o mai aveam. Căutaţi! După ce se încredinţară, împleticindu-se, de spusele genovezului, cu toate că abia vorbeau din pricina uscăciunii, suduieli şi blesteme nemaiauzite le ieşiră din gură. Către seară fu aruncat în apă, fără nici o rugăciune, căci de mult le uitaseră, Peşcan, în vreme ce Stoilă zăcea la umbra unui cufăr, abia deschizând ochii. Lăsaseră cârma la voia întâmplării, căci nu mai aveau putere nici s-o ţină, dar nici nu le-ar mai fi folosit. — Dacă am da peste a corabie… bâigui Gâdel. — Ne-ar spânzura pe toţi! îi răspunse Pandele, care se ţinea cel mai tare până acum, cu toate că era şi el umflat la faţă, încât nici pe departe nu mai semăna cu cel de mai înainte. Noaptea întindeau tot felul de pânzeturi, curate sau murdare, ca să adune puţina rouă pe care apoi o lingeau, dar mai mult se amăgeau. Numai spre asfinţit şi la răsăritul soarelui îşi mai făceau câte o cruce ca să-şi dea seama dacă mergeau pe drumul cel bun şi nu o dată au fost nevoiţi cu toţii să se opintească asupra cârmei, ca să întoarcă vasul pe calea dorită. — Pământ, fraţilor! răcni într-o dimineaţă Chirilă cu voce stinsă, arătând spre geana de lumină a răsăritului. Case, biserici, oameni, voi nu vedeţi? Ne ciocnim de mal! Uitaţi-vă câte fântini… Şi sub privirile nepăsătoare ale celorlalţi sări în valuri, fără a mai ieşi deasupra. De fapt nici n-ar mai fi avut pentru ce, că nimeni nu se mai putea mişca pe punte. Leşurile lui Stoilă şi Gâdel putrezeau unde le prinsese aripa morţii, iar singurii care mai erau în viaţă, Pandele şi Alfredo, nici măcar nu-şi mai dădeau seama că şi ei îi vor urma degrabă.

Stăteau unul lângă altul şi genovezul părea că ascultă cu urechile ciulite şoaptele de vis ale tovarăşului său: — Curând intrăm pe Dunăre. Nu ştii tu, măi Alfredo, cât de frumoasă este împărăţia apelor noastre! Avem o ţară cum nu-i alta pe lume, raiul pe pământ. Şi toţi suntem laolaltă… noi românii… şi domnitorul… De fapt numai buzele i se mişcară o vreme, lăsând să iasă către lumina soarelui cele din urmă fărâme de gânduri din mintea lui înfierbântată cuprinsă acum de întunericul veşniciei. Celălalt se izbăvise de mult! Apoi corabia fără catarg trecu pe lângă Insula Şerpilor şi se pierdu pe drumul ei către mijlocul mării, de unde se ivise. O ÎNVĂŢĂTURĂ DE MINTE. PĂŢANIA DE LA TEIUŞ nu-i mai ieşea din cap ciunganului Florea Nicoară şi tare ar mai fi vrut să se lase de cătănie, căci altcum visase el slujba domniei şi altfel era. Nu vedea ce folos aduce el ţării numai ducând răvaşe şi făcând muştru. Toată primăvara a fost abătut, căci auzind păsărelele din lunca Murăşului îl apuca un dor nebun de satul lui şi mai că nu-i venea să se întoarcă în cetate. De mai multe ori a vrut să-şi spună oful domnului căpitan Ovary, însă n-a cutezat. În schimb le împuiase capul prietenilor lui, Tănase şi Laszlo, iar aceştia râdeau de el şi-i răspundeau că aşa-i în vremea florilor, dar o dată cu dogoarea verii avea să-i treacă. Dar uite că acuma erau în luna lui cuptor şi nici gând de aşa ceva, încât îl cuprinse scârba faţă de veşmintele ostăşeşti şi se simţea bine numai când mergeau la scăldat şi se putea descotorosi de ele. Totuşi, avu îndrăzneala ca într-una din zile să-i spună căpitanului, când acesta se tolănise lângă el la soare: — Eu m-am tot socotit, şi gândesc că slujba domniei nu-i de mine. Locul meu e acasă, în sat, între ai mei, şi chiar m-oi duce acolo de unde am venit. Căpitanul îl privi zâmbind, când îi răspunse: — Cred că te-a bătut cam prea tare soarele în cap, măi Floreo, şi ţi-a topit mintea. Cum îţi închipui tu că poţi să pleci de la oaste aşa, după cum îţi vine pofta? Am aflat eu câte ceva, nu-i vorbă, dar n-am dat crezare până acum, însă văd că au avut dreptate… — Cine?! — Prietenii tăi. — Aşadar, m-au vândut? — Asta nu se cheamă vânzare, iar eu am tot aşteptat să-mi spui şi mie, ca să te lămuresc pentru totdeauna. — Am făcut-o acum. — Atunci, încă-i bine, până n-o fi prea târziu! Scoate-ţi gărgăunii din cap şi ascultă-mi povaţa. — Dar eu m-am săturat! se înciuda ciunganul. — Se poate, dar de plecat n-ai cum. — Niciodată? — Ba, poate la bătrâneţe, dacă apuci… Văzându-l că-i venea aproape să plângă, Ovary căută să-l mângâie. Ţinea mult la flăcăul pe care îl făcuse cătană şi-i părea rău că făgăduielile de

atunci nu se împliniseră până azi. Pricina era moartea prinţului şi noua stăpânire a văduvei sale, care adusese mare lâncezeală printre oşteni. Nimic nu mai făceau pe căldura de cuptor a verii, iar cum aveau câmpul de muştru în lunca Mureşului, nu era zi să nu se scalde, cu îngăduinţa însuşi a căpitanului. Toţi oştenii erau astfel mulţumiţi, numai Florea Nicoară se sclifosea că vrea acasă… — Şi dacă eu am să plec, totuşi? nu se lăsă ciunganul. — Am să fiu silit să te caut, să te aduc înapoi legat şi de s-o întâmpla să avem plumbi de prisos poate capăt îngăduinţa să te împuşcăm. Singurul bine ce ţi-l pot face, că altminteri în ştreang ajungi. — Numai pentru atâta? Nu cred! — Fuga de sub arme se pedepseşte cu asprime, că dacă n-ar fi aşa, mai bine de jumătate dintre oşteni ar da bir cu fugiţii. Dar uite, ca să-ţi mai treacă de urât, am să te învoiesc să te duci acasă vreo săptămână şi nădăjduiesc să vii înapoi cu capul mai limpede! îi zise Ovary săltându-se ca să se îmbrace. Din păcate nu şi-a putut ţine făgăduiala, căci s-a pomenit cu vreo doi grofi trimişi anume să cerceteze din nou întâmplarea de la Teiuş, ba îl mai purtară şi după ei pe la Bălgrad. În răstimp Florea îşi pierdu răbdarea şi, cum tot nu mai avea de gând să mai dea ochii cu căpitanul, se hotărî să fugă. Nu mai spuse nici tovarăşilor lui, ci, lăsându-şi hainele de cătană pe mal, se strecură numai în cămaşă şi izmene, desculţ şi cu capul gol, pe sub lăstărişul de pe mal. Apucă în susul apei şi când se înseră ajunse la Cistei, apoi la adăpostul întunericului străbătu până la Ciunga. Când de-abia se lăsase liniştea peste sat, sări gardul în bătătura lor, fără ca să-l latre vreun câine, şi bătu uşurel în uşă. — Care-i acolo? se auzi vocea bătrânului. — Eu! Florea! — Ai venit? — Îhî! Ieşi fără să aprindă vreo feştilă, fiindcă de câteva nopţi luna îi blagoslovea cu razele ei de lumină. — Da’ ce-i cu tine aşa despuiat?! se cruci tatăl. Nu cumva lotrii… — Nu! Am fugit de la oaste. — Cum aşa? — Lasă că voi povesti eu, numai să fie şi tetea Amosie de faţă. — Apăi, frate-tău îi plecat cu căruţa pe la mocani, la munte, că ne trebuie ceva scândură la poiată. Ar cam trebui să se întoarcă mâine, ori poimâine. Dar hai în casă! Ai mâncat? Florea dădu din cap că nu, şi intră după taică-său. După plecarea lui, Tănase a dat peste haine la malul apei şi, cum nu-i răspundea la chemare, se îngrijoră să nu i se fi întâmplat ceva. Mai veniră vreo doi, apoi alţii, şi cu toţii crezură că se va fi înecat. — Să ştiţi că l-a dus apa la vale, zise unul. — Dar ştia să înoate! se nedumeri Tănase. — L-o fi apucat vreun cârcel… — Ori l-a prins vreo rădăcină de la fund…

— Dacă nu l-a dus ştima apelor… Care mai de care îşi dădeau cu părerea, în vreme ce câţiva căutară pe la maluri, ba şi prin adâncuri, doar i-or da de urmă, dar degeaba. — S-a zis cu scăldatul! făcu unul cu părere de rău. — Cam aşa! răspunseră mai mulţi. Îi strânseră veşmintele şi plecară cu toţii lipsiţi de voia-bună de altă dată, dar nici n-au mai ieşit la Murăş până nu s-a întors căpitanul. — Şi ziceţi că l-aţi căutat peste tot? întrebă el gânditor. — Am răscolit toată apa, până către Lorinţ. — Hm! mormăi el, dar se vedea că nu era îngrijorat ori înduioşat de cele întâmplate. Atunci, ia să veniţi voi patru şi să-l aducem acasă… — Merg şi eu! sări Laszlo. — Ba tocmai tu şi Tănase nici să nu vă mai arătaţi la vedere până ce vă voi spune eu! — Dar cu ce-am greşit? întrebă Tănase. — Nu-i vorba de asta, dar nu pot spune mai multe. Până în amiază, trebuie să ajungem la el acasă. — Trăieşte?! se miră Laszlo. — Nădăjduiesc! răspunse Ovary, dar cu oarecare îngrijorare în glas. Văzând că două zile la rând nu fusese căutat, Florea se duse cu taică-său la cosit „în pârloage”. Amosie mai zăbovea, se vede că găsise lemn mai mult şi venea cu greutate. Isprăvind însă mai curând treaba, hotărâră să se întoarcă, să mai sape în grădina de pe deal. Vorbind ei de una, de alta, nici nu băgară de seamă că sub nucul din drumul Cisteiului erau legaţi cinci cai. Dar abia îşi lăsară coasele din mână că se şi pomeniră cu domnul căpitan Ovary şi oştenii lui… — Iar voi îl plângeaţi ca pe un mort, îşi mustră el oamenii. Florea nu se pierdu cu firea şi zâmbind îi îmbie pe toţi să ciocnească un pahar de vin, dar ofiţerul se răsti tăios pe româneşte, anume ca să priceapă bătrânul Nicoară: — Tu nu ascultat, fecior. Tu fugit de la cătane şi asta mare vină este. Eu dus pe tine la Aiud şi acolo hotărât legea cum mori: împuşcat, ori spânzurat! Taică-său rămase cu gura căscată, iar lui Florea îi pieri veselia văzând că nu era de glumă. Oştenii îi înşfăcară mâinile şi i le legară în faţă, iar capătul funiei îl trecură pe după şeaua căpitanului, al cărui cal fu adus îndată. Pe la gard începură a se strânge muieri, moşnegi şi copii, căci cei buni de muncă abia către seară veneau acasă. Şi se porni un bocet de mai mare jalea când se auzi despre ce era vorba, iar sărmana mamă îşi smulgea părul din cap. — Domnule ofiţer, gemu bătrânul Nicoară. Domnia-ta l-ai făcut să plece în lume şi tot domnia-ta vrei să-l şi omori? Ce ţi-am făcut? Cu ce te-am supărat? Îi apucase piciorul, căci Ovary încălecase, şi îi săruta cu deznădejde vârful cizmei, făcându-l să se simtă stingherit. Se şi cam temea de furia sătenilor, căci ei nu erau decât cinci, iar cum se porniră şi alte glasuri cerând iertare, se aplecă spre bătrân şi zise:

— Făgăduiesc să nu ucidă la el! Eu scap! Apoi făcu semn însoţitorilor lui şi bietul Florea fu silit să meargă desculţ prin colbul stârnit de copita calului pe care-l urma. Nu-l crezuse pe căpitan şi iată că acuma acesta se arăta aşa de pornit, cum nici nu s-ar fi aşteptat. Simţi că îl cuprinde ura, şi dacă ar fi putut l-ar fi strâns de gât. Îşi blestema ceasul când l-a cunoscut şi l-a scăpat de la moarte, dar toate acestea numai în gând, căci altminteri n-a scos o vorbă. Era prea mândru ca să se umilească, cerşindu-i iertarea. A tăcut şi mai târziu, când au ajuns la Aiud şi a fost vârât în gaura aceea din zid închisă cu o uşă zăbrelită, dar şi căpitanul parcă amuţise. Cetatea era mai curând o împrejmuire înaltă de bisericii calvineşti şi numai oştenii lui Ovary erau acolo, nu mai mulţi de douăzeci. Ba acuma, prin fuga lui Florea, s-ar fi putut spune că s-au mai împuţinat. Nici n-ar mai fi încăput alţii, dar nici nu erau de trebuinţă, căci în caz de vreo primejdie ar fi făcut faţă până să le vină ajutor de la Bălgrad. Fusese zidită la poalele dealului, chiar în drumul ce ducea de la Turda la cetatea de scaun a ţării, şi avea o mare însemnătate. Osândiţii băgaţi în cotlonul ce ţinea loc de temniţă nu rămâneau acolo prea mult. Şi chiar dacă uneori erau duşi în altă parte, cel mai adesea ajungeau la spânzurătoarea din spatele bisericii, care nu era dată jos niciodată. Cei mai mulţi erau mocani colţoşi, care nici n-aveau nevoie să fie judecaţi ca să fie trimişi pe lumea cealaltă, căci stăpânul se lipsea bucuros de câte un iobag, spre a-i îngrozi pe ceilalţi. Florea ştia toate acestea şi nu de puţine ori a văzut pe nefericiţii de acelaşi neam cu el băgându-şi capul în laţ. Ce-i drept, nu credea să ajungă el însuşi în acel loc… Totuşi, îi făcuseră curat şi îi puseseră paie proaspete, cum se cuvenea unui oştean şi nu unui om de rând. Chiar şi mâncarea părea să fie cea de mai înainte, doar că acela care i-o aducea era tare morocănos şi nu-i răspundea la nici o întrebare, de parcă ar fi fost mut, ori străin de ţară. Abia după două zile catadicsi să-i răspundă la întrebarea cât avea să mai zacă în cotlon. — Domnul căpitan s-a dus după poruncă la Bălgrad şi cum s-o întoarce vom şti dacă te spânzurăm ori te împuşcăm. Poate aduce plumbi, că aici ducem lipsă, doar ştii bine. — Să vă ia dracu pe toţi! răbufni Florea pe limba lui. Alta nu ştiţi, decât „spânzurat-împuşcat”. — Eu n-am nici o vină! se scăpă morocănosul temnicer tot pe româneşte… după care fugi însă grăbit, ca nu cumva să mai fie întrebat ceva. Rămas de unul singur Florea chibzui îndelung cum ar fi putut scăpa, căci nu prea îi venea la îndemână să se lase ucis ca un pui de găină. O dată ajuns în curte s-ar fi căţărat pe zidurile de întăritură ale bisericii şi de pe acoperiş ar fi sărit în clopotniţă, iar de acolo putea coborî înăuntru şi s-ar fi ascuns pe undeva, cu toate că nu era altar. Uşa dădea în drum şi… Până acolo însă era uşa aceasta blestemată, cu zăbrele groase, de nu ţi-ar fi ajuns o săptămână să pileşti la una. Dacă aveai pilă… Înciudat, începu să le scuture şi atunci băgă de seamă că numai lacătul ţinea toată ferecătura. „Dacă aş avea un pietroi, poate că l-aş fărâma!” oftă bietul Florea şi dădu să-l apuce.

Era descuiat! „Nu-i cu putinţă. Am năluciri!” îşi dădu el cu palma peste frunte, dar nu era o amăgire a minţii, că uşa se deschise cu mare uşurinţă. O închise pe dată, nu cumva să-l vadă careva, fiindcă trebuia să aştepte noaptea ca să poată fugi. Din fericire nu trecea nimeni, de parcă locul ar fi fost ocolit anume. Iată însă că se ivi oşteanul ce-l hrănea şi inima i se făcu atunci cât un purice, ca nu cumva să-şi dea seama că nu era zăvorit ca lumea. Se prefăcu adormit, spre a nu trebui să vorbească şi să-i scape taina. O veşnicie i s-a părut până ce l-a văzut plecat şi pe dată a şi pipăit lacătul să vadă dacă nu l-o fi închis. Era la fel! Oftă uşurat şi începu să zâmbească iar, ca un copil care pregătea o şotie. „Măcar de s-ar culca mai devreme afurisitul ăsta de soare!” zise el aproape cu glas tare, atât era de nerăbdător. Fiind în plină vară zilele erau lungi şi nopţile scurte, dar lui i-ar fi fost de trebuinţă taman pe dos. În sfârşit soarele s-a dus pe după dealuri, dar alt necaz: luna! Se vedea ca-n palmă, nu alta! O blestemă şi pe ea, dar nu mai pvu ce face, aşa că se strecură binişor afară, părându-i rău că nu avea şi cheia. Ce s-or mai cruci cu toţii negăsindu-l, dar cu osebire scârbosul de Ovary… Se ţinu în umbra zidurilor şi ocolind aproape întreaga curte ajunse la zidurile bisericii, care nu erau chiar aşa de uşor de încălecat, cum i se păruse lui de unde fusese. Se caţără cu unghiile şi asudând din greu izbuti în cele din urmă să ajungă la acoperişul de ţiglă. Aici altă caznă, căci din pricina vechimii, ţiglele căpătaseră muşchi şi numai după ce se târî pe burtă mai bine de un ceas putu să se arunce, frânt de osteneală, pe podeaua clopotniţei. Mare grijă avu ca să nu atingă vreun clopot, că întreaga străduinţă i-ar fi fost în van. Până acuma toate îi merseseră din plin şi asta îi dădea o şi mai mare nădejde, aşa că nu pierdu multă vreme şi coborî scările în biserică. Luna pătrundea prin ferestrele înguste îndeajuns ca să-i arate unde era uşa, dar de astă-dată era zăvorâtă pe dinafară şi cu nici un chip n-ar fi putut-o sparge. „Fie ce o fi, am să aştept până dimineaţă şi celui dintâi care o intra îi dau în cap, apoi o ţâşnesc pe după el. Alta n-am ce face!” Ar fi vrut să înjure, dar cum se afla într-o casă a Domnului, chit că era ungurească, îşi muşcă buzele şi tăcu. Se tolăni la podea, chiar în spatele uşii, iar după scurtă vreme, cu toate că ar fi vrut să rămână treaz, nu mai izbuti să se împotrivească dulceţii somnului. Visă mult şi frumos, dar aşa de încurcat încât nu mai ţinea minte nimic atunci când deschise ochii. Ba încă mai crezu că nu se trezise, văzând uşa larg deschisă şi o sfrijită de babă rânduind ceva printre scaune, fără să aibă grija lui. Sări pe dată şi, fără să-i mai pese că ieşea în plină zi la drum, se năpusti afară. Iarăşi nu era nimeni prin preajmă, de parcă s-ar fi înţeles cu toţii să-l ocolească, ori norocul îl ajuta să scape de moarte. Alergă până la pârâiaşul cu mal adânc ce se afla doar la câţiva paşi de acolo şi care se vărsa în Murăş. Ţinându-se de el nu mai era primejdie de a fi văzut, decât dacă ar fi coborât careva anume să-l caute. Îşi zicea că cine va da de lipsa lui va cerceta mai întâi cotloanele cetăţii, din pod până-n pivniţă, căci afară nu-şi închipuiau ei că ar fi putut să iese. Apa secase mult din pricina arşiţei, dar şuvoaiele de primăvară săpaseră o vale adâncă, numai bună pentru bietul fugar. Dar întâlnirea cu Murăşul îl făcu fericit şi nu se ţinu

să nu bea o gură din unda lui călduţă. Apoi, cum era numai în cămaşă şi izmene, intră cu totul şi din câteva salturi fu pe malul celălalt, în lunca deasă ce ţinea până către Cistei. El însă n-avea să mai meargă pe mal, şi nici măcar la Ciunga nu mai avea ce să caute… Mai întâi îşi potoli foamea, cu nişte mure pe care le găsi din belşug, înnegrindu-şi buzele şi dinţii, ba îşi mai dete şi pe obraji, ca nu cumva să-l cunoască cineva în cale şi să-şi amintească de el. Chibzui apoi să apuce numai prin locuri neumblate, prin lanuri şi păduri, mergând de-a dreptul la Hopârta. Satul era înconjurat de dealuri şi codri prin care nu se încumetau oştenii prinţului. Acolo trăgea la unchiu-său Gheorghe, fratele mamei, şi avea să stea ascuns până ce vor uita cei de la Aiud şi-l vor lăsa în pace. Fusese un prost că data trecută, când îl crezuseră înecat, s-a dus de-a dreptul acasă şi Ovary l-a luat ca din oală, dar de astă-dată avea să-l caute mult li bine. Drumul se dovedi mult mai anevoios decât îşi închipuise el. Când ajunse la poalele dealului se făcuse miezul zilei, iar el, flămând şi însetat, abia dacă mai păşea. Ar fi vrut să dea de un izvor să-şi potolească arşiţa, dar nu erau decât râpe scate şi nebătute de picior omenesc de multă vreme. Se opri să-şi tragă sufletul şi privi înapoi către Aiud, a cărui biserică e vedea destul de limpede, ba chiar şi cetatea, numai ce se petrecea între ziduri nu avea cum afla. Se gândi că măcar până-n seară ar fi trebuit să ajungă în sat, altminteri, sfârşit de osteneală, cu greu ar fi putut s-o mai ţină. Mergea la întâmplare prin hăţişuri şi deodată se împiedică de ciolanele unui om. Avea coif pe tigva goală, cu dinţii rânjiţi şi lângă el zăcea o spadă ruginită. Platoşa de fier, altădată lucitoare, era mâncată şi găurită într-un loc, de glonte, fără îndoială. „Sărmanul! Va fi fost vreun fugar de la Mirăslău, pe care l-a ajuns moartea pe aici. Plumbul nu l-a doborât pe dată şi se va târât nădăjduind să scape, dar n-a mai apucat…” Luă cu el spada mortului şi plecă gândindu-se la cumplita bătălie de odinioară şi la scurtul răgaz de domnie românească sub stăpânirea lui Mihai-vodă, cel viteaz, despre care îi povestise taică-său. Îşi aminti apoi de celălalt Mihai şi de Marcu, încercându-l o mare părere de rău că n-a fost şi el în stare de vreo faptă pe potriva lor. Nicicând n-ar fi ajuns măcar hotnog, cât despre ceilalţi, se umpluseră de slavă în bătălie, dar n-aveau să se mai întâlnească niciodată. „Mai bine, căci mi-ar fi fost ruşine” îşi zise el şi păşi anevoie mai departe. Norocul de care se bucurase până atunci păru a-l părăsi când calcă într-un mărăcine, o durere ascuţită străbătându-l până-n creier. Spinul era destul de mare şi sângele nici vorbă să se oprească, aşa că îşi sfâşie poalele cămăşii, înfăşa piciorul, apoi, şchiopătând, izbuti cu greu să ajungă în pădure. Aici i se păru că negura se lăsase mai curând, iar cum nu putea orbecăi mai departe, hotărî să rămână peste noapte. Dădu de o poieniţă cu iarbă moale şi se trase la rădăcina unui cer bătrân, de care se propti şi căută să-şi închidă ochii. Dar viaţa în pădure nu se ostoieşte nici în plină noapte şi tot felul de strigăte ale păsărilor de pradă, dacă le ascultai mai în fugă, păreau chemări omeneşti. Ţârâitul greierilor însă era foarte liniştitor şi aceştia nu erau puţini. Poveştile copilăriei, cu muma-pădurii ori alte lighioane ale iadului, nu-l mai înspăimântau de mult, dar nici nepăsător nu-l puteau lăsa. Apoi luna din

noaptea trecută se ivi iarăşi pe boltă şi o foame cumplită îi aminti că nu pusese nimic în gură, în afara murelor. Nici măcar un brâu să-şi strângă bine burta nu avea, ci numai o sfoară mai groasă cu care-şi prinsese izmenele când plecase la coasă. Şi din nou îi veni în minte Ovary… dar aţipi cu el în gând. „Te-am prins, nemernicule!” îi rânji căpitanul în obraz. „Am adus un ştreang zdravăn, să nu se rupă când te-oi sălta în spânzurătoare! Ha! Ha! Ha! Moarte!… moarte… moarte…” Sări pe dată şi îşi duse mâinile la grumaz, dar băgă de seamă că n-are nimic şi că visase. Era însă lac de sudoare şi buzele îi crăpaseră de sete. Zări printre crengi strălucind ceva ca argintul, ba i se păru că şi aude susurul unui izvor. Fără să mai pregete se duse, şontâc-şontâc, şi cu adevărat razele lunii oglindeau într-un ochi de apă, din care ţâşnea un izvoraş. Stăpâna nopţii îi venise în ajutor şi o privi cu multă mulţămire. Din păcate înţepătura părea să se fi obrintit, căci îi cam zvâcnea şi-l durea, de nu putea propti piciorul în pământ. Se desfăcu şi îşi spălă rana cu apă curată, apoi îşi muie piciorul în băltoacă, uşurându-şi durerea. Mai că s-ar fi culcat aşa mai departe, dacă n-ar fi fost teama că Ovary avea să i se arate din nou. Totuşi răcoarea apei îl alină, aşa că adormi curând. Deschise ochii şi sări părându-i-se că cineva fugise călcând peste uscături, dar când se uită mai bine, văzu că nu era decât un căprior, care obişnuia să se adape acolo şi se speriase de omul ce-i tulburase apa. Fără să mai stea pe gânduri apucă iar drumul către răsărit, pe unde bănuia el că ar fi trebuit să iasă la Hopârta. Nu mai avu urechi chiar pentru ciripitul păsărilor, nici pentru nimic altceva, singura lui ţintă fiind să ajungă cât mai curând, ca să-şi poată obloji piciorul. Acuma ar fi fost în stare să meargă şi acasă, numai să scape de chin aşa de rău începuse să-l doară. Înainte de a da soarele în crucea amiezii zări o răritură de pădure, şi cum ieşi din ea văzu casele hopârtenilor. Noroc că n-avu prea mult de mers, zărindu-l chiar pe unchi-său când se ivi în prag. — Ziua-bună! spuse el încercând să zâmbească. — Bună să-ţi fie inima, străine! răspunse gazda destul de rece, căci nu-şi dădu seama cu cine vorbea. — Eu sunt, Florea, unchiule! — Tu?! — Da! Numai că mi-a cam crescut ceva barbă şi nu mă prea ţine un picior. Îl apucă deodată o năduşeală, un vâjâit în urechi, după care se răsuci scurt, prăvălindu-se la picioarele unchiului. Acesta, îngrijorat, îl înşfacă de subţiori şi-l trase la umbră, apoi se duse după doftoroaia satului şi abia când îl unse baba cu tot felul de iruri şi-i descântă cum numai ea ştia se uită mai bine la înfăţişarea străinului. — Asta-i nepotu-tău din Ciunga, îi zise doftoroaia, care părea să aibă mai bună ţinere de minte. — Tot aşa a zis şi el… Şi, dacă mă uit bine, chiar el îi, numai că prea are barbă ţepoasă şi mare. Ce-o fi păţit, că eu îl ştiam cătană?! — O fi război, Gheorghe, şi noi nici nu ştim… — Da’ de unde! Asta nu-i rană din luptă. S-o înţepat!

Sosi apoi şi nevastă-sa şi fiu-său Nicolae, pe care îl şi trimise la Ciunga să le dea de veste că Florea se afla la ei şi că deocamdată nu se putea întoarce acasă. L-au dus înăuntru şi l-au culcat pe aşternut curat, priveghindu-l cu rândul. — A doua zi îşi veni în simţiri şi încercă să le ascundă fapta. — Te-aş ruga, unchiule, să mă ţii o vreme la dumneata, dar să nu mai dai sfoară în sat… — Cum aşa?! Nu cumva ai făcut vreo nelegiuire şi te caută stăpânirea? — Nu! Nimic din ce te-ar putea face de ruşine şi nici pe ai mei, numai că vreau să mă ascunzi… — Prea târziu! — De ce? — Baba Călina a fost aici de te-a îngrijit, iar până acum va fi umplut jumătate de sat cu ştirea că te-ai întors de la cătănie şchiop şi numai într-o cămaşă zdrenţuită. — Băga-s-ar dracu-n ea! sudui Florea. Ce noroc mai am şi eu! Acum trebuie să plec şi de aici, până nu-i prea târziu. — Păi l-am trimis pe văru-tău la voi acasă, să vie să te ia cu carul. — Asta-i şi mai rău! şi Florea dădu să se ridice din pat. — Stai blând, nepoate. Ce te frămânţi aşa? Cine să-ţi facă vreun rău în casa mea, că-i crap capul?! La nevoie te duc în pădure, şi nimeni nu-ţi mai dă de urmă. — Poate că n-ar fi rău s-o faci mai din vreme, unchiule. Iacă, am să-ţi spun că am fugit de la oaste şi de pun mâna pe mine mă spânzură… Bătrânul rămase cam descumpănit, dar nu lungă vreme. — Eu, să-ţi spun drept, nu m-am prea bucurat când am auzit că ai plecat şi i-am zis şi lui taică-tău, dar el nu, că Amosie te-a învoit, şi m-am supus crezând că sunt eu prostul. Dar iată că s-a dovedit dreptatea de partea mea, şi bine nu poate să-mi pară. Acuma ce să mai zic? Te-oi ascunde, că doar n-am să las eu liftele să-mi spânzure nepotul. Hai în pădure! Văzând că nu putea merge singur înhamă boii la car şi mai pe ocolite îl scoase din sat, spunând celor întâlniţi în cale că-l duce la Ciunga. Apoi în codru, lângă o râpă cu izvor, încropi un bordei şi-l băgă înăuntru, lăsându-i mâncare şi o glajă cu rachiu. — Am să vin când eu, când Nicolae, văru-tău, căci nu este altă cale. Aici să nu te temi! A doua zi însă veni chiar Amosie, care-l îmbrăţişa cu drag, părând foarte voios. — Am venit să te iau, Floreo! Mergem acasă! — Ba nu, teteo, se împotrivi acesta. Poate că n-ai aflat de la unchiu Gheorghe că eu am fugit… — Ţi-am spus eu atunci, când ai vrut să te faci cătană, că slujba domniei este grea, şi tu te-ai învoit. Acuma rabdă! Apoi, mai mult fără voie, îl sui în carul cu care venise după el şi o porniră de-a dreptul către Ciunga.

— Nu faci bine, tete Amosie, că mă dai pe mâna lui Ovary. Acesta negreşit are să vină la noi şi de astă-dată nu ştiu dacă mai scap… — Cum ţi-o fi soarta, Floreo dragă! Vedem noi când om ajunge acasă… Lui Florea i se păru că frate-său mustăcea ceva şi că prea lua vorbele în şagă, în vreme ce el se perpelea ca pe jar. Dar când ajunseră acasă şi la umbra nucului din ogradă văzu o masă aşezată, i se tăie răsuflarea. În capul mesei era însuşi Ovary, cu o oală de vin în faţă, şi cinstea cu taică-său! Crezu din nou că visează, ori are năluci. Ba se şi ciupi, ca să-şi dea seama dacă era treaz. — Eu spus la tine, Floreo, că tu cap prost ai. Acum văzut ce păţit? îl întâmpină căpitanul, care părea a se fi cam cherchelit de când îl aştepta. Văzând însă că se cam poticneşte cu româneasca lui, Ovary o dădu pe ungureşte: — Am vrut să-ţi fie învăţătură de minte ce s-ar întâmpla dacă ai fugi de la oaste, cum mă tot băteai tu la cap. — Dar eu am fugit… — Pe dracu! N-am spus la nimeni ce s-a întâmplat, iar băieţii m-au ajutat să te lecuim de gândurile cele proaste. Iacă, am adus cu mine pe Laszlo şi pe Tănase! arătă el spre casă, de unde cei doi stătuseră ascunşi până să vină Florea. Să ştii că prima dată nu i-am adus şi pe ei, ca nu cumva să nu se poată, ţine şi să mă dea de gol, dar acuma ne vom bucura cu toţii. — Atunci, lacătul… vru să întrebe Florea, dar nu mai avu când, fiindcă prietenii săi îl îmbrăţişau cu căldură. — Era descuiat de la început! râse Ovary. — şi usa bisericii? — Şi! — Deci aţi ştiut tot timpul ce am făcut? — De bună-seamă. N-ai văzut că ţi-am pus paie curate şi mâncarea o căpătai ca un oştean? Doar nu era să te ţinem chiar ca pe osândiţi. — Noi am crezut că ai să fugi din prima noapte! zise Tănase de lângă loitrea carului, căci Florea nu se dăduse jos. — Păi, de ce nu mi-aţi spus de atunci, căci n-aş mai fi întârziat şi nici n-aş mai fi apucat-o pe coclauri! zâmbi Florea. Dar tot m-am ales cu ceva, arătă el spada ruginită, de care nu se despărţise. Barem de nu m-aş fi înţepat… Oricum, îi bine că am scăpat! — Ba, stai uşurel! făcu Ovary sorbind cu plăcere din ulcea. — Iar?! se îngrijoră Florea. — De oaste nu scapi cu una cu două. Poate nu ştii că Laszlo şi Tănase au fost făcuţi hotnogi de către alteţa-sa prinţesa Catarina?! — Mă bucur pentru ei! râse voios Florea şi le strânse mâna. — Dar tu eşti rotmistru, tot la porunca ei. Asta fiindcă ai ascuns hârtiile din taşcă… — Vezi că slujba domniei se face nu numai cu arma? îl dojeni Amosie. Oricum, folosul ţării trebuie să fie mai întâi. — Tu ai ştiut, teteo! îl mustră Florea pe frate-său.

— Şi eu am fost de părerea domnului căpitan. Îţi trebuia o învăţătură, căci ce-ai fi făcut dacă era altul în locul său? Aşa-i că dădeai ortul popii? — Şi încă degeaba! adăugă Tănase. — Hai că popii de la Teiuş ne-au purtat noroc! râse Laszlo. — N-aş mai vrea să trec încă o dată prin câte am păţit… Dar cel mai mult m-am înfricoşat când am văzut că însuşi fratele meu mă dă pe mâna domnului căpitan. — Şi ai putut să-ţi închipui că te-aş fi putut ucide chiar eu? îl întrebă Ovary. — Gândeam că aşa-i legea în slujba domniei… — Nu, domnule rotmistru!… Iar acum te-am învoit, după cum îţi făgăduisem, şi ai să stai vreo patru săptămâni acasă. Dacă n-o fi trebuinţă să vii mai curând… STĂPÂNUL DIN ADA KALEH. CÂND ÎN FAŢA CASEI LUI MARCU BORLOVAN se opriră chervanele ticsite de marfă ale jupânului Marin Bălănoiu din Craiova, cu greu l-ai mai fi putut cunoaşte sub înfăţişarea de acum pe slujitorul de credinţă, mâna dreptă a dumnealui Dumitru sin Dumitru, cel care odinioară îl scăpase pe bănăţean de necazuri în Oraşul de Aur. Pe bătrânul neguţător nu l-a mai întâlnit Marcu de ani de zile, căci de când se făcuse staroste al breslei lui nu se mai dădea la drumuri lungi şi istovitoare. Lăsase totul pe seama lui Marin, dându-i până şi fata de soaţă, şi nu se căia deloc că-l alesese de urmaş. Acuma însă tânărul de altădată se rotunjise, mai cu osebire la pântec. Ba începuse a sufla cu greutate, chiar şi la cele câteva trepte ale târnaţului. Marcu se bucură din toată inima la vederea oaspetelui şi nu întârzie a întreba despre sănătatea jupânului Dumitru, de care află că era încă în putere şi cu multă poftă de viaţă. Marin nu trecea prea des prin Bozovici, fiindcă drumul cel mare nu era pe acolo şi de astă-dată se întâmplase că venea abia a patra oară, în decursul vremii. Se înţelege că avea o treabă deosebită cu fostul slujbaş al domniei Moldovei şi se bucură aflând că Ana, muierea lui Marcu, se afla în sat, căci ultima dată nu o găsise. Chiar acum dăduse o fugă până la nişte neamuri, dar Marcu îl şi trimise pe Ioja după ea, să vină cât mai curând. Când rămaseră singuri. Marin scoase de la brâu un răvaş pecetluit cu ceară roşie şi-l înmână gazdei. Se vedea cât-colo că era ceva de mare taină, căci musafirul i l-a dat numai după plecarea băiatului, cu toate că n-avea nici o bănuială împotriva lui. — De la cine-i? întrebă Marcu. — Citeşte şi ai să vezi! — Tu ştii despre ce-i vorba? — Întrucâtva! — Să văd dacă mai cunosc slovele, şovăi Marcu. Erau aşezaţi la masă în faţa a două ulcele cu vin, în aşteptarea gospodinei care avea să poruncească de-ale gurii, dar până atunci trebuiau pregătite oleacă gâtlejurile. Marcu rupse pecetea şi îşi aruncă ochii pe scrisoare, dar după primele rânduri îşi pierdu răbdarea şi i-o dădu celuilalt, s-o desluşească el.

Marin îşi drese glasul şi începu: „Eu, vel-vistiernic Ghinea Brătăşan, slugă supusă şi cu credinţă luminatului domn şi voievod Matei Basarab, pohtesc multă sănătate şi bună pace dumnealui biv-spătar Marcu sin Iancu ot Bozovici şi mă închin cu plecăciune şi prietenească inimă… „ — Cine ţi-a dat-o? întrebă deodată gazda. — Însuşi vel-vistiernicul Brătăşanu. — Mare minune! Ce i-o fi venit?! — Ai să vezi:„…şi dau ştire domniei-tale, din porunca preamilostivului meu domn, ca să afli şi să te păzeşti de Ferhad-paşa, stăpânul din Ada Kaleh, fiindcă iscoade cu credinţă adus-au ştire în cetatea de scaun a măriei-sale cum că afurisitul de păgân chibzuieşte să prade prin părţile bănăţene, spre agonisirea hranei de la creştini, că lui nu-i prisoseşte în acest an…” — Mare lucru nu zice. Toată lumea ştie că paşa din Ada Kaleh pradă cât poate prin vecini, numai că până la noi n-a ajuns niciodată. — Se vede că de astă-dată se va încumeta. Crezi că degeaba a poruncit Vodă să ţi se trimită vorbă? — Aşa o fi cum zici, dădu din umeri Marcu. Citeşte! — „. drept aceea, preaîndurătorul meu stăpân îngăduie o roată de seimeni, dar într-ascuns, că nu vrea să se strice ca turcu, iar de plata lor, dacă nă-i putea domnia-ta, iacă mă leg eu să te ajutorez. Şi mai pofteşte măria-sa ca îndată ce vei scăpa de necaz, au de nu vei avea deloc, să i te înfăţişezi, că multă cinstire şi slujbă vei căpăta, mai vârtos decât de la ceilalţi domni la care ai slujit.” — Asta era! zâmbi Marcu. — Ai ceva împotrivă? Nu-i tot un domnitor de-al neamului nostru? Pe vremuri te lăudai că îţi trebuie o singură stăpânire pentru toţi românii. Iat-o! — Şi-l socoţi în stare pe Matei-vodă să calce pe urmele domnului meu, Gaşpar Grazziani? — El ori altul, tot una-i, numai ţara cea mare să se facă! — Nu credeam că şi neguţătorii vor… — Păi, ne cam saturarăm să tot dăm vamă la fiecare postată din cuprinsul bătrânei noastre Dacii. — Vezi, la asta nu m-am gândit… Înseamnă că întreaga ţară mare, cu toată suflarea ei românească, îi într-un singur gând! Dar cine ştie cine va mai apuca ziua aia?… — Cum poţi vorbi astfel? Bătrân nu eşti, ţeapăn… slavă domnului! — Eheeei! Barem dacă mi-ar fi fost acasă feciorul… — Aşa-i, că parcă îl trimiseşi după lelea Ana, dar… să zic că nu era cel pe care-l ştiam… Uitând de răvaşul domnitorului muntean, Marcu începu a-i povesti necazul cu fiu-său, dar şi îndoiala strecurată în suflet despre Ioja, pe care-l aciuise la sân de dorul celuilalt. Tânărul îşi făcea drumuri pe la Caransebeş ori Lugoj, şi de fiecare dată venea mai schimbat la fire. Băgase de seamă că ceva nu se potrivea şi începuse a se căi că l-a adus în casă, dar Ana ţinea la el ca la propriul ei copil şi bărbatul nu voia s-o mâhnească. Aflase apoi de la Sâvu că în drumurile sale băiatul se ţinea de băutură şi curvişag, dar nu

spusese nimic nevesti-sii. Pe măsură ce vorbea, descărcându-şi obida, îi fulgeră prin minte că Lăzărel va fi mărşăluind pe undeva pe drumurile Europei, pe unde l-ar fi putut întâlni şi Marin, aşa că-şi spuse gândul. — Bucuros! Nu mai ştiu cum arată, dar am să strig pe lângă fiecare oştean ce-l voi întâlni: „Mă, nu cumva tu eşti din Bozovici? şi, cum îl dibuiesc, îi plătesc răscumpărarea şi ţi-l aduc plocon. Mă leg cu jurământ!” De bucurie, Marcu simţi că-şi capătă iar puterile tinereţii şi mai că l-ar fi însoţit pe neguţător, dar îi veni în minte şi scrisoarea boierului muntean şi un ghimpe îi pătrunse inima. — Şi dacă aşa o fi?… se pomeni el gândind cu voce tare. — Ce?! — Ia, cum spune în răvaşul acela… Mi se pare că nici n-ai isprăvit de a-l citi. — Ne-am luat cu alte vorbe şi uitarăm, că mai spune şi altele:„…să mai ştii domnia-ta că luminatul meu stăpân nu ţine supărare pentru legătura ce ai avut-o cândva cu Gorgan-spătar, că pe atunci era numai agă în slujbă domnească, ascultăror de poruncă. Ca domn l-a iertat şi pe Hrizea-vornicul, care se bucură acum de mila măriei-sale…” — Hm! făcu Marcu nemulţumit. La ce mai pomeneşte, că doar eu n-am fost de faţă la încăierare?! — Păi, nici Hrizea… Marin vru să mai spună ceva şi despre Sâvu, dar socoti că e mai bine să isprăvească scrisoarea:„…Învoindu-te cu slujbă, porunceşte măria-sa ca să aduni laolaltă pe toţi acei care vor a lupta pentru mântuirea neamului, întocmai cum ai făcut-o pe vremea răposatului Gaşpar-vodă. Să fie cât mai mulţi, că plată s-o afla, la toată sărăcia noastră. Şi Dumnezeu să te ajute şi să-ţi dea gând bun. Scris-am astă carte eu, nevrednic Petre-diac, la porunca domniei-sale vel-vistiernic Ghinea ot Brătăsani, la văleat 7155 luna iulie, 7 dni, anul Domnului 1647.” Marcu rămase tăcut, căci îl cam ispiteau vorbele boierului, numai că afurisita de durere din oase îl ţinea pe loc. — Acum să fi fost Lăzărel pe lângă mine! oftă el cătrănit. — Dau eu peste el, dacă mai are zile… — Tocmai de asta mă tem şi eu, să nu se fi prăpădit! — Lasă că nu se moare aşa, cu una, cu două, mai cu seamă că războiul e pe sfârşite, după cum se aude. — Ar fi şi vremea, că uite, azi-mâine sunt vreo treizeci de ani de când se tot bat creştinii între ei, şi păgânii îşi fac de cap. Când a sosit Ana şi află că Marin făgăduise să ia urma feciorului, nemărginită i-a fost bucuria. Mai puţin s-a văzut asta pe faţa lui Ioja, care se arăta cam îngrijorat. Apoi neguţătorul îşi văzu în cele din urmă de drumul lui, lăsându-şi gazda cu inima îndoită la gândul scrisorii lui Brătăşanu, despre care nu suflaseră o vorbă Anei. Altcum i-ar fi fost sufletul lui Marcu dacă ar fi ştiut ce vorbise boierul Ghinea Brătăşanu, când i-a citit domnitorului scrisoarea: „De unde o mai

scoseşi, măi Ghineo, cu paşa din Ada Kaleh?” îl întrebase Vodă, uluit de atâta scorneală. „Turcii sunt puşi pe jaf în orice clipă, numai prilejul să se ivească”, rânjise boierul. „Şi dacă n-o fi aşa?” „Înseamnă că paşa va fi aflat de scrisoarea asta şi, temându-se de ajutorul făgăduit de măria-ta, se va fi lăsat păgubaş şi nu va mai fi cutezat a ieşi din ostrovul lui.” „Şi chiar ai de gând să-i trimitem seimeni?” „Poate vreo câţiva, dintre cei mai răzvrătitori, spre a ne scăpa de ei, ori nici chiar pe ăştia, fiindcă bănăţeanul are să-şi strângă pe dată oamenii lui, ca să facă faţă turcului.” „De află Ferhad-paşa, ne-am mâncat omenia în faţa lui. Să ai grijă prin cine trimiţi scrisoarea!” „Fără grijă, doamne! Marin Bălănoiu, neguţătorul din Craiova, nu-i un prost de pe drumuri, fiind apoi bun prieten şi mie şi bănăţeanului… Dar nici nu trebuie să ştie care este adevărul curat.” „Iar dacă nu se va întâmpla nimic, oştenii aceia ar fi buni să-i aducem aici, peste munte, nu?” „Chiar la asta gândisem şi eu, măria-ta”, zâmbise vistiernicul cu şiretenie. „Bani vom găsi noi să-i plătim!” Cam acestea fuseseră plănuirile isteţului vel-vistiernic din Brătăşani, dar pe Marcu îl frământau şi altele. Se îndreptă către Prigor, la bunul său prieten Sâvu, aşa cum îi era în obicei când voia să se mai mişte din gospodărie ori să se sfătuiască la nevoie. Nu se auzise de nici o prădăciune pe malul românesc al Dunării, dar Marcu s-a gândit că ar fi mai bine să afle din vreme, aşa că-l trimisese pe Ioja cu nişte lână de vânzare la Orşova. Dacă era pace şi linişte, trebuia să vândă marfa şi să se întoarcă acasă, iar dacă turcii porniseră, o slugă care-l însoţea pe tânăr avea să se repeadă în galop până la Bozovici, ca să afle şi ei. Tânărul nu lăsase să se vadă pe faţa lui nici părerea de bine, nici de rău că pleacă, ba nici teamă de turci. Ascultător, pornise după cum i se poruncise, dar nimeni nu putea şti ce-i trecea prin minte. Acuma, că se scursese mai bine de o săptămână de la plecarea lui Ioja şi nu primise nici un fel de veste, parcă s-a mai liniştit şi apucă drumul Prigorului, cu toată zăpuşeala zilei de sfârşit de vară. Îşi dădu seama că suflă cam greoi… şi el se mai gândea să se ducă tocmai la Târgovişte, când îl ostenea acuma drumul până la un sat vecin! Dar cum o da cu ochii de prietenul său îi va cere pe dată un şol cu apă rece de izvor, zicând întotdeauna că era mai bună decât cea de la fântâna de acasă, ba chiar o asemuia cu apa din Borlova îndepărtatei lui copilării. Cu Ana se înţelesese ca în lipsa lui să se mai ducă pe la o vecină, cu torsul ori împletitul, căci tocmai meşterea un sfetăr de iarnă pentru când avea să se întoarcă Lăzărel. Acuma, că-i făgăduise Marin, nu mai avea nici o îndoială că până-n Crăciun avea să-i fie acasă feciorul. La cină se vor întâlni iarăşi, că nici Marcu nu zăbovea prea mult la Prigor… Cum se aştepta, după ce-i spuse despre scrisoarea lui Matei-vodă, Sâvu fu de părere să se ducă neîntârziat, barem până la malul Dunării, că tăcerea lui Ioja nu-i prea era la socoteală. — O fi bătând cârciumile din Orşova, zise prigoreanul, fiindcă lui nu-i plăcea tânărul. Apoi şi turcul… Ferhad, ori cum îl mai cheamă, n-are decât să poftească! I-om arăta noi lui ce putem când ne apărăm avutul! se grozăvi el.

Auzind apoi de făgăduiala lui Marin, Sâvu se întrista: — De ce n-ai spus să fi mers şi eu…? Ca mai întotdeauna când se duceau unul pe la altul, se cam lungiră şi acuma la vorbă, de una, de alta, până băgară de seamă că soarele dădea spre asfinţit. — Cam roşcat apusul ăsta de soare! zise deodată Sâvu, privind printre gene. — Ce soare, omule?! Foc în Bozovici! sări Marcu de parcă ar fi fost muşcat de şarpe. Arde satul! Tu nu vezi? Fără să mai aştepte răspunsul se repezi la grajd şi apucă un cal, îl încalecă pe deşălate şi porni ca o furtună spre casă, dar la marginea satului îl ajunse din urmă şi Sâvu. Se aşteptaseră la un foc oarecare, însă priveliştea ce li se înfăţişă aici era îngrozitoare, căci nu mai rămăsese casă să nu fi fost cuprinsă de vâlvătaie şi nici o fiinţă vie nu părea să mai fi scăpat din acel pârjol. Peste tot erau leşuri omeneşti hăcuite de spadă şi lăsate pradă focului. — Anooo! răcni deznădăjduit Marcu. Anooo! Sărise de pe cal şi voia să pătrundă printre uriaşele flăcări spre casa lui, părând a nu-şi mai da seama ce face. Ar fi pierit la rându-i înghiţit de pălălaie, dacă nu l-ar fi prins Sâvu zdravăn de mână. — Lasă-mă! se smuci el, dar prigoreanul nici nu vru să audă. — Stai în loc! N-a mai rămas nimic, nu vezi? Cine a scăpat, a fugit spre alte sate. Marcu se domoli dintr-o dată, de parcă l-ar fi lovit un mai în moalele capului. Se uită prostit la prăpădul ce se petrecuse pe vatra casei lui şi murmură: — N-a minţit Matei-vodă… eu n-am avut minte… eu… Ană dragă, iartă-mă! Era limpede că-i pierise muierea, fiindcă şi mulţi dintre aceia care încercaseră să fugă în alte părţi fuseseră ucişi la margine de către tâlhari. Se apucă să răscolească cenuşa, fierbinte încă, de pe locul unde-i fusese gospodăria, până ce dădu peste un trup ce se făcuse scrum, de nu mai puteai şti dacă era muiere ori bărbat. Dar salba de galbeni ce străluci prin funingine nu-i mai lăsă nici o nădejde. În faţa lui se afla, aşadar Ana sa cea dragă… şi acum nu se mai putu ţine să nu plângă în hohote, strângându-şi capul în palme. Obrajii prinseseră a i se înroşi, dar nu din pricina căldurii, ci a mâniei care i se strecura în vine. Simţea acum o poftă nebună de răzbunare şi mai să se ia de unul singur pe urmele făptaşilor. — Ferhad, nemernicule! scrâşni el. Ai să mi-o plăteşti câine! Se repezi spre cal, dar iarăşi fu oprit de Sâvu. — Fii înţelept, frate! Numai noi doi şi fără arme, ar însemna să ne dăm prinşi ca proştii în mâna lor. Să ne strângem cât mai mulţi şi să mergem cu toţii acolo, în cuibul lui de năpârcă, să-i facem la fel!

SFÂRŞIT