POMPILIU TUDORAN

ÎN SLUJBA DOMNIEI

romanvol. II

EDITURA FACLA Timişoara, 1988

CADÎNELE

PREASTRĂLUC1TUL SULTAN AHMED-KHAN, cel dintîi din stirpea lui Osman ce purta acest nume, se arăta nespus de fericit după ce, cu ajutorul slăvitului Alah, izbutise zidirea frumoasei geamii ce avea să-i ducă numele peste veacu. i. La pu-ţinătatea anilor lui, numărînd numai douăzeci şi opt de primăveri, graba nu părea la locul ei, dar pentru un stăpînitor de popoare o zi face cît un an. Se rugă cu multă smerenie la cea dintîi chemare a muezinului, aducînd mulţămită Profetului, apoi se îndreptă alene spre arz odasi, unde, urcat în tronul strămoşesc, trebuia să-l primească pe solul împăratului austriac. Nici nu prea ştia ce avea să-i spună, cîtă vreme fusese încheiată cu alamanii o înţelegere, prin sîrguinţa robului său Gaşpar Grazziani, dar marele vizir Halil-paşa se rugase îfttr-atîta, încît îngădui să i se înfăţişeze ghiaurul.

Baronul Starzer, trimisul împărătesc, izbutise de multă vreme să cîştige inima sadrazamului, mai cu seamă prin nenumăratele daruri, însă ştia că aceste dregătorii sînt trecătoare la Sublima Poartă, încît, de nu profita cît mai curînd, altă dată l-ar fi costat şi rjiai, mult întrevederea.

Sultanul, înveşmîntat în atlaz verde din cap pînă-n picioare, cu fireturi de aur, nestemate şi blănuri de samur, voia să arate copleşitoarea bogăţie a „stăpînului lumii”, urmaşul Profetului pe pămînt. Culoarea aceasta o îndrăgea cel mai mult, îmbrăcîndu-se astfel la toate înfăţişările solilor ghiauri, spre a le arăta măreţia Islamului, simbolizată în flamura verde pe cîmpul de bătaie. Cu paşi rari se urcă in tronul placat cu aur. sub baldachinul căptuşit cu brocart şi străjuit de stîlpi albi de marmură italienească. Se aşeză nepăsător, lâsîndu-şi capul pe spate ca să poată cuprinde cu privirea întreaga încăpere, apoi bătu sec din palme şi ca din pămînt apăru un acemoglan, îngenunchind smerit în aşteptarea poruncii.

— Să intre solul! rosti padişahul.Pe dată se iviră dregătorii, în frunte cu marele vizir urmat de baron,

care în loc să se fi închinat cu temeneli, ca toţi cei-* lalţi, îşi flutură pălăria într-o parte după obiceiul apusenilor Terzimanul luă scrisorile din mîna

solului şi le aşeză cu multa umilinţă pe canapeaua de la picioarele baldachinului, apoi se trase îndărăt, îndoindu-se de spinare.

— Ce pofteşte? întrebă sultanul aruncîndu-i o privire bănuitoare. Au n-am făcut o înţelegere, prin robul meu Gaşpar Grazziani? Ce mai vrea gasarul?

Starzer începu cu voce potrivită, spre a da putinţa tâlmaciului să nu scape nici un cuvînt:

— Majestatea-sa imperială Mathias, rege al Ungariei, al Boemiei, al Ierusalimului, împărat al Sfîntului Imperiu Roman, arhiduce de… şi înşiră toate titlurile stăpînului său, ca să arate paginilor că nu era un sol oarecare.

Sultanul însă căscă plictisit aruncîndu-şi ochii pe fereastră,la pînzele caicelor ce se desfăşurau pe albastrul Bosforului pină către

celălalt mal, unde se zăreau minaretele de la Uskli-dar. Abia cînd isprăvi baronul, Ahmed-khan păru a-şi aduce aminte de ceva şi spuse pe neaşteptate:

— Poftesc să înceteze amestecurile voastre în memleket-i Erdel, ca şi în Bogdan Ui, credincioasele noastre raiale. Cîtâ vreme am hotărît pace între noi, să vă Jineţi făgăduiala. că de nu... Se opri, lăsînd anume ameninţarea să plutească în aer, după care reluă: Poruncesc să nu mai fie sîcîit, în nici un fel, preasupusul nostru rob Bethlen, şi nici de cetatea Chioarului să nu vă legaţi!

— Prealuminate padişah, răspunse baronul Starzer. Toate acestea, după cum am avut cinstea să vi le înfăţişez, au fost hotărîte împreună cu solul majestăţii-voastre, Gaşpar Grazziani…!

— Da, da! încuviinţă sultanul, gîndind că s-ar fi putut într-adevăr să-i fi spus, pe cînd el rătăcea cu ochii pe fereastră.

6Bine... Dar afurisiţii de cazaci să se astîmpere! Asta este voinţa mea!Starzer rămase descumpănit căci, asupra călăreţilor stepei, impâratul

creştin nu avea nici o putere, dar Ahmed-khan nu-i dâdu râgaz.— Grazziani pe unde-i? Pentru ce nu s-a înfăţişat şi el la porunca

mea?— Prealuminate stăpîn, se ploconi Halil-paşa, din cite ştiri avem

despre el, se pare că se va fi aflînd pe undeva in drum câire picioarele strălucirii tale. Ultima dată fusese vâzut pe la Babadag. li I iî#H

— Ce să caute la vulpoiul de lskender?! Te pomeneşti că acesta iar mai pune la cale ceva. Nu vrea cumva să-l facă bey prin părţile locului?!

— Fără încuviinţarea luminăţiei-tale n-ar cuteza, stâpine, răspunse sadrazamul. Se pare că ar fi coborît cu barcazul pe Tuna şi viforniţa îl va fi oprit la beyul de Silistr£.

— Ciudată „viforniţă”, care l-a dus drept in braţele lui Iskender-paşa, răspunse batjocoritor sultanul.

Marele vizir se ploconi şi mai mult, încercînd să scape de iscodirile padişahului, iar Starzer, care înţelegea turceşte, era cît pe ce să intervină încâlcind buna-cuviinţă. Fiindcă venise vorba de Grazziani, se gîndise să-l laude şi să-l roage pe padi-şah ca, drept mulţumită pentru slujba adusă,

să-l facâ domn al Moldovei. Ahmed-khan însă părea să fi uitat cele discutate mai înainte şi dintr-o dată îl întrebă dacă Roma ţ-asari mai doreşte ceva.

— Sacra majestate imperială, prealuminatul Mathias, stâ-pînul meu, a fost încîntat de iscusinţa solului înălţimii-taie, dar mai cu seamă i-a plăcut cum s-a luptat spre a dobîndi pacea aşa dupâ cum a poftit-o el. Cu plăcere l-ar fi primit în slujba imperiului, ca arhiduce, oferindu-i ducatul Ratisbonei, însă Grazziani nu s-a învoit nicicum să se lepede de stăpînul său. Din astă pricină, strâlucirea-voastră este rugată de împăratul roman să-l răsplătească pe acest slujbaş cu domnia unei ţări valahe. Poate chiar in Moldova, spre a sta împotriva cazacilor. Se înţelege că in nici nu chip nu s-a gîndit la Transilvania.

Era prea voios în acea zi sultanul şi vorba meşteşugită a austriacului nu l-a mîniat, căci altcum n-ar fi suferit poveţele unui kăfir, fie el şi împărat, cum să-şi răsplătească robii. Aşa, se mulţumi a da din cap a încuviinţare şi-i făcu semn lui Starzer că poate pleca. De fapt, nici nu şi-a prea dat seama ce a vrut străinul de la el.

Rămas numai cu dregătorii săi, padişahul le zise:— Acest Gaşpar Grazziani are o minte ascuţită şi mă bucură că a

izbutit să-i lămurească pe nemţi să se învoiască la pace, cu toate împotrivirile veneţienilor.

— Tocmai voiam să spun preastrălucirii-tale, cuteză marele vizir, despre acest dalmatin. A răscumpărat pe banii lui nişte robi de seamă din regatul Neapolelui şi le-a redat liber-

tatea. Printre ei se afla şi Damad Ibrahim-paşa, unchiul prea-înălţimii tale.

Sultanul îl privi drept în ochi, dar acesta nici nu clipi, cu toate că se înfruptase din bănetul pus la bătaie de Starzer, pentru a-l sprijini pe Grazziani să dobîndească domnia Moldovei.

— Socot că cel mai nimerit ar fi să-l fac valiu. Pe unde ar fi de trebuinţă un om vrednic pentru asemenea slujbă?

— Preaslăvitul meu stăpîn! răspunse sadrazamul făcînd o temenea pînă la pămînt, după care îşi puse mîinile la piept şi reluă cu umilinţă: Grazziani este un necredincios, şi nu se cade să stăpînească un vilâyet musulman. Ar fi cu putinţă să domnească numai peste ghiauri...

— Oricum nu în Erdel-ili, căci Bethlen îmi place. In Ka? a-ili, nu zic ba.Halil-paşa înghiţi în sec, fiindcă şi de la Alexandru Iliaş al Munteniei

căpătase ruşfeturi şi bahşişuri grase, numai să nu fie clintit din loc. Îşi aminti însă că Radu Mihnea, cel care fusese dus la Yaş de către Iskender-paşa, se cam plîngea de o boală a ochilor şi mai că s-ar fi lepădat de domnie. Nu putea s-o spună însă pe şleau, aşa că o luă mai pe ocolite:

— Preamilostive stăpîn! Acum, că rîe pregătim de înfruntare cu lehii, mintea mea socoate că ar fi de trebuinţă un bev credincios în Bogdan-ili. Cel de acuma este cam beteag de ochi şi cu dragă inimă s-ar întoarce aici, pentru oblojire. In locu-i ar putea fi aşezat Grazziani, care este mai tînăr, viteaz şi cu mintea ascuţită, după cum îndeobşte se ştie. Acesta i-ar ţine în frîu pe ghiauri.

— Am înţeles, Halii, că şi tu îl îndrăgeşti pe Grazziani, dar poftesc să-i văd şi eu înfăţişarea, că prea îl lăudaţi cu toţii. Să fie oare chiar aşa de bogat?! zîmbi răutăcios padişahul.

Se ridică apoi şi, fără să răspundă la temenelile dregătorilor, se îndreptă spre uşa care ducea la harem. Tolănindu-se pe un divan, Ahmed-khan îşi desfăcu veşmintele şi podoabele, rămînînd numai într-un ilic, după care trimise un haclim s-o aducă pe Mâhfiruz, mama primului său născut, Osman. Cadîna îl rugase s-o primească spre a-i destăinui ceva cu totul deosebit, însă el se cam codise la început, nevrînd să-şi plece urechea la vorbele muiereşti. Mai apoi, amintindu-şi de frumoşii ani din trecut, pe cînd femeia îi era haseki, se înduplecă s-o asculte, mai ales că şi acuma era destul de nurlie.

— Vino, şezi alături, neasemuita mea „Lună peruzea”, o îmbie el pe divanul unde stătea întins. Ia spune ce necaz îţi umbreşte inima ta cea fierbinte?

— Stăpîne bun şi drag, părinte al feciorului meu dintîi, viaţa îţi este primejduită şi mie îmi este mai preţioasă decît însăşi lumina ochilor.

— O, scumpa mea! zîmbi Ahmed. Nu cred să rîvneascăcineva…— Ba da, stăpîne! Nu pe faţă, ci într-ascuns.— Aşa mai merge, că altminteri s-ar pomeni în Bosfor, rîsebinevoitor sultanul.— Nu crezi, nepreţuitul meu padişah, însă duşmanii te-ar dori mort,

spre a putea aşeza în scaunul slăvitului Osman o kuklă, pe care s-o mînuiască după voie.

— Nu cumva este vorba de Mâhpeyker?! zîmbi el şăgalnic, mîngîindu-i pletele ca unei fetiţe-alintate.

— Întocmai!.— Ha, ha, ha! rîse cu poftă padişahul. De-ar fi fost ea acum în locul

tău aici, de bună seamă că mi-ar fi destăinuit că tu ai fi aceea care ar vrea să-mi sugă sîngele din vine.

— Nu rîde, slăvite khan, dacă ai sta să gîndeşti că scorpia aia de grecoaică…

— Sînteţi amîndouă de acelaşi neam.— Eu... am fost! Ea însă a rămas tot cu sîngele ei spurcat, şi pe

odraslele ei le învaţă să te urască. Se zvoneşte chiar că ar pofti să-i boteze în legea creştinească, ştii doar taică-său a fost popă…! ta

— Şi ce-ai vrea să fac, scumpa mea? S-o ucid pe Mâhpeyker? Să fiu drepţi nu mă lasă inima, fiindcă şi ea mi-a dăruit feciori frumoşi. Ori să o surghiunesc?

— Râu n-ar fi nici una, nici alta!— Dar care mai intii? o necăji Ahmed sârutindu-i ochii de căprioară, în

vreme ce mîinile lui dezveleau pulpa rotundă şi pintecul de-o albeaţă cu adevărat grecească.

Mâhfiruz socoti că venise cea mai potrivită clipă spre a izbuti în cele ce-şi pusese in gînd, simţindu-l înfierbintat de apropierea cărnii femeieşti. Pricepu însă că sultanul o avea in drag şi pe cealaltă, fiindu-i aşijderea

haseki, şi n-ar ii izbutit să i-o smulgă din suflet, aşa că se prefăcu mai milostiva îaţâ de tovarăşa ei de harem.

— Eu nu-i vreau viaţa, cu toate că n-aş băga mina-n foc că ea n-ar pofti-o pe a mea. Păs treaz-o pe mai departe in preajma ta, numai să porunceşti, iubite stăpîn, ca la vremea cuvenită Osman sâ-ţi urmeze la tron, aşa după cum e şi firesc, fiind primul tău născut.

— Da, da! încuviinţă Ahmed, simţind cum dorinţa il făcea să-i zvîcnească sîngele în tîmple. Era în stare să încuviinţeze totul, în schimbul clipelor de plăcere care-l aşteptau.

— Atunci să dai de veste întregii împărăţii că... Mâhfiruz însă nu mai apucă să-şi termine vorba. Abia cirid

patima se potoli şi sultanul ostenit de dragoste râmase întins pe divan, cadîna nu se lăsă şi, ca şi cum nimic nu s-ar fi petrecut între ei, îi ceru din nou să-i facă feciorul moştenitor.

— Să chem să facă hîrtie scrisă? întrebă ea.— Atunci, n-ai să mă ucizi chiar tu, ca să poată domni Osman? zîmbi

ciudat Ahmed. Dar hai, nu te mai bozumfla, că-ţi voi face hatîrul. Iţi făgăduiesc î

Văzînd-o dezamăgită, îi alintă obrajii şi adăugă blind:— Socot că Alah mi-a mai hărăzit multe zile de trăit şi n-ar fi bine să

mă gîndesc la moarte de pe acum. Ca sâ nu fii mîhnită, am să cer şeyhillislamului să deâ o fetvă, dupâ cum ţi-i voia. Fii cuminte şi nu te mai amărî din nimic!

O mîngîie din nou pe frunte şi sărutînd-o părăsi haremul, ambiţioasa cadînă petrecîndu-l cu o privire umedă, neîncrezătoare.

De fapt, chiar fără să vrea, sultanul nu şi-a putut ţine făgăduiala, căci o veste neaşteptată i-a abătut gîndul in altă parte. Afurisiţii de veneţieni, pătrunzînd în Canakkale Bogazi, au avut neobrăzarea să-i scufunde galerele ce le ieşiseră in în-tîmpinare, producînd mare pagubă şi spaimă printre stambulioţi.

10Din aceeaşi pricină Gaşpar Grazziani, sosit în plină vară pe malurile

Bosforului, nu se putu înfăţişa padişahului. E drept ca aici nu se grăbea, cîtă vreme acesta era mînios şi urzea gîn-duri de răzbunare împotriva tuturor ghiaurilor. Dalmatinul îşi avea casa lui în oraş, nu departe de Ayasofia, şi trecea mereu pe ia Poarta de Aur, faimoasa „Bab-i humayun4*, cum îi spuneau iocainicii, numai ca să afle în ce ape se mai scălda stăpînul stăpîni-ior. Aşa dădu într-o bună zi peste kizlar* agasi, Mustafa-aga, iar prin ei făcu legătura cu însăşi Mâhfiruz, după cum fusese şi povaţa lui lskender-paşa.

— De te legi să ne sprijini, beyule, numai bine are să-ţi îie. Îi făgădui acesta. Dar să fii pentru stăpîna noastră cu multă credinţă şi fără vicleşug!

— Deşi nu văd cum aş putea ca eu, nevolnicul, să ajut pe mărita sultană, ori pe domnia-ta, un dregător atît de puternic, mâ jur să vă fiu alături şi la necaz şi la bucurie, răspunse Gaşpar Grazziani, cu şiretenia lui cunoscută.

Mustafa-aga fu nespus de încîntat, căci se dusese vestea prin Islâmbol despre mintea cea ascuţită a dregătorului ghiaur. Pînâ una-alta, îi ceru să nu mai vorbească cu nimeni, iar el’ avea să-i trimită un semn tainic cînd va fi de trebuinţă.

Grazziani însă nu se mulţumi cu atîta şi, aflînd de la Starzer că şi Halil-paşa pusese un cuvînt bun pentru el, începu a colinda pe la toţi zarafii şi cămătarii stambulioţi, spre a face rost de bani. Vorba-i bună, ce-i drept, dar tot mai frumos sunâ aurul în urechile celui care trebuie să te asculte.

O mare bucurie avu cu venirea lui Pera, pe negindite şi atit de schimbat la înfăţişare, încît nici nu-l cunoscu de la început. Il îmbrăţişa ca pe un vechi prieten, parcă* şi uitase în acele clipe de slujba pe care i-o încredinţase pe alte meleaguri.

— Nici nu-ţi închipui cît de bine îmi pare că te-ai întors teafăr şi nevătămat, dragul meu Pera. Îmi place cum arăţi. Te-ai făcut mai bărbat… ditamai oştean!

— Măria-ta, vin drept de la signor Annibale Amati...— Aaa î de la Amati? De la Livorno? la spu: ie-mi dacă tot aşa de fălos

şi chipeş a rămas?— Milostive, stăpîn, eu nu pot şti cum va fi fost domnia-lui mai

înainte, dar acuma se bucură de mare cinste în oraş. Ţi^a trimis astă scrisoare, poruncindu-mi să-ţi spun şi prin viu grai că paşa de Silistra nutreşte gînduri de mărire şi că nici gînd să-ţi încredinţeze domnia Moldovei..

11— Cum aşa? se posomori Grazziani.— Citeşte, stăpîne! şi Pera îi întinse răvaşul. Aruncîndu-şi privirea

asupra misivei, Grazziani se luminăla faţă, ba chiar începu a rîde cu voie bună.— Vezi tu, dragul meu, ce-mi spuneţi voi, şi tu şi Amati, eu ştiam mai

demult, din însuşi gura lui Iskender-paşa. Dar ne-am înţeles ca eu să fiu domnitorul, şi el îmi cere să ascult numai de porunca lui.

— Signor Amati s-a gîndit că e bine să dea în vileag...— Vezi-bine! Annibale este un om de mare nădejde şi mi-e de

trebuinţă şi acum, dar şi mai pe urmă, la Iaşi. Rău îmi pare însă că nu mai am nici o vest£ de la Marcu... De oameni ca voi am nevoie în preajma mea.

— S-a întîmplat ceva cu el? se îngrijoră Pera.— Nu-i mai dau de urmă. L-am căutat prin iscoade, pînâ şi la el, la

Borlova, dar degeaba. Nu trebuia să-l fi lăsat să treacă prin Transilvania, însă îi plăcea tare mult unguroaica aia bălaie… rt.

— Se va fi însurat pe acolo şi se va fi dat la fund?— Nu-i firea lui. Să nu fie însă băgat pe undeva din porunca lui

Bethlen, şi aturici chiar că nu mai vede soarele. Ştie cam multe, iar prinţul are gealaţi iscusiţi să scoată vorbele de la încăpăţînaţi, cu cleştele înroşit în foc, şi asta n-ar fi deloc bine. ui gq &h.

Grazziani îl reţinu în preajma lui pe tînărul croat, folo-sindu-l mai ales pentru a face legătura cu feluriţi dregători otomani din jurul sultanei Mâhfiruz. Băgase de seamă că lui Pera îi plăcea să fie trimis de colo-colo şi de multe ori căuta să-i facă hatîrul, chiar dacă n-ar fi fost trebuinţă.

Vara trecu pe nesimţite şi tot aşa şi toamna, căci nu era prea mare deosebire de la una la alta. Istambulul rămînea acelaşi oraş frumos şi urît, curat şi murdar, plin de bogaţi şi de cerşetori, precum şi de cîini pe pripas hoinărind pe uliţi în haite fără număr.

Ca un trăsnet din senin căzu vestea că măritul sultan Ahmed a părăsit lumea aceasta, pentru huriile din sînul lui Mahomed. Era în cea de-a douăzecişidoua zi a lunii zi-l hidqe din anul 1026 al Hicretului, sau, cum spuneau grecii, 22 noiembrie 1617. Unii se lăudau că ar fi ştiut de multă vreme despre boala nemiloasă care a secerat viaţa padişahului la numai cele douăzeci şi opt de primăveri ale sale, alţii însă fuseseră luaţi pe

12 neaşteptate, şi printre aceştia se afla şi Gaşpar Grazziani. Pentru el moartea sultanului, care numai cu două săptămîni înainte îi făgăduise firmanul de domnie, a fost o lovitură nemiloasă. Nu ştia nimic despre boală atunci cînd fusese primit la sărai, şi nici n-ar fi putut să i-o citească pe chip, căci în faţa tronului era silit să-şi plece privirile la pămînt.

Necazul însă i-a fost de scurtă durată, întrucît sultana Mâhfiruz i se arăta binevoitoare, ştiindu-l printre oamenii ei de credinţă. N-avea decît să aştepte înscăunarea lui Osman, care urma să ţină făgăduiala tatălui răposat. Se duse chiar a doua zi la înmormîntarea fostului padişah, după care trecu pe la Fatihcamii, spre a se întîlni cu viitorii dregători de frunte ai Divanului. Erau acolo Sofu (Piosul) Mehmed-paşa, Mustafa-aga şi şeyhulislamul Essad-efendi, laolaltă cu mulţi oşteni şi uleniale, care cereau cu glas tare să fie încoronat pe dată Osman Gene (cel tînăr), primul născut al fostului sultan.

Se auzise că unii s-ar împotrivi, scoţînd la iveală pe fratele mortului, de asemenea din sîngele osmanilor şi căruia i s-ar fi cuvenit de drept puterea. Mulţi însă nu credeau cu putinţă ca Mustafa, căci despre el era vorba, după ce stătuse întemniţat peste 14 ani şi îşi pierduse minţile, să mai poată conduce ditamai împărăţie., .

Nu la fel gîndea şi Mâhpeyker Kosem. Dîndu-şi seama că în calea domniei feciorilor ei stătea fiul rivalei sale Mâhfiruz, era hotaiită să-l înlăture. Pentru aceasta, împreună cu cîţiva credincioşi, nu s-a dat în lături să-l scoată la iveală pe nenorocitul Mustafa- iar ienieerii aflaţi în preajmă, în urma făgăduielilor ei, începură să-l aclame pe fratele fostului sultan, ca moştenitor de drept al tronului. Mai iute decît Mâhfiruz, Kosem n-a mai aşteptat să se răcească bine leşul lui Ahmed, & i-a pus pe toţi în faţa faptului împlinit. Sprijinindu-l pe cumnatul ei nebun, se părea că ea n-ar fi avut nimic de cîştigat, dar dacă noul padişah ar porunci moartea tînărului Osman, nimeni nu s-ar mai li aflat în calea fiului ei Murad. Înlăturarea lui Mus-tafa ar fi fost cu mult mai uşoară după aceea.

Aşa se face că muezinii au dat de veste că Mustafa-khan, umbra lui Alah pe pămînt, califul lumii musulmane şi stăpîn al stăpînilor, s-a ridicat în scaunul străbunilor săi.

— Afurisită grecoaică! blestemă Mustafa-aga, la auzul ştirii neaşteptate. Ce-i de făcut?

13‘ — Să strigăm laolaltă cu toţi ceilalţi: Să trăiască noul nostru

sultan!... răspunse batjocoritor Sofu Mehmed-paşa.— Poate că ar trebui să vedem ce gînduri are Mustafa şi cum se va

purta, îngăimă Grazziani. De nu va fi în stare...— Dar nu Mustafa, ci Kosem va fi adevărata stăpînă, ii luă vorba

Essad-efendi. Grija noastră trebuie să fie acum ca nu cumva să fie ucis Osman, şi pentru asta va trebui sâ-l ocrotim.

— Chiar şi stăpîna noastră, luminata sultană Mâhfiruz, este în primejdie, adăugă Mustafa-aga.

— Cu atît mai mult, trebuie să veghem asupra tuturor celor ce ne sînt prieteni, făcu Sofu Mehmed-paşa. Saraiul să nu ne scape din ochi. Gaşpar-beg are să treacă pe la solii străini aflători aici, în oraş, şi să le cerceteze părerea, să-i facă să înţeleagă însă că adevăratul împărat este şi va fi Osman, si nu diliul de Mustafa.

— Ce ne pasă nouă de ce vor spune ei? se nedumeri Mustafa-aga.— Ca să nu se strice pacea încheiată de Gaşpar-beg şi să fim nevoiţi

să avem grija războiului şi nu a treburilor împărăţiei, răspunse Sofu Mehmet-paşa.

— Să am iertare, rosti Grazziani cu un zîmbet respectuos, dar de va veni stăpîn Osman, la cei numai paisprezece ani ai săi, ţara nu va fi cîrmuită tot de o cadînă?

— Da, însă ar fi vorba de stăpîna noastră Mâhfiruz, răspunse şeyhulishamul. Asta este altceva!

— Curat kadînlar saltanati î rîse Kîzlar-aga.Grazziani îl cunoştea pe tînărul Osman, care, cu toată vir-sta lui

crudă, era bine închegat şi cu minte luminată. Se auzise despre el că vorbea araba şi persana, ba că în aceasta din urmă scrisese şi stihuri, semnîndu-le „Fârisi”, preţuite chiar de cunoscători. El însuşi îl văzuse vorbind de cîteva ori, şi rămăsese încîntat de isteţimea lui. Oricum, ar fi dorit să ajungă Osman împărat, căci Mâhfiruz părea mai puţin primejdioasă decît Kosem. Pe de altă parte, gîlceava de la Poartă putea duce la uşurarea stării ţărilor supuse şi nici oastea turcească nu s-ar mai fi putut strînge ca în alte vremuri.

În răstimp sosi şi vestea că Radu Şerban, care încă mai adăsta la Sătmar, ar pofti să pătrundă cu oastea în ţară si sâ-l izgonească pe Alexandru-vodă Iliaş, omul marelui vizir Halil-paşa. Acesta încă se afla în slujbă, dar nu-l mai lua nimeni în

14seama si în acest fel domnul muntean rămînea fără proteguitor. Se

mira pribeagul voievod, în scrisoarea trimisă lui Grazziani, că bănăţeanul pe care-l trimisese la Istanbul nu-i spusese cele cuvenite, căci trebuia să fi ajuns de mult lîngă prietenul său Gaspar-beg, aşa după cum i se lăudase.

La rîndul său şi Grazziani fu uluit aflînd de oarecare urmă a lui Marcu. clar solul ce adusese scrisoarea nu ştia nimic. În schimb, gîndul lui Radu

Şerban nu era deloc nimerit pentru prietenii lui Osman, căci o nouă bătălie la Dunăre ar fi adus laurii victoriei lui Mustafa, şi el, sărmanul, nici n-ar fi ştiut măcar despre ce era vorba.

Pentru aceea îi răspunse trimisului că ar fi bine ca stăpînul său să mai aibă răbdare şi, după ce stătu puţin pe gînduri, îl puse şi pe tînărul croat să se pregătească degrabă spre a-l însoţi pe omul pribeagului. Îi dădu nişte scrisori, dar^ai cu seamă îi ceru să afle cît mai multe despre Marcu. Pera avea să-i spună şi prin viu grai lui Şerban că Halil-paşa nu va mai rămîne lungă vreme sadrazam, şi nici mazilirea lui Alexandru-vodă Iii. nu avea să mai întîrzie. Nădăjduiau să ajungă sultan Osman-celebi, şi atunci fără îndoială că sprijinul lui Grazziani avea să se facă simţit. Important era să aibă răbdare şi nu cumva să se pripească.

Toate acestea se dovediră a fi bine chibzuite, fiindcă nu peste multă vreme roadele nebuniei sultanului începură a se arăta. Mai erau si dintre aceia care o ţineau una si bună că toate ţîcnelile lui Mustafa ar fi fost, chipurile, voinţa lui Alah “oştită prin gura împăratului. Cei mai mulţi însă se uitau cu îngrijorare cum padişahul arunca bani de aur umt măscărici de pe uliţa, ba chiar si „robilor peşti” din Bosfor, ^^sta nu mai putea fi trecută cu vederea. ^

Plin de cutezanţă, Essad-efendi dădu o fetvă cum că nu era cu putinţă să domnească un stăpîn lipsit de minte, ci mai plăcut ar fi fost lui Alah fie şi un copil, dar care să nu ducă împărăţia de rîpă. Asta se petrecea într-o zi cu ploaie rece de sfîrşit de iarnă, care-i ţintuise pe stambulioţi prin casele lor, dar nu şi pe aceia înştiinţaţi din vreme de către oamenii lui Mâhfiruz să se adune în Alay Meydani. Acolo, Sofu Meh-met-paşa dădu citire fetvălei şcyhulislamului, după care se îmbulziră în sărai, scoaseră tronul cu baldachin cu tot şi, în urările ienicerilor, bostanciilor şi ulemalelor, Osman-khan fu încoronat, făgăduind milă şi înţeleaptă ocîrmuire tuturor su-

15 puşilor. Mustafa n-avea să pătimească nici o răzbunare, ca unul ce era lipsit de judecata minţii şi deci proteguit de către însuşi Alah.

9 _Era în cea de-a douăzecea zi a lui Rebi’ I din 1027 după Hegiră, ori,

cum socoteau creştinii, în 26 februar 1618. Se afla şi Grazziani îndărătul sultanului, împreună cu ceilalţi, toţi înarmaţi pînă-n dinţi, de teamă ca nu cumva faimoasa Kosem să pună ceva la cale şi să le strice sărbătoarea, dacă nu chiar întronarea. Nefericita însă îşi rodea unghiile de ciudă în singurătatea unui iatac, părăsită de mulţi dintre cei care o linguşiseră pînă atunci şi acum dăduseră năvală să-i sărute papucii tînă-rului Osman.

Cum era de prevăzut, kadînlar saltanati urma şi pe mai departe, dar Grazziani era acum încredinţat că nimic nu mai avea să-i stea Ifcipotriva urcării pe treptele domniei. Din păcate, la numai cîteva zile se înfăţişă baronul Starzer, care ceru marelui vizir Okuz (boul) Kara Mehmet-paşa să se cadă la învoială asupra unor încurcături iscate la fruntariile dintre cele două împărăţii şi… cine ar fi putut să le descurce mai bine, în afară de Gaşpar-beg?

Neavînd încotro, a trebuit să se înhame din nou la drum şi, cu multă sudoare şi destule peripeţii, izbuti să aducă la îndeplinire porunca. Era de aşteptat ca la întoarcere să nu-i mai rămînă decît a săruta poala tînărului sultan şi să apuce calea Moldovei. A şi fost poftit îndată la un sfat de taină, la care se afla de faţă însăşi sultana-valide.

— Beyul de la Bogdan-ili este bolnav de ochi şi va trebui înlocuit, spuse Mâhfiruz, uitîndu-se cu tîlc la Grazziani. Ne-a fost tare CMdincios şi trebuie ajutat să se vindece.

— Haznaua împărătească este goală, mărită stăpîna, zise mieros Okiiz-paşa.

— Fireşte că am să-l despăgubesc eu pe Radu Mihnea, zîmbi dalmatinul, pricepînd unde voia să ajungă marele vizir. Şi va fi mulţumit cu plata mea. Cît priveşte vistieria, nu mă-ncumet s-o umplu, dar nici n-am să preget a trimite cît mai mult aur, de cum voi ajunge la Iaşi. Pentru început aş putea da cam vreo… patruzeci de mii de ducaţi aur. Pe urmă voi mai vedea!

Ochii sadrazamului se făcură si mai rotunzi decît erau si străluciră de lăcomie, în vreme ce ai validelei se micşorară întrebători.

16_ Chiar ai aceşti bani? î întrebă ea. Haraciul se pare afi cu mult mai mic. Nu cumva te-ai înşelat, ori n-am înţeles bine?_ Slăvită stăpîna, am zis patruzeci de mii, şi aşa rămîne!se plecă smerit Grazziani.—- Atunci nu ne mai rămîne decît să-l înfăţişăm măritului padişah, cu

îngăduinţa luminăţiei-tale, se înclină marelevizir spre Mâhfiruz..Dacă ar ti stat careva să judece făgăduiala lui Grazziani, s-ar fi

cutremurat de cutezanţa ci, căci el n-avea aceşti bani şi nici că ar ii putut să-i scoată uşor de la amărîta ţară a Moldovei. El însă chibzuise că o dată ajuns domn va uni cele trei. ţări surori… şi nici atunci n-ar fi plătit un asemenea haraci, Intrucît visa o ţară neatîrnată. Acum ar fi promis marea cu sarea, şi chiar mai mult, numai să capete firmanul.

Dar se vede că treaba nu era chiar aşa de uşoară, căci dregătorii îl amînau de la o zi la alta şi Grazziani începu să mai scadă din banii făgăduiţi la început, ca nu cumva să-şi închipuie turcii că ţinindu-l pe delături ar fi putut să scoată mat mult.

Prin luna lui florar a aceluiaşi an, o altă veste Jl puse pe gînduri pe dalmaţia. Se răsvrătiseră locuitorii din Boemia şi apucaseră armele împotriva oştirii împăratului, pe care au şi înfrînt-o. Pe terestrele Hradului din Praga au fost aruncaţi doi sfetnici. Se auzea că unul ar fi fost Martinitz, pe care îl cunoscuse cînd fusese acolo. Şi cu toate că răscoala nu era în împărăţia turcească, Grazziani se posomori, căci împăratul creştin nu mai avea timp să aibă şi grija lui.

SACUL„MAI DA-I PUŢINA APA, dar cu băgare de seamă”, auzi Marcu vocea

contesei, pe care n-o uitase.

Era atît de istovit încît nu simţi nici mînie, măcar că numai Agnes trebuie să fi fost pricina tuturor pătimirilor lui. Cu toate acestea femeia părea destul de miloasă, ba chiar îngrijorată de starea fn care se afla el. Simţi mîna ei mîngîindu-i frun-

17 tea şi cu voce blinda îl imbia să înghită CÎteva picături de apă. O ascultă fără să vrea şi parcă limba începu a i se dezumfla, apoi treptat începu să-şi simtă sîngele prin vine, însă mîinile încă nu le putea mişca. Se auzi şi glasul mirat al unui bărbat: „Patru zile fără apă?!… De necrezut că mai trăieşte”. Agnes îi răspunse rîzînd: „Ca să vezi şi tu ce te aşteaptă, dragă Imre, dacă nu-i faci pe plac viitoarei tale neveste”.

Marcu izbuti să-şi deschidă ochii de-a binelca şi încercă să vadă cine era bărbatul. Era un necunoscut. De altfel cei doi nu băgaseră de seamă că prizonierul se trezise, şi vorbeau mai departe. „Mă rog, apă nu zic să-mi dea, făcu străinul, dar vin?!... “

— Aaa! Iată că te-ai trezit, dragă prietene, făcu Agnes văzîndu-l că o privea. Ne-am întîlnit iarăşi, spre norocul tău, că de mai întîrziam... Pentru ce nu m-ai ascultat la Buda? Alta ar fi fost primirea ta aici. Tare ai mai supărat-o pe Iulia.

Marcu închise ochii şi un suspin îi străbătu coşul pieptului: „Iulia”... Cît de străin şi îndepărtat i se părea acest nume.

— Cred că-i prea devreme să-ţi închipui că ai să poţi vorbi ceva cu el, zise bărbatul. Auzi colo! Patru zile...

— Ar fi putut să-l dea gata înainte de sosirea mea, dar şi aşa nu-i rău ce-a făcut, fiindcă, istovit cum este, va fi mai uşor să-l ducem de aici fără nici o împotrivire din partea lui, răspunse contesa cam după cum o frămînta gîndul.

— Pun slugile să1! lege burduf şi…— Nici nu te gîndi, Imre dragă! Pe undeva prin preajmă trebuie să fie

şi blestematul acela de Gaşpar şi dacă află de prietenul lui că-l duc legat la mine, multe încurcături ne poate face.

— Poate că de frică va fugi, fiindcă nu cred să fie atît de cutezător la doi paşi de Bălgrad, sub nasul prinţului.

— Vezi că nici asta n-aş vrea, prietene. Eu am şi trimis vorbă alteţei-sale, să ştie pe ce pasăre de preţ am pus mina. Iulia s-a dovedit isteaţă. Vorbind frumos cu prietenii acestui Marcu, i-a îndrumat să-l caute peste Murăş, aiurea. Chiar în acea noapte un olăcar din partea ei alerga spre mine, la Galda, pe calul ostatecului şi poate că iscoadele vor fi crezut că el însuşi va fi fost călăreţul.

— Cam vicleană nevestică! rînji Imre, care nu era altul decît contele Teleki de la Uioara. Nu mă prea îneîntă ce-aş păţi, dacă nu mă fac un îngeraş cuminte.

11— Te-am prevenit! îi făcu Agnes din deget, zîmbind.— Ce gind ai cu el? întrebă Imre arătînd spre Marcu.— Dacă-mi spune unde-i Grazziani, poate că-i dau diurnul să se ducă

unde o pofti.

— Slobozindu-l e mai rău, căci se va întoarce să se răzbune pe Iulia şi cred că nu vrei aşa ceva. Mai nimerit ar fi să-i atir-năm un pietroi de gît şi… în Mureş cu el!

Contesa duse degetul la buze făcîndu-i semn să nu mai rostească nimic ce-ar putea să audă ostaticul. Teleki însă dădu din umeri:

— Ori dă-mi-l mie, să i-l duc lui Csâky, vecinul meu de la Războieni. Are un gealat pe cinste şi, de nu ţi-o place cît îl face de „vorbăreţ”, să nu-mi spui mie pe nume.

— Ţine-ţi gura, Imre! îl repezi Agnes.— Zău că a fost cîndva călăul nu ştiu cărui oraş nemţesc, stărui

contele.Agnes se ridică şi spuse cu voce tare:— Mai întîi şi întîi, nu noi vom hotărî soarta lui, ci alte-ţa-sa, despre

care ţi-am spus că va veni, ori va porunci să-l ducem acolo, dacă aşa-i va fi voia. Atunci va trebui să plecăm In mare taină, ca să nu afle prietenii lui. Printre ei se^află şi unul de peste munte, care de asemenea nu poate fi decît om de-al lui Grazziani. Numai prin vicleşug îl vom prinde pe tartorul cel mare.

— Atunci pentru ce vorbeşti de faţă cu el?!— Tocmai ca să audă, deşi se preface adormit. Eu am de gînd să-l fac

să ajungă în Banatul lui, unde să se apuce de gospodărie şi să nu umble teleleu prin lume, alături de toţi nebunii. Cu el n-am nimic şi chiar am mustrat-o pe Iulia pentru purtarea ei de neînţeles… *

Marcu pricepu capcana. Îşi dădu scama însă că, atît. i vreme cît bănuiau că ştie vreo ascunzătoare a lui Grazziani în Transilvania, nu avea a se teme de viaţa lui. Totul era să mr i cîştige timp, spre a da putinţă lui Florea să-i vină în ajutor, f indcă nu se îndoia de acesta. Mai era şi Mihai!

Într-adevăr, cei doi feciori nu se dăduseră bătuţi, deşi se prefăcuseră a crede spusele Iuliei despre plecarea lui Marcu în altă parte. Dar ei o căutau şi pe Sînefta, iar tînăia Mikeşoaie se arătase tare uluită auzind povestea şi nu se părea că mint.

12— Totuşi eu cred că Sînefta este închisă, la Micoşlaca, spuse cu ciudă

Mihai părăsind curtea grofoaicei. De-am da năvală peste ei...— Ne-am sfîrşi zilele ridicaţi în furci la Bălgrad, adăugă rîzînd Florea.

Cu domnii nu ne putem pune, că dreptatea tot de partea lor este.— Atunci?!— Prin viclenie. Aşa vom putea jura la orice cercetare că nu ştim

nimic, dacă ne ţinem pe delături. Avem ceva isCoade pe acolo, care mi-au spus că în afara unor răcnete auzite a doua zi nimeni nu mai este în conacul Mikeşilor.

— Doar n-ai să te încrezi în slugile lor, care-s unguri în cea mai mare parte.

— Vezi tu, Mihai, că tocmai aceştia ne ajută. Sînt oameni ca şi noi şi n-avem nimic cu ei, numai stăpînii lor ne aţîţă pe unii împotriva altora. Să nu te temi însă, că pe cei care-i cunoso eu sînt de mare credinţă.

— Ei ţi-au spus că Marcu a plecat în aceeaşi noapte?

— No, asta-i altă treabă, şi-i tare încurcată. Ei au auzit tropotul unui cal şi a doua zi n-a mai fost urmă nici de bănăţean şi nici de armăsarul lui.

— Atunci strigătele auzite mai tîrziu?!— Asta mă încurcă şi pe mine. Noi trebuie să veghem să nu cumva

să-l ducă în altă parte, cu toate că n-avem cum să ne împotrivim pe faţă, răspunse Florea.

In răstimp contesa îşi cam pierduse răbdarea cu Marcu, care încă nu se arăta trezit. Porunci să se verse asupra lui o cană cu apă rece şi atunci, fără să vrea, acesta pufni şi deschise ochii.

— Hai, că ţi-o fi de-ajuns! se răsti contesa. Te poftesc pentru cea din urmă oară să stăm de vorbă, şi de tine atîrnă dacă ai să mai ieşi viu de aici sau ba.

Marcu dădu să se ridice, dar se prăbuşi înapoi în pat, fiind încă sleit de putere.

— Stai culcat şi ascultă! Nu te întreb ce ai căutat pe aici, bănuind că dragostea pentru Iulia ţi-a purtat paşii, clar să-mi spui dacă şi Grazziani te-a însoţit!

Aşteptindu-se la o asemenea întrebare, Marcu se prefăcu totuşi descumpănit. Dacă s-ar fi aflat că Grazziani nu era în Ardeal, poate că n-ar mai fi scăpat cu viaţă, dar aşa mai putea nădăjdui s-o ducă cu vorba.

13_ Mă mulţumesc să dai din cap in semn de da sau nu,dacă, ţi-i greu să deschizi gura._ Pînă într-un loc, da! îngăimă oşteanul._ Care-i acela? se băgă şi Teleki, ca s-o ajute pe contesă.— Nu ştiu cum îi zice, răspunse Marcu ceva mai însufleţit.— Unde trebuie să vă întîlniţi?— La... Istanbul.— Îţi baţi joc de mine? se înfurie femeia.— Nici gînd. Acolo mă aşteaptă.Contesa Rozsnyai nu se mai îndoia că fostul ei iubit de o noapte se

afla pe undeva prin apropiere şi că oşteanul nu încerca decît să-l acopere. Nu se dumirea însă ce putea căuta solul sultanului prin ţara lui Bethlen şi mai ales dacă mai avea spahii cu el. Asta ar fi vrut să afle, dar Marcu minţea de bună seamă, îşi zicea ea.

— Uite ce e, prietene, rosti contesa cu glas domol. Eu n-am nimic împotriva ta, dar nici n-aş putea făgădui că Iulia s-ar mai putea întoarce la simţămintele din trecut. Acum e logodită cu < dumnealui, aici de faţă, iar ce-a fost între voi a trecut şi s-a uitat. Tu eşti tînăr şi lesne îţi vei găsi alta...

— Nici să mă roage în genunchi, n-o mai vreau, răspunse Marcu luîndu-i vorba din gură.

— Foarte bine! Atunci să facem un tîrg cinstit: îmi spui Unde-i Grazziani şi eu pun vorbă bună la alteţa-sa să te îngăduie să. te întorci în Banat, fără nici o sminteală. Vrei?

— Vreau!— Mă bucură să aud asta. Unde-i? %

— După socoteala mea ar fi putut ajunge pînă acum la Braşov, de nu se va fi oprit la Bălgrad, ori să se fi abătut pe la Sibiu.

Contesa nu se mai putu ţine să nu-i tragă o palmă, spume-gînd de mînie.

— Eu te-am socotit om de înţeles, şi tu eşti un porc fără pic de ruşine.Teleki rînjea batjocoritor, privind-o pe Agnes, şi asta o aţîţa şi mai

mult, făcînd-o să-i fiarbă sîngele în vine.— Ţi-am spus eu, draga mea, că Csaky are un călău pe cinste. La ce

să-ţi mai pierzi vremea cu cerbicia olanului? Dă-l pe nuna mea!2!— Poate că ai dreptate, răspunse contesa. Nu ştiu insă ce ar spune

alteţa-sa cînd...— Ce să spună? Cînd o trece la moşia sa de la Geress, n-are decît să

poruncească şi pe dată i-l înfăţişăm, teafăr şi cîrpit. Totul e să nu crape pînă atunci.

— Nu care cumva să-ţi scape...— Ai mai auzit tu pe cineva să fi putut fugi din castelul meu de la

Uioara? se îngîmfă groful.— Ce-i drept, nu! Nici măcar fetişcana aia pe care ai furat-o şi ai dus-o

acolo, fără să mai vadă lumina zilei. Nu ştiu ce ai de gînd cu ea. Bagă însă de seamă, am auzit că taică-său e un om răzbunător.

— Spada mea nu se teme de olahi! Iar de ăsta, nici atît nu-mi pasă. Este un leş deocamdată în viaţă, dar după ce-l va cerceta alteţa-sa, tot pe mîna mea are să încapă şi... Murăşul!

— Te cam grozăveşti, prietene, şi nu faci bine. Grijă şi de slugile tale, măcar că-s unguri. Puţin le pasă de ce neam sînt cei asemenea lor, fie chiar şi olahi.

— Nu trebuie să mă-nveţi tu pe mine, se grozăvi contele. Ai să vezi!Contesa ridică din umeri a nepăsare, după care se întoarse din nou

spre Marcu:— Te-am lăsat anume ca să ştii ce te aşteaptă, de vreme ce n-ai vrut

să-ţi ţii făgăduiala.— Dar eu n-am minţit. M-ai întrebat de Gaşpar Grazziani, unde se va

fi aflînd acuma, şi eu am răspuns cinstit, că doar n-avea să aştepte neclintit într-un loc. Ne vom întîlni la Istan-bul…

— S-o crezi tu! rînji Teleki.— Bine, bine, făcu Agnes fără a-l lua în seamă pe conte. Te pun sub

pază la Uioara, după cum ai auzit, fiindcă aici nu mai poţi rămîne. «— La mine! se bătu groful cu mîna pe piept. Şi fiindcă ai auzit şi de

povestea cu fetişcana, îţi dai seama că…— Ba să faci bine şi să te scapi de ea. N-avem nevoie de încurcături şi

cu neamurile ei, dacă ţi—1 dau pe ăsta la tine.— Să-i dau drumul?!— Pe apa Murăşului…— Mai pe urmă, zîmbi Teleki. I-am făgăduit-o şi lui Csâky. Nu pot să

nu-mi ţin vorba.14

_ Faceţi prostii şi doar pămîntu-i plin de fete, se înfuriecontesa şi ieşi din odaie.Groful se uită cu lăcomie în urma ei, vru să zică ceva, dar amintindu-

şi de ostatic se ţinu şi se prefăcu încruntat._ Olahule, poftesc să nu-mi faci vreun pocinog şi să teÎmpotriveşti ca să nu fiu silit să te ucid. Auzit-ai doar că trebuie să te

duc de aici fără larmă.— Hai să facem un tîrg! zise Marcu pe neaşteptate.— Cu tine?!— De ce nu? Eu mă las de bunăvoie, dacă juri pe ce ai mai sfînt că dai

drumul copilei aceleia.— O cunoşti şi tu?!— N-am văzut-o în viaţa mea, dar să ştii că, dacă păţeşte ceva,

neamurile ei au să-ţi pună pielea pe băţ, într-o zi.— Cine?... Olahii?!— Eu ştiu pe cineva care ar fi în stare să-ţi răsucească maţele pe

cuţit, dacă ar afla ce-ai făcut cu iubita lui.— Mă ameninţi? scrîşni Teleki.— Eu n-am cum, răspunse liniştit Marcu. De altfel văd că nici nu

putem sta de vorbă.Contele fu cît pe ce să-i tragă o palmă, dar nu cuteză ca> nu cumva

din cauza slăbiciunii să păţească ceva mai înainte de a pleca din Micoşlaca şi Agnes să nu i-l mai deie. Îl sudui de mamă şi ieşi furios.

Către seară, un sac uriaş cît un stat de om fu aburcat de-a curmezişul unui cal şi atît Mihai cît şi Florea puteau să jure că nu era plin cu boabe. 11 urmară din depărtare şi văzură că însuşi contele Teleki împreună cu patru slujitori înarmaţi îl însoţeau, nemaiavînd astfel nici o îndoială. De mirare era că se îndreptau către Războieni şi nu spre Uioara, după cum ere de aşteptat.

Îngrijorat să nu se întîmple ceva pe drum, Teleki a răsuflat uşurat cînd s-a văzut la curtea prietenului său. Nici nu şi-a dat seama că toată vremea a fost urmărit, dar nici n-a dat prilej să fie atacat. Îi povesti lui Csaky cele întîmplate, precum şi sfatul pe care i l-a dat contesa în legătură cu Sînefta, dar acesta îl luă în rîs:

— Va fi vrut să-i ia dînsa locul şi tu nu ţi-ai dat seama. Oricum să n-o ucizi pînă n-o trimiţi şi la mine, ca să văd şi eu ce gusturi ai.

15— Mai curind treci tu pe la mine, şi dacă ţi-o mai plăcea...— Te pomeneşti că te-ai săturat de ea şi-ţi pare rău de ce ai făcut?

rînji Csaky.— Asta nu, dar, aşa cum arată acuma, numai dai doi bani pe ea.

Plinge într-una şi nu vrea să se atingă de mîncare. Arată jalnic.— Sileşte-o să mănînce! Fă cumva să se înzdrăvenească, ori de nu…

Cu ăsta ce-ai de gînd? arătă groful spre Marcu.— Deocamdată îl strecor prin hrubă la mine în castel, că de va fi fost

careva pe urmele mele aici are să i se înfunde. Pe urmă am să aştept porunca prinţului, sau ce va spune Agnes. Pînă atunci si pe el trebuie să-l

ţin pe mîncare şi băutură. Cred că-i vremea să chemi cîteva slugi să ducă „sacul” pînă la şură...

—- Ce, eşti nebun? Dacă vrei asta, îl tîrîm noi doi, cum om putea, căci altfel dăm în vileag legătura noastră de taină.

— Atunci hai să-I ducem! Am să mă simt mai uşurat după ce-l voi vedea zăvorit la mine în beci.

— Bine, înşfacă-l!Apucară unul de la un capăt şi celălalt de la altul, după care,

orbecăind prin beznă şi suflînd din greu, îl tîrîră pînă într-o şură.Florea şi Mihai făcură ochii cît cepele, novenindu-! e să creadă că

grofii înşişi cărau asemenea povară.— De ce n-or fi chemat vreun argat?! se nedumeri Mihai.— Înseamnă că sacul e preţios şi le-a fost teamă să nu mai afle şi alţii.

Însă pentru ce l-au cărat în şură?!— la să ne dăm mai lîngă perete, poate desluşim ceva, şi la nevoie ne

repezim asupra lor, că nu-s decît doi şi-i noapte.Pîndiră în tăcere o vreme şi, cum nu se auzea nimic dinăuntru, Mihai,

pierzîndu-şi răbdarea, trase spada şi dădu buzna, iar Florea se ţinu după el.

Cu tot întunericul din şură, şi Florea şi Mihai îşi dădură seama că se aflau singuri. Mihai făcu © torţă dintr-un somoiog de paie şi scapără din amnar, dar Florea îi strigă speriat:

— Nu aprinde! Ce, vrei să dăm foc la şură?— Ar fi fost rău? răspunde Mihai, dîndu-şi seama de pericol.Din bezna surei, Florea zări că în partea celaltă mai era o potecă.— Proşti am mai fost, doamne, zise el rîzînd. Puteam să aşteptăm noi

mult şi bine. că groful a ieşit pe partea din faţă.16— Hai după ei!— Încotro?Feciorii n-aveau de unde şti că se aflau chiar deasupra chepengului

ce acoperea hruba pe unde Marcu fusese tîrît şi mai apoi azvîrlit în beci, asemenea unui sac.

DOMNIA LUI ION-VODĂCU TOATA VIJELIA oamenilor comisului Melinte, au mai scăpat din

prăpăd şi alţii, în afara Profiriţei. Printre ei se afla şi baba Irina, care pe dată s-a apucat să adune buruieni şi ierburi de leac şi să-i deseînte de sperietură pe cei mai slabi. Bieţii bejenari nu mai cutezau să umble prin codru ca pînă atunci, ci s-au cam tras în preajma bordeielor, care, oricum, erau mai la dos. Cîţiva copilandri mai răsăriţi fuseseră puşi de strajă în depărtare, spre a vesti la timp o nouă primejdie. O du-, ceau ca vai de lume şi—şi cam pierduseră nădejdea în zile mai bune.

Aşa-i găsiră bărbaţii ce fuseseră în „oastea lui Ion-Vodă”, care acum se întorceau acasă. De cum îl zări pe Toader, Profiriţa îi sări de gît de parcă i-ar fi fost frate, dacă nu chiar soţ, fără a-i fi ruşine de cei dimprejur. Flăcăul, uluit la început, o strînse în braţele lui puternice, întîrziind s-o lase din îmbrăţişare. Mai apoi au plîns cu lacrimi grele la groapa Măriucăi

şi a lui Simion, după care s-au întors împreună printre ceilalţi. Cu toţii aveau de bocit pe cîte cineva şi multă jale a fost vreo cîteva zile, pînă cînd viaţa i-a zgîndărit din nou, prin crudul ei adevăr.

Cumplită foamete se prevestea, tocmai acum cînd iarna băloa la uşă. Era pe la sfîrşitul lui brumărel, cînd frunzele ară-mite începuseră a se învolbura printre crengile codrului. În alte vremuri, ori în alte părţi, omul gospodar îşi băga acuma bucatele in hambare, se uita zilnic la mustul dat în fiert şi mai aduna cîte un butuc în aşteptarea vîntoasci celei albe. Acuma era timpul cumetriilor şi a nunţilor, dar pentru amanţii de pribegi, asemenea amintiri erau de mult uitate. Cu spaima-n suflet numărau frunzele ce mai rămăseseră prin copacii dezgoliţi şi numai în coaja lor îşi mai puneau nădejdea s-o scoată la capăt cu

17hrana, pînă la primăvară. Chiar şi sălbăticiunile codrului se cam

trăseseră din preajma flămînzilor bejenari.Bărbaţii erau oameni în toată firea, foşti luptători, în stare să doboare

un stejar cu numai cîteva lovituri de secure, dar acuma erau gălbejiţi şi traşi la faţă, de nu-i mai recunoşteai.

— O veni ea o dată şi domnia lui Ion-vodă, spre a ne face dreptate! oftă Vasile Ţugui, gospodar vestit odinioară pentru vrednicia lui pe ogoare.

— Numai să fie asta pînă o da colţul ierbii, să căpătăm pă-mîntul la vreme, ca să-l arăm şi să-l semănăm, spuse Neculai Buzatu, a cărui femeie şi cei patru copii scăpaseră ca prin minune din prăpădul comisului.

— Oare de pe moşia noastră cine o fi strîns holda? întrebă într-o doară Paraschiv a lui Mitrofan.

— Iacă vorbă! făcu scîrbit Toderiţă. Cine altul decît dumnealui, comisul Melinte? Mînca-i-ar corbii carnea şi lupii oasele! Ne-a ucis femei, copii, ne-a zdrobit ca pe tîlhari şi acum se ghif-tuieşte la căldurică, lăcomind şi la ogoarele vecine lăsate de izbelişte.

— Da’ ian stai, Toderiţă, sări Ţugui. După dreptate, moşia boierului nostru i-a rămas jupîniţei, de vreme ce bătrânul nu s-a mai întors şi s-o fi prăpădit prin lume, după cum se aude. Atunci se poate spune că ea-i megieşa noastră, şi cu ea trebuie să ros-tuim lucrurile.

— Aşa-i! Aşa-i! încuviinţară ceilalţi cu ochii sticlind de licărul speranţei.

— Barem ea n-o fi hapsînă să lăcomească la pămîntul ce-l avem din moşi-strămoşi. Să ne dea îndărăt ce-a furat tătîne-său, adăugă Paraschiv.

— Bre, oameni buni! se împotrivi Neculai Buzatu. Sîngele apă nu se face! Să nu ne încredem în boieroaică. Uitat-aţi oare că din pricina noastră i-a pierit mama? Să uite ea aceasta?!

— Asta s-a întîmplat de mult, răspunse Ţugui. Apoi fata a fost de faţă şi a văzut cu ochii ei ce s-a întîmplat.

— Să nu mai dezgropăm morţii, se băgă în vorbă şi Petre Juncu, care tăcuse pînă atunci. Să vedem ce crede Toderiţă, şi cum a zice el aşa să facem!

Flăcăul se simţi tare stînjenit, fiindcă de vreo cîteva zile tot satul aflase că fata boierului stătea cu el în bordei, asemenea unei neveste legiuite. Nu el a silit-o, ci mai curind ea a fost aceea care s-a ţinut de capul lui, chiar din ziua întoarcerii acasă.

18Pră’; ădindu-se tot neamul lui Toderiţă, Profiriţa rămăsese singurică şi

neajutorată şi de cum s-a ivit flăcăul s-a şi lipit de (Unsul, ca un cîine de pripas. Nu-i vorbă că şi inima îi dăduse ghes, dar nu într-atît pe cît o iubea Toderiţă, care şi-ar fi dat şi ultima picătură de sînge pentru ea. A încercat să-i amintească viţa ei boierească şi că nu se făcea să se mărite cu un răzeş, dar Profiriţa o ţinea numai în lacrimi şi oftaturi, juruindu-se că n-are să se întoarcă niciodată printre ai săi, iar de nu va vrea s-o ia de nevastă se va arunca în iazul ielelor. Tînărul a zîmbit, căci ştia prea bine că cel mai adînc loc din balta aceea abia de ajungea la brîul unui om, dar se îngrijoră pe dată amintindu-şi de Ilenuţa lui moş Precup. „Nu care cumva să dea peste vreo fîntînă... “ îşi zise el înfiorat. Apoi se mai ridicase şi necazul că el ar fi poftit o legătură pe viaţă şi legiuită în faţa lui Dumne-zeu, după cum era obiceiul din străbuni, dar bietul taica Iacov se stinsese de bătrîneţe şi nimeni nu-i mai luase locul. Pînă la un sat vecin, cu popă, ar fi trebuit să străbată cale îndelungată spre marginea codrului, de cealaltă parte a Prutului, şi nu se încumeta. „Da’ Măriuca s-a cununat cu bădiţa Simion”, spusese fata, auzind ce-l frămînta pe flăcău. „Dacă vrei să ştii, chiar eu le-. un făcut cununiţe de flori şi am spus rugăciuni către cel de sus ca să-i urnească mai înainte de a intra în împărăţia cerurilor”. „Nu zic nu, răspunse Toader. Pe lumea cealaltă, acolo sus, merge şi jşa cum spui, dar pe pămînt, nu prea. “ „Nu-mi pasă, bădiţă! se îmbufnase fata. Asta înseamnă că nu vrei să mă iei... că nu ţi-s dragă. “

A fost prea mult pentru tînărul îndrăgostit. Nunta şi-au petrecut-o sub privirile blînde ale soarelui de toamnă, care se trăsese printre crengile desfrunzite, spre a nu stingheri taina celor două fiinţe omeneşti. Nuntaşi le-au fost gîzele şi păsările pădurii, ce se mai zbenguiau încă fără teama de iarnă. Nuni le-au fost stejarii din preajmă, ale căror frunze de aur au căzut tremurînde spre a face un culcuş moale pentru Făt-frumos şi Ileana Cosînzeana ai acelei păduri.

Apoi, mai ruşinat s-a simţit Toader cînd şi-a adus femeia în bordeiul lui cel nou, săpat anume, cu dichis. Cei din jurul lor n-au scos o vorbă, socotindu-le fapta ca pe ceva firesc. Nu erau singurii! Cu toate acestea, Toader a spus, ca din întîm-plare, că îndată ce se va putea să dea o fugă la popa de la Stoe-şesti, dincolo de Prut, în ţinutul Bîrladului, spre a se cununa în faţa altarului. Pînă atunci cerură încuviinţarea lui moş Ion

18Cosoabâ, cel mai bătrîn om din sat, aşa cum făcuseră şi ceilalţi. Era

ştiut din vremuri de demult că atunci cînd rămînea satul fără popă se găsea cîte un uncheş care să-i ţină locul în faţa Celui Preaînalt.

Acuma Profiriţa era nevasta lui Toader, şi unii s-au gîndit că n-ar fi rău să se ducă împreună cu ea la comis şi să-şi ceară moştenirea şi toate drepturile ei de stăpîna a locului. Se auzise că hrăpăreţul megieş se

băgase peste averea vel-armaşului. Toader însă nu se învoi nici în ruptul capului, ca să nu-şi închipuie Profiriţa că anume pentru aceasta o luase de nevastă.

— Ce să mai zică, bre Toderiţă? făcu Ţugui. Să împartă moşia cu noi şi să intre în obştea noastră, ca pe vremea cînd nu erau boieri prin partea locului.

— Şi aşa, dacă vine domnia lui Ion-vodă, pămînturile se vor lua de la toţi şi om munci de-a valma! zise cu hotărîre un sfrijit căruia i se mai zicea „ţînţaru”.

— Da’ ce crezi tu că măria-sa Ion-vodă n-o avea şi el boierii lui? i-o întoarse Neculai Buzatu, cîrcotaş ca totdeauna. Aşa-i rînduită lumea, şi nu s-o schimba nicieînd.

— Ce ne sfădim atîta? sări Ţugui. Să vedem ce spune şi jupîniţa, care pînă una-alta încă mai este stăpîna moşiei.

— Oare să se învoiască? se îndoi Juncu.— Are dreptate Ţugui, încuviinţă Paraschiv. Du-te Toderiţă şi-ţi

întreabă nevasta!— Du-te! Du-te!Cum era de aşteptat, Profiriţa se învoi pe dată să facă dreptate

oamenilor în mijlocul cărora trăia de atîta amar de vreme. Ii cunoştea pe toţi după nume, şi mic şi mare şi tînăr şi bătrîn, şi mai cu seamă îi îndrăgea. Aproape că şi uitase că era neam de boier de cînd bărbatu-său era un răzeş, şi judeca asemenea lui. Făgădui să înapoieze pojorîtenilor întreg pămîntul pe care-l îl avuseseră, aşa cum era trecut în cărţile de la domnia lui Vodă Alexandru cel Bătrîn şi Bun, ba dacă nu le-ar fi fost îndestul, le-ar mai fi dat, căci pentru ea şi omul ei ajunge, slavă domnului! Cu ei avea să-şi muncească moşia, dar şi cu cei din Crăciu-neşti, care, deşi nu se băjeniseră, tot năpăstuiţi fuseseră în vremea tatălui ei, vel-armaşul.

Zvonindu-se că se vor întoarce la casele lor din vatra satului părăsit şi că Profiriţa va fi în locul hapsînului armaş, bucuria ţăranilor nu mai cunoscu margini. Se îmbrăţişau unii cu alţii, ştergîndu-şi lacrimi de bucurie, chiar şi bărbaţi în toată

19firea. „Asta-i adevărata domnie a lui Ion-vodă! “ ziceau unii. Cînd a

veni măria-sa, ne-a da pildă şi altora! “ se fuduleau alţii şi numai astfel de vorbe se auzeau peste tot.

Mai bine de o săptămînă a ţinut căratul întregului calaba-lîc din pădure, măcar că nu mai rămăsese mare lucru, mai pe la nimeni. Întîi şi întîi, trebuiau conduşi Toderiţă şi Profiriţa la curte, bărbaţii luîndu-şi furcile şi topoarele, ca la răzmeriţă. Dar trecînd prin satul ce fusese înfloritor altădată, un val de mînic îi cuprinse pe cei mai mulţi. Nu vîntul, arşiţa şi ploile măcinaseră aşezarea, cît prăpădul şi duşmănia comisului Me-linte. Se ştia însă bine că şi înaintaşii lor păţeau deseori aşa ceva, mai cu seamă din partea tătarilor, şi numai în doi-trei ani satul înflorea la loc, din aceeaşi cenuşă, ba mai frumos ca înainte.

Cît despre curtea boierească, n-aveau ce să spună, aflînd-o într-o stare mai acătării. Ba mai dădură şi peste cîteva slugi, alături de bătrînul vechil Arvinte. Acesta cum o văzu pe Profiriţa se înspăimîntă ca de o arătare venită din altă lume. Îşi făcu cru e scuipînd în lături de trei ori, ca nu cumva să fie vreo strigoaică.

Nu te teme, moş Arvinte, rîse ea. Sînt eu, în carne şioasi’.— Îmbrăcată ţărăneşte, jupîniţă?!— Iraaa, moşule! Dacă ai şti matale că am purtat straie şi mai

ponosite decît astea... Mie însă îmi plac, fiind mai sprintene decît cele boiereşti, atît de împopoţonate.

Tare se mai cruci bietul slujbaş, ba-i spuse pe şleau că după ştirea lui trebuia să fie moartă.

— Dar au să vină şi dumnealui, vel-armaşul, ^i cocoana? întrebă vechilul.

— Din păcate, nu! răspunse oftînd Profiriţa. Barem pe mămuca am s-o aduc s-o îngropăm aici, dar- bietului tătuca, cine ştie pe unde îi vor fi albind oasele...

— Dumnezeu să-i ierte! şopti moşul, dîndu-i o lacrimă în colţul genelor. Cu mine s-au purtat omeneşte.

— Da să lăsăm morţii, moş Arvinte, şi nu mi-o lua în nume de rău; că eu am venit cu alte treburi. De odihna lor ne-om ţine mai pe urmă. Poftesc acuma, degrabă, să ştiu cum stai cu holdele de anul acesta. Ai strîns ceva prin hambare?

— De, nu pot zice că nu, dădu din umeri stingherit Arvinte. Din păcate însă nu prea avem.

20Răzeşii din jurul Profiriţei ciuliră urechile, dar tăcură, ne-fiind

cuviincios să se amestece în treburile jupîniţei. Ea era stăpîna!— Dacă te fereşti cumva de oamenii aceştia, zise deodată tînăra

femeie, să n-ai teamă, că uite, dumnealui îi bărbatu-meu, arătă ea spre Toader.

— Matale şuguieşti cu mine, jupîniţă, zîmbi strîmb vechilul. Vrei să mă faci să cred că un ţăran are să ne fie stăpinul?

— Da! Acesta-i adevărul gol-goluţ şi te poftesc, moşule, să îl asculţi ca şi pe tătuca. Acuma spune de bucate!

Tare s-a mai uluit moşneagul de asemenea năstruşnicie ce-i îndruga fata fostului stăpîn şi încă nu-i venea a crede. Totuşi, la porunca ei hotărîtă, începu a înşira cu glas domol:

— O parte se află în hambar, cîte ceva am băgat la grop-niţe, însă grosul i l-am dus comisului Melinte, zicînd că el se îngrijeşte de moşie, din porunca stăpînului.

— Bine, moş Arvinte! făcu Profiriţa săltîndu-şi fruntea. Pînă comisul are să ni-l deie înapoi, tot griul, sau ce-a mai luat, am hotărît să le dai din hambare oamenilor ăstora care mor de foame şi au copii şi bătrîni nevolnici cu ei. Ni-l dau înapoi la toamna viitoare, după ce-or avea şi ei ce strînge.

Vechilul încercă s-o tragă deoparte pe fată, gîndind că dăduse o asemenea poruncă nesăbuită numai de teama ţăranilor ce-o însoţeau, dar nu fu chip. Văzînd că avea de gînd să risipească şi bruma de grîu şi mei ce se afla în hambar, îşi zise că, de bună seamă, tînăra lui stăpîna se va fi scrîntit la minte. Nici nu era de mirare, cîtă vreme se fudulea că era măritată cu un ţărănoi. Se bucură în gînd că nu mai pomenise şi de gropniţa tainică, unde se ascundeau bucatele pentru vremuri de restrişte, şi se hotărî nici să nu spună, căci fata, fie că uitase, fie că nu ştia de acest ascunziş.

Sătenii dădură peste două căruţe ce mai rămăseseră la curte şi, cum nu erau vite de povară, se înhămară ei, trăgîndu-şi hrana pînă în sat.

— Ne vom întoarce şi vom chema la judecată pe hulpavul boier-comis! răcni Ţugui ridicînd pumnul, în vreme ce ieşea pe poarta cea mare a conacului în fruntea celorlalţi. Să n-ai teamă, jupîniţă, că facem noi dreptate pentru o orfană ca matale!

— Să răspundă! Să fie judecat! strigară şi alţii.21Profiriţa privi cu duioşie în urma lor şi-i spuse lui Toader:_ Poate că ar fi fost mai bine să fi rămas cu toţii aici. Debine de rău, s-ar mai fi găsit unde să stea pînă la primăvară, că la ei

n-am văzut să fie casă întreagă._ Nici să nu te gîndeşti, răspunse bărbatu-său. Din nimicşi tot au să-şi facă un acoperiş, dar numai acolo, în sat la noi.După vreo cîteva zile, moş Arvinte se înfăţişă la curtea comisului,

purtînd vorba stăpînei celei noi de a i se înapoia ce i se cuvine din holda anilor strînşi de domnia-sa. Fiind de neam mai ales decît Melinte, tînară boieroaică a socotit să-i ceară dreptul nu sub formă de rugăminte, ci mai mult ca o poruncă, dar Arvinte n-avea de gînd să-i spună întocmai comisului. Era încredinţat că sosise sfîrşitul lumii, de vreme ee se întîmplaseră asemenea năstruşnicii. Apucase să-i spună bărbatului Profiri-ţei „boierule”. Insă acesta i-o retezase scurt: „Să ştii, moşule, că eu nu-s boier şi că neam de neamul meu tot răzeşi am fost şi ne fudulim cu asta, mai dihai decît cu boieria. Şi să mai afli, matale, că s-a poruncit rînduială nouă, pe dreptatea celor oropsiţi. Asta este domnia lui Ion-vodă, şi se va întinde pe tot con-giurul ţării, nu mai tîrziu decît pînă-n primăvară. “

N-a priceput mai nimic bietul moşneag, şi pentru aceea poftea desluşire de la dumnealui comisul, care era cu mult mai luminat.

— Sărut dreapta, boierule! zise Arvinte de cum i se înfăţişă, scoţîndu-şi cuşma. Am venit la domnia-ta... dar să ştii că nu-i a bună, jupîn comise.

— Am auzit şi eu cîte ceva, măi Arvinte, drept îi că s-a abătut mare necaz pe la voi? %

— Întocmai, cinstite comise. Nici nu-i de crezut.— Bre, da’ chiar îi fata boierului, cea care a venit? E Profiriţa?… Să nu

fie vreo matracucă ce-i seamănă şi vor fi adus-o mocofanii să te amăgească.

— Vai de mine, boierule, dar o ştiu de cînd era de-o şchioapă. Acuma, ce-i drept, s-a mai împlinit de cînd îi măritată cu răzeşul ei, dar mă jur că ea este.

— Na, că asta n-am mai pomenit. S-o răsuci în groapă ră-posatu vel-armaş, de va fi avînd vreuna. Cine a mai auzit o astfel de împărechere? încai, de n-am avut parte să mi-o fac noră, iacă ce s-a ales de ea! I-a bătut Dumnezeu, că prea se

22ţineau cu nasul pe sus, şi Coste, dar mai ales Ilisafta. Şleahtic pofteau

dumnealor, nu boier de ţară ca răposatul meu fiu. Dumnezeu nu bate cu ciomagul!

— Doamne iartă-mă cucoane, da’ s-a întors lumea cu fun-du-n sus, oftă vechilul încă nedumerit.

— Nu te teme, bre Arvinte, s-a întoarce ea la loc. Spune mai bine ce vînt te aduce. Nu cumva vrei să intri în slujba mea?

— De s-ar putea... mai c-aş vrea.— Atunci?— M-a trimis stăpîna să-ţi spun să dai domnia-ta îndărăt tot ce-ai

strîns în lipsa alor ei şi să opreşti numai cit socoti că ţi se cuvine pentru osteneală.

— Apăi, cu adevărat că-i zăludă fata asta, se mînie comisul scrîşnind din dinţi. Zi-i să-şi bage minţile-n cap şi să-şt pună pofta-n cui, de nu vrea să fac eu rînduială la voi, aşa cum se cuvine cînd un megieş îşi pierde minţile. Cît despre ţărănoii ei neobrăzaţi, să le spui că am poruncit ca nu cumva să mai dau de ei, cînd oi trece pe acolo, că-i fac una cu pămîntul. Mişeii! A dracului sămînţă de oameni! Am crezut că i-am stîrpit şi ei răsar mai apoi ca ciupercile după ploaie. Dumnezeii lor de mocofani!

Arvinte ascultă tăcut, dar nu părea mulţumit.— Să mă ierţi domnia-ta, comise Melinte, da’ n-oi putea să spun

totul...— Ei bine, am să vin eu!— Oricum, tot n-am înţeles... ce-i cu domnia asta nouă? A ajuns biata

ţară ca vai de lume. Cînd te culci seara ai un voievod, iar dimineaţa... altul!

— Astea-s numai scorneli ţărăneşti. Au ei pe un răzvrătit prin părţile Prutului, dar oştenii domniei le împuţinează puterile pe zi ce trece, aşa că nici gînd de „domnia lui lon-vodă”. Ar vrea ei, mîrlanii, dar în veci n-are să se întîmple aşa ceva pe lumea asta.

Vechilul făcu calea-ntoarsă, dar nu-i spuse Profiriţei despre toate ameninţările şi sudălmile lui Melinte, ca să nu facă şi mai mare vrajba. Tot se aştepta el ca viforosul comis să dea o raită pe la ei, să vadă cum s-a rînduit orfana şi cum va fi...

22În scurtă vreme, Pojorîta începu a prinde viaţă ca şi-n alte daţi căci

hărnicia răzeşilor nu cunoştea margini. Totodată şi curtea boierească se schimbase şi fremăta de mulţimea ţăranilor, care de îndată ce aveau o

clipă de răgaz se repezeau să dea o mînă de ajutor, fie în ogradă, fie pe ogoare, după cum trebuia.

Aşa ceva nu se mai pomenise de cînd lumea şi satele de nrin împrejurimi prinseră a vorbi mai cu temei despre „domnia [ui Ion-vodă” ca de ceva adevărat. Numai că asta nu era pe placul comisului, care se hotărî să dea o raită pe la curtea răposatului vel-armaş. Era tocmai sărbătoarea sfîntului Andrei, cu care se încheie luna lui brumar şi gospodarii îşi cam isprăviseră treburile, trăgindu-se la iernat.

— Bine le-am găsit, jupîniţă Profiriţo, făcu el cu glas mie-ims, prefăcînclu-se tare bucuros că o vedea, la te uită. mai să nu te cunosc, într-atît de frumoasă te-ai făcut. Săracii’ Torniţă! oftă el. Ce fericit ar fi fost să-i fi fost soaţă.

Profiriţa îl pofti în odaia de oaspeţi, poruncind să fie omenit cu ce se mai găsea în toată sărăcia ei. În acelaşi timp îi trimise vorbă lui Toader, să vină şi el. Bărbatu-său meşterea ceva pe la un hambar, laolaltă cu slugile şi cu vreo doi ţărani, dar lăsă pe dată totul şi se îndreptă spre casă.

După ce se tolăni într-un jilţ, comisul nu mai avu prea multă răbdare şi spuse rînjind:

— Nu care cumva eşti nemulţumită de felul cum am avut grijă de moşia voastră? Dumnezeu să-i ierte pe răposaţii matale părinţi, că tare au mai fost cumsecade şi cît au dorit ei, sărmanii, să ne încuscrim...

Profiriţa însă nu-şi amintea să fi fost vorba de o asemenea încuscrire, dar îi dădu pace, prefăcîndu-se că nici n-a luat seamă la spusele lui. Îi răspunse numai la întrebare:

— Ce să zic, jupîn comise? De atîta grijă... nici ce mînca la iarnă nu mai am.

— D-apăi de, draga tatii, cine te-a pus să risipeşti grîul pe mocofanii de ţărani? Oricît le-ai da, ăştia nu se satură nicieînd. De foame însă n-ai să mori, că am să te iau cu mine. Tot era să-mi fii noră!

Nu-mi aduc aminte despre aşa ceva, boierule, i-o reteză ata, Şi apoi, eu îs femeie măritată si omul meu mi-o purta de grijă.

23— l-auzi colo! făcu Melinte pe neştiutorul. O fi vreun boier velit, ori

vreun leah? rînji el, vrînd a-i da peste nas pentru ifosele de altă dată ale răposatei jupînese.

— Nici una, nici alta. Îi răzeş şi mă mîndresc cu el, că-i harnic şi viteaz, dar mai cu scamă că mă iubeşte. De fapf are să vină să-l cunoşti şi domnia-ta.

— Una ca asta n-am să cred nici în ruptul capului, dragă Profiriţa. Se vede că, trăind printre ei, te-or fi schingiuit să primeşti asemenea însoţire. Dar îi pun eu...

— Ba să faci bine matale, boierule, să-ţi vezi de treabă si să mă laşi pe mine-n pace. Nu vrei să-mi dai ce mi se cuvine i păstrează! Să-ţi fie de îngropăciune! se mînie ea.

— Aracan de mine, că amarnică te-ai mai făcut! se răsti comisul. Da’ eu să ştii că nu-s dus de multe ori la biserică!

Tocmai atunci se ivi şi Toader, ţinînd în mînâ toporişca cu care lucrase.

— M-ai chemat? îşi întrebă nevasta.— Lipseşte pe dată, mişelule! Ţopîrlane! răcni Melinte. făcînd un pas

către el.— Binişor, boierule, că nu-s moşneag, ori babă, cu care ştii domnia-ta

să te baţi, cînd nu sînt alţii mai în virtute ca să ţi se împotrivească. Stai locului, că eu am fost chemat aici de Profiriţa.

— Auzi, neobrăzatul! Profiriţa? Da’ ce, mă? ai crescut porcii cu ea? se înroşi de mînie comisul.

— Jupîne! sări şi fata. Te afli în casa mea şi nu-ţi îngădui să te porţi astfel cu bărbatul meu!

— Bărbatul tău?!... Căţeaua dracului! răbufni boierul. Te ţineai cu nasul pe sus că băiatul meu nu era de neam mare ca al vostru şi acum te tăvăleşti cu ţărănoii?

Toader nu-i mai lăsă putinţă sa continuie. Năpustindu-se asupra lui îi trăzni un pumn în coşul pieptului, doborîndu-l. Se ferise anume să nu izbească cu securea spre a nu face moarte de om, măcar că nemernicul ar fi meritat-o. Apoi era şi Profiriţa de faţă, şi n-ar mai fi vrut să-i aducă aminte de sîngorările din trecut

— Scoală, jupîn-comise, şi hai cu mine afară! Nu te mai răţoi la femei, dacă eşti bărbat. Hai să ne socotim în luptă dreaptă care pe care şi... Dumnezeu m-o ajuta să stirpesc o spurcăciune ca tine.

24Vestea sosirii lui Melinte la curte se dusese ca ftngerul pînă Jn Pojorîta

şi cu toţii îşi lăsară treburile, dînd fuga la conac. Le efa teamă ca nu cumva să păţească ceva jucîniţa lor.

Comisul se ridică cu greutate şi trase spada înjurînd, dar văzind’mulţimea oamenilor ce-l aşteptau *n ogradă se potoli, fiindcă era numai singur, şi o băgă iar în tracă. Întoarse spateie şi dădu să iasă.

— Să-ţi vie numele, boierule! îi ură botjocoritor Toader, văzîndu-l că dă bir cu fugiţii.

— Pe tine, tîrfa dracului, se întoarse comisul spre fată, am să te pun sub epitropie! şi ieşi furios.

Toader vru să se repeadă iarăşi asupra lui, dar Profiriţa il apucă de mînă.

— Lasă-l în pace! Are să dea el socoteală altă dată, pentru vorbele lui spurcate.

— Am să i le vîr pe gît înapoi! scrîşni bărbatul.In vremea asta, boierul trecu semeţ, călare, printre oamenii care

huiduiau în gura mare, măcar că în sufletul lui tremura ie frică. Ţăranii erau tare nedumeriţi pentru ce lăsase Toader să plece jivina de comis, şi numai un semn să le fi făcut, praful s-ar fi ales de ucigaşul neamurilor lor.

iţţ- Să mergem după el şi să-i dăm foc la casă! răcni bătăiosul Ţugui.Erau să se repeadă cu toţii într-acolo, dar, ivindu-se Toader în prag,

se opriră să-l asculte.

— Daţi-i pace, fraţilor! spuse el cu glas domol. Are să vină şi vremea aceea cînd nimic nu se va mai alege din gospodăria lui, dar acum să-l lăsăm.

Pînă după Sfîntul Nicolae nici o veste nu se mai auzise de la furiosul comis, iar sătenii credeau că vor fi uitaţi, barem pînă-n primăvară, cînd, de bună seamă, aveau să se înfrunte cu el pe ogoare. S-au înşelat însă, căci într-o noapte izbucni focul la curte, cuprinzînd şi bruma de nutreţ ce mai rămăsese pentru cele două vaci, scăpate cu viaţă pînă atunci. Pojarul s-a întins cu repeziciune, încît abia clacă au mai apucat să scape ce era suflare omenească. Ţăranii se repeziseră cu mic cu mare, cărînd apa cu găleţile ori chiar în pumni, dar totul a fost prea tîrziu. Din falnica gospodărie a vel-armaşului, în scurtă vreme n-a mai rămas decît un morman de cenuşă fierbinte si bîrne afumate.

25— Arde satul! răcni deodată o femeie.Ca la o poruncă, întoarseră cu toţii capetele spre aşezările lăsate de

izbelişte, numai cu bătrîni nevolnici şi copii. Un fior străbătu mulţimea răzeşilor, văzând pălălăile uriaşe înălţîn-du-se pînă la cer. Focul fusese pus de jur împrejur şi nu mai încăpea nici o îndoială în privinţa vrăjmaşului care o făcuse.

— Asta-i mîna lui Melinte! răbufni Paraschiv al lui Mitrofan, săltîndu-şi ameninţător furca înspre conacul boierului.

Se repeziră să scape viaţa celor rămaşi acasă, fiindcă de stins pojarul nu putea fi vorba, atât de mare era prăpădul. Din nou rămaseră bieţii pojorîteni fără adăpost în plină iarnă.

— Ei, acum ia să ne încălzim şi noi olecuţă la comisul Melinte, oameni buni! strigă Ţugui la tovarăşii lui rămaşi cu privirile aţintite asupra jarului.

— Da, da! Să mergem la el să-i dăm foc! Să ardă ca şoarecii, netrebnicul! strigau, care mai de rare.

Nimeni n-ar mai fi fost în stare să-i oprească în mînia lor. Ca la un semn dădură năvală, cu mic cu mare, de-a dreptul peste ogoarele dintre cele două conace. Era întreaga suflare a satului, bărbaţi, femei, copii, la care se mai adăugaseră şi cîţiva megieşi veniţi în ajutorul îndrăgitei lor boieroaice, Profiriţa.

Zărind mulţimea dezlănţuită, Melinte porunci slujitorilor înarmaţi, care abia se întorseseră după mişeleasca lor ispravă, să intre cu toţii în casă şi să proptească pe la ferestre sacii cu nisip. Erau pregătiţi anume pentru asemenea împrejurări, dar nu fuseseră folosiţi pînă atunci decît împotriva tătarilor. Apoi traseră zăvoarele şi îşi pregătiră sîneţele, aşezîndu-şi praful de puşcă la îndemînă.

— Trageţi în oricine ar fi! porunci comisul. Nici o milă pentru mocofani!

Ceilalţi slujitori şi robii ţigani o apucaseră la sănătoasa. Fără a fi opriţi în vreun fel de către ţăranii înfuriaţi. Ba unii se alăturară îndată răzvrătiţilor, având a plăti destule nedreptăţi îndurate de la hapsînul lor stăpîn.

— Opriţi-vă, fraţilor! strigă deodată Toader cu voce tunătoare, şi fu ascultat pe loc. Nu putem cuprinde casa cîtă vreme ei au sîneţe şi stau la adăpost. Să ne ferim de plumbi!

Dar nu isprăvi bine vorba că se şi auzi un pocnet, urmat de un vaiet ascuţit.

— Aţi văzut? reluă Toader. Căraţi snopi de paie împrejurul conacului şi nu ieşiţi la vedere! Femeile şi copiii să se

26tragă mai în spatele nostru, iar noi, bărbaţii, să ne aţinem cu furcile

ca să nu ne scape nici un guzgan de acolo!Acoperiţi de întunericul nopţii, fiecare se strecura cu cîte un braţ de

paie şi le arunca pe lîngă zid, căutînd să se ferească de plumbi. Din cînd în cînd mai striga cîte unul de durere, dovedind că ţintaşii nu prea greşeau cînd zăreau vreo mogîl-deaţă în bătaia sîneţei.

Cînd socoti că treaba era gata, Toader strigă cît îl ţinu gura:— Daţi foc! Să pîrlim porcul mai înainte de Ignat, că nu-i nici un

păcat!Un val de glasuri descătuşate răspunse la poruncă şi în numai cîteva

clipe vîlvătăile jucăuşe începură a se prelinge pe lîngă acoperiş, înălţîndu-se către cerul vineţiu, acoperit de nori.

— Staaaţi, oameni buni! se auzi vocea prefăcută a comisului. Să ne înţelegem, se rugă el. Ce vreţi de la mine?

Ticălosul o luase cu vorba bună nemaivăzînd nici o altă scăpare, căci împotriva focului n-avea cum să lupte.

— Trageţi-vă din lumina flăcărilor, strigă Toader, ca şi, cum nici nu l-ar fi auzit pe comis.

Cîţiva slujitori aruncară armele şi se năpustiră îngroziţi prin foc, dar îşi găsiră moartea în furci, căci nu mai era loc de îndurare pentru nimeni.

— Indurare, creştinilor! răzbi încă o dată glasul înspăimântat al boierului. Mare păcat vă faceţi în faţa lui Dumnezeu, dacă ardeţi de vii oameni botezaţi ca şi voi. Iertare!...

— Că ai noştri n-or fi fost botezaţi, boier-comise! răspunse în batjocură un ţăran. Tu, cîine, ai dat focului prunci şi bătrîni neputincioşi. De ei nu ţi-a fost milă? Doar creştini erau cu toţii!

— Are să se milostivească de el Scaraoţchi, pe lumea cealaltă, adăugă altul şi chiotele mulţimii acoperiră strigătele deznădăjduite ale comisului Melinte.

Deodată se zări trupul mătăhălos al boierului rostogolin-du-se prin flăcări, îneereînd să scape. În preajmă se afla Vasile Cociorvă, un om blînd şi milos, care nu se prea băga în vorbă eu ceilalţi şi parcă anume îl va fi ales Melinte, că tocmai in dreptul lui nimerise.

Nu-l scăpa, Vasile! răcniră mai mulţi, temîndu-se ca nu cumva acesta să-l lase să fugă pînă să se apropie alţii.

A7Cociorvă tresări şi, parcă fără voia lui, întinse furca spre fugar,

împingîndu-l înapoi în flăcăii.

— Aşa, măi frate! încuviinţă Paraschiv, care sosise gîfî-ind lingă comis şi-l mai rostogoli o dată în jăratec. Ca pe porc, măi! Dumnezeii cui l-o făcut de boier! scrîşni el înciudat

L-au acoperit apoi cu paie, pînă ce din Melinte n-a mai rămas decît un morman de cenuşă, prin care mai sfîrîiau zgîr-ciurile ciolanelor. O miasmă de carne arsă străbătea către nările celor de ftijţă, dar lor nici nu le păsa, gustînd din plin simţămîntul de uşurare al răzbunării. Aşa i-au găsit zorile mohorîte de iarnă, şi nimeni nu simţise frigul nopţii. În cele din urmă însă începură a se îngrijora de vremurile ce aveau să vină, aşteptîndu-se la un iernat anevoios, dar şi la ceea ce ar fi putut să păţească din partea slujitorilor domneşti ori a boierilor vecini.

— N-are să mai vină pe aici nici o liftă boierească! îi linişti Toader. Goliţi hambarele şi luaţi tot ce vă trebuie, că din pămîntul şi munculiţă noastră au fost adunate toate astea. Ne-a supt ca o lipitoare, spurcăciunea! Asta-i porunca lui Ion-vodă, ca să ne facem singuri dreptate. Pînă una-alta, vom lua iar calea codrului, că acolo-i casa noastră pînă la primăvară

Cu toţii încuviinţară spusele lui Toader, socotit fără tăgadă drept căpetenia lor.

— La pădure, fraţilor! La noi acasă! strigau care mai de care, năpustindu-se asupra coşarelor şi acareturilor boiereşti.

Abia după ce luară cu ei tot ce socotiră a le fi de trebuinţă, lungul şir al băjenarilor se pierdu în depărtare. Toader porunci aprinderea a tot ceea ce mai rămăsese, străjuind, împreună cu cîţiva flăcăi, ca nici urmă să nu mai rămînă din conacul comisului Melinte.

— La primăvară om băga plugurile peste locul ăsta blestemat şi binecuvîntarea muncii îi va., spăla păcatele, mormăi Toader ca pentru sine şi dădu să plece.

Atunci îşi zări nevasta, pe care o credea rămasă acasă.— Doar n-ai fost aici toată noaptea?! se miră el.— Ba cum de nu, bădiţă? Da’ ce, eu n-aveam nimic de răzbunat? se

alintă Profiriţa..— Ei, păi aşa putem spune că ne-am răcorit amîndoi, zîmbi Toader

cuprinzînd-o pe după umeri.; — De bună-seamă, se lipi fata de el, şi tocmai bine, fiindcă am a-ţi

da o veste: ai să fii tată!36A trebuit să-i mai. spună o dată, pentru ca Toader să se încredinţeze

că n-a înţeles greşit, după. care dădu un chiot de bucurie haiduccşte, făcindu-i pe mulţi să se întoarcă din drum, ba strîn’gînd mîna pe furcă, neştiind ce se întîmplase.

_. o să am un flăcău, spuse el mai domolit către cei delingă el..; _ Aşa să fie! răspunseră tovarăşii lui şi-l săltarâ pe braţe,În vreme ce Profiriţa îşi muşca sfioasă colţul broboadei” ple-cîndu-şi

privirea.CASTELUL DIN UIOARA

LUMINA ZILEI PĂTRUNDEA CU ZGlRCENIE prin ferestruica zăbrelită de deasupra capului. Osteneala şi mai cu seamă lipsa de aer cît stătuse înghesuit în sac îl făcuseră să nu se mai poată ţine dîrz şi, fie că-şi pierduse simţirea, fie că, adormise, nu şi-a mai dat seama cînd a fost cărat prin hrubă. Acum, deschizînd de-a binelea ochii, bănui că trebuie să se afle pe undeva în castelul acela al lui Teleki, despre care se vorbise la Micoşlaca, desigur într-o pivniţă, dacă nu chiar temniţă. Ii păru însă bine că nu mai fusese cetluit şi că se putea mişca în v) i \ măcar că odaia era cam strimtă şi cu miros puternic de mucegai. Aducîndu-şi aminte de cele petrecute, nu se îndoia oă zilele îi erau numărate, de nu va încerca fără zăbavă să scape. Zărind un codru de pîine lîngă un ulcior cu apă, căpătă diytr-o dată mai mult curaj. Cel puţin n-aveau d*e gînd să-l lase să piară de foame şi de sete. Începu să mestece pe îndelete şi sâ soarbă cîte o înghiţitură, ştiind că nu era bine să se lacome i^că după un post aşa îndelungat. Adevărat că pîinea era cam. cleioasă şi acră, însă nespus de trebuitoare, dacă voia să se împotrivească morţii.

Uşa de stejar, ferecată, nu putea fi spartă cu nici un chip, aşa câ-şi mută gîndul de la ea, dar nici ferestruica nu-i dădea vreo speranţă, fiind şi ea prea înaltă ca să poată ajunge la ea, şi prea mică spre a se putea strecura prin ea. Oricum, temniţa i se păru mai omenească decît cea pe care i-o hărăzise Iulia... Of i, îşi

jurase să nu se mai gîndească la ea, dar era cu nepu28tinţă, căci era cuprins de un cumplit dor de răzbunare. Cu mîi-nile lui

ar fi vrut s-o stringă de gît şi să-i soarbă groaza din ochii speriaţi, cind avea să-şi dea duhul. Da! Trebuia să mai dea o dată faţă!

Un scîrţîit de uşă, alături, îl făcu să tragă cu urechea, şi desluşi vocea unui bărbat: „Jesus-Mâria! Sîneftă, doar n-ai bolunzit?! Te pomeneşti că ai vrut să te spînzuri?! “

Marcu tresări. „Asta nu-i rău! “ îşi zise, freeîndu-şi palmele bucui’os. Se îngrijoră însă, dîndu-şi seama că nefericita ar fi vrut să-şi curme firul vieţii. Dar aceeaşi voce urmă: „Tu, copilă, ia si mănîncă ceva. că ţi s-o usca inima-n tine de neputinţă. Nu te amărî dintr-atîta, că aşa-i de cînd îi lumea. “

Se vedea cît-colo că paznicul care-i vorbea era un ungur ce trăise printre români, de le cunoştea atît de bine graiul. Ba i se simţea în glas şi oarecare mîngîiere, povăţuind-o mai departe: „Nu faci bine că-l mînii pe domnul conte, că din cîte am aflat are de gînd să te sloboadă. No, hai şi mîncă! “ Nici de data asta însă nu se auzi vreun răspuns.

După ce scîrţîitul uşii ii dădu de ştire că păzitorul plecase, îi păru rău că nu s-a repezit cu pumnii în uşă să-l facă să treacă şi pe la el, dar pe urmă îşi zise: „Mai bine să vorbesc şi eu cu Sînefta. “ Se apropie de gaura cheii şi începu să strige: „Sînef-tăăă! Sîneftăăă! Mă auzi? “ Mai încercă de cîteva ori, dar nici un răspuns.

Aşteptă o vreme proptit de pervazul uşii, nădăjduind să fie şi el cercetat de careva, barem cînd i se va aduce pîinea şi apa, dar zadarnic. Nimic nu se mai auzi o bucată de vreme, în afară de chiţcăitul guzganilor,

care mişunau prin apropiere. De-ar fi avut la îndemînă măcar un par ori o seîndură, aşa slăbit cum era, i-ar fi prins bine. Aşternutul lui însă era un braţ de paie mucede şi nimic mai mult.

După o vreme auzi nişte paşi, şi^i se părură că erau mai mulţi. „Acum vin după mine! “ se învioră el, neştiind dacă trebuia să se bucure ori nu. Se înşelase însă, căci veniseră tot la fată, şi auzi din nou vocea îmbietoare a paznicului: No, uite c-a venit şi nana Varvara, ca să vezi că nu-ţi vrem răul! “ îndată se auzi şi vocea femeii: „Ia, draga mamii, şi îmbucă, să prinzi putere ca să poţi merge acasă. Domnu’ conte a făgăduit că-ţi dă drumul de îndată ce poţi merge pe picioare. Ţi-o da şi cîteva iugăre de pămînt şi cercei şi inele, numai să te împace, că aşa-i legea de cînd mă ştiu: stăpînu’ face ce pof

29teste cu fetele de sub porunca lui. No, ia si mănîncă, barem obucată de carne! u……Hm! Vor s-o prosteasca imbiind-o cu mîncare buna şi făgăduieli

mincinoase, numai s-o scoată de acolo fără larmă si s-o arunce în Murăş... “ îşi zise Marcu îngrijorat. „Cine ştie cum se va fi priponit biata fată, de nu cutează s-o tragă cu sila? “ Nu se mai îndoia că dacă voiau s-o hrănească, dacă nu era numai o amăgeală, însemna că porunca era s-o întremeze ca s-o trimită la groful celălalt, de peste rîu. Oricum, voia să-i dea de ştire fetei că avea în preajmă şi un prieten, pe care s-ar ii putut bizui. Nu trebuia să moară!

Mai bine de un ceas zăboviră cei doi în preajma Sîneftei, dar fără a izbuti să scoată o vorbă din gura ei. Şi poate că ar mai fi încercat, de nu s-ar fi auzit vocea unei slujnice, care le strigă în gura mare: „A poruncit domnu’ conte s-o scoateţi cum veţi şti, s-o îmbrăcaţi cu haine curate şi pînă-n seară să fie gata de drum. “ „No, văzut-ai, Sîneftă? se auzi vocea paznicului. Mergi acasă! “

Pe Marcu îl bătu gîndul să strige şi el ceva către fată, dar stătu la îndoială ca nu cumva să-i căşuneze vreun rău, aflînd Teleki că mai ştia şi altul de soarta victimei. Ca un cui roşu îi străbătu mintea sfatul lui Agnes, care-i cerea contelui să se scape de ţărancă fără a i se mai da de urmă, aşa că nu putea fi vorba s-o libereze. Se repezi la gaura cheii şi răcni:

— Nu te duce, Sîneftă, că vor să te ucidă! Eu sînt prieten cu Mihai şi cu Florea. Ai încredere în mine şi rămîi pe loc!

— Ţine-ţi gura! strigă furios temnicerul.Apoi se auzi trîntindu-se uşa, semn că intraseră Ja Sîneftă. La scurtă

vreme răzbătură strigătele de spaimă pe care le scotea biata copilă, tîrîtă afară cu sila. Sudălmile şi ameninţările lui Marcu rămaseră fără nici un răspuns. Îşi muşcă buzele înciudat, neştiind ce să mai facă. Barem de-ar mai fi ţinut-o în viaţă pînă ar fi reuşit el să scape, şi ar fi adus toată suflarea din Ciunga peste ticălosul conte...

Crezu că trecuse de miezul nopţii cînd auzi iarăşi paşii temnicerului, care se opriră în dreptul lui. Pe dată se lipi de Perete aşteptîndu-l să intoe, dar precautul paznic nu deschise decît numai atît cît să-i încape braţul în

care ţinea pîinea şi ulciorul eu apă. Nu mai aşteptă, ci se repezi apueîndu-i mîna ca într-un cleşte şi răsucind-o, mai s-o frîngă. Omul scoase un

30urlet de durere şi se prăvăli la pămint, iar Marcu întinse spre el mîna

cealaltă şi îl apucă de gît.— Dacă mai strigi, îi zise el pe ungureşte, numai mort te-or mai

scoate din ghearele mele. Ai priceput? Dă-mi cheile!— Sînt la brîu, gîfîi paznicul.— Bagă de seamă că eu n-am nimic de pierdut dacă te gîtui, însă îţi

dăruiesc viaţa, de mă scoţi îndată de aici.— N-am cum. Află stăpînu’, şi mă jupoaie...— Asta nu se ştie, dar eu de bună-seamă că-ţi vin de hac. N-am

vreme de pierdut, şi te voi răsplăti împărăteşte! Primeşti?După o clipă de chibzuire, temnicerul îi răspunse în şoaptă:— Primesc, dar să nu faci altcum decît ţi-oi spune eu... Marcu slăbi

strînsoarea şi putu să-şi dea seama că cel desub el era un bătrîn, aşa că-l lăsă liber să se scoale.— Ascultă, moşule, cum îţi zice?— Bartha Antal.— No, Antal-baci, socot că ai muiere şi copii, pe care vrei să-i mai vezi

cîndva.— Dreptu-i!— Atunci să faci cum spun eu, şi de mă scoţi pe malul Murăşului, m-oi

descurca de unul singur. Apoi te întorci şi te prefaci că ai fost lovit de mine pierzîndu-ţi simţirea şi nu ştii cum am ieşit. De mîine încolo ia-mi urma la Ciunga, şi mare îţi va fi răsplata.

Omul dădu din cap a încuviinţare, iar Marcu îi adăugă spre ştiinţă că dacă avea să-l înşele îi va sări în spate. Nu mai aprinse nici făclia, căci temnicerul cunoştea bine scările, în vreme ce Marcu, după atîta stat în întuneric, se descurca acum cu uşurinţă. In capul treptelor, bătrînul se dădu într-o parte şi-i arătă să descuie o uşă, întinzîndu-i cheile ce le ţinea asupra lui.

— Pe aici, dar eu nu merg mai departe, orice ar fi!— Unde duce? întrebă Marcu în şoaptă.— Într-o odaie cu ferestre mari către grădină, şi de acolo pe malul

apei.— Bine şi-aşa. Mulţumesc, şi nu uita să mă cauţi cum am vorbit, că

acuma n-am nici un ban asupra mea.— Bine, bine! mormăi Antal-baci şi plecă zorit.Marca rămase o clipă cu ochii după el, apoi deschise uşa cu mare

băgare de seamă, pomenindu-se într-o încăpere mare si cam întunecată. El credea că se aflau în plină noapte, dar de f »pt mai erau aproape trei ceasuri pînă la miezul nopţii şi, la masa din mijlocul odăii, contele Teleki încă se mai afla la cină. Din fericire era aşezat cu spatele către uşă, insă auzi că intrare cineva şi zise:

_ Erzsy, mai vreau de băut.

Musca de zor dintr-o pulpă de pui şi n-avea cum să-şi închipuie că putea fi altcineva în odaie, în afara slujnicei amintite.

In schimb Marcu îşi dădu seama că ticălosul de paznic îl amăgise, vîrîndu-l într-o capcană din care nu mai putea da înapoi. Nu-i rămînea decît să lovească el cel dintîi, şi pe neaşteptate. Se apropie tiptil de jilţul contelui şi cînd îi veni la indemînă îl izbi fulgerător cu capul de masă, încît acesta rămase cu nasul în farfurie. Il apucă apoi de chică şi-i săltă faţa năclăită de sîngele ce-l podidise, iar cu cealaltă mînă îi propti în beregată frigarea în care încă se mai aflau înfipte nişte rămăşiţe din pui.

Curind se auziră paşi zoriţi şi cîteva bătăi în uşă.— Păţit-aţi ceva, înălţimea voastră? întrebă o voce respectuoasă de

afară, căci deşi uşa era descuiată nimeni în afară de Erzsi nu cuteza să intre, ştiindu-l pe stăpîn la masă.

Marcu îl îmboldi cu ţepuşa şi-i porunci în şoaptă:— Zi-le să-şi vadă de treabă şi nu care cumva să intre aici, de vrei să

nu te străpung!Venindu-şi cu greu în fire, Teleki pricepu că Marcu n-ar fi pregetat s-o

facă dacă nu i se supunea, şi se grăbi să»l asculte.— N-am nimic! Plecaţi de acolo!Abia atunci răsuflă Marcu uşurat şi ochii i se opriră pe rămăşiţa de

friptură căzută pe masă. Întinse mîna spre ea cu iuţeala înfometatului, numai că nu se aşeză în scaun şi nici nu luă ţepuşa de la gîtul contelui.

— Mie îmi place puiul ceva mai bine fript, dar la nevoie mănîncă omul ce apucă, rînji Marcu mestecînd de zor.

— Pentru Dumnezeu… Ce vrei să faci acum? scînci Teleki.— Asta-i bună! Pot a-ţi spune că nu mi-a plăcut felul in care am fost

găzduit aici şi că vreau să plec.— Cum ai scăpat?31— Antal-baci m-a ajutat, răspunse Marcu luminat de anume gînd.— Nemernicul! Şi eu care aveam atîta încredere în el... ll biciuiesc şi-l

închid pe vecie, ticălosul!— De altfel tot el i-a spus şi Sîneftei că ai de gînd s-o arunci în Murăş.— Am să-l ucid pe porcul ăsta…— Dar ai înnecat fata? nu-i dădu răgaz Marcu. Întrebarea îl lămuri pe

Teleki că bănăţeanul nu ştia desoarta ei şi răspunse pe dată.— Nu-i adevărat! Am lăsat-o să plece acasă.— Aşadar n-ai ascultat sfatul contesei Agnes... Im te dragă!Il tutuia cu neobrăzare, dar contele nici nu băgă de seamă şi de altfel

nici n-ar fi putut să facă nimic.— Ce-ai de gînd?— Să te ucid, vezi-bine, de nu mă asculţi. Te credeam mai chibzuit,

dar luîndu-te după capul lui Agnes te-ai băgat unde nu-ţi fierbe oala. Nu cumva te-ai mîniat că m-ai găsit la Iulia?... Află că mai îndreptăţit eram eu să mă aflu acolo, cîtă vreme mie mi-a fost drăguţă mai înainte. Eu am fost cel dintîi şi pot să jur că nu mi-a părut rău...

Teleki holbă ochii, nevenindu-i a crede. Îşi aminti însă că şi el se întrebase ce caute olahul la Micoşlaca, dacă nu s-ar fi cunoscut mai dinainte?

Marcu însă nu-i dădu timp de gîndire, împinse uşor frigarea spre beregata contelui şi spuse mai departe:

— Acuma vezi că vom trece printre slugile tale, şi de faci vreun semn nesăbuit îţi infig ţepuşa în grumaz! Dacă eşti cuminte însă, te las cu viaţă.

— Ce trebuie să fac? oftă contele, dînd semne că nu mai suporta să stea ţintuit în scaun.

— Ei, aşa te vreau, Imre dragă! Dă poruncă să fie trasă caleaşca la scară şi să le spui slugilor tale să nu cumva să-ţi ia urma.

— Unde vrei să mă duci?— Acasă la Sîneftă, ca să…— Asta nu! se împotrivi Teleki, albindu-se de spaimă.— Pentru ce, prietene? Nu cumva ţi-o fi teamă de neamurile ei? E

adevărat că noi, nlahii, sîntem cam iară milă în32asemenea cazuri, dar tu ai lăsat-o teafără în ciuda sfatului si au

batjocorit-o._ Nu i Te rog, nu! se ruga cu umilinţa contele. Maibine ucide-mă aici pe dată.Văzîndu-l îngrozit de cele ce-ar putea păţi, Marcu se gîndi că

împotrivirea lui Teleki ar fi putut să dăuneze fugii lui de acolo, aşa că se prefăcu înduplecat.

_—. Bine! Am să te duc în altă parte, dar pînă atunci fă bine si întoarce-te şi hai să tragi perdeaua aceea mare de la fereastră. Apoi o faci fîşii ca să te leg…

_ Nu-i de trebuinţă, se repezi Teleki. Merg de bună_ Fă cum îţi spun eu şi pe urmă poţi să mergi de bunăvoie!Contele se supuse ascultător şi sub ameninţarea ţepuşei făcu tot ce i

se poruncise, după care se lăsă legat ca un berbec.— No, acum putem purcede la drum, domnule conte, şi dacă eşti

cuminte poate că am să te duc chiar la Iulişca, s-o pupi undeva, iar de te paşte vreun gînd rău… au să se îngraşe peştii din hoitul tău.

Ieşiră aşa sub ochii înmărmuriţi ai slujitorilor, dar cel mai năucit era temnicerul, văzîndu-şi stăpînul legat.

— Mulţam fain, Antal-baci! rînji Marcu zărindu-l. De nu mă ajutai, n-aş fi pus mîna pe un vînat de soi ca ăsta.

Bătrînul nu pricepu tîlcul acestor vorbe, dar ceilalţi se şi năpustiră asupra lui, aplicîndu-i o bătaie în toată legea.

Văzîndu-se astfel, răzbunat pe vicleanul temnicer care voise a-l da pierzaniei, Marcu îl îmboldi pe conte în rădvan, ca şi cum nimic nu s-ar fi întîmplat, şi porunci vizitiului să se îndrepte spre Micoşlaca. »

Auzindu-l, lui Teleki îi mai veni inima la loc şi cuteză chiar să-l înfrunte:

— Bănuiesc că ştii ce ai să păţeşti pentru fapta asta. Alte-’. i-sa te va ridica în furci şi...

— Oricum, ar fi mai bine decît să mor de sete, sau cine sti. ’ ce moarte cruntă m-ar fi aşteptat rămînînd la tine, aşa după cum te lăudai contesei Agnes.

— N-aveam de gînd să te ucid. Se-nţelege! Agnes îţi poruncise doar să mă ţii pe minare si băutură,

însă tu n-ai prea înţeles că nu cu pîine şi >pa, cum ai vrut s-o faci. Ce m-ar fi aşteptat mai pe urmă…

33— Ţi-aş fi dat dramul! ” «‘1— Aşa voi face şi eu, dar numai dacă vei fi cuminte... Luna răsărise pe

dealul de către Ciunga, seăldînd întreagafire într-o lumină de argint. Ciţiva norişori mai întunecaţi se îndreptau

spre Cheile Turzii, trecînd nepăsători peste fîşia lăptoasă a Mureşului. O boare rece sufla dinspre pădurea de brazi de pe Banta, cînd rădvanul cu cei doi călători se opri pe culmea Hagăului, spre uimirea contelui.

— Intoarce-te acasă! porunci Marcu vizitiului. Noi vom merge pe jos, ca să mai luăm aer.

Omul se uită nedumerit către stăpînul său şi, văzînd că nu-i zice altcum, întoarse pe dată şi o luă înapoi.

UCIGAŞ CIUDATALTEŢA-SA BETHLEN GABOR îşi făcuse obicei ca la începutul fiecărei

primăveri să-şi petreacă vreo zece zile la Geress, unde avea o moşie, spre a mai uita de grijile domniei. Iată însă că în acest an, 1618, nu s-a mai îndemnat la drum şi vădea atîta îngrijorare, încît întreaga curte se mira. Principesa Suzana şi copiii plecaseră încă de cum plesniseră mugurii copacilor, dar luminăţia-sa nici gînd, rămînea zile întregi in odaia de lucru. Primea şi trimitea tot felul de scrisori şi clacări. Din această pricină, oştenii care trebuiau să-l aibă în pază aveau mari greutăţi, neştiind pe care să-l îngăduie mai curînd să se înfăţişeze stăpînului. Totuşi, contele Ugrai, cel mai de credinţă sfetnic al măriei-sale, poruncise să fie mereu cîte doi halebardieri în faţa uşii, ca să nu pătrundă nimeni înarmat în încăperea prinţului.

Ştia contele că Bethlen nu era iubit de oamenii habsbur-gilor, fiindcă nu îngăduia ca ţara Transilvaniei să fie supusă poftelor lor, şi-l bîrfeau în fel şi chip pe la curţile străine, chiar şi la înalta Poartă. Se înţelege că cele mai multe erau scorneli, dar, oricum, bine nu-i făceau. Mai cu seamă papistaşii erau cei mai înrăiţi, căci nu vedeau cu ochi buni faptul că prin-ţul îi susţinea pe calvinisti, primejduind averile şi slujbele

4*celor mai îndărătnici catolici. Toţi aceşti clevetitori ar fi fost nespus de

fericiţi dacă Bethlen n-ar mai fi rămas în scaun.Serenisima alteţă îşi amintea însă prea bine cum se purtaseră

austriecii cu olahul Mihai, care se încrezuse în ei, iar el n-avea poftă să păţească la fel. Îşi dădea seama că numai o tară mare şi puternică s-ar fi putut împotrivi habsburgilor, şi Transilvania, împreună cu celelalte ţări

olahe de peste munte, ar fi fost în stare. Nu-i vorbă că şi Mihai înţelesese asta la vremea lui, dar se lăsase amăgit de făgăduielile împăratului creştin, ridicîndu-se contra asupritorilor crucii. Toată lumea îşi aducea aminte de nefericitul sfîrşit al viteazului domn, pe cîm-pia Turzii, şi Bethlen n-avea decît să tragă învăţăminte ce însemna prietenia austriecilor. Se pare că turcii nu erau atît de lacomi ca şi vecinii din asfinţit, şi pentru aceasta prinţul era hotărît să se arate pe faţă, deocamdată, drept supusul lor credincios. Din asta i s-a tras şi vorba rea că ar fi fost o slugă prea plecată sultanului, dar el ţinea mai întîi la ţara lui, pe care o voia puternică şi neatîrnată, cît era cu putinţă pe atunci. De altceva nici nu-i păsa, iar cine-l îndrăgea o făcea tocmai pentru că poftea binele locuitorilor acestor meleaguri.

Acum, în această primăvară, începe şi lupta hulpavilor habsburgi cu cei ce li se împotriveau, prima lovitură primind-o chiar în inima împărăţiei lor *. Viteazul conte Thurn din Boe-mia îşi pregătise oaste, chipurile, împotriva turcilor, dar Bethlen ştia în taină că sabia va fi scoasă contra austriecilor, de cum se va ivi prilejul. Înţelegerea era ca şi Bethlen să se alăture. răscoalei boemilor şi abia mai pe urmă să-l înştiinţeze şi pe sultan, care n-ar fi avut nimic de spus dacă duşmanul dintotdeauna al Semilunei ar fi fost doborît, or^ cel puţin slăbit.

Era o frumoasă zi de florar. Prin fereastra deschisă intrau miresmele primăverii, o dată cu zumzetul albinelor şi ciripitul voios al păsărelelor, dar o pîclă tremurătoare acoperea toată valea Mureşului, pînă unde făcea cotul către Deva, ba se întindea şi pe valea Sebeşului, pierzîndu-se printre dealuri. Bethlen se uita adesea la turnul bisericii papistăseşti, a cărui vechime sfida veacurile, iar crucea din vîrf îi amintea întruna că învă-

H * Kste vorba de Începutul Războiului de 30 de ani (1618—1648),. ’? “ sat in 23 mai 1618 si la care Transilvania a participat în coaliţia antihabsburgică, avînd statut de independenţă.

34ţatura luminatului Calvin nu biruise in ţară. Drept e că cei mai mulţi

locuitori ai ţării erau schismatici olahi, pe care se gîn-dea să-i atragă la noua credinţă şi nu cu biciul, cum făceau iezuiţii ori dominicanii, ci cu duhul blîndeţii, fiindu-i bine cunoscută cerbicia acestui neam străvechi. Pentru aceea şi poruncise ca popii olahilor să nu mai fie socotiţi iobagi. Mai mult chiar, hotărîse să-i sprijine cu tipărituri pe limba lor, căci pînă acum fuseseră siliţi să slujească slavoneşte, neprice-pînd măcar o boabă din această limbă.

Dar nu toţi înţeleseseră gîndul cel bun al prinţului şi mulţi dintre vechii lui prieteni îi făceau încurcături, neimpli-nindu-i voia. Atunci ce să mai spunem de duşmani?! Unul dintre cei cu care copilărise, şi se aveau ca fraţii, era şi baronul Nâday Gyula, pe care-l chemase acum la Bălgrad, spre a-i cere socoteală. Tocmai la el îi era gîndul cînd pajul îl vesti despre sosirea acestuia.

— Să poftească! se înveseli pe dată Bethlen, dar îşi ascunse mulţumirea.

Groful era mare cît un taur, încăpăţînat ca un berbec, însă bun la suflet cu toată lumea, măcar că puţini ar fi fost cei care l-ar fi întrecut în lăudăroşenie. Sosirea lui în cetatea de scaun nu mira pe nimeni, fiindcă destul de des îşi făcea drum pe la principe fără a-i cere nimic, ci numai din plăcerea de a-l mai vedea, şi pentru acest fapt Bethlen îl îndrăgea şi mai tare. Veselia lui Nâday era molipsitoare şi prinţul petrecea alături de el întotdeauna clipe de voioşie.

— Alteţă serenisimă! se înclină baronul, dar cu vădită greutate, din pricina osînzei. Cea mai supusă slugă a măriei-tale!

— Nnaş zice, răspunse Bethlen, abia ţinîndu-şi rîsul. Se vede că n-ai văzut cît de mult se pleacă în faţa mea chiar şi cei nu prea umili supuşi ai mei.

— Burta, alteţă! Afurisita asta de povară, se dezvinovăţi Nâday. Gu sufletul, însă nu cred să mai fie altul asemenea mie.

— Vorbe, Gyula, vorbe! Nu vrei să asculţi nicicum şi mai cu seamă nu vrei să mă sprijini în ce vreau să fac.

— Să mă trăsnească…— Nu te jura, că tocmai despre cele sfinte este vorba, i-o reteză

Bethlen. Pentru ce-i asupreşti pe popii schismatici?— Asta era?! se lumină la faţă baronul. No, lasă că nici ei nu vor să fie

slobozi, fiindcă n-au unde se duce, alteţă. Dar, ca35ă nii-ţi f»e cu supărare, de cum mă-ntorc le dau drumul şi, dacă

pofteşti măria-ta, le dau şi cîteva iugăre... băga-sar dra u-n ei!— Nici chiar aşa, frate Gyula! Tu nu m-ai înţeles, de altfel ca şi ceilalţi.

Nu poftesc să fac din ei nemeşi, ci doar să nu mai fie iobagi. Mai bine zis, să nu mai fie scoşi la corvoadă laolaltă cu şerbii şi nici biruri să nu mai dea asemenea lor. Sînt puţini şi nu pierzi mare lucru, în schimb le cîştigi dragostea şi credinţa. Mai au trebuinţă şi de puţină învăţătură de carte, dar să le luminăm mintea după voia noastră. Pentru aceea am poruncit tipărituri pe limba lor, ca să-i cîştigăm la legea noastră şi să putem clădi o ţară mare şi puternică.

— Cu popii?!— Şi cu ei, dar mai cu seamă cu toţi credincioşii care le ascultă

cuvîntul.— O turmă de proşti?!...— Oarecum însă şi din vina noastră, fiindcă aşa am vrut să-i ţinem,

neîngăduindu-le nici măcar să sufle. Dar sînt tare mulţi, Gyula dragă, şi de-i atragem de partea noastră n-am avea a ne mai teme de nimeni. Fraţii lor de peste munte s-or îmbulzi să ni se supună, cînd or vedea că celor de aici le-am făcut un trai mai omenesc.

— Dar cum să-i slobozi, cînd la tot pasul dai peste olahi? Nu ne vor face pe noi slugi în locul lor? se îndîrji baronul.

— Ei, vezi, tocmai ce-ţi spuneam. Judeci şi tu cam îngust, prietene Gyula. Eu nu zic să-i lăsăm de capul lor, ci să-i facem să-şi lepede credinţa şi limba. Nu cunoşti pe atîţia ce se trag din olahi? Dragffy. Kendeffy şi mulţi alţii, de nu-i fi chiar şi tu sâminţă de-a lor...

— Ferit-a sfintui! se scutură baronul. Strâmbul meu a fost scutierul regelui Ludovic cel Mare.

— Şi nu putea fi olah? zîmbi prinţul. Nâday se prefăcu a nu auzi şi schimbă vorba.

— Iată, eu vreau să dovedesc cît ţin la măria-ta şi-ţi fac hatîrul să slobod popii, după cum ţi-i voia, măcar că nu m-oi dumeri eu prea curînd dacă fac bine, ori ba.

— Aşa-mi placi, Gyula dragă! Tot bunul meu prieten ai rămas, ca şi-n alte daţi. Ia spune-mi ce mai fac ai tăi?

— Mulţam lui Dumnezeu, sînt sănătoşi şi... graşi ca mine, rîse baronul săltîndu-şi pîntecul. Însă eu am venit la măria-ta Ş’ cu o treabă, dar iacă m-am luat cu vorba şi am uitat.

36— Tu la mine cu o dorinţă?! Dar cînd s-a mai pomenit?— Apăi, chiar astăzi.— Spune, şi pe dată poruncesc…— Să vezi, alteţă, îi luă vorba din gură Nâday, uitînd deosebirea dintre

ei. Mai zilele trecute, pe cînd mă aflam la Turda, am dat peste un călător tare cumsecade. Mai bine zis el a dat peste mine, şi am pornit amîndoi tovarăşi de drum. Mi-a povestit vrute şi nevrute, pe unde s-a perindat, ba chiar şi despre întîmplarea de la Praga cu sfetnicii aruncaţi pe fereastră...

— Ce întîmplare?!— O să ţi-o spună chiar el, fiindcă l-am adus aici…— Cu tine?— Stai să vezi, înălţimea-ta, o luă domol Nâday. Nu era să vină să dea

buzna la curte, aşa că l-am poftit la mine, că l-am îndrăgit şi i-am făgăduit să-i înlesnesc să ajungă la picioarele măriei-tale.

— Are vreo plîngere?— Drept să-ţi spun, nu-mi aduc aminte, dai’ dacă-i îngădui să se

înfăţişe, are să-ţi spună el însuşi. Se pare că ar pofti numai să te vadă, ca să se poată lăuda mai apoi, pe unde va merge, că a vorbit cu măreţul principe al Transilvaniei.

— De unde zici că este?— Din ţara nemţească, însă nu ştiu de unde anume.— Ungur?— Vezi-bine, că altminteri cum ne-am fi înţeles?— Măi Gyula, tot copil ai rămas! Ai un suflet gata să-şi vîndă şi

cămaşa de pe el pentru altul, numai cu popii tăi te porţi altcum, făcu Bethlen, bătindu-l prieteneşte pe umăr.

— No, bată-i precista! ’ Lasă c-ai să vezi ce bine au s-o ducă de azi încolo, răspunse Nâday ruşinat. Dar ia spune-mi, ii primeşti?

— Pe cine?— Pe prietenul despre care ţi-am vorbit adineaori.— De vreme ce spui că-i prietenul tău, mai încape vorbă? Ştii cumva

şi cum îl cheamă?Groful se fistici, bîlbîi un nume, apoi mărturisi cinstit:— Iartă-mă, alteţă, că de spus mi-a spus, dar am uitat.

— Asta zic şi eu prietenie! rîse prinţul. Dar pe mine mai ştii cum mă cheamă?

— Nooo.!… se ruşina baronul.37_ Du-te şi adă-l! De eşti tu cu el, n-are să se împotriveascăreni. fiindcă de la o vreme Jeno a împînzit casa cu străjeri. Nâday

dădu să iasă, dar se izbi nas în nas cu Ugrai. ‘— Ia te uită… pe cine văd! făcu el bucuros. Jeno dragă, mi-c (‘uclă Pe tine> că nu m; u îrnDătrîneşti deloc.

_ Asta se întîmplă fiindcă eu n-am timp. Tu te plimbi cucine vrei şi pe unde ti-i voia..._ în schimb tu, Jeno, eşti silit să asculţi poruncile mele.-\sta ai vrut să spui, nu-i aşa? se băgă în vorbă Bethlen._ Nici gînd a mă plînge, alteţa-voastră, însă vrăjmaşii, dinafară şi dinăuntru, nu ne îngăduie, nici chiar pe măria-ta, să suflăm

barem o săptămînă. Venisem să-i spun înălţimii-voastre (ă a sosit un olăcar de la Praga.

— Bănuiesc să aibă veşti deosebite, dar vezi că i-am făgăduit lui Gyula să stau de vorbă o clipă cu un „prieten” de-al lui, găsit în drum. Vrea numai să mă vadă, şi îşi făcea griji cum să ajungă la mine, dar l-a ajutat Gyula. Deci mai întîi acela, şi pe urmă olăcarul tău.

Contele ridică sprintenele a mirare, apoi întrebă îngrijorat:— Dar pe cine aduci, Nâday? Vreun cunoscut de-al tău?— N-ai teamă, zise prinţul. Din cîte mi-a spus, este vorba * de un

vîntură-lume ce se va fuduli că a stat de vorbă cu mine. Ni< i nu văd pentru ce ar fi rău să se mai ştie şi despre mine cîte ceya prin Europa...

— Ciudat! mormăi Ugrai. Cu îngăduinţa alteţei-voastre, am să poruncesc să fie căutat de arme.

— Mă rog, dacă aşa mă socoteşti tu, ca pe o muiere fricoasă Ce nu ştie să se apere... zîmbi principele.

i— Nu asta am vrut să spun, alteţă serenisimă, însă, dacă de Nâday nu

mă feresc, străinul poate fi primejdios.— O să fim trei împotrha unuia singur, chiar de-ar fi să-I laşi să intre

înarmat pînă-n dinţi, adăugă Bethlen.Ugrai dădu din umeri şi ieşi împreună cu Nâday, poruncind i a

„prietenul” baronului să fie deposedat de ori ce fel de sculă ce ar fi putut fi folosită ca armă. Asta n-a prea fost pe gustul grofului, care în semn de nemulţumire şi-a lăsat şi el spada.

Străinul era un bărbat voinic, cam trecut de prima tinereţe, da’ încă în putere. Înveşmîntat numai în catifea neagră, cu horbota albă la gît, părea a fi mai curînd frînc, decît ungur, fie el Şi din ţara nemţească. Mustaţa „în furculiţă” şi bârbiţa retezată

37foarte scurt, de sub buză, îl făceau să arate ca un oştean de la curtea

regelui Franţei, căci de acolo venise acest obicei.

— Numele meu este Zolnay Arpâd, rosti el într-o curată limbă ungurească. Sînt nobil şi stăpînesc pămînturi în preajma Rozsyavei, de sub oblăduirea regelui nostru, împărat al germanilor, slăvitul Mathyas de Habsburg.

— Mă bucur să te cunosc, cavalere! răspunse prinţul, nădăjduind că străinul va fi avut vreun cuvînt de taină, vreo solie ce trebuia să-i vină de prin părţile Bocmiei. De vrei să fim singuri, află că nu mă feresc de prietenii mei, aici de faţă, aşa că poţi vorbi.

Ugrai îl cercetă pe străin, care nu părea primejdios, mai cu seamă că nu mai avea asupra lui nici o armă. Liniştit în privinţa asta şi crezînd că totuşi se va spune ceva ce nu trebuie auzit de urechile altora, ceru îngăduinţa să-l caute pe olăcarul praghez.

— Să vii repede! porunci prinţul nerăbdător.— Negreşit! răspunse contele. Apăi şi tu, Gyula, ai putea să mă-

nsoţeşti, adăugă el către grof, dar acesta se împotrivi:— Ba eu râmîn, că alteţa-sa nu se fereşte de mine, doar ai auzit.Bethlen zîmbi cu bunăvoinţă şi se apropie de fereastră, în vreme ce

Zolnay se trase din dreptul uşii, spre a-i face loc să iasă Ugrai. Nimerise, astfel, lîngă panoplia cu arme din perete, dar nimeni nu s-a gîndit la vreo primejdie, iar principele se afla în partea cealaltă a încăperii.

— Acuma poţi vorbi liniştit! se întoarse acesta către străin. Ce pofteşti?

— Eu?! se miră Zolnay. Nu vreau nimic! Dumnealui, domnul baron m-a poftit să mă înfăţişez…

— Cuum?! sări Nâday. Ce înseamnă asta?Cu iuţeala fulgerului, străinul smulse un frumos stilet ve-neţian din

panoplie şi, din întoarcere, îl aruncă direct spre pieptul prinţului, dovadă că îşi măsurase dinainte ţinta, cu multă dibăcie. Însă baronul se aruncase la vreme în faţa lui, primind el lovitura ucigaşă, în inima sa credincioasă. Bethlen căută să-l susţină pe uriaşul Nâday, dar nu izbuti şi acesta se prăvăli ca o cîrpă, în vreme ce Zolnay înşfăcase o spadă şi era gata de atac.

— Strajăăă! răcni principele şi apucă un sfeşnic drept armă de apărare.

Uşa se deschise pe dată şi cei doi oşteni dădură năvală, dar şi Ugrai o dată cu ei. Zolnay se trase într-un ungher aştepU’nd

38să fie atacat şi să-şi vîndă scump pielea. Contele înţelese dintr-o

privire ce se întîmplase şi, fără a mai avea grija lui Nâday, trase spada, blestemînd în sinea lui panoplia care-i scăpase clin vedere.

_1 11 vreau viu! strigă prinţul, care-şi mai venise în fire. Daţi-vă la o parte! porunci el oştenilor şi se avîntă asupra lui Zolnay.

Isi dădu repede seama că avea de-a face cu un bun luptător si nu făcuse bine încrezîndu-se prea mult în propriile forţe, puţind să se facă de ris, dacă ar fi fost lovit. De aceea îşi încorda toată puterea, însă pe dată îi fu zburată spada din mînă şi străinul puse piciorul pe ea. Nu-i mai

rămînea decît să poruncească halebardierilor să-l prindă, cu toată ruşinea păţită.

— Mă dau prins! strigă pe neaşteptate Zolnay. Am greşit şi sînt gata să ispăşesc!

Prinţul nu răspunse, făcu doar un scurt semn din cap ca Ugrai să-l ia pe ucigaş şi se repezi la căpătîiul lui Nâday, care se zbătea între viaţă şi moarte. Mai avea încă în piept stiletul acela blestemat, şi de bună seamă că multe clipe nu mai putea trăi. Cu multă grijă, prinţul îi săltă capul pe genunchiul său,, vrînd să-l ridice în picioare, fără a ţine seamă de sîngele ce-i murdărea veşmintele.

— Lasă-mă jos! izbuti să îngăime rănitul.Bethlen îl ascultă şi porunci să vină chirurgul. Aplecat la capul

muribundului mîngîie uşor obrajii lui buhavi, care începuseră să capete albeaţa varului, pierzîndu-şi sîngele.

— Gyula, prietene, i se adresă în şoaptă, în vreme ce lacrimi mari îi şiroiau pe faţă. De ce ai făcut asta?

— Eu... cu îs vinovat! izbuti el să răspundă fără a deschide ochii. Eu... l-am adus... eu să...

Se opri să-şi tragă suflarea, dar Bethlen îi atinse uşor buzele, rugîndu-l să tacă:

— Ai să-mi spui mai pe urmă, dragă frate. Acuma nu te mai gîndi la nimic şi nu mai scoate o vorbă, pînă te va obloji chirurgul.

— Să mă... ierţi, frate... Gabor. Aşa am... fost eu... mereu. dar n-oi mai avea... Încredere… în oameni. Iartă... Încerca să mai spună baronul.

— Să nu zici astfel, dragul meu. Nu am ce să-ţi iert… tu nu ştiai… şi prinţul îşi muscă adînc din buză, spre a nu izbucni in plîns ca un copil.

39Privirea blinda şi rugătoare a lui Nâday se preschimbă treptat în cea

sticloasă a morţii, dar abia după sosirea ajutoarelor îşi dădu Bethlen seama că ţinea în braţe un mort. Cu mîna tremurîndă îi închise pleoapele, apoi proclamă cu voce solemnă:

— Să fie cinstit ca o rudă de sînge a domniei-mele. Mai mult chiar, ca un erou care şi-a dat viaţa spre a scăpa de la moarte pe principele ţării sale. Să afle toată lumea cuteză-toarea lui faptă şi jertfa adusă!

După ce termină de împărţit poruncile în vederea cinstirii răposatului baron, se hotărî şi Bethlen să coboare în odaia de tortură, unde era aşteptat de Ugrai. Pînă să ajungă el acolo, Andor-călăul îl şi atîrnase pe Zolnay în scripete, cu toată împotrivirea şi jurămintele acestuia că avea să spună tot adevărul. Aşa făgăduiau toţi osîndiţii care i se dădeau pe mînă, dar Andor ştia că, pînă ce nu le întindea puţin ciolanele, ori min-ţeau, ori deveneau muţi. Se bucura de faima că era meşter să scoată orice vorbă din om, şi nimeni nu şi-ar fi dorit o întîi— nire cu iscusinţa lui. Chiar şi despre Zolnay, ştia Andor cam ce avea să spună: că fusese îndemnat de altul, că nu cunoştea pe nimeni dintre mărimile ce puteau fi amestecate în treabă, aşa că pentru o mai bună socoteală îl priponise ca şi pe ceilalţi.

De cum se ivi prinţul, Zolnay îl înfruntă cu semeţie:

— Nu era nevoie să fiu atîrnat, cum mă vezi, fiindcă n-am de gînd să ascund nimic.

— Ţi-e frică de cazne, ticălosule? rinji Bethlen. Am să te fac să-ţi blestemi şi laptele ce l-ai supt de la ţîţa mumă-tii, nemernicule! Pentru ce l-ai ucis pe omul care ţi-a dovedit atîta încredere?

— Să am iertare, dar înălţimea-ta se înfurie de pomană, căci eu n-am vrut viaţa domnului baron, ci domnia-sa a sărit să te apere cu propriul său piept. Cu adevărat, şi aş putea jura pe sfînta cruce, că nu pe el am avut de gînd să-l ucid...

— Asta s-a văzut, dar ce ţi-am făcut eu ca să-mi porţi atîta ură?— Eşti sluga cea mai plecată a paginilor şi cel mai înverşunat duşman

al credinţei noastre creştine. Nu numai că te-ai îndepărtat de sfînta biserică a lui Christos şi de sanctitatea-sa papa, dar îi şi uşurezi calea turcului spre a birui lumea drept-credincioasă!

40— Eşti preot?_ Nu! Sint un nobil, aşa după cum am avut cinstea să maispun, fiindcă eu nu mint niciodată._ Deci, aşa te cheamă cu adevărat? Pe deasupra, maieşti si ungur? ‘ — Da!_ Atunci, dacă tot eşti aşa de ho. tărît să spui adevărul:cine te-a îndemnat?Bethlen se uită spre călău şi acesta, înţelegînd, mai slăbi strînsoarea.— Nimeni nu m-a trimis, spuse domol Zolnay, de parcă ar H povestit

la un sfat de taină. Eu mi-am mărturisit gîndul eatc slenţei-sale domnului baron Hans Mollart...

— Sfetnicul împăratului? se băgă Ugrai.— Da acela. Nu s-a împotrivit, dar nici nu m-a sfătuit s-o fac, ci mi-a

spus că rămîne la bunăvoia mea. Acum, că a izbucnit răscoala din Boemia...

— Cînd asta? întrebă prinţul.— Povestisem domnului baron că praghezii au azvîrlit pe fereastra

Hradului pe doi consilieri imperiali...Era vestea mult aşteptată de Bethlen, şi i se păru ciudat s-o afle

tocmai clin gura celui care ar fi vrut să-l omoare. Îl bătea gîndul să-i făgăduiască viaţa dacă ar mărturisi tot ce ştia, căci de bună seamă că nu minţea, dar îi veni în minte privirea rugătoare a lui Nâday şi simţi că nu poate s-o lipsească de răzbunare.

— Spune tot ce ştii! porunci el cu asprime. »Zolnay povesti cu de-amănuntul ce se petrecuse şi cum împăratul

avea de pătimit din pricina răsculaţilor, ceea ce nu putea fi decît pe placul paginilor, iar cum ştia că Bethlen era sluga lor, el a căutat să-l ucidă, spre a-l ajuta pe apărătorul creşti-nităţii.

— După cum vorbeşte, pare a fi un ne!; un habotnic, îsi dădu părerea Ugrai.

Principele rămase o clipă pe gînduri, apoi întrebă: Pînă la urmă, Mollart a încuviinţat moartea mea?

— Da!— Era şi Gaşpar Grazziani de faţă, sau ai fost cumva si pe la el?41— Am auzit de acel creştin vîndut turcilor, măcar că pe ascuns se

arată a fi prieten al majestăţii-sale, dar nu pot şti ce-i in mintea lui.— Dar ştiai că şi el îmi vrea moartea? Nu ţi-a fost teamă că ţi-o ia

înainte?— Acela-i acuma departe, şi de n-ar fi fost domnul baron Nâday, nimic

nu mi-ar fi stat în cale să-mi îndeplinesc voinţa.— Împăratul ştie?— Bănuiesc să-i fi spus domnul baron Mollart. Răspunsurile răspicate

11 puneau oarecum în încurcăturăpe prinţ, care îşi mai domolise setea de răzbunare dîndu-si seama că

omul din faţa lui nu era în toate minţile. Însuşi faptul că se învinovăţea cu înflăcărare, fără să fie chinuit, era o dovadă de nebunie.

— Dacă te-aş slobozi… ce-ai face?— Aş căuta să te ucid.— Atunc i, chiar dacă te-aş ierta, trebuie să mă apăr osîn-dindu-te pe

tine?— Aşa-i firesc! răspunse liniştit Zolnay, ai cărui ochi aveau luciri de

gheaţă.Prinţul se uită cu înţeles la Ugrai şi porunci gîdelui:— Andor, îl ucizi fără cazne! Dacă e cu putinţă, nici să nu simtă că

moare. De fapt el nu poate fi osîndit pentru uciderea fără voie a lui Gyula, dar eu trebuie să mă feresc.

Zolnay îl privea la fel ca şi înainte şi nici o mişcare a feţii nu-l arăta să-i fie teamă.

— Ţi-am poruncit moartea fără cazne, drept răsplată că ai spus adevărul.

— Nici nu aşteptam aşa favoare… fu răspunsul sec al fanaticului.Poate că ar mai fi spus şi altele, dar Andor, înşfăcînd o măciucă uriaşă

de lemn greu, îl izbi pe Zolnay drept în moalele capului, crăpîndu-i ţeasta şi împroşeîndu-i creierii primprejur.

Prinţului i se făcu greaţă, iar Ugrai îl dojeni pe călău:— Ai fi putut avea răbdare să ieşim noi mai întîi!— Porunca a fost să moară fără dureri şi fără să ştie... rînji gîdele

îneîntat de ispravă.Contele nu mai găsi de cuviinţă să adauge nimic şi ieşi degrabă după

stăpînu-său, la Sntîlnirea cu olăcarul din Praga. Din păcate, răzvrătitul Thurn nu scrisese mai multe decît aflaseră de la Zolnay.

41Rămaşi singuri în odaia unde murise bietul Nâday, chipul lui le veni în

minte. — Sărmanul Gyula! oftă Bethlen. Tare s-a mai încrezut în bunătatea

oamenilor, socotindu-i asemenea lui.— Libenter- liomines id, quod volunt credunt, rosti încet Ugrai.

— Ce murmuri tu acolo, Jeno? Vreo rugăciune papistă-şească?! se miră prinţul.

— Îmi ziceam, alteţă, că oamenii cred bucuroşi ceea ce doresc, precum spuneau latinii, şi Nâday aşa a făcut, deşi poate că n-a avut habar de acest proverb... Oricum, cu îngăduinţa alteţei-voastre, am să porucesc să fie scoasă afurisita aia de panoplie!

MUREŞ, APĂ BLESTEMATĂTREZIŢI DIN SOMN, cei din casa lui Gligor Nicoară făcură ochii cît

cepele cînd se pomeniră cu Teleki legat de mîini şi Marcu lîngă el.— Tulai! Apăi ăsta-i mare lucru! se îngrijoră bătrînul. Ne-or ridica în

furci, la Bălgrad...— Atunci îl duc cu mine în pădure şi-i fac felul, vru să-l liniştească

Marcu.— Nici să nu te gîndeşti! De se află or pune^foc la tot satul şi n-o mai

rămîne nici cenuşa din el.— Eu zic să-l ţinem sub pază o vreme şi pe urmă îl slobo-zim, dacă ne

spune unde-i Sîneftă, zise Florea. Poate că ştie.— Fata a fost închisă de ticălosul ăsta şi a batjocorit-o. Se pare însă

că i-ar fi dat drumul, răspunse Marcu.— Şi unde-i? sări Mihai. Mă duc să văd dacă a sosit acasă.— No, acuma noaptea va fi dormind sărmana copilă. Lăsaţi Pe mîine.

Vorba e ce facem cu domnul conte?! nu se lăsă bătrînul.— De vreme ce l-o adus la noi, de-acum el ne ştie şi nu ne va ierta,

gîndi Florea cu voce tare. Mai bine îl aruncăm în Murăş!42— Dar şi cînd îl va scoate apa la mal, ce vom spune? se nedumeri

Mihai. Sâ-l ducem în codru şi să-l lăsăm în grija lupilor, bine legat de un copac dosit, pînă i s-o pierde urma.

— Ştie care\ a că l-ai adus aici, la mine? îl iscodi bătrînul pe Marcu.— Ba! Numai dacă n-o fi avut cineva ochi de miţă ca să vadă pe

întuneric din depărtare, fiindcă de cum am ieşit din Uioara am trimis carîta înapoi şi am venit pe jos.

— No, atunci, pînă ne-om mai gîndi, l-om scoate afară pe deal şi om socoti mai pe urmă, hotărî badea Gligor.

— In coliba de la vie, adăugă Florea. Îi dăm pită, apă şi ceva afumătură...

— Cum de nu! i-o reteză Marcu. Pe mine tare m-a mai ospătat, n-am ce zice. Pîine şi apă e prea destul! Hai să-l ducem, dar mai întîi va trebui să-l legăm la gură, ca să nu înceapă a cînta pe drum...

Contele Teleki se împotrivi din răsputeri, neştiind ce aveau de gînd să-i facă. La început se răţoise la ei, dar pe urmă o luă pe rugăminţi cu lacrimi în ochi, jurîndu-se pe tot ce avea mai scump că va uita tot ce păţise, de cum se va vedea iar acasă. Făgăduia să spună că Marcu ar fi apucat-o în altă parte, ca să i se piardă urma, o mare sumă de bani, ba chiar şi slobozirea tuturor eiunganilor iobagi. Auzind toate acestea, Marcu şi Florea mai că s-ar fi învoit, dar bătrînul Nicoară se ţinu dîrz, spu-nînd

că, de vreme ce fusese adus cu sila în bătătura lui, bine n-avea să le fie. Cît despre jurămintele domnilor…

În zori erau pe dealul de deasupra satului, unde îşi aveau oamenii viile şi cîte o colibă săpată în pămînt, slujind de pază în vremea culesului. Peste vară aceste bordeie se mai surpau, dar în primăvară le tocmeau la loc. Pe astă-dată Nicoară găsi mai puţin de refăcut, astfel că în cîteva ceasuri erau gata şi îl siliră pe grof să intre înăuntru. Au astupat apoi intrarea cu nişte scînduri, iar Marcu a rămas afară de strajă, urmînd să coboare în sat numai noaptea. Era primejdios să se fi dus pe lumina zilei, căci slugile contelui îl văzuseră şi negreşit că l-ar fi cunoscut.

Chiar în aceeaşi zi întregul sat a fost răscolit de oamenii grofului de la Foldvâr, aşa că Marcu hotărî să doarmă acolo, învelit într-un cojoc mocănesc. Baciul Gligor îi sfătuise să-l păzească pe conte o zi ori două, pînă s-ar mai potoli zarva cerce

43tării, şi într-o noapte să-i facă vînt în Mureş cu un pietroi de gît.

Altceva n-aveau de ales.În cea de-a treia zi de cînd se afla închis în bordeiul de pe deal, Teleki

arăta ca o sperietoare, cu barba ţepoasă şi tras 1, faţă ca un om beteag, făcîndu-ţi chiar milă, iar Marcu se cam săturase să tot stea de pază. Contele Csâky îşi contenise căuta-r şi ar fi fost vremea ca ostatecului să i se facă felul. Cînd Marcu îi dădu de înţeles ce-l aştepta, nefericitul conte căzu în unchi făgăduind bogăţiile lui Iov, ori se lega cu jurămînt să plece în ţara nemţească, de unde nu s-ar mai întoarce niciodată. Se lepăda şi de Iulia, pe care i-ar fi lăsat-o bucuros lui Marcu.

— Spusu-ţi-am că nu-mi mai trebuie, răspunse acesta. M-am culcat cu ea şi mi-am făcut pofta, aşa că n-ai decît să ţi-o păstrezi!

— Nici eu n-o mai vreau! Nu-mi face nici o cinste să mă înfrupt din rămăşiţele altuia, se împotrivi contele, uitînd că pentru el nu prea era mare nădejde să rămînă printre cei vii.

Toată valea Mureşului, de la Căptălan şi pînă în dreptul Aiudului fu răscolită, doar de se va găsi vreo urmă, fie chiar şi leşul contelui, căci puţini credeau că s-ar mai afla în viaţă. În schimb, într-una din zile apa azvîrlise la mal în dreptul Ciste-iului trupul umflat şi însîngerat al unei fete, care cu greu a putut fi recunoscută. Că o va fi împins careva în rîu, ori se va fi aruncat singură, nimeni nu mai avea să ştie vreodată. Ultimul c ire-i auzise glasul fusese Marcu şi de bună seamă că în seara cînd a scăpat el se petrecuse mîrşăvia.

De cum s-a dus vestea se îmbulziră cu toţii ^a Cistei, în cap cu badea Marian, tatăl fetei, alături de care se ţinea Mihai. Aproape nu le venea a crede, văzînd sărmanul trup ce fusese schingiuit şi batjocorit încă din viaţă, că ar putea fi al frumoasei fete. Tatăl îşi apucă tîmplele cu amîndouă mîinile şi scoase un răcnet de vită înjunghiată, în vreme ce Mihai simţea şi el că i se rup băierile inimii. Muierile satului, neamuri ori vecine, scoaseră la iveală scoarţele şi pernele ce trebuiau să fie zestrea fetei şi le înghesuiră în car, spre a sluji chinuitului leş în drum spre casă. În bocetele tuturor, \Sînefta fu urcată şi aşezată cu faţa-n sus, acoperită

cu o velinţa. Apoi popa din Cistei a citit 0 slujbă în graba mare, după care jalnicul alai a pornit spre Ciunga.

44Baciul Marian, bărbatul acela vesel şi fălos, se trăsese şi se cocoşase

sub povara durerii, secîndu-i pînă şi fîntîna lacrimilor. Neamurile lui se temeau să nu facă vreo nesăbuinţă, căci se zvonise că groful de la Uioara ar fi ucigaşul fetei. Totodată se mai auzise că şi contele fusese prins, de către un tîlhar care îl dusese în pădure ca ostatec. Mulţi ziceau că lotrul ar fi cerut atîţia bani ca răscumpărare, încît neamurile grofului nici nu voiau s-audă de aşa ceva, bucurîndu-se mai eurînd să-l moştenească. Uar cîte alte vorbe şi scorneli nu se vînturară în acele zile, şi poate că nici Mihai n-ar fi scăpat de bănuiala de a-i fi venit de hac lui Teleki, din răzbunare, ştiindu-se că frumosul fecior venit din alt capăt de ţară şi aciuat în satul lor poftise să devină ginerele lui badea Marian, iar acesta ar fi încuviinţat bucuros, văzînd cît de mult se iubeau tinerii. Însă tînărul se afla acum la căpătîiul miresei moarte, şi oamenii îl căinau din suflet.

După ce Sîneftă fu înmormîntată în cimitirul clin deal, Mihai rămase lipit de crucea ei chiar şi după ce plecase toată lumea la pomana moartei. Nu vroia cu nici un chip să se urnească clin loc, încît bietul Florea, îndurerat şi el, crezu că se scrîntise la cap. De cînd găsiseră fata nu mai pusese în gură nimic în afară de apă, şi tare se mai făcuse străveziu. I se vedeau muşchii feţei încordîndu-se într-una, şi asta nu era a bine. Nereuşind să-l smulgă de lîngă mormînt Florea îi dădu pace, dar cînd plecă să ducă de-ale gurii la coliba din vie se abătu şi pe la cimitir.

— Hai să mergem împreună la Marcu, îl chemă el cu voce domoală. Li s-o fi făcut foame, şi lui şi domnului conte Teleki, hai, să nu aştepte… Dumnezeu s-o hodinească, fiindcă noi nu mai avem ce-i face.

Auzind numele grofului, Mihai săltă pe dată capul şi-i aruncă o privire de încuviinţare. Parcă îi venise mintea ce-i umblase prin locuri pustii. Se ridică fără a scoate o vorbă si porni în urma prietenului său.

Marcu îi aştepta cioplind un beţigaş şi încrustîndu-l cu floricele, ca să-i mai treacă vremea. Aflase despre cumplitul sfîr-şit al fetei şi îl iscodise în fel şi chip pe Teleki, care nu ascundea că batjocorise fata, fiindcă era tare frumoasă şi încăpăţînată, nevrînd să plece urechea la făgăduielile lui ademenitoare. Spunea că atunci eînd a scos-o din temniţă a trimis-o şi vecinului său, dar se jura pe toţi dumnezeii că nu el ar fi ucigaşul.

44]) acă n-o ucisese Csâky, se putea ca ea însăşi să se fi aruncat în apă.

Se mai întîmplau asemenea fapte, dar el nu se simţea cu nimic \ inovat, căci stăpînul avea dreptul să se culce cu orice fată din satele ce erau ale lui. Pentru asta n-avea de dat socoteală nimănui, fiind un obicei străvechi...

Cam acestea îi erau gîndurile şi nu prea ştia ce era de făcut cu groful, cînd sosiră cei doi feciori cu mîncarea.

— Îi duc eu hrana, zise Mihai îndată ce ajunseră, deschi-zind gura pentru prima oară în zilele din urmă.

lndîrjirea din glasul lui îl făcu pe Florea să se uite întrebător la Marcu, dar acesta, după ce cumpăni o clipă, încuviinţă din cap.

De cum pătrunse în bordei, Mihai aruncă pîinea şi apa, rămînînd cu ochii ţintă la gîtlejul contelui.

— Ajutooor! răcni acesta, presimţindu-i gîndul. Mă ucide! zbieră el de/nădăjduit, în vreme ce mîinile osoase ale lui Mihai îi cuprinseră grumazul, iar degetele mari i se înfip-seră în beregată. Aju... mai izbuti el să horcăie, zbătîndu-se sufocat. Nici Marcu, nici Florea nu se clintiră, nici chiar atunci cind se ivi Mihai privindu-şi năucit mîinile.

— Isprăvit-ai? întrebă liniştit Marcu. *— Da! oftă Mihai. De acuma nu mai am ce căuta pe aceste

meleaguri... Mi-am împlinit răzbunarea.— Aşa-i! încuviinţă Marcu. Vino cu mine şi ai să uiţi de tot.— Merg şi eu! sări Florea.— Nu, nu, dragă prietene, se împotrivi Marcu. Tu ai să mai aştepţi la

tine-n sat, că altfel cumplită bănuială are să cadă asupra casei tale, ba chiar şi a satului. După ce s-or mai potoli lucrurile, poate te încumeţi să vii de acum într-u* an, în Iaşii Moldovei, la mila măriei-sale Gaşpar-vodă, ca să intri în slujba lui. Cu vremea te-i întoarce, dar ca slujitor domnesc al ţării tale, dacă vom izbuti să facem iarăşi ţara răposatului nostru voievod Mihai cel viteaz.

Florea se întrista, însă fu silit să se plece în faţa judecăţii lui Marcu, fiindcă altcum s-ar fi abătut urgia asupra alor săi. Cu domnii nu ora de şagă!

— Atunci să vă aduc merinde şi bani de drum, zise el resemnat. 13a chiar şi doi cai, că doar n-aveţi să plecaţi aşa...

— Ne-om descurca noi cumva, răspunse Marcu, dar ciun-ganul nici nu vru s-audă.

— Rămîneţi aici peste noapte şi lăsaţi asta în seama mea. Oricum, va trebui să facem ceva cu leşul dinăuntru...

— L-om higropa cît mai adînc, chiar acum, şi om bătători pămîntul peste el ca să nu se mai vadă nici urmă de grof.

N-a fost prea greu să surpe bordeiul asupra mortului şi să bătătorească locul, în aşa fel încît nu se mai cunoştea nimic, apoi Florea a coborît în sat, urmînd să revină cît mai curînd cu cele de trebuinţă. In aşteptarea lui, cei doi nu se culcară, ci începură a-şi depăna amintirile, ciulind urechile să nu fie luaţi pe neaşteptate de vreun duşman. Luna întîrzia să apară şi bolta înstelată arunca asupra pămîntului o lumină vineţie, iscînd tot felul de umbre ciudate. Către miezul nopţii, Marcu desluşi că urcă dealul spre ei doi cai şi doi oameni ce-i însoţeau. Se pitiră pe dată la pămînt căci, deşi s-ar fi putut să fi fost Florea cu baciul Gligor, tot aşa de bine puteau fi şi nişte străini.

— De-or fi alţii, ne-or da de lucru să mai săpăm o groapă lîngă Teleki, şopti Marcu.

— Cu atît mai bine. Nu i se va urî singur, iar loc este destul, răspunse Mihai.

N-a mai fost nevoie de săpat, fiindcă cei care urcau erau Florea şi cu baciul Marian. Acesta, aflînd cum fusese răzbunată nefericita lui copilă, de către Mihai, şi că cei doi aveau să plece chiar în aceeaşi noapte, s-a ţinut scai după Florea, aducînd caii şi merindea, clar şi o pungă cu galbeni ungureşti. Dar vroia să mulţumească şi prin viu grai, celui care ar fi putut să-i fie ginere.

De cum s-au întîlnit, s-au aşezat cu toţii Ia vorbă, pînă cînd geana zorilor albi dealul dinspre Hopîrta.

— Barem să-l fi aruncat şi pe el în Murăş, zise într-o vreme îndureratul tată.

— Ar fi spurcat rîul, răspunse scîrbit Mihai.— No, că şi aşa apa asta-i tare blestemată, oftă bătrînul.— Omul o face să fie aşa, zise şi«. Marcu. Ea, săi mar a, nu are nici o

vină.In iele din urmă, noaptea fiind pe trecute, se hotărîră St. -şi ia rămas

bun.— Mergi cu bine, fâtu-meu! îl binecuv’ntă ba’iul Mă: ian pe Mihai,

stiingîndu-l în braţe. Dacă vreodată în viaţă avea-vei drum prin Valea noastră ori îi da de vreun necaz, să nu uiţi că aici, la C îunga, ai o casă în care să te adăposteşti. Eu îs bătrîn şi nu mai am pe nimeni, iar muierea mi s-o betejit de cînd cu

46năpasta asta. Dacă mi-ai ii i’ost ginere tot una ar fi fost, fii dai’

feciorul meu!Nu se mai putu ţine şi izbucni în plîns. Dar nici Mihai nu se arătă mai

tare, abia izbutind să ingăime:_ Să ai grijă de mormîrtul Sîneftei, tată dragă!Cei doi drumeţi o apucară la pas domol, căutînd să se piardă în

desişul pădurii ce se vedea în coama dealului.— Mai am şi eu de plătit cuiva, zise oşteanul cu voce do-moală. Vom

trece şi prin Micoşlaca, dar mai înainte să tragem un pui de somn, fie el şi de \ reo două zile, că tare mă simt ostenit.

Făcură întocmai şi dormită o zi şi noaptea următoare, iar cînd s-au deşteptat se simţiră întremaţi pe de-a-ntregul. Se înţeleseră ca Mihai să aştepte la vadul Mureşului către Mirăs-lău, ducînd cu el merindea şi banii, dai’ să nu se arate la vedere. Dacă s-ar întîmpla să nu sosească şi Marcu la sorocul hotărît, trebuia să se întoarcă pe urmele lui. să afle ce s-a întîmplat.

— Nădăjduiesc să nu mai cad în vreo capcană, îl linişti Marcu. Acuma mi s-a limpezit mintea, şi ştiu ce am de făcut...

Pentru a doua oară se Îndrepta spre Micoşlaca, însă nu cu rîvna şi nerăbdarea de altădată, cînd ar fi fost în stare să şi zboare pînă la picioarele luliei. Purtarea ei mîrşavă îl s’îrbisc şi-i stîrnise numai dorul de răzbunare, ba chiar să-şi spele cuţitul în sîngele ei şi s-o privească drept în ochi atunci cînd îşi va da duhul. „Ochii ei.. oftă el. „Ce rău a tocmit Dumnezeu lumea! tt

Mergea în pasul domol al calului, spre a nu stî*ni privirea trecătorilor curioşi ce i-ar fi putut întîlni în cale. Departe, peste dealurile de dincolo de Mureş, se zăreau munţii acoperiţi de zăpadă ca nişte uriaşi încărunţiţi ce supravegheau întinderea zării. „Frumoasă ţară. rea tocmeală... mama ei de rînduială! “ “ veniră în minte cuvintele auzite pe cine ştie ce meleag românesc. Era îmbrăcat în portul de la Ciunga, cu straiele rămase de la Amosic, căci se cam potriveau la stat. Nu se deosebeau prea mult de veşmintele bănăţene şi se simţea tare sprinten în ele, (a odinioară, pe cînd era copil la Dorlova. Avea cioareci şi cămaşă înflorată, cusută cu alesături, iar pe chimirul din piele de Viţel luceau fluturaşi de aur şi mărgeluţe colorate.

47Ajuns la poarta grofoaicei mai pe lumină decît data trecută, îşi atîrnă

pe îndelete spada şi îşi vîrî cele două pistoale la brîu, încît l-ai fi putut lua drept haiduc de codru, şi nu un ţăran olah oarecare. Legă apoi calul de un copac, lîngă poartă, şi îi petrecu straiţa cu ovăz pe după urechi, ca să mănînce liniştit. Făcu toate aceste pregătiri cu o încetineală de gospodar tihnit şi tot astfel şi-a tras poalele cămăşii în jos, tocmindu-le de parcă s-ar fi dus „la vedere” să se însoare. În cele din urmă, ciocăni cu minerul spadei în lemnul porţii.

— Care-i acolo?Îşi aduse aminte de vocea paznicului şi sîngele începu a-i fierbe prin

vine. Bătu din nou, mai cu putere, şi se trase într-o parte.— Cine-i? N-auzi, mă? se răsti portarul înciudat.Marcu ciocăni din nou, iar omul se gîndi că or fi niscaiva copii, care

aveau chef de joacă cu el. Mînios, puse mîna pe un gîrbaei şi ieşi afară.— Care…Vorba îi fu curmată, fiindcă Marcu îl trăsni cu minerul spadei în

moalele capului, după ce-i smulsese căciula cu mîna cealaltă. Prăbuşindu-se la pămînt ca o zdreanţă, n-a mai fost nici o greutate ca să-l lege cu nişte bucăţi de frînghie aduse anume pentru aşa ceva. Îi înfundă şi o năframă în gură drept căluş, apucă de jos cheile ce căzură şi—1 trase pe nenorocosul portar în umbra zidului.

Se strecură apoi în spatele casei, încuind poarta şi luînd cheile cu el. Ştia de data trecută c-ă pe acolo umbla mai puţină lume şi, chiar dacă ar fi fost zărit de careva, straiele lui ţărăneşti n-ar fi dat de bănuit, fiind mulţi slujitori români la curte. Se uită la ferestrele zăbrelite şi se gîndi cu strîngere de inimă la odaia unde fusese chinuit atît de nemilos.

Un platan bătrîn îşi înălţa crengile deasupra casei şi Marcu socoti a fi o bună cale spre a pătrunde la catul de sus, unde nu erau gratii la ferestre. Fiind încălţat cu opinci, nu-i fu prea greu să se caţere şi de pe o cracă sări drept în tîrnaţ. Se opri şi trase cu urechea. Prea curînd n-aveau să dea peste portarul legat, ori peste calul lui, mai cu seamă că luase cheile, iar împrejurimea fiind din zid înalt, nu se putea sări fără scară. Din-spre cuhne se auzeau rîsete muiereşti, ceea ce însemna că nimeni n-avea grija lui. Scoase cuţitul cu prăsele din coarne de căprior şi, proptindu-l în uşă, deschise cu dibăcie ivărul, împingînd

48usurel, să nu facă zgomot. Nici barem un scîrţiit nu se auzi cind

pătrunse în odaia pustie, unde aerul stătut era o dovadă că de lungă vreme nu locuise nimeni. Cu aceeaşi băgare de seamă ieşi într-un coridor, unde fu pus în încurcătură văzînd mai multe uşi. Încercă la vreo două, dar fie că erau goale, fie zăvorite. „Dacă dau peste babă, îşi zise el, o leg şi merg mai departe, că ea n-are nici o vină. Eu o vreau pe căţeaua de Iulia... “ Şi nimeri întocmai cum poftise j

Cind uşa scîrţîi uşor, dînd de veste intrarea lui, Iulia, aplecată asupra gherghefului, nu ridică privirea, ci întrebă cu o voce de gheaţă:

— Katy, pentru ce nu baţi la uşă? Aşa te-am învăţat? Auzindu-i glasul Marcu simţi cum i se urcă inima în gîtlej,

şi fu cît pe ce să se întoarcă din cale. Se răzgîndi însă şi răspunse batjocoritor:

— Se vede că n-am în obicei…Fata întoarse capul şi rămase mută de spaimă. Era intr-o rochie largă,

cu tot felul de volănaşe, iar părul strîns într-o scufă de casă o făcea să semene cu o păpuşă. Frumoşii ei ochi se măriseră de groază, văzînd cuţitul din mîna bărbatului şi ‘ presimţind ce avea să se-ntîmple. Fără să-şi dea seama, începu a învârti pe degete ghergheful, de parcă ar fi încercat să descurce aţa.

— Nu te mai osteni! rînji Marcu arătînd spre mîinile ei. Nu-ţi va mai fi de trebuinţă...

Văzîndu-se fără scăpare fata i se aruncă la picioare, îmbră-ţişîndu-i genunchii. Scufa îi căzuse şi slobozi în valuri minunatul ei păr de aur, pe care Marcu îl sărutase cîndva pătimaş.

— Nu mă ucide, Marcule! gemu ea cu glas trenaurînd. A: milă! Am greşit fără să-mi dau seama ce fac. Am fost nebună de supărare... iartă-mă!

El se aplecă şi-i înşfacă pletele trăgîndu-i capul pe spate ca s-o privească, în vreme ce cu mîna cealaltă ridică asupra ei cuţitul.

— Nuuu... numai pe tine te iubesc... merg cu tine unde-mi porunceşti, roabă să-ţi fiu, numai lasă-mi viaţa. Te rog!

Ochii aceia negri ca noaptea şi atît de îndrăgostiţi odinioară erau scăldaţi în lacrimi şi Marcu simţi cum i se înmoaie mima. Mina răzbunătoare căzu neputinoioasă pe lîngă trup, apoi descFeştînd-o pe cealaltă începu a-i mîngîia părul cel mătăsos

48de parcă ar fi alintat un copil. Boabe mari de rouă îi înfloriră în colţul

ochilor şi fără a mai scoate o vorbă vîrî cuţitul în teacă şi părăsi încăperea.

Un ceas mai tîrziu era la locul de întîlnire cu Mihai. Îndată intrară călare în vad, oprindu-se în mijlocul apei ca să-şi adape caii.

— Murăş... apă blestemată! oftă adînc Marcu şi dădu pinteni să treacă degrabă în partea cealaltă.

OASPETE CU DE-A SILA

CA SA SE SCAPE DE CEI DOI CĂLUGĂRI. Rafallă se socoti să le făgăduiască mîncare şi chiar voi să-l cheme pe hangiu, dar se răzgîndi văzînd că intrase un căpitan de roşiori cu doi seimeni. Pe dată înşfacă desaga şi începu a răcni deznădăjduit:

— Hoţiii! Săriţi, oameni buni! Ajutooor!Căpitanul Pîrvu Uşurelu din slujba domniei întoarse capul şi se uită

mirat la cele ce se petreceau, căci şi ceilalţi călugări apucară veşmintele lui Rafailă strigînd aşijderea: — Hol iii... ajutooor!

Se ridicară toţi trei în picioare şi se zbăteau care mai de care.Căpitanul trase spada şi ducîndu-se către ei, urmat de seimeni, îi

dojeni cam în batjocură:— Hai, cuvioşilor, hotărîţi-vă care-i hoţul, ca să ştiu pe care să-l

pălesc!— El!— El!— Ei sînt, jupîn-căpitane, se tîngui şi Rafailă.— Minte! Vrea să ne fure ce-am agonisit de pe la credincioşi! spuse

„Tîlharul”.Jupîn Pîrvu se uită la ei zîmbind, în vreme ce oştenii rîdeau pe faţă de

un asemenea caraghioslîc.— Gata! Ajunge! porunci el, văzîndu-i că se apucau de cozi. Nu sade

frumos unor feţe bisericeşti să se dondănească în văzul lumii. Iacă, v-au căzut şi potcapurile. Potoliţi-vă!

ti ti— Noi am vrea, spuse mieros „Tîlharul”, dar el… j— Ia staţi, făcu

Pîrvu. Tu ai zis că voi aţi vrea?!— Da! răspunseră într-un glas cei doi călugări.— Păi, dacă aşa stă treaba, înseamnă că sînteţi doi împotriva unuia

singur. Cum de a cutezat să vă fure?— Chiar! sări Rafailă.— Noi ziceam să-l milostivim şi pe amărîtul ăsta de frate al nostru cu

ceva pomană, dar el s-a lăcomit, a scos cuţitul şi vrea să ne ia tot ce avem. Iacă, abia i l-am smuls din mînă! întinde arma celălalt călugăr.

— Minte! Nu-i adevărat! E al lui! se împotrivi Rafailă spumegînd de mînie.

— Măi fraţilor, rosti căpitanul împăciuitor. Ia deşărtaţi voi desaga aia şi vă fac eu parte dreaptă la toţi trei!

— Nu-i cu putinţă, înălţimea-ta! se îngălbeni Rafailă de teamă. Mai bine să spună ei ce se află în ea, iar eu mă jur că nu voi minţi, dar numai domniei-tale îţi voi mărturisi si numai între patru ochi.

— Fie, cuvioase! se înduplecă jupîn Pîrvu. Spuneţi voi pe rîr. d! îi îndemnă el pe cei doi călugări.

Aceştia începură a face feţe-feţe, apoi dădură din umeri a nepăsare:— Pe dinafară nu putem spune, jupîn-căpitane, dar să ne îngădui să le

scoatem una cîte una şi ţi-om spune de unde le-am căpătat.Vorbise iarăşi „Tîlharul” şi căpitanul presimţi că era în încurcătură,

aşa că făcu pe mîniosul.

— Deci aşa vi-i vorba? Ei bine! se întoarse el către oşteni. Băieţi, puneţi gabja pe ei!

Seimenii scoaseră săbiile şi-i împinseră pe cei 8oi la perete, eninţîndu-i.

— Acum să te vedem şi pe cuvioşia-ta, ori te pomeneşti că tot aşa vei fi vrînd să mă amăgeşti şi desaga va fi fost a alt-r

cuiva?— Apăi… se codi Rafailă, zisei că numai între patru ochi...— Aşaaa? Am înţeles! Ia să-i legăm pe tustrei...— Staţi! sări Rafailă trăgîndu-şi desaga la piept. Sînt odoarele sfintei

monastiri de la Ot Menedec...— Să le vedem! Deşartâ-le pe masă! porunci căpitanul ne-increzâtor.50Călugărul scoase cu grijă cîteva cruci de argint, spre uluirea tuturor,

dar mai cu seamă a celor doi.— Se vede că nu prea aveaţi habar de ce era înăuntru, rînji Pîrvu

către ei. Ia trageţi-le, băieţi, cîteva la cur, ca ispaşă pentru păeatul minciunii şi al lăcomiei. Şi să nu vă mai văd prin preajmă, că dracu vă ia, boaite afurisite!

Se întoarse apoi către Rafailă şi-i zise domolit:— Sfinţia-ta să mă ierţi, părinte, dar n-aveam încotro să aflu adevărul.

Acum, că m-am lămurit cine-i hoţul, strînge-ţi odoarele şi mergi unde ţi-i calea. Fereşte-te însă a te mai însoţi la drum cu oricine…

Răsuflînd uşurat după asemenea întîmplare, Rafailă îşi legă desaga şi fu cît pe ce să plece, dar se opri amintindu-şi de cei doi, care aveau să-i aţină calea. Socoti mai nimerit să se lipească de căpitan şi de oamenii lui.

— Inălţimea-ta, făcu el cu umilinţă. Dacă nu vi-i cu supărare, aş putea să mă alătur domniilor-voastre, căci eu aveam de gind să mă înfăţişez măriei-sale Radu-vodă Mihnea, cu ceea ce am putut scăpa din jaful ce fu astă-vară pe acolo.

— Chiar măriei-sale şi nu altcuiva? se lumină la faţă Pîrvu.— Ii sînt slugă credincioasă şi, aşa cum se cade, stăpînul să hotărască

ce se va face cu astă avuţie, care mie îmi primejduieşte viaţa...— Atunci, tocmai bine se potriveşte, zîmbi căpitanul arun-cînd o

privire cu înţeles către cei doi oşteni. Chiar la măria-sa mergem şi noi, şi socot că tare are să mai fie bucuros văzînd osîrdia cuvioşiei-tale in a-i aduce odoarele. De mare cinste şi răsplată te vei bucura!

Abia atunci îşi dădu seama Rafailă că nu-i venise un gînd prea prost. Te pomeneşti că Vodă avea să-i dea vreun rang bisericesc, după care rîvnea de atîta amar de vreme şi care i-ar aduce mai mult aur decit avea el în traistă…

— Domnul să te binecuvânteze, jupîn-căpitane şi să te aibă în pază, că mare milostivire îţi faci. Cînd pornim?

— Să îmbucăm şi noi ceva în hanul ăsta pustiu, că nu văd pe nimeni, apoi în cîteva ceasuri sîntem în şa. Va trebui însă un cal şi pentru sfinţia-ta, că noi sîntem călare.

— Poate o avea hangiul vreo mîrţoagă, aşa ca pentru un om sărac ca mine.

6*, _ Nici vorbă, părintele, rîse Pîrvu. Să fie un armăsar fo-cos fiindcă lungă cale avem de străbătut. Lasă eă-l tîrguiesc eu, ra să

nu te atingi de desagă, şi are să-mi dea măria-sa îndără* toţi banii. Ba pot spune de pe acuma că te şi socot pe cuvioşia-ta in slujba domniei…

_ Şi a lui Dumnezeu, taică! adăugă „Sarsailă*4, uitind peloc ce fapte şi cîte ticăloşii săvîrşise pînă atunci. Cînd voi sosi la sfînta

monastire a Dealului, mă voi. ruga pentru sănătatea domniei-tale şi a celorlalţi doi viteji.

— Pînă atunci mai va, se băgă în vorbă unul dintre seimeni, pe care-l chema Lixandru Coteaţă. Mai înainte ai să te rogi în vreo monastire moldovenească, iar pe urmă... om mai vedea.

— Cum aşa?! se nedumeri Rafailă. Nu ziserăţi că mergeţi la măria-sa Radu-vodă Mihnea?

— Ba da! încuviinţă căpitanul. Dar ce, cuvioşia-ta nu ştie că voievodul nostru îşi are acum scaunul ia Iaşi? încă din vară s-a mazilit la Tirgovişte şi a căpătat domnia Moldovei.

— Şi noi... acuma… la Iaşi să mergem?— Vezi-bine. N-ai zis chiar sfinţia-ta că vrei să duci odoa- < rele numai

măriei-sale şi nu altcuiva? La Tirgovişte s-a înscăunat măria-sa Alexandru-vodă Iliaş, feciorul domnului noctru.

Călugărul râmase cu gura căscată, căci la asta nu se aştepta nicicum. Hălăduind prin munte, departe de aşezări omeneşti, nu auzise de schimbarea domnilor, iar acum era în cumpănă, ne-ştiind ce să facă. Pe dată îşi zise că ori la Tirgovişte, ori la Iaşi, tot ţară românească era, şi de vreme ce oamenii aceştia curajoşi se invoiau sâ-l ocrotească, voievodul l-ar fi primit cu şi mai mare drag. Poate că era şi mai bine, căci i s-ar f^pierdut pe vecie urma blăstămăţiilor făcute în acest colţ de ţară, iar cinurile bisericeşti erau şi în Moldova la fel ca in Muntenia.

— Atunci... acolo merg şi eu! hotărî Rafailă.Calea a fost tare întortocheată, mergeau pe ocolite şi, de unde

călugărul se arătase bucuros la început, cu vremea începuse a cîrti. Ba că s-ar întoarce cu odoare cu tot; ba că de ce mergeau pe ascuns, şi cîte şi mai cîte...

— Cuvioşia-ta, îi spuse căpitanul într-o zi, şi de n-ar fi fost desaga cu pricina, noi tot n-am fi purces la drum mai pe faţă, căci măria-sa are mulţi neprieteni în ţara Moldovei. Iar acuma (u atit mai mult, avînd cu noi aur, care-i ochiul dracului, măcar c«* se află sub foimă sfinţească, ispita este prea mare.

51— Dar, în afara noastră, nimeni nu ştie ce avem în ea.— Uitat-ai oare ce păţişi? Dacă cei doi tîlhari-călugări se vor fi însoţit

cu alţii de teapa lor şi ne-au luat urma? Pe undevom scoate cămaşa?

Amintindu-şi păţania de la Hanul Roşu, cuviosul se mai potoli. Pe de altă parte mai era şi nădejdea că măria-sa ar fi putut să-i dea un cin. preoţesc de seamă, iar asta îl ţinea pe loc; alături de oamenii domniei.

Cu toată fereala lor, din cînd în cînd erau siliţi să mai tragă şi pe la cîte un han, undq auzeau şi ei ce se mai petrecea prin lumea mare. Aşa, de. pildă, aflaseră că sultanul murise; că veneticul, adică veneţienii, i-ar fi biruit pe turci, iar alte ori că păgînul ar fi cuprins toate ţările Apusului şi multe altele. Cînd erau întrebaţi la rîndul lor, cine erau şi încotro mergeau, răspundeau scurt: „Slujba domniei! u şi nimeni n-avea treaba lor. Nici măcar nu-i întrebau despre care domn era vorba.

Trecură săptămîni destule pînă izbutiră să se strecoare pe plaiurile moldovene, din pricina ocolişurilor multe.

— Poate că de acuma vom merge şi noi ca oamenii şi nu ca jivinele codrului, ferindu-ne de lumina zilei, zise celălalt seimen, pe care-l chema Tudor Gioală.

— Ba, fraţilor! se împotrivi Pîrvu. Tîlhari sînt pretutindeni si nu numai la drumul cel mare al Iaşilor. Pînă acolo e lungă calea şi nici nu trebuie să ne zorim să ajungem înainte de căderea zăpezii, că aşa-i porunca: nici pasărea să nu afle de unde venim şi cine sîntem, ori cînd am săvîrşi drumeţia.

Aşa se face că în plină toamnă aurie se mai aflau încă prin părţile Bîrladului. Nopţile se răcoriseră şi-i sileau pe drumeţi să’se înghesuie unii într-alţii cînd dormeau sub cerul înstelat, dar cînd începură ploile cele reci şi vîntoasele, se văzură nevoiţi să mai ceară găzduire şi pe la cîte o casă de gospodar.

Într-una din zile, pe cînd treceau prin ţinutul Tutovei, ajunseră pe valea pîrîului Zeletin şi o ţinură de-a lungul ei pînă dădură de un conac boieresc. Era împrejmuit cu gard de piatră ca o cetate şi poate că ar fi ocolit un asemenea loc, dar se pornise un vînt cu măzăriche, încît cu greu ar fi putut străbate mai departe. Nici nu ştiau dacă mai aveau să dea curînd peste vreo aşezare omenească în calea lor, aşa că bătură la poartă, rugîn-du-se de adăpost.

Argatul ce le ieşise în întâmpinare îi pofti să se aşeze pe o laviţă făcută din trunchiul unui copac şi care se afla sub un

70icoperiş de lîngă poartă. Trebuiau să-l aştepte pe dumnealui tfiupîn

Timofti”, cum le spusese flăcăul. Acela era vătaful mo-Tei şi numai el era în măsură să hotărască dacă avea să-i primească pe străini. Aflaseră numai că se aflau pe moşia dumnealui Coste Bucioc, ori Bacioc, cum i se mai spunea, biv-vel-vornic în Ţara de Jos. Asta nu părea a fi pe placul căpitanului Pîrvu, dar el nu spuse nimic.

— Ehei, boierul nostru are mare trecere la domnie, se fuduli argatul.— Aşa o fi! răspunse Pîrvu cam în doi peri, uitîndu-se la mîndreţea de

conac ce se lăfăia în mijlocul uriaşei livezi.Într-un tîrzîu se ivi şi vătaful Timofte, un roşcovan asemenea lui

Rafailă, dar cu ochi mai puţin vicleni.

— Bine-aţi venit, drumeţilor! le ură el cu prefăcută bucurie. Sînteţi sănătoşi?

— Da’ bine o mai nimerirăm, şopti Lixandru la urechea lui Tudor. Omu’ roşu-i omu1 dracului!

— Ca şi popa ăsta care-i cu noi, răspunse seimenul.Nu-i auzise nimeni şi căpitanul Pîrvu tocmai îi răspundea gazdei:— Mulţumim de urare, jupîn-vătafe, căci asta ni s-a spus că eşti.

Sănătoşi sîntem, dar trudiţi nevoie mare şi înfriguraţi, aşa că, de n-o fi cu supărare, ne-om ruga de un adăpost şi o bucată de pîine.

— Vai de mine! Se poate să nu vă dăm?! Mai cu seamă că, după grai, nu păreţi a fi de pe la noi, ci mai curînd din părţile munteneşti. Nu-i aşa?

— Norocul nostru este că una-i limba ce-o vorbesc toţi românii, măcar că ne aflăm sub stăpîniri osebite, răspunse jupîn Pîrvu. Aşa-i precum ai ghicit, şi n-avem a ne ascunde.

— Se-nţelege! Se-nţelege î încuviinţă roşcovanul privin-du-i cu bănuială. Mergeţi la domnie cu vreo scrisoare?… dar iacă ce-ntreb eu, şi domniile voastre veţi fi flămînzi. Poftiţi în cămăruţa asta, deocamdată, pînă oi isprăvi eu nişte treburi şi pe dată mă-ntorc. Ştiţi că boierul are să lipsească vreo două săptămîni, dar nu-i nimica. Am poruncă să găzduiesc orice drumeţ, dar mai cu seamă slujbaşi ai domniei.

w, -r- Dar n-am spus că am fi... Încercă Pîrvu să mintă, însă vătaful nu-i luă în seamă.

— Ei, veţi fi avînd domniile-voastre vreo taină, dar nu-i treaba mea’, aşa că intraţi şi aşteptaţi-mă oleacă.

7Se prefăcu că vrea să iese, dar se opri înveselit.— Păcatele mele! rîse jupîn Timofte. Acum iau seama ce bine semăn

cu sfinţia-sa. Socot că şi cuvioşiei-tale i se spune „cîine roşu”?... nu-i aşa? Mie aşijderea!

Rafailă nu păru deloc încîntat şi-i răspunse băţos:— Fiind om bun la suflet, mie nu mi s-a scornit asemenea poreclă.— Apăi, să nu-ţi fie cu supărare, părintele, că am şuguit. Aşa ne rîde

lumea de aici pe noi, pe cei roşcovani, dar nu-i nimic rău în asta. Acuma vă las, cum am spus, şi mă-ntorc îndată.

— Să ştii, jupîn-vătafe, că vrem să plătim găzduirea pe o noapte, fiindcă mîine în zori vom pleca şi...

— Vai de mine, da1 cum puteţi vorbi de plată? se supără vătaful. Să audă boierul că v-am luat bani, m-ar jupui de viu. Se poate? Staţi cît veţi pofti!

Intraseră într-o odăiţă nu mai mare decît o chilie monasti-rească, dar care avea ferestrele zăbrelite, cu deschiderea în afara curţii. Două paturi, o masă şi două scaune, nu destule pentru cîţi erau ei, dar înghesuiala era mare, ba mai lăsară şi desagii pe jos, în afară de Rafailă, care n-avea de gînd să-şi lepede preţioasa comoară.

— Mi s-a părut că a tras zăvorul! zise Lixandru, după plecarea vătafului.

— Ia vezi! se arătă bănuitor Pîrvu.

Rafailă se repezi cel dintîi şi, trăgînd zadarnic de clanţă, pufni înciudat:

— Afurisit „cîine roşu”! Va fi aflat de desaga mea...— Da* de unde?! Aşa i-o fi obiceiul, îşi dădu părerea Tu-dor Ghioală.— Drept să vă spun, mie nu mi-a prea plăcut acest vătaf linguşitor. Să

fim cu ochii în patru! adăugă îngrijorat Pîrvu.— Ar trebui să-mi pitesc odoarele… şopti călugărul.— Unde, cuvioase? Poate sub pat, răspunse căpitanul.— Şi dacă este vreo gaură tainică prin perete, ca să ne asculte ce

vorbim? întrebă încet Tudor.— Tot ce se poate... dădu din umeri Pîrvu Uşurelu. Mai bine să tăcem!Răbdarea însă are o margine şi în cele din urmă izbucniră cu toţii în

strigăte şi sudălmi. bătînd cu pumnii în uşă. Degeaba însă, căci nimeni nu se ivi, de parcă s-ar fi aflat în pustiu şi nu în ograda unui conac boieresc. G ţinură aşa pînă la căderea se-

72 rii şi. c*ne* nu ma* nădăjduiau vreo scăpare, se treziră în uşă cu însuşi jupîn Timofte, cu capul plecat şi căciula în mînă.

— Zăpăcitul de mine! se bătu el cu palma peste frunte. Mă rog frumos de iertare, că nu mi-am dat seama. Cînd am plecat, unul din slujitori a tras zăvorul fără să-mi spună, dar nici el n-a ştiut că era cineva înăuntru. Eu a trebuit să dau o fugă pînă-n pădure, unde s-au tăiat nişte lingurari şi, iacă, m-am făcut de ruşine în faţa domniilor-voastre.

— Ne facem că uităm, jupîne, răspunse ţepos căpitanul. Numai că noi ne-am cam săturat de găzduirea ce ne-ai dat şi vrem să plecăm pe dată. Nădăjduiesc să nu fi păţit şi caii noştri acelaşi pocinog…

— Aracan de mine! se tîngui Timofte. Dar cum să plecaţi asupra nopţii? De află boierul ce-am făcut, mă jupoaie. Fie-vă milă şi nu plecaţi, că iacă, la plecare eu poruncit-am o masă pentru domniile-voastre, şi acuma este gata pusă. Din suflet vă rog să poftiţi în odaia cea mare, ca să vă ospătaţi şi să uitaţi.

— A venit stăpînul? întrebă Rafailă.— Încă nu, dar va sosi chiar într-o zi-două, si tare s-ar mai bucura să

vă aibă de oaspeţi.— Nu văd pentru ce? se nedumeri Pîrvu. Dar ia spune, jupîn-Timofte,

uşa de la odaia unde ne pofteşti... are zăvor?— Păcatele mele! Nu mă iertaţi, văd eu bine. Să fiţi însă fără teamă,

că am să rămîn şi eu cu domniile-voastre.— Dacă-i aşa, eu zic să mergem, se zori călugărul, simţind un gol în

foaie.Căpitanul Pîrvu mai stătu la îndoială, dar cum vremea nu se

schimbase, ba se arăta a fi şi mai cîinoasă, hotărâm tăcere să primească ospeţia vătafului şi fu cel dintîi care păşi în curte.

— Să mergem! Oricum, n-avem cum pleca mai departe, mormăi el ca pentru sine.

Pe drum îşi zise că năucul de Timofte poate să nu fi minţit şi să se fi luat cu altele, iar după ce se aşezară cu toţii la masă în jurul bucatelor aburinde, părerea tuturora începu a se schimba. Dacă i-ar mai fi zăvorit

acuma şi o lună, asemenea bunătăţi meritau o jertfă pe potriva lor! Curînd începură a se bate lupii la gura lor şi aproape că şi uitară cele pătimite, ba se rugau de vătaf să nu pedepsească sluga aceea care trăsese zăvorul, căci altfel n-ar mai fi avut parte de un asemenea ospăţ.

73— Nu-i cunoaşteţi pe moldoveni! se fuduli Timofte ciocnind ulcea

după ulcea cu fiecare. Cît pe ce să mă fac de ruşine că n-am ştiut să-mi omenesc oaspeţii.

— Lasă, jupîn-Timofte, că te-am iertat, rîgîi cuviosul Rafailă plin de unsoare pînă la urechi, dar şi de voie bună, căci de multă vreme nu se mai ospătase atît de îmbelşugat.

Chiar şi căpitanul Pîrvu, care voia să se ţină mai băţos, se înmuie de tot cînd sosiră faimoasele plăcinte „poale-n brîu”, scoase chiar atunci din cuptor. S-a pierdut pe dată măsura pocalelor de vin şi după miezul nopţii Tudor Ghioală fu cel dintîi care se prăvăli sub masă, urmat la scurtă vreme de Lixandru. Căpitanul îşi propti fruntea într-o strachină şi începu a sforăi, trecînd în lumea viselor, doar călugărul cu Timofte se dovediră cei mai de virtute la băutură.

— Ia, frate, îl îndemna cuviosul, de parcă el ar fi fost gazda. Gustă din sîngele Domnului, care-i ca untdelemnul de candelă. Am să mă rog la Maica Preacurată să te aibă în vedere cînd ai să ajungi la poarta raiului, fiindcă numai acolo ţi-i locul.

— Aşa sîntem noi, oamenii „însemnaţi de Dumnezeu”, şi nu cum spun clevetitorii, că de flacăra iadului.

— De lumina cerească a raiului, fiule, căscă Rafailă, dînd cel dintîi semn de osteneală. Sîntem luminoooşi...

Timofte însă nu-l lăsă, ci trecîndu-i mîna pe după gît se apucă să behăie, crezînd în sinea lui că dă glas celei mai frumoase cîntări. Pe dată şi călugărul îşi reveni şi începu a-i ţine isonul.

— Şi chiar mergeţi la măria-sa? întrebă aşa, într-o doară, vătaful, oprindu-se din lălăit.

Rafailă îl privi buimac şi încuviinţă din cap.— Întocmai!— Cu un răvaş de seamă, ori cu vreo solie? iscodi gazda.— Da’ de unde! Sîntem în slujba domniei, căscă din nou monahul. Ce-

o fi să fie, vom vedea...— Adică ai auzit şi cuvioşia-ta că s-ar mazili Vodă?Ca prin farmec, lui Rafailă îi sări somnul şi holbă ochii către Timofte.— Cuuum?! Cine zice?— Eee! Am zis şi eu într-o doară. Sfinţia-ta vei fi ştiind mai multe, că

nu degeaba luaşi drumul Iaşilor, rînji Timofte. Iar oştenii ăştia, adică, de pomană bat calea pe ocolite?

55Rafailă simţi cum i se înceţoşează privirea şi nici nu fu în stare să

întrebe măcar do unde ştia vătaful cum călătorea j (‘eva insă era la mijloc, iar vorbele acestuia îi întăriră bănuiala mai veche.

_ Nu ştiu ce mă face a crede că te-ai lipit pe drum de

ei si habar n-ai ce invîrt aceşti ortaci ai cuvioşiei-tale. Nu t urr. va să te tragă pe sfoară. Dacă eşti în slujba domniei...

— Doamne fereşte! se apără cuviosul. Ei mi-au zis! Eu Insă aş intra şi în slujba Satanei, piei-i-ar sămînţa, numai să-mi mai îndulcesc viaţa, că tare mă saturai de post şi rugăciune.

Nu băgă do seamă zîmbetul de mulţumire al gazdei, după cum nici nu văzuse că roşcovanul vătaf numai se prefăcuse a bea cot la cot cu ei, îndemnîndu-i mai mult cu vorba. Osteneala drumului şi aburul beţiei l-au doborît şi pe călugăr, dar cînd. să pună capul pe masă, Timofte îl zgîlţîi de umeri.

— Nu aşa! Hai să te duc într-un iatac, să te întinzi pe un pat. ca lumea. Ceilalţi s-or culca în altă parte, dar domnia-ta,

i faţă bisericească, ai să dormi singur.— Ca să mă strîngi de gît... mormăi Rafailă.— Vai de mine, părinte, dar ce vorbă-i asta? Aşa am so-, cotit că se

cade, dar dacă nu vrei...Călugărul însă nu-i mai răspunse şi putea să-l fi dus şi-n! >: : ele lui

Scaraoţchi, tot una-i era, într-atît de adormit căzuse. Cu toate acestea îşi încleştase mîinile pe desagă şi nu o lepădă nici cînd fu tîrît la culcare de către doi argaţi.

Cum se trezi din somn, prima lui grijă fu să-şi controleze odoarele şi băgă mîna îngrijorat în traistă. Se linişti îndată simţîndu-le la locul lor. „Dacă ar fi fost iscoditori, puteau să-mi golească toată desaga, fiindcă şi un buştean s-ar fi putut tăia pe mine. fără să mă trezesc. O fi cumsecade, Timofte ăsta, şi noi îl bănuiam degeaba”, îşi zise el în gînd. Dar zărind ză-brelele de la fereastră îi veni în minte chilioara din curte şi un cuţit îi sfredeli inima. „De data asta m-a zăvorit numai pe mine, ticălosul”, spuse el cu glas tare şi se repezi la uşă. De cum o deschise, dădu nas în nas cu o slujnicuţă, care se sperie gre: av cînd îl văzu dînd năvală afară în izmene şi cămaşă.

— Sfinţia-ta… se fîstîci slujnica. A zis… a zis jupîn-Ti-mofte că să mergi să mănînci tot acolo. Te aşteaptă!

§î -Călugărul încuviinţă descumpănit, nevenindu-i a crede. E drept că simţea o baniţă de plumb în loc de cap şi bună ar fi fost o acritură. Apucă grăbit desaga, după ce-şi puse rasa’

56‘pe el, şi se luă după fetişcana care-l aşteptase ca să-i arate drumul.— Ia de bea nişte zeamă de curechi, cuvioase, îl îmbie vătaful. Te

scoală şi din morţi.— Dar tovarăşii mei mai trag la aghioase? Nu-i văd! se nedumeri

Rafailă, apucînd oala cu moare.— Să fii matale sănătos, tăicuţă, rînji Timofte. S-au dovedit a fi mai

vrednici ca noi. dar nici n-au băut atîta. S-au trezit în zori şi duşi au fost. Eu nu i-am mai văzut, dar mi-an spus slugile că au întrebat şi de sfinţia-ta, ba au vrut să te care cu ei, adormit cum erai, dar pînă la urmă s-au răzgîndit. Ţi-au lăsat vorbă că ştii unde să-i cauţi la Iaşi.

Era o minciună sfruntată şi Rafailă şi-a dat seama pe dată, dar s-a prefăcut a-l crede.

— Da, aveam o înţelegere cu ei, mormăi el. Ce să le fac? Dădu pe gît şi rămăşiţa de zeamă de varză, udindu-şi barba

şi mustăţile, şi parcă se simţi mai înviorat. Ba îi veni şi pofta de mîncare, spre marea bucurie a gazdei. Oricum, călugărul îşi puse în gînd să nu se mai lase îmbătat.

Apoi se dădură în vorbă şi vătaful îi spuse, printre altele, că boierul încă nu venise, dumnealui mai avea moşii prin ţinutul Horincei, ba chiar şi prin al Cîrligăturei, dar cel mai mult îi plăcea să se odihnească aici, aşa că se va înapoia negreşit. Se bucura de mare fală, vel-vornicul, în ţara Moldovei, căci tare-şi îndrăgea pămîntul străbunilor săi şi nu-i suferea pe păgîni. Din astă pricină era în mare trecere în ochii Mo\ ileştilor, fie boieri veliţi, fie voievozi. Acuma, că venise domnia Iul Radu-vodă Mihnea, se trăsese de la divan, fiindcă prea erau la mare cinste turcii la curtea din Iaşi. Aşteptau si zile mai bune, că doar aşa era de cînd lumea.

Toate acestea le aflase Rafailă fără să fi vrut să-l isec-dească, ba mai mult, vicleanul vătaf parcă i le spunea anume. Il lăsă în pace şi. cînd i se păru că isprăvise vorba, spuse si el domol:

— Apăi, am să mă pregătesc şi cu de drum, că mi-o fi de-ajuns.— Vai de mine! sări Timofte. Aşa de curînd? Eu ziceam ca măcar

sfinţia-ta să dai faţă cu stăpînul, că nu se face să-i mîncaţi pîinea şi să nu-i mulţumiţi. Acum, că ţi-au plecat şi tovarăşii…

57_ Ai să-i spui domnia-ta că ne închinăm cu plecăciunepentru găzduire şi că m-oi ruga pentru sufletul…— Nici vorbă...__Doar n-ai să mă ţii în ospeţie cu de-a sila? se înfuriecălugărul._ Departe de mine asemenea gînd, făcu pe supăratul Timofte Numai

că ce-am să păţesc eu de la boier... vai de capul meu. Măcar o zi-două să mai fi rămas, că trebuie să sosească.

Rafailă stătu o vreme pe ginduri. Nu ştia dacă ar fi putut ţjj plece chiar aşa după cum i-ar fi fost voia, şi roşcovanul vătaf o ţinea întruna să mai rămînă. Socoti nimerit să se prefacă a primi şi, cînd i-ar veni la socoteală, să şteargă putina pe nevăzute.

— De, taică, făcu el ca şi cum s-ar fi aflat în cumpănă. Nu prea îmi vine la socoteală să rămîn fără prietenii mei… şi pe capul domniei-tale.

— De asta să n-ai nici o grijă şi să te simţi ca acasă, căci boierul e ca piinea lui Dumnezeu cu oamenii cumsecade. Poate că te aciuezi pe lîngă dumnealui... dar ce spun eu prostii? Sfinţia-ta eşti în slujba domniei…,

1! ifailă îi dădu pace s-o ţină pe-a lui, dar gîndul că s-ar putea lipi de un boier atît de puternic ca vel-vornicul îi sfredeli mintea, mai ales că i-ar fi rămas lui toate odoarele mo-nastirii. Aşa se face că se hotărî să-l aştepte pe stăpîn pînă s-o întoarce.

fntr-una din zile dădu peste un rob ţigan, pe nume Bara-bulea, de felul lui de prin Muntenia. Poate că de dorul meleagurile)! - părăsite se

opri cu el în vorbă, ori poate că însuşi robul îi căutase calea, n-ar fi putut spune.

— Sâru’ mîna, taică-părinte, şi blagosloveşte! 2Îîse Barabu-lea cu umilinţă.

— Domnul, taică!— Aflat-am, sfinţia-ta, că eşti de prin părţile noastre ru-mâneşti şi mă

încumetai să-ţi aţin calea.— Da’ de unde eşti, bagagladină?— Din Romanaţi, pupaţi-aş tălpile matale. Dă unde să fiu?— Atunci cum de te-ai rătăcit p-aici?— M-a vîndut boieru, că tare i-a mai plăcut stăpînului meu să mă auză

cîntînd la scripcă. De fapt mă vîndu jupîneasa, că se înspăimîntase de patima beţiei în care dăduse dumnealui, cluceru...

58— Dar cine ţi-era stăpîn?— Cum cine? Nu-ţi zisei? Dumnealui clueer-Strîmbeanu.— Măi cioroiule, tu îţi baţi joc de mine! Cum vine asta că te-a vindut

fiindcă-i plăcea cum cînţi?— Apăi că asta-i, sfinţia-ta, dacă nu mă laşi să-ţi spui?!. -.. Mă dădu

jupîneasa că zicea că boieru se îmbăta din pricina mea, că mă punea să-i cint de inimă albastră. Da’ nu-i drept, că se matolea fiindcă boieroaica era cu vreo patru ani mai mare ca dumnealui şi coconita Elenca tare-i mai făcea ochi dulci, tind se uita după ea...

— Bată-te să te bată de netot, că nimic nu înţelesei din tot ce mi-ai boscorodit pînă acum. Mi se pare că erai bun de încurcat omul la băutură, nu-i aşa?

— Ba chiar! se bucură Barabulea, arătîndu-şi dinţii.— Da’ stăpînu-tău. de azi, te lasă să cînţi?— Cum de nu, însă n-am decît o cobză, că scripca mea cea bună mi-a

spart-o clucereasa de cap. Mă alin şi eu cum pot, pînă oi face rost de bani pentru alta, oftă mîhnit robul.

— Nu cumva socoti că eu aş putea să-ţi dau bani pentru aşa ceva? Fugi încolo, că-s sărac!

— Ba zău, chiar... gîndeam că de ţi-oi da o veste... tare ai să te mai bucuri şi poate mi-i ajuta să-mi cumpăr scula de la Vasile Brabete.

— Şi ăsta cine mai e?... de ce te-ntreb eu, că o fi. tot vreo baragladină, ca şi tine. Spuneai de o veste, dă-i drumul!

— Iacă, eu tot am să-ţi spui, mînca-ţi-aş pomenili de le capeţi!— Ai crăpa de foame, ţigane, rîse Rafailă, căci eu nu capăt aşa ceva.

Zi-i mai bine ce ai de spus!— Zic! Na, că’zic! N-aţi venitără acilea patru inşi?— Ba da, dar ceilalţi au plecat şi m-au lăsat zălog, răspunse Rafailă

într-o doară, bănuind că avea să afle o taină.— Au plecat pă dracu... Doamne iartă, taică-părinte, că mă luă gura

pe dinainte. Au fost legaţi cobză şi duşi la alt trup de moşie a boierului, da’ nu ştiu ce gînduri are cu ei. Să nu mă spui, rogu-te, că mă jugăneste păgînu de Timofte.

— De unde ştii tu astea, măi ţigane?— Auzi vorbă! Păi dacă-i văzui cu ochii mei?… Chiar a doua zi după ce

sosirăţi, erau legaţi ca berbecii, cînd ii duci la tirg, si pe de-asupra şi cu un căluş în gură.

— Şi zici că nu ştii unde i-o fi dus?59— Mă jur! Că ce, nu ţi-aş spune?— Bine măi, Hazdrabuleo, că parcă aşa ziseşi că te amă.... — Barabulea. de nu ţi-i cu supărare părintele, că eu nu-ţi spusei, dar

aşa vei fi aflat sfinţia-ta. Ai mei d-acasă îmi mai zic şi Gheorghiţă. adăugă el de parcă s-ar fi ruşinat.

— Bine, bre! Am să fac un tîrg cu tine. Dacă afli unde-s închişi prietenii mei şi dibăceşti ce gînduri au ăştia cu mine, te fac cu scripcă.

— Haoleo, părintele! D-apăi cum să nu mă-nvoiesc? îndată ce s-o putea îţi dau de ştire, numai banii de scripcă să-i ai pregătiţi. că vrea o juma’ de zlot tîlharul...

Călugărul abia se putu descotorosi de pupăturile de mînă ale ţiganului, care nu mai ştia cum să-şi arate bucuria. Îl bătea gîndul să-i cumpere rîvnita scripcă, însă după ce l-o face iscoada lui Ia curtea boierului Bucioc, dacă se va hotărî să rămînă acolo barem o bucată de vreme, altminteri să-şi pună pofta în cui tuciuriul.

Cu toate acestea zilele se scurgeau şi Rafailă căuta zadarnic să mai dea ochii cu Barabulea, care parcă intrase în pămînt. Dacă întreba pe la sălaşurile robilor, aceştia dădeau din umeri, zieînd că trebuia să fie pe undeva prin apropiere, dar undi1 anume, habar n-aveau. „O fi luat urma căpitanului Pîrvu, ca să-mi poată da de veste, de nu cumva se va fi aflat de înţelegerea noastră şi l-au legat şi pe el”, se frămînta Rafailă, mai cu seamă că nici boierul nu se grăbea să se arate.

Vremea trecu pe nesimţită si după „vara sfinţilor apostoli” se aşternu o iarnă cumplită, de credeai că voia să acopere toate aşezările omeneşti sub troienile ei. De la sălaşuri, numai fumurile mai arătau că suflarea de sub nămeţi Tnai era încă în viaţă. Rafailă îşi cam luase gîndul că avea să mai plece undeva asupra iernii, dar nici la stăpînul casei nu se mai aştepta să-l cheme, asa că fu destul de uluit cînd Timofte îi dădu de ţştire că trebuie i se înfăţişeze.

— A venit? întrebă el, parcă puţin înfricoşat.— Îhî! răspunse scurt vătaful.Curînd însă îşi veni în firea lui obişnuită şi se închină cu smerenie în

faţa velitului boier. Printre genele lui albicioase privirea iscoditoare îi dădu de ştire că avea să fie tare greu de înfruntat măreţul om eo-l mătura la rîndu-i. Era voinic şi cu barba pînă la brîu, dar tare frumos pieptănată. Ochii lui te

59străfulgerau de sub sprîncenele stufoase şi împreunate deasupra

nasului. Nu avea pe el decît un cojocel de miel fără mîneci, lăsind să i se vadă cămaşa de cînepă groasă, iar în picioare nişte iminei cusuţi cu aur.

— Şezi, cuvioase, şi ia aminte la cele ce-ţi voi spune! porunci stăpînul, fără a-i da răgaz să întrebe el ceva.

Deşi Rafailă nu se pierdea cu una cu două în faţa cuiva, de astă-dată se simţi cam stingherit şi abia cuteză să se aşeze pe o margine de scaun.

— Am cumpănit în fel şi chip dacă să mă încred în tine au ba, cuvioase Sarsailă, începu boierul cu voce domoală.

Auzindu-şi porecla în gura vel-vornicului, Rafailă simţi un fior de gheaţă prin şira spinării şi se crezu pierdut. Cine ştie cum va fi aflat despre isprăvile de la Ot Menedec şi cu asta i se năruiau toate visele, dar mai ales gîndul îi fugi la desaga lui cu odoarele monastirii. Rămase însă cu totul înmărmurit cînd boierul urmă:

— Gurile rele spun că tu ai fi spart sfîntul lăcaş care te-a adăpostit o vreme prin ţara Buzaielor… Eh! Nu despre asta vreau să-ţi vorbesc, nu-mi pasă ce vei face cu ce-ai furat, dar să te dai pe brazdă de acum încolo!

— Cinstite vel-vornice... Încercă Rafailă să deschidă gura, dar Bucioc nu-i îngădui.

— Să nu-mi spui că eşti nevinovat, că nu te cred. Iar de vreme ce i-ai făgăduit scripcă lui Barabulea, înseamnă că ai ceva parale...

— Ticălosul de ţigan... m-a vîndut! mormăi călugărul in barbă.Boierul insă îl auzi:— Nu cumva să te legi de el, că pe urmă ai de-a face cu mine! El îi

singurul care a scăpat din prăpădul de la Ot Menedec, dar nu ca să-aii povestească isprăvile tale am dat eu bani buni pe el. Asta-i altă socoteală! Mie să-mi spui ce căutaţi voi, cei patru, la Iaşi?

— Eu nimic...— Dar ceilalţi?— Habar n-am! Mă jur...— Sarsailă, să nu-mi umbli cu şoalda! Ai zis că vrei să intri în slujba

mea, aşa că trebuie să-mi spui tot ce ştii, altfel te belesc ca pe iepuri. Cu mine nu-ţi merge ‘. Ce răvaş duceaţi? Ori poate numai din gură trebuia să-i spuneţi ceva lui Vodă?

60_ Nu ştiu nimic, mărite stăpîn, se căina călugărul şi boierul ÎS» dădu

seama că spunea adevărul._ Să zicem! Te-ai lipit de ei întîmplător?— Întocmai.— Şi nu i-ai auzit vorbind despre ceva de taină… de scopul călătoriei

lor la Iaşi?— Drept să spun, nu!— Ascultă-mă bine. Sarsailă, şi bagă-ţi bine în cap! Dacă vrei să mă

slujeşti, va trebui să faci tot ce-ţi poruncesc, fără cricnire. Te voi umple de bani, ba chiar şi niscaiva ranguri am să-ţi ofer, dar să nu încerci să mă-nşeli...

— Mă jur...— Lasă jurămintele, care în gura ta n-au nici un preţ. Te ştiu cine eşti

şi tocmai pentru aceea am trebuinţă de un mare ticălos, care să-mi împlinească gîndul.

— Mă supun! răspunse hotărît călugărul.— Atunci îi bine! Ascultă! Odoarele pe care le-ai furat o să le duci lui

Vodă, împreună cu ceilalţi trei tovarăşi de drum ce i-ai avut. I-am ţinut închişi pînă acum, dar tu ai să-i faci, să scape, ca să capete şi mai mare încredere în tine. Îi vei trage de limbă ca să aflii cît mai multe, căci ai să fugi împreună cu ei la Iaşi. Odată ajuns acolo ai să te bagi sub pielea lui Vodă, care se va bucura de aurăria ce i-o vei dure. Să te ţii în preajma lui şi, dacă se va întîmpla cumva ca hotarul ţării de la miazănoapte să fie călcat de vreun podgheaz ce ar aduce un nou voievod, să nu scapi prilejul să-i înfigi lui Vodă un cuţit în spate.

— Vai de mine! se îngrozi călugărul. Nu zic că n-am ucis, dar cu cap încoronat şi uns cu sfîntul mir?!

— Lasă, cuvioase, că tot n-ajungi tu în rai, dar faci un bine i ciiii Moldovei, scâpînd-o de o slugă a turcilor. Pe urmă are să fie bine şi de tine.

Rafailă nu era pătruns de asemenea gînduri înălţătoare, Insă nu scăpă ocazia să întrebe pe şleau:

— Ce-am să primesc şi cît anume? Bucioc îi aruncă o privire sfredelitoare.

— Aşa mai vii de-acasă, cuvioase. Oricum ai să capeţi mai degrabă gologani decît ranguri bisericeşti, după cum am aflat °ă ai rîvni. De ce-i în desagă să nu te atingi, că am să-ţi dau eU nişte pungi.

61— Atunci îi bine... Totuşi eu zic să nu mă arăt aşa deodată, ci aş băga

mai înainte o iscoadă să afle ce gîndesc cei trei oşteni despre mine.— Eşti slobod să faci cum vrei, căci ştiu că te pricepi la tot felul de

drăcovenii.— Să îngăduie măria-ta să mă ajute chiar ţiganul acela...— Nu care cumva să-i faci ceva, că am trebuinţă de el şi în afară de

asta cîntă dumnezeieşte la scripcă. Ia pe altul!— Numai pe el îl vreau! Am să-i dau vreo două scatoalce şi-l iert. Mă

jur!Ii spuse apoi boierului tot ce avea el în gînd şi pînă la urmă Bucioc îi

dădu încuviinţarea să se slujească de Barabulea. Iar cînd primi pungile cu bani, sărută cu smerenie mîna stă-pînului şi ieşi din încăpere cu spatele înainte.

Trecură sărbătorile Crăciunului, ba chiar şi sfînta Bobotează, dar Rafailă nu se prea dădea drumului, căci boierul îi dăduse răgaz să se pregătească pe-ndelete. De fapt nu se prea îndura să se desprindă de la căldurică şi mîncare bună.

Peste Barabulea dăduse la cîteva zile după ce vorbise cu boierul. Era încotoşmânat într-un cojoc şi, de cum îl zări pe călugăr, îngenunche în faţa lui punîndu-i spinarea la îndemînă.

*** Na, dă! Pupa-ţi-aş tălpile matale, părintele. Dă, dacă asta ţi-i voia şi nu ţi-i milă de un pîrlit ca mine.

Lui Rafailă nu-i fu greu să-şi dea seama că boierul fusese cel care poruncise robului să se lase bătut, iar felul cum fusese întîmpinat îl făcu să-i mai scadă mînia împotriva lui.

— Lasă pe la vară, măi Hazdrabuleo, că acum ai prea multe cojoace! rîse cuviosul.

— Ba acuma, taică-părinte, că ce poţi face azi nu-i de lăsat pe mîine! se împotrivi robul. Apoi pînă la vară, cine ştie ce-ţi mai vine să adaugi la ciomege şi-mi schilăveşti bunătate de ciolane. Hai, dă acu! «.

Ii plăcu lui Rafailă felul de a fi al ţiganului şi nu se putu ţine să nu rîdă cu poftă.

— Ei, bine! Iacă, te iert pentru totdeauna, afurisitule, numai să nu mă mai minţi niciodată…

— Săru’ dreapta, părintele, cum să te minţ eu chiar pe sfinţia-ta?— Hai, să lăsăm asta! Trebuie să stăm de vorbă în taină, că avem a

pune ţara la cale.62_ îndată, îndată... Numai să-mi scoţ bulendrele de pemine. că mă-năbuş.Văzîndu-l cîte boarfe îşi pusese pe dedesubt, cuviosul se înveseli de-a

binelea.— Ptiu, bată-te să te bată de pezevenchi! D-aia voiai să te ciomăgesc

acum? Eşti dat naibii, măi Barabulă, n-am ce zice.— Barabulea! Să nu uiţi, sfinţia-ta, că faci păcat de-mi schimonoseşti

numele.— Uite ce e, măi... omule! Mi-ar trebui o fetişcană isteaţă, ca s-o

facem iscoadă. Are să capete o frumoasă răsplată._ Ca mine, scripcă...— Pentru ce ţi-aş fi luat-o, cioroi blestemat? Pentru că m-ai amăgit cu

balivernele tale, în vreme ce tu trebuia să mă recunoşti ca fiind de la Ot Menedee? Auzi la el! Mai vrea şi plată.

— N-am avut încotro, mă jur! Da’ de-acum înainte, să n-am parte de ce-i pofti matale de nu ţi-oi fi pe plac, zău!

— Las-o baltă, că mă mînii!— O las!— Spuneam de o slujnicuţă dezgheţată… *— Păi, mai ceva ca Tilinca mea, alta nici că se află.— Ţi-o fi vreo rubedenie?— Fata mea.— Tinără?— Nu aşa ziseşi? Ce-i drept, îi cam trecută de vreo douăzeci de

primăveri, da-i frumoasă, coz!— Minte să aibă, nu frumuseţe, fiindcă am să-i acopăr faţa, s-o dăm

drept roabă tătăroaică. Ea să se prefacă a nu le cunoaşte graiul, ea să poată trage cu urechea la^ce-o auzi.

— Haoleo, nu se poate!— De ce!

— Dacă îi ascunzi obrazul şi o mai faci şi pagină, au s-o frigă dracii pe lumea cealaltă, şi ea, săraca, e botezată creştineşte...

Rafailă zîmbi.— Cu atît mai bine! Are să-şi rupă colţii dracul dacă o muşca din ea.— Aşa crezi? Dar dacă i-o plăcea, n-are să mai vrea şi altele?.. si eu

am o puzderie de fete, că le-am pierdut socoteala Să le ia şi pe ele?63— Zii mai bine că ţi-e teamă să nu-i terfelească cinstea vreunul dintre

tovarăşii mei, căci printre ei am de gînd s-o trimit.— Dă-o-ncolo, că tot nu se vede cinstea de sub bulendre! Insă, dacă

s-o da drept pagină, face mare păcat, şi fără scăpare. De vrei, mă îmbrac eu muiereşte şi mă acopăr la faţă…

— Vorbeşti prostii, Barabuleo! Mai bine s-o trimiţi pe Tilincuţa asta, de care zici, să văd si eu ce-i poate capul.

VICLENIE ÎMPOTRIVA VICLENIEIABIA SE USCASE ŢARINA l-E MORMÎNTUL BARONULUI NADAY şi

lacrimile de pe obrazul alteţei-sale, că la cetatea Bălgradului se ivi un călăreţ care nu cruţase- coastele bidiviului său, judecind după spuma de sub şa ori aburii ce ieşeau din pielea sărmanului cal.

De la mai-marele gărzii fu trimis întîi la contele Ugrai, nefiind îngăduită intrarea la principe ca pînă atunci. În acest fel contele află că Marcu fusese prins şi întemniţat în castelul lui Teleki de la Uioara. Asemenea veste trebuia dusă neîntîr-ziat prinţului, căci era bănuiala ca şi dalmatul să se fi aflat pe undeva prin Ardeal.

— Cum de nu se poate şti nimic despre Grazziani? se miră Bethlen.— De la Sătmar i s-a pierdut orice urmă, alteţă.— Nu crezi că am putea să-i întindem o capcană, slobo-zindu-i

prietenul?— Nu cutez, înălţimca-voastivi. Prea ne-au tras pe sfoară pînă acum.

Nu cumva să-l pierdem şi pe bănăţean pînă la urmă, dacă-i dăm drumul. N-am să ascund însă unde se află olahul, şi nu se poate ca Grazziani să nu încerce să-l scape.

— Cred şi eu că din castelul de la Uioara cocoţat deasupra Mureşului, nici vulturii nu l-ar mai scoate.

— Tocmai de aceea mă gîndesc să-l aduc la Galda. Nu ştiu pentru ce l-or fi amestecat şi pe Teleki...

— Nu-i cel care va fi soţul Iuliei? Fireşte că vicleana contesă Rozsnyai poate să aibă încredere în el. La Galda însă

63dalmatinul ar putea fi atras mai curînd. Ai dreptate! Vezi tu cum faci - — Socoteam să împînzesc pădurile din jurul Galdiei cu osteni, ca să-l

pot înfrunta pe Grazziani mai lesne.— Ai putea chiar să-i iei pe toţi din Bălgrad, fiindcă tot vor trebui duşi

la Deva şi cie acolo spre Ungaria, în ajutorul lui Thurn, în Boemia.— Pentru început, socot mai nimerit să mă duc singur să vorbesc cu

Agnes, dacă îngăduie alteţa-voastră. Ba s-ar putea să-l fac pe bănăţean să se lepede de Grazziani şi...

— Bucuros îl primesc în slujba domniei mele.Contele Ugrai avea mai multe moşii, dar slujindu-l pe principe era mai

toată vremea la curte şi. arareori ieşea din Bălgrad. De aceea întîlnirea de la Galda era ca un răgaz de odihnă, deşi ştia că n-avea s-o scoată lesne la capăt cu prietenul vicleanului Gaşpar Grazziani. Dalmaţianul trebuia prins, spre a nu mai unelti!

Voios se aruncă în şa, după care în scurt timp dădu cotul la Sîntimbru şi se pomeni in valea Mureşului. Apoi se înde-” părtă de malul apei spre poalele Pietrei Craivei, munte ce părea a-l privi minios de sub cuşma-i de omăt. „Pe aici vor fi trecut şi legionarii romani, care au străbătut aceleaşi drumuri… “ îşi zise Ugrai. Olahii ştiu că, din tată-n fiu, aceste locuri au fost ale străbunilor lor daci, şi poate că de aceea şi prinţul voia să-i ademenească încropind o nouă Dacie. Tot aşa se încumetase şi acel straşnic Mihai, pe care îl mai ţinea minte din vremea copilăriei.

Călătoria se dovedi însă prea scurtă pentru gkidurile contelui, care o luase cu mult înaintea slujitorului ce-l însoţea. Se trezi în curtea conacului, iar contesa îl primi într-o frumoasă odaie de la catul de deasupra. Acolo puteau vorbi în voie şi totodată aveau privire asupra împrejurimilor, clacă s-ar fi ivit vreun duşman.

f” — Te pomeneşti că în răstimp l-ai prins pe Grazziani?! zîmbi livrai, sărutînd mîna întinsă de Agnes.

— Nădăjduiesc să nu mai fie mult pînă atunci, dragă Jeno, de vreme ce tu însuţi mi-ai venit în ajutor… Nici nu ştii ce bucurie îmi faci treeîndu-mi pragul!

— Asta înseamnă că ar trebui să mă pofteşti mai des.64— Cu dragă inimă. Atît tu cît şi principele sînteţi oricind bineveniţi şi

nu trebuie să vă chem eu. De altfel, dacă n-ar fi fost dorinţa ta de a-l prinde pe Grazziani...

— A mea?! Nu a ta?— A… alteţei-sale, bîigui Agnes, încercînd să zîmbească spre a pune

capăt unei amintiri neplăcute.Ugrai pricepu la rîndul său şi îşi plecă fruntea, în timp ce gazda strigă

slujnicei să aducă cele pregătite pentru oaspete.— Se vede că eram aşteptat, judecind după belşugul de pe masă.— Încerc să te fac a crede că eşti la masa alteţei-sale…— Din păcate aceea este cu mult mai sărăcăcioasă, iar eu stau şi

privesc, aici nu ştiu cum’ o să lupt de unul singur cu asemenea bunătăţi.— Te voi ajuta şi eu!— Ca de obicei, eşti de două ori generoasă…Toată vremea cit se ospătară vorbiră mai cu seamă de prinderea

bănăţeanului, care le încurcase de atîtea ori socotelile în favoarea dalmatinului.

— Capcana a fost Iulia, zise Agnes. Ştii că acest Marcu se îndrăgostise prosteşte de ea, iar gîsculiţa noastră îl plăcuse de asemenea şi…

— Mă rog, făcu Ugrai, în semn că înţelesese idila dintre cei doi, dar pe care o socotea mai curînd o toană trecătoare.

— Tot aşa-mi ziceam şi eu, însă ea o ţinea una şi bună că se mărită cu olahul. Îi sucise mintea şi a ţinut-o aşa multă vreme. Ştii că nici la petrecerea aceea de la curte n-a vrut să vină cu mine, refuzînd să mai ştie de altcineva, decît de Marcu al ei?

— Îmi aduc aminte.— Ei bine, cind am văzut cum stăteau lucrurile, l-am poftit pe Teleki

Imre să se hotărască s-o ia de nevastă şi să se ţină în preajma ei, că de nu aveam să caut pe altcineva. Nu era s-o las să facă o prostie, iar în ce-l priveşte pe conte, averea eea mare, precum şi faptul că erau vecini l-au făcut să nu se mai dezlipească de Micoşlaca.

— Cîtă iscusinţă ai irosit din pricina acestui olah...— Stai să vezi! Asta n-a fost nimic îi luă vorba contesa. Am chemat

apoi un ţăran de-al meu, de acelaşi neam cu Marcu, şi l-am trimis, aşa, ca din întîm-plare, la ea, unde s-a dat drept ortac de-al bănă

65ţeanului. Era şi normal ca Iulia să-l întrebe imediat despre drăguţul ei,

dar a rămas eu gura căscată cînd a auzit că acesta fi însurat cu o mocană de-a lui, din Banat. Omul s-a jurat, -ă i fost de faţă la nuntă. Se-nţelege că pe urmă l-am pus pe p. pa lui să-l de/lege de minciună.

— Şi Iulia l-a crezut?— Mai întîi a rămas buimacă dar mai pe urmă a început sâ-l descoase

pe ţăranul meu în fel şi chip. Eu insă îl învăţasem ce să spună şi, cum nu e prost, i l-a ponegrit pe iubitul ei. fâcînd-o mai să crape de necaz şi furie. Atunci a început să-l urască pe bănăţean, tot atît pe cit îl iubise mai înainte. Din cînd în cînd i-a mai zimbit şi lui Imre...

— Deci prin viclenie ai izbutit?— Altminteri cum? Aşa insă, avem să jucăm la nunta luliei chiar în

toamna asta, rîse Agnes, sorbind din cupa cu vin chihlimbar iu de Ighiu.— Mă-ntreb ce va fi fost în sufletul ei cînd i s-a întors vechiul drăguţ?— Mînie, ură, scîrbă şi tot ce poate strînge un om amăgit, mai cu

seamă că olahul venise cu mare tărăboi, făcînd pe stăpînul, încît ea n-a mai văzut în el, decît un ţărănoi neobrăzat ce trebuia pedepsit cît mai aspru. Şi a făcut-o!

Ugrai zîmbi şi dădu din cap cînd duse paharul la buze. Sorbi cu încetineală şi întrebă:

— Spune-mi, draga mea contesă, dacă ea ţi l-a dat pe tavă sau l-a luat Teleki de acolo? Nu cumva e gelos? Mă îndoiesc să-l lase nevătămat şi să-l aducă încoace, de nu cumva îi va fi făcut felul pînă acum…

— Fii pe pace, că Imre este foarte ascultător»De altfel eu i l-am dat pe olah, după ce venise cu doi însoţitori pe care Iulia i-a lăsat să plece. Mărturisesc că mi-a fost teamă ca nu cumva aceia să se ducă întins la Grazziani şi nebunul ar fi fost în stare să mă atace, dacă l-aş fi adus pe omul său de-a dreptul la Galda. Nici Teleki nu l-a cărat la el acasă, ci l-a dus la prietenul lui, Csâky Nandor, şi de acolo, printr-o hrubă, l-a trecut la Uioara.

— Pe sub Mureş?! se miră Ugrai. Din cîte ştiu eu, printre castelele celor doi trece rîul.

— Întocmai, dar nimeni nu mai are ştire de asta.— Nu-i rău de ţinut minte pentru vremuri de restrişte, zimbi cu înţeles

contele.66Amîndoi tăcură deodată şi rămaseră eu privirile aţintite pe fereastră,

de parcă ar fi aşteptat să-l zărească pe Teleki tîrîn-du-l pe olah cetluit în funii. Numai că gazda avea în minte o răzbunare mai veche şi nu se putu ţine să nu-i amintească oaspetelui:

— Jeno dragă, de-o fi să-l prindem cîndva pe blestematul de Grazziani, să nu uiţi nici tu, nici alteţa-sa, că am şi eu o vorbă cu el. O veche socoteală!

— Nu vrei cumva să faci şi tu ca Iulia? rîse Ugrai.— De ce nu? Doar că eu am de gînd să mă uit în ochii lui pînă o crăpa.

Să-l văd eerşindu-mi îndurare…— Şi tot nu l-ai ierta!?— De bună-seamă!— Iar eu, prostul, credeam că femeile sînt nişte îngeraşi fără aripi, în

vreme ce ele au ghiare de grifon.— Te povăţuiesc să nu le încerci vreodată...— Am să ţin seama. Pînă atunci să nădăjduim că olanul va fi o nadă

bună pentru Grazziani. Anume ţi-am cerut să fie adus aici în văzul tuturora.

— Crezi că vom izbuti?— Nu atît din prietenie, cît mai cu seamă temîndu-se că prinsul ar-

putea spune ceva nedorit, şi atunci va sări să-l scape.— Te previn că olahul e încăpăţînat şi are să tacă.— Grazziani însă a auzit de faima lui Andor, şi asta îl va face să nu

mai stea la îndoială. Mărturia omului său ar putea să cadă greu la Poartă.Contesa îl privi cu îneîntare şi, muşcînd cu vîrful buzelor dintr-o turtă

muiată în vin, îi spuse linguşitoare:— Credeam că eu sînt cea mai vicleană, dar văd că m-ai întrecut,

prietene.— Împotriva vicleniei, numai viclenia izbuteşte, mi se pare că zice o

veche zicală. Şi de nu-i, ar trebui să fie.Izbucniră amîndoi în rîs şi închinară iarăşi din licoarea viilor de la

Ighiu, ţinută anume pentru feţe mai simandicoase. Apoi contele se ridică şi, uitîndu-se pe fereastra, urmă:

— Trebuie să văd cum arată pădurile astea din preajma voastră, că am poruncit nişte cătane de la Bălgrad să-ţi împresoare castelul, pentru a-l primi pe Grazziani. Dacă…

Ugrai se opri însă văzînd că în uşă s-a ivit pe neaşteptate slujnica.MAu venit doi oameni trimişi de domnul conte Teleki, dar spun că au o

taină care nu trebuie ştiută decît de doamna con-teS3. _ Ce să fie ‘. ’! se nedumeri Agnes.— Cine ştie... Vin cu tine! se oferi Ugrai.. _ Ba, eu zic să rămîi aici şi mă duc eu la ei. S-ar putea

ca de tine să se ferească. Dacă e nevoie, trimit să te cheme.Contele încuviinţă şi se aşeză din nou în jilţ, în- vreme ce gazda îşi

săltă uşurel fustele si ieşi grăbită în ogradă, dar nu zări pe nimeni. O chemă pe servitoare şi aceasta îi spuse listă:

— I-am poftit în odaia de primire, măcar că unul dintre ei pare ţăran.— Toanto! Nu cumva crezi că celălalt o fi vreun domn?— Eu nu ştiu, dar ii îmbrăcat altcum decît iobagii noştri, si chiar şi

olahul era în straie de sărbătoare...— Ţăran olah? se înfurie contesa.— D-apăi cum?! se miră fata, ştiind că toţi iobagii de pe moşia lor

erau români. Da’ vorbeşte ungureşte, la fel ca noi, adăugă ea.— Şi celălalt?— Domnul ‘!— Da!— N-a scos o vorbă.— Ciudat! mormăi contesa, neştiind dacă trebuie să se mînie ori nu

de primirea celor doi străini.Totuşi era destul de ţîfnoasă cînd pătrunse în încăpere şi dădu cu

ochii de un necunoscut înveşmîntat ostăşeşte, însă pe ţăran nu-l văzu prin preajmă. Oşteanul făcu o plecăciune fără a scoate o vorbă, şi Agnes dădu din cap zorită, vrînd să-l întrebe de cel de-al doilea, cînd se pomeni cuprinsă în braţe pe la spate şi o palmă aspră îi astupă gura.

— Ştreangul! Dă-l repede încoace! îi răsună lîngă ureche o voce care i se păru cunoscută, deşi nu prea desluşea bine limba olanilor, ci numai atît cit îi era de trebuinţă spre a se face înţeleasă de iobagii ei.

„Nu, nu pot să mă înşel... e chiar vocea lui Marcu! Păi ăsta-i un diavol, nu om! Blestemat să-i fie numele! Măcar de-ar Şti Jeno să-l ia pe neaşteptate, că altminteri… “ se gîndi ea înfiorată.

67Oşteanul, care nu era altul decît Mihai, se apropie de fereastră şi

spuse încet:— Pînă acum îi bine. Caii sînt tot acolo.„Au de gind să mă ducă undeva”, cugetă contesa şi răsuflă uşurată.

„Proştilor, cum vă închipuiţi că veţi ieşi cu mine pe sub nasul contelui Ugrai? “

Mihai sări pervazul ferestrei şi aduse caii, în vreme ce Marcu ridică un sac şi îl trase peste capul contesei, care începu să se zbată mai abitir şi să geamă, doar de va fi auzită. Degeaba! Marcu o ridică în braţe şi o trecu afară lui Mihai, care o aşeză de-a curmezişul unui cal.

— Să fugi cît poţi! Şi rămîne cum ne-am înţeles… Castelana de la Galda crezu că-i sosise sfîrşitul, fiindcă

hurducăturile goanei ce nu mai contenea o chinuiau îngrozitor, strivindu-i trupul. În cele din urmă, cînd şi bietele dobitoace păreau a fi la capătul puterilor, ajunseră la o margine de pădure şi tînărul oştean descăleca, îi trase sacul de pe cap şi îi scoase căluşul, lăsînd-o însă mai departe să atîrne de-a curmezişul şeii. Scrută îngîndurat zarea, doar de s-ar arăta vreun călăreţ. Apoi, nemulţumit, apucă dîrlogii cailor şi pătrunse

în desişul codrului. După ce merseră o vreme aşa, fără a lua în seamă prizoniera, care începuse a-şi mai veni in fire puţind de acum să respire în voie, Mihai se opri, recunoscînd parcă locul, şi o săltă călare în şa, dar fără a-i dezlega mîinile. Se aflau într-o văioagă unde ar fi trebuit să ajungă şi Marcu pînă-n seară, ori, dacă nu, să-l aştepte încă două zile încheiate. Iar dacă nici atunci nu s-ar fi ivit, urma ca Mihai s-o scoată pe castelană în preajma Vinţului şi să-i dea drumul unde o vedea cu ochii, el avînd să se îndrepte apoi spre Borlova ca să-l întîlnească acolo pe Marcu, dacă acesta va mai scăpa cu viaţă...

Văzînd uşoara descumpănire a tînărului, contesa prinse glas şi încercă să-l înspăimînte:

— Prinţul spînzură la voi!… Cît ţii legată la mine?— Pînă-n seară.— Apoi?— De nu s-arată prietenul meu, te spînzur eu pe domnia-ta, aşa cum

ziseşi că o va face prinţul cu noi. Pe urmă îmi văd de drum.Contesei i se păru că nu-l pricepuse prea bine. Întrebat însă a doua

oară, Mihai îi dădu acelaşi răspuns, aşa că biata castelană dorea acuma sosirea celui pe care-l vroise pierdut, fiindcă

68trasnitul cestălalt de olah părea în stare s-o atîrne de vreo cracă.

Totuşi, nu se dădu bătută:-- Prietenul tău nu scapă! Eu ştiut că veniţi şi făcut capcană la voi El

ţinut este acuma şi schingiuit pentru a spune unde estem noi. Nu prieten vine, ci cătane mult, ce avem la curte. -

_ Atunci cum de te lasaşi amăgită chiar domnia-ta? rînjiMihai. Halal capcană, n-arri ce zice!Frîntă şi fără putinţă de scăpare, contesa se lăsă copleşită de

amorţeala braţelor şi închise ochii, rămînînd în aşteptare. 1>, i să-şi fi pierdut simţirea, dar Mihai n-o luă în seamă. Se ducea tot mai des către marginea pădurii, ca să scruteze zarea, iar cînd îşi dădu seama că femeia începuse a dîrdîi de frig, trase cerga legată de oblînc şi o acoperi peste umeri.

— Ţii aşa la mine toată noapte?— Nu! Am spus că te spînzur. Aştept doar să răsară prima stea...Începuse înserarea şi deznădăjduita femeie se înfiora zărind cerul

printre crengile copacilor. Se rugă fiebinte ca nori întunecoşi să acopere faţa stelelor ori să se întîmple vreo mi-, nune care s-o scape, căci moarte cumplită o aştepta cu nebunul de oştean.

— Cum să spînzuri tu la mine, dacă nu venit prietenul tău? Rste prins şi dacă vrei scăpat dai pe mine la schimb. Dacă mor eu, şi la el ucide! Stai să vezi, nu zori!

Mihai se gîndi că s-ar putea să aibă dreptate, Marcu fiind fără îndoială prins, căci altminteri ar fi putut să-l ajungă pînă acum. Bucuros ar fi lăsat-o pe castelană să plece în locul tovarăşului său, dar nu ştia cum s-o facă. Se mai duse o dată la marginea pădurii şi de astă-dată desluşi că se apropiau vreo patru călăreţi. Se întoarse în grabă şi, apucînd dîrlogii

calului, o duse pe contesă sub un stejar bătrîn, scoase apoi un ştreang de cînepă şi îl aruncă pe după o creangă groasă, iar la capătul rămas făcu laţ şi îl petrecu pe după grumazul contesei, care-l privea mai mult moartă decît vie.

— Se arată nişte călăreţi… şi nu poate fi Marcu, decît ca ostatec, îi zice Mihai. N-am cum să aflu, aşa că voi sta la pîndă Şi, dacă au gînduri rele, domnia-ta să le strigi pe limba voastră să stea locului, că altminteri gonesc calul şi... rămîi agăţată de cracă. M-ai înţeles?

— Şi dacă sperie calul?69— Cum ţi-o fi soarta şi norocul, doamnă contesă.Se aşternu o tăcere desăvîrşită, încît s-ar fi putut desluşi bătăile de

inimă ale contesei. Pe deasupra, aceasta mai tremura şi de frig.— Heeei, Mihai! sparse liniştea o voce necunoscută. Mă auzi? Unde

eşti?Tînărul nu se dădu în vileag, măcar că-şi auzise numele. Din păcate,

datorită înserării, nu se puteau vedea feţele călăre-lor şi nici dacă era vreunul dintre ei legat.

— Mihaaai! N-auzi mă? Răspunde! răcni iarăşi necunoscutul. Ştim că eşti acolo cu doamna! Vezi să nu faci vreo prostie! după care se vede că fusese îndemnat de către cineva să mai adauge: Iacă, înălţimea-sa, domnul conte Ugrai, aici de faţă, îl iartă pe ortacul tău dacă o slobozi pe doamna. De nu, îl ucide şi nici tu n-ai să scapi, că eşti împresurat. Auzit-ai ce—am zis? Răspunde!

— Spune că da! Scăpat şi eu şi voi! se precipită contesa.— Staţi pe loc! strigă deodată Mihai, după ce aşteptase cîteva clipe

bune, care pentru femeie durară o veşnicie. Doamna contesă are să vă spună că dacă mai faceţi un pas vă atîrna în ştreang!

— Jeno dragă, am funia de gît şi, dacă mină calul do sub mine, mă spînzură. Nu care cumva să faci vreo neghiobie şi să mă dai pieirii! Lasă-l pe ostatec să plece unde o vrea şi pe mine o să mă sloboadă în schimb.

— Dacă ai spus ceva ce nu trebuia, o preveni Mihai <ă ştii că prietenul meu a înţeles şi am să-l întreb...

— Jur n-am zis rău! Tot cum vrut tu fost.— Marcule! strigă tînărul. Răspunde tu!— Am auzit tot, Mihai, şi mă bucur pentru ce-ai făcut. Fii fără grijă, că

de astă-dată doamna contesă n-a mai fost aşa de îndîrjită împotriva noastră. Sloboade-o şi dă-i pace!

— Heeei, luaţi aminte! răcni Mihai. Lăsaţi-l pe Ostatec: ă vină la mine, împreună cu tine, cel care ne vorbeşti limba. Nu uitaţi să-i înapoiaţi spada! Dacă nu faceţi precum vă spun, numai ţeapănă aveţi s-o luaţi pe contesă!

— Să nu cutezi, olah împuţit, să ridici mîna asupra...— Jenei! îl întrerupse contesa. Ce faci? Vrei să mă pierzi? Potoleşte-te!

Abia stau în spinarea calului şi, de mă mişc, pe dată cad în laţ. Terminaţi odată!

69

, După un scurt răstimp în care se vede că fusese dezlegat t\I r u, se auzi din nou vocea lui:

_’ No, aşa-i bine. Mihai, strigă să te auzim unde eşti!Se făcuse întuneric de-a binelea, mai cu seamă în pădure, dar Marcu

se descurcă şi sosi împreună cu însoţitorul, după cum fusese învoiala._ Totul e bine? întrebă Mihai, de cum îl văzu. Pot să-idau drumul contesei?— Mai este încă în sac, drăguţa de ea? Dă-le-o aşa cum se află!Mihai o apucă în braţe, lăsîndu-i laţul pe grumaz, după care o aşeză

binişor pe picioare, luîndu-î cerga în care era învelită.— Mie îmi este mai de trebuinţă, doamnă contesă, aşa că ţi-o iau,

măcar că tremuri. Cît despre funie, am să ţi-o las ca amintire şi să mai ştii domnia-ta că nu era legată la celălalt capăt, că doar nu era să spînzur o femeie lipsită de apărare. Dacă aş fi alungat calul poate că te-ai fi ales cu o trînteală zdravănă, dar numai atît...

Castelana înţelese dar nu mai putu scoate o vorbă din pricina spaimei prin care trecuse. Izbucni într-un plîns cu sughi- -> ţuri, în vreme ce slujitorul ce venise cu Marcu încerca să-i desfacă legăturile.

— Bagă de seamă, doamnă contesă, îi zise Marcu pe limba ei, ca să priceapă mai bine. Am fost cinstiţi, căci s-ar fi cuvenit să te fi luat acuma cu noi în desişul codrului şi să te înjunghiem. N-o facem, fiindcă noi, „olahi împuţiţi”, cum a binevoit domnul conte să ne spună, ne ţinem făgăduiala dată. Dar să-i spui grofului că dacă o mai da vreodată faţă cu mine am să-l fac să-şi înghită asemenea vorbe de ocară. Mergi sănătoasă «I nu mai fă atîta rău, că poţi s-o păţeşti într-o bună zi.

Groful se dovedi însă a nu fi la fel de cinstit, fiindcă mai înainte de eliberarea contesei poruncise oamenilor lui să se răs-pîndească prin codru în aşteptarea celor doi, ca să pună mîna pe ei. Dar se vede treaba că Marcu presimţise, ori poate înţelepciunea îl făcu să nu se urnească din loc.

— Nu plecăm?! se miră tînărul.— Vicleniei i se răspunde tot prin viclenie, făcu Marcu gînditor. Poate

că mă-nşel, dar s-ar putea să încerce să ne prindă prin pădure, luîndu-ne pe nepusă masă. Aici însă nu le j#a da prin cap să cerceteze, aşa că mai adăstăm o vreme.

70Noaptea aduce după sine zgomotele ei, din care cei doi pînă la o

vreme nu desluşiră mare lucru, deodată însă caii ciuliră urechile şi se opriră din ronţăit.

— Mi s-a părut că aud paşi, şopti Mihai.— Şi mie. Ia taci!Din ce în ce mai aproape, se auzeau vreascuri trosnind sub picioarele

unor vietăţi.— Or fi lupi? se întrebă Mihai. ’— Nu cred! Altfel caii ar fi simţit, dar văd c-au rămas liniştiţi şi, cum

de om nu se sperie, de ce m-am temut n-am scăpat. Scoate spada şi fii gata!

— Ne luptăm?— Să vedem!Curînd se auziră şi voci care nu se fereau, chemîndu-se între ele.— Am ajuns, spuse unul. Heeei, pe unde sînteţi?— I-aţi prins?— Nu, înălţimea-voastră.— Dobitocilor! fu răspunsul contelui, pe care cei doi îl recunoscură

uşor.— Sîntem puţini, şi bezna…Glasul slujitorului fu însă acoperit de un răcnet ce veni din hău. rile

codrului, făcîndu-i pe toţi să amuţească.— Asta ce mai fu?! se îngrijoră Mihai.Marcu ridică nedumerit din umeri, dar cum nu se pierdu cu firea îi

răspunse şăgalnic:— De n-o fi fost însuşi dracu, atunci de bună-seamă că vreo pasăre de

noapte, ori cine ştie ce jivină îşi va fi dat duhul în clipita asta.— Oricum, cred că ne-a fost de ajutor, căci urmăritorii noştri nu se vor

mai încumeta să ne caute prin astfel de locuri şi pe întuneric.— Ai dreptate! Acuma putem s-o luăm şi noi la picior, şi chiar într-

acolo! Aşa om afla şi ce s-a întîmplat.Cu toate că oamenii lui Ugrai se zoriseră să scape de pădure, Marcu

îşi sfătui tovarăşul să păşească grijuliu şi să fie cu urechile ciulite la cel mai mic zgomot, căci de văzut, cam greu se putea prin întunecimea copacilor. Apoi mai erau şi caii, duşi de dîrlogi, care striveau vreascurile uscate sub copite de parcă nu le-ar fi jîăsat de teama stăpînilor. Uneori sforăiau scurt pe nări, cînd se speriau de vreo vieţuitoare a pădurii, stîr-

71

nit-tă din culcuş în drumul lor, după care mergeau liniştiţi şi “Vultători

mai departe. Din păcate, pe deasupra capetelor 9S-cau o boltă de crengi care le acoperea vederea cerului, aşa cA oameni şi dobitoace, mergeau cam la întîmplare.

_ Poate ne pomenim din nou la curtea contesei, zise într-un tîrziu Mihai.

_ Atunci om face cale întoarsă, că doar n-avem să-i cerem găzduire. M-am săturat! Eu socot că ne îndepărtăm de ea, dar cine ştie?

Să tot fi orbecăit aşa cale de cîteva ceasuri cînd, frînţi de osteneală, hotărîră popasul.

— Pînă la ziuă am putea trage şi noi un pui de somn, făcu Maieu si căscă de-i pocniră fălcile.

— Dar cum facem cu paza?— Legăm caii lîngă noi şi ne culcăm, căci amîndoi avem nevoie de

hodină. Cine să facă de caraulă?Deodată însă, caii prinseră a bate pasul în loc şi fornăitul lor prelungit

putea însemna primejdie. Atunci zăriră şi mogîl-deaţa din faţa lor, care părea să fi stîrnit spaima dobitoacelor.

— Rămîi aici, că merg eu să văd ce-i! hotărî Marcu şi amîndoi îşi traseră spadele.

Somnul le sărise ca prin farmec şi toate simţurile le erau încordate, adulmecînd mireasma pădurii. Marcu se apropie cu băgare de scamă şi abia cînd fu lîngă locul cu pricina îşi dădu seama că era vorba de leşul unui om. Il împinse uşor cu piciorul, de parcă ar fi vrut să-l trezească din somn, după care făcu întoarsă cale.

— Nu „ucigă-l toaca” răcnise mai înainte, ci un amărît de creştin, care încă nu s-a răcit, de bună-seamă. %

— li mort? întocmai. Ucigaşii l-au lăsat pradă lupilor.— Înseamnă că-s prin apropiere. Să fim cu ochii-n patru!Ba dimpotrivă! Acuma om dormi nesupăraţi de nimeni, căci nu se mai

întorc ei pe aici.* — Vrei să spui că să ne culcăm cu leşul alături?— Ei nu! Căpătii nu ne-om face din el, dar ne vom trage mai în

lăstăriş, colo, unde frunzişul acela chiar mă îmbie la somn. Să legăm caii şi la ziuă om vedea şi cine va fi fost nenorocitul care ne va păzi fără voia lui.

creştin.72Mihai nu-i prea împărtăşi părerea, dar n-avu încotro şi, după ce se

înfofoli în cergă, punîndu-şi şi şaua sub cap, uită cu desăvîrşire nedorita tovărăşie a mortului.

Cînd deschiseră ochii se luminase de-a binelea şi, cu toate că blîndă o rază de soare răzbătea pînă la ei, frigul pătrunzător al nopţii îi cam înţepenise. Ridicîndu-se cel dintîi în picioare, Mihai rămase cu ochii pironiţi asupra lui Marcu, văzîndu-l că se odihnise pe o buturugă. Însă îşi dădu seama pe dată că el însuşi avusese un căpătîi asemănător şi pricepu de unde îi venea durerea din grumaji şi umeri. Unde mai pui că nici caii nu se mai aflau la locul lor...

— Precesta lor de tîlhari! Ziceai că n-au să se mai întoarcă şi na, iacă ce ne-au făcut. Bine că nu ne-au hăcuit, ba mă si mir...

— N-or fi fost aceiaşi, răspunse Marcu întinzîndu-se alene. Nu părea deloc speriat, ba s-ar fi putut spune că era chiar

voios, după îndelungata odihnă.— Ne-au şterpelit şi merindea, odată cu caii şi...— - Ei, asta-i bai! Tocmai începuseră să-mi chiorăic maţele. Aflăm noi

însă altele, numai bani să avem ş»i după cîte bag samă îmi mai atîrnă punga do grumaz, se bătu el cu palma peste piept. Ba încă şi spada ne-au lăsat-o.

— Eu nu mai am nimic! Mi-au luat totul.— Vezi, dacă ai dormit mai adînc decît mine?— Dar ia stai! tresări Mihai apucîndu-i sabia. Asta-i a mea.— Drace! Ştii că ai dreptate? se cruci Marcu.Cuprins de o bănuială, îşi trase punga de la gît şi deşei’tă în palmă...

numai pietricele, şlefuite de pîrîu.De astă-dată fu rîndul lui Mihai să facă haz de necaz:

— După cum se vede au fost şi alţi somnoroşi, mai dihai ca mine. Dar tot îi bine că nu. ne-au înjunghiat ca pe nenorocitul de colo…

Rămase însă cu mîna întinsă şi cu vorba la jumătate. Nici urmă de mort!

— Mama lor de păcătoşi! se dezmetici Marcu. Păi se vede că ne-au adus în altă parte, fără să fi simţit noi. Bine că n-au fost cătanele contelui, că acuma am fi zăcut fedeleş în vreun beci, de nu ne-ar fi dus pe loc la Bălgrad. Visaşi tu oare ceva? Eu nu-mi aduc aminte nimic.

73Dar Mihai nu părea la fel de voios ca tovarăşul său, şi asta aţjţ§ şi mai

mult pe bănăţean: 1 ‘ Nu te întrista, că uite, ţi-a rămas spada., _ Ce să fac cu ea, dacă nu ştiu cine-s tîlharii?s_ Tai frunze la cîini! rîse Marcu. Ori de-om vîna ceva,cumva, avem cu ce spinteca sălbăticiunea. Hai, apuc-o!— S-o folosim cu schimbul şi să-i rugăm pe potrivnici sâ se rînduiască

numai cîte unul, zîmbi cam acru Mihai şfichiuind cîteva rămurele..,: în cele din urmă o apucară la drum şi în scurtă vreme ajunseră la

capăt de codru, dar se ţinură la marginea lui, pentru a se adăposti la nevoie. Deodată se pomeniră în preajma unui foc mare, împrejurul căruia nişte drumeţi frigeau halci de slănină la proţap. Mirosul îmbietor al grăsimii ce se scurgea pe. jăratic le gîdilă nările celor doi flămînzi, lăsîndu-le gura apă. Cum îi auzi vorbind ungureşte, Marcu se apropie şi le dădu bună-dimineaţa pe limba lor, ca să dovedească gîndurl paşnice.

— J6 regelt kivânunk!— Adjon isten! răspunseră străinii întoreînd capetele.’r — Putem să ne hodinim şi noi o ţîrucă, fraţilor, pe lîngă focul

vostru?— Cum de nu?! şi se grăbiră care mai de care, să It facă loc.— Poftiţi şi poate veţi îmbuca ceva cu noi, că veţi fi flă-mmzi! ii îmbie

unul.— Mulţămim şi nu zicem ba, oameni buni, că noi an păţit un mate

năcaz. Ne-or furat lotrii şi caii şi merindele da ‘(Srtim, cîtă vreme am aţipit şi noi, un ceas-douâ.

— No, al dracului să fie de nu era ăla hoţul T făcu un ‘bărbat uscăţiv, dar tare vînjos. Nu cumva doi cai murgi, cu desagi pe ei?

— Întocmai! încuviinţă bănăţeanul. Şi chiar i-aţi văzut 1 % — Noi ne-am întîlnit eu un om care mîna doi cai, pe lingă al lu;, dar ne-am zis că erau pentru povară.

— A fost tîlharul nostru. Încotro a apucat-o? De mult?; — Apăi, asta s-o întîmplat ieri pe la amiază…

i>.. — Atunci nu-i el, că noi eram în altă parte şi cu alte tra-buri în vremea aceea, dădu din cap cu părere de rău Marcu.

— Zicea că merge la Sebeş, îşi urmă omul vorba, că azi, duminică, îi zi de tîrg acolo.

73— Cum duminică?! se miră Marcu.— D-apăi cum?! Ascultă că şi bat clopotele bisericilor în Vinţ.

— Nu cumva om fi dormit o zi şi o noapte?!— Domnia-ta vei fi ştiind cît v-aţi odihnit, dar că azi îi sărbătoarea

sfintei duminici, asta toată lumea o ştie.— Aşa-i! încuviinţară şi ceilalţi.— Deci acela a fost hoţul şi caii noştri s-au dus pe apa sîmbetei, că n-

avem cum să le mai luăm urma…— De bună-seamă că i-a dat sub preţ şi s-au vîndut pe dată, aşa că nu

mai fiţi supăraţi, zise un flăcăiaş, făcîndu-i pe toţi să rîdă de un asemenea îndemn. Ba chiar şi Marcu zîmbi, dar Mihai nu pricepuse o boabă. Tocmai voia să-şi întrebe tovarăşul, cînd fu îmbiat la rîndu-i cu pită şi slănină friptă.

Abia atunci păru a-şi aduce aminte Marcu de neştiinţa tînă-rului său prieten, şi spuse cu glas tare:

— Feciorul ăsta, oameni buni, nu ştie ungureşte, că-i român de dincolo de munte.

— No, şi ce? răspunse pe româneşte uscăţivul. Pînă mai acum vreo cîţiva ani în urmă îmi cîştigam şi eu pita în slujba domniei Moldovei.

— Ei, asta-i bună, sări Marcu cu gura plină. Nu cumva la vodă Tomşa?!

— Ba da!— Apăi cum de nu mă cunoşti şi pe mine, că doar şi eu am hălăduit

pe acolo în aceeaşi vreme.Bărbatul îşi răsuci mustaţa şi, apropimdu-se de bănăţean, îi zise cu

îndoială:— De n-aş vedea straiele astea mocăneşti, mai să cred că-i fi

căpitanul Marcu.— Chiar eu! se bucură acesta. Dar domnia-ta cine eşti?— No, că eu nu eram aşa de vestit, fiind numai hotnog. Cibi Iosif îmi

spune mie, şi-s de felul meu din Aiud, dar slujesc în oaste încă din tinereţe.

— Frate Cibi, îmi pare bine că te-am întîlnit, măcar că nu-mi aduc aminte să te fi văzut pe acolo. Că sînt îmbrăcat aşa… e fiindcă s-a întîmplat să nu am la îndemînă alte veşminte, dar să ştii că mă simt mai sprinten în ele şi, după cum vezi, nu m-am prea îmbogăţit la domnia Tomşei.

93Eu ce să mai zic? Cîştigai numai muierea, de prin par-Botoşanilor, da

nu-mi pare rău, c-o fost faină şi vrednică de o făcut copii frumoşi.__ Atunci pentru ce umbli cu feciorii pe drumuri? Mă iartă de

întrebare? zîmbi Marcu.— li duc la oaste la Deva, că iar sînt în slujba domniei şi prinţul mi-o

poruncit.Povestiră mai apoi de una, de alta, şi curînd veni vorba despre mortul

din pădure.. — Sărmanul, zise Mihai. A răcnit înspăimîntător cînd şi-a dat duhul.

Barem să fi fost noi mai pe aproape…

— Nu cred să fi scos vreu strigăt… dacă va fi fost cel peste care dădurăm şi noi! zîmbi cu tîlc un fecior înalt şi smead.

Cibi ii aruncă o privire mustrătoare, de parcă n-ar fi vrut să se afle despre acest lucru şi, ca să le abată gîndul celor doi străini, trase de lîngă el un uriaş corn de bou şi-l duse la buze. Răcnetul acela neomenesc străbătu văzduhul, înfiorîndu-i pe toţi.

— Asta a fost! zise el, punindu-şi la loc sperietoarea.— Alai să ne temem şi acuma, zise Marcu în glumă. Se-nţelege că nu

mortul a zbierat. Să-l hodinească dumnezeu şi să-l lăsăm în pace, adăugă el, simţind că nu-i era pe plac lui Cibi să 1 se vorbească de el.

— Îl folosesc uneori noaptea, ca să alung jivinele codrului. Pe ăsta să-l fi avut eu la Iaşi…

— La ce bun? întrebă unul.— Eheei! oftă Cibi. M-ar fi luat Vodă de cealaltă parte a lui, de una

fiind călăul, şi ne-am fi preumblat pe ultiţele tîrgului. Să-mi fi dat şi mie straie roşii, ori verzi, căci gealatul era în roşu. Am fi băgat şi mai rău spaima printre neguţătorii necinstiţi ori boierii vicleni. »

Le povesti apoi tinerilor cum voievodul moldovean le spunea boierilor „berbeci” şi îndată punea călăul să-i ucidă. Marcu îl ascultă, dar nu-i prea fu pe plac spusa fostului lefegiu, aşa că întrebă altceva:

— Dar pentru ce-i trebuie oaste măriei-sale prinţului?— Să ne batem cu paginii! se repezi un fecioraş.— Ba cu Hommonay! zise altul.— Cu cine, cu necine, om vedea noi cum a fi porunca. Aşa-i la oaste!

De vreme ce te-ai legat să fii cătană te lupţi după Cum îi poiunca, numai cinstit să fii, că altminteri mori cu ruşine, le tăie pălăvrăgeala Cibi.

75Abia cu mult mai tîrziu, Marcu avea să afle chiar din gura lui că

hotnogul îl înjunghiase pe necunoscutul din pădure, căci era o iscoadă dovedită şi porunca fusese să scape de el pe drum.

După ce mîncară pe săturate, cu toate că nu aveau prea mare zor să ajungă la capătul călătoriei, pilcul călăreţilor porni iar la drum. Lui Marcu i se dădu un cal al cărui stăpîn se urcă la spatele unui ortac, dar Mihai nu vru cu nici un chip să facă la fel, ci se agăţă si el de un fecior mai puţintel de stat. N-au mers însă multă vreme aşa, căci le ieşiră în cale hergheliile grofului de la Vinţ. Atunci Gagy Miklos, un secuian de prin părţile Odorheiului, se descurcă de minune, făcînd rost de doi noatenl de toată frumuseţea.

Cibi îl lăudă şi-l dădu de pildă celorlalţi tineri învăţăcei la meşteşugul armelor.

— In oaste trebuie să ne ajutăm unul pe altul, iar groful are atîţia cai încît nici nu le mai ştie seama, aşa că nu-i păcat, spuse el cu voce sfătuitoare.

Mergînd mai uşor acuma, în două zile ajunseră în tabăra da la Deva, unde se strîngeau cătanele sub porunca baronului Ko-vari Adam, prieten bun cu alteţa-sa prinţul. Cibi îl lăudă pe Marcu, ba îl luă gura pe dinainte şi-i mărturisi baronului cS bănăţeanul fusese căpitan în oastea lui Tomşa-

vodă, aşa că fără să vrea primi sub porunca lui aproape o mie de oameni, iar ca ajutoare pe Cibi şi Mihai. Trebuia să-i muştruluiască pe cei tineri şi atunci îi dădu prin cap că ar fi putut să-i lămurească să intre în oastea lui Gaşpar-vodă, dacă or prinde drag de el.

— D-apăi eu cum oi scoate-o la capăt cu muierea? se căina Cibi, care nu se aşteptase la asemenea întorsătură, să ajungă ajutor de căpitan. De află, vine pe dată aici să mă scoată...

— Lasă că te-om ascunde noi, dar pînă să-i ajungă vestea noi am şi terminat muştrul, că, după cîte bag eu seama, nici gînd să ne batem cu careva. Pe urmă, frate Cibi, să-ţi spun drept că nici eu n-am chef să rămîn aici lungă vreme. Am făgăduit să mă întorc în Moldova.

— Nu se plăteşte la noua domnie...— Despre alta este vorba. Gaşpar-vodă Grazziani se fac» acuma

domn la Iaşi… şi are nevoie de oameni pe cinste.— Dacă domnia-ta îl cunoşti şi-i ajunge pe acolo, dă-mi şi mie de

ştire, fiindcă acolo mă îngăduie muierea şi vine cu mine, rîse Cibi, de parcă ar fi fost în slujba nevestei şi nu a domniei

76Făcură haz şi Marcu îi destăinui parte din gîndurile lui, «ăci simţea că

poate avea încredere în fostul hotnog. Totodată căută să-şi apropie toţi oştenii de sub porunca sa, învăţîndu-le numele mai la fiecare dintre ei şi dîndu-şi toată silinţa să le arate cum să-l înfrunte pe duşman. Pentru aceasta era tare îndrăgit de cătane, care se fuduleau cu căpitanul lor.

Aşa îl prinse pe Marcu ştirea că alteţa-sa prinţul avea să Ireacă prin Deva, spre a vedea cum s-a pregătit oastea pe care avea de gînd s-o ducă pe plaiurile Boemiei.

Pe tăpşanul de la malul Mureşului, întreaga oştire fusese împărţită în două tabere şi se încleştară între ele „pe viaţă şi pe moarte”. Ceata lui Marcu urma să facă o învăluire şi să cadă In spatele „vrăjmaşului”, silindu-l să se dea prins. Oştenii lui Işi dădură toată silinţa, dar Marcu se cam ferea să iasă la vedere, căci alături de Bethlen călărea însuşi Ugrai! Din fericire, acestuia nici nu-i trecea prin minte că acel căpitan chipeş ar fi putut să fie ţăranul de la Galda. De altfel oştenii lui fură socotiţi drept cei mai bine pregătiţi şi alteţa-sa poftise să-i vadă mai îndeaproape.

„Vivat, crcscat, floriat! “ răcniră feciorii la ivirea falnicu- > lui prinţ, ce călărea un frumos armăsar, alb ca neaua. Cu toată ciuda ce-o avea pe Bethlen, Marcu trebui să recunoască, şi-i şi »puse lui Mihai, că semeţia şi pohfala nu erau cu nimic mai prejos ca ale împăratului pe care-l văzuse la Praga. La rîndul său, Mnărul se simţi de-a dreptul fericit să slujească în oastea vestitului principe.

— Care ţi-i numele, viteazule? întrebă Bethlen, oprindu-se In faţa vrednicului căpitan.

— Marco Iancovici, alteţa-voastră! răspunse %el fără şo-răire, dîndu-se drept sîrb, căci Ugrai era alături.

— Îmi placi şi drept răsplată vei căpăta o pungă de ducaţi pentru tine si un butoi cu vin pentru oştenii tăi.

— Alteţă-serenisimă, cuteză bănăţeanul, spre uimirea celor din jurul prinţului. M-aş ruga, în loc de bani, să îngăduie înăl-timea-voastră încă un butoi cu vin, ca să ajungă la toţi oştenii.

Urale şi strigăte de bucurie însoţiră vorbele căpitanului, tar prinţul zîmbi încîntat.

— Fie pe voia ta, însă şi pe a mea! Căpăta-vei două butoaie, dar şi punga făgăduită.

Contelui Ugrai nu-i prea plăcu dorinţa „sîrbului”, fiindcă bsemna că ţine să se facă iubit de oşteni, dar mai cu seamă îl

77sîcîia asemănarea acestuia cu olanul de la Galda, care îi. venise iar în

minte. In aceeaşi zi iscoadele lui prinseră a cerceta pe ascuns cine era acest căpitan, dar zadarnic, fiindcă ungurii se jurau că-i din neamul lor, olahii băgau mîna-n foc că are acelaşi sînge cu ei, iar sîrbii se fuduleau că el însuşi spusese de ce neam era… Numai pe Kovari nu l-au iscodit, de unde ar fi putut afla că fusese căpitan în oastea lui Tomşa-vodă.

Oricum, Marcu se trase cît mai la dos din calea lui Ugrai, căci multă vreme nu s-ar fi putut ascunde, dacă s-ar fi ţinut cu tot dinadinsul de urmele lui. Prilejul se ivi o dată cu vestea că pribeagul Radu Şerban pălise în Ţara Românească, dincolo de munte, suferind o ruşinoasă înfrîngere. Bethlen porunci să fie întîmpinaţi fugarii spre a nu face prădăciuni prin ţara Transilvaniei, iar Marcu ceru să meargă el cu jumătate din ceata lui. Ar fi vrut să ia mai mulţi, dar se gîndea că, de-o fi să-i treacă munţii şi să-i ducă în Moldova, nu prea avea cum să-i plătească. Se bizuia numai pe făgăduiala că vor fi mulţumiţi sub noua domnie de la Iaşi.

Cibi însă îl părăsi şi căută să scape şi de sarcina avută cît Marcu era căpetenie.

— Rămîi cu bine, căpitane! îi zisese el. Musai să mă întorc acasă la ai mei, că eu mi-am cam făcut sorocul. Dar să ştii că dacă ar fi să mă mai chemi la Iaşi îmi ţin făgăduiala, că faină viaţă am dus pe acolo în tinereţele mele…

Marcu îşi răspîndi oamenii prin preajma munţilor Retezat, pîndind la anumite poteci ştiute că ar fi putut fi folosite de fugari. Judecata lui se dovedi a fi bună, căci într-adevăr, pîl-curi-pîlcuri, începură a se ivi. nenorociţii, arătînd ca vai de capul lor. Porunca era ca toţi prinşii să fie trimişi pe dată la Deva, că poate s-ar mai fi ales ceva luptători dintre ei. Dar acelaşi gînd îl avea şi bănăţeanul, căruia i s^e frîngea inima la vederea acestor zdrenţe omeneşti. Atîta mai rămăsese din falnica oaste pe care o văzuse la Sătmar, numai cu un an înainte. Nici forţă, dar nici voinţă de împotrivire nu mai era la bieţii oameni, învineţiţi de frig şi sfîrşiţi de foame.

Intr-una din zile în trecătoare se ivi o ceată strînsă în jurul unei căruţe pline cu răniţi, înfăşuraţi în cîrpe însîngerate. Văzînd cătanele prinţului fugarii puseră mîna pe spadă şi nu se dezlipiră de căruţă, făcînd roată în jurul acesteia.

— Daţi-vă prinşi, că vi se cruţă viaţa! le strigă Marcu.77

. Nu răspunse nimeri. Se vedea cît-colo eă aşteptau porunca unuia de care ascultau şi care se afla printre răniţi. Apoi se auzi o voce pătrunzătoare:

— Sîntem din ţara Ardealului şi ne întoarcem la casele noastre. Nu avem nimic cu măria-sa prinţul, ca să ne dăm prinşi ori să ne certe cu viaţa, că doar n-am făcut nici o pagubă!

Dîrzul răspuns fu pe placul lui Marcu, dar nu avea încotro. Dacă i-ar fi lăsat să treacă, ar fi fost prinşi de alte cătaae în drum şi i-ar fi scăpat din mînă pe aceşti oşteni de ispravă. Pentru aceea căută să se înţeleagă cu ei:

— Oameni buni! Nu avem gînduri haine cu voi, dar aşa-i porunca alteţei-sale şi trebuie să vă supuneţi!

— Atunci, dacă pînă şi fratele nostru Marcu din Borlova ascultă de prinţ, n-aveţi decît să veniţi să ne legaţi, răspunse acelaşi glas, uluindu-l pe bănăţean.

ÎNRĂDĂCINAREADE CUM SE ÎNFĂŢIŞA MARIEI-SALE GAVRILA-VODA MOVILA, tînărul

Tucalas făcu o plecăciune smerită cu faţa pînă la pămînt. Era un semn de mare supunere pe meleagurile de unde venea şi voia să-şi arate credinţa faţă de domnul ţării în care se pripăşise. Tatăl său, Lampas Tucalas, rămăsese mai departe în olăria lui din Rumelia, dar ş? -a povăţuit odrasla să-şi încerce norocul prin ţările româneşti de peste Dunăre, unde mulţi alţi semeni de-ai lor se îmbogăţiseră peste » noapte.

Bani prea mulţi n-avea în pungă, dar înfăţişarea chipeşă şi mai cu osebire mintea lui cea isteaţă erau îndeajuns spre a răzbi prin întortocheatele căi ale vieţii. Bătând cînd la o uşă, cînd la alta, izgonit uneori, găzduit cu cinste în alte părţi, pribeagul tînăr izbutise să-şi încropească un acoperămînt deasupra capului în cetatea de scaun a Tîrgoviştei. Se-nţelege că-l trăsese aţa către uliţa olarilor, aflătoare în tîrg la intrarea dinspre Cîmpulung, şi căsuţa lui nici nu era cea mai din margine.

78Dar aşa a fost să-i fie norocul, căci într-o noapte fără stele şi cuprinsă

de un vînt tăios de toamnă un drumeţ nimeri la uşa lui. Era sleit de puteri şi abia de mai putea vorbi. Izbutise să-i îngăime că se tîrîse pînă acolo, fiind ciuruit de plumbii sîneţelor sloboziţi asupra lui de către seimenii domniei. De fapt se vedea prea bine că veşmintele îi erau năclăite de sînge şi tînărul Tucalas pricepu că nefericitul n-avea s-o mai ducă multă vreme. Singurul ajutor pe care i-l putu oferi fu o cană cu apă, pentru care străinul îi mulţumi din priviri şi abia şopti: „să duci… scrisori… la boier… vel… apoi îşi dădu duhul în braţele grecului. Încurcat la început, se lumină după ce răsfoi scrisorile din taşca mortului, aflînd despre ce era vorba. Veştile aduse de olăcarul ucis preţuiau o avere, dîn-du-i-le chiar celui căruia i se cuveneau, adică vel-spătarului Iancu Filipescu. Dar şi mai de preţ ar fi fost în ochii voievodului, dacă ar fi aflat de hainia boierului pe care-l avea de bun sfetnic. Dumnealui, Iancu Filipescu, nu ar fi poftit să se afle că pribeagul Radu-vodă Şerban dădea de ştire rudei sale vel-spătarul

că avea să se repeadă cu oaste năimită ca să-şi recapete domnia, şi mare cheltuială ar fi făcut boierul ca sâ se păstreze taina. Ba chiar şi moarte de om, la nevoie!

Fiind încă noapte şi cum apa Ialomiţei nu era prea departe de casa lui, Tucalas tîrî leşul străinului, după ce avusese grijă ca mai înainte să-i deşarte chimirul. Ce-i drept, se alesese cu ceva, dar era o nimica toată pentru năzuinţele lui, aşa că-şi puse toată nădejdea în nepreţuitele scrisori. Nimeni n-avea ţa mai afle de soarta nenorocosului olăcar, înghiţit de apa rîului, dar nici de urma ştirilor pe care le adusese. El, Tucalas, urma să chibzuiască pe îndelete unde ar trebui duse, dar nu avu timp prea îndelungat, că nişte bătăi în uşă îl făcură să dosească pe dată taşca necunoscutului. Apoi descuie, prefăcîndu-se a fi sculat din somn, şi se pomeni în faţă cu iuzbaşa Tudoran, omul de credinţă al vel-spătarului. Dar întîlnirea nu s-a pe- -trecut după cum visase tînărul grec, fiindcă slujitorul boieresc l-a luat din scurt şi l-a ameninţat în fel şi chip, încît i-a tăiat pofta de a se mai înţelege cu velitul boier. A făcut pe prostul, că nu ştie nimic şi că nimeni nu i-ar fi trecut pragul casei de mai bine de o săptămînă, aşa că iuzbaşa l-a crezut pînă la urmă şi l-a lăsat în plata domnului.

Două zile mai tîrziu izbuti să ajungă la picioarele voievodului, unde se afla acuma, numai că nw se aşteptase să fie

79primit de faţă cu tot divanul, din care făcea parte şi vel-spă-tarul

Filipescu.— Auzit-am că ai ceva de seamă a spune domniei-mele, zise Vodă

uitîndu-se în ochii lui, cum îi era în obicei.Tucalas întîrzie cu răspunsul, părînd a fi tare fîstîcit din pricina atîtor

feţe boiereşti:— Iertare, mărite doamne… dar… nu ştiu... eu… Domnitorul pricepu

îndată că era vorba de ceva tainic şirăspunse făcînd pe nepăsătorul: k— Se vede treaba că nu eşti obişnuit să vorbeşti în lume, ori ce ai a-

mi spune suferă amînare, aşa că te vei înfăţişa altă dată. Acuma poţi merge acasă!

— Întocmai, măria-ta! se bucură Tucalas, dîndu-şi seama că domnitorul înţelesese încurcătura lui. Întocmai! Voiam să cer o slujbă pentru mine, dar…

— Să mai treci pe la palat, ori să laşi vorbă unde să te caut. urmă voievodul să se prefacă. S-ar putea să am trebuinţă de tine.

Tînărul ieşi din încăpere cu spatele, făcînd întruna temenele, pînă ce ajunse în dreptul aprodului de la intrare, iar cînd’ se văzu afară putu răsufla uşurat, zicîndu-şi în gînd: „Nu-i prost prinţul. Mă voi înţelege cu el negreşit. “

Vorbea bine româneşte, căci avea mare uşurinţă în însuşirea limbilor, iar anii petrecuţi la Tirgovişte îi trăise numai printre români, încît mai că se simţea un adevărat pămîntean. Acum, de vreme ce avea să-l slujească pe domnul ţării, va căpăta vreo slujbuliţă, mai apoi o dregătorie şi, de ce

nu, chiar un rang boieresc?! Aşadar, tocmai se bucura de întorsătura lucrurilor, cînd o mînă i se puse pe umăr şi o voce necunoscută rosti;

— Va trebui să mă însoţeşti, prietene, dar mai ales fără zarvă!Tucalas se întoarse şi văzu chipul binevoitor al celui ce-i vorbise, dar

şi cea de-a doua mînă a acestuia, proptită pe minerul jungherului de la brîu. Fiind numai la doi paşi de curtea domnească, ar fi putut să ţipe în gura mare şi să ceară ajutor. Se-nţelege că scrisorile cu pricina le avea dosite într-un loc tainic şi cu greu s-ar fi putut smulge locul ascunzătorii din gura sa.

— Porunca măriei-sale? întrebă tînărul, dîndu-i prin cap că s-ar fi putut să fie un slujitor domnesc.

80— De bună-seamă! Nu se vede cine sînt?— Mă iartă, pan căpitane, dar eu mă cam feresc...— Ştiu, ştiu! rînji oşteanul. Tocmai pentru aceea şi mergem la un loc

mai ferit de lume. Urmează-mă!Ceva nu-i fu pe plac grecului şi se cam codea să se îndepărteze din

preajma voievodului, dar căpitanul nu-i dădu răgaz, ci-l înşfacă de braţ.— Haide, că n-avem vreme de pierdut!Ajungînd în, uliţă, Tucalas îşi dădu seama că făcuse o prostie să se

supună orbeşte, dar acum era prea tîrziu, căci alţi slujitori înarmaţi îl luară în primire. Iar cînd zări şi casele boierului Filipescu, îi venea să-şi dea cu pumnii în cap pentru neghiobia de care dăduse dovadă. Căzuse în capcană ca prostul şi în nici un fel n-ar mai fi putut fugi. Nici pe sprijinul tîrgo-veţilor nu se putea bizui, fiindcă grecii nu prea erau iubiţi in vechea cetate de scaun. Singura lui mîngîiere îi rămase în cele spuse cu ani în urmă de către o ghicitoare, care îi prevestise un viitor măreţ.

— Socot că ai scrisorile asupra ta, îi zise deodată căpitanul, făcîndu-l să-şi piardă orice îndoială asupra celor ce aveau să urmeze.

— Habar n-am despre ce vorbeşte domnia-ta…— Ei atunci, ai să afli curînd de la măria-sa vel-spătarul, ori de nu, de

la Tiu-ţiganul, gîdele ce-l slujeşte pe boier… De altfel nici nu-i treaba mea, dar dacă îmi dai hîrtiile te slobod pe dată şi îţi vezi de treabă.

Tucalas îl luă pe „nu” în braţe şi astfel se văzu prăvălit în pivniţa de sub ceardac, oprindu-se cu spinarea pe un butoi de vin. Zări apoi cum fu trasă uşa zăbrelită în urma lui şi un lacăt uriaş îl pecetlui ca într-o adevărată temniţă. Se îndreptă către fundul beciului căutînd să străpungă bezna, dar îşi dădu seama că erau numai butoaie şi că pe acolo n-ar fi putut scăpa nicicum. Nu-i rămînea decît să-l înfrunte pe cumplitul boier.

Ii era tare dragă viaţa şi nu şi-ar fi lăsat-o zălog pentru orice fleac. Abia împlinise douăzeci şi cinci de primăveri, mustăcioara lui ca vrabia şi neagră ca tăciunele împodobea o faţă albă ca marmura, avea pe „vino-ncoace” şi multe inimi mu-iereşti tresăriseră la vederea frumosului flăcău.

— Ce faci acolo? auzi el o gingaşă voce de fată.Tînărul holbă ochii şi rămase uluit de frumuseţea copilei ce părea să fi

coborît din poveştile de altădată ale Olimpului.80

Să fi tot numărat vreo doisprezece-treisprezece anişori, dar era bine săltată şi cu boi de femeiuşcă. Avea alături un dulău cît toate zilele şi pe deasupra şi negru ca Satan.

— Cum te cheamă? întrebă ea, mingîindu-şi cîinele.— Ghinea, frumoasă jupîniţă, răspunse Tucalas, fiind primul nume

românesc ce-i venise în minte.— Da’ ce cauţi acolo? Cine te-a-ncuiat?!— Din greşeală, domniţă, minţi tînărul. Fusei cu un prieten să gustăm

un vinişor, dar se vede treaba că a fost prea mult pentru mine şi, iacă, m-am trezit printre butoaie părăsit de tovarăşul meu. Acuma îl aşteptam să se întoarcă, dădu el din umeri şi căută să zîmbească cît mai fermecător cu putinţă.

— Stai de mult?— De ieri.— Sărăcuţul! Ţi-o fi foame, sete…— Ba de sete nici vorbă, dar nu ştiu cum să fac să ies.— Ţi-e frică?— De ce?— Pentru că dacă te încumeţi să mergi pe întuneric pînă, în capul

celălalt al pivniţei ai să găseşti o scară ce duce la iatacul „moşului”. Iacă, mă duc să-ţi deschid!

Şi fără să mai aştepte răspunsul fata o zbughi la fugă, urmată de dulău. Nu mai era de aşteptat! Cu toată teama ce o avea de întunecimea hrubei, tînărul se avîntă voiniceşte şi poate că ar mai fi orbecăit o bucată de vreme, de n-ar fi fost geana de lumină ce trebuia să fie din iatacul cu pricina. Bănuia că „moşu” nu putea fi decît însuşi boierul Filipescu, dar nu era el chiar aşa de bătrîn. Acum însă n-avea timp pentru astfel de gînduri, ci se avîntă voiniceşte pe treptele ce se vedeau destul de bine.

— Îţi mulţumesc din adîncul inimii mele, frumoasă jupîniţă, şi Dumnezeu să te înzestreze cu toate harurile pămîntului.

Apoi, dintr-o dată o săltă de mijloc şi-i sărută obrajii, fă-cînd-o să se înroşească precum para focului. O lăsă însă degrabă şi porni din loc, sărind de pe cerdac şi apucînd-o de-a dreptul peste gard.

Fata se uită cu coada ochiului după fugar şi deodată îi dădu prin minte că s-ar fi putut să fi fost vreun hoţ. O cuprinse o ciudă nespusă, dar nu fiindcă fusese sărutată… ci fiindcă n-a apucat să afle cine era frumosul străin!

81Aşa o găsi vel-spătarul, care ţinea la nepoată-sa ca la ochii din cap.

Ea, Florica, şi frăţine-său, Matei, erau copiii unei surori de-a lui, răposată de cîţiva ani, şi cum el nu avea moştenitori Ii adusese pe orfani pe lîngă sine, iubindu-i părinteşte.

— Da’ cine te-a supărat, Floricico? Nu cumva te-ai lovit? o luă el în şagă, cum făcea pe vremea cînd abia de mergea copăcel. Lasă că-i dă el moşu!

Copila se smiorcăi:

— Să ştii că, dacă vrei, pe mine trebuie să mă baţi… fiindcă eu i-am dat drumul lui Ghinea-tîlharul...

Boierul rămase uluit. Nu pricepea nimica, aşa că o luă cu fcinisorul:— Bine ai făcut! Nu-i nici o pagubă cu astfel de tîlhari. Dar ia spune,

de unde i-ai dat drumul?— Din pivniţă!— Ţi-a spus el că-l cheamă Ghinea, sau cum îi ziseşi?— Da!— Lasă-l în plata Domnului şi nu te mai necăji. Tot în ştreang are s-o

sfîrşească, aşa cum se petrece cu toţi tîlharii, o asigură boierul mîngîindu-i creştetul.

— Nu eşti supărat pe mine?— Nici vorbă, Floricuţo. Şi nu te mai gîndi ia el!Înviorată, Florica o luă la fugă, sub privirea caldă şi drăgăstoasă a

unchiului ei, care după o clipă de chibzuinţă simţi că-l cuprinde o anume îndoială şi porunci pe dată să i se înfăţişeze căpitanul Brahă.

— Unde-i grecul? îl întrebă el pe oştean.— În pivniţă, măria-ta!— Pe dracu! A fugit!— Nu se poate. Lăcata este şi acum acolo. Eu cu mîna mea l-am

zăvorit.— Ba uite că s-a putut! Ia oameni cu tine şi dă fuga după el. Nu

cumva să apuce iar la Vodă, aşa că păziţi în preajma palatului.Tucalas era însă o vulpe şireată şi nici gînd să se întoarcă acasă, dar

nici să se arate la curte. Se ascunse la un cîrciumar, care îi era prieten, şi se puse pe chibzuit ce avea de făcut. Ii rămăsese gîndul la frumoasa fată, care în cîţiva ani era numai bună de măritat, dar şi la numele de Ghinea, care începuse să-i placă. Pe de altă parte, dacă ar mai fi zăbovit, pribeagul Radu-vodă ar fi intrat cu oastea în ţară şi cine ştie dacă nu biruia?...

-108j%t (i nici scrisorile n-ar mai fi avut preţ dacă aştepta. Se hotărî deci

să-i aţină calea vel-spătarului.Chiar în aceeaşi zi, pe cînd oamenii lui Brahă îl căutau pe grec prin tot

tîrgul, boierul îi ieşi în cale, în dreptul bisericii Stelea.— Mă-nchin cu supuşenie, măria-ta! zise mieros Tucalas, făcînd o

temenea cuviincioasă.Boierul nu se aşteptase la o asemenea întîlnire, dar îndată o luminiţă

îi străluci în ochi.— Bună să-ţi fie inima, asemenea glasului, pan Ghinea. Plăcut mi-ar fi

să schimbăm o vorbă-două, mai înainte de a fl prea multe…— Bucuros, înălţimea-ta! Că eu totdeauna am vrut să mâ înţeleg

omeneşte cu cei de bună-credinţă.— Aşaaa? Atunci poate vrei a mă însoţi… şi bineînţeles că nu pentru

a-mi gusta vinul. Ce zici?

1 Tucalas zîmbi cu gîndul la frumoasa copilă, dar nu putea avea încă destulă încredere în vel-spătar.

— Şi mă voi întoarce acasă după cum ml-a fi voîa?1 — De bună-seamă! Dacă vrei, mă jur pe sfînta cruce f Pe lîngă ei

treceau nenumăraţi slujitori domneşti şi poate câ vreunul dintre aceştia avea sarcina să-l cheme la palat, dar tînărul se hotărî pe dată.

— Prea-bine. Să mergem! încuviinţă el, mulţumîndu-se cu jurămîntul spus în grabă de boier în faţa bisericii.

O apucară încet spre casele boiereşti, fără a scoate o vorba despre scrisori, iar slujitorii se ţineau la vreo zece paşi în urma lor. De abia cînd ajunseră în cunoscutul iatac în care5 dădea chepengul, boierul se tolăni pe un divan şi spuse pe şleau:. %

— Domnia-ta ai ucis un olăcar, pe care l-ai jefuit mal apoi. Nu-mi pasă! Dă-mi numai scrisorile, care de drept sînt ale mele. Cît vrei pe ele? Unde-s?

— Prea multe întrebări deodată, măria-ta! zîmbi Tucalas. Mai întîi că n-am ucis pe nimeni.

— Să zicem!— Mă jur! Fusese rănit de moarte şi l-aş fi ajutat daca s-ar mai fi

putut. Scrisorile el mi le-a dat şi le-aş fi adus înăl-ţimii-tale, de nu s-ar fi ivit acel iuzbaşa…

— Tudoran... Dobitocul! N-a ştiut să vorbească.109— Cu adevărat! încuviinţă grecul. Atunci, m-am speriat şi le-am

ascuns.— Unde?— Am să spun dacă luminăţia-ta vorbeşte altfel decît slujitorul acela…Boierul se stăpîni, muşcîndu-şi mustaţa.— Cît? întrebă el. Sau poate că vrei o slujbă, după cum te-am auzit

cerîndu-i lui Vodă?— Cam puţin, pan vel-spătare. Eu sînt un om liber. Mai mult chiar…

pot fi de folos.— Nu mă-ndoiesc, şi pentru aceea ţi-am cerut ascultarea. Pentru

plată, se-nţelege.— Eu nu-s slugă, şi domnia-ta să mai ştii că sînt de mare credinţă

pentru un prieten. La noua domnie aş putea dobîndi o dregătorie cît de mică?

— Deci ai citit scrisorile?! răbufni Filipescu. Nu crezi că vrei prea mult? Spune-mi cel puţin cînd vine măria-sa Radu-vodă, şi capeţi zece pungi.

— Aşa nu! Cînd o veni, se va vedea. Dacă o veni cîndva! Boierului nu-i prea căzu la îndemînă obrăznicia grecului,

dar neavînd încotro trebui să-l rabde, fiind la voia lui.— Bine prietene… Ghinea, îngădui el. Voi face pe voia domniei-tale,

dar să nu te pună dracu să mă amăgeşti că... eu nu-s nepoată-mea Florica.

— Aşa o cheamă? se lumină Tucalas. Rău îmi pare că am fost silit s-o păcălesc. Oare mă va ierta vreodată?

— Dacă ai să-mi fii cu credinţă, pot făgădui eu că da. Ei, ce zici? Batem palma?

— Păi atunci, sînt omul măriei-tale. Să facem un înscris!— Ce, eşti nebun? N-ai încredere în cuvin tul meu?— Cum de nu, pan vel-spătare, dar trebuie să ştiu şi eu ce am să

ajung.Boierul rămase o vreme pe gînduri, în timp ce Tucalas îşi arunca

nepăsător ochii pe ştergarele atîrnate de pereţii odăii.— Fie şi aşa! Am să chem grămăticul, căci pe undeva îmi place cum

gîndeşti. Dacă nu mă-nşeli, om te voi face!Tînărul nu răspunse, ci rămase tot zîmbitor, ca şi cum nu lui i se făcea

o favoare.— Mai întîi, aş pofti să porţi numele de Ghinea şi, cum a rămas de la

răposata soru-mea un petec de moşie la Brătăşani In ţinutul Romanaţilor, ai putea să-ţi spui Ghinea ot Brătăşani.

110— Ce legătură am eu cu acea moşie?!— Poate că o să ai. Mi-e cam peste mînă şi n-am să-ţi ascund că-s în

gîlceavă cu moşnenii locului, aşa că n-o prea lucrez. Dacă izbuteşti să limpezeşti cearta, ţi-o fac vînzătoare.

Tucalas rămase puţin descumpănit. E drept că tare mai visa el să ajungă stăpîn de moşie, însă, dacă boierul Iancu Filipescu îl îmbia cu atîta uşurinţă, trebuie că era anevoie s-o dobîndească. Oricum, merita să-ncerce!

— Atunci am să aduc scrisorile în schimbul actului de vînzare a moşiei Brătăşani. E bine?

— Dar vei datora şi spunere în faţa voinţei mele, adăugă boierul. Rămînem înţeleşi, pan Brătăşane, şi nu-ţi rămîne decît să te ţii de făgăduiala. Mergi sănătos î

Ar fi fost însă prea frumos ca totul să se petreacă fără nici o piedică pentru noul împămîntenit, Ghinea Brătăşanu. Acasă îl aştepta un paie domnesc, adueîndu-i poruncă să se înfăţişeze pe dată măriei-sale, în spătăria mică. Nu i-a prea ieşit la socoteală această chemare, dar după ce se mai gîndi puţin îşi zise că poate fi bine şi aşa, apucă scrisorile voievo-dului pribeag şi le dosi în sîn, apoi îl urmă pe slujitorul domnesc la palat.

Domnitorul era nerăbdător să afle ce-ar fi putut să-i spună tînărul necunoscut, căci zvonuri erau multe şi cîţiva sfetnici îl povăţuiră să tragă cu urechea la oricine putea, întrucît vremurile se arătau înşelătoare. Acum, că aflase de umbletele grecului pe la boierul Filipescu, era şi mai curios să afle despre ce putea fi vorba.

— După cum vezi, sîntem între patru ochi, prietene, îi zise voievodul. Ce-ai vrut a-mi spune?

— Măria-ta, am veşti înspăimîntătoare, dai* nu le potdovedi.— Cum vine asta?!

— Pot a spune măriei-tale că se abate asupra ţării primejdia războiului, căci fostul domn Radu Şerban vine cu oaste de peste munte.

— De unde ştii?— În ziua cînd m-am înfăţişat măriei-tale, în casa mea se afla un om

venit anume să aducă ştirea, dar întoreîndu-mă n-am mai dat de el şi nici nu ştiu ce i se va fi întîmplat.

— Şi ţi-a spus el aşa ceva?— Da! -111Gavrilă-vodă rămase pe gînduri, neştiind ce să creadă. I se strecurase

la ureche că grecul bătea casa Filipescului, care-l cam purta sîmbetele, dar n-avea nici o dovadă a hainiei boierului.

— I-ai spus şi dumnealui, vel-spătarului, despre asta? întrebă deodată voievodul.

—> Nici gînd, milostive domn.— Atunci ce treabă ai cu el?— Mă rugam de dumnealui, boier Iancu, să-mi vîndă moşia Brătăşani,

însă nu ne înţelegem la preţ. Eu nu prea mă ajung cu banii şi din pricina asta fusei de două ori pe acolo, dar...

— Adevărat grăieşti?— Mă jur pe…— Ei bine, prietene... cum ai zis că-ţi spune?— Tucalas. Ianis Tucalas, dar cu îngăduinţa măriei-tale mi-aş zice

Ghinea. Ghinea Brătăşanu...— Hm! încep să înţeleg umbletele tale pe la Filipescu. Vrei să te

împămînteşti?— Întocmai, măria-ta.— Atunci, dacă n-ai minţit, am să întăresc prin hrisov domnesc

vînzarea şi ţi-oi acoperi şi o parte din preţ. iar p* viitor, toată lumea să nu-ţi mai spuie altcum decît Ghinea Brătăşanu. Dacă însă mi-ai ascuns ceva, două parale nu mal face capul tău. Acum am să poruncesc vistiernicului să-ţi dea banii de trebuinţă şi tu să rămîi în slujba domniei mele.

— Cu supunere şi credinţă te voi sluji, prea-nălţate stăpîn, fu răspunsul lui Tucalas, care sărută mîna domnitorului, ca pe icoana Maicii Domnului.

— Mă bizui pe tine, Ghinea Brătăşanu! zîmbi domnitorul şi ieşi.Nu era vreme de pierdut, căci duşmanul trebuia întîmpi-nat, dacă

spusele lui Ghinea se adevereau şi Vodă se gîndea să-l norocească şi cu alte binefaceri pe inimosul tînăr. Acesta însă dădu fuga la boierul vel-spătar, care întocmise în răstimp sinetul de vînzare a moşiei. La rîndul său Ghinea îi înmînă taşca cu scrisori, dar vel-spătarul îl privi cu neîncredere, căci auzise că trecuse pe la Vodă.

— Vodă le-a citit de-a fir a păr? întrebă el batjocoritor.— Ferit-a sfîntul! Mă crezi nebun, pan vel-spătare?85— Dar ce-a vrut? Despre ce-aţi vorbit? Ştiu c-ai fost pe acolo!

Vorbeşte!

— I-am spus că am ştire că din Ardeal vine oaste puternică...— Ticălosule! sări boierul gata să-l lovească. Iudă!— Stai, măria-ta, nu te oţărî! Oricum avea să afle, cînd va fi pălit de

măria-sa Radu-vodă. Altceva nu i-am mai spus nimic şi nici n-a văzut nici o scrisoare. - Iacă, sînt toate aici I

— Nu minţi?— Domnia-ta n-ai decît să rupi înscrisul ce l-ai făcut, că eu nu mă mai

învoiesc, dacă n-ai încredere în mine. Insă am izbutit să întărească şi Vodă această vinzare, căci pentru asta i-am spus că trec mereu pe la domnia-ta...

Şi Ghinea îi aruncă o privire aşa cum numai el se pricepea cînd voia să fie pe placul cuiva

— Ghineo, eşti dat naibii, dar să te ferească sfintul să mă tragi pe sfoară... Ţine minte! şi boierul Filipescu îi înmînă sinetul.

Noul stăpîn al moşiei de pe malul Oltului isprăvi curînd cearta cu ţăranii, căci actele doveditoare glăsuiau că pămîntul se cuvenea chiar Floricăi, frumoasa nepoată a boierului Filipescu, şi asta i-a fost îndeajuns ca să-i izgonească cu otuzbirul. Toate celelalte hrisoave, îngălbenite de vreme, n-a vrut să le ia in seamă, şi Ghinea s-a înstăpînit temeinic.

In răstimp voievodul pribeag pălise cu oastea ce i-a-fost zdrobită de către Gavrilă-vodă şi acesta şi-a arătaf recunoştinţa faţă de Brătăşanu, făcîndu-l medelnicer, iar acum căuta dovezile contra boierilor care ar fi vrut să-l sprijine pe pribeag Unul dintre aceştia era Filipescu, şi voievodul s-a gîndit că ar putea afla dedesubturile de la boierul cel proaspăt din Romanaţi, căruia nu prea îi erau pe plac ifosele de stăpîn ce şi le dădea vel-spătarul faţă de el. Aşa se face că boierul Brătăşanu fu chemat la Tirgovişte în mare taină, unde măria-sa îi destăinui temerile ce le avea asupra vel-spătarului. Amin-tinda-i că lui îi datora şi rangul şi averea de care se bucura, Vodă îi ceru să afle ce punea la cale Filipescu pe ascuns. Pentru aceea îl sfătui să se prefacă a fi împotriva domniei şi să-l tragă de limbă pe marele boier.

86Isteţ cum era din fire, Brătăşanu se duse la curtea din Filipeşti, unde

fu primit cu dragă inimă şi dădu peste mai1 mulţi boieri de ţară, nemulţumiţi de rînduiala domniei. Se vede însă că domnitorul n-a avut răbdare să afle cu binişorul dovezile hainiei, căci la numai două zile a şi trimis seimenii să-i prindă pe toţi cîţi erau strînşi acolo şi să-i ducă cetluiţi la Tirgovişte.

Dar vel-spătarul Iancu Filipescu nu era omul care să se lase prins cu una, cu două. Conacul avea împrejmuire cu zid de piatră şi oameni pricepuţi în meşteşugul sîneţelor, aşa că atunci cînd slujitorii domneşti le cerură să se dea prinşi, cei dinăuntru au răspuns cu plumbi. De voie, de nevoie, Ghinea a fost alături de împresuraţi şi vreo două zile a ţinut încleştarea, pînă cînd Vodă a trimis întăriri. În cele din urmă, boierul Iancu a hotărît să rămînă cîţiva slujitori să facă faţă la garduri, iar ai lui şi toţi oaspeţii să fugă prin hrube anume tăinuite, apucînd calea pribegiei în Ardeal.

Unul dintre cei mai înflăcăraţi apărători ai conacului era tînărul Matei de la Brîncoveni, fratele Floricăi şi deci nepotul marelui spătar. De cum l-a cunoscut, Ghinea a simţit o pornire lăuntrică pentru acest viteaz vlăstar boieresc, mai cu seamă că înfăţişarea lui îi aducea aminte de soră-sa. Aceasta a plecat printre cei dintîi, laolaltă cu toate femeile de casă, şi acuma vor fi fost departe, bărbaţii rămînînd mai pe urmă. Dar se vede că cineva îi vînduse, fiindcă la ieşirea clin hrubă i-au aşteptat duşmanii. A avut loc o luptă erîneenă în care tînărul Matei a fost lovit de un plumb în picior, făcîndu-l să nu mai poată fugi. Primejdia era deosebită, căci de-ar fi căzut viu în mîinile seimenilor l-ar fi aşteptat descăpăţînarea la cetatea de scaun. Vroi să se înjunghie el însuşi, dar Ghinea nu-l lăsă şi, cum mai era cu încă doi boiernaşi, îl apucară pe sus ca să-l ducă mai departe. Cum era însă de aşteptat, în scurtă vreme fură înconjuraţi de oşteni şi siliţi sâ se dea prinşi. Lacrimi amare de ciudă se prelingeau pe obrajii viteazului Matei la gîndul morţii ruşinoase ce avea să-i întîmpine, dar Ghinea încerca întruna să-l potolească.

— Fac eu ce fac şi te scap, îi spunea el. Să n-ai nici o teamă!Grecul nădăjduia că avea să fie dus la judecata lui Vodă şi atunci ar fi

spus în gura mare cine îl trimise acolo, dacă măria-sa n-avea să-l scape. Ceruse paznicilor în mai multe

87rînduri să i se dea de veste domnitorului că el se află întemniţat, dar

nimeni nu-l lua în seamă. Iată însă că într-o bună zi veni armaşul, care le zise că din porunca domnitorului, toţi prinşii aveau să-şi pună capul pe butuc.

— Fără să ne mai judece Vodă? sări ca ars Ghinea.— Fără, boierule! Are să vă judece Dumnezeu, pentru faptele voastre

mîrşave, răspunse armaşul.— Atunci rogu-te, boier-armaş, spune-i măriei-sale că un slujitor de

taină şi de mare credinţă se’ află aici şi că ar vrea să-i vorbească.Armaşul îl privi neîncrezător, căci nu-l cunoştea pe Ghinea şi nici n-

avea porunci anume de la stăpînul său în ce priveşte prinşii. Dădu din umeri şi plecă fără a-i da vreun răspuns, lăsîndu-l pe tînărul grec să se frămînte, fără speranţă de a-şi afla liniştea. Ar fi fost prea crud să sfîrşească sub securea gealatului, cînd nici nu apucase măcar să se bucure de dulceaţa vieţii boiereşti. Nu astfel îi fusese prezicerea!

Ziua sorocită descăpăţînării sosise şi nici un semn de la Vodă, cum că ar vrea să-l vadă. Trebuiau să fie ucişi pe rînd, dar chiar acolo, în temniţă, fără să mai vadă tîrgoveţii îndepli- > nirea osîndei. Se ruşina voievodul că nu prinsese decît pe cei fără de ranguri din rîndurile boierilor vînzători de domn.

Cel dintîi fu luat Duică-serdarul, care păşi cu semeţie să înfrunte mînia domnească. Apoi îi veni rîndul lui Ghinea!

De cum intră în încăperea unde îl aştepta călăul, dădu însă cu ochii peste voievod.

— Tu, Ghineo?! se miră acesta. Ce cauţi printre haini?

— Uitat-ai oare, prea-milostive stăpîn, că însuşi măria-ta m-a trimis în vizuina lupului? Ce era să fac? A^ trebuit să urlu cu ei.

— Cum era să uit? Dar în răstimp căpătasem veste de la un boier, tot iscoadă de-a mea pe lîngă Filipescu, şi mă mir că nu te-a înştiinţat să pleci la vreme.

— Cine era omul, măria-ta?— Clucerul Du... vru să-i răspundă voievodul, dar se opri pe dată. Hm!

Acuma nu mai foloseşte să-i afli numele. Nădăjduiesc să nu fi căzut sub plumbii seimenilor.

— Tare bine ar fi să-l aflu şi să-i dau de ştire la rîndul meu, căci boierul Filipescu nu se poate să nu-l dibăcească şi atunci tot mai bun aş fi eu în locul lui!

Domnitorul se gîndi o clipă, după care urmă:88— Vezi-bine că n-am să te scurtez de cap, deşi nu ştiu dacă bine fac

au ba. Dar nici să te slobod numai pe tine nu-i cu putinţă, că prea ar bate la ochi.

— Să-mi fie cu iertăciune, bunule stăpîn, dar tot aşa gin-deam şi eu. Va trebui să ne slobozi pe toţi!

— Ce, eşti nebun? Să las să-mi scape năpîrcile după ce le-am prins?— Luminate stăpîn, făcu Ghinea cu glas domol. Ii scap eu, cu

îngăduinţa măriei-tale...— Cum aşa?— Îi fac scăpaţi la noapte, numai temnicerii să se facă a nu şti.— Dar Duică?! Ce-or să zică de el? întrebă Vodă arâ-tîndu-i leşul

însîngerat ce zăcea pe lespedea de piatră.— N-au de unde şti. Vom spune că l-ai trimis la ocnă, la Telega.— Şi tu? Tu cum de-ai scăpat şi te întorci printre ei?— Mie îmi vine rîndul abia mîine. N-a înţeles bine dumnealui, armaşul,

că trebuie ucis numai cîte unul pe zi, şi gata!Domnitorul zîmbi în barbă:— Eşti dracu gol, Brătăşane! Tu ai merita să-mi fii postelnic!— De va fi nevoie, măria ta... se plecă slugarnic grecul. Apoi fură date

poruncile de trebuinţă şi Ghinea se întoarse printre prinşi, teafăr şi nevătămat.

— Ai scăpat?! holbă ochii la el Matei, pătruns de bănuială.— Doar o zi... Un scurt răgaz, căci Vodă a trebuit să plece şi, cum nu

voia să scape plăcerea de a-mi vedea căpăţîna rostogolindu-se, m-a amînat pe mîine.

— Şi Duioă? întrebă careva.— La ocnă!— Deci s-ar putea să mai scăpăm şi cu viaţă? cuteză un boieraş,

căruia abia îi mijise mustaţa.— Decît viaţă de ocnaş, mai bine moartea! îl repezi Matei. Ah! De-am

avea un jungher măcar...

— Nu-i nevoie, cinstite boierule, zîmbi Ghinea. Cît am aşteptat să mă scurteze izbutii să vorbesc cu unul dintre paznici, care ne va înlesni fuga la noapte...

— E cu putinţă? întrebă nerăbdător tinerelul89— Ia taci, Cosmo, şi nu te grăbi! se răsti Matei. Vorbeşte mai desluşit,

frate Ghineo, nu ne mai da speranţe deşarte.— Cum vă spui, urmă Ghinea. La noapte avem a scăpa cu toţii, şi

fugim care cum om vedea cu ochii.— În Ardeal...— Oriunde va crede fiecare de cuviinţă, căci ne vom despărţi cînd ne-

om vedea în afară. Tu, prietene Matei, ai să vii cu mine, că eşti rănit, ceilalţi, fiecare pe seama lui.

— Ba pe mine să mă lăsaţi aici, să nu vă fiu povară la drum, se împotrivi fratele Floricăi.

— Nici nu mă gîndesc! răspunse hotărît Ghinea. Să aşteptăm cu încredere cel de-al doilea cîntat al cocoşului, că aşa m-am înţeles. Acum să ne hodinim ca să prindem putere!

Fuga n-a fost însă lipsită de peripeţii, căci Gavrilă-vodă, neîndurîndu-se a-i scăpa pe toţi, pusese oameni anume pe urmele fugarilor, înjunghiindu-i pe la colţul uliţelor în plină noapte. Doar Matei, cărat în cîrcă de Ghinea, a scăpat cu viaţă, fiindcă ucigaşii nu aveau poruncă să-l urmărească şi pe tînărul boier grec.

— O să mergem la Brătăşani, zise Ghinea cînd ajunseră în casa de la marginea tîrgului, în care trăise cu ani în urmă. Rămăsese părăsită şi iată că acuma le prindea bine.

— Nu în Ardeal? se miră Matei. Au să ne prindă…— Ba, tocmai că acolo n-au să ne caute niciodată! Şi mai apoi să ştii

că domniile au viaţă scurtă în ţara asta. S-ar prea putea ca pînă om ajunge să se şi mazilească Vodă. Pînă una-alta am s-o scol pe vecina mea de altădată, baba Safta, să te oblojească şi om rămîne aici pînă s-or linişti lucrurile.

— Cum am să-ţi mulţumesc vreodată, frate Ghineo? zise înduioşat Matei. De nu erai tu, mă aflam acuma pe cealaltă lume. De-o fi să dai de greu cîndva, la mine ai să găseşti întotdeauna sprijin şi adăpost.

FLOAREA DE LA BOZOVICILUI MARCU I SE PĂRU CUNOSCUTA VOCEA DIN CĂRUŢA, dar nu-şi

putea aduce aminte unde o mai auzise, încalecă şi, înainte de a da pinteni calului, strigă către fugari:

89— Iacă, am să vin singur la voi, ca să vă dovedesc gîndul meu cel

bun!Se lăsă o tăcere, ca şi cum aşteptau povaţa celui ce vorbise, după

care unul dintre ei răspunse:— N-ai decît să vii domnia-ta, căpitane, că noi nu avem nimic de

ascuns. Nici măcar goliciunea pe care zdrenţele astea n-o mai pot acoperi.

Pînă să ajungă Marcu, fu săltat dintre răniţii din car unul care nu se deosebea cu nimic de ceilalţi, numai că de bună-seamă el le era căpetenie.

— Marcule! Frate! suspină rănitul hîrîindu-i pieptul şi suflînd cu greutate. Eu îs Amosie!… nu-ţi mai aduci aminte? Amosie de la Ciunga.

Marcu îşi înghiţi nodul ce i se pusese în gît şi abia de putu răspunde:— Cum să te uit, Amosie dragă? Numai că aşa bărbos cum eşti, nu

puteam să-mi dau seama, să mă fi tăiat bucăţele.— Cam aşa sînt şi eu acuma, încercă să zîmbească rănitul. Numai că

feciorii ăştia ai mei au strîns toate bucăţile la loc şi m-au legat pînă oi ajunge acasă, dacă ne vei îngădui tu.

— Vai de mine, dar cum se poate să vorbeşti aşa, frate dragă? Slobod eşti să mergi oriunde, numai că eu te-aş povă-ţui să rămîneţi şi tu şi ai tăi o vreme cu mine, ca să vă mai întremaţi şi să nu arătaţi ca nişte sperietori de ciori prin sate.

— Aşa da! încuviinţă Amosie, care încă se ţinea mîndru de cinstea şi încrederea arătată de oştenii lui. Asta înseamnă că nu sîntem prinşi, nu-i aşa?

— Vezi-bine! Sînteţi oaspeţii mei, zîmbi Marcu, după care se întoarse, urmat de căruţa fugarilor, în tabăra lui.

Porunci să fie duşi la adăpost prin sate şi mai bine de două săptămîni le fură de trebuinţă spre a se mai întrema. În răstimp picau alţii şi alţii dintre nejiorociţii ce fuseseră în-frînţi de oastea lui Gavrilă-vodă. Pe toţi îi opri Marcu prin satele din preajmă, dar cum începuse să se împrimăvăreze ar fi trebuit să-i ducă la Deva, aşa că într-o bună zi se hotărî să părăsească oastea prinţului.

A strîns toţi oamenii lui şi pe fugari şi le-a spus ce gîn-duri are, cerîndu-le să-l urmeze numai aceia care s-ar învoi să mai aştepte cu plata lefii pînă ce-or ajunge la Iaşi. Ar fi vrut să-l însoţească şi Amosie, dar acesta se împotrivi, fiind încă foarte slăbit.

90-V- Ia pe feciorii tineri care au fost cu mine, că-s tare de ispravă şi nu

m-or face de ruşine. Eu sînt ciolan bătrîn şi simt ţ-a venit vremea să mă trag printre ai mei, căci nu se cade să-mi zacă oasele prin alte părţi.

— Ce vorbeşti în dodii, Amosie? îl certă Marcu. Să nu mai pomeneşti de moarte!

— D-apăi că toţi sîntem datori cu una, numai că eu mă socoteam să mai stau vreo cinzeri de ani pe la Ciunga, ba şi să mă-nsor, făcu haz tomnatecul flăcău’.

—N-ai tu inima aia să intri slugă la o muiere. Parcă te văd că vii pe vară la Iaşi, să ne scăldăm în apa Rahluiului. Să ştii că te aştept. Şi să-l aduci şi pe Florea, adăugă Marcu la despărţire.

Ceilalţi oşteni au rămas în seama lui Gagy Miklos, secuia-nul ce furase caii baronului de Vinţ şi care urma să-i ceară iertare lui Kovâri în numele lui Marcu, pentru că nu s-a mai dus să-şi ia rămas bun de la el. Trebuia să-i amintească acestuia că-l slujise după învoială, întrucît se înţeleseseră să fie slobod a pleca atunci cînd i-ar fi voia.

Apucînd poteca munţilor ar fi putut străbate lesne spre Borlova, dar ce să fi căutat Marcu acasă, avînd cu el patruzeci de oameni? Pe de altă parte, trebuia să-i scoată la Dunăre, după cum se înţelesese cîndva cu Grazziani, şi apoi, trecînd apa, să-i ducă la vale tot pe malul din dreapta, pînă or putea să intre dinspre miazăzi în Moldova. Aşa şi făcu. Şi după mai multe săptămîni de umblat prin păduri, hrănindu-se numai cu ce vînau, ajunseră frînţi de osteneală pe%valea Nerei, într-un sat aşezat pe costişă şi căruia i se spunea Prigor. Ar fi putut intra chiar în aşezarea cea mare ce se numea Bozovici, dacă ar fi avut îndeajuns să plătească găzduirea, dar la Prigor era mai lesne şi, fiind în preajma codrului, puteau găsi mai uşor scăpare în caz de vreo primejdie. Zilnic însă Marcu îşi arunca ochii pe vale şi văzînd casele arătoase ale unor gospodari înstăriţi îşi frămînta mintea cum ar face rost de bani, ca să-şi îndestuleze oamenii şi să mai strîngă şi alţii. Însoţit de Mihai, bătea satele din împrejurimi şi mai găsiseră destui feciori, dar cum aveau să se mai descurce cu atîtea guri? Iată însă că într-una din zile, pe cînd se aflau în drum către Prigor, se pomeniră nas în nas cu Pera! Mare le-a mai fost

91bucuria şi pe dată făcură cale întoarsă, dar acum la o circiumă clin

Bozovici, spre a cinsti revenirea. Marcu află cu amărăciune ştirea că bunul său prieten Gaşpar, deşi se afla în graţii la Stambul, încă nu se alesese domn în nici o ţară românească şi astfel îşi dădu seama că feciorii pentru oastea voievodului fuseseră strînşi prea devreme.

— S-ar putea totuşi ca în răstimp să-l fi făcut domn, adăugă Pera văzînd dezamăgirea de pe faţa bănăţeanului. Şi dacă ai trebuinţă de bani, ţi-oi da eu ceva, iar de rămîi prin părţile astea, eu mă pot întoarce, fie cu plata oştenilor, fie cu porunca să-i slobozi pe la casele lor. Eu am să-l întil-nesc pe dumnealui Gaşpar la Istanbul, de nu va fi chiar la Iaşi, şi are să afle oricum că trăieşti şi tare se va mai bucura, căci te credeam pierdut.

— Altcum nici n-am ce face... Bine ar fi să nu treacă prea lungă vreme, că pe feciorii mei nu-i mai pot ţine degeaba.

Tînărul croat îl linşti pe Marcu spunîndu-i că are să se întoarcă în cel mult trei-patru săptămîni, dacă nu cumva se va afla ştirea înscăunării lui vodă-Grazziani. Atunci ar fi trebuit să-şi urmeze drumul după cum fusese înţelegerea.

Curată sărbătoare în rîndul oştenilor lui Marcu la vederea banilor care, de bine, de rău, îi îndestulau o vreme. Acuma li se îngădui să bată satele, spre a-si cumpăra cite ceva de-ale gurii şi să-i lămurească pe locuitori că ei erau ostaşii unui domnitor ce avea să-i scoată pe românii de pretutin-deni de stăpînire străină. Unii îi priveau cu neîncredere pe aceşti tineri ce-şi ziceau „eătane”, dar care arătau mai curînd a ţărani, fiind înarmaţi cu bite noduroase în loc de spade. Alţii le dădeau sfaturi pentru înfruntarea cu duşmanul, cin-stindu-i cu cîte un păhărel de răchie, dar erau şi mulţi dintre aceia care spuneau că nu sînt decît nişte zănateci pierde-vară, că nu se îndeamnă la muncă şi bat coclaurile trăind din te miri ce. Poate că de aceea nici nu se înghesuiau în mica „oaste”, chipurile, aflată la porunca unui voievod despre care nu auziseră niciodată.

Primăvara sosise pe dealurile bozoviciene, subţiind zăpada şi făcînd-o să se strecoare uşurel către rîul ce începuse a se umfla cu semeţie. Era vremea aratului şi a muncii pe ogor, dar de la Pera nici un semn, aşa că Marcu, destul de îngrijorat, se gîndea să-şi sloboadă feciorii pe la casele lor.

92— Şi dară s-ar băga la muncă pe la cîte un gospodar? întrebă ca

pentru sine Mihai.Era o zi însorită şi se vedea pe feţele celor din preajmă cum li se

scurgeau ochii după plugarii ce osteneau pe coaste, pocnind din bice şi privegheaţi îndeaproape de berze.

Marcu tresări şi rămase o vreme pe gînduri, după care răspunse:— Socot că i-am putea întreba, dar să nu se creadă că vrem să intrăm

ca slugi. Pe de altă parte s-ar putea ca noi să plecăm de la o zi la alta, şi atunci mai rău i-am încurca. Cîte o mînă de ajutor de ce nu, cine o vrea şi unde i-ar plăcea.

Dar zilele senine n-au ţinut prea mult, aşa că şi dorul de plugărit se cam topi, mai cu seamă că se auzise zvonul de schimbarea domniei în Moldova. Marcu era descumpănit şi mai că-i venea să apuce drumul, părîndu-i rău de făgăduiala dată lui Pera că-l va aştepta pe loc. Barem de vreo mie de ducaţi să fi făcut rost, n-ar mai fi stat să bată uliţele Bozoviciului, cum făcea de la o vreme. Ingîndurat cum era, ajunse pe malul apei, unde fetele şi nevestele din sat spălau de zor la rufe. Poate că nici nu le-ar fi băgat în seamă, de -n-ar fi auzit larma lor voioasă şi chicotelile fetelor de măritat. Lui nu-i mai stătea gîndul la parte muierească, socotindu-se lecuit după acea păţanie de la Micoşlaca, dar fără voie privirea i se opri pe o codană, care-l ţintea cu toată căldura ochi-lor ei de culoarea cîmpului. De sub năframă i se zăreau şuviţe castanii, aşa cum aveau părul mai toate fetişcanele de prin partea locului, dar lui, fără să ştie de ce, i se păru a fi mai altcum.

Rămase pironit locului şi de n-ar fi fost Măria lui Iova, o muiere pogană şi tare şugubeaţă, nici n-ar fi ^>tiut ce să mai facă. Aceasta, de cum îl văzu sorbind-o din ochi pe fată, începu a da din coate şi şopti cîte ceva suratelor ei, după care zise către Marcu:

— Pofteşte şi domnia-ta de ne ajută, că tot am auzit că oştenii ce-i stăpîneşti muncesc pe la oameni. Iacă, Anuţa noastră tare s-ar mai bucura…

Vorbele femeii se topiră în rîsetele celorlalte şi oşteanul simţi că nu prea era potrivit să se pună în gură cu ele.

— La spălat nu m-oi pricepe, dar să-i car coşarcă de rufe pînă acasă, mai că m-aş încumeta… şi drept plată nu cer decît o sărutare, răspunse hîtru Marcu.

92— Ţi-o da el, tată-su, una de n-ai s-o poţi duce! îl ameninţă, în şagă,

tot pîrdalnica de Măria.— D-apăi că tata n-o mînca oameni… se împotrivi fata roşindu-se în

obraji.

Rîsetele nu mai conteniră o vreme şi abia în cele din urmă izbuti Marcu să le potolească, vrînd să le facă a crede cu totul altceva. Auzise el de tatăl fetei, cel mai răsărit gospodar din vale, dar nu gîndise să aibă asemenea frumuseţe de faţă.

— Anuţă, zise el fără să mai zîmbească măcar. Spune-i lui taică-tău că aş vrea să am cu el vreo două vorbe.

— Să n-o ceri de nevastă, că-ţi rupe picioarele, se băgă iar Măria, spre hazul celorlalte.

— Am picioare bune şi nu cred că m-ar prinde...Şi cu asta o luă iute din loc, socotind că nu mai avea rost să fie ţinta

veseliei lor şi mai cu seamă să n-o facă pe biata fată să se ruşineze. Insă de cum ajunse la ai săi începu să simtă lipsa ochilor Anei, iar a doua zi îi mărturisi lui Mihai că se simţea din nou îndrăgostit.

— Asta nu-i baroană, frate dragă, îi răspunse acesta. Ia-o de nevastă şi te căpătuieşti aici, la Bozovici.

— O veni şi vremea aia, oftă bănăţeanul. Însă mai-nainte avem de împlinit o datorie măreaţă către neamul nostru...

Totuşi fata îi era mereu în minte şi se înciuda că n-o mai întîlnise nici la pîrîu şi nici măcar pe uliţe, aşa că-l bătea gîndul să se ducă de-a dreptul acasă la părinţii ei. N-a mai fost trebuinţă, căci într-una din zile, pe cînd era în circiumă, numai ce se pomeneşte că un om spătos şi chipeş, cu mustaţă „vrabie”, se trage la masa lui.

— Bună ziua! tună o voce groasă. Am auzit că ai ceva a-mi spune.În glasul lui se simţea parcă o uşoară ameninţare, dar Marcu, după

ce-l recunoscu pe tatăl Anei, îi răspunse foarte liniştit:— Nene Ioane, ştiu că ai ceva prisos de bucate şi m-aş ruga să mi le

vinzi mie. Banii nu-i am pe toţi acuma, dar în două săptămîni, poate şi mai puţin, îţi plătesc atîta cît ne-om înţelege.

Omul rămase mirat, întrucît se aşteptase la cu totul altceva, decît la tîrguirea unor bucate. Prin sat începuseră a umbla vorbe despre întîlnirea străinului cu fiică-sa şi asta îl scoase din sărite. Pentru aceasta venise hotărît să i-o reteze

93veneticului, dar iată că acesta voia cu totul altceva. „Să te mai iei

după vorba muierească! “ îşi zise el oarecum uşurat, căci mai că era să o şi bată pe sărmana copilă.

— Păi, nu ştiu ce să spun… De bani nu duc mare lipsă, dar, ce-i drept, ar mai fi unele bucate peste trebuinţă.

Marcu porunci băutură şi, mai o vorbă, mai un pahar de răchie, se apucă să impuieze capul bozoviceanului cu gîn-durile lui de viitor, încît la o vreme acesta era să spună că le dă ele pomană toate bucatele, dacă nu ‘şi tot ce avea în gospodărie. Şi de unde mulţi se aşteptaseră la o încăierare, rămaseră uimiţi văzîndu-i pe cei doi îmbrăţişîndu-se ca nişte prieteni vechi.

Apoi, pe cînd era de aşteptat cel mai puţin, Marcu aduse vorba şi de Ana.

— Să ştii, nene Ioane, că mi-i tare drag de domnia-ta, dar si mai mult de Ana.

— Ceee?!— Stai domol şi să chibzuim pe îndelete. Ţi-am spus că şi eu mi-s de

prin partea locului şi nu un neisprăvit. M-am legat cu vorba să duc oaste voievodului meu, dar tot prin1 părţile astea m-oi întoarce să-mi îngrop ciolanele. Iar cînd oi veni, mi-s şi eu om cu stare. Şi abia atunci îţi cer eu să-mi dai fata! Ce zici? Te-nvoieşti?

— Hă, hăăă! Pînă atunci s-o usca biata fată, iar domnia-ta, de nu-ţi vei fi găsit alta prin depărtări şi dacă te-i mai întoarce, n-ai să te mai uiţi la o floare veştejită.

— Lasă, că florile din Bozovici nu se trec ele ca verdeaţa cîmpului…— Aşa credeam şi eu cînd aveam anii domnîei-tale. Dar dacă tot am

ajuns să vorbim de asta, du-te acasă la Borlova şi vino cu neamurile s-o facem după datină, iar eu îţi las gospodăria şi fata...

— Nu pot, nene Ioane, nu pot! Mi-s om cinstit şi ţi-o spun pe-a dreaptă: de plecat, trebuie să plec, iar de nu m-oi întoarce într-un an-doi ori nu capeţi veste de la mine, eşti slobod să dai copila după cine ţi-o plăcea. Batem palma?

Mai vorbindu-se şi mai adăugind nişte păhărele, pînă la urmă căzură la înţelegere, încît pe drum bozoviceanul începu să se întrebe, mormăind de unul singur: „Dar, oare, ce i-am vîndut... fata ori bucatele?! “

94CUVIOSUL EGUMENRAFAILĂ AFLASE DE LA VEL-VORNIC cum că tovarăşii lui de drum

fuseseră duşi la un alt trup de moşie, numit Mărgineni. Atunci cînd se îmbătaseră, Timofte îi urcase într-o căruţă luîndu-şi rămas bun de la ei şi, fiind ameţiţi de tot, aceştia nici nu şi-au dat bine seama ce se petrecea. Merseră aşa o vreme, pînă cînd argaţi boiereşti rînduiţi anume s-au prefăcut a-i ataca la diurnul mare, ducîndu-i apoi cu căruţă cu tot la Mărgineni. Cînd s-au dezmeticit a doua zi îşi mai aduceau aminte de peripeţiile de la curtea boierului Bucioc, dar n-aveau habar cine putea fi noul lor prigonitor. Fuseseră cercetaţi într-una din zile, pînă la piele, dar nu s-a găsit asupra lor nici o scrisoare ori vreun alt semn şi, cu toate că-i iscodiseră ce căutau la domnul Moldovei, n-au putut scoate de la ei mare lucru. Pentru aceea hotărîse velitul boier ca Rafailă să-i întovărăşească din nou şi să-i tragă el de limbă, iar mai apoi să intre pe sub pielea lui Radu-vodă Mihnea.

Primind încuviinţarea de plecare se îndrepta acuma spre Mărgineni într-o sanie, ce-i drept nu prea arătoasă, iar ca surugiu îi slujea Barabulea.

— Măi faraoane, te cam lăudaşi cu Tilinca ta, că nici frumoasă nu fu, iar de păcătoasă… ce să mai zic?

— Haoleo, taică părintele, nu cumva o terfelişi, fără a-i da şi lui babacu-său barem de-o căciulă?

— Lasă că i-am dat ei îndeajuns, iar ţie ţi-am făgăduit scripcă.— Nu cred s-o mai văz, că tare te mai mîniaşi...

— Tocmai pentru aceea va trebui să nu-mi ieşi din poruncă, spre a putea uita cît ai fost de nemernic. Numai de mine să asculţi!

— Ascult, păcatele mele, cum să n-ascult!— Bagă de seamă, pe tine te pun în locul paznicului, că, aşa cum ai

vrut, n-o mai amestecăm pe frunoasa Tilinca, ne-maivînd nici vreme. In felul acesta scapă şi cinstea ei neatinsă, că tare mai e uşor de zdruncinat şi s-ar fi dat în dragoste cu prinşii, în loc să-i iscodească.

— Dii, căluţii tatii! îşi îndemnă robul telegarii, de parcă nici n-ar fi auzit spusele călugărului.

95Acesta însă nu se sinchisi de moftul robului şi vorbi mai departe:— Va trebui să faci „pe-al dracului” cu ei ca să te urască, iar cînd voi

veni eu să-i scap trebuie să-ţi altoiesc vreo cîteva, ca să nu dăm de bănuit că am fi fost înţeleşi dinainte.

— Tot mai bine să zicem că-s ungur şi nu ştiu rumâ-heşte. Tac chitic şi sfinţia-ta îi scoţi frumuşel...

— Eşti nărod! se zburli călugărul. Cum aş putea pleca mai departe cu ei, dacă nu sînt eu izbăvitorul?

— Auzi, părintele, pupa-ţi-aş tălpile matale, de ce să cern atîta încurcătură, cînd poţi veni pe la spate, mă prinzi 1 o funie, îmi pui un căluş şi-ţi vezi de drum. Eu, în schimb,

mă jur să nu strig după ajutor.— Atîta ar mai trebui, nctotule, să începi şi să cîrăi.— Ca să nu se prindă că sîntem înţeleşi...— Bine! Am să mă mai gîndesc, dar tu să nu scoţi o orbă, ori să-ncerci

să mi te împotriveşti cumva, că te iamama dra... doamne iartă-mă! pufni Rafailă bătîndu-se peste gură.Începuse să-l înfurie ţiganul, care făcea pe prostul, deşi” îl ştia cît era

de isteţ, ba chiar primejdios de deştept.Sania dădea uneori peste petece de pămînt şi tălpicile hîrsîiau

încetinindu-i goana. Cu o căruţă i-ar fi venit mai greu să fugă de la Mărgineni, aşa că tot o sanie avea să ia, da una mai acătării şi fără Barabulea pe capră. Un gînd îi fulgeră prin minte şi călugărul zîmbi în sine, căci dacă l-ar fi văzut careva, s-ar fi îngrozit de căutătura lui.

După cotitura dealului se ivi un sat amărît, îngropat cu totul sub troiene, însă în marginea lui. către pădurea din faţă, se ridica semeţ cosacul boierului Bucioc. Nu era de mirare că acolo îi zăvorise pe oştenii domnitorului, fiindcă să fi vrut careva şi tot n-ar fi izbutit să sară peste zidul acela de cărămidă arsă, ca la o cetate. Din loc în loc erau fsişoare de pîndă folosite la veme de primejdie spre a vesti apropierea duşmanului, ori pentru a trage ou sîneţele asupra năvălitorilor. Pustietatea împrejurimilor îi îndemna pe neştiutori să treacă mai departe, iar la nevoie se putea adăposti aici şi stăpînul, fără teamă de a fi dovedit de vreo ceată duşmană.

Pătrunseră în ogradă fără nici un fel de larmă, ba s-ar putea spune mai curînd că pe furiş, spre a nu se afla cum au venit. Jupîn Preda-vătaful căpătase vorbă de la boier să-l

96Întîmpine pe călugăr şi să facă după cum îi va fi pofta, fără să se mire

ori să întrebe eeva, nicicum să nu i se împotrivească. Dar mai ciudată i s-a părut porunca de a-i lăsa pe prinşii ce-i avea în pază să fugă cu străinul, fără a le lua măcar urma. Se vede că boierul voia să scape într-un anume fel de ei şi nu era treaba lui să se amestece. Îi primi aşadar cu prefăcută nepăsare, dar el aduse două stacane de rachiu fiert, după care Barabulea fu trimis la cuhne să se ospăteze, iar pe Rafailă îl îmbie şi cu o eeşcuţă în care plutea mirosul de scorţişoară în aburii de prună. Asta era pentru el ceva de mare preţ şi dovada că se bucura de cinste; ori chiar teamă, în ochii vătafului. Dezmorţindu-se, prinse chef de vorbă şi-i ceru lui Preda ca toţi paznicii să fie înlăturaţi, Barabulea ur-mînd să rămînă singurul, dar asta abia asupra nopţii. Pînă atunci vru să se odihnească niţel, după osteneala drumului.

Unde fuseseră închişi, Pîrvu şi tovarăşii lui, uşa era numai din zăbrele, anume ca să se poată privi înăuntru, fiind întru totul asemănătoare cu o temniţă, numai că se afla în pcd. Cina le fu adusă de către Barabulea, care se schimonosea în fel şi chip, făcînd pe mutul şi pe surdul, doar de-o putea trage ceva cu urechea, dar zadarnic, fiindcă întemniţaţii n-aveau chef de sporovăială şi nici măcar schimbarea paznicului n-au luat-o în seamă. Cam dezamăgit, Barabulea veni să-şi spună păsul, dar călugărul i-o reteză:

— Cu atît mai bine! Isprăvim chiar în noaptea asta toată treaba. Te aşezi cu spatele spre uşa pe unde voi intra eu, te faci că mă auzi şi dai să te repezi asupra mea, iar eu te voi pocni în moalele capului, tu făcîndu-te că te prăbuşeşti în nesimţire.

— Haoleo, da’ parcă altcum vorbirăm, părintele! Nu zi sărăm că vii si mă prinzi de gură, îmi pui căluş şi mă legi fedeleş? Ce atîta pocnitură? Văz eu că pînă la urmă tot ţi-a rămas oful să mă baţi, cu toate că* ziseşi că m-ai iertat.

— Hai să fie şi pe voia ta! rînji Rafailă, dar în aşa fel că robul simţi cum îl trecură căldurile.

La vremea sorocită, mai înainte ca cei de după zăbrele să fie cuprinşi de somn, ţiganul se aşeză pe un butuc şi cu spatele spre uşă. Prinşii ridicară privirile cînd văzură cum se strecura o umbră în încăpere, ferindu-se parcă de paznic, şi tresăriră de nădejdea scăpăriii. Desluşiră veşmintele călugăreşti, apoi lama hangerului scos de sub sutană străfulgerînd

96prin aer si înfingîndu-se eu sete între umerii lui Barabulea. Cînd

ucigaşul se năpusti asupra lui, nefericitul rob abia mai apucă să horcăie: „de ce... “, apoi mîinile călugărului i se înfipseră iute în beregată, storeîndu-i şi cea din urmă suflare.

Cînd încetă şi ultima zvârcolire, cuviosul trase arma însîn-gerată şi o şterse de veşmintele mortului, după care îşi ridică gluga, arătînd o faţă surîzătoare către foştii lui tovarăşi.

— Rafailă! strigară toţi trei aproape deodată, cuprinşi de uimire.

— Haideţi să fugim pe dată, pînă nu prind de veste, le răspunse el, descuind zăvorul. Se arăta îngrijorat să nu-i găsească cineva, deşi ştia foarte bine că slujitorii boierului dormeau neîntorşi.

Dar oricît era de zorit, tot se lăsă îmbrăţişat de cei trei, murmurînd cu smerenie: „De-aţi şti cît v-am căutat, fraţilor! “ Bieţii oşteni erau atît de bucuroşi încît n-au mai stat să se întrebe cum au fost dibăciţi şi nici măcar despre ciudata întrebare a paznicului care făcea pe mutul. Singur cuviosul se simţi dator să-i răspundă mortului ce-l privea cu ochi sticloşi, desigur în gînd: „Tu ai vrut-o Hazdrabuloo, să te fac să taci cu un căluş, dar dacă nu găsii căluş... “

In spatele casei îi aştepta o sanie cu caii înhămaţi şi fără nici un vizitiu, dar nici asta n-au băgat de seamă cînd au părăsit ograda aceea împrejmuită, de parcă ar fi plecat din ospeţie şi nu fugeau din temniţă. Toate se petrecuseră atît de neaşteptat, încît cei trei nu mai pridideau să mulţumească binefăcătorului, nicicum să-l mai cerceteze.

La rîndul lui, Pred a-vătaf ui porunci să se închidă poarta pe urma fugarilor, după care dădu o raită pe la pod, împie-dicîndu-se de leşul ţiganului. Înjură pentru spaima pricinuită, dar îşi zise că şi aceasta va fi fost porunca stăpînului, aşa că trimise doi argaţi să ridice mortul şi să-l urce în sania cu care venise, trimiţîndu-l înapoi la curte. Se-nţelege că dumnealui vel-vornicul tare s-a mai cătrănit văzînd ce-a mai rămas din bietul rob, dar pînă la urmă ridică din umeri şi zîmbi în barbă: „Afurisită satană şi Sarsailă ăsta. N-a vrut să lase nici un martor pe urma lui! “

Fugarii, în schimb, mergeau ca la nuntă, numai că nu chiuiau, într-atît erau de nepăsători clacă îi urmărea careva au ba. Erau bucuroşi nevoie mare, căci, clin cîte le spusese

97Rafailă, tocmai le sosise sorocul şi ţiganul nu era altul decît gîdele,

care venise să-i cerceteze pe tăcute...— Rine ai făcut că l-ai ucis pe nemernic! încuviinţă Pîrvu. Păcat că n-

ai putut afla şi numele stăpînului său, care ar fi meritat aceeaşi soartă.— Şi noi care credeam că tot Timofte şi stăpînul său ne-au închis, zise

Lixandru nedumerit încă de cele întîmplate.— Da’ de unde?! Aş putea zice că roşcatul chiar m-a ajutat să am

veste despre voi, iar boierul a încuviinţat să-i iau sania. S-ar bucura să vă ştie scăpaţi, dar n-am cum să le dau de ştire.

De data aceasta Rafailă spusese adevărul şi, cum vel-vor-nicul ar fi vrut să-i afle ajunşi cît mai curînd în cetatea de scaun, a fost cam dezamăgit cînd le-a pierdut urma. Din pricina unor viforniţe ce s-au abătut asupra lor, au fost nevoit] să se adăpostească prin diferite sate şi o săptămînă încheiată au aşteptat întroieniţi, la numai o zi depărtare de Iaşi. Abia pe la sfîrşitul lui Făurar se văzură pe uliţele tîrgului, pardosite de omăt şi sticloase din pricina săniuţelor puzderiei de copii ce se vînzoleau toată ziulica prin calea drumeţilor, ba toate colinele şi dealurile dimprejur răsunau de larma lor. Cît despre palatul domnesc, acesta parcă se coborîse din basmele iernii, sub cuşma uriaşă de zăpadă şi împodobit cu ţurţurii de la streşini. Ferestrele erau albite de flori de gheaţă, căci măria-

sa înlocuise peste tot băşica de porc cu sticlă făurită în Transilvania, la Porumbacu, uluindu-i pe târgoveţi prin pohfala de care dădea dovadă.

Mai greu a fost să-i dea de veste lui Vodă, clar îndată ce acesta află de ei au şi fost chemaţi în spătăria mică, să i se înfăţişeze.

— Dragii mei, se bucură domnitorul întînzîndu-le mîna spre a fi sărutată. Iacă, şi tu eşti aici, Lixandre, şi tu, Tudore, dar… tu?! îl fixă el pe Rafailă. Nu-mi aduc aminte de tine.

— Este slugă credincioasă ‘măriei-tale, sări Pîrvu— Eşti cu adevărat călugăr? întrebă Vodă.— Păcătosul şi nevrednicul Rafailă, robul prealuminăţiei-tale, doamne,

se smeri cuviosul, îndulcindu-şi cît mai mult glasul.. — De n-ar fi fost sfinţia-sa, urmă Pîrvu şi astăzi am mai fi zăcut

întemniţaţi undeva prin Ţara de Jos.98— A cutezat careva să se lege de voi? se încruntă domnul. Nu i-aţi

spus că sînteţi în slujba domniei? Cine e nemernicul?-- Dacă am şti... dădu din umeri Pîrvu.Ii povesti apoi toată pătărania lor, cum scăpase Rafailă odoarele de la

Ot Menedec de lăcomia tătarilor şi aşa mai departe, pînă ce voievodul auzi de numele lui Bucioc.

— Hm! Nu ştiu ce să zic! mormăi el ducîndu-şi mina la falcă, după care-şi răsuci mustaţa. E un vulpoi bătrîn ce mi se arată credincios pe faţă, dar s-a tras la moşie, de unde face tot felul de umblete ba cu lehii, ba eu Grazziani, care-mi pofteşte scaunul.

— Cum e cu ] utinţă, măria-ta, se băgă Lixandru în vorbă. Sâ-l chemi la cercetare, ori dă-l pe mîna noastră să...

— Uşurel, Lixandre, uşurel, rîse voievodul de înflăcărarea oşteanului. Este un mare boier al ţării şi fără dovada hainei ar fi cam greu să-l dau în gît. Are multă putere în Moldova şi eu nu vreau să mă stric în astă vreme eu el.

— Poate că nici nu-i vinovat, îndrăzni smerit şi Rafailă. Poate că ălălaltul, care ziseşi măria-ta că-ţi vrea tronul…

— Nu, părinte. Asta numai Dumnezeu ştie şi are să pedepsească el pe trufaş după faptă. Apoi, drept să vă spui dragii mei, m-am cam betegit de ochi şi m-aş trage pentru hodină la Stam-bul, unde am şi trimis-o pe doamna cu copiii. Prea se întunecă norii deasupra Moldovei şi eu nu mă pot împotrivi creştinilor, iar lehii ai’ pofti să-i izgonească pe turci de pe aici şi să le ia locul... Oare acest Grazziani să fie şi omul lor, din moment ce-l vor în locul Movileştilor?! Vom trăi şi vom vedea! Eu prieten sînt şi cu unii şi cu alţii.

Rafailă zîmbi în barbă ineintat că boierul Bucioc nu-I min-ţise vorbir. du-i de mazilirea voievodului, numai că nu-i pomenise nimic de străinul acela, cu nume parcă nemţesc, despre care nu auzise niciodată. El însă apucase să dea odoarele domnitorului, aşa că i se cuvenea şi o răsplată, dar Vodă nu părea să se gîn-dească la asta. Nici nu putu să aducă vorba, fiindcă Pîrvu se grăbi să spună că-l vor urma pe domn în surghiun, iar acesta, înduioşat, porunci să nu se mai despartă de el nici unul, găzdu-

indu-i la curtea domnească. Rafailă ar fi putut fi mulţumit pentru această primă izbîndă, căci ajungea unul dintre oamenii de credinţă ai domnitorului, întocmai cum ii ceruse Bucioc. Insă dacă ar fi venit străinul acela în loc, vel-vornicul trebuia să-l răsplătească, aşa că n-avea de ce să împărtăşească soarta lui

99Vodă. Aşadar socoti că era mai bine de rămînea în afara curţii lui

Radu-vodă Mihnea, şi gîndul acesta îl mărturisea însuşi boierului Bucioc, peste care dădu chiar în joia mare din săptămîna luminată a paştelui văleat 7126 de la facerea lumii, ori 1618 de la Mîntuitorul.

— Fii fără grijă, Sarsailă, rîse boierul cînd auzi gîndul de mărire al călugărului. Dacă ajunge Gaşpar Grazziani domn, te face patriarh! Dar mai întîi va trebui să-mi spui pentru ce l-ai înjunghiat pe Barabulea?

— Se făcuse neobrăzat şi îşi luase nasul la purtare. Cum avea ştiinţă de legătura noastră, mă gîndii că n-ar fi pe placul domniei-tale să ajungă la urechea lui Vodă o vorbuiiţă, oricît de mică, răspunse cuviosul.

— Am bănuit eu. Păcat însă că tare frumos mai cînta din scripcă. nefericitul...

— Mai bine fără lăutari, boierule, dar cu capul pe umeri. Degeaba îţi cîntă la ureche, cînd căpăţîna ţi-i la picioare!

— Mă, că tare înţelept te-ai mai făcut Sarsailă. Am să mă las acuma după cum mi-i cînta tu, dar să ştii că nu ţi-oi juca după voie! îl ameninţă boierul cu degetul.

— Dacă socot eu bine, zise mieros Rafailă, cînd o veni acel Gaşpar-vodă, despre care uitaşi să-mi pomeneşti măcar, tcată Moldova are să joace după cântarea domniei-tale…

— Ha, ha, ha! rîse Bucioc săltîndu-şi burta eu mulţumire. Nu ţi-am spus de venetic, fiindcă acela va fi pus în scaun de Iskender-paşa şi va sta vremelnic. Mai pe urmă are să vie craiul lehilor, iar noi boierii, fi-vom asemenea şleahticilor.

— Atunci nu mai este de trebuinţă să moară Radu-vodă Mihnea, dar cu celălalt ce se va alege?

— Vom vedea! Poate că are să plece şi Gaşpar-vodă de bună voie, că lehii stau gata să intre în ţară, dar mai este o. temere din pricina lui Iskender-paşa, care a strîns oaste mare la Akerman şi... da’ ce-ţi spun eu toate’astea ţie? se opri boierul. Tu să asculţi de porunca mea şi atît!

— Nu ştiam dacă trebuie să-l urmez şi eu în surghiun pe Vodă, ca şi ceilalţi...

— Vezi mai bine c-a murit stareţul de la Suceviţa, săptămîna trecută, zise Bucioc fără să bage în seamă strîmbătura din nas a lui Rafailă. Cere-i lui Vodă să te pună pe tine în locul mortului, că am să vorbesc eu cu vlădica de Rădăuţi şi nu se va împotrivi.

99— Cam puţin, măria-ta…— Puţin, pe dracii! Trebuie să te smereşti ca să ajungi sus. Ghiujul

acela de vlădică, nu mai are multe zile, iar pînă atunci rămii în ţară ca stareţ, că de nu, te pomeneşti că te tîreşte Vodă după el pe la Stambul şi

nu mai pupi nici un rang, cuvioase. As-cultă-mă pe mine, căci aşa ne-a fost vorba!

— Prea-bine, măria-ta, făcu spăşit Rafailă. Am să ascult. Domnitorul fu mulţumit să afle că însuşi episcopul de la

Rădăuţi îl cerea ca stareţ pentru monastirea Suceviţa, tocmai pe Rafailă, care se alia acum în slujba de taină a domniei. Nu şi-a pus însă întrebarea de unde să-l fi cunoscut bătrînul chiriarh pe călugărul venit din Muntenia. Era bucuros să-l răsplătească după voie şi de fapt nu-i mai păsa ce se va întîmpla cu el, căci pe undeva, în adîncul sufletului, nu prea simţea drag de roşcovan.

De ziua sfintei înălţări, preacuviosul stareţ de la Suceviţa asculta smerit slujba borborosită cu mare greutate de către bătrînul vlădică, dar ochii îi alunecau asupra frumoaselor odăjdii cu care era înveşmîntat acel prinţ al bisericii. Lui i s-ar fi potrivit mai bine… şi Rafailă zîmbi gîndindu-se la spusele boierului, care-i făgăduise că, îndată ce bătrînul se va duce „de-a dreapta tatălui1’, el îi va lua locul. Nu-i rămînea, deci, decît să-l ajute să se călătorească mai curînd...

Ospăţul ce a urmat, stropit clin belşug cu vin de Hîrlău, nu i-a priit preasfinţiei-sale şi de atunci i s-a tras o boală ce părea a fi fără leac, întrucât îl rodea pe dinăuntru, la măruntaie. Bietul moşneag se chinui vreme îndelungată pînă către sfîrşitul postului Crăciunului, după care îşi dădu duhul, sr^re marea bucurie a preacuviosului stareţ Rafailă de la Suceviţa. „Doamne, Dumnezeule, iartă-mă! se ruga în tăcere şi cu multă smerenie Rafailă, în faţa altarului. Văzut-ai doar că nici a te sluji nu mai era în stare, sărmanul nevolnic. Ai milă, Mîntuitorule, de sufletele noastre, că eu din cuget curat am turnat licoarea, spre a te sluji pe Tine! “

O asemenea rugăciune spusă cu glas tare ar fi umplut de groază întreg soborul monahicesc, dar aşa, se uitau care mai de care cu milă la bietul stareţ, părînduli-se că suferă cumplit pierderea bătrânului vlădică ce-l adusese ca egumen al lor, cel dintîi printre călugării de la una dintre marile monastiri ale Mol

100dovei, şi asta nu era puţin lucru. Iar pină în scaunul episcopal de la

Rădăuţi, rămas acuma gol prin osîrdia lui, mai avea un singur pas de făcut. Ya izbuti oare?

OAMENII APELORCÎTEVA SAPTAMINI MAI TÎRZIU, după ce stătuse de vorbă cu tatăl Anei

si căpătase oarecari făgăduieli, Marcu şi ceata lui îşi luară bun-rămas de la ospitalierele plaiuri boz°vi-cene, ba chiar şi de la Ana, de faţă fiind şi taică-său. Sosise şi Pera cu banii, dar şi cu vestea că Gaşpar Grazziani se înscăunase, domn al Moldovei şi că-l aştepta la Iaşi.

Trecerea Dunării au făcut-o pe la Sviniţa, mai la deal de Orşova, spre a nu fi în ochii turcilor, apoi, de cum se văzură de partea cealaltă, Marcu îşi adună oamenii şi le spuse:

— Băgaţi de seamă că o să trecem prin împărăţia turcului, dar satele îs bulgăreşti, creştini oropsiţi ca şi noi. Bem şi mîn-căm numai cît avem şi cît putem plăti, iar nu mai mult. Ca să ne fie mai lesne, ne vom împărţi în

două cete: vreo şaizeci de oameni cu mine şi ceilalţi veţi merge cu Mihai. Eu zic să veniţi la mine ungurii şi sîrbii care nu ştiţi bine româneşte, ca să fim uniţi în ceată.

În acest fel îi rămăseseră lui Mihai numai vreo treizecişidoi de oşteni, şi o luară chiar pe “malul Dunării. Ceilalţi aveau să se îndrepte şi mai spre miazăzi. Locuitorii însă fiind săraci se înspăimîntau de orice fel de oşteni, aşa că se trăgeau din calea lor şi aiba de le dădeau vreo ulcică de apă sau lapte de capră.

Pe Mihai îl bătea gîndul să fi trecut iarăşi Dunărea, prin Muntenia, măcar că Marcu îi poruncise să nu-i dea prilej de supărare voievodului de la Tirgovişte. Îşi spunea el că fiind printre români altcum s-ar fi descurcat cu hrana, ba chiar şi cu drumul, căci printre bulgari abia dacă aflau calea de urmat, cinci se mai îndepărtau de malul apei. Cu chiu cu vai, ajunseră la cetatea Nicopolei şi nici gînd să se mai ivească primăvara în acea lună de făurar, aşa cum nădăjduiseră. Aruncîndu-şi privirea asupra malului celălalt, ţmărJl fu cuprins de dorul după locurile unde se născuse şi dacă ar fi stat în puterea lut

13*una-două ar fi zburat într-acolo, trccind prin codrii Vlăsiei şi Ţara

Buzaelor. Asta ar fi însemnat să nu dea ascultare poveţelor lui Marcu, trecerea Dunării trebuind făcută cu mai multe lotci şi nu se putea să scape privegherii azapilor din Nicopole ori Ţurnu. Xu-i rămînea decît să se chinuiască mai departe prin ţară străină.

Cam acestea îi erau gîndurile în acea zi cînd se oprise pe malul Dunării, privind cu alean spre meleagurile româneşti. Tocmai voia să se întoarcă printre ai lui, cînd se pomeni lîngă el cu un tînăr neguţător.

— Domnia-ta eşti căpitanul Mihai, după cîte am aflat.— Căpitan chiar n-oi fi, dar aşa mă cheamă.— Eu îs Marin, negustor cu simbrie la dumnealui Dumitru sin Dumitru,

de care nu cred să nu fi auzit.Neavînd nimic de cumpărat ori vinde, Mihai socoti că nu putea avea

treabă cu negustorii, aşa că-i răspunse, dînd nepăsător din umeri:— Oi fi auzit, dar să fii sănătos domnia-ta că eu nu am trebuinţă de

nimic şi nici de vînza...— Dar cine pomeni de aşa ceva?! se miră Marin. Mă tri-ţ mise jupînul

să vii să stai de vorbă cu el, după ce-mi spuseră flăcăii <ă domnia-ta le eşti căpetenie.

—r Nu ştii ce vrea de la mine?— N-aş putea spune că nu, dar mai bine ar fi să staţi de taină între

patru ochi, că el îi stăpînul. Pofteşte de mă urmeazăOşteanului îi dădu prin minte că s-ar putea să fi fost o capcană şi

pregeta să-l asculte, dar Marin se jură pe sfînta Evanghelie că are să-i iasă cîştig şi de nu voia să primească învoiala n-avea decît. Pipăindu-şi spada de la şold Mihai se înduplecă să-l urmeze pe negustoraş, pînă la o căsuţă de pe! malul apei.

— Rună-ziua! dădu el bineţe, mai mult spre a se dumeri de cine avea să-l întîmpine, în vreme ce îşi roti ochii iute prin odaie.

— Bună să-ţi fie inima, răspunse jupînul Dumitru, căci doar el era în încăpere. După cum vezi sînt român ca şi domnia-ta, şi pe deasupra n-am nici un fel de armă asupră-mi. In schimb eu am încredere în cinstea celor cu care lucrez şi nu m-am înşelat niciodată. Iată despre ce este vorba: mai întîi şi-ntîi să ştii că este o treabă de mare taină şi cu primejdie de moarte dacă se află, aşa că, de te sperie cumva, eşti slobod să faci cale întoarsă fără nici o supărare

102— N-am teamă! Cinstită şi pe dreptate să fie, şi mai cu seamă fără

pagubă neamului nostru.— Aşa te vreau, jupîn-căpitane!— I-am spus şi simbriaşului că nu sînt...— Ai să fii! i-o reteză neguţătorul. Cunosc eu la oameni. Dar să n-o

mai lungim, iacă, am trebuinţă de oşteni să-mi păzească nişte chervane cu marfă pînă la Tîrgu de Floci. Plătesc bani buni, zimţuiţi, jumate acum şi ce rămîne la capătul drumului. Primeşti?

Cu greu se ţinu Mihai să nu-i sară bucuros de gît, fiindeă-i oferea mai mult decît visase el. Nici nu-i trecea prin cap că s-ar fi putut ca Marcu să se supere, cîtă vreme se băgau in slujba unui neguţător român. Cunoscînd însă obiceiul tocmelilor, făcu pe încurcatul:

— Dă! Ştiu şi eu?... Am poruncă să mă înfăţişez la Si-listra pentru întîmpinarea domnului Moldovei, dar...

— Aşa-i, că auzii de schimbarea domniei. De fapt şi eu tot înspre acolo mă îndrept, Tîrgu de Floci fiind numai la o aruncătură de băţ de Galaţi. Puteţi să-i ieşiţi în cale lui Vodă la Oblu-ciţa. Are să se bucure, căci moldovenii nu se prea bulucesc să-l întîmpine.

— Vorbeşti cu păcat, jupîne, se împotrivi Mihai. Noul domn are să fie mai bun decît toţi ceilalţi de pînă acum. Se va asemui cu măria-sa Mihai-vodă cel viteaz.

— O fi ca înfăţişare! oftă Dumitru. Altminteri... poate să simtă un venetic, fiindcă aşa se spune că ar fi, ca slăvitul Mihai?

Rămaseră o elipă amîndoi îngînduraţi şi în priviri li se citea îndoiala şi îngrijorarea, după care neguţătorul urmă:

— Hai să lăsăm treburile politicheşti şi să cădem la învoială, că de vrei poţi să te întorci chiar şi la Silistra, cu lotca. Ce zici? Te-nvoiesti?

— Cum? ‘— Aşa-i, că nu-ţi spusei tot! Iacă, *de fiecare om îţi dau... o sută de

florini, iar pentru domnia-ta o mie!— Şi hrană?— Vezi-bine!— Dar noi n-avem cai şi nici să cumpărăm nu ne ţine punga.— Vreo cîţiva am eu, deşi nu prea arătoşi, însă flăcăii ar putea merge

în chervane, făcînd totodată şi pe surugii, ca să nu mai plătesc alţi oameni.

102— Noi sîntem treizeci şi doi, dar să ştii că nu mă pot lipsi de nici

unul… Ai avea trebuinţă de toţi?

| — Socot că vor fi îndeajuns. Mihai deschise ochii mari.—> Nu cumva cari aur, argint, ori niscaiva nestemate?— Mai de preţ, dar şi mai primejdios, nu ţi-oi spune însă pînă ce n-om

trece Dunărea. Nu că n-am încredere în domnia-ta, dar aşa-i mai bine, gîndesc eu. Cîteva butoiaşe vor fi mai la vedere, iar ce-am dosit pe fundul carelor nu trebuie să ştie nimeni.

— Te pomeneşti că nici nu vom putea trece Dunărea cu asemenea marfă. Ce vor zice vameşii?

— De atîta lucru mă îngrijii eu, n-avea teamă! Toţi cei de aici şi de dincolo de Turnu sînt „unşi”, încît nu-şi vor băga nasul sub coviltire. Numai de roşiorii domneşti mă cam feresc şi n-aş avea poftă să dea peste noi, dar ei nu umblă în cete mai mari ca la douăzeci de oameni.

— De aceea ne-ai tocmit pe noi? Să ne împotrivim cu arma?— Nu chiar, dar dacă o fi nevoie...— Atunci, jupîne, să ne dai cîte două sute de florini pe cap, de om,

zise Mihai mirîndu-se chiar el însuşi de unde îi venise atîta iscusinţă neguţătorească.

Jupînul Dumitru se gîndi o vreme, mormăind mărunt din buze, după care spuse:

. — Cinci mii cu toţii. Nici mai mult, nici mai puţin!— Fie! răspunse Mihai pe dată si bătu palma, ca nu cumva să se mai

întoarcă învoiala. Cînd plecăm?— Mîine! Iacă, jumătate din bani chiar acum, ca să le dai flăcăilor.

Chervanele sînt lîngă schelă şi se încarcă» în răstimp. Mîine în zori te înfăţişezi cu oştenii şi trecem apa.

— Pînă la plecare nu trebuie păzite carele?— Abia le umplu cu marfă, si doar îţi spusei că nu voi să se afle.— Atunci rămîi cu bine, şi pe mîine!Cetaşii chiuiră de bucurie aflînd că vor scurta calea, ba încă vor mai fi

şi plătiţi pentru asemenea ispravă. Se repeziră la Mihai şi îl săltară pe braţe, ca nişte copii jucăuşi. Nici barem n-au întrebat ce fel de marfă aveau să însoţească şi nici dacă ar fi avut primejdie în drum, într-atît erau de fericiţi că scăpau de meleagurile acelea atît de neprietenoase. Se simţeau din nou

103acasă printre români, căci Mihai nu le spusese că pe malul celălalt

aveau să ocolească aşezările omeneşti.Abia scăpătase tle ziuă cînd fură cu toţii lîngă căruţe, de parcă le-ar fi

însoţit de cînd lumea. Au înhămat cu îndemînare caii. fiindcă toţi erau pricepuţi, şi în scurtă vreme coborîră pe podul umblător. Bacşişurile şi plocoanele jupînului Dumitru făcuseră minuni şi, după vorba lui, nimeni nu-i luă în seamă. Iată însă că un azap, care nu căpătase nimic ori i se dăduse prea puţin, se îndîrjea să afle ce cărau ghiaurii. Mihai se uită îngri-jorat la negustor şi-i citi în ochi o neputinţă mută. Nu mai era vreme de pierdut, după cîte îşi putu da seama tînărul. Ii făcu un semn liniştitor jupînului, iar el se trase în spatele turcului care acuma scotocea de zor către fundul chervanei, intrînd sub coviltir. Se aruncă asupra lui si-l

înşfacă de gît. Prin faţa ochilor îi trecu mutra înspăimîntată a lui Teleki, şi atunci strînse mai cu sete. Azapul se mai zbătu o vreme, după care rămase înţepenit, iar nimeni din cei din preajmă nu băgă de seamă la cele petrecute.

— De ne afla eram pierduţi, şopti jupînul Dumitru, care venise în grabă cu un hanger în mînă să ajute la nevoie. Turcii nu ştiu ce ducem şi ne-ar fi tras în ţeapă...

— Rine, ai să-mi spui pe urmă despre ce e vorba, dar acum ce facem cu el?

— Să rămînă acolo. Aruncăm un braţ de paie pe deasupra şi să nădăjduim că nu mai este nici unul care să-mi fi scăpat să-l plătesc.

— Barem să-l fi băgat în vreun butoi…— Doamne fereşte! îi facem vînt în mijlocul apei.— Nici gînd, că poate fi zărit şi ne dă de gol. L-om căra cu noi.— Numai pînă-n codrii Vlăsiei, că acolo s-or ospăta corbii şi lupii din

hoitul lui.Feciorii rămaseră toată vremea nepăsători, neştiind ce se întîmplase,

şi care nu le fu mirarea cînd făcură cel dintîi popas şi Mihai îi puse de scoaseră leşul azapului. Tot atunci se văzu nevoit şi jupînul Dumitru să se mărturisească. În butoaie pusese pulbere, iar la fundul căruţelor numai sîneţe si pistoale. Cu toate acestea nu părea îngrijorat nici unul, ba se găsi un hîtru care să spună: „Eu socoteam că ducem zeamă de varză! “ Apoi săpară o groapă unde aruncară azapul, căci şi-au zis că ar fi mai bine să nu rămînă urme şi apoi nici nu se făcea să

104lase un om pradă jivinelor, măcar că-l îngropată ca pe un eîine. Fiind

păgîn, pe lumea cealaltă tot avea să ardă în focul gheenei, aşa că nu-şi mai irosiră nici rugăciunile.

Plecară mai departe în tăcere şi Mihai după o vreme îşi întrebă tovarăşul, fiindcă nu i se socotea năimit:

— Nu cumva duci armele lui Gaşpâr-Vodă?— Nu.! Ţi-oi spune drept: la cazaci! Dacă îmi va cere, am să-i aduc şi

lui, zîmbi jupînul Dumitru.— Socot că o să-i trebuiască mai multe, făcu gînditor tînărul.— S-or găsi, numai braţe să fie! răspunse îneîntat Dumitru.Toate acestea se petreceau cam în vremea cînd ceata Iul Marcu,

străbătînd sat după sat, ajunse în dreptul Silistrei, unde trimise o iscoadă să afle veşti despre ceilalţi, dar degeaba.

— Vor fi apucat pe apă la vale, spuse unul.— De unde bani?! se miră Marcu. Doar înotînd!— Doamne fereşte! răspunse altul îngrijorat. Numai săi nu-i fi prins

turcii şi să-i fi pus la popreală.— Oricum, nu putem să-i aşteptăm, hotărî Marcu şi porunci să plece

mai departe, căci în Silistra nu aveau ce căuta.Sleiţi de osteneală şi chinuiţi de foame, oştenii pătrunseră printre

‘dealurile dobrogene, pe unde se topise zăpada şi nici măcar apă de băut

nu mai găseau la îndemînă. Sărăcia era însă aidoma prin rarele sate întîlnite în cale, ca şi prin locurile pe care le străbătuseră pînă atunci.

Intr-una din zile dădură nas în nas cu un pîjc de beşlii care se proţăpiră în faţa lor cu chef de harţag. Nu erau mai mult ca vreo douăzeci de călăreţi şi, de şi-ar fi pus mintea cu ei, i-ar fi spulberat în bătaie, dar bănăţeanul nu voia nici o încăierare.

— Unde vă duceţi, bre ghiauri? întrebă baş-beşliul.— Din porunca prealuminatului vizir Iskender-paşa, ne ducem la

Isacci, spre a face alai beiului de la Bogdania.— Aveţi firman?— Da’ ce, seraskerul nostru dă aşa ceva? răspunse Marcu în

batjocură. A poruncit şi noi ne supunem, neavînd a da seamă decît luminâţiei-sale.

105Auzind răspunsul dîrz al necredinciosului, turcul o lăsă mai moale şi

porunci alor săi să-şi vadă de treabă. Nu voia să şi—1 pună în cap pe năbădăiosul lor stăpîn, dar nici n-avea ce lua de la prăpădiţii de ghiauri.

— Acolo să vă duceţi şi nu în altă parte!— N-avea grijă! răspunse Marcu rîzînd de-abinelea.Le spuse apoi feciorilor lui tot ce vorbise cu beşliul şi tare se mai

veseliră.— Toate bune, fraţilor, numai că rîsul nu taie foamea, zise Marcu în

cele din urmă. Merinde nu mai avem, în schimb calea-i lungă.— Să ne tragem pe lîngă malul Dunării, zise Sîvu Hamat, un fecior

zdravăn din Prigor. Poate prindem ceva peşte.— Tune dracu-n el de spurcăciune! făcu scîrbit un fă-gărăşan.— No, atunci taie tu porcul să mîneăm cu toţii! i-o întoarse

prigoreanul.— Ia nu vă mai sfădiţi, îi potoli Marcu. Pe acolo vom merge. Mai întîi

că nu ne-om rătăci, iar mai la urmă o să mîneăm şi peşte şi broaşte şi tot ce-om mai găsi. Foamea nu ţine seama! Aşa-i la oaste.

Şi astfel ajunseră la Hîrşova, unde aflată că mai scurtă le-ar fi calea de-a dreptul prin păduri şi peste dealuri, întîmpi-nînd iarăşi Dunărea, la Obluciţa. Cum nu făcuseră mare lucru cu mîncarea si fiindcă altfel ocolul ar fi fost prea mare, apucară drumul Babadagului, unde se gîndeau că s-ar fi putut în-tîlni cu voievodul cel nou, dar pe de altă parte nu prea aveau chef să se înfăţişeze dregătorilor turci de acolo.

Străbătură locuri întinse şi pustii, prin care dacă scormoneai pămîntul nu dădeai decît de piatră, şi tare se mai minunau feciorii Ardealului şi Banatului de asemenea ciudăţenie.

— Parcă ar fi munte, zise Sîvu dînd cu piciorul într-un stei de piatră.— Da’ de unde, făcu un secuian. Munţii îs înalţi pînă la cer, dar pe aici

îi numai cîmpie…Nu se dumereau cum era cu acea „cîmpie de piatră”, dar nici Marcu

nu fu în măsură să-i desluşească. Dădură în schimb peste mulţi ciobani ardeleni cu turme de oi, care, bucuroşi de întîlnire, îi ajutară cu de-ale gurii, ba îi şi călăuziră încotro să apuce.

106Aşa se pomeniră intr-o zi drept pe creasta dealului ce străjuia

Babadagul de către soare-apune. Se pitulară care cum putu şi se desfătară cu frumoasa privelişte ce li se întindea la picioare. Era o zi însorită de primăvară şi strălucirea minaretelor, ca şi nemărginirea apei de argint ce se pierdea în negura zării îi făcură să se creadă într-o lume de poveşti. Cu greu se despărţiră de acele locuri minunate, dar nu trebuiau să treacă prin oraş, dacă voiau să meargă în treaba lor netulburaţi. Orice întîlnire cu turcii nu era bună. Apoi la scurtă vreme se întîlniră iarăşi cu Dunărea, cînd ajunseră pe o colină din dreptul grindurilor de la Crapina. Ca şi la Babadag, unde crezuseră că lacul Ra-zclm nu putea fi decît marea, şi aici, nu se îndoiră nici o clipă că lacul Cahul de dincolo era chiar nemărginita întindere de apă.

— Tulai, că mare-i marea asta! se cruci făgărăşanul.— Ce gîndeşti?! fu singurul răspuns.Se înfiorau la gîndul că aveau să treacă pe partea cealaltă şi să

meargă zile întregi pe mare. Marcu însă îi linişti spunîn-du-le că pe acolo pe undeva trebuie să fie un vad al Dunării, chiar în faţa Obluciţei, şi oricum aveau să scape neudaţi.

. De altfel locul unde ajunseră mai fusese tabără de curînd, ceea ce însemna că erau pescari prin preajmă. Trebuia însă pîn-dit vreun barcaz mai încăpător şi să se tocmească pentru trecere, aşa că Marcu porunci să se aşeze de popas şi se puseră pe aşteptat.

In tot acest răstimp caravana neguţătorului, păzită de ceata lui Mihai, trecuse prin codrii Vlăsiei, fără de nici o sminteală. Se cam saturaseră de atîta pădure, aşa că atunci cînd dădură de balta Tătarului, de lîngă Dîmboviţa, şi văzură mai apoi întinsa cîmpie a Bărăganului, li se păru că intraseră în altă lume. Cerul brăzdat de şirurile cocorilor în zborul acestora către miazănoapte şi adierea de vînt călduţ ce topea zăpada sub picioarele lor vestea o primăvară timpurie, numai că glodul făcea mersul tare anevoios. Carele încărcate se scufundau adesea pînă la butuc şi oamenii erau nevoiţi să dea ajutor cu umărul, asudînd alături de dobitoace. Nu se putea spune că-şi cîştigau pîinea trîndăvind!

— N-o fi şi şleau de drum de căruţă? se nedumeri Mihai întrebîndu-l pe jupînul Dumitru.

106— Ba cum de nu? zîmbi acesta. Dar nu-i pentru noi... Tînărul înţelese

şi îşi îndemnă oamenii să mai rabde, darli s-a părut de două ori mai lungă calea decît cea prin codru, pînă se

văzură în cele din urmă în preajma Cetăţii de Floci.Locul de întîlnire tăinuit era pe undeva prin stufărişul de pe malul

Dunării, dar cel ce trebuia să vină încă nu era acolo, aşa că jupînul Dumitru se văzu nevoit să mai adauge cîte un florin de căciulă pentru fiecare zi ce mai aveau să aştepte.

— De altfel, nici nu văd pentru ce v-aţi mai întoarce la Silistra, îi zise el lui Mihai. Nici o zi nu faceţi pînă la Galaţi, iar de vă temeţi, rînduiesc eu

o trecere de-a dreptul prin baltă, numai de-ar veni odată afurisitul de Potapcenko.

Chiar a doua zi se apropie de mal un barcaz de luptă turcesc trăgind în urma lui vreo cinci lotci pescăreşti, împotriva firului apei. Văzînd flamura verde fluturînd la catarg Mihai puse mîna pe spadă, socotind că va fi fost vreo trădare şi în locul cazacilor veneau acuma turcii. Porunci oamenilor să se ascundă, fiindcă nu ştia ce fel de arme au păgînii, clar jupînul Dumitru îl linişti rîzînd voios:.. ’ - Sînt ai noştri, n-aveţi teamă!

Mihai se întoarse spre el, aruncîndu-i o căutătură piezişă:— Parcă fuse vorba că vinzi arme cazacilor, şi nu turcilor?!— Întocmai! „Turcul” de la cîrmă nu-i altul decît afurisitul de Zahăr

Potapcenko-atamanul, numai că veşmintele sînt altele. Is daţi ciracului zaporojenii ăştia! Bat marea ca pe un heleşteu si pălesc în cealaltă parte a împărăţiei înfăşuraţi cu turbane. Ba sînt în stare să intre şi în geamie, să se roage ca nişte adevăraţi musulmani, dar fără să pregete să-i dea foc cu credincioşii din ea. Sînt oamenii naibii!

— Cîte ceva am auzit şi eu despre isprăvile lor, dar nu-i socoteam atît de vicleni. Asta nu înseamnă bărbăţie…

Poate că şi-ar mai fi spus tînărtri şi alte păreri dar nu mai avu cînd, fiindcă barcazul trăsese la mal şi află îndată că pescarii din lotci erau români.

—i Ei te-ar putea trece de-a dreptul la Obluciţa, cu toţi oştenii domniei-tale, îi zise jupînul Dumitru văzînd cine erau însoţitorii cazacului. Dacă vrei, vorbesc eu cu Pândele, care-i starostele lor.

— Xumai să nu-mi ceară prea mult, că alţi bani decît ce mi-ai dat domnia-ta eu n-am…

107I Se gîndea că n-ar mai trebui să se întoarcă atîta cale cînd era la doi

paşi de fruntariile Moldovei, ţinta călătoriei lor. Dobrogeanul, pe de altă parte, părea un om de ispravă şi, de cum îl văzu îndeaproape, prinse încredere în el.

— Iacă, bre Pândele, îl luă jupînul Dumitru de-a dreptul. Ţi-am găsit muşterii ca să nu te întorci gol înapoi, căci ata-manul nu mai are trebuinţă de voi la întoarcere. Dumnealui, căpitanul Mihai, ar pofti să ajungă în scurtă vreme la Oblu-ciţa. Ce zici, te-ncumeţi să-l treci, cu oştenii lui cu tot?

— Sînt mulţi?— Vreo treizeci, aşa că-ncap. De mîncare să n-ai grijă...— Are balta peşte! răspunse pescarul privindu-l pe Mihai cu mare

atenţie. Numai că sînt cam multe lifte păgîne pe toată Dunărea şi va fi cam greu. Doar dacă s-ar învoi să-i trec prin stufăriş...

* — Mai bine! sări Mihai. Cum să nu? Oricum trebuie să ajung mai înainte ca alaiul beiului...

1: — Cafe bei? tresări Pândele. Gindeam că sînteţi români.— Păi asta şi sîntem!— Încă de peste munte, adăugă şi jupînul Dumitru.

— E vorba de domnul Moldovei, Gaşpar Grazziani, îşi urmă vorba Mihai.

Pândele îl scrută din nou.— Nu cumva e vorba de unul cam uscăţiv şi cu bărbuţă rotunjită? Nu

prea vorbeşte el curat limba noastră...— Să-ţi spun drept, se ruşina Mihai, eu nu-l cunosc după faţă, ci

numai din auzite şi mai ales după fapta măreaţă ce o are în gînd cu toţi românii.

— Atunci el îi negreşit, se lumină dobrogeanul. Acum l-am cunoscut, după cele ce mi-ai spus, şi dacă-i pe aşa mă-nvo-iesc să merg cu voi, să-l întîmpinăm împreună. Haideţi!

— Stai! Aş vrea să ştiu mai dinainte cît îmi ceri pentru...— Nu ziseşi că sînteţi oştenii măriei-sale Gaşpar-vodă?— Ba da! ’— Atunci află domnia-ta, căpitane, că şi noi, pescarii dobrogeni,

sîntem în slujba domniei. Cum să-ţi cer plată?!— Măi fraţilor! făcu deodată jupînul Dumitru. Măi Marine! De unde

auzii eu numele ăsta de Gaşpar-vodă?— Păi uitaşi?... Marcu! Oşteanul peste care dădurăm la Praga. Nu-ţi

mai aduci aminte?108— Cum de nu! îşi aminti neguţătorul zîmbind încîntat. Deci nu minţi

bietul om, şi eu îl erezui nebun atunci.— Care Marcu?! se băgă şi Mihai, căci pînă atunci nu vorbiseră

niciodată despre prietenul său bănăţean.— Eheei, ce băiat isteţ! răspunse jupînul Dumitru. Să vă spună şi

Marin cum ne-a scăpat el de blestemaţii de haiduci.Cu toată graba ce-o avea, Mihai nu se putu ţine să nu asculte despre

peripeţiile lui Marcu, fiindcă nu mai încăpea nici o îndoială că despre el era vorba. Dar şi jupînul Dumitru fu nespus de bucuros aflînd că bănăţeanul scăpase cu viaţă şi făgădui că va trece negreşit pe la Iaşi ca să-l mai vadă. Ba să aducă şi arme de va fi cu trebuinţă pentru noul voievod.

— Şi cînd te gîndeşti că eu ziceam că ar fi vorba de craiul acela din Vicleien… îşi aminti jupînul Dumitru.

Se duse apoi să vadă cum stătea atamanul cu încărcatul, iar oamenii lui Mihai începură a se urca în lotci, unul cîte unul. Apoi, după ce barcazul „turcesc” flutură semeţ flamura profetului, apucînd firul apei la vale, porniră şi pescarii, nu înainte ca jupîn Dumitru să-l îmbrăţişeze pe Mihai şi să-i spună pentru Marcu toate urările lui şi ale lui Marin.

Prin stufăriş, printre grinduri şi locuri ştiute numai de oamenii apelor, oştenii trecură marea baltă a Brăilei spre deosebita îneîntare a ochilor acestor oameni din Banat şi Transilvania, faţă de priveliştea ce li se înfăţişa. Nici chiar Mihai, care se socotea destul de umblat, nu mai avea ce spune. Era sfîrşit de iarnă şi prin ochiurile de apă se mai zărea ici-colo cite un sloi de gheaţă.

— Uite gîştele! arătă unul nişte păsări mari şi albe ca zăpada.

— Alea-s lebede! răspunse un pescar de la vîsle. Sînt şi gîşte sălbatice pe aici, dar îs mai cenuşii şi cu gît scurt ca alea de pe lîngă casă.

— Da-s bune de mîncat? întrebă unul mai pofticios.— Gîştele da, lebedele nu.Un pîlc de pelicani, săltîndu-se greoi de pe luciul apei, stîrni alte

strigăte de uimire. Apoi cînd vreun „vreasc uscat” îşi lua zborul, dovedindu-se a fi fost stîrc ori cine ştie co altă zburătoare, bieţii feciori din alte meleaguri numai că nu-şi făceau cruce de atîta mirare. Egrete cu pene domneşti pe creastă, bîtlani înţepeniţi la pîndă pe vreun grind, lişiţele şi… cîte şi mai cîte îi făceau să se creadă într-o lume vrăjită.

109— Muream şi înră nu ştiam deplin cît îi de frumos cuprinsul neamului

nostru! glâsui un fecioraş de prin părţile Năsăudului.— Dar şi pe aici tot al nostru-i pămîn... vreau să zic apa? întrebă Sîvu

prigoreanul.— Cum să nu? răspunse Pândele. Tot români trăiesc şi prin lumea

apelor, ca şi pe pâmîntul dintre Dunăre şi marea cea mare, numai că deocamdată ne stăpînesc turcii.

— Ca şi la noi! oftă prigoreanul.— Dar s-o sfîrşi odată şi cu ei! îi asigură Mihai încrezător. Mai greu a

fost la primul popas pe un grind, căci fecioriise îndoiau că-i va ţine pe toţi. Apoi sub nici o formă n-au vrut să guste

din ciorba de peşte fiartă cu apă din Dunăre şi dreasă cu ouă de corcodel. „Să mă ferească dumnezeu de aşa spurcăciune! “ zisese unul şi a fost îndeajuns pentru toţi ceilalţi. Nu şi pentru Mihai, care se înfruptă pe săturate făcînd haz de tovarăşii lui mofturoşi. Aceştia însă molfăiau slănină cu ceapă şi la prînz şi seara.

Trecură’de Garvăn, de Cotul Pisicii, acolo unde Dunărea se învirte în loc pînă a se hotărî să apuce calea spre vărsare, şi pătrunseră în balta Văcărenilor, de unde ieşiră printre grindurile de la Crapina. Ar fi mers ei şi mai departe, dar se înnopta. Zăriseră însă pe colina dinspre ţărmul turcesc nişte focuri de tabără şi Pândele porunci să se tragă cu lotcile pe sub mal, ca să vadă despre cine era vorba, deşi nu se prea îndoia că vor fi fost niscaiva osmanlîi.

— In acelaşi loc au poposit mai deunăzi şi oştenii lui Iskender-paşa, şopti el de parcă s-ar fi temut să nu fie auzit de cei de pe mal. Acuma pot fi alţii şi n-ar fi rău să vedem dacă sînt mai puţini decît noi.

— Nu ne putem strecura pe sub ei fără să ne simtă? întrebă şi Mihai cu’voce scăzută.

— Cum aşa?! căscă gura Pândele. Să-i lăsăm să ne scape?! Ştii că ăştia se duc în Moldova şi jefuiesc şi-şi fac de cap, iar noi să-i lăsăm? împuţinîndu-i, ne facem datoria de fraţi. De n-or fi prea mulţi, ii căsăpim în somn şi ne vedem de drum.

Feciorii se arătară însă nespus de bucuroşi că aveau să-l înfrunte pe păgîn şi Mihai se lăsă în voia lor, cu toate poveţele lui Marcu de a nu se încaieră cu turcii.

Traseră binişor la mal şi eoboriră tiptil ca să nu fie simţiţi de cei de deasupra, care-şi aprinseseră numai două focuri şi pă

110reau a se fi dat odihnei de noapte. Din porunca lui Pândele, care era

mai priceput in astfel de împrejurări, se hotârîră să-i înconjoare pe la spate şi cînd avea să „latre1’ el ca o vulpe să se năpustească asupra corturilor dîndu-le foc peste păgîni.

— Facem rost de arme! şopti Mihai la urechea lui Pândele, de care nu se despărţea.

— Ba şi de pradă, căci ticăloşii cară cu ei întotdeaunaCu tot avîntul de care dăduseră dovadă, oştenii lui Mihai nu izbutiră

să-i răzbată pe ceilalţi, care se deşteptaseră cu toţii şi săriră la bătaie pinâ să mai apuce feciorii să aprindă corturile, in învălmăşeală se stinseseră şi focurile, aşa că se in’crin-cenară în beznă, abia deosebindu-se unii de alţii.

— Ucide! Loveşte! răsună deodată vocea lui Marcu.— Staaaţi! răcni şi Mihai, spre uluirea lui Pândele. Poto-liţi-vă, fraţilor!

Ne batem între români... sîntem noi, Marcu le!— Mihai?! strigă acesta.— Da! Eu şi ceilalţi, dar opriţi-vă o dată!Cu greu s-au lămurit şi unii şi alţii că nu aveau duşmanul în faţă şi,

după ce şi-au mai tras cîte un pumn în tăcere, -in cele din urmă bătaia încetă şi ici-eolo se aprinseră focurile: Noroc a fost că nimeni nu apucase a-şi pierde viaţa, dar vînătăi şi carne zdrobită erau îndestule, har Domnului.

— Cum de ajunserăţi să vă năpustiţi asupra noastră? întrebă Marcu îmbrâţişîndu-l pe Mihai.

— Noi sîntem de vină, se grăbi să recunoască Pândele. Socoteam că aţi fi niscaiva păgîni, şi cînd-colo...

— Lasă, frate Pândele, zise Mihai împăciuitor. Ne-am mai dezmorţit şi noi oleacă, fiindcă prea stătusem înţepeniţi in lotci atita amar de vreme.

Ii povesti apoi prietenului său despre Pândele şi oamenii apelor, iar Marcu bucuros îi strînse acestuia mîna, în semn de împăcare. *

— Acu... bine că n-a fost cu moarte de creştin, bîigui Pândele încă ruşinat. Dar ca să-mi fie cu iertare, iacă, mă leg să vă trec pe toţi pe malul celălalt, dacă aşa vi-i voia.

— Iţi mulţumim, frate dragă, şi ne bucurăm că la tot pasul întîlnim oameni de omenie şi de ajutor.

— Aşa-i pămîntul ăsta al nostru, oftă Sîvu prigoreanul, care venise să le spună că, după cîte ştia el, răsărise zîurelUl de ziuă, de nu cumva pe aceste meleaguri va ii arătînd altfel.

110DOMNIA MOLDOVEITRECUSERĂ VREO ZECE ZILE de la sosirea veştii că iarăşi izbucnise

războiul şi Grazziani era tare cătrănit, întrucît înt ă nu apucase a dobîndi mult rîvnita domnie. Singura licărire de bucurie i-a adus-o întoarcerea lui Pera, care-i povesti pe îndelete pe unde umblase şi ce făcuse.

— În drum spre Orşova, m-am abătut pe o altă cale şi am ajuns într-un sat de-i zice Bozovici. Acolo am dat peste Marcu...

— Marcu? Am auzit bine? Unde-i? Ce face?‘ — Deocamdată strînge oşteni pentru măria-ta şi iţi aşteaptă porunca

tot acolo, în Bozovici, căci aşa m-am înţeles cu el.— Bunul şi credinciosul meu Marcu! A adunat mulţi oameni? Cum i-a

plătit?— Să tot fie cam la vreo sută pînă acum, dar dacă avea bani de bună-

seamă că ar fi strîns mai mulţi. Unii dintre ei au slujit în oastea prinţului Bethlen, ca şi Marcu, de altfel.

— Marcu? Nu mă-nebuni! rîse cu poftă dalmatinul. Auzi $ el!— A pătimit multe de cînd v-aţi despărţit, dar n-am avut vreme să

stau să-l ascult. Poate că-ţi va spune chiar domniei-tale, cînd vă veţi întîlni.

— Nici eu nu mai ştiu cînd l-oi vedea... Oricum va trebui să te duci cu nişte bani la el. Am să mă mai împrumut, că nu putem lăsa să ne scape asemenea oşteni de ispravă. Pînă la urmă tot am să izbutesc!

Era mîhnit că fusese dus cu vorba de pe o zi pe alta şi iată că oastea i se strîr. gea, iar el încă n-avea domnia. Trebuia să-i facă pe oştenii din Banat să mai aştepte pe acolo unde se aflau şi pentru aceasta îl trimise pe tînărul croat la Baruch ben Isaac, renumitul cămătar care-l sprijinea cu bani mai mult decît oricare altul din Instanbul. Acolo află Pera vestea mult aşteptată: Gaşpar Grazziani era domnul Moldovei!

„Şi aşa să-i spui măriei-sale, zise bătrînul cămătar, că eu, sărmanul Baruch, mă silesc zi şi noapte să-i fac rost de aur cît mai mult, dacă mai are trebuinţă! “ Vorbele acestea erau un semn doveditor, căci bătrînul vulpoi era încunoştinţat de toate cîte se petreceau la sărai şi n-ar fi dat un ban dacă n-ar fi ştiut

111că dalmatinul fusese făcut domn. Din pricina aceasta a mai fost

amînat şi Pera cu plecarea, ca să vadă ce avea de făcut.De altfel Grazziani se împrumutase şi de la alţii, aproape că nici nu

mai ţinea seama de Ia cîţi luase pungi grele cu aur şi argint sunător. Un neştiutor ar fi putut spune: „Vai de biata ţară a Moldovei. Ce-o aşteaptă? “, dar noul domn avea de gînd să-şi plătească datornicii asemenea înaintaşului său valah Mihai voievod, care cu ani în urmă le plătise cu foc şi sabie la Bucureşti. De ce n-ar face şi el aşijderea la Iaşi?!

Pungi îndesate de guruşi fuseseră lăsate plocon şi la casa din Istanbul a domnitorului mazil Radu-vodă Mihnea, nu de alta, dar acesta se bucura de mare trecere printre dregătorii otomani, iar boala de ochi de care se plîngea nu era decit o amăgire. Dalmatinul nu se îndoia că anume se făcuse beteag spre a nu părăsi scaunul domnesc cu ruşine, acum cînd se învolburaseră nori grei asupra Moldovei.

În cele din urmă sosi şi ziua mult aşteptată. O zi ca oricare alta, cu moină, cum se întîmplă adesea primăvara pe acele meleaguri. Ultimele petece de zăpadă de pe malul anatolian al Bosforului se scurgeau văzînd cu ochii, iar nori albi se fugăreau dinspre Marea Neagră, pierzîndu-se in

albăstrimea cerului de Ia miazăzi. Pescăruşii plutind pe deasupra caselor păreau a fi nişte fulgi mari de nea, amintire a unei ierni ce trecuse. Graz-ziani însă n-avea acum ochi pentru asemenea frumuseţi. N-a băgat de seamă decît zîmbetele de admiraţie ale celor din jurul lui, atunci cînd intră în arz odasî, cum i se spunea odăii de primire.

— Hoş geldin, beg! îi ură bun-sosit chchaia sadrazamului.— Asta va să însemne că mă aşteaptă veşti bune? Urechile mele sînt

pregătite să le asculte, iar buzele să rostească mulţumirea, răspunse dalmatinul încrucişîndu-şi mîinile pe piept în semn de salut.

_: — Am căpătat ştiri că beiul de Bogdania, bolnav fiind, numai poate împlini poruncile împăratului nostru cel slăvit, Alah să-i dea

zile îndelungate!— Alah! adăugă smerit viitorul domn.— Cu marea lui înţelepciune, luminatul nostru padişah a hotărît să te

aşeze pe acest scaun în locul robului Radu-Mih-nea-bey.112— Nevrednic sînt de asemenea cinste, dar mă voi strădui să slujesc

cu nestrămutată credinţă, tuturor voitorilor mei de bine.Încîntat de răspuns, dar mai cu seamă de darurile căpătate, chehaia

ieşi să dea de ştire marelui vizir că Gaşpar-beg se afla în sărai, cu toate că el însuşi fusese acela care trimisese să-l cheme, dar aşa era tipicul. Okiiz-paşa îl puse pe capugilar chehaisî, maimarele tuturor chehaielor lui, să-l poftească pe prinţ a i se înfăţişa în Kubbe altî, aşteptîndu-l pe un divan cu perne de mătase, iar în faţa lui, de o parte şi de alta, pe două şiruri, se aflau toţi slujitorii şi slujbaşii mai de frunte.

Grazziani se aplecă iarăşi, încrucişîndu-şi mîinile la piept, şi aşteptă cuviincios să i se vorbească.

— Beiule, începu sadrazamul. Măritul nostru padişah, luminătorul întregii lumi, slăvitul Osman-khan şi-a plecat privirea asupra ta ca să-ţi încredinţeze domnia ţării ce se cheamă Bogdan-ili, unde tu să fii cel mai de seamă dintre închinătorii lui Issa ben Miriam. Te vei supune cu smerenie, punîndu-ţi capul chezaş pentru împotrivire ori îndărătnicie!

— Jur pe viaţa mea să fiu rob ascultător marelui şi înţe-» leptului nostru stăpîn, să r. u mă abat de la poruncile strălu-cirii-sale şi nici de la cele ale sfetnicilor care-i stau în preajmă cu credinţă…

— Aşa să faci, beiule, şi Alah să-ţi lumineze calea! Făcu apoi un semn cu mîna şi capugilar-chehaisî se ivi pe

dată cu un caftan pe care noul domn îl sărută cu evlavie, ca pe sfintele moaşte, înainte de a-i fi pus pe umeri. De fapt plătise pentru el o groază de bani, dar se chema a fi darul marelui vizir, căci aşa era obiceiul. Domnitorul se întoarse^către însoţitorii lui, printre care se aflau dumnealor Grama şi Ralli, doi prieteni greci din Istanbul. care aveau să-i fie chehaiele la Poartă. Marele vizir porunci să fie aduse caftane şi pentru cei doi, desigur, ceva mai ieftine.

Toate acestea isprăvite, Grazziani sărută cu plecăciune mîna sadrazamului şi, împreună cu cele două chehăi ale lui, se înapoie la Fuad-efendi, cel care-l p’imise mai dintîi. Aici îl aşteptau dulceţuri şi tot felul de

pometuri proaspete, de parcă nu ar fi fost la sfîr. şit de iarnă. N-a zăbovit însă prea mult, căci imbrohorul sadrazamului ii pregătise calul, un altul decît cel cu tare venise, frumos împodobit, iar patru slujitori-şatîri şi baş-ceauşul îl aşteptau călare. Gaşpar-vodă încalecă la rîndu-i

113şi însoţit de ceauşi şi paici pedeştri porniră la pas pe uliţele oraşului.

Ocoliră geamia Stileyman, străbătură apoi caldarîmul din preajma Haliciului, de lîngă fanarul de la Petrion, pînă la biserica Pamakaristos. La trecerea alaiului stambulioţii se opreau făcînd temenele, iar ienicerii îşi desfăceau poalele mantăilor pinâ la pămînt şi se aplecau cu mîinile la piept, în semn de adîncă cinstire.

În faţa bisericii era o piatră anume, la care se opriră cu toţii, turcii neavind îngăduinţă să meargă mai departe, şi acolo fu întîmpinat de patriarhul Constantinopolelui, înconjurat de soborul de preoţi şi arhimandriţi. Voievodul, susţinut de Grama şi Ralli, păşi în biserică în urma patriarhului, în vreme ce psalţii cîntau greceşte „Vrednic este”. Se opriră la pristolul din altar, pe care domnitorul îşi aşeză cu evlavie capul, spre a fi acoperit cu omoforul, citindu-i-se apoi rugăciunile ce se făceau odinioară la încoronarea împăraţilor bizantini.

Gaşpar Grazziani era catolic şi poporul asupra căruia avea să domnească avea credinţă ortodoxă, însă el ştia prea bine că în asemenea cazuri capetele încoronate puteau să se lepede de orice lege. Nu făcuse oare la fel, cu numai cîţiva ani înainte, regele Henric de Navaia? Pentru a cuceri inimile catolice ale parizienilor, a renunţat la credinţa lui hughenotă. La rîndul său, dalmatinul primi să fie înscăunat după credinţa poporului ce devenea al său prin porunca împărătească, dar din care se trăgea şi el, ca o mlădiţă mai îndepărtată. Jură, deci, cu glas tare că va păstra neştirbită credinţa străbună a neamului românesc.

Ieşind din bisercă fu întîmpinat iarăşi de uraiele ceauşilor clin suita lui, după care se îndreptară spre Duraman, acea parte a oraşului unde se afla Bogdan-saraiul. Acolo a trebuit să primească tot felul de oaspeţi, ostenindu-se peste măsură, încît noaptea avu un somn adînc şi fără vise. Poate că s-ar fi deşteptat şi mai tîrziu a doua zi, de n-ar fi sărit ca ars din pat in capul oaselor, din pricina larmei ce se auzea din curte. Aşa cum se făcuse obicei, miralem-aga se înfăţişase cu cele două tuiuri, sangeacul şi celelalte însemne mai mărunte. Dar acest dregător era însoţit de tabulhaneaua care scotea sunete asurzitoare, punînd pe fugă toate vietăţile necuvîntătoare de prin împrejurimi şi stîrnind lătrăturile furioase ale potăilor din Istanbul.

113Intr-o clipită nou voievod fu îmbrăcat şi ieşi în întîmpinarea

dregătorului împărătesc. Apucă sangeacul şi sărută smerit flamura, după care îl întinse sangeacdarului său spre păstrare. Alte bacşişuri grase, noi plocoane şi osebite daruri fură înmî-nate multora, de la mic la mare, iar după aceea plecară cu toţii, dar tabulhaneaua mai rămase încă trei zile, spre a ferici urechile noului domn, în fiecare seară pe la chindie.

Cum ziua de primire la padişah nu putea fi decît marţea ori duminica, în înţelegere cu marele vizir s-a hotărît să i se înfăţişeze în cea de a şasesprezecea zi a lunii Safer ul-hair, cînd cădea pazar, adică duminica. Încă de dimineaţă se găti spre a fi pe gustul dregătorilor măritului sultan, ştiind prea bine că turcii erau simţitori la tot ce era frumos. Bărbiţa lui neagră, frumos rotunjită, fusese anume lăsată să crească ceva mai lungă, ca să pară mai bătrîn decît era. Vîrfurile mustăţilor, răsucite în sus, trebuiau să arate pentru toată lumea că voievodul avea o voinţă dîrză. de neînfrînt. Numai sprîncenele, subţiri şi frumos arcuite pe deasupra ochilor lui mari şi negri, îi dădeau de gol tinereţea ce-i zvîcnea prin vine. Îşi pusese pe cap frumoasa lui căciulă de samur, la care agăţase surguci din pene de egretă prinse cu o cataramă de aur bătută cu nestemate. Trei mari smaralde, ca nişte lacrimi de uriaş, o făceau să pară şi mai mare decît era. Peste haina scurtă de atlas brodat cu fir de aur, trăsese mantia de brocart, garnisită la umeri cu blăniţă scumpă da jder, iar găitanele şi pasmanturile de aur se încoloceau pe după bumbi de rubin. Încălecind frumosul armăsar arăbesc alb ca neaua, mantia îi acoperi pulpele strînse în pantaloni de postav negru ce se isprăveau în frumoasele lui cizme galbene, din piele de viţel, lucrate cu multă măiestrie. Pintenii de aur în formă de stea zornăiau la fiecare pas şi numai cînd îşi puse picioarele în scăriţele şeii nu se mai auziră.

Întregul alai pătrunse prin Bab i-hiimaium, chiar în spatele Ayasofiei, şi descălecară cu toţii sub „platanul ienicerilor” din Birinci aulu, care era de fapt prima eurte din sărai. Trecură apoi de poarta Babil sselăm pe jos şi pătrunseră în cea de-a curte, care se mai numea şi Alay meidani. In partea dreaptă a celei de-a doua porţi, lipită de zid, se afla „fîntîna călăului” şi lîngă ea „piatra prevestirii”, ibret sengi, pe care se aşezau că-păţînile osîndiţilor, ca să-şi aducă aminte supuşii de mînia padişahului şi de sabia lui necruţătoare. Trecînd prin dreptul ei, Gaşpar-vodă trase cu coada ochiului, dar răsuflă uşurat vă

140zînd-o goală. Era un semn bun” căci de fiecare dată cînd mai trecuse

pe acolo îl întîmpina cîte un cap de om, la vederea căruia se cam înfiora.Aşteptară din nou o vreme, pînă ce marele vizir căpătă încuviinţarea

sultanului să i-l înfăţişeze pe domnul Bogdaniei. Mai întîi îi fu pus caftanul pe umeri şi cuca în locul frumoasei lui căciuli, iar doi capugibaşi îl împinseră de subsiori în arz odasî, unde se afla padişahul. In stînga voievodului, loc de mare cinste la turci, se afla însuşi marele vizir Okiiz Mehmet-paşa, care-i zîmbea cu încredere.

Cei doi capugibaşi îi făcură semn cînd să se plece în timp ce păşea către tronul împărătesc, în aşa fel încît să facă vreo trei temenele, după care rămase drept în faţa stăpînului lumii. Acesta îl privea cu încîntare, măcar că nu se cădea să se arate nicicum faţă de un „rob nevrednic” şi nici să-i vorbească, decît prin mijlocirea sadrazamului.

— Poftesc a-mi fi cu credinţă nestrămutată şi să se poarte cu milosîrdie şi dreptate faţă de supuşii noştri, dar cu asprime şi neîndurător faţă de cei răi! zise tînărul Osman-khan.

Ceşi Grazziani înţelesese totul, marele vizir îi mai spuse o dată vorbele sultanului, după care i se îngădui domnitorului să răspundă, dar tot spre marele vizir şi fireşte că numai cuvinte de mulţumire şi legămînt de supunere oarbă.

Dus apoi cu spatele spre ieşire ca să fie mereu cu faţa la sultan, proaspătul domnitor fu scos în curte, unde imbrohorul împăratului îi pregătise un frumos armăsar şarg, cu harşa şi frîie bătute în aur, argint şi nestemate în lucrătură frigiană. În partea stingă a şeii atîrna spada, în dreapta topu-zul, iar jur împrejurul calului erau tot felul de slujitori de ran-guri diferite. Se întoarseră iarăşi în biserica Pamakaristos, unde patriarhul făcu aceeaşi slujbă, numai că de data aceasta şi cuca fusese lăsată afară cu suita necredincioşilor turci.

A doua zi a căpătat firmanul scris*- cu litere aurite, aşa că de acum nu putea zăbovi la Istanbul mai mult de o săptă-mînă, după cum era obiceiul. Totuşi, abia în ziua de luni 11 februarie 1619 alaiul domnesc ieşi pe uliţele oraşului, îndrep-tîndu-se la pas spre Bahcekapî, de unde avea să apuce calea spre Edirne.

Neavînd călăreţi de ţară, în fruntea alaiului se aflau purtătorii celor două tuiuri, apoi urmau capuchehaiele şi prietenii voievodului, dintre care nu lipseau Giovani Amati şi fiul

115său Annibale, Marino Resti, Giorgio Gradi şi, fireşte, Pera anume

rămas ca să însoţească măreţia îndrăgitului său stăpîn. Mai erau mulţi greci şi raguzani ce aveau să-l însoţească pînă în Moldova, îngroşind astfel suita principelui. După acest pîlc de călăreţi păşeau cei şapte cai de soi ai domnitorului minaţi de şatîri domneşti, iar în urma lor alţi doi, dar împărăteşti de astă-dată. După ei venea însuşi beyul, cu caftan şi cucă pe cap, călare pe frumosul armăsar căpătat în dar de la sultan. Doi paici împărăteşti acopereau capul calului, iar doi slujitori ţineau de scăriţe, ca să nu lovească burta mîndrului animal. În stînga, dar ceva mai în spate, călăreau mehmenda-rul şi Iskimne-ceuş aga, dregători ce însoţeau întotdeauna pe domnitorii români pînă în ţară. De partea cealaltă se afla un sangeac-agasî, care de asemenea avea să-l însoţească pînă la Iaşi, în semn de mare cinstire. Oamenii de casă ai domnitorului purtau cele trei steaguri roşii larg desfăşurate, dintre care doar cel din mijloc avea în vîrf alemul semilunii, celelalte fiind numai cu bumbi auriţi. După aceştia, tabulhaneaua îşi împlinea cu prisosinţă menirea, stîrnind o larmă cumplită şi adunînd în jur mulţimea de gură-cască. Alaiul se încheia cu puzderia slujitorilor domneşti. Păşeau în pas domol şi din cînd in ‘ cînd, mai cu seamă pe la răspîntii, măria-sa Gaşpar-Vodă vîra nuna într-o tăşcuţă legată anume de oblînc, de unde scotea cîte un pumn de bănuţi de argint, risipindu-i „în ploaie” asupra mulţimii de privitori. Merseră tot aşa pînă ce trecură de zidurile oraşului şi ceva mai încolo făcură cel dintîi popas. Mai departe însă nu se mai păstră aceeaşi rînduială, decît numai la trecerea prin aşezări mai răsărite, spre marea pohfală a domnitorului.

Într-un astfel de răgaz, principele îl chemă la sine pe ser Marino Resti, spunîndu-i: »

— Aflat-am că la Edirne s-ar fi găsind Elisabeta Movilă, văduva lui Ieremia, pe care nemernicul de Iskender a batjocorit-o şi cică ar fi dăruit-o unui agă, căruia i se mai zice Alcaatli. adică „cel cu calul bălţat”. Ei bine, acesta îşi are haremul în acest oraş.

— Bănuiesc că vreţi s-o scap de păgîn, alteţă?— Întocmai! Cu bani, cu sila, fă cum crezi şi sloboade-o să meargă

unde-i va fi voia, însă nu în Moldova ori la lehi. Ar fi un semn de prietenie pentru Lehia, dar nu cumva să se afle că eu te-am povăţuit.

— Prea-bine, ilustrissime! se înclină raguzanul. t116In Edirne făcură popas la Kurşunlu-han, unde fură întihi-pinaţi de vreo

douăzeci de boieri moldoveni ce nu mai apucaseră să ajungă la Istanbul.— Să trăieşti, măria-ta! Intru mulţi ani să domneştij milostive stăpîn!

se închinară ei chiar în ograda caravartse’-raiului.,:Se aflau de faţă dumnealor boierii Coste Bucioc şi Coci Lupu, apoi

Grigore Cioplan, Dumitru Goia, precum şi alţii, din familii vestite, ca Şeptilici, Duca, Gheuca, ba chiar şi vel-armaşul Nicoriţă, cel ce se bucurase de mare cinste la domnii trecută şi pe care cei din Pojorita îl credeau pe ceea lume. “

Grazziani îi privi zîmbind şi îi veni în minte Marcu, bărlă-ţeanul său credincios, care l-ar fi slujit în clipa asta ca nimerii altul. Descălecînd, măria-sa intră în odaia cea mare a hahii” -lui, unde îngădui boierilor să-i sărute mîna, prilej pe care1 ii folosi Bucioc, adresîndu-i-se:

— Prealuminate doamne! Toată ţara se bucură de înscăunarea măriei-tale, dar mai vîrtos boierimea. Intru mulţi ani să ne trăieşti, preamilostive! Eu, nevrednicul rob, sînt Coste Bucioc, după nume, şi fost-am cîndva vel-vornic al Ţării de Jos…

— Ai să mai fii, şi încă vel-vornic al întregii ţări, chiar din ceasul acesta şi pînă ai să porţi credinţă şi osîrdie domniei mele. Poftesc să aflaţi şi domniile-voastre, cinstiţi boieri, că veţi redobîndi rangurile pe care le-aţi avut odinioară şi chiar unele mai mari, după vrednicia ce o veţi arăta ţării şi domniei.

Tare se mai bucurară boierii auzind vorbele domnitorului şi se îmbulziră să-i sărute cu smerenie mîna. Insă lui nu-i plăcu atîta ploconire din partea unor oameni pe care urma să-i aibă ca sfetnici şi să stea alături de el, dîrji şi cutezători, la înfăptuirea ţării celei mari a tuturor românilor. „Oare boierii Buzeşti, Mihalcea, Baba Novac, ori chiar părinţii celor de acum tot aşa se vor fi umilit în faţa marelui Mihai?! “ se întrebă el în sine, privindu-i pe moldovenii îngenuncheaţi la picioarele lui. O uşoară mîhnire îi adumbri chipul, dar se gîndi că adevăratul popor nu era liota boierească, ci acei oşteni necunoscuţi, ca Marcu şi alţii, care şi-ar fi dat viaţa fără să ceară în schimb nici o dregătorie.

După un popas de mai bine de o săptămînă făcută la Edirne, alaiul o porni din nou agale către Dunăre. Pe unde trecea se iveau şi săteni, dar nu ca să-şi încînte ochii de fru

116

museţea veşmintelor, ci pentru a strînge din drum cei cîţiva gologani aruncaţi la nimereală pentru prostime.

Zăbava fusese poruncită anume spre a-i da răgaz lui ser Marino Resti s-o afle pe Elisabeta-doamna şi nu plecară mai departe decît atunci cînd acesta se întoarse să-i spună că nefericita femeie îşi pierduse urma pe undeva prin Anatolia, vin-dută altui paşă turc. Din pricina aceasta ajunseră la Provadi abia în cea a douăzeci şi opta zi a lui mărţişor, în plină primă-ară. Erau acuma în apropierea stăpînirii lui Iskender-paşa: şi trebuia zorit întreg alaiul, dar nu mai înainte de a chema la oaste o mulţime de raguzani ce locuiau în acel tîrg. xApoi îl trimise pe Giorgio Gradi să dea o raită prin ţinuturile italice spre a mai răscumpăra vreo cîţiva robi turci. Ar fi vrut şi Pera să plece, dar Grazziani socoti că nu se poate să nu se fi auzit de înscăunarea lui şi prin Banat şi-i fu teamă ca nu cumva tînărul croat să rătăcească pe acolo, în vreme ce Marcu s-ar fi putut să fi apucat drumul spre Moldova. Nici prin Silistra nu mai trecu, fiindcă Iskender-paşa se afla tocmai la Cetatea Albă, sau Akerman, cum îi plăcea lui să spună. Atunci apucară. pe drumul cel din vechime, de la Adam-Clissi spre Medgidia, f Cogealac, Babadag şi drept la Isacci.

Aianul de Babadag, fudulindu-se că-l cunoştea pe bey de mai mulţi ani, dar şi din porunca seraskerului Iskender-paşa, hotărî, împreună cu muftiul, să-i facă o primire de mare cinste. Il adăpostiră pe prinţ în casele lor şi acesta fu silit să se mute de la unul la altul ca să nu-i supere, dar a treia zi porunci tabără pe malul Razelmului, pentru toată lumea. De altfel avea de gînd să şi plece mai departe.

Deşi se afla mai la miazănoapte decît Istanbulul, primăvara poposise mai din vreme pe aceste meleaguri, însufleţind întreaga fire. Stoluri mari de păsări se întorceau din ţările calde, făcînd popas pe luciul apei şi umplînd cu lama lor păsărească tot văzduhul. Era o privelişte de nespusă încîntare şi Grazziani simţi dorinţa năvalnică să aducă pacea şi înflorirea în această ţară atît de frumoasă ce se întindea de aici către hăt departe, peste munţii cei falnici care însă îşi mai păstrau cuşmele lor de omăt. Asemenea gînduri însă nu puteau fi împărtăşite decît celor mai apropiaţi inimii sale, căci de-ar fi aflat Iskender-paşa, bine nu i-ar fi fost, vrăjmăşindu-l înainte de vreme. Aşa se prefăcu a merge cu toată smerenia la mormîntul lui Saru Sal-tuc, eroul turcilor din Dobrogea, spre marea părere de bine a

117lui Iskimneagasî, care avea să povestească la întoarcere despre

purtarea cea cuviincioasă a noului bay.Într-una din zile, se plimbă vreo două ceasuri pe malul lacului rămas

încremenit sub razele soarelui călduţ de primăvară. Ieşise neînsoţit, căci nu avea temeri de nimeni, cu greu puţind pătrunde străinii in tabăra lor. Totuşi se pomeni cu doi negustoraşi ce i se aruncară la picioare. Un altul ar fi chemat îndată fustaşii să-i alunge, dar proaspătul domn era cutezător şi mai ales dornic să plece urechea la durerile supuşilor săi.

— Ce poftiţi, oameni buni? ii întrebă el pe turceşte.

— Iacă, sîntem noi, măria-ta! Pândele şi Anghel, dacă îţi mai aduci aminte de noi. Ne-ai poruncit să ne înfăţişăm măriei-tale şi noi, românii dobrogeni.

— Cum să vă uit, se poate? răspunse Vodă, dînd să-i ridice pe cei doi. Nu cumva venit-aţi cu oastea după voi?

— Încă nu, slăvite doamne, dar de cum ne porunceşti...— Atunci îi bună potriveală. Strîngeţi-vă cît mai mulţi şi veniţi în

oastea mea cu simbrie, la Iaşi.— Ce să căutăm noi în Moldova? se nedumeri Pândele. Noi am crezut

că aici, în Dobrogea noastră…— Ştiu ce vrei să spui, ştiu, dar trebuie să începem cu Moldova, pînă

prindem ceva cheag, că aşa sîntem prea puţintei pentru puterea turcului. Aţi priceput?

— Cum de nu, măria-ta, numai că asta înseamnă să mai aşteptăm, şi pe aici ne-a ajuns cuţitul la os.

— Dar peste tot în ţara asta-i la fel, răspunse Vodă. Iacă, şi cei de peste munte…

— Că bine ziseşi, slăvite doamne, se băgă Anghel cam necuviincios. Dădurăm şi noi peste nişte bănăţeni, ori ardeleni, pe care i-am trecut Dunărea de ceea parte.

— Nu cumva era cu ei şi unul Marcu?— Ba da! răspunse Pândele mîhnit.El socotise să-l întîmpine pe Gaşpar-vodă încă pe pămînt dobrogean,

crezînd că de acolo avea să şi înceapă lupta, şi cînd colo îi chema tocmai la Iaşi. Asta nu-i prea venea pe potrivă, şi i-o spuse domnitorului cam pe faţă:

— I-am dus la Obluciţa, ca să te întîmpine, măria-ta, pe pămînt moldovenesc, măcar că şi aici îi tot glia neamului nostru.

118— Ai mare dreptate, Pândele, să fii nemulţumit, dar îţi făgăduiesc să

nu treacă anul şi tot ce poftiţi voi, românii acestor plaiuri…— „Oamenii apelor” ne-au zis bănăţenii măriei-tale, se băgă iar în

vorbă Anghel, care nu prea lua în seamă rangul domnesc.— Ha, ha, ha! rîse Vodă. Se potriveşte, n-am ce zice! li tot mîngîie

apoi cu vorbele, poftindu-i să-l urmeze, daraceştia nu vrură nicidecum.— Atunci, am să poruncesc două pungi pentru voi.— Ba să ne fie cu iertare, măria-ta, dar ai spus că sîntem In slujba

domniei, adică a ţării, şi pentru asta nu ne trebuie plată! Nu de pungi ne arde nouă sufletul...

Voievodului îi plăcu răspunsul dobrogeanului şi, punîn-du-i o mînă pe umăr, îi zise:

— Căpitane Pândele, căci de acum ăsta ţi-e rangul, banii ce poftesc să-i primeşti nu sînt răsplată pentru faptele voastre. Ai dreptate că ţara altcum răsplăteşte, dar voiesc să năimeşti oşteni cu leafă, şi cînd or pleca berzele, cel mai tîrziu, să-mi daţi de ştire, ori să te înfăţişezi domniei la

Iaşi. Iată şi acest inel, să-ţi fie ca o cunoaştere tainică între noi, dar şi din prietenie pentru tine şi toţi dobrogenii tăi.

Pândele se repezi să-i sărute mîna şi i-o udă cu lacrimi de căinţă şi de bucurie.

— Nevrednic sînt, bunule stăpîn, ingăimă el. Cum am putut să mă îndoiesc de măria-ta? Capul meu cel prost nu a judecat după înţelepciunea minţii tale, doamne. Iartă-mă!

Plecară cu multă părere de rău de lîngă domnul lor, iar acesta privi îmbărbătat în urma lor. Aceşti amărîţi şi hăituiţi erau adevărata „ţară”, iar aceasta l-a înţeles şi i s-a închinat. Nu avea să-i mai pese dacă la trecerea Dunării va fi întîmpinat numai de cîţiva boieri.

De fapt aşa s-a şi întîmplat, căci ţăran ii-vecini aduşi cu sila şi cei cîţiva tîrgoveţi nu erau nici pe departe „talpa ţării”, iar cînd dădu cu ochii de Marcu şi văzu şi mîndreţea de feciori c’e-l însoţeau, uită cu totul de necazurile lui. Ar fi vrut să-l îmbrăţişeze ca altădată, dar acuma nu se mai cuvenea, aşa că-i întinse doar mîna, pe care bănăţeanul i-o sărută, urmînd să povestească pe îndelete mai apoi.

La Galaţi, alţi boieri, mari şi mici, neguţători de toate neamurile, precum şi o mulţime de oşteni cu căpeteniile lor se

119buluciră la mila domnească, dar Vodă nu primi ospitalitatea

gălăţenilor, ci trase de-a dreptul la una din moşiile dumnealui vel-vornicului Bucioc. N-avea de unde şti măria-sa că era tocmai aceea unde vătăfea Timofte roşcovanul, şi nici să afle de întîmplările de acolo.

Prin sate, alaiul era întîmpinat după starea oamenilor ori sîrguinţa boierului din preajmă de a se face pe plac domniei celei nouă. dar nu se poate spune că prostimea nu s-ar fi bucurat, nefiind degeaba zicala „schimbarea domnilor, bucuria proştilor căci bieţii oameni nădăjduiau întotdeauna la mai bine.

Incet-încet, domnitorul s-a apropiat de ţinta călătoriei, astfel că într-o vineri, în cea de-a patra zi din aprilie, văzu dealurile şi pădurile ce înconjurau dealurile cetăţii de scaun, încă de la Ciurea fu întîmpinat de către toată boierimea şi tîr-goveţii, în frunte cu înalt-prea-sfinţia-sa mitropolitul Teodo-sie. Se adunară cu toţii ca să mărească alaiul şi împreună pătrunseră în tîrg, descălecînd de-a dreptul la biserica Sf. Nicolae domnesc. Din nou fu ridicat domnitorul de subsiori şi dus la pristolul din altar şi fură împlinite acelaşi rugăciuni, dar de data asta pe slavoneşte, ca odinioară pentru marele Ştefan-vodă, bunul Alexandru-vcdă, ori alţi voievozi înaintaşi. Abia acuma se ungea de drept ca domnitor al Moldovei.

După aceea alaiul, alcătuit aşişderi ca la Istanbul, străbătu uliţele Ieşilor şi se opri în ograda palatului domnesc. Pe dată au descălecat cu toţii, boierii zorindu-se către jilţurile lor din spătăria cea care, ce slujea ca sală de divan. S-ar fi cuvenit ca voievodul să se fi oprit la picioarele tronului pînă ce divan-efen-dessi ar fi dat citire firmanului împărătesc, dar Gaşpar-vodă anume s-a aşezat singur pe tron, spre a nu fi sprijinit de

Iskimne-agasî. Un murmur de mirare se ridică printre boieri şi cu toată supărarea dregătorului ^otoman, dar Vodă rosti răspicat:

— Aşa pofteşte domnia-mea! Dă citire firmanului, efendi! Neavînd încotro, acesta se supune şi cu glas tare aduse la

cunoştinţă cele ce poruncea sultanul, dar pentru boieri era numai o pierdere de vreme, cei mai mulţi dintre ei neprice-pînd nici măcar o boabă turceşte. Tatuşi, la sfîrşit spuseră într-un glas:

— Facă-se voia preamăritului padişah!120Pe dată începură a trosni tunurile şi sîneţele din preajma palatului,

salutînd astfel noua domnie.Mitropolitul a fost cel dintîi care a îngenuncheat în faţa domnitorului

sărutindu-i dreapta, iar acesta, la rindul său, l-a sj. ijinit să se ridice, sărutind şi el mîna chiriarhului. Apoi pe rînd au fost strigaţi de către postelnici toţi boierii, după cinul lor, şi domnul le-a împărţit dregătoriile. Nu voia să supere pe nimeni, aşa că i-a păstrat pe toţi în slujbe, zicîndu-le că va fi un vajnic apărător al rînduielilor din ţară, al liniştii şi al înţelegii cu vecinii din afara fruntariilor.

Aşa şi-a început Gaşpar-vodă Grazziani domnia în Moldova.RĂSPLATA UNEI RĂZBUNĂRIDUPA ÎMPĂRŢIREA DREGÂTORIILOR ÎN DIVAN, măria-sa pofti să afle

starea ţării de la vel-vistiernicul Coci Lupu, care încă nu-şi spunea Vasile Lupu şi nici gînduri de domnie nu i se vînturau prin minte.

— Milostive stăpîn. nu avem a rie lăuda. Pot a spune că sîntem săraci în ţară bogată, căci vistieria noastră e goală. Ţăranii sînt prinşi de duhul răzmeriţei, din Orhei pînă-n Cîrligă-tură, ba şi mai departe, după cîte am aflat mai pe urmă. Asta-i! isprăvi el ridicînd din umeri a neputinţă.

La acest sfat de taină nu mai era de faţă decît vel-vornicul Coste Bucioc, pe care îl chemase vistiernicul, spre%a-i întări spusele în legătură cu răzmeriţa. Chiar de aceea şi voievodul, crezînu că n-a priceput, ridică sprîncenele a mirare către amîndoi.

». «, — Auzit-am bine?! întrebă el. N-aţi fost volnici a potoli zurbaua, ori ţăranii erau asupriţi din cale-afară?

Tocmai atunci se ivi şi vel-armaşul Nicoriţă, anume chemat de vel-vornic, întrucît prin părţile unde îşi avea moşiile răzmeriţa era în toi. Auzind pentru ce fusese adus, boierul îşi descarcă pe dată necazul:

— Sînt de soi rău, măria-ta, de unde asuprire? Dacă eu nu, i-am mai ajutat la necaz, şi cum m-au răsplătit? Mi-au ucis tot ce aveam mai drag pe lume.

120Din pricina nodului ce i s-a pus în gît, vel-armaşul n-a mai putut vorbi.— Preaînălţate doamne, se băgă atunci boierul Coci Lupu. Încă de la

mazilirea Tomşei, ţara asta a Moldovei suferă şi rabdă mişeliile ţăranilor orheieni. S-au ridicat cu oaste împotriva domniei şi mare belea şi necaz, dar mai cu seamă pagubă au pricinuit.

— Mie mi-au pîrjolit întreg conacul, izbucni vel-armaşul Nicoriţă. Praful s-a ales de toată agoniseala vieţii mele, şi asta n-a fost îndeajuns: mi-au

batjocorit şi necinstit fata şi nevasta, după care le-au sfîrsit în chinuri. La fel au făcut şi cu megieşul meu Melinte şi fecioru-său Toma.

— Ce spui domnia-ta, boierule, îi tîlhărie cumplită, pentru care netrebnicii fi-vor mustraţi cu topuzul domniei mele, căci eu poftesc a fi linişte în ţară. Nu sufăr ca lotrii de drumul mare ori de codru să-şi facă mendrele nesupăraţi de nimeni.

— Aşa ar trebui, mărite doamne, dar cine s-o fi făcut? întrebă ca pentru sine Bucioc.

— Voi, şi se-nţelege că mai presus de toate domnul ţării are această îndatorire. Dacă nu s-a făcut, se va face de azi înainte.

Se ridică în picioare şi începu a păşi furios prin odaie, după care bătu din palme să-şi cheme aprodul de la uşă.

— Să poftească pe dată vel-spătarul Ciolpan!Cum boierii nu se zoriseră să plece acasă, încă mai rămăseseră

tăifăsuind pe la colţuri, cum era obiceiul. Auzind că era chemat şi vel-spătarul, după Nicoriţă, se cam înspăimîn-tară şi pe furiş începură a da bir cu fugiţii.

— Poruncesc, boieri dumneavoastră, zise Gaşpar-Vodă de cum i se înfăţişă cel chemat, ca toţi seimenii, hînsarii, ori darabanii să se gătească de bătaie. Voi adăugi oastei lor şi pe lefegiii archebuzieri şi muşchetari, dar nu şi beşliii, căci ei nu trebuie amestecaţi în casa noastră. Domnia-ta vel-spătare te vei îngriji ca toţi aceştia să fie strînşi la Vaslui, în cea dintîi săptămînă după duminica Tomii, şi să-mi daţi de ştire că sînteţi gata. Să se isprăvească o dată pentru totdeauna cu zurbaua!

— Să trăieşti, măria-ta! se plecară boierii.— Cu mare înţelepciune ai gîndit preamilostive, zise mieros boierul

Nicoriţă. Sămînţa asta răzăşească ar trebui stîrpită fără milă.121— Nu toţi, boierule, răspunse Vodă mai liniştit. Dacă ţi s-ar face pe

voie, mai că aş rămîne fără supuşi. Drept aceea poruncesc, şi băgaţi bine de seamă, boieri dumneavoastră, ca numai capii răzvrătiţilor să fie mustraţi cu aspră pedeapsă şi pieire, iar ceilalţi să fie îndrumaţi spre muncă şi supunere.

— Aşa să fie! murmurară divaniţii boieri.Cum domnitorul părea să nu fi isprăvit cele ce avea de spus, vel-

vistiernicul rămăsese cu inima la gură, căci firesc ar fi fost să-l întrebe mai departe despre cauza goliciunii haznalei domneşti. Răsuflă însă cu uşurare cînd îl auzi:

— Sînt un mare iubitor al păcii şi bunei înţelegeri şi de aceea chem înapoi pe toţi fugarii şi nedreptăţiţii, iar vel-logo-fătu! Gheanghea are să scoată carte domnească către toţi aceştia, cum să se vor bucura de iertare şi ocrotire. Domnia-ta, vel-vornice Bucioc, te ştiu că eşti bun prieten cu voievodul Porloliei şi te poftesc a-i scrie carte de prietenie de la domnia mea.

— Pot a trimite şi lui pan Koniecpolski? se cam fuduli cu întrebarea dumnealui Bucioc.

— Sorie şi craiului însuşi, dacă aşa ţi-i voia, numai să se curme cearta şi zavistia cu vecinii noştri creştini. Domnia ta vel-vistiernice Lupu da-vei ştire craiului Bethlen cum că ne-am înscăunat în Moldova şi că-i poftim sănătate. Ca bun vecin ce se află, cuvine-se a ne îndatora cu vreo 30—40 de mii de galbeni, că tare mai sîntem strîmtoraţi. Şi aşa să-i scrii şi nu altcum, căci se cade aceasta, ţările noastre fiind de o limbă şi-o credinţă şi aşezate de Dumnezeu una lîngă alta. Cind ne vom mai împlini, îi vom da îndărăt cu prisosinţă.

— Aşa voi face! se înclină vistiernicul.Se despărţiră cu voie bună, dar numai la două zile se în-tîlniră din nou

cu întreg divanul, mai puţin vel-spătarul care plecase cu porunca domnească la Vaslui. Se auzise însă că noul domn scrisese vecinilor creştini, dar turcilor şi tătarilor nu. şi asta îi cam îngrijoră. Drept pentru care dumnealui Neculai Catargiul se ridică smerit şi întrebă:

— Mă rog de iertăciune, prealuminate doamne, dar au-zit-am că ai poruncit scrisori de prietenie către lehi şi ardeleni, au de turci şi tătari uitat-ai, preamilostive? Că manj-i puterea lor şi nu-i bine să-i zgîndărim, că...

— De acolo vin eu, boierule! i-o reteză scurt voievodul. Ce-a fost de rînduit acolo s-a făcut prin domnia-mea. Iar dacă vei fi vrut a spune de Iskender-paşa, fii fără teamă, căci am înţelegere cu el prin viu grai.

Răspunsul domnitorului stîrni unele priviri furişe printre bcieri, unii bucurîndu-se, căci de mult aşteptau a se împotrivi osmalîilor, alţii însă gîndindu-se cum vor face să ajungă pîra la Înalta Poartă, şi din păcate aceştia din urmă erau cei mai mulţi.

Le spuse apoi cele hotărîte în privinţa răzmeriţei şi cu toţii se bucurară de astă-clată, căci nu era unul dintre ei care să nu fi avut vreo plîngere împotriva ţăranilor.

— Să trăieşti, măria-ta! Să-ţi ajute Dumnezeu! şi multe alte urări se auziră de pretutindeni.

In vremea asta Marcu, aflat într-un ungher mai la dos, ne-fiind divanit, se întrista la gîndul că voievodul o va apuca pe urma celorlalţi, făcîndu-se frate cu boierii. Şi nu s-a răbdat să nu i-o spună într-o clipită de răgaz, de cum se află în preajma lui Vodă.

; “ — Cîtă vreme am trebuinţă de linişte în ţară spre a putea chivernisi, nu am milă de nimeni. Ştiu că nu toţi ţăranii sînt vinovaţi, şi pentru aceea am poruncit să fie osîndiţi numai capii.

— Dar, măria-ta... Încercă bănăţeanul.— Bine! Treacă de la mine! Dacă şi ei se vor da prinşi şi vor veni la

iertarea domniei mele, îi dăruiesc cu viaţă. Nu vor scăpa de ispaşă însă cei care au vărsat sînge, boieresc au ba! Am zis!

— Dacă m-aş duce eu pe meleagurile acelea...— Ba nu, Marcule! De tine am trebuinţă ca pîrcălab vre-melnicesc la

cetatea Neamţului, în vreme ce la Hotin am să-l trimit pe Annibale. Sînt cele mai tari cetăţi ale ţării şi am trebuinţa unei rînduieli de fier între zidurile lor, ca să ne putem adăposti acolo la vreme de primejdie. *- Au cam fost lăsate în paragină.

Apoi, văzînd că Marcu tot mîhnit se arăta, îi zîmbi:— Ca să ai cugetul împăcat, iacă, îţi făgăduiesc să-i mai păsuiesc pe

răzvrătiţi, dîndu-le răgaz de o lună pentru supunere şi ascultare, dar cine a vărsat sînge, cu sînge să plătească!

Marcu plecă să-şi împlinească slujba, însă nu pe deplin mulţumit, căci se învăţase cu vodă-Tomşa, care era mai plecat la păsurile ţăranilor.

123Tot atunci plecă şi vel-armaşul ‘Nicoară cit un pole de darabani şi,

fără să mai aştepte pe măria-sa, pătrunse de capul lui în ţinutul Orheilor. Şi doamne!... cumplită i-a mai fost răzbunarea. Nu ajungeau crengile copacilor pentru a ridica în ştreang puzderie de lume; pînă şi pruncii cu mamele lor, ori moşnegii cei’Cărunţi se legănau în bătaia vîntului prin frumoşii codri. De drîde’ să ştie nenorociţii de răzeşi că Vodă poruncise numai prinderea căpeteniilor, spre a fi judecate?

‘ Răbufniseră de multişor mugurii pădurii şi puzderia flotd-l6r de primăvară pusese stăpînire pe întreaga fire. Băjenarii din Pojorîta iernaseră iarăşi în pădure, dar de cum se încălzise vremea se şi apucară de lucru, ca să ridice iarăşi din temelii satul iii’ care se pomeniseră din moşi-strămoşi. Toderiţă muncea cu sîrg la casa lui bătrânească, fiindcă Profiriţa hotărîse a nu se mai despărţi de săteni şi astfel nici nu mai era trebuinţă de curte boierească. Unii ar fi vrut să-şi ridice satul în inima codrului, spre a ii’mai la fereală, dar s-au împotrivit bătrînii, de teamă să nu se abată asupra lor blestemul străbunilor, dacă şi-ar fi pă’răsjt ocina din’veac.

‘ ‘Profiriţa nu mai putea munci cu ei alături, fiindcă îi cam, crescuse pîntecul, iar Toderiţă n-o lăsa să mişte nici măcar un ac. Ca să-i mai treacă vremea, începuse a se îngriji de mormintele celor din pădure, înmulţite după iureşul comisului Melinte. Crucea albă din creangă de mesteacăn străjuia mereu la căpătî-iul mamei sale, dar parcă îi era mai aproape de inimă ţarina de’-o acoperea pe Măriuca. Zile la rîndul punea tot felul de floricele, încît poieniţa semăna mai curînd a grădină decît a ţinti-rim’ Cînd şi cînd simţea zvîrcolirile pruncului şi atunci se aşeza binişor pe covorul’ de iarbă moale, ca să-şi mai tragă suflarea, îi vorbea cu multă gingăşie mogîldeţei ce urma să vadă lumina zilei cît de curînd: ‘‘‘ — Stai cuminte, dragul mămucăi!

Nici nu-i trecea prin minte că n-ar fi un flăcăiaş, pe care aştepta să-l stiângă la piept chiar în luna ce avea să vină. De aceea şi taică-să’u, Toderiţă, se silea din răsputeri ca feciorul să-i’ vină pe lume în casa părinteasca, după datină.

După nenorocirea şi pustiirile dela începutul iernii trecute, nici o veste nu mai răzbise pînă la ei şl se părea că nimeni n-avea de gînd să cerceteze cauza pîrjolirii conacului. De va fi avut comisul ceva neamuri, se; vede treabă eă-încă nu aflaseră de veste, cîtă vreme i-au lăsat în pace pe făptaşi. De astă-dată

123ogoarele megieşilor rămăseseră paragină, fiindcă pojoritenii îşi văzură

sumai de ale lor şi nicicînd pămînturile boierului Nicoară nu fuseseră

lucrate cu atîta sîrg ca în astă primăvară. Dăduseră şi peste cîteva gropniţe de grîu dosite, ce scăpaseră ca prin minune din pîrjol, şi cu ce mai apucaseră de la cemis au tîrît-o pînă în primăvară. Oameni cumpătaţi şi cu grijă faţă de pămînt, puseseră mai întîi la o parte sămînţa, rupînd chiar şi de la gura copiilor, că doar nu erau să lase ogorul fără roadă. Astfel nădăjduiau ca pe toamnă să dobîndească îndoit ori chiar întreit mai multe bucate şi în cel mult doi ani belşugul avea să-i îndestuleze, dacă ar fi fost lăsaţi în pace.

Pe la Blagoveştenie se auzise şi la ei cum că s-ar fi schimbat domnia, şi s-au bucurat, cum era obiceiul, nădăjduind ca noul stăpîn să fie mai cu inimă către cei obidiţi. Unii ziceau că s-ar fi întors însuşi măria-sa Tomşa-vodă, domnul săracilor, ba alţii se jurau că nu putea fi altul decît măria-sa Ion-vodă, căci aşa ar fi fost scris în cine ştie care schit uitat de lume. Şi cîte şi mai cîte! Pînă cînd, abia pe la Florii, s-a auzit că domnul ţării era unul Gaşpar-vodă, un venetic, ba pe deasupra şi papis-taş care mînca într-ascuns carne în zi de post şi care nici limba ţării n-o prea vorbeşte.

— Doamne fereşte! făcea cîte unul mai înfricoşat.— Antihristu’! şopteau babele pe la colţuri.— Dacă nu ştie vorbi omeneşte, se întrebau unii, cum are să se

înţeleagă cu noi?— Are să rămînă acolo unde îi şi noi avem să ne vedem de munculiţă

noastră, răspundeau cei mai încrezători.Dar chiar pînă-n duminica Tomii se zvoni cum că noul domn poruncise

stîrpirea tuturor răzeşilor răzvrătiţi, treeîndu-i prin foc si sabie.— Să poftească! făcu dîrz Toderiţă.— Cum o veni, aşa o pleca! adăugă şi Paraschiv. Noi sîntem răzăşi şi

ne înţelegem bine cu boieroaica noastră, că nu ne-am ridicat împotriva ei.Unii chiar pufniră în rîs auzindu-l, căci sărmana Profiriţa numai a

boieroaică nu mai arăta. Cei mai mulţi însă o ţineau că nimeni n-avea s-o smintească pe fată din moştenirea părintească. Ce dacă se măritase cu un răzăş?!

Trecuse de multişor duminica Tomii cînd într-o bună zi se pomeniră cu un flăcăiaş dintr-un sat tocmai din cealaltă parte a codrului, dinspre Prut:

124— Oameni buni! strigă el gîfîind. Boieru Nicoriţă-armaşu ne-a pălit

satul nelăsînd niei piatră pe piatră din el. Eu abia am scăpat cu fuga, dar puţini sînt ca mine şi nu mai pot. Aju-taţi-mă!

— Ce vorbeşti, bre, în dodii? îl repezi Ţugui. Cum are să fie boieru Nicoriţă, cîtă vreme acela-i mort?

— Aşa-i! Aşa-i! răspunseră şi alţii răsuflînd uşuraţi.— Dar cine a spus c-a murit? întrebă deodată Toader, pu-nîndu-i pe

toţi în încurcătură.Tăcere adîncă se aşternu printre săteni, căci fiecare gîndise moartea

hapsînului boier, dar nimeni nu le zisese că s-ar fi prăpădit cu adevărat. Se luaseră ca oile, unul după altul, crezînd în scornelile babelor din sat.

— Chiar şi aşa, măi Toderiţă, se auzi vocea lui Ţugui, tu îi eşti ginere şi s-ar cădea să vă înţelegeţi, că doar copilul tău îi nepotul boierului. Cînd i-o orăcăi în braţe, nu se poate să nu i se înmoaie inima bătrînului.

Nimeni însă n-a zis nimic, neştiind dacă Ţugui o luase în şagă ori vorbise într-adins. Apoi s-a mai scurs o vreme de linişte, cu toate că fugari îngroziţi de cumplitele fapte ale boierului Nicoriţă îi îngrozeau pe bieţii oameni. Se zicea că era tur- 1 bat în răzbunare, străpungînd orice fiinţă omenească i-ar fi ieşit în cale, fără a mai ţine seamă de era prunc la ţîţa mă-sii ori moşneag nevolnic gîrbovit de ani. Nu încăpea nici o îndurare, iar Vodă cel venetic îi venea pe urmă, chipurile, să facă dreptate, şi ce scăpa de spada armaşului înfrunta gîdele voievodului.

— Prăpădu’ lumii, fraţilor!— Ziua de Apoi!— Vodă-i antihristu’!Cam astfel de vorbe se auzeau pretutindeni, mai cu seamă în gura

femeilor, dar nici bărbaţii nu erau mai puţin temători. Totuşi, de ruşinea Profiriţei, nimeni nu spunea vorbe rele despre fiorosul armaş.

— A sosit vremea să ne tragem şi noi în codru, la adăpost! hotărî Toderiţă, ca unul ce era fruntaşul satului.

— Da’ Profiriţa ce zice? întrebară unii, care mai nădăjdu-iau o înţelegere cu tatăl ei.

— Ea îi pe la sălaşe astăzi şi oricum nu avem să-i pomenim de urgiile pe care le face taică-său, ca să nu păţească ceva pruncul, răspunse Toader îngrijorat.

125Fata însă nu era întru totul neştiutoare. Cîte ceva mai auzise şi ea, pe

ici, pe colo, şi tare se mai bucurase auzind că taică-sâu era în viaţă. Ea şi-l amintea a fi un om tare bun şi nu putea da crezare grozăviilor ce se auzeau pe seama lui. >

„De-o fi tătuţă, vorbesc eu cu dumnealui şi-l îmbun. Trebuie să fie tare mînios de moartea mămucăi, dar vărsare de sînge el nu poate să facă. “ Aşa vorbise ea într-o zi către bărbatu-său şi acesta nu-i zisese altcum. Numai că sărmanii ce scăpaseră mai speriaţi ca de tătari nu gîndeau asemenea ei, şi de aici hotărîrea sătenilor de a fugi în pădure, pînă s-ar mai fi potolit urgia.

Au retezat din nou copaci, ca să se apere după obicei, şi întreaga suflare omenească nu mai umbla fără cel puţin o măciucă in mină. Cîţiva copilandri, mai răsăriţi, fură minaţi sa se caţere în vîrful copacilor celor înalţi spre a vesti la vreme primejdia, care putea să se ivească de la o zi la alta.

— Te pomeneşti că-ţi vine socrul în cumetrie, bre Toderiţă, rîse Matei Ababii, un flăcău tomnatec, ceva mai vîrstnic dedt el.

— Tu şuguieşti, măi omule, dar să vedem cine o juca şi mai cu seamă cine o cînta la petrecerea asta! oftă Toader cuprins de presimţiri rele.

. Era tare îngrijorat şi-l bătea gîndul să-şi ducă nevasta cit mai adînc în inima codrului, dincolo de Iazul Ielelor. Alteori se socotea dacă n-ar fi fost mai bine să se fi împrăştiat care încotro ar fi putut, căci năvălitorul de

aştă-dată nu era tătar să se teamă de pădure, ci avea s-o răscolească pe îndelete şi, dacă i-ar fi prins laolaltă, lesne i-ar fi căsăpit. Oricum, cel puţin două femei aveau s-o însoţească pe Profiriţa, care trebuia să nască azi-mîine. Găsise două babe mai iscusite, şi în aceeaşi zi i-a şi spus neveste-sii ce avea de gînd.

— Iacă, aşa oi face, răspunse ea supusă. Numai că te-oi ruga, bădiţă, să mă laşi mai întîi să trec pe la mormîntul Măriu-căi, fiindcă âm visat-o azi-noapte şi tare mă mai chema la ea.

— Bine! încuviinţă el, încingîndu-şi spada. Mă duc după babe şi trecem cu toţii să te luăm, numai vezi cum calci, să nu cumva să luneci…

^- N-avea grijă, bădiţă, că doar sîntem doi şi m-o sprijini flăcăul ista! arătă ea cu privirea înspre pîntec.

El nu se putu ţine să n-o mai îmbrăţişeze o dată şi plecă zorit după cele două femei. Ii trebui însă mai multă vreme pînă să le găsească, iar în răstimp Profiriţa a şi ajuns în poeniţă.

126t r-?; Am venit soră dragă, zise ea blînd, după ce se aşezase mai întîi

lingă mormîntul jupînesei Ilisafta, care-i era mai în cale..……Ostenise şi parcă începuse a simţi nişte cuţite prin măruntaie, aşa că

se uită în urmă să vadă dacă nu vine cineva. Dar ce-i, auziră îndată urechile nu putea să-i fie pe plac, fiindcă răcnete de moarte străbătură văzduhul şi-l văzu pe. Toderiţă cu spada în mînă, înroşită de sînge, repezindu-se lîngă ea.

— Aici eşti? făcu el cuprinzînd-o cu braţul pe după umeri, ca şi cum ar fi căutat s-o ocrotească de primejdie.

— Tătuţă?! îngăimă ea, uitînd propria-i durere.— Ihî! El şi darabanii…Dar nu-şi isprăvi bine vorba că se ivi dintre frunzişuri în-suşi vel-

armaşul însoţit de doi oşteni călare, mînjiţi de sînge tustrei, din creştet pînă-n tălpi. Ochii i se roteau ca la turbaţi şi cum dădu de tînăra pereche răcni fioros:

— Pe ei, mă!Se repezi asupra lui Toader, însă acesta îi ţinu piept cu spada.

Profiriţa, albă de spaimă, simţi că o apucă durerile facerii şi scoase un ţipăt de durere, îndîrjind şi mai mult boierul. — Te pui cu mine, dulău neobrăzat? Ţine!

Boierul se năpusti cu buzduganul, dar Toader se feri cu iscusinţă, nu fără a izbuti să reteze mai înainte grumazul armăsarului. Nechezînd de moarte, animalul se prăvăli cu călăreţ cu tot şi lesne i-ar fi venit răzăşului să mîntuie lumea de jivina ce-l privea cu ochi încrîncenaţi. Nu mai era în toate minţile! Auzi însă din nou vaietul Profiriţei şi îşi aminti că cel din faţa lui era chiar tatăl ei, încît rămase neputincios.

— Săriţi, mă, pe cîinele ăsta! porunci boienul oştenilor ce-l însoţeau şi care nu mai ştiau ce să facă, văzînd împotrivi-rea ţăranului. ..

— Tătuţăăă! se auzi vocea slăbită a fetei. A fost îndeajuns ca Toderiţă să întoarcă numai o clipită

capul către ea, ca un daraban îndată să-l pocnească pe la spate, crăpîndu-i ţeasta şi împrăştiindu-i creierii.

— Tătuţăăă! Ce-ai făcut, tătuţă?! izbucni Profiriţa, văzînd grozăvia petrecută sub ochii ei.

Vel-armaşul însă suduia nevoie-mare şi cu greutate îşi trase piciorul prins sub cal. Crezu că femeia îşi chema bărbatul ucis şi, cum împotrivirea mortului îl scosese din minţi, îşi îndreptă răzbunarea asupra văduvei.

127— Ia te uită cum mai urlă căţeaua! rînji el, îiidreptîadu-se şchiopătând

către ea. Ba încă mai stă să fete şi alţi pui de dini, nemernica! Auziţi cum îşi alintă dulăul ucis: „tătuţă”! Ei, las’ că te satur eu!

Darabanii se uitară nedumeriţi la boier, căci aşa ceva nu mai pomeniseră în cursul mîrşavei lor lupte prin păduri. Femeia era sleită de puteri şi abia îngăima printre lacrimi: „Tătuţă, ce-ai făcut?! “, scoţîndu-l şi mai mult din sărite pe vel-armaş. Un licăr de cruzime îi luci acestuia în ochi şi porunci unui oştean:

— lan întoarce-o, bre, cu faţa-n sus! Să văd şi eu ce are în burtă: băiet ori fată...

Profiriţa nu se putu împotrivi şi văzu îngrozită cum tatăl ei îi spintecă burta, nemaisimţind nici măcar durere. Un val de sînge amestecat cu apă se revărsă asupra mormîntului de sub ea, care era al mamei sale.

Răcorit oarecum şi mulţumit de răzbunare, bunicul îşi părăsi şi nepotul scos cu de-a sila din pîntecele fiicei sale!

— Mai departe, flăcăi! Unu să nu scape! răcni el, încăle-cînd calul unuia dintre oşteni. Pastele si hristoşii cui i-o adus pe lume, de mocofani! Chisăliţă să-i facem!

Sîngerosul dezmăţ a mai urmat vreo două zile, pînă cînd se ostoi setea de sînge a boierului. Se zvonise că avea să vină prin partea locului însuşi Vodă, care cică n-ar fi fost deloc prea în-cîntat de cele petrecute. Se zicea că măria-sa ar fi vrut să dea numai cîteva pilde, dar nu să stîrpească toată răzăşimea.

Singurul care a scăpat cu zile din cumplitul măcel al pojo-rîtenilor a fost Matei, dar care abia de mai putea fi cunoscut din pricina umflăturilor şi a vînătăilor care-i schimbaseră înfăţişarea. Pe acesta vru boierul Nicoriţă să i-l arate lui Vodă ca pe un ţap ispăşitor, spre a nu-l mînia că nu lăsase nici o „căpetenie”, după cum fusese porunca.

Domnitorul se ivi chiar în cea de-a patra zi de la potolirea iureşului şi se îngrozise venind pe urmele cumplitului boier. Avea de gînd să-l mustre şi să curme nebunia răzbunării, dar vel-armaşul îngenunche smerit la picioarele lui şi-i arătă locul unde fusese odinioară conacul său.

— Iacă, slăvite doamne, ce s-a ales de agoniseala mea şi a părinţilor mei. Am rămas singur pe lume şi… să spună şi ticălosul acesta ce-au făcut cu nevasta şi copila mea!

127Sărmanul Matei nici nu vedea din pricina umflăturilor, dar fu înghiontit

să vorbească. Bănuia că se află în faţa domnitorului, dar nu-şi punea nădejdea în el.

— Spune cum a fost! mai auzi el şi simţi o împunsătură în coaste.— Cum să fie? răspunse flăcăul abia mai suflînd. Jupî-neasa a ucis un

flăcău de la noi din sat şi am îngropat-o in pădure... jupîniţă trăieşte… şi va să aibă copil… că doar nimeni nu i-a vrut răul...

Vel-armaşul păru să nu fi înţeles. Socotind minciună spusele flăcăului, îi trase zdreanţă de cămaşă de pe el şi se răsti:

— Unde trăieşte, nemernicule? Ue ce spui minciuni măriei-sale?! Cum n-a păţit nimic, de vreme ce are să aibă un copil? Vorbeşte, că-ţi crap capul...

Dar la un semn al lui Vodă, doi oşteni îl traseră pe furiosul boier, şi Matei izbuti cu greu să îngăime povestea lui Toader şi a Proliriţei, fără însă a le cunoaşte sfirşitul.

Abia atunci îi străfulgera prin minte armaşului strigătul deznădăjduit al femeii si cuvîntul „tătuţă”…

— Nu-i cu putinţă, stăpîne, bolborosi el cu glas topit. Minte! Aceea era o ţărancă...

Cu toată cruzimea vremurilor, chiar şi Gaşpar-vodă se simţi înfiorat de grozăvia acelei întîmplări: fără să-şi dea seama, tatăl işi ucisese fiica şi nepotul. Nu mai încăpea nici o îndoială că era o pedeapsă dumnezeiască, pentru faptele boierului.

— Unde-i locul cu pricina? întrebă Vodă. Să mergem acolo!Cu toţii erau bărbaţi căliţi în lupte şi văzuseră mult sînge la viaţa lor,

dar ce le fu dat să vadă întrecu orice închipuire. Cu capul sprijinit de piciorul crucii zăcea Profiriţa, care murise sttingînd în braţe boţul acela de carne strivită ce trebuia să fie dragul ei fecioraş.

Un urlet nepămîntesc ieşi din pieptul boierului Nicoriţă, care începu a-şi smulge şuviţe întregi din pletele-i cărunte:

— Blesteeem!... Blestemat să fiu în vecii vecilor, oameni buni... focu şi catranul iadului are să-mi fie hodina veşnică. Cum de mă mai rabzi, Doamne, Dumnezeule, şi nu mă trăsneşti în moalele capului ista nătîng?!

Se rostogoli la pămînt căinîndu-se şi blestecîndu-se de făcea spume la gură ca un lup turbat, în vreme ce privitorii rămaseră descumpăniţi.

128, Gaspar. -vpdă porunci să fie adunate toate leşurile în poiană şi

îngropate lîngă celelalte cu slujbă creştinească, după. datină. Deşi fusese hotărît să-l mustre. pe boier pentru fărădelegile, sale. cutremurat de cele văzute, se mulţumi cu pedeapsa celui de sus. Nici chiar pe nefericitul Matei Ababii nu l-a mai descăpăţînat, după cum voise mai intîi, ci l-a lăsat să meargă unde i-ar fi voia, iertîndu-i şi pe ceilalţi răzvrătiţi ce-şi aşteptau moartea în obezi.

Intorcîndu-se cu toţii la Iaşi, il luară şi pe vel-armas, care se cam smintise de durere şi nu mai ştia ce face. Mormăia întruna cîte ceva neînţeles, iar lacrimile i se scurgeau într-un. şuvoi necontenit.

Totuşi, măria-sa chemă a doua zi pe diacul Borleanu, vestit prin frumuseţea slovei, şi-i porunci hrisovul de mai jos

„In numele tatălui şi al jiului şi al sfîntului duh, troiţă de o fiinţă şi nedespărţită, amin. Iată eu, robul stăpînului meu, domnul Dumnezeu şi

mintuitorul nostru Iisus Hristos şi închinător al troiţei, Io, Gaşpar voievod, din mila lui Dumnezeii domn al Moldovei. Iată am binevoit domnia mea, cu bunăvoinţă şi inimă curată şi luminată dreptate, din tot sufletul nostru şi cu ajutorul lui Dumnezeu şi am dat şi întărit spre veşnică folosinţă, dumnealui vel-armaşului Coste Nicoriţă, slugă de credinţă a domniei mele, satele din ţinutul Orheilor, ce se ţineau de slobozenia răzăşească, iară satul Pojorîta va fi dărîmat din temelii şi trecut cu brazdă pe deasupra blestematei aşezări, lăcuitorii lui să se facă vecini, ei şi urmaşii urmaşilor lor, boierului nostru. _ Iară cine se va ispiti să strice dania şi miluirea noastră, unul ca acela să ţie blestemat de domnul Dumnezeu, făcătorul ccrxdui şi al pămîntului şi de patru evanghelişti şi de doisprezece apostoli de frunte şi de trei sute optsprezece sfinţi părinţi de la Nikcia şi care au strălucit la sfîntul sobor şi să aibă parte cu Iuda şi cu de trei ori bleste-matul Arie şi cu alţi necredincioşi jidovi ce au strigat asupra lui Hristos, sîngele lui asupra lor şi asupra copiilor lor şi este şi va fi în veci, amin!

Scris la Iaşi în 7127 văleat în luna lui florar, 24 dni.Însuşi domnul a poruncit. Io, Gaşpar voievod. Borleanul m scris. “129Pecetea cu ceară roşie şi cu sigiliul domnesc fu pusă asupra.

pergamentului, care, făcut apoi sul, fu înmînat de către domn boierului Nicoriţă. . -

—- Şi din ceasul, ăsta ţe fac şi vel-vornic al Tării de. Jos, rămînîndu-mi şi pe mai departe cu credinţă, că bun îi Dumnezeu si milostiv este şi s-o îndura de păcatele domniei-tale, |gzise. Vodă.

— Păcatul meu n-are iertare peste veac, bolborosi nenorocitul, abia sărutînd mîna ce-i întindea hrisovul.

In preajma domnitorului se afla şi proaspătul căpitan Mihai, care îi povesti mai pe urmă lui Marcu cele petrecute.

— Ce n-am priceput eu, se mira tînărul oştean, cum de a poruncit măria-sa ca să se vecinească toţi pojorîtenii, cită vreme n-a mai scăpat cu viaţă decît unul şi acela slobod a merge unde va voi? Pentru faptele lui de mai înainte, aşa a socotit domnul nostru să-l răsplătească?

— Tocmai pentru aceea i-a dat robi care nu mai sînt şi a hotărît să se tragă brazdă peste un sat care nu mai este, căci, după cîte am auzit eu, boierul nu mai are trebuinţă de nimic. Răsplata şi-a căpătat-o acolo, în pădure!

VOINŢA DOMNITORULUIÎNCERCĂRILE PRINCIPELUI BETHLEN de %a se opune ocupării ţării sale

de către habsburgi îşi găsiră ecou în sînul unei diete care, cu încuviinţarea Porţii, îl făcu rege peste Ungaria. De fapt, ţara ungurească nu mai era de mult, căci o bună parte a ei se afla sub turci şi cealaltă sub austrieci. Trebuia însă domolită pofta împăratului Mathias de a dobîndi coroana Sfîntului Ştefan, şi Bethlen nădăjduia în sprijinul sultanului Osman. Acesta însă avea acum pacea săvîrşită şi pecetluită de Grazziani la Praga şi-l bătea gîndul să se înfrunte cu lehii, necum să se mai încaiere şi cu ceilalţi creştini. Totuşi, prilejul era numai bun, căci Viena, slab apărată şi cu

oştile-i împărăteşti bătînd coclaurile Europei într-un război ce părea a nu mai avea sfîrşit, lesne ar fi putut fi cuprinsă.

130Cam astea erau gîndurile şi plănuirile noului rege al Ungariei şi prinţ

al Transilvaniei, care acum simţea din plin lipsa bunului său sfetnic Ugrai Jeno. Contele căzuse prins de raitării împărăteşti, într-o bătălie, şi nu mai încăpea nici o îndoială că-i veniseră de hac. Făgăduise prinţul mulţi bani pentru răscumpărare, dar aceştia îi răspunseră în batjocură că numai la cîntar i-ar mai fi putut vinde vreo cîteva bucăţi din trupul contelui.

In schimb, rămăsese teafără şi tot aşa de frumoasă contesa Agnes; fără dibăcia lui Jeno, dar cu mult mai fără inimă, chiar dacă ar fi trebuit să curme o viaţă de om. Foarte adevărat că, de cînd dăduse greş cu afurisitul de Grazziani în două rînduri, principele nu se mai rugase de ea, dar acuma tare i-ar mai fi fost de folos, aşa că porunci să fie chemată la Bălgrad. Plănuia să trimită nişte scrisori lui Iskender-paşa la Cetatea Albă, ca să-l aţîţe împotriva nemţilor, cu toate că ştia de legătura lui cu baronul Mollart, dacă nu chiar şi prin Grazziani. Ii cunoştea înfumurarea şi ar fi vrut să-l ispitească cu ocuparea Vienei, ispravă neizbutită nici chiar marelui sultan Siileyman cel Măreţ, sau „Magnificul”, cum i se spunea prin părţile Apusului.

— Dragă prietenă, începu alteţa-sa cu glas mieros, de îndată ce contesa păşi în odaie. Să vezi şi să nu crezi! Primit-am carte de la bunul nostru vecin Gaşpar Grazziani, care ne cere, nici mai mult, nici mai puţin, ca la vreo treizeci de mii de galbeni. Fireşte, cu împrumut!

— Neobrăzat a fost dintotdeauna, răspunse Agnes roşind la amintirea lui. Nu pricep însă pentru ce îmi spuneţi toate acestea mie, majestate, că doar nu veţi fi vrînd să-i dau eu banii?!

— Nu te teme! Nici chiar el nu se va fi gîndit că-i va dobîndi vreodată, dar mă-ntreb ce urmăreşte?... Să fim prieteni?… noi?! N-am cu cine să mă sfătuiesc, şi pentru aceea te-am poftit.

— Pe mine?... o femeie... sire?— De cînd s-a prăpădit bunul nostru Jeno, numai tu ai mai rămas cea

care cunoşti taina mea şi a lui Grazziani, aşa că rogu-te...— Să-mi fie cu iertare, majestate, dar eu la Grazziani nu mă mai duc,

chiar dacă vă veţi mînia pe mine!Bethlen surise binevoitor:130— Nu la ol! Fii fără grijă! Ceva mai departe, pînă la Cetatea Albă, la

Iskender-paşa.— Din nou un turc?— Ce să facem, dacă e nevoie… De altfel, nici n-ar trebui să te vezi cu

el, ci cu un om de-al meu, care locuieşte acolo, ca să-i duci nişte scrisori.— N-ar putea să le ducă un olăcar oarecare?— Tocmai de asta mă feresc. Nu trebuie să ajungă la altcineva şi n-aş

vrea să se afle cui i le trimit, aşa că cel ce le va duce trebuie să fie mai presus de orice bănuială. Ca femeie, mai puţini s-ar lua după tine şi nu mă-ndoiesc că ai şti să te scapi de ei.

— Mă lăudaţi, majestate, şi nu o merit. Aş vrea să pot îndrepta greşelile mele din trecut, făcute cu Grazziani, dar de astă dată parcă nu m-aş mai încumeta.

— Ia-o şi pe Iulia!— Nu se mai poate. De cînd a văzut moartea cu ochii, mai s-o taie

bănăţeanul acela ticălos, n-o mai ţine decît într-un post şi rugăciune. Cred că va sfîrşi la călugărie.

— Păcat! Era o femeie frumoasă. >— Era, majestate!Bethlen se ridică din jilţul său, dar îi făcu semn contesei să rămînă pe

loc, şi trecînd în spatele ei îi puse amîndouă mîinile pe umeri.— Dragă Agnes, ştiu cît de greu îţi vine, dar trebuie s-o faci. Pentru

mine... pentru ţara asta, la care ţinem amîndoi!— Atunci mă-nchin cu supunere, căci n-am de ales.— Nu aşa! Trebuie să vrei din tot sufletul să izbîndeşti, căci va fi o

călătorie cam… primejdioasă. %— Chiar?!— Vei trece prin Moldova!— Pe la Grazziani?! De ce nu pe Dunăre? Este şi mai firesc.— Ştiu şi eu, dar oricum la întoarcere va trebui să ajungi şi pe la

episcopul de Rădăuţi, cu altă scrisoare, ce ţi se va în-mîna de la Cetatea Albă. Neapărat s-o citească popa acela, aşadar vezi că nu-i altă cale. Mai mult chiar...

Bethlen se opri o clipă, neştiind dacă era bine să-i spună mai multe, dar pină la urmă se hotărî:

— Şi prin viu grai, ai să afli ceva ce ţine de mare taină. Altfel crezi că aş cuteza să te trimit în gura lupului?

131Agnes oftă, nu prea încintată.— Dacă mă voi întîlni iar cu Grazziani, nu cred. să. mai am scăpare.— Ba eu socot că da. Am să fac o. scrisoare şi către el, pe care s-o

înmînezi la nevoie. Îi făgăduiesc banii ceruţi, dacă. ţe lasă în pace. Nu cred să fie atît de prost să se răzbune în loc să cîştige aur. Dar să n-o mai lungesc, am să-ţi spun despre ce i este vorba.

Prinţul se aşeză din nou şi începu a-i povesti cum. prin solul Franţei la Poartă, îl ajutase, să scape de la Edicule pe pan Korecki, ginerele Elisabetei Movilă. Întors acasă, acesta îi dădea de ştire despre tot ce ştia, drept mulţumită pentru binele, făcut. Prin el aflase că Grazziani trecuse cu totul de partea lehilor.

— Mă bătea gîndul să mă sprijin pe acest domn al Moldovei, ba chiar să-i şi trimit banii ceruţi, dar Korecki m-a oprit la vreme. Acuma, trecînd pe la episcopul de Rădăuţi, care e din neamul Movilă şi deci ruda lui Korecki, acela îţi va da dovada vinovăţiei iui Grazziani. Nu mă pot bizui decît pe tine. Primeşti?

— Mă simt tare măgulită, majestate, şi, chiar dacă nu prea îmi dă inima ghes, mă voi strădui să vă slujesc. Cînd porunciţi să plec?

— Draga mea, dacă ai fi bărbat te-aş îmbrăţişa vîrtos, dar aşa, îngăduie-mi să te sărut pe frunte, dîndu-ţi binecuvântarea mea şi a ţării. Făgăduiesc să fie ultima dată cînd te mai rog ceva!

Astfel, în plină primăvară, moldavă, contesa Rozsnyai călătorea într-o butcă trasă de doi telegari, zicînd pretutindeni că era genoveză şi o chema Măria d’Anselmo. Trecuse munţii prin pasul Oituzului, unde mai dăinuia încă împărăţia cea albă a zăpezii, dar de cum pătrunse în valea Şiretului întreaga fire îşi îmbrăcase haina primăvăratecă a florilor de pomi. Cei doi vizitii de pe capră erau de fapt oşteni, buni cunoscători ai lo-cului şi ai limbii româneşti, slujbaşi ai domniei craiului ardelean.

Contesa dorea să ajungă cît mai repede şi cît mai de-a dreptul la Galaţi, iar mai departe cu vreun barcaz pînă la Ceta

132ea Albă. Cît despre înapoiere, o bătea gîndul să se roage de skender-

paşa s-o ajute să treacă prin părţile tătăreşti, spre a u mai ajunge în preajma lui Grazziani.

Din păcate; una îţi pui în’ minte şi- alta îţi iese în cale! Abia urcaseră pe podul umblător pentru a trece Şiretul, cind Ură ajunşi din urmă de un pilc de călăreţi, şuierînd ne-oie-mare şi făcînd semne să fie aşteptaţi’%Vel! Otgonul fusese e’sTăcut de la mal şi un vizitiu de-al contesei se oţărî la podar ‘meargă mai departe, dar acesta se împotrivi:

— Cum să plec? Nu vezi că-i chiar dumnealui vel-vorni-l Coste Bucioc?„Genoveza” îşi linişti oamenii. In fond, putea fi vorba de întîlnîro

obişnuită la drumul mare. Ba chiar bine că s-a în-mplat pe pod, căci oricum i-ar fi ajuns din urmă şi cine ie... Pînă una-alta s-a urcat din nou în butcă, poate că astfel’ nici nu mai avea să dea ochii cu olahul.

Vel-vornicul era în acea zi numai voie-bună şi mai cu seamă doritor să afle cine se ascundea în ciudata carîtă. Se duse la fereastra ei si, mirîndu-se de asemenea frumuseţe, îşi scoase pe dată cuşma şi i se închină curtenitor:

— Sînt vel-vornicul Coste Bucioc, gingaşă jupîniţă. N-ai vrea matale să mă învredniceşti a-mi spune numele? Iacă, eu îs’ bărbat şi nu mă încumet la drum fără strajă, că se pot ivi niscaiva tîlhari şi... dacă ai pofti matale, eu te-aş ocroti…

— Non capisco! i-o reteză femeia, deşi înţelesese cam tot ce-i îndrugase mătăhălosul boier. <

Breee, a naibii parascovenie! se înciuda Bucioc. Asta-i străină de tot şi nu pricepe o boabă. Care îi cunoşti limba? întrebă el cu glas tare.. — Poate surugiii, îi şopti un oştean din preajftiă.

(+*- Că bine zici, se lumină vel-vornicul. Ian fă-te încoa măi omule, chemă el pe unul dintre ei. Spune-mi şi mie, cine-i jupîniţă?

; >** Doamna marchiză d’Anselmo, răspunse scurt acesta.— Iraaa! O fi vreo taliancă? -n Ihî! |H— Aşa deci, făcu el zîmbitor. Am priceput, frumoaso. Atunci îi tocmai

pe potriva gîndului meu…

‘ “ Aşa burduhănos cum era, boierul se ţinea trufaş întotdeauna cînd dădea peste o boieroaică mai acătării. Acuma, fiind vbrba de o „evropeancă”, se înfbie şi mal dihai decît un păun,

133Înroşindu-se de plăcere. Dărui ardeleanului un galben şi—1 trase lingă

el spre a-i sluji de tălmaci, căci acesta putu bălmăji cî-teva cuvinte, chipurile, pe „limba marchizei”.

— Ian întreab-o că unde se călătoreşte aşa, singurică? fl îndemnă Bucioc pe vizitiu.

— La Cetatea Albă, la o mătuşă a domniei-sale, răspunse acesta în locul stăpînei.

— Ahaa! Drum lung şi greu. Dar veţi fi ostenit de atîta cale, n-ar vrea oare talianca să tragă la mine la conac, să-şi mai dezmorţească oasele? Ian întreab-o, măi băiete! Nu-i departe şi ar vedea şi ea cum trăieşte lumea de pe la noi…

Oşteanul vorbi mai multă vreme cu stăpînă-sa, scăpînd şi cîte o vorbă ungurească, dar Bucioc nu bănui nimic şi era în-cîntat văzînd străduinţa vizitiului, mai ales cînd, pe ascuns, îi strecură în palmă încă doi galbeni.

— Eu zic să primiţi, doamnă marchiză, că poate fugim peste noapte. De nu, pisălogul se va ţine scai de noi, îi zise vizitiul, deşi nu întru totul pe limba lui Dante.

— Ar însemna să ne băgăm singuri în gura lupului, şopti femeia.— Nu prea ne stă în putinţă să alegem.— Atunci, vezi ce-i spui şi cum te descurci, urmă ea zim-bind spre

Bucioc. Dobitocul poate fi primejdios, adăugă neluîn-du-şi privirea de la vel-vomic.

Aflînd despre încuviinţarea frumoasei străine, la coborîrea de pe pod boierul mai că ar fi poruncit să-i fie dus rădvanul pe braţe, ca să nu fie zdruncinată. Pe drum, călărea cînd de o parte, cînd de alta, cu acelaşi rînjet care o băga în răcori, totuşi ea se străduia să-i arunce cîte o privire ademenitoare, deşi nu se gîn-dea decît cum ar face să scape de libidinos. Avînd la ea otravă, ar fi putut lesne să-l ucidă, dar nu era bine, fiind vorba de un mare boier al ţării, ba chiar curtean de-al voievodului. Se gîudi într-un timp dacă n-ar fi putut să-l îmbrobodească pe dregător şi să-i facă de petrecanie lui Grazziani, dar nu ştia ce avea să zică Bethlen, care-i poruncise să treacă nebăgată în seamă. Pe de altă parte, „butoiul acesta de osînză” ar fi putut să-i făgădu-iască marea cu sarea, iar pe urmă s-o dea în gît, cînd se va fi săturat de dînsa. Mai bine avea să-i strecoare ceva prafuri de dormit în băutură cînd vor rămîne în doi, căci de bună-seamă că aşa va pofti boierul. Nici Galaţiul nu putea fi prea departe şi, dacă ar fi gonit toată noaptea, pină să se trezească umflatul

133Îndrăgostit ea va fi ajunsă pe puntea vreunui barcaz, ca să nu i se mai

poată da de urmă. Bănuind că nimeni n-ar fi putut s-o înţeleagă, contesa îşi scoase capul pe fereastră şi, mai în italiană, mai pe ungureşte, îi spuse slujitorului ce plănuise.

— Ce zice, bre? sări nerăbdător Bucioc.

— Se teme că vom întîrzia prea lungă vreme, căci ne aşteaptă corabia la Galaţi şi să nu plece fără noi.

— Lasă, măi, că voi porunci eu nişte duchipali care au să înghită flăcări pînâ la Dunăre. Apoi nici nu-i nevoie să vă zoriţi aşa, că de trimit un olăcar acolo aşteaptă corabia cit oi pofti, doar nu-mi iese din poruncă nici un căpitan de vas.

Contesa, care trăsese cu urechea, se cam îngrozi.— Spune-i ca nu cumva să trimită pe cineva, că mă supăr şi nu mă

mai opresc deloc. N-ai decit să-i zici că acolo mă aşteaptă soţul meu, sau orice crezi mai potrivit.

— Drăcoaica! rînji mulţumit boierul cînd auzi că musafira lui era măritată. Se vede treaba că ştia frica bărbatului, dar nu se dădea înapoi să-şi petreacă noaptea cu el. Astea da, muieri! oftă el gîndindu-se la fasoanele ce le făceau moldovencele.

De altfel şi dumnealui vel-vornicul poruncise să tragă la Mărgineni, căci, deşi o ştia pe nevastă-sa în tîrgul Ieşilor, se 1 ferea ca nu cumva să-i fi dat prin cap să se întoarcă. În sălbăticia de la Mărgineni nu se prea îmbia dumneaei jupîneasa, aşa că n-ar fi fost primejdie să fie descoperit.

Curînd sosiră în frumoasa aşezare dintre păduri şi boierul vru să se arate pe potriva cavalerilor clin Apus, dar mai curînd ar fi poftit s-o ia în braţe, ca s-o ajute să coboare din trăsură.

— Ian fă-te încoa’ hulubiţo! zîmbi el mieros.Agnes se făcu a nu-l lua în seamă, şi aruncînclu-şi ochii roată făcu pe

proasta, spunînd că ar fi vorba de vreun han:— Ooo! Magtilfico! Ma che splendore! Ce un albergo?— Nu ştiu ce zici, răspunse vel-vornicul cam încurcat, dar hai în braţe

la mine, şi-i vedea tu mai pe urmă.Rămăsese cu braţele întinse şi, nemaiştiind ce să facă cu ele, le duse

la spate, dar taman atunci catadicsi şi Agnes să Bară din butcă, fără ajutorul lui.

Boierul pricepu pe dată şi se cam înroşi de nemulţumire că fusese păcălit, dar văzîndu-i zîmbetul dulce îi trecu pe dată furia şi se căzni să se facă înţeles fără tălmaci.

134— Mie poţi a-mi spune Coste… da, da, Coste! şi “se lovi cu palma

peste piept. Aşa cum ai zis matale... „albert”, parcă nu prea sună a nume de pe la noi. Eu îs Coste! mai rosti el o dată, apăsat. ’

Contesei, mai că-i venea să rîdă văzînd cum poate să se prostească un om în toată firea, schimonoselile pe. care le făcea, crezîndu-se mai de înţeles în acest fel.

— Ai să guşti mătăluţă, sufleţelule, nişte grasă de Cotnari de are să ţi se încurce graiul şi ne-om înţelege noi altcum atunci, îi zîmbi el galeş. Te dai domnia-ta pe brazdă, cit eşti de marchiză!

De astă-dată contesa nu se mai înspăimîntă, căci de vreme ce boierul îşi dădea gîndurile pe faţă, îşi pierdea orice putere asupra ei. O ameninţa cu o băutură tare? Cu atît mai bine! Cînd se va deştepta în zori, va da

vina pe mahmureală, iar ea va fi atunci departe şi nu-i va mai păsa cui avea să se plîngă, căci nădăjduia să nu mai dea ochii cu el.

Boierul porunci iama prin cele orătănii de prin ogradă, iar pînă să se pîrpolească ele în frigare, ceru tot felul de mîn-căruri şi băutură, fiind ortoman de felul său, dar şi pentru a se fuduli în faţa „evropeneei” de cîtă bogăţie şi belşug se bucura ţara Moldovei.

Din pricina simandicoasei musafire, vel-vornicul nu-l băgă în seamă pe căpitanul acela tinerel, pe care-l zărise de cîteva ori pe la curtea lui Vodă. De fapt nici nu-l ştia pe MiHai, căci despre el vorba, dar văzîndu-l ar fi putut să-i vină în “minte bănăţeanul ce era prieten cu măria-sa, iar atunci şi l-ar fi amintit şi pe oşteanul venit la el aşa, pe nepusă masă. Dar dumnealui velitul boier n-avea acum ochi decît pentru frumoasa străină, pe care Mihai o recunoscu pe dată. „La curtea lui Bucioc, vel-vornicul Moldovei? “ se întrebă el mirat. „Nu-i a bună, mai cu seamă că, după cum se vede, boierul se dă în vînt după ea. Să fiu cu luare aminte şi să nu mă dau pe faţă! “ hotărî el în gînd şi se trase uşurel din calea lor.

Fusese mînat cu porunca măriei-sale ca vel-vornicul Bucioc să se înfăţişeze pe dată la Iaşi, dar văzînd cum stau. lucrurile se gîndi că cel mai nimerit ar fi fost să-i dea de ştire lui Mărcii, aflat la numai cîteva poşte în urmă, în tîrgul Vasluiului. Chemă un oştean ce-l avea cu el şl—i zise şoptit, deşi ‘erau numai ei doi:

135— Tc duci tot într-un suflet şi-i spui pîrcălabului numai atît: „Contesa

se află la dumnealui vel-vornicul”! va ştii el despre ce e vorba. Ai înţeles?!— Ihî! răspunse oşteanul şi fără să mai aştepte se aruncă în şa, ieşind

pe poartă la pas, după care se aşternu înt-un galop nebun.Mihai rămase pe mai departe la pîndă si i se păru ciudat că nu

fuseseră deshămaţi caii, lăsînd să se creadă că va fi scurt popasul. Ba li se pusese de mîncare chiar în preajma porţii, la nevoie puţind s-o şteargă în grabă mare, fără pierdere de vreme. „Să fie oare vreo înţelegere între Bucioc şi unguroaică?! “ Totuşi vînzoleala de prin curte şi cîrîitul găinilor, care erau gîtuite, spre a merge treaba mai iute, îi dădu de înţeles că urma să aibă loc mai întîi o masă îmbelşugată şi... poate că mai trebuia să vină şi alţii! „Hotărît, nu-i lucru curat! “

Trecuse mai bine de-un ceas şi nici un străin nu apăru, în sala de oaspeţi, luminată ca ziua. cu zeci de luminări, boierul se cam cherchelise. Se auziră şi chiuiturile ţiganilor lău- ‘ tari, dar ei fură alungaţi pe dată, căci se vede că frumoasa „evropeancă” nu gusta asemenea plăcere, cu urechiuşele ei atît de firave. Vremea se scurgea îngrijorător de repede şi cîteva luminări fură stinse în conac, dar Marcu tot nu se ivea. „Mu cumva porumbiţa să spele putina la adăpostul nopţii! “ Deodată însă răzbătu de sus glasul hodorogit al boierului:

„Foaie verde măr domnesc, Am iubit ş-am să iubesc,Măcar să mă prăpădesc. ’” %Asta îl mai linişti pe Mihai, dîndu-şi seama că stăpînul se îmbătase de-

a binelea şi deci nu putea fi vorba de ceva uneltiri. O văzu pe contesă ivindu-se în cerdac şi căutînd să pătrundă bezna din afară, poate căuta pe

cineva. Curînd se zări alături o umbră si Mihai bănui că trebuie să fie vreunul dintre slujitorii ei. Atunci îi dădu prin cap că femeia avea să fugă tără ştirea lui Bucioc, şi trebuia s-o oprească pe orice cale. Dar curînd apăru, bălăbănindu-se, însuşi boierul.

— Unde ai... hîc! zburat... căprioara mea... hîc! „Căprioara” i se feri din cale şi, dîndu-se cîte un pas îndărăt, îşi descarcă toată scirba asupra chefliului, în frumoasa

136limbă a lui Petrarca. II făcu porc beţiv şi cîte şi mai cîte, dar nu fără a-i

zîmbi atunci cînd boierul se mai încrunta.— Afurisită limbă mai... vorbeşti, drăcoaico!... hic f Parcă te-as

înţelege... da’ nu pricep o iotă. Ia şi muşcă.. hîc! din puişoru ăsta fraged... că-i fript la ţiglă... hic f Merge la... Cotnărel. ____

Avînd praful de dormit la îndemînă, contesa îl apucă pe beţiv de braţ şi, suduindu-l în voie îl împinse uşurel în casă. G»li cutiuţa în pocalul vel-vornicului, după care i-l întinse rîmbind mieros. Se forţa degeaba, fiindcă Bucioc nu-şi mai dădea seama nici cîte capete avea „evropeancri”, dar, ascultător, dădu pocalul pe gît şi—1 izbi apoi de podea. Vru să se întindă după ea s-o sărute, dar femeia se strecură dibace şi mătăhălosul se prăbuşi cu capul pe masă. Cînd îi auzi sforăitul contesa răsuflă uşurată şi se puse pe mîncat, căci socotea sâ-t prindă bine Ia drum. Ba trase şi un ştergar înflorat în care îndesă halci de carne şi pîine, apoi se duse iarăşi în cerdac.

Mihai n-avea de unde să ştie ce se petrecuse în odaie, dar văzu că unul dintre vizitii se şi urcase pe capră, asa că dădu o fugă pînă acolo şi apucă de roata din spate, scuturi r. d-o. Cînd slujitorul se coborî spre a vedea ce se petrece. Mihai îi trase una zdravănă în căpăţînă, doborîrdu-l. Tl tîrî apoi în umbra grajdului şi, luîndu-i mantia, se i^rcă el în locul surugiului. Era şi vremea, căci luminările se stinseseră; totuşi putu s-o vadă pe contesă cum se furişa pe trepte, întîrr. pinată de celălalt slujitor al ei. Apoi îşi săltă poalele şi fugi voiniceşte spre butcă, îndemnîndu-şi şi însoţitorul:

— Hamar! auzi Mihai vocea ei şi pricepu că i se porunrpa 6â se grăbească, aşa că dădu bice.

— Varj meg! mai apucă să audă noul vizitiu pe cel rămas pe jos, care-i cerea să-l aştepte, de bună-seamă, dar zadarnic.

Nu avea de ales altă cale decît spre Vaslui, căci încă mai nădăjduia să se întîlnească pe drum cu Marcu. Car cînd socoti că s-a îndepărtat îndeajuns şi cum intrase într-un desiş de pădure, Mihai lăsă caii mai domol şi chiar la pas în cele din urmă. Se băgă uşurel sub umbrarul copacilor, apoi se dădu jos şi merse la fereastra caleştii. Cu toată zdruncinătura drumului, contesa dormea. Îi fu milă s-o trezească, ba chiar se Înduioşa la gîndul că era silită să facă asemenea călătorie şi să radă tocmai în mîna unor duşmani.

136Se aşeză pe un trunchi şi se lăsă furat de liniştea pădurii, cind desluşi

un tropot de cai dinspre Mărgineni. „Mi-au luat urma! “ zise el aproape cu

voce tare. Vru să fugă degrabă mai departe, dar unul dintre cai se încurcase în hăţuri şi asta îl făcu să piardă timp. Ieşi cu ei de căpăstru, însă nu apucă să intre in drum, că se şi pomeni înconjurat de vreo zece călăreţi, Iar cineva din spate îl pocni cu o măciucă în moalele capului.

Cînd deschisese ochii, mai că nu-i venea a crede” văzîndu-l pe Marcu lîngă el.

— Ai prins-o? fu prima lui întrebare.— Fii pe pace! E sub lacăt.— Da’ pe mine cine m-a pălit?— Un argat de-al vel-vornicului, care nu ştia cine eşti. Auzind fuga

cailor şi cînd le-a spus şi surugiul că cineva o furase pe contesă, n-au mai stat pe gînduri şi v-au adus înapoi pe toţi.

— Adică, acum sînt iar la Mărgineni?!— De bună-seamă! Şi bucură-te că n-ai rămas în pădure...Intrucît se făcuse de amiază şi boierul tot nu dădea semne a se scula,

Marcu socoti că nu-i a bună şi se duse să-l vadă. Traseră de el cu sîrg, care de unde putea, dar nici gînd să deschidă pleoapele, încît bănuiră că nu era un somn firesc. Cu multă caznă izbutiră, în cele din urmă boierul căscînd ochii somnoroşi şi tulburi:

— Nu cumva domnia-ta vei fi fost frumoasa de azi-noapte? întrebă el mucalit, văzîndu-l pe Marcu în locul „evro-pencei”. Mă tem că mi-am pierdut mintea. Ce s-a întîmplat? Unde-i talianca?

— Nu-i prea veni la socoteală să afle că fusese tras pe sfoară de-o unguroaică, iscoadă a craiului Bethlen, dar trebui *ă înghită găluşca.

— Deh! Măcar dacă aveam cu vreo zece ani mai puţin...— Ba să nu te căieşti, boier Coste, că şi atunci puteai fi înjunghiat în

braţele ei, zise Marcu gîndindu-se la Gaşpar Grazziani.Ii spusese apoi despre porunca măriei-sale de a se înfăţişa la Iaşi şi

hotărîră să facă drumul împreună, ducînd-o şi pe unguroaică, fiindcă nu se cădea s-o judece ei.

Cind îl zări pe Marcu, faţa contesei Rosznyai se făcu albă ca varul. Presimţirile negre i se împlineau şi nu se mai îndoia

137câ va trebui să dea ochii şi cu Gaşpar. Scrisorile lui Bethlen îi puneau

în primejdie capul, dar îndată îşi veni în fire şi luă o înfăţişare mîndră:— Sint solul majestăţii-sale, regele Ungariei. Nu v-am pricinuit nici un

neajuns în această ţară şi nu voiesc decît să-mi văd de drum. Ce aveţi cu mine?

Vorbea acum ungureşte, aşadar i se adresa lui Marcu.— Dacă eşti sol, doamnă contesă, atunci îi musai să-l vezi şi pe măria-

sa, cită vreme solia este pentru dînsul. Eu nu fac decît să te însoţesc. Rogu-te să pofteşti cu noi. Iacă, va merge şi dumnealui, vel-vornicul ţării, aşa că n-ai de ce te teme.

Agnes îi aruncă o privire boierului, care o sorbea din ochi, şi parcă-i mai veni inima la loc. Era cît pe ce să spună că se duce la Iskendar-paşa, dar îşi dădu seama că asta nu l-ar fi înfricoşat pe Marcu şi i-ar fi fost

dezvăluite scrisorile de taină. Insă cu aceea către Grazziani se gîndea că poate are să-l înşele, aşa că se învoi să plece la Iaşi.

Vestea îl ului pe voievod, dar îl şi îngrijoră, încît ceru pe dată s-o vadă pe temuta iscoadă.

— Iată-ne iarăşi împreună, frumoasă doamnă şi prietenă, aş putea zice, o salută el cu oarecare curtoazie în voce. Pot să-ţi fiu de folos cu ceva?

— Da! Lăsîndu-mă să-mi văd de drum, răspunse ea rece.— Cum vine asta? Eu socoteam că anume te-a trimis vecinul domniei-

mele, craiul Bethlen…— Întocmai! Iată scrisoarea. Ba, dacă mă întorc sănătoasă şi

nevătămată, căpăta-vei şi banii ceruţi.— Aşa?! zîmbi domnitorul primind scrisoarea din mîna ei. Atunci

pentru ce voiai să te ducMa Galaţi, cum i-ai spus lui Bucioc?— Am vrut să scap de el!— Da, da... S-ar putea! Ce să fac, sînt nevoit să te cred şi mă bate

gîndul că anume te va fi trimis craiul, ca să-mi mai stîmpăr dorul de tine…Zicînd acestea se ridică din jilţul unde stătuse şi se aşeză pe divan

alături de contesă. Aceasta nu se trase, bănuind că avea de gînd s-o îmbrăţişeze. Aflase încă de la Bălgrad că domnul Moldovei mai era holtei, deşi umblau vorbe că se în

138soară cu o anume Sarah, fata unui cămătar evreu din Iaşi. Adevărat

sau nu, asta nu mai era treaba ei, fiindu-i îndeajuns că Grazziani încerca să se poarte cu ea ca bărbat şi nu ca un voievod.

— Chiar dacă ţi s-ar părea de necrezut, să ştii că mi-a fost dor de tine, îi şopti el la ureche ei, mingîindu-i cu buzele zgîr-ciul acela gingaş.

— Eşti un mare mincinos, ca toţi bărbaţii, şi, fiind iarăşi cel mai tare, vrei să-ţi baţi joc de mine…

— Vai, cum poţi vorbi astfel? se supără în şagă Vodă. Iacă, eu ţin la tine şi…

Vorba i se curmă însă, căci simţi sub sinul femeii ceva de forma unei tăşcuţe. Fără să mai întrebe, o apucă şi o scoase la iveală. Contesa păli, fiindcă acolo erau scrisorile către Isken-der-paşa.

— Te rog… nu! sări ea, dînd să-şi ia îndărăt punguliţa de ursinic visiniu.

— Alte scrisori? se miră Vodă.— Da’ de unde... altceva. Crede-mă! Nu-i frumos să...— Fie, fie, le punem deoparte, zise el făcînd pe nepăsăto-^ rul. Nu-i

bine să stea în calea iubirii noastre. Vor fi ceva scrisori de la vreun iubit de-al tău…

— S-ar putea… Nu cumva eşti gelos?— S-ar putea! răspunse aşijderea Grazziani.Pe neaşteptate îi smulse jiletca ce-o avea pe ea şi, cu dibăcie, o

descopcie la rochie.— De ce atîta zor? se împotrivi femeia. Parcă spuneai că vrei să mă

vezi mai lungă vreme.

— Pentru că vreau să te simt mai aproape de inima mea... Văzînd-o dezbrăcată la lumina zilei, i se tăie Păsuflarea de

atîta frumuseţe.— Eşti cam neobrăzat şi zorit ca un ţăran! făcu ea pe nă-zuioasa, dar

Vodă n-o mai luă în seamă.Fireşte că nimeni n-a cutezat să intre la măria-sa nechemat şi Marcu

era singurul care bănuia ce se petrece dincolo de uşa aceea de stejar ferecată în ţinte de bronz. Numai vel-vornicului Coste Bucioc ar fi putut să-i fie ciudă, dar nu era atunci la palat.

Cînd, în cele din urmă, contesa izbuti să se îmbrace, nu fără ajutor, dădu să-şi pună şi tăşcuţa în sîn dar, simţindu-se biruitoare, făcu greşeala să spună:

139— De aici ar trebui să mă reped pînă la Cetatea Albă. Am acolo o

mătuşă bolnavă şi aş vrea s-o mai văd înainte de moarte.— Cetatea Albă?! tresări Vodă. Nu cumva la Iskender? Ia adă punga

încoace! porunci el întinzînd mîna.— Asta nu! Mi-ai făgăduit. De ce nu-ţi ţii vorba?Fără să mai ţină seama de împotrivirea ei, i-o smulse şi cu ajutorul

unui pumnal spintecă tăşcuţa, dînd la iveală scrisorile.— Deci iubitul tău foloseşte pecetea craiului Bethlen? făcu

batjocoritor domnul. Vom vedea! Pînă diecii mei vor citi ce scrie acolo vei sta în palat la mine, iar dacă nu-i nimio primejdios le vei căpăta să te poţi întoarce la el. De nu...

— De nu?! se înfiora ea.Gaşpar-vodă nu-i răspunse. Bătu din palme şi porunci aprodului s-o

însoţească pe doamna contesă în iatacul domniţelor, care acuma era nelocuit. După plecarea lor rîndui pază la uşă, cîte un fustaş cu poruncă aspră să nu lase pe nimeni la ea.

Peste cîteva ceasuri se văzură însă din nou, de astă-dată în spătăria cea mică, de faţă fiind şi Marcu.

— Dragă Agnes, zise voievodul, cu faţa încruntată. Tu ştii la fel de bine că asemenea scrisori ce duceai asupra ta nu trebuie să ajungă la Iskender-paşa, aşa că mă văd silit să te trimit deocamdată la o monastire, măcar că prietenul meu, pîrcălabul Marcu, zice că să nu-mi mai pierd vremea cu tine. Îmi vine greu să fac să cadă frumosul tău cap de pe umeri, cu toate că asta ai merita. Ce s-o mai lungim, la Suceviţa!

Femeia se prăbuşi la podea, de parcă ar fi lovit-o în moalele capului, dar nu fu în stare să scoată nici măcar un scîncet. Domnitorului i se făcu milă.

— Cu vremea, poate am să trimit pe careva, chiar pe Marcu, să te scoată pe ascuns la voi, la Bistriţa, dar pînă atunci mergi acolo unde îţi spun şi să nu cumva să încerci să scapi.

Slujitorii o ridicară mai mult moartă decît vie, iar voievodul rămase numai cu pîrcălabul.

— Poa+e e de necrezut, dar de astă-dată îmi pare rău de sărmana Agnes. N-a prea avut noroc în viaţă de cînd a dat peste mine. Aşa i-a fost

soarta! Dacă scrisoarea ar fi ajuns sub ochii turcului, ş-ar fi aflat despre legăturile mele cu lehii. Şi nici asta n-ar fi fost mare lucru, dar mai este vorba şi de vînzarea lui Korecki, precum şi de împresurarea Vienei. Or, de vreme ce cată a lovi în întreaga creştinătate, n-am altă cala

140decit să înştiinţez pe marele hatman al coroanei, pan Zol-kiewski, ce

la rîndu-i va da de veste împăratului. Agnes însă... trebuie să piară, ca să nu afle Bethlen că am pus mina pe ea. Poate acolo, la Suceviţa.

— Tot mai bine era pe mina gîdelui.— Nu mi-ar face plăcere să ştiu asta. Stareţul acela roşcat, de la

Suceviţa, este omul lehilor, şi o va ţine în mare taină; tar cie va trebui să piară, s-o facă el, fără să ştiu.

Bănăţeanul nu mai zise nimic, măcar că în mintea lui judeca a fi mai cinstit s-o fi pus pe butuc decît s-o dea pe minj dezmăţatului egumen, despre care auzise că ar avea porecla de Sarsailă. Dar asta era voinţa domnitorului, şi nu încăpea împotrivire. Avea s-o însoţească el însuşi şi poate că in răstimp lui Vodă i-or veni în minte gînduri mai bune, porun-cind moartea ei fără chinuri, nu aşa cum ar fi aşteptat-o la monastirea aceea.

Contesa însă nu păru prea îngrijorată, căci ea cunoştea mal multe despre episcopul de Rădăuţi. La început nu ştia pe unde se află sfintul lăcaş şi de aceea se înspăimîntase, dar mai apoi îşi veni în fire. Cuteză chiar să-i zîmbească lui Marcu la despărţire şi în liniştea chiliei se gîndi că vlădica avea s-o scape1 negreşit, iar atunci cînd se va vedea din nou la Bălgrad avea să ceară şi capul bănăţeanului, nu numai al lui Grazziani.

Lui Sarsailă însă, Marcu îi spuse:— In cel mult două săptămîni sînt îndărăt, ptea-cuvi-oase; ori, de nu,

căpăta-vei poruncă ce să faci cu muierea.— Cu toată credinţa, fiule, răspunse acesta smerit, dar în gind îşi zise:

„S-o crezi tu că nu ştiu ce să fac cu ea şi că am să aştept două săptămîni! “ Mergi cu domnul, taică! mai blagoslovi el în urma pîrcălabului. *

De îndată o şi duse într-o chilie neumblată, din partea de către asfinţit, unde o ferecă şi luă cheile la el. A uitat însă a-i lăsa apă sau mîncare, şi se pare că nu întîmplător. Abia după vecernie, luînd o ciosvîrtă de berbec şi un ulcior cu vin, se duse la ea.

— La mine sete. Rog frumos apă, o stîlci ea pe româneşte.— Am adus! făcu egumenul cu ochiul spre ulcior. Ia cu taica! Şi

îmbucă mai întîi de aici, ca să meargă! adăugă el îmbiind-o cu carnea friptă.

Însetata duse ulciorul la gură, dar în acelaşi timp călugărul dădu să-i mtngîie sînii. Neaşteptîndu-se la asta din partea unei

140feţe bisericeşti, femeia se înecă şi scăpă vasul. Apoi îl plesni peste

mîini.— Aaa! Dacă te ţii trufaşă, am eu ac de cojocul tău, muiere! Ai să te

rogi tu de mine! o ameninţă el.

Dădu cu piciorul în hîrburile ulciorului şi, înşfăcînd friptura, ieşi furios trîntind uşa după el. A doua zi nu mai trecu deloc, iar pe urmă se pomeni cu preasfinţia-sa vlădica de Rădăuţi. Se înapoia de la domnie şi poftise popas la ctitoria aceasta, dar de fapt aflase că omul lui Vodă tîrîse după el o străină de neam ales, pe care ar fi zăvorît-o la Suceviţa, şi se îngrijorase să nu fi fost cumva chiar aceea pe care el o aştepta să vină de la Cetatea Albă.

— Avut-ai oaspeţi, preacuvioase? îl întrebă episcopul pe stareţ, dîndu-i dreapta spre sărutare.

— Dumnealui pîrcălabul Marcu, preasfinte! răspunse smerit Rafailă.— Singur?— N-aş zice! Dusese pe cineva pînă la hotar, către părţile ungurene.— Bărbat, sau femeie?— N-am de unde şti, că eu nu-l văzui decît la întoarcere.— Canon de spovedanie, fiule, făcu episcopul cam nemulţumit de

răspuns. Să grăieşti adevărul curat!— N-aş cuteza altminteri, preasfinţia-ta. Mă jur pe sfîntacruce că...— Bine, bine! moimăi vlădica, după care schimbă vorba. Am auzit de

ceva necazuri pe aici. Se plîng fraţii că-i cam năpăstuieşti. Mai îngăduie şi lor să răsufle, că n-o fi foc!

— Clevetiri! Zavistie lumească…— Lasă că ştim noi! dădu din mînă chiriarhul şi iar aduse vorba de

altceva. De la măria-sa mai ai vreo veste?— De la Radu-vodă? întrebă şoptit stareţul.— Vezi-bine.— Nimic! Chiar nici una.— Atunci te las cu domnul şi ai grijă să-mi fii de credinţă, după cum

mi-ai jurat. Dacă auzi prin aste părţi ceva de vreo femeie din alt neam sau dai de urma ei, să-mi trimiţi negreşit un frate cu vestea, dar pe furiş.

li întinse din nou mîna să i-o sărute, în timp ce Rafai>ă îşi zicea: „Că oi fi prost să ţi-o dau ţie. Aşa frumuseţe... cum nu? 11 ura de moarte pe episcop, fiindcă socotea că-i luase

141locul; şi din aceeaşi pricină nu-l suferea nici pe fostul domn, care a tot

tărăgănat înscăunarea lui pînă s-a mazilit şi l-a lăsat cu buzele umflate. Se cam îndepărtase de Movileşti, măcar că tî-nărul boier Miron de la Bîrnova, tot din neamul lor, îl mai făcea să tragă nădejdea jilţului episcopal.

După plecarea înaltului oaspete, de teama iscoadelor pe care acesta le avea de bună-seamă prin monastire, Rafailă nu s-a mai dus vreo două zile pe la nenorocita contesă, pe care acuma ar fi ucis-o cu dragă inimă dacă n-ar fi trebuit să dea socoteală de ea pîrcălabului Marcu. Se gîndise chiar s-o facă scăpată peste munte, dacă s-ar fi dat binişor cu el vreo două zile, iar la urmă vedea el pe unde ar fi scos cămaşa, dar unguroaica se îndărătnicise atunci şi, iacă, trecuseră patru zile de cînd nu s-a mai putut strecura în chilia ei.

Era pe înserate şi în întunecimea încăperii desluşi forma femeii, care zăcea pe pat. O crezu adormită, dar la scîrţîitul uşii sărmana îngăimă pe limba ei, cu multă greutate: „Viz... “ Ar fi putut Sarsailă să-şi închipuie că-i cerea apă, dar el era mînat de alte gînduri, aşa că scapără amnarul, aprinse feştila şi i-o apropie de obraz. Istovită de nemîncare şi cu buzele arse > de sete, mîndreţea de fată se trăsese la faţă aducînd cu o icoană a Maicii Domnului pe care o văzuse el cîndva la un călugăr franciscan. Simţi cum îl furnică sîngele prin vine şi trase deodată scoarţa cu care se acoperise nefericita, dar ea nu mai era în stare să se mişte, necum a i se mai împotrivi. Chiar şi cînd ticălosul călugăr îi săltă poalele, dezgolindu-i pulpele, buzele ei de-abia mai îngăimau: „viz... “

— Pe urmă! gîfîi el. Iţi dă taica, numai să fii înţelegătoare… şi se aruncă asupra ei.

Dîndu-si seama că fapta lui n-ar fi rămas nedescoperită, se înspăimîntă pe loc. Un gînd diavolesc îi trăsni prin minte şi, trăgîndu-i perna de sub cap, ii acoperi faţa înnăbuşind-o. Abia de se mai zvîrcoli sărmana contesă Rozsnyai, cea care strălucise cîndva la curtea din Bălgrad şi care acuma sfîrşea jalnic într-o chilie întunecată de la Suceviţa.

In această vreme la palatul domnesc din Iaşi se chibzuia îndelung asupra destinului contesei. Gaşpar-vodă trimisese scrisoarea în Lehia şi de bună-seamă Bethlen avea să afle curînd

142că i se dezvăluiseră planurile lui împotriva creştinătăţii. Iar dacă s-ar

mai întoarce şi Agnes, să-i povestească cele petrecute…— Să piară, măria-ta! Altă cale nu-i!— Parcă nu mă lasă inima, Marcule. Poate faci tu ceva... Dar cum

vrei!— Atunci, mă duc eu cu porunca! răspunse dirz bănăţeanul. Şi aşa şi

făcu.Sosi în frumoasa ctitorie tocmai cînd stareţul oficia slujba de

îngropăciune la căpătîiul contesei. Mîndra ei înfăţişare de »- altădată era numai o amintire, încît Marcu nici n-a mai cunoscut acel chip galben şi umflat, ce părea mai curînd hidos în lumina palidă a luminărilor. Un sobor de călugări cu glugi negre se ruga pentru odihna sufletului necunoscutei din sicriul acela sărăcăcios, cioplit de un frate-tîmplar.

— Cine-i? întrebă pîrcălabul pe un vecin în sutană.— O călătoare străină, beteagă ca vai de ea, care, neavînd pe nimeni

în astă lume, s-a tras aici să-şi deie duhul, răspunse şoptit călugărul. Egumenul nostru, inimă prea milostivă, s-a legat să-i slujească prohodul. Suflet bun! adăugă el cu o voce care lui Marcu i s-a părut cam batjocoritoare, dar n-a mai zis nimic.

Cînd s-a isprăvit slujba, lungită parcă anume de preacu-viosul egumen, acesta se prefăcu a-l zări abia atunci şi apro-piindu-se de el se căzni să-şi stoarcă o lacrimă.

— Voia domnului, taică!— Cu adevărat! răspunse pîrcălabul, gîndindu-se la „domnul” de la

Iaşi.

Şi totuşi, nu aceasta fusese porunca voievodului.VREMURI TULBURIIN ACEEAŞI PRIMĂVARA A ANULUI 1620, pan Iero-nim Ottwinowski,

solul luminăţiei-sale craiul Zygmunt al Le-hiei, trecea cu mare pohfală pe uliţele Istanbulului. Sosise cu corabie la Pera, unde fu întîmpinat de trimişii sadrazamului

143spre a-l întovărăşi pînă la docul de odihnă, mai înainte de a-l fi

înfăţişat.Solul poruncise potcoave de argint şi bătute numai de formă în caiele

tot de argint, anume ca să se desprindă pe uliţe şi ca să se minuneze toţi stambulioţii de bogăţia lehilor. Privitorii se îmbulzeau după asemenea daruri nemaipomenite, dar pufneau în rîs văzînd că semeţul’ sol era însoţit de însuşi Sul-başa, căpetenia hingherilor. Pan Ottwinowski însă nu avea habar şi se ţinu mîndru în şa pînă cînd a văzut unde era poftit de către turc. Era unul dintre cele mai murdare hanuri ale oraşului, nu departe de Edicule, înspre Bairam Dere, unde se aruncau toate gunoaiele. Pe o tablă ruginită de la intrare abia dacă se mai desluşea scris „La matrozul ostenit”, dar asta nu-i spunea nimic, fiindcă solul nu înţelegea greceşte.

Murdăria locului şi a slugilor ieşite în întâmpinare. Îl scoaseră însă din ţîţîni pe şleahtic, aşa că ceru socoteală turcului, care rînji spre tălmaci:

— Dacă ghiaurului nu-i place, putem să-l găzduim acolo 1 arătă el spre cele şapte turnuri ale vestitei temniţe. Ori de nu, la mine! şi se bătu cu palma peste piept.

Abia atunci află nefericitul sol cine era trimisul marelui vizir Damad Mehmed-paşa, şi furia lui nu mai cunoscu margini. Ar fi părăsit oraşul pe loc şi cu mare tărăboi, dacă s-ar fi aflat în altă ţară, căci socotea batjocura ca adusă Lehiei, dar din cetatea sultanului nu prea ieşeai lesne, ba poate că rămî-neai acolo pe vecie, chiar sol fiind, dacă îl supărai cu ceva. Se domoli cu greu şi prefăcîndu-se a mulţumi pentru găzduire ceru îngăduinţa să treacă pe la nişte prieteni genovezi, după care făgăduia să se înapoieze unde îi poruncise sadrazamul. Sui-başa, care nu strălucea prin înţelepciune, fu încintat că 1 se cerea încuviinţarea, aşa că se învoi bucuros. Atît a aşteptat şi pan Ottwinowski! De cum se văzu printre creştini tocmi pe ascuns o corabie, şi abia cînd se văzu în largul mării răsuflă uşurat. Nu mai era înveşmîntat cu straie scumpe, ci ca un ne-guţător oarecare, dar bucuros că a scăpat cu viaţă mai înainte de a fi vorbit cu marele vizir.

In răstimp, prinderea scrisorii lui Bethlen i-ar fi dat bătaie de cap lui Gaşpar-vodă, neavînd pe cine o trimite hatmanului de cîmp, pan Koniecpolski, dacă nu s-ar fi cerut s-o ducă însuşi credinciosul său olăcar, tînărul croat Pera. In acest fel se putea dovedi fără greş vînzarea lui Korecki şi putea fi deci înlăturat,

143

cu toate puternicele lui rude. Despre purtătoarea răvaşului nu se mai auzea nimic, de parcă ar fi inghiţit-o pămintul, ceea ce de altfel se şi întîmplase.

Pera mai avea asupră-i şi o scrisoare a domnitorului către marele hatman Stanislas Zolkiewski, care, de cum o citi, se bucură nespus de mult şi la rîndu-i porunci carte către craiul Zygmunt, spunînd printre altele: „... si contra Turcos victoria potiretur, tres illos principatus, Moldaviam, Valachiam et Tran-silvaniam, in perpetuum regno Polonico addicendos” („dacă se va obţine victoria contra turcilor, cele trei principate, Moldova, Valahia şi Transilvania, vor fi aduse pentru totdeauna sub stă-pînirea Poloniei”). Adevărat că, erau cuvintele domnitorului, dar hatmanul uitase să mai adauge şi restul: „... ut ipse vita durante solus omnibus tribus imperaretu, adică pe timpul cît va trăi el să le conducă singur pe toate trei. Şi doar Gaşpar-vodă scrisese hotărît acest lucru, fiindcă se gîndea mai întîi la unirea ţărilor române, iar făgăduiala de a le pune sub ascultare leşească era pentru mai tîrziu, căci era tînăr.

Toate acestea le aflase şi principele Bethlen prin mijlocirea lui Korecki, după cum aflase şi că Pera ducea domnului Moldovei scrisori deosebite, care ar fi dovedit pe deplin hainirea lui Grazziani. Dacă ar fi pus mina pe ele, nu mai încăpea nici o îndoială că hainul ar fi fost mazilit, descotorosindu-şi astfel spatele de un duşman primejdios în lupta cu habsburgii.

Pera se întorcea fără grijă spre Moldova, dar mai înainte de Snyatin oameni năimiţi de Korecki puseră mina pe el, îl legară fedeleş şi o apucară drept peste munte către Bălgrad. Atita grabă dovediră, încît răpitorii nici nu-l mai scotociră să vadă dacă are ceva asupra lui, ci îl înfăţişară prinţului, cetluit cum era. Mare îi fu dezamăgirea majestăţii-sale cînd găsi numai cîteva rînduri de salut de la pan Stanislas Lubomirski, conte de Winiec, către domnul Moldovei.

Cuprins de furie, craiul porunci schingiuirea prinsului spre a se afla de soarta celorlalte scrisori, despre care ştia de la Korecki. Pe de altă parte socotea că ar fi putut să dea şi de urma contesei Agnes, despre care nu mai ştia nimic în ultima vreme şi nici la Cetatea Albă nu mai ajunsese. Neîndoios că se afla pe undeva în Moldova, iar omul lui Grazziani ştia acest lucru.

Ca şi în alte daţi, majestatea-sa în persoană se duse lîngă Andor-câlăul, ocupîndu-se de cercetarea osînditului.

144— In afară de limbă, poţi să-i smulgi orice, dacă se în-căpăţînează să

tacă! porunci el anume în turceşte, ca să se facă înţeles de Pera, căci Andor rămase cu gura căscată.

Pe ungureşte i se spuse meşterului gîde să-şi facă iscusit treaba, spre a scoate tot ce voiau de la tînăr.

— Ce înţelegere este între Grazziani şi Zolkiewski? întrebă domol Bethlen.

Pera nu răspunse şi Andor îi smulse o unghie, dar în afara unui răcnet nici o vorbă nu mai scoaseră de la el.

— Tinere, zise cu duioşie prinţul. Ştiu că neamul croaţilor este viteaz, dar şi plin de înţelepciune. Ai tăi n-au nimic cu moldovenii, pentru ce să-ţi dai viaţa pentru nişte străini? Vorbeşte, şi am să te răsplătesc aşa cum se cuvine.

Pera îl privi cu ură, dar îşi încleşta buzele.— Nu faci bine că taci. Ai să fii schilodit pe viaţă şi-i păcat, se cam

răsti Bethlen, pierzîndu-şi răbdarea. Poate îmi spui pe unde-i contesa Rezsnyai, dacă nu ştii nimic de stăpînul tău. De ea ai auzit, nu-i aşa?

Nici de astă-dată nu fu învrednicit cu vreun răspuns şi asta îl scoase din sărite, poruncind cele mai crunte cazne. Ast- > fel tînărului îi fură smulse pe rînd unghiile de la mîini şi de la picioare, îi fură arse tălpile de făcură băşici, dar zadarnic. Nenumărate găleţi cu apă au fost aruncate asupra nefericitului croat, care începuse a-şi pierde simţirea din ce în ce mai des. Toată stiăduinţa şi. iscusinţa lui Andor au dat greş de data aceasta. Pera a rămas la fel de mut şi atunci cînd pielea de pe dosul mîinilor îi fusese jupuită fîşii-fîşii. Nemaiavînd ce-i face, prinţul porunci moartea osînditului.

Mai pe urmă s-a căit pentru graba acestui sflrş^:, ba uneori îşi zicea că nu-l ademenise îndeajuns, cunoscută fiind bărbăţia croaţilor în faţa chinurilor şi credinţa cu care-şi slujeau prietenii şi stăpînii buni. Ii părea rău că nu s-a gîndi’t să-l fi ţinut în viaţă spre a-l fi schimbat cu Agnes, căci Grazziani s-ar fi învoit, dar furia îi întunecase atunci minţile şi acuma era prea tîrziu.

Trimise totuşi la Poartă scrisoarea aflată asupra lui Pera, cu toate că din ea nu se putea înţelege decît prieteşugul voievodului cu leahul, dar nici urmă de hainie. Il ponegri marelui vizir cum nu se putea mai rău, dar acesta nu-i dădu crezare, cîtă vreme beyul se dovedise atît de credincios în slujba sultanului, cînd a făcut pace cu austriacii. Apoi veştile ce veneau

145din Bogdania la Istanbul erau deosebit de liniştitoare şi nimeni nu se

plîngea de vreo silnicie din partea domniei, iar sadra-zamul avea cunoştinţă despre ura ce i-o purta beyul ardelean celui de la Yaş, aşa că nu-l prea luă în seamă pe trimisul principelui Bethlen. In schimb, fiindcă în taină se gătea de război cu Lehistanul, crezu nimerit să-l însărcineze pe seras-kerul de Karamania, Iskender-paşa, să cerceteze mai cu de-amănuntul. In acest scop a şi fost trimis la Akerman — adică la Cetatea Albă, cum îi spuneau localnicii — un ceauş pe care-l povăţui ce avea să spună şi prin viu grai despre temerile Porţii cu privire la Gaşpar-beg.

Măreţele ziduri ce străjuiau limanul Nistrului la împreunarea lui cu marea fuseseră înălţate pe vremuri de către geno-vezi, iar în afară de românii moldoveni, pomeniţi prin aceste locuri din vremuri demult uitate, se aflau aici mulţi turci şi tătari, care năpădiseră cetatea. Luminăţia-sa Iskender-paşa se hotărîse să facă din acest oraş inima întregii sale oştiri, adu-nînd laolaltă tătari crîmleni şi dobrogeni, din Bugeac, din Rumelia, Bulgaria şi chiar din beilerbeilîcul Tamajvarului. Trebuia înfrîntă semeţia lui Sigismundus, craiul Lehistanului, urmînd să-l izgonească pe vecie. Izbutise a-l împlînta pe Grazziani în coasta lehilor, iar acesta se legase cu

jurămint să nu iasă din cuvîntul său sub nici o formă. In vederea acestei înfruntări mai avea de împăcat pe Devlet Ghirai, kalgay-soltan şi frate al marelui han Djânebek Ghirai, cu Arslan Kantemir-mîrza, căpetenia nogailor din Bugeac. Deseori aceştia se încă-ierau între ei, slăbindu-şi puterea în van, ceea ce nu era pe placul măritului serasker.

Cu toate că nu dăduse crezare, aflase despre ceva scrisori pe care ar fi trebuit să le primească de la prinţul Bethlen, dir pe drum încăpuseră în mîinile voievodului din Bogdania. care avusese neobrăzarea să le desfacă şi să le trimită lehilor. Cu o zi mai înainte sosise şi ceauşul înaltei Porţi, care-i întărea cele auzite, făcîndu-l să tune şi să fulgere împotriva necredinciosului de la Yaş. Dacă toate acestea se adevereau, atunci Grazziani trebui-va să piară, după cum spusese şi prinţul ardelean, căci încăierarea cu lehii avea să fie pe viaţă şi pe moarte. Tocmai pentru aceea fusese mazilit de curînd şi beyul de la Targoşta, Gavrilă-vodă Movilă, care, oricît de credincios se dovedise turcilor, tot din stirpea Movileştilor se trăgea.

146Era o zi călduroasă de vară ce încingea pietrele zidurilor cetăţii, făcînd

zăpuşeala de neîndurat. Ghiaurii îi spuneau “cuptor” lunii acesteia, ce se întîmplase a fi Şa’ban ul-mua-zam, şi nu greşeau afurisiţii. Pe vajnicul paşă îl toropea căldura şi de-nbia mai era în stare să-l mai asculte pe Arslan-mîrza. pe care-l poftise anume la un şerbet de trandafiri şi un pahar apă rece de la gheaţă.

— Aflat-am de la un jidov din Bender că de bei vara cald te răcoreşti pe dată, spuse zîmbînd mîrzacul cînd auzi

pentru ce fusese chemat.— Dacă te încrezi în înţelepciunea neamului lui Israel, n-avem dccît să

ne opărim după aceea, cu cîte o cahfe. Fiertura asta s-a cam împămîntenit şi în Islâmbol, ba de pofteşti, poruncesc si dihân-i bed huy (fumul rău mirositor-tutun), măcar că nu pot pricepe cum de poate plăcea aşa ceva.

— Auzit-am şi eu de el, dar încă nu l-am văzut şi nicf că poftesc să-l beau. Mni curînd acea fiertură amară.

Tăcut. În ungherul încăperii stătea nelipsitul Kuciuc, abia mai ţinîndu-şi ochii deschişi. Se săturase de o astfel de viaţă chinuită şi ar fi vurt să-şi pună capăt zilelor, însă nu era cu, putinţă, căci nemilosul paşă îl încuia într-o cuşcă de fier, cînd nu-l ţinea în preajma lui.

— Afurisitul de Grazziani, spuse Iskender-paşa către oaspete, şi-a băgat în cap s-o apuce pe urmele blestematului de Mihaly.

— Rîvneşte la Kara iii?— Ba şi la Erdely iii, la fel ca şi nebunul acela de care îţi pomeneam,

vrînd să-i strîngă pe toţi valahii într-o ţară.— Da’ parcă şi luminăţia-ta voieşti acelaşi Itfcru. ba încă şi cu cei de

peste Dunăre, laolaltă cu noi, tătarii! zîmbi Arslan-mîrza.— Eu, dragul meu. voi face asemenea împărăţie în numele lui Alah,

slăvitul, ca să-i aduc pe necredincioşi sub legea strălucitului nostru profet,

şi nu ca ticălosul de bey care se încumetă împotriva noastră, împreună cu ghiaurii lui.

— Atunci, pentru ce nu-l mazileşti pe dată?— Fiindcă Osman-khan încă îl mai socoteşte credincios Porţii, iar eu

nu nm dovezi ca să-l pot da în vileag. Prostul de Bethlen a ucis un olăcar de-al lui ce se întorcea din Lehia. In lor să mi-l fi dat mie. ca să scot de la el tot ce ştia. Apoi

147l-a pîrît la înalta Poartă, şi Damad Mehmed-paşa, sadrazamul, mi-a

cerut să cercetez eu însumi.— Nu cumva ai de gînd a te duce chiar luminăţia-ta la Yaş?!— Eu nuV*3ar încă mai înainte de sosirea trimisului marelui vizir am

trimis acolo nişte oşteni, care se dau drept neguţători şi au să adaste pînă le voi porunci eu să se repeadă asupra hainului şi să mi-l aducă, viu sau mort.

Kuciuk asculta toate acestea cu nepăsare, căci nu-l mai trăgea inima la nimic. Din locul unde se afla putea trage cu ochiul şi în odaia alăturată, şi astfel îl zări pe hadîmul care aducea cahfelele poruncite de stăpîn. Tresări cînd îl văzu pe slujitor cum scuturase un inel cu otravă deasupra ceştilor. De-ar fi apucat barem o înghiţitură, ar fi murit şi el o dată cu prigonitorul său... „Dar pentru ce să mor, de vreme ce va pieri ticălosul?! “ îi fulgeră prin gînd o licărire de nădejde. Chipul robului îi era necunoscut, ceea ce însemna că cineva din afară voia moartea paşei şi a oaspetelui său tătar. Inima îi zvîcni în piept, trosăltînd de bucurie. Nedîndu-l în vileag pe făptaş, însemna că sprijină uciderea lui Iskender, şi prin aceasta se răzbuna el însuşi! Se posomori însă cînd îşi aduse aminte de obiceiul seraskerului de a nu băga nimic în gură pînă ce un rob nu-i „lua credinţa”, adică gusta el mai întîi mîncarea şi băutura. Se vedea bine că hadîmul era străin, căci nu cunoştea acest lucru. S-ar fi putut să-l fi silit chiar pe slujitor să soarbă licoarea otrăvită, şi atunci el, Kuciuk, cînd ar fi avut un asemenea prilej?

Cu paşi mărunţi, spre a nu vărsa cahfeaua, hadîmul pătrunse în odaie, dar în aceeaşi clipită Kuciuk se repezi şi înghiţi lacom amindouă ceştile, sub ochii înmărmuriţi ai celor de faţă.

— Kuciuk! se răsti paşa. Ce înseamnă...Dar bietul schilod se prăbuşi pe dată cu spume la gură, zvîrcolindu-se

de durere, căci el nu putea scoate nici barem un geamăt. Fără să pregete, Arslan-mîrza roti iataganul şi îl des-căpăţînă pe slujitor- sub ochii lui Iskender-paşa, care nu mai apucă să zică nimic. Era înmărmurit de chinurile lui Kuciuk, ce pentru el fuseseră sortite. Iar cînd schilodul se potoli în neagra noapte a morţii, marele serasker spuse, aproape şoptind:

— Sărmane prieten neînţeles! Eu te chinuiam, poate pe nedrept, căci văd că mi-ai salvat viaţa, dar nu trebuia s-o faci! Ai uitat oare, biet schilod, că robul îmi lua credinţa?

147

O lacrimă i se ivi în colţul ochilor, ceea ce nu mai văzuse nicicînd hanul nogailor la neîndurătorul vizir. Ştergîndu-şi obra-zul cu dosul palmei, pasa aruncă o privire spre descăpăţînat.

ŢUŢORA - MAREA NĂDEJDECIND PAN ZOLKIEWSKI, hatmanul coroanei leşeşti, îl chemă la sine pe

Korecki spre a-i cere socoteală de învinuirile i se aduceau, acesta se dezvinovăţi zicînd că atît Grazziani t şi Iskender-paşa ar fi vrut să-l scoată drept iscoadă otomană, de vreme ce fugise de la Edicule. Poate că a fost crezut, ori a fost lăsat în pace datorită puternicului neam al Movileştilor cu care se înrudea, fapt este că, spre uimirea multora, şleahticul fu poftit să se alăture oştirii hatmanului. Cînd auzi vestea, domnul Moldovei pufni înciudat, cu toate că pe undeva se îndoia că ar fi putut fi adevărat. Pan Zolkiewski ştia că înfruntarea cu turcii era de neînlăturat, iar dacă l-ar fi îndepărtat pe vînzător ar fi atras supărarea altora care erau de partea lui şi, cum avea nevoie de ostaşi, forţele creştinilor nu trebuiau risipita deocamdată.

Gaşpar Grazziani, pe de altă parte, nu mai aştepta decît prilejul de a se da în vileag ca vrăjmaş al puterii otomane, pe care o slujise în vremuri de pace. Acesta s-a ivit mai curînd decit se aştepta, chiar în cea din urmă lună a verii anului 1620. Prinsese de veste prin iscoadele sale că era pe drum uVi dregător al Porţii cu rang de iskimne, ceva rudă cu Iskender-paşa şi deci cu amestecul acestuia. Din cîte aflase, nu-i aducea mazilirea şi nici mai mult ca la vreo şaizeci de beşlii nu avea cu el. Atunci Vodă s-a sfătuit mai întîi cu boierii divaniţi, iar după aceea cu sfetnicii lui de taină, în frunte cu Marcu.

— Boieri dumneavoastră, aflat-am ştire despre sosirea unui iskimne-ceauş împărătesc, dar nu ca să fiu mazilit, cum poate veţi fi crezut unii, şi oricum nu m-aş fi supus poruncii. Ce socotiţi să facem cu paginii care ne vin fără voia noastră în ţară?

Cu toţii îşi plecară bărbiile în piept, pînă cînd vel-vornicul Coste Bucioc sparse tăcerea:

148Eu zic, măria-ta, să ne tragem cu oastea la Hotin, spre a fi mai

aproape de hatmanul Jolkovschi. În acest fel nu dai prilej turcului să-i aducă porunca, oricare ar fi ea.

— Dar ceauşul ăsta e trimis de sultan, ori de sadrazam? Şi dacă-i numai de la Scănder-paşa? întrebă vel-vistiernicul Coci Lupu.

— De nu-i de la padişah, să nu te supui, măria-ta! îl povăţui şi Ciolpan-spătarul.

— Ce-mi aud urechile? Tocmai de la domnia-ta să capăt asemenea sfat?! se oţărî Vodă către boier. Şi dacă Osman îmi porunceşte să-mi vîr capul în laţ, s-o fac?

— Nu asta am vrut a spune, doamne, se fîstîci Ciolpan. Gîndeam şi eu aşa, că nu eşti supusul nimărui, decît al sultanului, dar şi cu acela face-vei precum ţi-o fi voia!

Atunci începură a se băgă în vorbă şi oamenii de credinţă tainică ai măriei-sale, cînd acesta cătă întrebător şi spre ei. Primul fu senior Marino Resti, care stătea alături de Mereu.

— Eu zic, ilustrisime, să-l prindem de grabă pe ceauş împreună cu însoţitorii lui, şi mai pe urmă să chibzuim ce vom face cu ei.

— Poate îi trimitem plocon hatmanului Zolkiewski, ori Jolcovschi, cum i-a spus dumnealui vel-vornicul, spuse şi Marcu.

Mai vorbiră apoi vel-comisul Gheuca, vel-hatmanul Borisi Bruţii şi încă vreo cîţiva, care cu toţii îşi dădură părerea că mai întîi ar fi trebuit să afle ce pofteşte acel turc, şi abia după aceea să hotărască ce vor avea de făcut.

Domnitorul îi ascultă răbdător pe fiecare în parte, după care. dregîndu-şi glasul zise: ‘

— Domnia-ta senior Resti vei strînge pe toţi lefegiii creştini laolaltă şi fi-veţi grosul oştirii mele. Pîrcălabe Marcu, să stai cu bănăţenii voştri în jurul meu, dar să fiţi pregătiţi de încăierare, de va fi de trebuinţă. Domniile-voastre, boierii mei, nu se cade a vă arăta în faţa unui ceauş, aşa că veţi aştepta în tîrg porunca domniei. Nu care cumva să vină cu noi şi vreun lefegiu turc, aşa că vezi. Marino, să pui cîţiva rai-tări să-i împiedice a ieşi din ortă fără îngăduinţă. Nici măcar căpetenia lor, Ismail-aga, să nu se mişte din locul unde s-o afla. Domnia-ta, logofete Gheanga, te vei duce în întîmpina-rea solului şi-l vei îndruma spre Ţuţora, unde se va afla întreaga domnie. Acolo îl voi primi! Alta nu am a vă spune. Mergeţi fiştecare după cum vi-i porunca!

149Cînd să iasă, Marcu fu oprit de voievod. Iar îndată ce rămaseră numai

ei, acesta îi puse amîndouă mîinile pe umeri şi-i zise, cu ochii scînteind:— Sosit-a ceasul, prietene Marcu, despre care ţi-am vorbit de atîtea

ori. Acuma porni-vom marea încleştare, căci, în timp ce noi îl vom întîmpina pe ceauş la Ţuţora, aici în tîrg Bucioc va purcede cu oamenii lui la căsăpirea tuturor paginilor, întocmai ca pe vremea lui Mihai-vodă cel viteaz. In acest fel mă scap şi de cămătari. Ce părere ai?

— Dar gînditu-te-ai oare să-l ucizi şi pe tatăl Sarei? Din cîte ştiu, şi el, tot cu bani umblă...

— A, nu! Acela-i jidov şi nu turc, zaraf şi nu cămătar, iar Bucioc a căpătat vorbă anume să nu se atingă nici un fir de păr din capul lui şi al frumoasei sale fiice.

— Iertată-mi fie îndrăzneala, dar de astă-dată socot că te vei fi îndrăgostit de fată, nu ca de biata contesă Agnes. Numai că, păcatele mele, ea nu-i creştină şi…

— Va primi legea mea, dacă mă iubeşte.— Atunci, să fie într-un ceas bun! o scurtă Marcu. Dar pînă să jucăm

la nunta măriei-tale, poate că n-ar fi rău să-i > nimicim şi pe cei în întâmpinarea cărora vom ieşi.

— Pe aceia încă nu!... Sau vom vedea! Nu uita că mai avem în ţară şi pe mumbaşirul venit după haraci, pe care Coci Lupu îl va duce la o moşie

a lui înspre Roman, spre a nu afla cele ce se vor petrece pe aici, el fiind acela care va scăpa cu viaţă din măcel. Am eu un plan anume. Ai să vezi!

După săptămîni de secetă cumplită plouase ^reo cîteva ceasuri bune, dar pămîntul scăpat de sete supsese îndată stropul dătător de viaţă. Se mai domolise însă zăpuşeala, iar norii, fără a mai ameninţa a ploaie, privegheau să fie umbră asupra satului moldovean de pe malul Prutului, unde avea să aibă loc întîlnirea.

Iskimne-ceauş se opri înmărmurit văzîndu-l pe domnitor călare şi înveşmîntat de luptă, înconjurat de oşteni ce-i aruncau priviri crunte.

— Pace ţie, cel mai strălucit dintre închinătorii lui Issa ben Miriam! Alah să-ţi fericească viaţa! zise ceauşul cu vocea tremurată de încordare.

150Nu descălecase în faţa beyului, deşi aşa s-ar fi cuvenit, şi nici nu-şi

dădea seama dacă făcuse bine au ba. Ghiauruî părea mînios şi asemenea întîmpinare nu prevestea nimic bun.

— Ce pofteşti? îl întrebă răstit domnitorul.— Adus-am carte de la slăvitul nostru sadrazam Damad Mehmed-

paşa, cu vorbe bune către tine, beyule, şi cu mulţumită pentru faptele tale! răspunse ceauşul băgînd mîna în sîn după scrisoarea marelui vizir.

Marcu se duse lîngă el şi apucînd pergamentul îl dădu voievodului, care băgă de îndată seama că nu era nici vorbă de pecetea vizirului, ci a lui Iskender-paşa. Il desfăcu pe loc, fără a mai arăta cinstea cuvenită sărutîndu-l, şi începu a citi. Curînd se aprinse la faţă şi o cruntă mînie îi învălui chipul.

— Ce înseamnă asta, nemernicule? tună Vodă. Să asculte toată lumea ce scrie aici! porunci el spre tălmăci, întinzîndu-i pergamentul.

Acesta îşi drese glasul şi începu:„Alah să facă să dăinuie în veci bucuria asupra ta şi a neamului tău,

cinstite Ismail-aga, cel ce eşti în slujba hainului ghiaur Gaşpar. Afla-vei pe astă cale că luminăţia sa stăpînul lumii şi urmaşul profetului pe pămînt, Osman-khan Gene, a poruncit pieirea ticălosului de mîna ta.

Pentru aceasta, pe dată ce vei primi această scrisoare, să siringi în juru-ţi pe toţi acei oşteni ce ţi i-am trimis la începutul verii şi cu ceilalţi pe care îi ai sub ascultare şi să-l legaţi pe beyul cel afurisit. De veţi întîmpina împotrivire, ucideţi-l ca pe un cîine turbat ce este! Viu ori mort, să-l înfăţişezi la picioarele mele, spre a-l trimite la Înalta Poartă.

Altminteri, pace şi supunere lui Alah şi aşa să faceţi lEu sărmanul rob nevrednic al măritului Alah, Iskender-paşa, marele

serasker al oştirilor din Karamania, poruncit-am astă carte în a şaptea zi a lui şevval “ul-miikerem, anul 1030 de la Hicret. “

Furia îi cuprinse pe toţi însoţitorii domneşti, în vreme ce sîngele fugise din obrazul ceauşului. Zadarnic mai scoase cea de-a doua scrisoare, pe care o ţinuse în acelaşi loc, căci Gaşpar-beg nu i-o mai luă în seamă.

— Să fie legaţi pe dată toţi aceşti corbi vestitori ai răului şi ai nenorocirii! porunci el către bănăţenii lui Marcu. Dacă se împotriveşte vreunul, să fie străpuns pe loc!

150

Mihai şi băieţii lui se repeziră cei dinţii să-i împresoare pe turci, care auziseră şi ei pentru prima oară de ce fuseseră trimişi în Bogdania. De mirare nici nu cutezară să nu se lase cetluiţi.

— Aiastă mişălie cere răzbunare, măria-ta, zise răstit vel-vornicul Bucioc pe româneşte, anume, ca să poată fi tălmăcit paginilor. Teamă mi-e ca, dacă va afla norodul, nu cumva să se repeadă asupra neguţătorilor turci din Iaşi, şi chiar din toată ţara!

— Năprasnică e furia prostimii, vel-vornice, dar nu ne stă în putinţă s-o preîntîmpinăm, răspunse voievodul privind cerul cu smerenie.

Puţini dintre cei de faţă ştiau că erau vorbe meşteşugite anume ca să poată pleca Bucioc, spre a începe măcelul osman-lîilor din Iaşi. El, chipurile, se zorea ca să împiedice mulţimea să facă asemenea „fărădelegi”, şi nu ca să-i îndemne la omor pe tîrgoveţi. Dar pînă în seară, cînd Vodă porunci înapoierea, zăbovind anume la Tuţora, întregul tîrg fu pistrelat de sîngele necredincioşilor, în afara lefegiilor domneşti şi a mumbasirului, aflat undeva în tovărăşia vel-vistiernicului, la adăpost. Cei dintîi se aflau închişi în ortâ şi nu cutezau a trece de raitării de pază, iar celălalt încălca învăţăturile Coranului împărtăşindu-se din belşug cu nişte cotnărel de la moşia din Hîrlău a dregătorului Coci Lupu.

Abia a doua zi, mahmur fiind, mumbaşirul s-a înfăţişat domnitorului, dar după ce aflase cîte ceva despre cele întîmplate. Deşi era înconjurat de douăzeci de ieniceri, se cam înfricoşase, socotind că-i venise şi lui rîndul. Cel mai mult s-a temut de blîndeţea glasului domnesc:

— Iacă, efendi, astea sînt faptele şi judecă domnia-ta dacă am vreo vină în toate acestea! Norodul s-a mîniat aflînd despre mîrşăvia lui Iskender-paşa, în vreme ce eu mă aflam departe, pe malul Prutului, spre a scăpa de furia oştenilor dom-niei pe trimişii paşei. Se-nţelege că nu pot crede că aceia vor fi fost trimişi de către însuşi măritul sadrazam, Alah să-l ţină zile îndelungate în fericire deplină!

Mumbaşirul rămase gînditor, ştiind că de multe ori vijelia se dezlănţuie după o linişte amăgitoare. De fapt voievodul nici nu-i dădu răgaz să răspundă, fiindcă urmă:

— In ce mă priveşte, rob şi supus nevrednic al măritului padişah, mă jur pe sufletul meu că am inima curată faţă de

151această ţară, după cum am făgăduit. Pentru asta am şi poruncit ca

întreg haraciul de patruzeci de mii de galbeni, ce se cuvine stăpînului nostru, să-ţi fie dat pe seamă, să-l duci haznalei împărăteşti.

Sărmanului turc parcă nu-i venea a crede, dar în cele din urmă răsuflă uşurat. Ba chiar îi dădu dreptate beyului să fie mînios după cele întîmplate. Unde mai pui că nici nu el a fost acela care să fi poruncit măcelul musulmanilor, ci prostimea tîrgului o făcuse în lipsa voievodului. Iar cînd pe lîngă guruşii cuveniţi haraciului s-a mai trezit şi cu douăzeci de pungi, blănuri şi stofe de mare preţ, pentru sufletul său, slujitorul împărătesc dădu întru totul vina pe nechibzuitul seras-ker şi se arătă fără nici o rezervă de partea năpăstuitului bey.

In răstimp fură chemaţi în ograda palatului toţi lefegiii turci din slujba domnească, în frunte cu Ismail-aga. Aţîţaţi de acesta, erau cu toţii înarmaţi pînă-n dinţi şi hotărîţi să-şi vîndă scump pielea, de se va ivi prilejul de încăierare. Cu toţii să fi fost cam la vreo două sute de oşteni, greu de doborît, mai ales după ce aflaseră de soarta celor din tîrg.

Însoţit de trimisul sultanului, care acuma era cîştigat de partea lui, Vodă ieşi împreună cu întreg divanul şi, aşezîn-du-se într-un jilţ adus anume afară, le cuvîntă astfel:

— Viteji ostaşi, credincioşi slujitori ai domniei mele, inima mea se bucură la vederea voastră. Mîrşăvia şi viclenia vrut-au să învrăjbească pe preastrălucitul nostru padişah Osman-khan, Alah să-l ţie în vecii vecilor, asupra domniei mele, nevrednicul său rob. Ascuta-veţi cartea ce a dus la vărsarea unui sînge nevinovat şi de care mă căiesc- în faţa voastră, că n-am avut ştire şi nici n-am apucat să ajung aici la vreme.

Murmure de ameninţare se auziră printre oşteni, care erau totuşi descumpăniţi văzîndu-l pe trimisul Porţii alături de bey. Domnitorul aruncă o privire întrebătoare către Marcu, iar acesta încuviinţă din cap. Poruncise ca “toţi lefegiii creştini să împresoare curtea domnească pe dinafară şi, de va fi fost cu trebuinţă, s-ar fi năpustit asupra răzvrătiţilor turci. Pînă una-alta, încercă să-i îmbrobodească vorbindu-le frumos, ca şi cum nici n-ar fi băgat în seamă nemulţumirea lor.

— Las în seama voastră, vitejilor, de a hotărî care este adevărul şi cine se face vinovat. După cum ştie şi cinstitul mumbaşir, aici de faţă, am dat haraciul cuvenit stăpînului pînă-ntr-un ban, iar pentru voi am dat poruncă să vă fie plă

152tite lefuri îndoite, căci sînt mulţumit cu slujba ce aţi făcut-o domniei...De astă-dată în locul murmurelor se auziră aclamaţii de bucurie,

vorbele voievodului ştergînd ca prin farmec toată furia de pe feţele lor, care se luminară a voie-bună.

Vodă le făcu semn cu mîinile să se potolească, şi cînd se făcu iarăşi linişte îşi urmă vorba:

— Mă rog însă de voi, neînfricaţilor, să însoţiţi aceşti bani pînă-n Islâmbol, căci teamă îmi este ca pe drum răuvoitorul să nu-i prade şi să arunce iarăşi vina asupra mea. Pentru astă nouă slujbă veţi căpăta de asemenea plată, şi încă ceva pe deasupra, numai să ajungă cu bine tot bănetul în haznaua împărătească.

«Să fi vrut să mai spună ceva, n-ar fi fost cu putinţă, căci neîncrederea de mai înainte se prefăcu într-un vacaram de bucurie, iar după ce le-a mai fost citită şi scrisoarea cu pricina, Gaşpar-vodă nu se mai îndoia de prietenia şi credinţa lor.

— Viteji ai vitejilor! spuse iar voievodul, făcînd semn cu mîna spre a potoli larma şi a se face auzit. Hotărîţi voi pedeapsa pentru trădători. Iacă, însuşi dumnealui, mumbaşirul, f să-si dea părerea ce i se cuvine căpeteniei voastre care v-a amăgit, dar se va face pe voia voastră. Care să-i fie răsplata, pentru fapta sa?

— Moartea! Moartea! fu răspunsul în cor al oştenilor.

— Dar pentru iskimne-ceauş şi oştenii lui? — Moartea! se auzi din nou.

— Vă mulţumesc din suflet, cinstiţi oşteni, dar nu se cade ca eu să vărs sîngele dreptcredincioşilor musulmani, măcar că asta vă este voia!

A fost mai mult decît un îndemn, căci s-au năpustit asupra nefericitului Ismail-aga, care luat pe neaşteptate nici nu s-a mai putut împotrivi şi fu gîtuit pe loc. O dată faptul împlinit, domnitorul zîmbi mulţumit şi făcu din nou semn cu mîna că pofteşte a vorbi:

— Nevinovat sînt de moartea acestui agă, pe care voi l-aţi judecat şi osîndit pe dreptate. Insă mă rog de voi, şoimilor, să cruţaţi viaţa oştenilor ce au venit cu scrisoare aducătoare de moarte şi pe iskimne-ceauş aşijderea, căci ei n-au făcut decît să se supună poruncii stăpînului lor.

Alte urale şi strigăte de bucurie îl lămuriră pe deplin pe domnitor că nici unul dintre oştenii aceştia nu aveau să-l vor

153bească vreodată de rău. Făcu apoi pe întristatul şi adăugă oftînd:— Rău îmi pare eă trebuie a ne despărţi vremelnic, dar nu mă pot

încrede în altcineva pentru paza banilor. Cînd voi avea nevoie de voi, să vă întoarceţi, vulturilor, şi să veniţi din nou în slujba domniei mele!

Din pricina strigătelor de bucurie, cu greu se făcu înţeles de către mumbaşirul de lîngă el, răcnindu-i la ureche:

— Rogu-te, efendi, a spune strălucitului nostru stăpîn că oricînd îmi va porunci capul sînt gata a mă înfăţişa eu însumi...

— Fii pe pace, beyule, că aşa după cum am văzut cu ochii mei, rob mai cu credinţă decît domnia-ta nu are toată împărăţia. Pretutindeni am să spun ce s-a petrecut cu adevărat. Să n-ai grijă!

După ce zarva din ograda palatului s-a mai potolit, oştenii se aşezară pe şiruri ca să-şi capete banii făgăduiţi, căci vel-vi-stiernicul Coci Lupu era pregătit din vreme, cu slujitorii lui. Nemaifiind nici o primejdie, Marcu porunci despresurarea curţii domneşti, după care se întoarse lîngă voievod:

— Rogu-te, măria-ta, să nu-ţi fie cu mînie, dar desluşeş-te-mă şi pe mine, că n-am priceput nimic. Pentru ce nu i-am nimicit pe aceşti păgîni, de vreme ce vor fi tot atîtea săbii de înfruntat în viitor? La ce bun toate acestea, ba şi risipa de bani?

— Eheei, Marcule, zîmbi Vodă. Aceşti oameni nicicînd nu vor mai lupta împotriva domniei mele. E drept că am stricat ceva parale pe ei, mai ales cu haraciul, dar nu de pomană. Am dat eu patruzeci de mii de galbeni, dar l-am lipsit pe Iskender-paşa de cel puţin tot atîţia oşteni. Aceştia pe care-i vezi în faţa noastră au să fie cei mai înfocaţi apărători ai mei la Poartă.

— Dar gîndeam, doamne, că nu vei mai da socoteală turcului, decît cu spada…

— Am şi început! Cămătarii de aici din tîrg, cărora trebuia să le plătesc lăcomia, au căpătat cu vîrf şi îndesat. Grecii şi armenii, cu toată seminţia lor cămătărească, au pierit şi ei o dată cu osmanlîii. Astfel pot să

răsuflu, şi pentru aceea am îngăduit plata haraciului. Voi avea de acum un răgaz preţios.

— Cum?!— Singurul care mi se va împotrivi rămîne Iskender-paşa cu puţina lui

oştire, căci Poarta va întîrzia să dea crezare pîri154lor lui împotriva domniei mele. Cînd se va dezvălui adevărul, are să

fie prea tîrziu pentru ei.— Ahaaa!— Ai priceput? Plătind două sute de oameni, am cîştigat cîteva mii,

care nu vor lupta împotriva noastră, iar cu sprijin leşesc îl spulber pe Iskcnder şi-l arunc în Dunăre, mai înainte chiar ca el să poată să-şi dea seama ce s-a petrecut. De astă-dată ne îndreptăm privirea şi credinţa spre Lehia, căci singuri încă nu putem a face mare lucru.

— Să fi chemat oastea cea mare, măria-ta!— Prea devreme! De ea avea-voi trebuinţă abia după ce dobîndesc

stăpînirea Transilvaniei şi a Munteniei, căci cu toţii să înfăptuim acea minunată ţară, despre care ţi-am vorbit Încă de cînd ne-am cunoscut.

— Şi la care visăm cu toţii, rugîndu-l pe Dumnezeu să te ajute!— Dar şi voi trebuie să puneţi umărul. Toţi cei de un neam! Şi mai

apoi Zolkiewski, adăugă voievodul bătîndu-l pe umăr cu prietenie, cum făcea în trecut. Să ne gătim de drum. Ne adăpostim la Hotin, de unde ne vom năpusti asupra corbilor 1 prădalnici ce s-or abate asupra noastră. Este marea noastră nădejde şi singurul prilej să-i izgonim pe turci din ţară, înce-pînd cu Moldova.

In mai puţin de o săptămînă erau cu toţii la Hotin, în afara cîtorva lefegii de sub porunca lui ser Marine Resti, rămaşi să păzească cetatea de scaun. Începea lupta pe viaţă şi pe moarte! In astă vreme locuitorii de prin părţile de miazăzi ale ţării începuseră băjenia, căci ei încă nu aflaseră, ori nu pri-cepusără prea bine, ce voia acest venetic aşezat ^e turci în scaun şi acuma răzvrătit împotriva lor.

NUNTĂ CU PERIPEŢIICu multă părere de rău se întorcea acasă tînărul boier Hri-zea sin

Dumitreşco ot Bogdanei, după o goană zadarnică pe urmele tătarilor. Era mare zăpuşeală, dar atît Hrizea cît şi cei vreo douzăci de flăcăi care-l urmaseră aveau numai cămaşa pe

154ei, neapucînd să se mai îmbrace altcum. Abia prinseseră să în-şface

săbiile şi, aruncindu-se în spinarea cailor pe deşălate, au pornit-o val-vîrtej să-i ajungă pe pagini.

Vestea le-o aduse un ţăran scăpat ca prin minune din pîr-jolul conacului şi moşiei boierului Cîrstea de la Cornăţeni, megieşul lor. Cum bietul om era însîngerat şi plin de sudoare, crezură că încă mai era hăituit de tîlharii cîmpiilor, dar se înşelaseră, căci tătarii, după ce jefuiseră şi dăduseră foc pre-% tutindeni în calea lor, apucaseră drumul către casă, tîrînd robii şi prada cu ei.

! — Da’ cu boierul ce s-a întîmplat? întrebă Hrizea.

— Răpus de săgeţi… zace şi acum în curtea conacului.— Şi jupîniţa?— Roabă, conasule! Dacă a mai scăpat cu zile, o trag cu laţul după

vreo căruţă, cum li-i obiceiul.Hrizea îşi săltă capul şi aruncă o privire asupra flăcăilor ce se aflau în

preajma lui. Tocmai făcuseră mustru în mînuirea spadei. Erau cu toţi leoarcă de năduşeală, dar flăcări de ură le sclipea în ochi.

— Nu-i vreme de pierdut! le strigă el. Pe cai! Luîndu-i pe neaşteptate îi dovedim, oricît de mulţi or fi.

— Cam cîţi să fi fost? îl iscodi un flăcău pe ţăranul fugar.— Socoti-vom leşurile după luptă! se oţărî Hrizea. Haideţi!Ceata flăcăilor se pierdu curînd într-un nor de colb ridicat pe drumul

Cornăţenilor. Soarele ardea nemilos şi nici o pată nu se arăta pe întreaga albăstrime a cerului, iar holdele dăduseră de mult în pîrgă. Vreme numai bună pentru cules, ceea ce şi făcuseră tătarii dobrogeni, mai înainte de a se duce la bătaie în Moldova, unde îi chemase’Iskender-paşa în acea vară a văleatului 7128 de la facerea lumii. Asemenea fapte erau pe placul marelui serasker, cu toate că-i socotea şi pe locuitorii valahi drept supuşi ai lui, dar era firesc în mintea lui ca dreptcredincioşii musulmani să-şi agonisească pradă de la ghiauri. Aceasta însă era cu putinţă numai cînd domnia de acolo era mai nevolnică, aşa cum se întîmplase şi acuma.

Se strecuraseră pe furiş pînă în preajma muntelui şi abia la întoarcere începuseră jaful, dînd în calea lor şi peste moşia

155boierului Cîrstea. Nu avuseseră teamă de mînia domnească, fiindcă

stăpînul ţării tocmai se mazilise şi Radu-vodă Mihnea, noul voievod, încă nu sosise de la Istanbul. Socoteală osebit de bună şi prada a fost îmbelşugată, căci oamenii nu se aşteptau să-i calce tătarii.

Chiar şi dumnealui slugerul Cîrstea se afla tras la umbră de dogoarea soarelui, cînd auzise larma şi strigătele de groază tocmai în curtea lui. Ieşi în cerdac spre a vedea ce se petrece, dar fu străpuns de o săgeată în coşul pieptului şi se prăvăli pe trepte. Fiică-sa, Frăsina, o codană cam de vreo şaptesprezece ani, dete un ţipăt de spaimă şi se repezi lîngă trupul tatălui doborît, cînd simţi arcanul învăluind-o ca un şarpe şi tătarul care-l aruncase rinji mulţumit trăgînd-o prin ţărînă spre el.

Cam atîtea putuse afla Hrizea la curtea boierului ucis, undo începuse a se ivi cîte o slugă scăpată şi ea ca prin minune. Aflînd că Frăsina încă mai era în viaţă nu se mai gîndi la nimic altceva, ci se aruncă pe dată în urmărirea ei, semnele fiind lesne de găsit datorită fumului ce se mai ridica prin satele arse.

De la o vreme flăcăii începură a simţi osteneala şi mai cu, seamă cumplita sete, aşa că nu puteau merge mai departe. Drept care Hrizea socoti să scurteze drumul spre a-i întîlni pe tîlhari la vadul Dunării, dar n-avură noroc, fiindcă aceştia apucaseră să treacă apa în Dobrogea. Oricum, aşa frînţi de sete şi oboseală, cu greu ar fi putut înfrunta trîmba de peste o sută de călăreţi tătari.

Tînărul boier hotărî popas chiar pe mal, apoi adormiră sub cerul înstelat şi în zori apucară calea întoarsă mîhniţi şi ruşinaţi că nu izbutiseră nici barem să-i ajungă pe hoţi.

— Ce să facem, boier Hrizeo? îl mîngîie un flăcău. Asta i-a fost soarta! Noi nu putem cîrti.

Cu toţii ştiau că jupîniţă Frăsina urma să fie mireasa tinerei lor căpetenii, chiar în acea toamnă, dar iată cum necazul li schimbase viaţa pe neaşteptate.

— Cîinii! scrîşni Hrizea. De ce nu sînt eu domnul acestei ţări, că i-aş învăţa minte!

— Am auzit că ticăloşii se vor bate cu domnul Moldovei, spu^e un altul. Se vede că au venit să-şi ia merindea.

— Ce-ar fi să ne ducem şi noi acolo?!— S-ar încinge o „horă mare”…— Să mergem! Să mergem! se auziră mai multe glasuri.156— Deocamdată ne întoarcem pe unde au pîrjolit nemernicii, porunci

Hrizea ca şi cum nu le-ar fi auzit spusele. Pe urmă vom mai vedea!Deşi însetaţi şi flămînzi, de astă-dată nu se mai zoriră ca la venire, ci

o lăsară domol, la pasul calului. Locurile erau pustii şi încă mai fumega pe ici, pe colo, iar prin văzduh stolurile de corbi croncăneau, vestind cîte un ospăţ cu hoiturile ce le găseau din belşug. Prin alte părţi se strînseseră puzderie peste cîte un stîrv şi nici nu catadicseau să se ridice la trecerea călăreţilor. O duhoare dulceagă de putreziciune se răspîndise pre-tutindeni, dar uneori devenea atît de nesuferită încît bieţii oameni se vedeau siliţi să-şi astupe nările, aşa că Hrizea încuviinţă să meargă pe malul celălalt al Ialomiţei. Nădăjduiau că vor găsi în cale şi ceva aşezări rămase întregi, căci tîlharii păreau să se fi ţinut de o singură parte a apei. Oricum, străbătură hotare întregi pînă cînd începură a se zări cele dintîi semne de viaţă, primii snopi de grîu.

De bine, de rău, prinseră a ronţăi la spice, asemenea guzganilor sau popîndăilor, potolindu-şi oarecum foamea. „Osoă-ţul” i-a făcut să mai zăbovească, iar întrucît dăduse în amurg şi văzură că totul părea liniştit împrejur, Hrizea hotărî să facă popas de noapte chiar acolo. Mai povestiră de una, de alta şi numai cînd se însera de-a binelea se puseră pe adunat snopi, spre a-şi face culcuş. Flăcăii se răspîndiseră pe mirişte, cînd deodată se auzi vocea înspăimîntată a unuia dintre ei:

— Săriţi, fraţilor! O dihanie, de n-o fi chiar ucigă-l toaca, arătă el spre o căpiţă.

— Unde? Unde-i? săriră vreo cîţiva din apropiere, mai mult rîzînd de spaima tovarăşului lor. O fi vreo vulpe!

— Uite că mişcă ceva acolo! arătă unul cu degetul. Apoi li se păru că aud un scîncet de femeie, şi asta nu era

a bine. De mici copii ştiau, din basme-, că necuratul se arăta oamenilor fie sub formă de ied, fie de ţap, dar cel mai adesea luînd chip de muiere.

— Satana! şopti unul îngrozit, şi fu îndeajuns pentru ca toţi să se tragă înapoi, făcîndu şi cruci cu nemiluita.

— Ce-i? Ce s-a întîmplat? ajunse şi Hrizea lîngă ei.— Dracul! arătă unul spre căpiţa cu pricina.— Şi vă temeţi de el cîtă vreme aveţi spada în mînă? Ce mai

aşteptaţi? Să-l străpungem, ori să-l fugărim!157Cu toţii se uitară nedumeriţi la Hrizea, socotind că n-a înţeles ce i se

spusese. Alţii însă căpătaseră cutezanţă şi dădură să facă un pas înainte, dar se opriră din nou, căci acum se auzea desluşit un scîncet de femeie.

— Mă, că fricoşi mai sînteţi! se răsti Hrizea nemulţumii. Trase spada şi se îndreptă spre căpiţă:

— Ieşi de-colo care eşti, că, de nu, te spintec ori dau foc la paie!— Nu te apropia, neicuţă. Sînt eu, Frăsina! auzi deodată vocea fetei,

şi abia atunci se înfricoşa, simţind un fior de gheaţă prin şira spinării.— Doamne apăr-mă! îşi făcu el cruce, trecîndu-şi arma In mîna

cealaltă.— A luat glasul jupîniţei, şopti unul mai slab de înger, care căzu în

genunchi şi începu a bate mătănii.Cîţiva o apucaseră la fugă peste cîmp, fără a se mai uita înapoi, iar

cei rămaşi se uitară prostiţi la căpiţă.Dar îndată plînsul conteni şi snopii începură a se da într-o parte,

lăsînd să se vadă obrazul şiroit de lacrimi ce curgeau din ochii mari şi negri ai Frăsinei. Nu mai încăpea nici o în-doială că era fata.

— Eu sînt, neicuţă Hrizeo!Tînărul îşi mai făcu o cruce şi, văzînd că „vedenia” nu se topeşte,

prinse curaj şi vru să se ducă spre ea.— Stai! Să nu te apropii! strigă fata înspăimântată.— Dacă tu eşti cu adevărat, şi nu vreo nălucă, atunci fă-ţi cruce, ca să

te cred!— Nu pot, se tîngui ea.— Ahaa! Satano! Să-i dăm foc, băieţi. Aduceţi un amnar, să ardem

spurcăciunea, că asta nu-i Frăsina mea.— Nuuu! se auzi vocea îngrozită a fetei. Neicuţă, jur pe sfînta cruce că

eu sînt, numai că nu pot scoate mîinile să mâ-nchin.— Auzit-aţi? făcu unul. Ar crăpa pe loc, dacă şi-ar face sfîntul semn

izbăvitor.— Pentru ce nu vrei să-ţi arăţi mîna? o întrebă Hrizea. Nu cumva ţi-i

păroasă şi are ghiare de mîţă?— N-am nimic pe mine... sînt goală.Careva pufni în rîs prosteşte, dar tînărul boier se încruntă la el, încît ii

pieri rîsul de pe faţă.157— Dacă nu eşti dracul, arată-ţi măcar piciorul, să vedem dacă ai

copită sau eşti muiere, zise unul mai isteţ.Atunci la marginea de jos a căpiţei se ivi un picioruş, în-sîngerat de

drum şi plin de praf.

— Care te pricepi să deosebeşti pielea de drac de cea de femeie? întrebă un mucalit.

— La fel sînt! răspunse careva şi izbucniră cu toţii în rîs, ba chiar si Hrizea.

— Ar trebui să vedem mai bine, îşi dete cu părerea altul.— Ba, o să mai vedeţi voi pe naiba! i-o reteză tînărul boier mai mult în

şagă. Să vă întoarceţi pe dată cu spatele, căci nu mai încape îndoială că-i jupîniţa şi se sfieşte de noi.

De voie, de nevoie, flăcăii îl ascultară, trăgînd cu coada ochiului ce va face Hrizea. Acesta îsi scoase cămaşa si tinînd

9 f f capul într-o parte se apropie şi i-o strecură fetei, în căpiţă.— Ia-o pe tine, că altceva nu am, iar dacă îţi mai trebuie, cer şi altele.Auzind despre ce era vorba, care mai de care se despuia ca să-i dea

fetei să se îmbrace.— Ho, că doar nu s-o înfăşa ca un copil mic! îi domoli Hrizea, bucuros

de grija ce i-o purtau flăcăii.— Gata? întrebă el după o vreme şi inima îi zvîcnea de îndoială, căci

încă mai avea ghimpele în ea. “Dacă totuşi nu-i Frăsina? “Diavolul folosea tot felul de vicleşuguri cînd voia să piardă pe cineva,

iar cum îl ştia pe el ce durere suferise, să nu fi luat înfăţişarea fetei, ca să-l ademenească. Se gîndi că atunci cînd o va strînge în braţe avea să-i facă pe spinarea semnul crucii, şi negreşit s-ar fi prefăcut în pulbere, dacă era necuratul.

Jupîniţa se ivi în cele din urmă, avînd paie şi spice în plete şi înfăşurată în cămăşile flăcăilor. De-abia acuma ar fi putut să-i bage în sperieţi, aducînd mai curînd a strigoi decît a făptură omenească. Hrizea însă se repezi la ea şi o îmbrăţişa cu sete, uitînd a mai face semnul sfînt. Dădu s-o sărute, dar Frăsina îl opri, făcîndu-se ca para focului:

— Ba, neicuţă! Nu-i frumos, de faţă cu toată lumea.— Acum bag mîna în foc că tu eşti, fiindcă nici dracul nu s-ar ruşina

atîta ca tine. Puicuţa mea, trăieşti?Şi fără să mai ţină seama de împotrivirea fetei o acoperi de sărutări,

după care o aşeză uşurel pe un aşternut din snopi, spre a se odihni peste noapte.

206— Muream şi eu fără de tine, o mîngîie tînărul pe obraz. Ce fericire eă

ai scăpat teafără!— Dar bietul tăicuţa… suspină ea şi-i dădură lacrimile. Nici de frate-

meu şi nici de măicuţa nu mai am ştire, căci au rămas la tătari.— Am să-i caut şi am să-i răscumpăr, făgădui Hrizea. Să ştiu de bine

că-mi vînd toată averea, ţi-i scot din robie, numai tu să fii mulţumită. Pe jupîn Cîrstea... l-om îngropa creştineşte şi-ţi jur că am să-l răzbun. Hai, na mai fi întristată. Mai bine povesteşte-ne cum s-a întîmplat nenorocirea şi cum de ai izbutit să fugi.

— Apăi, cum să fie? începu ea cu glas domol. Bănuiesc să fi aflat ce s-a petrecut la curte şi cum l-au răpus pe tata?

Hrizea încuviinţă din cap.— Eu am căzut în arcan şi tătarul m-a legat laolaltă cu ceilalţi prinşi,

bărbaţi, femei, copii, în urma unei căruţe. Merserăm noi aşa, ca vitele, pînă ce ne pomenirăm opriţi în vatra unui sat pir joi it şi atunci tătarul veni spre mine, îmi apucă pletele şi mă sili să-mi întorc faţa către un mîrzac de-al lor, care era călare şi se rînjea privindu-mă.

— Nemernicul! scrîşni Hrizea. Dacă dau peste el îl sfîr-tec bucăţele.— N-ai să mai poţi, neicuţă, zîmbi fata, după care îşi depănă povestea

mai departe. Cînd s-a înserat, tătarul m-a tîrît la o altă căruţă, unde era mîrzacul, care-i întinse o pungă cu bani.

— Te-a cumpărat.— Întocmai, dar nu ştia el pe ce dăduse banii.— Nu cumva a căutat să...— Stai să vezi! Mai întîi a sfîşiat totul de jte mine, lă-sîndu-mă aşa

cum mă găsirăţi voi, şi mă izbi de pămînt. Norocul fu că, dezbrăcîndu-se, hangerul lui se nimeri drept lîngă mîna mea, iar cînd dete să mă îmbrăţişeze i l-am înfipt în gît-lej. Nici nu credeam să fie atît de ascuţit, fiindcă mai că i-am retezat grumazul.

— Dăduşi cu sete... Dar bine făcuşi! încuviinţă Hrizea.— Mai mult de spaimă am făcut ce-am făcut, dar se cheamă moarte

de om şi-i păcat, neicuţă.— Lifta păgînă nu-i făptura lui Dumnezeu, sări unul.— Ucigîndu-l ai făcut o faptă bună, plăcută celui de sus, o încredinţa

altul.207— Aşa o fi! răspunse cam descumpănită Frăsina. Tînărul boier îi dădu

răgaz să mai răsufle, dar după cîtevtclipe de tăcere o întrebă iarăşi:— Gum de n-au sărit şi ceilalţi tătari, cînd au dat de leş?!— Asta nu mai pot şti, fiindcă, aşa cum eram, goală şi mînjită de

sîngele spurcatului, am rupt-o la fugă în noapte şi am alergat încotro am văzut cu ochii. Nu m-am oprit decît cînd am căzut într-o băltoacă şi atunci am încercat a mă mai spăla cît de cît, după care, răcorită şi cu puteri noi, am zbughit-o mai departe. Spre ziuă ajunsei printre căpiţele astea şi, cum nu mai puteam umbla despuiată, m-am adăpostit într-una din ele şi aşa dădurăţi voi peste mine.

— Sărăcuţa de tine! o mîngîie iar Hrizea înduioşat. Şi noi, proştii, cît pe ce să te pîrjolim de spaimă. Ţi-o fi şi foame, dar nu avem nimic altceva decît spice de grîu. Iartă-mă că am fost aşa de nătîng.

Curînd unul cîte unul căzură frînţi de nesomn, iar cînd s-au deşteptat cei dintîi undeva în depărtare se auzeau cocoşii, ceea ce însemna că mai erau sate rămase neatinse de jaful tătăresc.

In timpul somnului fata se mai răsucise, lăsînd să-i scape la iveală un sîn frumos şi rotund, ca un măr pîrguit. Zărindu-l, printre gene, tînărul Hrizea tresări. Prinse cu grijă marginea unei cămăşi şi îl acoperi de parcă s-ar fi temut să nu-l atingă, apoi se aplecă asupra ei şi-i sărută pleoapele.

— Rău îmi pare că te trezesc, îi şopti el drăgăstos, dar va trebui s-o pornim la drum cît mai pe răcoare şi mai avem o postată zdravănă pînă la Bogdanei.

— Nu la Cornăţeni?! se miră fata, încă buimăcită.— Din păcate acolo n-a mai rămas decît spuza de pe vatră, aşa că o

vreme vei sta cu noi. Şi de ce să nu chemăm şi un popă, ca să rămînem împreună pe vecie?

Frăsina se ruşina şi nu răspunse. Nunta lor fusese hotă-rîtă, dar pînă atunci nu se cuvenea să locuiască sub acelaşi acoperiş. Apoi nici nu se cădea să nuntească mai înainte de a trece anul de la înmormîntarea tatălui său. Tînărul îi dădu dreptate, cu toată ciuda că trebuia să mai aştepte un an, dar îi adăugă i

— Oricum vei fi silită să rămîi la mine, căci tu nu mai ai unde să te adăposteşti. Pentru ce să stai printre străini, şi nu la viitoarea ta gospodărie? Lasă lumea să zică ce-o vrea!

208Aşa crezuse Hrizea, mai cu seamă după ce-l îngropară pe jupîn

Cîrstea şi cînd nu se mai află nici o veste despre mama şi fratele fetei, căzuţi în robia tătărească. Iată însă că pe la Sîmedru veni pitarul Sava Cuştireanul, frate cu mama Frăsinei, care scosese carte de la divan că se făcuse epitropul fetei.

Asta nu i-a pus pe gînduri şi unchiul a fost primit cu toată cinstea la conacul din Bogdanei, dar curînd îşi dădură seama că era un bătrîn hapsîn şi lacom de avere, cu care nu te puteai înţelege. Îşi dădu gîndurile pe faţă, spun-înd că are şi el un flăcău, cam tomnatec, şi că nu i-ar displace nepoata ca noră, mai cu seamă că în acest fel ar fi strîns laolaltă şi Cornăţenii şi celelalte trupuri de moşie, rămînînd tot în familie.

Vorbele bătrînului căzură ca un trăsnet, tocmai cînd se aflau cu toţii la un ospăţ dat în cinstea Iui şi musafirul golise mai multe pocale cu vin.

— Dar eu trebuie să mă mărit cu Hrizea, unchiule, se împotrivi Frăsina. Lui i-am fost sortită de răposatul taica.

— Eheei! Asta a fost, dar de acuma eu ţi-s tată! Eu hotărăsc pentru tine.

Lui Hrizea îi venea să-l azvîrle în ogradă şi să asmuţă cîinii asupra ghiujului, dar maică-sa îl potoli.

— Are carte de la divanul domnesc, fiul mamii, şi nu-i bine să te pui cu stăpînirea.

— Dar cum e cu putinţă, mamă?! se îrfierbîntă el. Părinţii ei mi-au hărăzit-o mie si chiar si fata mă vrea. Ca să nu mai spun că eu am scăpat-o, mai mult moartă, cînd toţi o ştiau roabă la tătari.

Îl duseră pe beţivan la culcare cît se putu de iute, căci de mai rămînea acolo, nu se ştie dacă nu şi-ar fi călcat pe inimă Hrizea şi l-ar fi pălit în moalele capului, cît îi era efrde oaspete.

Totuşi a doua zi pitarul Savu peunei să-i fie trasă carîta îa scară şi îşi aburcă nepoata mai mult cu sila. Plîngea sărmana, de-i sărea cămaşa de pe ea, în vreme ce unchi-său zise parcă Latjocuritor:

— Apâi, rămîneţi cu sănătate, boieri dumneavoastră şi cinstite gazde, iar de nu vi-i cu supărare, pe primăvara ce vine vă poftesc la nuntă. Mare mulţămită pentru găzduire!

— Să nu te măriţi, Frăsino, auzi?! răcni deodată Hrizea. Am să vin eu să te scap! Te scap! Ai auzit?

Se înţelege că-l auzise, dar nu-i putu răspunde fiindcă plînsul îi înecase glasul. O rază de lumină ii pătrunse insă în

209suflet cînd se gîndi că Hrizea se ţinea întotdeauna de făgăduiala dată.

Dar nu mai apucă să vadă cum tînărul se şi repezi în şaua calului, cu toată împotrivirea mamei.

— Trebuie s-o aduc înapoi, măicuţă, să ştiu de bine că voi fi nevoit să-i crap capul pitarului! îi strigase el în vijelia plecării.

Dar norul de praf stîrnit de roţile butcei era de acum departe şi tînărul îi ajunse din urmă chiar cînd cele două porţi mari de la conac i se închideau în nas. Să intre cu sila nici chip, mai ales că era de unul singur, aşa că rămase o vreme cu ochii înlăcrimaţi în faţa zăvorului ce-i tăia calea, apoi luă abătut drumul spre Tîrgovişte, căci la Bogdanei nu-l mai trăgea aţa.

Se gîndea să se înfăţişeze măriei-sale Radu-vodă Mihnea, cerşîndu-şi dreptatea, dar paşii îl duseră fără voia lui la casele boierului Filipescu, dumnealui fiindu-i şi ceva neam după tată. Ar fi poftit a se sfătui cu boierul cel tînăr, Pană, care era cu numai cîţiva ani mai în vîrstă decît el şi îi fusese bun prieten în copilărie.

Fu primit cu înţelegere de către amîndoi şi bătrînul, auzind despre ce era vorba, îi spuse zîmbind în barbă:

— Las-o încolo, măi Hrizeo, că fete sînt cît lumea!— Dar Frăsina mea e una în toată suflarea omenească? protestă

îndrăgostitul.— Eheei! Tinereţe, tinereţe... Am priceput cum vine socoteala.— Trebuie să facem ceva, tată, se băgă şi Pană. Nu ne-om lăsa noi

vărul la ananghie.— Bine, fiule, dar cum?— Deocamdată să rămîie o vreme în casa noastră, pînă om vedea ce

se poate face la divan, că doar lui îi fusese făgăduită fata şi toată lumea o ştie. Iar dacă nu izbutim… o furăm!

Şi astfel prietenia de altădată fu înnodată din nou între cei doi tineri, Hrizea rămînînd să ierneze la^neamurile lui în Tîrgovişte, dar şi pe la moşia lor de la Filipeşti. Acolo mergeau împreună la vînătoare, iar cînd s-a aşternut zăpada peste coclauri s-au înapoiat în cetatea de scaun, unde aflaseră că se trăsese şi pitarul Sava cu feciorul şi nepoata.

În răstimp, boierul Pană ajunsese şi la măria-sa. Acesta i-a cerut să facă proba cu martori ai răposatului, însă din neferi-

161cire nici un om din Cornăţeni nu mai era în viaţă. Ii părea rău

voievodului, dar legea ţării trebuia ţinută şi voinţa epitropului era sfînta, după toate pravilele.

— De-aş fi eu domn, vere Pană, multe rînduieli aş mai schimba în ţara asta! scrîşni Hrizea cînd ieşi din palat.

— Lasă, nu te amărî, că mai avem cea de-a doua cale. După cum ştii, eu am fost în casa pitarului, ba am izbutit chiar să-i strecor Frăsinei vreo două vorbe şi ea a încuviinţat totul.

— Ai făcut tu asta?!— Vezi-bine! Ghiujul nu mă poate bănui, iar tontălăul de fiu-său mai

că s-ar bucura să îmbătrînească burlac, fiindcă Frăsina îl sperie în fel şi chip.

— Poate îl tragem şi pe el de partea noastră...— De, ştiu eu? E cam încurcat cu o tîrfă de prin Stambul ce-şi face

veacul aici, în Tirgovişte, ba gurile rele mai spun că pruncul ce-l are turcoaica ar fi al lui şi asta îl cam scoate din sărite pe taică-său, aşa că-l ţine din scurt.

Spusele boierului Pană Filipescu erau adevărate şi pitarul ştia despre toate umbletele fiului său. De aceea îi dădea zor cu pregătirile de nuntă, nevrînd să mai ţină seama de anul de doliu al miresei. Primăvara venise, iar a doua zi de lăsata secului bă-l trînul îşi pofti odrasla ca să limpezească lucrurile.

— Ce s-a întîmplat? îl întrebă tînărul, frecîndu-şi ochii ur-duroşi de somn.

— Iacă, te poftii spre a-ţi spune să-ţi bagi minţile-n cap, că nu mai ai mult şi devii şi tu om în rînd cu lumea.

— Da’ ce? Aşa nu-s?— Vezi-bine că nu! Te ţii cu nepricopsita aia de turcoaică, ptiu, bătu-

o-ar crucea!— Mai întîi că-i creştină botezată, şi mai apoţ să ştii că-i grecoaică şi

eu n-am treabă ce zic alţii.— Vuieşte tîrgu! Eu îţi aduc mireasă curată, frumoasă, bogată şi de

neam, iar tu umbli teleleu cu haimanalele, ţinîn-du-te de chiolhanuri pe la destrăbălată aia.

— Tăicuţă dragă, îţi spusei doar că nu-s de însurat…— Auzi-colo, neobrăzatul! Nici nu mai ţin minte de cînd a trecut peste

cele treizeci de primăveri şi el tot holtei tînăr se ţine. Ai ajuns de rîsul mahalalei!

— Nu-mi pasă!— Ba să-ţi pese, fiule, că dacă nu asculţi n-ai să mai capeţi un ban. Te

voi dezmoşteni, să ştii asta.2llAuzind ameninţarea, Mitrea o lăsă mai moale. Pe ţinuse băţos o

vreme, fiindcă aşa îl povăţuise ţiitoarea lui, dar văzînd că-l înfuriase rău pe bătrîn încercă şi cu binişorul, îndulcin-du-şi vocea:

— Tăicuţă, lasă barem să se împlinească anul de la moartea socrilor mei şi pe urmă om nunti, după cum ţi-a fi voia. Zău aşa! Putem fi de rîsul lumii dacă nu păstrăm datina...

— Dragul tatii, una e să te rîdă de prost şi alta de necaz şi ciudă pe tine că ai nimerit-o bine. Fata asta, care-i şi mai îndărătnică decît tine,

este în stare să fugă într-o bună zi şi să se tăvălească în cea dintîi căpiţă de fîn întîlnită în cale cu feciorul lui Dumitraşco, numai să ne dea cinstea pe ruşine. Cît crezi câ o mai pot ţine? Mi se face inima cît un purice, dacă n-o zăresc o vreme.

— Bine, tăicuţă, îţi voi face voia, dar după duminica Tomii, că am intrat în postu-mare şi-i păcat să facem nuntă. Atunci n-oi zice ba, dar pînă o fi ziua aceea... rogu-te mai dă-mi cîţiva gologani, ca să am şi eu de cheltuială cu flăcăii.

— Ba s-o mai slăbeşti cu ei şi să mai stai şi pe acasă…— Bine, bine! Fie cum ţi-i placul! Dacă pofteşti mă duc s-o pup pe

Frăsina!— De-ai avea mai multă minte, ai face şi tu ceva cu cap... ridicîndu-i

fustele, ca să nu mai am eu grijă să-i păzesc fetia.— Ce atîta zor? După nuntă le-o ridica ea singură. Unde mai pui că

acuma-i post, şi doar îţi spusei că-i păcat!— Da’ la păgînă nu mai eşti aşa smerit, ticălosule! se înfurie din nou

bătrînul.— Lasă, tăicuţă, că aşa voi face precum mă povăţuieşti, dar să ştii că

n-am să te chem de martor. Adă banii şi dă-mi timp să fac şi eu ceva cumpărături ca s-o ademenesc, aşa că fii mal darnic.

Au mai urmat şi alte certuri între tată si fecior, din care mai întotdeauna Mitrea storcea cîţiva bîimişori, căci era risipitor pe măsura zgîrceniei bătrînului.

Într-o zi se duce la Frăsina în odaie şi-i dădu o basma de caşmir, pe care fata nu vru nicicum s-o primească, dar el îi zise:

— Draga mea verişoară, ai auzit şi tu că trebuie să-mi fii nevestică. Gîndeşte-te că de nu vrei s-o primeşti, ca dar de la mine, mărinimosul meu tată nu-mi mai dă un sfanţ. Ai vrea tu să ai un soţ îndatorat prin vecini? Spune drept!

163— Nu te vreau în nici un fel! îl repezi Frăsina. Am spus limpede că nu

mă voi mărita decît cu Hrizea. Dacă nu mă lăsaţi, ori dau foc casei, ori îmi pun juvăţul de gît.

— Mă, că aprigă mai eşti, zîmbi Mitrea. Da’ pe mine mă întrebaşi dacă mi-i pe plac asemenea femeie dîrză ca tine? Tu ştii foarte bine, fiindcă ţi-am spus, că mi-i dragă Lopi a mea, dar ce vrei să fac? Cît o mai trăi taică-meu, nu am nici un ban.

Se opri o clipă, şi un gînd şăgalnic îi dete prin minte:— Iacă, îţi spun numai ţie, şi nu care cumva să mă dai de gol. Să ştii

că eu îs şi cununat cu Lopi, că doar am un copil cu ea.Frăsinei îi venea să-i sară de gît la auzul unei astfel de veşti.— Ar fi bine să-i spunem unchiului, ca să…— Doamne fereşte! Ce, eşti proastă? Pe mine m-ar dez-moşteni, iar

ţie îţi găseşte el alt mire, că după Hrizea nu te dă nicicum.— Păi, atunci ce-i de făcut? Nu cumva te însori şi cu mine, că doar nu

eşti turc?

— Iată ce zic eu. Mai întîi, să primeşti acest dar şi să-mi mulţumeşti de faţă cu taica. Ba chiar poţi să mai ceri cîte ceva, 1 insă tot atunci şi nu pe urmă, că n-am de unde îţi da. Pricepi?

— Îhî! încuviinţă ea şi apucă năframa.— Aşa da! Şi dacă eşti înţelegătoare şi te prefaci că mă vrei, eu îi dau

ştire lui Hrizea să facă ce-o şti şi să te fure, chiar şi în ziua nunţii.— Vere dragă! îi sări ea de gît şi-l sărată pe obraz.— Ce păcat că nu ne văzu taica, rîse el.— Am s-o fac şi în faţa lui.— Ba nu, că m-oi îndrăgosti de tine şi de aftă grecoaica, mă opăreşte.— Bine! Te-oi lăsa în pace. Dar cînd dai de Hrizea?— Ei, şi tu! Cînd l-oi găsi. Acu n-o fi foc de-i mai rămîne la noi o

vreme, nu vezi că încă-i frig afară? Unde să te duci cu el, că acasă vă dă de urmă bătrînul.

Tînărul Cuştireanu o sărută pe frunte şi Frăsina îşi zise in sine că văru-său nu era deloc tontălău, după cum îi mersese vestea. Legară astfel prietenie frăţească şi jurămînt de într-ajutorare unul faţă de altul.

Această schimbare a fetei umplu de zel inima pitarului. Cu toate că mai erau în postul cel mare, porunci slugilor să facă pregătiri de nuntă. Cerinţele de bani ale feciorului erau din ce

164În ce mai dese, dar bătrînul îşi descheie mai larg ca niciodată baierele

pungii. Nu se îndoia cîtuşi de puţin că toată cheltuiala o făcea pentru daruri miresei, aşa că tot în casă aveau să ră-mînă, îşi spunea dumnealui, pitarul, cînd bănişorii i se scurgeau printre degete. Oricum avea el să-i tragă din averea fetei, după ce s-o mărita, drept care îşi ţinea cu grijă socotelile la catastif.

Pe de altă parte lui Mitrea începu a-i place fata, şi din pricina asta nu se prea dădea dus să-l caute pe Hrizea, după cum le fusese înţelegerea. Acesta însă se tot perpelea, cu toate poveţele vărului său Pană, să mai aibă răbdare.

— Să ştii, vere, îi spuse el într-o zi, că eu o vreau pe Frăsina înainte, şi nu după cununia lor. Mai bine ai face cumva s-o scoţi în poartă şi mă jur că-n văzul tuturor o salt în şa. Nu-mi pasă de nimeni şi de nimic.

— Uite, nu vrusei a-ţi spune, dar eu vorbii cu boierul Ghi-nea Brătăşanu să vă adăpostească la conacul lui de pe malul Oltului, în Romanaţi. Nu are să-i dea prin cap ghiujului să vă caute tocmai acolo, dar trebuie să facem totul cu judecată. Mai stai puţin!

Nici Frăsina nu era prea liniştită, măcar că Mitrea se jura pe toţi sfinţii că vorbise cu Hrizea. Ea ar fi vrut să-l vadă venind călare pe un armăsar alb şi s-o scoată din nesuferita tovărăşie a neamurilor ei. Se ţinu scai de tînăr să-i aducă iubitul, măcar pe furiş, numai să poată sta de vorbă cu el.

Ca să scape de gura ei, acesta îi spuse că în nu mai tîrziu de două zile aveau să se îmbrăţişeze în livada lor, dar totodată năimi nişte haidamaci ca să-l cotonogească pe Hrizea. Aşa se şi petrecu, a doua zi pe seară, cînd nefericitul se întorcea la casele boierului Filipescu, nu departe de biserica Stelea. A mîncat o bătaie soră cu moartea, măcar că şi el schilodise pe

vreo cîţiva dintre bătăuşi, dar a trebuit să zacă la pat o săptămînă înche-iată. Chinurile iadului i s-ar fi părut mai uşoare, după cum se mistuia el de dorul fetei şi de neliniştea că avea să se mărite. Se hotărîse chiar să pună foc la casa pitarului, numai să-şi scoată iubita de acolo.

Îşi mărturisi gîndul vărului său, dar acesta zîmbi:— Nu mai trebuie! Mîine are să fie nunta, căci în timp ce tu zăceai au

fost şi peţitorii, măcar că fata-i orfană. Ba s-a mai ţinut şi o petrecere a călăreţilor, numai că nu s-au schimbat inelele de logodnă, că Frăsina cică şi l-ar fi pierdut chiar atunci. Au şi încuviinţarea lui Vodă. Chiar şi eu sînt poftit la ospăţ.

165Hrizea păru a nu înţelege ce-i îndruga văru-său Pană, apo! deodată se

învineţi de furie şi-l apucă de gît.— ludo! Nemernicule! Te-am socotit prieten şi tu m-al vîndut, cîine!Fiind slăbit după boală, Hrizea nu izbuti să-i facă nici un rău tînărului

boier şi acesta izbuti să se scape cu uşurinţă, fără a se mînia. Ba chiar se puse pe rîs.

— Aşa-i foarte bine. Nimeni nu va putea să zică de noi că am fost înţeleşi de mai înainte.

— Ce vrei să spui? se miră Hrizea.— Tu mă vei sudui faţă de toată lumea că m-am dus la nuntă, dar ai

să te urci în caleaşca lui Brătăşanu, care a venit anume în Tirgovişte. Vezi să te îmbraci ca ginerică şi să faci după cum îţi spun, că altminteri rămîi holtei pe vecie.

— S-aud!— Cunoşti bisericuţa aia de sub dealul Gruiului?— Da!— Ei bine, acolo aveţi să mergeţi împreună, tu cu naşul..— Naşul?!— Ei, da! Am spus bine! Adică boierul Ghinea Brătăşanu are să vă

cunune, acolo, la popa Vasile. Mai întâi însă veţi da o roată prin tot tîrgul să vă vadă lumea, ba să vă opriţi şi la biserica domnească, şi după aia plecaţi unde v-am spus.

— Şi dacă ne ducem la casa pitarului, s-o iau pe Frăsina de sub nasul...

— Poate rămîi fără nas! Toată lumea te va vedea că ai furat mireasa altuia, apoi măria-sa va trimite seimenii după tine şi...

— Atunci, spune cum!? %— Păi, îţi spusei! Eu stau la nuntă, dar alţii, necunoscuţi, o să fure fata

şi nimeni n-are să ştie că sînt oameni năimiţi de mine. Tu n-ai nici un amestec, eu nu…

— Faci tu asta pentru mine?— Vezi-bine! şi Pană îl îmbrăţişa, bătîndu-l pe umăr.A doua zi, îndată după ce se despărţiră, Hrizea se pomeni cu o

caleaşca la poartă şi în ea un boier, căruia îi sărută mîna, cîtă vreme avea să-i fie naşul.

— Dar naşa? întrebă tânărul cam descumpănit.

— Trecem s-o luăm şi pe ea. Nu era s-o aduc pe uliţele astea cu hîrtoape, că doar s-a gătit anume, îi răspunse boierul Ghinea zîmbind în barbă.

166La curtea pitarului Cuştireanu se încinsese chiolhanul încă din joia de

după duminica Tomii, şi întreg conacul era împodobit de sărbătoare. Mitrea fusese trimis din sat, potrivit datinii din străbuni, căci nu se cădea să stea sub acelaşi acoperiş cu mireasa. Fata fiind orfană, pitarul se dăduse ca neam din partea ei şi epitrop, aşa că la el a trebuit să vie starostele să-i ceară „ciuta” pe care „stăpînul” lui o intilnise la vînătoare. După cum era obiceiul, fu adusă mai întîi o babă boită şi acoperită la în-făţişare, spre hazul celor din jur, dar cînd să aducă şi adevărata „ciută”, ia-o de unde nu-i!

Pitarul sări ca ars, şi cu mare greutate dădu peste ea într-un iatac mai dosnic. Avea ochii roşii de plîns, dar în mînă ţinea un cuţitoi cit toate zilele, ameninţînd că se va străpunge dacă ar cuteza să se apropie de ea.

— Asta-mi mai trebuia! se tîngui bătrînul. Spune ălora să plece! se răsti el spre o slujnică din apropiere. Facem nuntă fără farafastîcui i. Să vină Mitrea să-şi ia mireasa!

Aşteptară o vreme pînă ce fu adus ginerică, dar nici cu el nu putură urni fata din loc, încît praful s-ar fi ales de întreaga nuntă dacă nu s-ar fi aflat acolo şi boierul Pană Filipescu. Acesta se legă s-o facă pe îndărătnica Frăsina să se ducă la biserică, iar după aceea n-avea decît s-o strunească bărbatu-său. Într-adevăr, ce-i şopti, ce-i boscorodi el pe la ureche, însă deodată faţa fetei se lumină şi, aruncînd cuţitoiul, începu a se împodobi mii’easă. Mult se minunară de puterea tînărului Filipescu, dar nimeni nu ştia că acesta o povăţuise să iasă din casă spre a putea fi furată pe drum de către oamenii lui Hrizea.

Druştele o urcară într-o căruţă acoperită cu velinţe şi scoarţe scumpe, dar nu puseseră şi zestrea, după cum s-ar fi cuvenit, căci mireasa avea să se întoarcă de la biserică tot în acelaşi loc. Altă ciudăţenie a mai fost aceea că ţiganii lăutari hău-leau cît puteau „taci mireasă nu mai plînge”, dar aceasta era toată numai voie-bună, spre uimirea tuturora. Ea şi—1 închipuia pe Hrizea, cum avea să se năpustească asupra alaiului, cu ar-măsarul cel ca neaua, s-o apuce strîns de mijloc şi s-o ridice lîngă el în şa, lăsînd pe toţi nuntaşii cu gura căscată.

Cîţiva slujitori boiereşti începură a da din sîneţe, iar boier Pană îi îndemnna să tragă într-una, anume ca să isprăvească iarba de puşcă, ceea ce se şi întlmplă cînd se pomeniră cu o ceată de tilhari mascaţi sărind asupra căruţei miresei. Frăsina doar că nu se aruncă în braţele răpitorului, pe care-l credea a fi

166Hrizea, cu toate că era pe un cal negru ca pana corbului, şi nu alb,

după cum îl închipuise ea.— Sări, Mitreo, că-ţi fură mireasa! răcni deznădăjduit pitarul.Acesta însă privi la atacatori şi, văzîndu-i înarmaţi pînă-n dinţi şi puşi

pe faptă, se lăsă păgubaş. Bănui el că trebuia să fie ceva pus la cale de

Hrizea, dar îndată socoti că ar putea să-i ceară acestuia o groază de parale drept despăgubire. Tăcu, deci, iar gîndul îi fugi la nurlia Lopi, cu care avea să rămînă.

Curînd Frăsina îşi dădu seama că cel ce-o ţinea în braţe nu era Hrizea şi începu a se zbate şi a răcni ca din gură de şarpe. Flăcăul însă o strînse zdravăn lîngă el şi izbuti totuşi să-i strecoare la ureche:

— Taci, că Hrizea m-a trimis!Atunci băgă şi ea de seamă că boierul Pană Filipescu, cică pornit în

urmărirea lotrilor, nu se prea îndemna să-i ajungă, măcar că ar fi putut. Ii urmări aşa pînă ieşiră din Cuştini, apoi cînd ajunseră în dreptul unei bisericuţe pricăjite, pitită sub un deal, li se alătură.

— Ce înseamnă asta? îi ceru socoteală fata, cînd fu lăsată 1 la pămînt. Aşa ne fuse vorba?

— Pas de intră şi ai să vezi! răspunse zîmbind boierul, împingînd-o uşurel în lăcaşul Domnului.

În faţa altarului se afla un preot bătrîn în odăjdii, citind şoptit dintr-un ceaslov deasupra unui tînăr îngenuncheat sub patrafir. Părea a fi îmbrăcat mire şi un fior o străbătu pe biata Frăsina. Mai văzu apoi feţele binevoitoare ale unui boier străin cu nevasta, căci ea nu-l cunoştea pe Ghinea Brătăşanu, iar cînd aceştia o împinseră uşurel lîngă bărbatul îngenuncheat, nu mai ştia pe ce lume se află. Cu coada ochiului îl zări pe Hrizea şi se linişti ca piin farmec.

Ce-a mai urmat a fost ca într-o visare. S-au învîrtit în cerc cu naşii şi cu bunul boier Pană, în vreme ce preotul psalmodia pe nas „Isaiia dănţuieşte”, simţea coroana cununiilor pe frunte şi era fericită.

Slujba o dată isprăvită, „lotrii”, care fuseseră şi ei de faţă, îşi căpătară plata şi se îndepărtară în galopul cailor. Atunci Hrizea îşi luă mireasa în braţe şi o urcă într-o butcă ce aştepta lîngă cea a boierului Brătăşanu. Nici nu şi-au dat seama cînd au pornit-o la drum către moşia acestuia şi nici cînd şi-au luat rămas bun de la boierul Pană. Ei trăiau acum pe alte tărîmuri.

167— Să ştii, neicuţă, că-mi plac şi caii negri, şopti ea min-gîindu-i

obrazul.— Şi mie, răspunse el, fără să ştie de închipuirea Frăsinei. Numai de-

am ajunge cît mai degrabă la Brătăşani...— Te voi urma oriunde, pînă ce-oi mai avea zile! suspină ea şi buzele

li se împreunară într-un sărut îndelungat.CUM POŢI SĂ AJUNGI OŞTEANÎNTÎRZIATA O VREME PE VALEA MUREŞULUI, vara îşi revărsa căldura

asupra leneşei ape ce şerpuia pe lîngă castelul contelui Teleki. Nici chiar pe dealurile care străjuiau de o parte şi de cealaltă a bătrînului rîu, nimic nu prevestea apropierea toamnei. Cei cîţiva norişori ce pluteau în jurul Pietrei Craivei ori pîcla ce se înălţa deasupra Cheilor Tătarului nu puteau

îngrijora pe harnicii locuitori ai acestor meleaguri. Berzele însă, tinere şi bătrîne, nelăsîndu-se amăgite de înşelătoarea căldură, se roteau în albăstrimea cerului, pregătindu-se de plecare.

Intorcîndu-se spre casă, Florea Nicoară din Ciunga se abătu pe lîngă stîncile de sare ce străjuiau gurile de ocnă de la Uioara, multe dintre ele părăsite din pricina vechimii. De acolo se scotea preţioasa pulbere încă din vremuri de demult, şi din astă pricină se adînciseră şi fuseseră lăsate în plata domnului. Mai lesne era de săpat alte puţuri, căci oriunde dădeai cu hîrleţul găseai acelaşi lucru, din belşug. De fapt nu era calea obişnuită a localnicilor, dar tînărul simţea o mare plăcere ori de cîte ori avea prilejul să*- se minuneze de tăria stîncilor, care nu se topeau decît cu greu sub biciuirea ploilor şi suflarea cea aspră a vîntului.

Nu departe de acolo, cocoţat pe un pinten de deal, se afla castelul grofului Teleki, al cărui stăpîn îşi găsise hodina cea veşnică tot pe o coastă, dar neştiută decît de puţini oameni şi de unde nu mai auzea clipocitul Mureşului pe la poalele colinei, cum fusese acasă. Nimeni n-a mai întrebat de cel ce trebuia să se însoare cu grofoaica de la Micoşlaca, şi nici chiar neamurile contelui. Cît despre baroana Iulia Mikeş, se aflase

168că „bolunzise”, fără a cunoaşte careva pricina. Fuseseră chemate cele

mai iscusite babe vrăjitoare, ba şi doftori vestiţi din ţara nemţească, dar zadarnic. Cînd ţi-era lumea mai dragă, tinâra baroană cădea în genunchi şi cerea iertare de la cineva nevăzut. De aici şi zvonul cum ea ar fi aceea care i-ar fi făcut felul viitorului ei soţ, dar Florea ştia bine că nu era adevărat ce se spunea. Alta era pricina!

Nici despre contesa Rozsnyai de la Galda, prietena cea bună a Mikeşoaiei nu se mai auzise nimic de la o bucată de vreme. Parcă ar fi înghiţit-o pămîntul! Unii ziceau că s-ar fi pripăşit pe undeva prin părţile asfinţitului, alţii că au şi vă-zut-o prin Stambul ori cine mai ştie pe unde, şi de astă-dată nici tînărul ciungan nu putea pricepe ce să se fi petrecut cu dînsa.

Aceste amintiri îi răscoleau lui Florea dorinţe neîmplinite, mai cu seamă de cînd se întorsese acasă Amosie, fratele său mai mare. Îl asculta ceasuri întregi povestind despre nemaipomenitele întîmplări prin care trecuse, şi ardea de nerăbdare să-i calce pe urme. Tare îi mai părea rău că nu-i însoţise pe Marcu şi Mihai în oastea lui Gaşpar-vodă. Pe atunci nu se auzise de acest voievod, dar acuma se ştia pretutindeni că domnul Moldovei chemase pe toţi românii, din întreaga ţară, la înfruntarea cu paginii.

I Trecuse amiaza de vreo două ceasuri cînd se avîntase feciorul printre puţurile ocnelor. Mergea agale, lăsîndu-se mîn-gîiat de razele molcome ale soarelui, iar cu glas scăzut lălăia un cîntec ştiut numai de el şi nu se îndemna deloc să ajungă prea devreme acasă, căci tare-i mai plăcea răcoarea locului acestuia, pe unde se simţea boarea de beci umed c£ venea din măruntaiele pămîntului. De obicei mai dădeai peste cîte un bă ies ori vreo muiere venită cu mîncare în straiţă după omul ei ce trudea din greu, dar azi, fiind duminică, nimeni nu lucra şi liniştea se înscăunase

pretutindeni. Trecînd pe lîngă o groapă, deodată i se păru că aude vaiete omeneşti. „Nu cumva să fi căzut careva şi să-şi fi rupt ciolanele... “ gîndi îngrijorat Florea. Îi veniră insă în minte poveştile copilăriei, căci nu era ţînc de pe valea aceea să nu fi fost speriat că dacă s-ar fi avîntat pe la streii de sare avea să dea peste gurile iadului. Oameni în toată firea şi se jurau, nu o dată, că văzuseră cu ochii lor draci jucînd în lumina lunii. Fiind bărbat în toată puterea, ciunganul s-ar fi luat la trîntă cu însuşi Scaraoţki,

169dacă ar fi trebuit, mai ales ziua în amiaza-mare, dar o temere

oarecare simţi prin inimă, aşa că se apropie cu băgare de seamă. Se vedea cît-colo că era un puţ părăsit de ani de zile, fiindcă bălăriile îi năpădiseră intrarea, dar cum unele erau rupte proaspăt, nu mai încăpea îndoială că cineva căzuse acolo.

— Eşti careva înăuntru? strigă el la gura gropii, punînd mîinile pîlnie la gură.

De astă-dată nu se mai putea înşela. Auzise desluşit gemete înăbuşite, ce răzbeau pînă la el.

— Eşti rănit? Ai căzut? Răspunde, omule!Din nou aceleaşi tânguiri, de parcă ar fi avut căluş la gură, ori era

vreun mut din născare. Florea se ridică, uitîndu-se primprejur, doar de-ar vedea pe careva să-i sară în ajutor. Era lesne să te fi prăvălit în puţ, căci buruienile acoperiseră groapa, prefăcînd-o într-o capcană pentru neprevăzători. Steiu-rile de sare, de asemenea, ar fi încurcat pe un necunoscător al locurilor.

Deodată i se păru că zăreşte o umbră omenească ce parcă s-ar fi pitit după o stîncă, şi Florea îi strigă:

— Hei, om bun! Hai o ţîră-ncoace.Nu-i răspunse nimeni şi nu se mai îndoi că nu fusese decît o nălucire,

dar pentru cel de jos trebuia să facă ceva. Rupse mai întîi toate buruienile ce împrejmuiau gura gropii şi. cu toate că era în straie de sărbătoare, se lăsă pe burtă, căutînd să desluşească ceva în beznă. Voia să-i dea de ştire că fusese auzit şi să nu-şi piardă nădejdea, dar el singur nu-l putea ajuta, ci avea să meargă după alţii, lipsind o vreme.

— Omule! Dacă mă auzi, răspunde! Iacă, eu mă duc... Nu apucă să zică mai multe, căci fu apucat de amîndouă

picioarele, săltat în sus şi împins cu putere în puţ.Poate că acesta i-ar fi fost sfîrşitul, fiindcă o cădere cu capul în jos i-ar

fi frînt grumazul, fără nici o îndoială. Norocul lui a fost că pe dată şi-a întins mîinile în lături şi astfel s-a mai putut sprijini de pereţi, încetinindu-şi căderea, însă dacă puţul ar fi fost mai larg, s-ar fi isprăvit şi cu el şi cu nefericitul asupra căruia căzuse. Mai auzise doar nişte hohote de rîs ce venea de undeva de deasupra, după care îşi pierdu simţirea.

Cînd îşi veni în fire, cea dintîi grijă îi fu să se tragă de pe bietul om peste care căzuse, deşi acesta părea să nu mai aibă suflare. Întunecimea era de nepătruns, dar izbuti să dea

169

e capul necunoscutului şi atunci pricepu de ce nu răspunsese j întrebările sale decît prin gemete. Sărmanul avea un căluş ît toate zilele în gură, iar mîinile şi picioarele legate. Era mpede că fusese aruncat anume în puţ şi de bună-seamă că celaşi l-a împins şi pe el, sortindu-i pe amîndoi morţii.

Îşi apropie obrazul de gura străinului şi se bucură simţin-u-i abureala călduţă a răsuflării. Era cam slabă, dar bine că mul încă se mai afla viu. Se uită în sus şi zări un petec e cer înstelat, deşi cînd fusese îmbrîncit era ziuă. Auzind şi irîitul greierilor, căpătă un nou imbold de viaţă. Trebuia să cape, şi să-l scoată şi pe nenorocitul de lîngă el!

— Trăieşti? îl scutură grijuliu Florea.Se chinui o vreme să-i desfacă legăturile, îi frecă apoi îinile ca să-şi

iasă din amorţeală, îi mîngîie fruntea şi acum r ii dat orice pe un strop de apă. Trebuia să-l scape, fiindcă e nu era spinarea lui nici el n-ar mai fi fost în viaţă.

— Te doare ceva? întrebă flăcăul, cînd nefericitul păru se fi mişcat.— Viz!... gemu rănitul, cerîndu-i apă.— Eşti ungur?! se miră feciorul căci el încă mai credea, ă prin aceste

părţi de ţară toate necazurile se abăteau numai supra neamului său. Pricep ce doreşti, dar n-am de unde să-ţi au. Vom ieşi însă noi cumva de aici, şi atunci ai să bei pe ăt urate.

După o vreme, celălalt păru a se mai întrema şi o încropi estul de prost pe româneşte:

— Eu, slujbă la prinţ.— Atunci cum de-ai ajuns domnia-ta aici?— Nume la mine este Ovâry Elemer, căpitan...— Am înţeles domnule. Iacă, eu îs Florea lui rJicoară din iunga, numai

că tot n-ai spus cum de-ai ajuns aici...— Spun la tine, dar acum nu estem vreme la poveste. Mai un spune

tu cum facem cu ieşire!— Păi, răcnim din toţi bojocii, şi poate ne aude vreun recător, dar asta

numai mîine-dimineaţă…— Pînă mîine eu mort de sete. Trebuie acum, dar aude usman la noi…— Aşa-i că uitasem de ei!— Asta-i puţ oblu...— Norocul nostru că nu-i şi larg, îl întrerupse Florea. tii ce mi-a dat

prin cap?170— Ce?— Ne aşezăm spate-n spate şi, proptindu-ne de pereţi, ne împingem

binişor în sus.— Foarte bun. Legăm la noi unu de alt şi facem patru mîini şi patru

picior.Brăcinarul lui Florea a fost îndeajuns ca să se înfăşoare unul lîngă

celălalt, însă era primejdia ca să cadă amîndoi deodată. Totuşi, neavînd încotro, începură aburcatul, cu toată osteneala şi zdreliturile de la mîini.

Erau vînjoşi amîndoi, dar mai cu seamă dornici să scape cît mai curînd la aer curat, căci sărătura le ustura gîtlejul.

— Stai I făcu deodată Ovârv.— Ce-i?— Sst! Auzit voce?Trăgînd cu urechea, Florea era gata să-i răspundă că in afara

lătratului unui dine nu se auzea nimic, cînd desluşi şi el două voci care se apropiau.

— Or fi băieşi, şopti el.— Nu. Duşman. Vorbit nemţeşte...— Ei te-au aruncat pe domnia-ta?— Da.— Înţelegi ce-si spun?— Îhî!Urcaseră mai bine de jumătate calea şi nu se îndurau să se întoarcă,

aşa că-şi încordau puterile, proptindu-şi picioarele de pereţi şi rămaseră în aşteptare.

— Nu se mai aud. zise unul dintre cei de deasupra.— Cred şi eu, mai cu seamă după ce l-am împins şi pe celălalt peste

el, risc mulţumit.Nu mai încăpea îndoială că ei erau vrăjmaşii, dar n-aveau ce le face,

în starea în care se aflau. Rămaseră neputincioşi ascultînd mai departe, cu toate că ciunganul nu prea înţelegea ce-şi spuneau. *

— Să nu aibă altă ieşire, îşi dădu cu părerea cel care părea venit mai pe urmă.

— Să ştii că romanii nu-şi pierdeau vremea cu aerisirea puţurilor, cînd le-au făcut, căci le lucrau cu sclavii. Acolo au să putrezească…

— Cine să fi fost celălalt?— Vreun oştean de-al lui.— Părea mai curînd ţăran, după cîte mi-ai spus la început.171— Să-l ia dracu! Dacă nu l-o fi luat pînă acum. Cine l-a adus pe

coclaurile astea, în calea mea?— Nu cumva să mai fie şi alţii…— Am fi dat de ei pînă acum. Fii liniştit, că numai ăla a fost, şi poate

întîmplător, în trecere.— Dar dacă încă mai trăiesc, şi cînd s-o lumina de ziuă încep să strige

după ajutor?— Noi ce grijă avem?! Către miezul nopţii trebuie să vină şi omul

nostru, după care vom pleca împreună. Dar pînă atunci...Îşi desfăcu nădragii şi se uşura deasupra gropii. Erau atît de încordaţi

şi la capătul puterilor, încît cu greu s-ar mai fi putut ţine, dacă nemţii, rîzînd, nu s-ar fi îndepărtat îndată. Atunci începură şi ei din nou urcuşul şi izbutiră să atingă cu mîinile marginile gropii, însă nădejdea era tot în picioarele cu care se împingeau. Dar cît pe ce să se rostogolească înapoi, căci, legaţi fiind unul de altul, n-aveau cum să se despartă. A trebuit să-şi

dea toată silinţa Florea şi l-a ridicat în spate pe Ovâry, ca să se tolănească istoviţi la pămînt.

— Priveşte, căpitane, ce lună faină!— Musai plecăm, răspunse şoptit căpitanul. Lună nu bun ‘ la noi, că

vede neamţul…— Ai dreptate, încuviinţă Florea. Plecăm tiptil şi mergem la mine

acasă, apoi n-au decît să ne ia urma, că or vedea ei pe dracu dacă apucăm să intrăm în sat.

— Nu! Acuma trebuie prindem noi la ei şi” aşteptăm celălalt.Apoi îi povesti pe scurt ce vorbiseră nemţii şi că avusese o tăşcuţă cu

scrisori de care îl jefuiră şi negreşit trebuia să le-o ia înapoi, înainte de venirea celuilalt. Cum Iurta strălucea în înaltul cerului, se furişară printre steiurile din preajmă, pe care eu uşurinţă le-ai fi putut lua drept umbre omeneşti. Florea îi zări pe nemţi aşezaţi fără grijă pe iarba uscată, cu mîinile sub cap. De bună-seamă că se uitau şi ei cu încîntare la minunăţia cerească.

— Uite colo! şopti Florea, trăgîndu-şi tovarăşul de mî-necă. Se hodinesc, ticăloşii!

Se tîrîră ca şerpii si dintr-un salt s-ar fi putut arunca asupra lor, dar îi auziră vorbind şi căpitanul ar fi vrut să afle cît mai multe de la ei, aşa că făcu un semn şi îl opri pe Florea.

— Dieter, ce-ar fi să aruncăm nişte bolovani în puţ? N-am eu astîmpăr pînă nu ştiu bine că n-ar mai putea ieşi de acolo şi să ne ia urma pînă la Sătmar. Aşa zic!

— Socot că sînt morţi de mult, dar, dacă^ţii cu tot dinadinsul, hai, că tot n-avem ce face. Astfel ne trece şi vremea mai repede.

Ovârv îşi dădu seama că dacă ar mai fi rămas în groapă acolo le-ar fi fost mormîntul, dar si că era clipa cea mai potrivită să le sară în gît. Făcu semn lui Florea şi amîndoi se năpustiră asupra nemţilor cu cîte o bucată de stei numai bună de zdrobit capete.

Pălindu-i pe negîndite, cei doi izbutiră curînd să-şi lase vrăjmaşii fără nici o putinţă de împotrivire.

— Ce facem cu ei? întrebă ciunganul.— Ducem unde fost noi.— Să-i tîrîm pînă acolo?— Da, dar întîi iau straiţă de la ei. Iacă, al meu este.Se aplecă deasupra neamţului la şoldul căruia atîrna taşca şi şi-o

trecu bucuros pe dună gît, apoi dădu să-l apuce de picioare, însă Florea se împotrivi.

— A păi, nu aşa!— Nu înţeleg…— Mai înainte să mă uşurez şi eu, batăr pe unul din ei, că tare mai put

şi acum.Ovârv rîse şi-i făgădui să-l lase după ce i-or arunca în puţ, fiindcă

zăbovind ar fi putut da peste ei cel de-al treilea. Florea se învoi si dădu să-l apuce şi el pe celălalt neamţ, dar acesta deschide brusc ochii şi cu un scrî. şnet de fiară încolţită îi înfipse mîinile în beregată. Căpitanul sări pe

dată călcînd cu toată talpa obrazul duşmanului, apoi îi mai cără şi cîteva picioare în burtă, în cap şi pe unde se nimerea, încît în cele din urmă îşi pierdu simţirea cu adevărat de astă dată.

— No, pe ăsta îl spurc! făcu Florea frecîndu-şi grumazul. Mai, mai să mă-năbuş. Mulţumesc domniei-tale că m-ai scăpat.

Ii tîrîră pînă la groapă şi-i aruncară de unde abia scăpaseră ei, iar deasupra lor prăvăliră bolovanii ce-i găsiră în preajmă.

— Aşa au vrut să facă şi ei cu noi, zise Florea, ca şi cum ar fi vrut să arate că nu din capul lui făcuse moarte de om. Numai că-mi pare rău că n-am apucat să-i „spălăm”, ca să fim chit.

173— Nu trecut la mine, rîse Ovâry.— Dreptu-i că nici mie nu mi-a venit, dar m-aş fi căznit.— Apoi nici nu ştiut care din ei făcut ruşine la noi...— N-avea decît să se tragă deoparte ăl de nu era vinovat, răspunse

tot rîzînd ciunganul.Căpitanului ungur îi plăcu acest fecior de olan, vesel şi cinstit, şi-l

bătea gîndul să-l facă să vină cu el, barem pînă avea să ducă scrisorile unde trebuiau. Erau acum amîndoi voioşi, de parcă ar fi stat sub lumina stelelor la vreo şezătoare şi nu fuseseră la un pas de moarte, ucigînd la rîndul lor doi oameni. Cruntă era viaţa! Ca să trăieşti, trebuia să ucizi.

— De-ar veni o dată şi cel de al treilea, că mi s-a făcut somn, căscă Florea.

Ovâry tocmai se pregătea să-i răspundă, cînd o şuierătură scurtă străbătu văzduhul. De bună-seamă că era un semn anume la care ar fi trebuit să răspundă, dar cei doi nu ştiau cum.

— Lăsăm vine la noi şi haţ! şopti Ovâry la urechea tovarăşului său.— Mai bine să-l învăluim...Tăcură însă pe dată, căci se auziră alte trei fluierături scurte. Cum

numai ţîrîitul greierilor mai tulbura liniştea nopţii, necunoscutul nu s-a mai apropiat şi, după o vreme, galopul unui cal ce se îndepărta nu mai lăsă nici o îndoială că cel de-al treilea neamţ n-avea să mai vină.

— La el nu mai prindem noi, zise Ovâry cu glas tare şi trase o înjurătură pe limba lui.

— Nu-i bai, dădu din mînă Florea. Oricum n-ar mai fi încăput peste ceilalţi şi ne-ar fi dat bătaie de cap ş^ă-i căutăm altă groapă.

— Eu cap prost! se plesni căpitanul cu palma peste frunte. Nu trebuit ucis unul din ei. Eu crezut pus mîna pe celălalt care mai mare, şi na, pierdut tot.

— De unde să fi ştiut că ăla era un fricos? îl mîngîie ciunganul. Zii şi domnia-ta că nu s-o întîmplat nimica, fiindcă ţi-ai dobîndit din nou straiţa, şi hai să mergem la mine acasă, că ne apucă ziua printre gropile de sare.

Pe drum, Ovâry îi povesti lui Florea tot ce pătimise pînă la intîlnirea lor. Trebuia să meargă la Kosso, în Slovacia, unde se afla alteţa-sa Bethlen Gabor, ducînd nişte scrisori de mare preţ pentru austriecii cu care se războia principele. Plecase

223

anume de unul singur şi totuşi iscoadele aflaseră ce ducea asupra lui şi fu atacat ziua în amiaza-mare, tocmai cînd să iasă din Uioara şi să treacă Mureşul, în drum spre Turda. Ocnele părăsite nefiind prea departe l-au tîrît pînă acolo, legat-cobză, iar cînd au ajuns l-au pălit în cap, prăvălindu-l în puţul în care fusese găsit de ciungan. Îi părea nespus de rău că nu lăsase în viaţă barem pe unul şi să-l iscodească pe îndelete în slujba cui erau, dar prea se încrezuse că-l vor prinde lesne pe celălalt, şi iată că s-a înşelat.

Luna plecase la culcare şi ziurelul de ziuă pălise la ivirea zorilor pe dealul de către Hopîrta, cînd trecuseră de dîmbul Hagăului. Abia acum îşi puteau privi înfăţişarea, şi se vede treaba că nu arătau prea bine, de vreme ce izbucniră amîndoi în rîs.

— Ascultă, Flore, zise deodată căpitanul oprindu-se. Cei doi bătut la mine şi eu nu vreau ştie careva.

D-apăi cine a văzut asta? Nici că am auzit vreodată ca domnia-ta să fi fost înfrînt, mai mult chiar, i-ai dobori t pe cei ce ţi-au vrut răul şi acum zac în fundul pămîntului. Nu-i adevărat?

— Fain fecior! îl bătu Ovâry pe umăr. Prieten bun fim noi! Aşa?— Altminteri nici că se poate, căci domnia-ta m-ai scăpat să nu mă

gîtuie neamţul.;— Dar şi tu ai scos la mine din groapă.Îşi strînseră mîinile şi porniră mai departe în trîmbiţele cocoşilor din

sat.Cînd să pătrundă în ogradă îl zăriră pe badea Nicoară, care se şi

sculase să dea nutreţ la vite.— Da1 pe cine ai mai adus, măi copile? se miră el, văzîn-du-şi odrasla

cu un alt străin.Gîndul îi zbură la răposatul Teleki şi se îngrijoră ca nu cumva să fie

siliţi să facă iarăşi moarte de om, căci după straie necunoscutul era un ofiţer ungur…

— N-ai grijă, tată! rîse Florea bănuindu-i temerea. Acesta îi domnul căpitan Ovâry, care m-a scăpat de la moarte şi-i bun prieten cu mine.

— No, dacă-i aşa, se lumină la faţă bătrînul, poftiţi în casă de vă hodiniţi. După cîte văd eu, umblat-aţi toată noaptea. *

«6— De umblat, nu, dar am trudit mai mult decît am fi mers pe jos la

Bălgrad, răspunse Florea îmbiindu-şi oaspetele să intre.In răstimp se trezise şi Amosie, cu un mare chef de vorbă, după cum

se vedea, căci poftea să afle ce se petrecuse de erau atît de însîngeraţi şi colbăiţi. Zadarnică dorinţă, căci cei doi se tolăniră pe cîte o laviţă şi în scurt timp începură a sforăi în lege. Către seară însă n-au mai scăpat de Amosie, care voia să afle de la căpitan şi cum mai mergeau treburile răz-boiului prin Europa. Acesta îi povesti tot ce ştia şi tare se mai fuduli că ostile ardelene împresuraseră Viena, alături de ale contelui Thurn din Boemia.

— Ce-aţi păţit azi-noapte se leagă, făcu Amosie cu tîlc.— Nemţii turbat împotriva la noi.

Amosie dădu din cap a încuviinţare şi, văzînd că oaspetele se descurcă destul de greu româneşte, începu a-i vorbi pe limba lui:

— Mă rog de iertare, dar eu socot că nu facem o treabă bună mergînd la dracu-n praznic. Noi, ardelenii, nu avem ce căuta altundeva decît peste munţi, ca să ne scăpăm de turcfi şi nu să luptăm împotriva creştinilor.

Ovâry nici nu băgă de seamă că schimbaseră vorbirea în ungureşte, dar se aprinse şi răspunse pe dată:

— Alteţa-sa va înirînge pe austrieci, care vor să se întindă şi asupra noastră. Va libera Ungaria Mare şi, ca rege,

. altfel va sta de vorbă cu turcii.— Cinstite căpitan, spuse Amosie tărăgănat. Eu nu am mintea

domniei-tale, dar judec ca nu vechi oştean ce m-am bătut pentru ţara asta a noastră. Şi să mai ştii domnia-ta că şi ceilalţi principi ai noştri care şi-au uitat locul de baştină s-au pierdut prin străinătăţi…

— Vrei să spui că alteţa-sa nu are să se mai întoarcă acasă?— Departe de mine acest gînd şi nici n-aş vrea aşa ceva, că-i un

principe bun, precum pare, dar bătrînii noştri mai povestesc de răposatul Bâthory Istvăn. De cum a ajuns crai în Lehia, a uitat. Ardealul. Şi chiar dacă o izbuti să facă „Ungaria Mare”, cum ai zis domnia-ta, tot într-acolo s-o trage, lăsîndu-ne pe noi de izbelişte în calea turcului.

— Cum aşa?!227— Ardealul îi ţara noastră, iar întinderea ei cea mare nu trebuie

căutată în altă parte decît peste munte.Tocmai cînd se încinseseră la vorbă se ivi şi Florea, cu ochii cîrpiţi de

somn. Cîte ceva ungureşte mai înţelegea şi flăcăul, dar cei doi îşi urmară gîndurile fără a ţine seama de el.

—Nu zic că n-ai dreptate, întrucâtva, se mai înduplecă Ovâry. Oricum, vrăjmaşii sînt austriecii, şi-s mai de temut decît otomanii, căci noi am văzut cum lovesc ei pe la spate Aminteşte-ţi de prinţul Mihai!

— Parcă turcul îi altfel?— Mai cinstit, zic eu. Cînd eşti alături de el, nu te păleşte, ca neamţul.

Uitat-ai de cîmpia Turzii? Prinţul era olah de-al vostru, dar mie, ca oştean ungur, ce sînt, mi-a plăcut şl pot spune că greu se va mai găsi altul la fel.

— Eu atît am vrut a-ţi spune domniei-tale, că, mai tntîi şi întîi, ţara noastră trebuie apărată.

— Aşa-i! se băgă şi Florea în vorbă, mîndru că pricepuse şi el tîlcurile celor doi vechi oşteni.

— În privinţa asta sîntem cu toţii de-o părere, rîse Ovâri luîndu-l pe fecior pe după gît. De oşteni ca tine are nevoie Ardealul, dragul meu.

— Dacă nu mă luaţi, eu ce să fac?!— Bată-te să te bată de mînz, o schimbă Amosie iarăşi pe româneşte.

Fă bine, căpitane, şi ia-l cu domnia-ta. Numai la asta gîndeşte întruna, cum să ajungă în slujba domniei.

— Vrei? întrebă oaspetele.— Cu dragă inimă, dar nu ştiu dacă mă-ngăduie tata, sa codi Florea.

— No, lasă că l-oi lămuri eu, zîmbi frate-său. Insă, rogu-te, căpitane Ovâry, nu-l purta pe unde ş-o dus mutu’ iapa, pe alte meleaguri, că eu îs păţit.

— Ţin eu la mine. Oştean şi pretin fie. Nu departe de aici, la Turda. Primeşti?

— Da, răspunse Amosie în locul lui. Tata va fi bucuros să-şi ştie feciorul în slujba domniei, că şi aşa nu se prea îndemna la munca pe ogor.

— Mă-nvoiesc, spuse domol şi Florea, dar să nu mă dai sub porunca altcuiva, că pe dată fug şi mă-ntorc la ai mei.

176— Ba, să-ţi bagi minţile în cap, că a fi slujbaş domnesc nu-i după cum

ţi-i voia, ci cum îs trebuinţele ţării, îi zise Amosie.ŢUŢORA - PRĂBUŞIREAIN CETATEA HOTINULUI veniseră trimişii lehilor şi îl poftiseră pe

voievod la înfăţişare cu marele hatman al coroanei, dar acesta se împotrivise, că doar nu se ducea ca supus, ci ca un prieten, domn şi neatîrnat. La rîndu-i, ceruse să vină leahul în Moldova, cu oaste cu tot, căci era firesc ca el să-i fie gazdă, dar de astă-dată Zolkiewski fu acela care nu vru să audă. Spre a nu fi cu supărare, s-au înţeles pînă la urmă să se întîmpine la calea jumătate dintre Kameniţa şi Hotin, la marginea Nistrului, în dreptul satului ce-i zice Căinări. Trebuia să se vadă cît mai curînd, şi marele hatman hotărî ziua de 3 septembrie 1620.

Ştia voievodul că leşii erau tare făioşi, şi de nu s-ar fi arătat pe potriva lor n-ar fi cătat cu cinste la el. Pentru aceea a poruncit un alai cu mult mai bogat şi mai măreţ decît cel avut la înscăunarea sa de an-ţărţ, la Istanbul. Mai întîi s-a înveşmântat într-o haină de brocart albastru ţesută cu fir de argint, iar pe deasupra o mantie de urşinic vişiniu, îmblănită cu samur. Cizmele erau de postav vineţiu, cu pinteni de aur, iar pe cap o frumoasă căciulă din jder împodobită cu surguci cu pene de struţ. Armăsarul lui cel şarg, căpătat în dar de la însuşi sultanul Osman Gene, fusese acoperit cu valtrap de postav roşu, iar şaua din piele galbenă bătută cu nestemate avea scăriţe, late ca de o palmă, din argint aurit, iscusit lucrate de meşteri persieni, cum nu se mai văzuseră pînă atunci prin preajma locului. Frîiele şi căpăstrul frumosului cal sticleau aşijderea, din pricina nenumăratelor pietre preţioase şi a cataramelor de argint aurit.

Cînd a ieşit pe porţile cetăţii Vodă călărea ţanţoş în fruntea alaiului, avînd de o parte şi de alta şase armăşei care de asemenea uluiau prin frumuseţea veşmintelor: hainele de cu

176loarea sîngelui, încinse cu cingătoare de argint, desfăcute în faţă,

anume ca să lase la vedere cizmele de piele galbenă şi pantalonii de postav verde; tichiile ca lămîia de Chipru, trase pe o ureche şi împodobite cu steluţe argintii. Pe umărul stîng duceau cîte un topuz ferecat în argint, iar pe cel drept cîte un arc de lungimea unui om. Tolbele argintate ce le atîrnau la brîu erau doldora de săgeţi.

Dar şi mai osebiţi ca înfăţişare erau cei şaptesprezece sa-tîrgii, cu ale lor coifuri şi pieptare de alamă ce sclipeau în lumina soarelui tomnatec

de-ţi luau ochii, putînd să juri că erau din aur curat. Bărbile lor lungi pînă la brîu acopereau în parte strălucirea platoşelor, şi nici asemenea podoabă bărbătească nu mai fusese văzută pe aici.

N-avea boieri în suită, căci pe vel-vornicul Bucioc şi pe vel-postelnicul Goia îi trimisese mai înainte în întîmpinarea leşilor, şi acum îl aşteptau, iar ceilalţi credincioşi rămăseseră împrăştiaţi prin ţară din poruncă domnească. Erau însă şi din aceia care se dăduseră betegi, spre a nu se amesteca în încăierarea cu turcul, căci aşa le era multora în obicei. Alţii făgă-duiseră că se vor înfăţişa cu oaste, de îndată ce ar fi pătruns duşmanul în ţară, dar parcă te puteai bizui pe vorba lor?! Sprijinul de nădejde rămîneau tot în lefegii.

La rîndul lor, ca să-l cinstească pe domnitor cum se cuvenea, leşii au trimis în întîmpinarea lui pe pan Tadeus Thy-skievicz, cu patru sute de cazaci călări şi două sute de pedestraşi, în acest fel, cam la vreo două leghe depărtare de tabără, se mai mări alaiul domnesc. De cum se apropiară calea jumătate, sosiră înşişi hatmanii Zolkiewski şi Koniecpolski, însoţiţi de luptători de faimă ca Potocki, Kallinowski, Liubomirski, Rogavski şi mulţi alţii, printre care chiar şi pan Korecki, cu toată bănuiala ce căzuse asupra lui.

Întîmpinîndu-se, cele două alaiuri, s-au oprit spre a se saluta, după care pan Zolkiewski l-a poftit pe domnitor de-a stînga sa şi s-au îndreptat spre tabără. De cum au fost zăriţi, toate steagurile fură desfăşurate, iar tunurile prinseră a trosni în cinstea oaspetelui din Moldova. Descălecînd, au pătruns într-un loc anume rînduit ca să asculte cu toţii slujba religioasă făcută de însuşi episcopul Cracoviei, aflat şi el acolo. După aceea s-au dus în cortul lui pan Zolkiewski, unde fuseseră poftite chiar şi căpeteniile de mai mică însemnătate, dar tuturora

177trebuia să li se ceară părerea asupra felului cum aveau să sa lupte cu

paginii.Cei doi boieri moldoveni aflaţi acolo înainte de sosirea voievodului lor

nu prea se arătară mulţumiţi de puţinătatea le-şilor şi Vodă le dădu dreptate, dar nu avea puterea să mai schimbe nimic. Totuşi el fu cel dintîi care vorbi, socotind o pierdere de timp dacă nu ar fi fost cu toţii una cu cele ce avea să le spună, după judecata lui.

— Preacinstiţi hatmani şi viteji şleăhtici! începu el, după ce-şi drese glasul. Ca unul ce cunosc sama oştirii lui Iskender-paş; i, zic să-l pălim acuma, pe negîndite, la cetăţile lui cele mai întărite, ca Bender, Cetatea Albă şi Chilia. Alungîndu-l, am putea lăsa în locul turcilor cîte două sute de valoni...

— Am împuţina oastea noastră! sări Kallinowski.— Nu zic ba! răspunse voievodul. Să ştiţi însă că, atîta timp cît

Iskender-paşa nu capătă sprijin de la Poartă, toată oştirea lui abia dacă se ridică la vreo opt mii de oameni, şi pe aceia îi cam ştiu eu cît preţuiesc.

— In răstimp i-ar putea sosi ajutoare!... Îl întrerupse pan Koniecpolski, dar Gaşpar-vodă nu-i dădu răgaz să continuie.,

— Nici gînd! făcu el zîmbind. Trimiţîndu-le haraciul şi descotorosindu-mă totodată pe cale paşnică de lefegiii turci, dregătorii stambulioţi nu vor mai crede în veştile pe care le vor primi de la serasker, o bună bucată de vreme. Tocmai potrivită ca să putem izbi noi, acolo unde nici nu se aşteaptă.

— Spusele măriei-tale se leagă, intră în vorbă şi marele hatman. Ba chiar sînt ademenitoare, dar îndoielnice. Vor fi şi tătarii alături de Iskender-paşa, iar de ne pripim ne-om pomeni cu ei asupra noastră, şi sînt mulţi cît frunza şi iarba.

— Să rămînem lingă Nistru! zise scurt pan Liubomirski.— Şi eu îi împărtăşesc părerea! încuviinţă pan Koniecpolski.— Atunci turcul are să pustiiască toată Moldova! sări şi dumnealui

vel-vornicul Bucioc. Moşiile lui se aflau, de altfel, printre cele dintîi în calea năvălitorilor.

— Am putea trece Nistrul ca să fim în Moldova, dar să nu ne îndepărtăm de mal, fiindu-ne astfel la îndemînă a ne întoarce acasă la noi dacă vom avea necaz, răspunse pan Koniecpolski. Pe urmă cazacii ar păli pe la spate ordiile tătăreşti, răstimp în care poate o să ne mai vină şi alţi oşteni în rîndu-riie noastre.

178— Chiar nădăjduiţi? întrebă zîmbind voievodul Moldovei. Fusese vorba

de vreo optzeci de mii…— Dar măria-ta cîţi ai adus? sări pan Zolkiewski.— Mă bizui pe vreo douăzeci de mii, dacă nu chiar mai mulţi,

răspunse cam stingherit Gaşpar-vodă, căci îl însoţiseră la Hotin numai cei şase sute de lefegii străini.

— De bună-seamă că majestatea sa regele Zygmund are să ne trimită şi altă oaste şi tocmai pentru aceea nu trebuie să ne zorim, mai spuse marele hatman.

— Dar în acest răgaz şi Iskender-paşa va strînge de două sau trei ori mai mulţi oameni, şi nu va mai fi chiar atît de lesne de biruit! se înciuda Gaşpar-vodă.

Multe ceasuri s-au mai încontrat în acel sfat, fiecare apă-rîndu-şi părerea, însă pînă la urmă tot hatmanul a hotărît:

— Trecem în Moldova ca s-o ferim de jaf, dar vom face tabără tot în locul acela de lîngă Iaşi, unde a fost şi răposatul hatman Zamoyski. Cum îi zice?

— Ţuţora, îi răspunse pe dată vel-postelnicul Goia.— Aşa! încuviinţă pan Zolkiewski. În acest fel sîntem şi aproape de

Nistru, putînd aştepta întărituri. Cum spuneai domnia-ta, pan Koniecpolski, că vrei să-i pui pe cazaci să lovească tătarii pe malul Nistrului, ar fi o irosire zadarnică de forţe, de vreme ce grosul oştirii ar rămîne în Kameniţa. Dar nici cele plănuite de măria-ta, zise el către Gaşpar-vodă, nu pot prinde viaţă. Deocamdată nu sîntem decît vreo opt mii de oameni şi, împrăştiindu-ne în toată Moldova ori lăsînd valoni prin cetăţile turceşti, am rămîne numai o mînă de oaste, uşor de înfrînt.

Domnitorul înghiţi în sec de ciudă. Nu era oştean de meserie, însă era la mintea oricui că zăbava nu putea să-i prindă bine decît lui Iskender-paşa, care cu o lună înainte nici nu se gîndea la vreo luptă. Aşteptînd, îi vor sosi şi lui alte ajutoare, şi fără îndoială că şi tătarii i se vor alătura. Atîta îngustime de minte îl scîrbi pe domn, făcîndu-l să fie tare dezamăgit. Aceasta era şi părerea celor doi boieri care-l însoţiseră, iar acum în mintea lor începură a încolţi gînduri de părăsire a unei domnii ce părea sortită înfrîngerii. Cît despre oştenii de rînd, aceştia n-aveau cum şti ce se va întîmpla, dar se bucurau că se vor înfrunta cu păgînii.

Cu mare greutate se urniră din loc şi după aproape o săp-tămînă de drum abia dacă atinseră malurile Răutului. După

179alte două zile, în faţa dealurilor de lingă Delidolina hatmanii au poftit

să vadă cam care este puterea de luptă a oştirii şi pentru aceasta husarii lui Rogawski au făcut o probă, de parcă ar fi fost la mustru şi nu în drum către un duşman adevărat. Gaşpar-vodă turba, nu alta, însă n-avea ce face, şi astfel se pierdea o groază de vreme de pomană.

Abia în cea de-a douăsprezecea zi a lui septembrie, oştirea ajunse pe malul Prutului, la Ţuţora, unde aşteptau vreo cinci sute de lefegii în frunte cu ser Marino Resti, precum şi pîrcă-labul Marcu Iancovici cu feciorii strînşi de el peste munte. Se mai aflau şi cîţiva boieri ce nu dăduseră bir cu fugiţii, veniţi împreună cu vreo mie de oameni, răzeşi, tîrgoveţi şi boieraşi.

— Dar unde ţi-i oastea, măria-ta? întrebă cam în batjocură pan Zolkievski, văzînd puţinătatea moldovenilor.

— Se vede că o aşteaptă pe a luminăţîei-voastre, răspunse dîrz voievodul.

Pe la mijlocul lui septembrie, pe plaiurile moldovene vara abia dacă se mai face simţită şi, dacă nu ploua, ca să desfunde toate drumurile, plecarea păsărilor călătoare către miazăzi vestea ivirea toamnei. Era vremea culesului şi gospodarii se, gîndeau cum să facă să-şi strîngă holdele, spre a putea ieşi cu zile din iarna grea şi viforoasă. De aceea, puţini fură cei care se încumetară a veni la oaste, fie siliţi, fie ademeniţi de plata ce ar fi putut-o dobîndi. Tocmai lor uitase a le vorbi domnitorul despre ţara cea mare şi mult visată a tuturor românilor, aşa că poporenii îşi închipuiau că nu putea fi vorba decît de o nouă încleştare dintre lehi şi turci, în care ei n-aveau a se amesteca.

— Gîndeam că nu mai ajungeţi, măria-ta, cuteză Marcu să-şi spună păsul, cînd i se înfăţişă stăpînului său. *

— Decît aşa, mai bine nu veneam deloc, răspunse mîhnit voievodul. Lâncezim de mai bine de două săptămîni, parcă anume spre a-i da răgaz turcului să se gătească de luptă.

— Să ne fi repezit noi, doamne! Să fi chemat oastea ţării...— Prea tîrziu, prietene, dădu din cap Vodă şi numai că nu-i dădură

lacrimile cît era de cătrănit. De bine, de rău, lefegiii leşilor se pricep la meşteşugul bătăliilor, dar pe români cînd să-i mai deprindem cu arme de

foc? Aşadar să facem ca prietenii noştri, care, chipurile, au venit să ne apere, şi să ne încredem în noroc.

180Începuse a se strica prieteşugul cu făloşii vecini de la miazănoapte şi

mai cu seamă Gaşpar-vodă nu-l mai avea la inimă pe pan Zolkiewski, din care pricină se gîlceveau mai în fiecare zi. li venea să-şi dea cu pumnii în cap pentru prostia ce făcuse, bizuindu-se mai mult pe lehi şi nu pe oamenii ţării. Văzuse limpede că cei de dincolo de munte şi din toate părţile româneşti îl urmează şi fără plată, cum era Marcu şi ai lui, dar el se lăsase îmbătat de puterea sîneţelor şi a plumbilor secerători de vieţi omeneşti, şi nu se încrezuse în voinţa de veacuri a neamului românesc.

Un licăr de speranţă îi mai rămăsese pe undeva, şi pentru aceea porunci ca Marcu şi feciorii lui să plece în grabă spre Hotin, dar acesta se împotrivi din răsputeri şi rămase lîngă domnul şi stăpînul său, trimiţîndu-şi numai o parte din oşteni. Ceilalţi începură a săpa gropi şi şanţuri după pilda leşilor, spre a se adăposti ca şoarecii în pămînt, dacă ar năvăli duşmanul.

— Avem să sfîrşim ca nişte popîndăi! zise Mihai, care era ca un fel de umbră a bănăţeanului.

În inima lui începuse a se îndoi de acele vise pe care le crezuse aievea, şi o mare tristeţe îl cuprinse. 11 apucase şi dorul de Ciunga, de sărmana Sîneftă pe care n-avea s-o mai vadă niciodată, şi numai zel de luptă nu mai avea. Poate că după bătălie, dacă va mai scăpa cu viaţă, avea să se întoarcă prin părţile ardelene şi, de ce nu, chiar la Ciunga?…

— Nu-mi închipui cum avem să-i batem pe turci de vreme ce ne lăsăm împresuraţi de bună-voie, în loc să-i întîmpinăm?! zise el nemulţumit

— Apoi să ştii că nici eu nu văd pentru ce facem asta, dar aşa-i porunca. Totuşi, nici măria-sa nu-i prea încîntat de ceea ce facem! oftă bănăţeanul.

Vremea s-a stricat, mai apoi şi cerul a rămas zile întregi acoperit de nori plumburii. De cînd s-au’aşezat în tabără, oştenii creştini au tot săpat şanţuri şi au rînduit carele cele mari cu merinde tot o roată, adăpostindu-se la mijloc, după mormanele de pămînt bătătorit.

— Ce treabă o mai fi şi asta? întrebă acelaşi Mihai. Mai bine ne-am fi tras după zidurile unei cetăţi, care sînt cu mult mai tari decît ce avem noi aici.

— Ca să putem fugi mai repede după turci!… rîse Marcu, dar se vedea pe faţa lui că-i împărtăşea gîndurile.

180— Mi-e să nu trebuiască să-i rugăm să se înfricoşeze şi să plece, ca să

ne putem lua după ei…Dar în vreme ce ostaşii creştini îşi mărturiseau sau nu temerile,

Iskender-paşa căuta zadarnic să lămurească pe dregătorii Porţii de primejdia ce o aducea hainirea lui Gaşpar Grazziani, căci aceştia nu puteau să creadă că beiul de la Yaş n-ar fi fost credincios supus al padişahului, după cum se dovedise adeseori. Însă cînd îşi dădură seama

că spusele seras-kerului nu erau decît adevărul gol-goluţ, se hotărîră să-l sprijine. Marele vizir porunci pe dată să se ducă la Ţuţora Yusuf-paşa, beylerbeyul Rumeliei, Tiryâki Mehmed-paşa, sangeac-beyul de Nicboli, Koca Hizir-paşa de la Vidin (cel care era din neamul lui Mihaloglu), dar de mare nădejde rămînea tot Câni-bek Giray, hanul de la Crîm. Acesta însă l-a trimis pe fratele său Devlet Giray-kalgay-soltan, cunoscut de moldoveni sub numele de „Galga-sultan”. Fireşte că nu s-ar fi putut să lipsească nici Arslanoglu Kantemir-mîrza cu nogaii lui, iar pînă la jumătatea lui septembrie, Iskender-paşa, aşa după cum prevăzuse domnul Moldovei, adunase vreo şaizeci de mii de oameni cu totul.

Numai că marele hatman al coroanei n-avea ştire despre aceasta şi nici barem să trimită iscoade nu s-a îngrijit la vreme, pricinuind astfel şi mai mare mînie lui Gaşpar-vodă.

Zorii zilei de vineri 18 septembrie 1620 se arătau mohorîţi din pricina vremii de ploaie, dar chiar atunci se iviră şi călăreţii lui Kantemir-mîrza. Dădură ocol taberii răcnind şi aruncând o ploaie de săgeţi, însă nu cutezară să se apropie, de frica sîneţelor şi archebuzelor. Către amiază începură şi hărţuielile între cele două părţi, mai cu seamă că cei din afară«e înmulţeau văzînd cu ochii.

— Înălţimea-ta, zise pan Potocki către hatman. Dacă ne-am repezi asupra lor, nu i-am ajunge pînă în Dunăre.

— Dar alţii ne-ar putea sări în spate! i-o reteză pan Zolkiewski.— Oare să fie mulţi? întrebă şi pan Iacowski din Beltz.— Va trebui să-i numărăm în luptă, cum spuneau spartanii, zîmbi

încurajator hatmanul de cîmp Koniecpolski. Altă putinţă nu avem!— Barem de-am prinde „o limbă” de la ei... tot ne-am mai dumeri

întrucîtva, oftă marele hatman181Abia acum îşi dădea seama că ar fi trebuit s-o facă mai din timp şi nu

în ceasul de pe urmă.— Plătesc eu o sută de ducaţi celui care va aduce un turc! se băgă şi

Gaşpar-vodă, făcîndu-i pe toţi să se întoarcă spre el a mirare.Văzînd că nu fusese o vorbă aruncată în vînt, pan Zolkiewski

încuviinţă şi se dădu veste printre oşteni, care nu mai pregetară şi unii se şi năpustiră peste întărituri, năzuind să cîştige banii. Din păcate însă, cei ce nu se prăvăliră săgetaţi fură prinşi cu arcanul şi tîrîţi ca nişte saci pînă în rîndurile tătăreşti, care săriseră cele dintîi la bătaie. Turcii rămăseseră în aşteptare, fiind şi mai în spatele lor. Obişnuiţi în încăierările cu călăreţii pustiurilor de iarbă, husarii lui Rogawski se repeziră asupra lor, dar, copleşiţi de mulţimea paginilor, iute începură a da înapoi.

Cazacii lui Ujadowski, din polcul lui Balaban, starostele de Winiţa, săriră atunci în ajutorul husarilor şi răcnetele lor sălbatice înspăimîntară pe tătari, care cumpăniră şi începură a da înapoi. Se năpustiră şi alţii, de-a valma, din spatele întări-turilor, şi în acest fel îi puseră pe fugă pe duşmani, dînd putinţă husarilor să se aşeze pe locurile avute la începutul iureşului. Amurgul zilei îi potoli pe luptători, dar lehii nu fură în stare să

înfăţişeze decît căpăţîna unui turc, asta însă nu putea fi „o limbă” şi nici răsplată nu i s-a dat aducătorului.

Peste noaptea ce s-a lăsat curînd înflori în jurul taberei puzderia de focuri ale paginilor şi abia atunci împresuraţii putură să-şi dea seama de mulţimea lor, chiar dacă aprinseseră într-adins mai multe, după cum era obiceiul, spre a-şi înspăi-mînta vrăjmaşul. La sfatul de seară, ţinut în cortul marelui hatman, s-a hotărît să se repeadă cu toţii a doua zi şi să-i izgonească măcar pe tătari.

Astfel, în uruitul tobelor şi cu steagurile fîlfîind în vînt, lehii s-au pornit cu toată furia răzbind pînă în apropierea corturilor turceşti, însă plumbii le tăiară avîntul şi mulţi se prăbuşiră pe vecie. Ienicerii săpaseră un şanţ în care se băgaseră şi de unde împroşcau moartea fără vreo pierdere din partea lor; şi cum trăgeau pe rînd, la poruncă, nu se mai putea trece de ei. Acuma s-ar fi simţit nevoia unei căpetenii destoinice, dar hatmanii nu erau de faţă, şi chiar dacă ar fi fost... De aceea lehii se opriră cu toţii, fără să îndrăznească nici măcar să fugă din calea plumbilor ucigători.

182Numai bine se potrivise că pîrcălabul Şeptilici spuse dom-” torului:— Să mă fi repezit eu cu oamenii mei asupra tătarilor din eapta, ar fi

putut fi înconjuraţi turcii.— Dă-i zor! Ce mai stai? fu răspunsul lui Vodă, măcar s-ar fi cuvenit

ca leahul să fi făcut aceasta.Călărimea moldovenească de sub porunca lui Şeptilici se ăpusti

asupra tătarilor cu răcnete de „ucide!… ucide! “ dar cum se apropiară, călăreţii îşi săltară cuşmele în vîrful suliţelor şi trecură cu toţii de partea duşmanului. Pe dată au şi întors armele împotriva aripei stingi a husarilor, în vreme ce puşcaşii valoni se străduiau să astupe golul lăsat prin fuga moldovenilor.

— Nemernicul! tună furios voievodul. Ticălosul! Cu mîna mea am să-i sucesc gîtul! spumegă el. Dau zece mii de ţechini celui ce mi-l aduce viu pe vînzător.

Marcu şi ser Resti, aflaţi în preajmă, încercară să-l potolească, fiind în stare să se repeadă el însuşi asupra trădătorului.

— Ruşinea mă va mînca, dragii mei! se căina domnitorul.— Pe el, ilustrisime, şi nu pe alteţa-voastră, îi răspunse raguzanul

aţinîndu-i calea.— Ba pe noi toţi, că şi aşa se uită Zolkiewski cu ochi haini la mine, de

parcă eu l-aş fi vîrît în capcana asta prostească.Se opriră în loc fiindcă larma bătăliei încetă ca prin farmec, şi atunci îl

zăriră pe Mihai venind către ei purtîndu-şi calul de căpăstru, căci de-a curmezişul şeii se afla un om legat-cobză. ,

— Cine-i? întrebă Marcu.— Dumnealui, pîrcălabul Şeptilici. *— Unde-i? sări Vodă de cum îi auzi numele. L-ai prins?— Aici, măria-ta, răspunse tînărul căpitan. L-am găsit pe jos, călcat în

copitele cailor chiar de oştenii lui.Domnitorul se lumină la faţă:

— Asta înseamnă că s-a împotrivit vînzării!— Aşa se vede, fu de părere şi Marcu.— Atunci pentru ce l-ai legat?— Ca să nu cadă! răspunse Mihai.— Sărmanul! se îmblînzi Vodă mîngîindu-i creştetul ca unui copil. Şi

eu îl blestemam pe nedrept. Să fie dus la mine in cort şi să-i îngrijiţi rănile.

183— Măria-ta... gemu rănitul. Eu n-am putut...— Am aflat, credinciosul meu slujitor. Stai liniştit şi du-te să te

oblojeşti! Nu te mai gîndi la cei care te-au părăsit, căci aşa-i cînd se vîntură pleava, zboară aiurea dacă sufli peste ea. Mai bine!

In semn de iertare şi de împăcare îi puse în deget un inel cu smarald şi porunci să fie dus neîntîrziat în tabără. De fapt însă pîrcălabul nu era într-atît de greu lovit pe cît se prefăcea. Nu se împotrivise fugii celorlalţi, căci el o pusese la cale, dar cum se afla în frunte şi pînă să-i afle gîndurile tătarii i-au săgetat calul şi oştenii lui cu greu l-au putut feri să nu-i zobească. S-a ales cu vreo cîteva vînătăi, dar spaima i-a fost mai mare cînd fu adus în faţa fostului său stăpîn. Făcînd pe mortul a tras cu urechea la cele ce se vorbeau, şi aşa i-a venit gîndul dezvinovăţirii.

In dimineaţa zilei de duminică, un gornist turc dădu de veste împresuraţilor:

— Ascultaţi, ghiauri necredincioşi! Marele serasker de Karamania, Iskender-paşa, făgăduieşte să vă lase slobozi a vă întruna pe la casele voastre, de unde aţi venit. Inălţimea-sa nu are treabă cu lehii, dar porunceşte să-i fie dat pe dată robul cel hain, pe nume Grazziani, care a fost bey la Bogdan iii. Altcum să nu faceţi, căci pieirea vă aşteaptă!

Murmure surde se auziră prin toate colţurile taberei creştinilor, după plecarea solului.

— Aşa ceva nu-i cu putinţă! tună pan Kallinowski, cînd se înfăţişă marelui hatman al coroanei, la sfat. Ce vă uitaţi aşa la mine? se răsti el spre cei de faţă. Cinstea noastră ar f) pe veci terfelită, dacă am da păgînului pe fratele nostru de arme

— O mare mîrşăvie! adăugă tăios şi pan Rogawski.— Oricum, zise mai potolit pan Balaban, măcar că din pricina lui ne

aflăm la strîmtoare, nu se cade să-l dăm turcilor.— De n-ar fi fost el, n-ar fi pierit atîţia viteji de-ai noştri, şuieră printre

dinţi pan Korecki, care-l duşmănea pe voievod.Pan Zolkiewski îi ascultă pe toţi, pe rînd, mulţi împotri-vindu-se unei

asemenea vînzări, dar el nu dădu un răspuns hotărît.— Vom mai chibzui! zise el cu voce joasă.Mai tîrziu trimise un sol spre a le cere turcilor pe cineva care să se

întîlnească şi să discute cu pan Korecki, trimisul lui, acesta avînd să le dea şi răspunsul.

183

Nimeni însă nu ştia ee gînduri avea şleahticul şi nici cele poruncite de marele hatman atunci cînd s-a întîlnit sub un -opac din lunca Prutului cu Veli-şah, o căpetenie de-a lui Kalgay-soltan.

— Am făgăduit bani! răspundea Zolkiewski celor care-l întrebau. Cît despre hospodarul moldav, le-am spus că nu mai este printre noi, mai adăuga el pentru cei care voiau să ştie anume ce se va întîmpla cu prietenul lor de arme.

Toată duminica a trecut fără nici o hărţuială, dar cu tot felul de sfaturi tainice şi şuşoteli pe la dos. Din astă pricină Gaşpar-Vodă socoti că nici nu se mai cădea să se ducă pe la sfaturile lui pan Zolkiewski, cîtă vreme acesta nu se împotrivise cu tărie şi de la bun început cererii lui Iskender-paşa. Avea pe lîngă el, în afară de boierii pomeniţi mai sus, şi pe hatmanii Borisi şi Duca, pe vel-vomicul Ţării de Jos, dumnealui Coste Nicoriţă, şi alţii mai mărunţi.

Cel de pe urmă se dovedise nespus de cutezător, căutîn-du-şi pierzania în luptă, dar moartea îl ocolea, cu toate că se băga unde era primejdia mai mare. Scăpase întotdeauna teafăr şi nevătămat. (

Pe toţi aceştia i-a chemat voievodul în cortul lui, lăsînd paza în seama căpitanului Mihai, şi aşa îi găsiră panii Potocki şi Kallinowski.

— Principe! Am venit, ca oameni cinstiţi ce sîntem, să-ţi spunem că hatmanul nostru vrea să te vîndă, spuse pe faţă pan Kallinowski.

— Noi însă şi mulţi alţii ne împotrivim unei asemenea mîrşăvii şi îţi cerem să vii cu noi.

— Unde?! se miră Gaşpar-vodă.— Fugim la noapte, care cum om putea. Daca izbutim să trecem

Prutul, sîntem scăpaţi.— Noaptea-i întunecoasă şi n-are să se bage de seamă, că tătarii

dorm de obicei şi nici nu au să-şi închipuie cum ar încerca cineva să fugă pe o astfel de vreme, adăugă pan Potocki.

Voievodul rămase pe gînduri. Ii veniră lacrimi amare în ochi, dar nu vru să-şi arate slăbiciunea în faţa şleahticilor.

— Vă mulţumesc, dragi prieteni, răspunse el încet. Mă mai gîndesc şi, de-o fi, mă alătur vouă din toată inima.

— Atunci rămîi cu bine, principe! îşi luă rămas bun pan allinowski.184— Şi mult noroc la gîndul cel bun! adăugă zimbind celălalt şleahtic.Dar după plecarea celor doi străini domnitorul abia de mai putu vorbi,

cu glas tremurat, ca pentru sine:— Să fug?… aşa am ajuns?… şi toate visurile mele?... ale neamului

acesta urgisit de soartă, cui să i le las?... Nici n-am apucat a ne bate, şi gata vînzarea!

— Măria-ta, zise vel-vornicul Bucioc. Să nu ne lăsăm, pentru nimic în lume. Iacă să fugim, că nu-i rea povaţă, dar om strînge iarăşi oaste şi ne-om întoarce.

— Venim cu mai multă putere, doamne, zise şi boierul Goia. Îi spulberăm, nu alta!

Prin mintea lui Gaşpar-vodă goneau tot felul de gînduri, dar cel mai de luat în seamă rămînea tot acela de a strînge c nouă oaste. „Avea dreptate Marcu! Numai oastea ţării ne mai poate scăpa”, îşi aminti el de povaţa bănăţeanului. Chibzuiră în fel şi chip, iar pînă la urmă hotărîră fuga, împreună, chiar în aceeaşi noapte.

De cum se aşternu întunericul, cei doi şleahtici se iviră iarăşi în cortul voievodului, îmbiindu-l să-i însoţească. Dădură insă peste un om tare cătrănit, căci toţi sfetnicii lui trecuseră la duşman, rămînînd numai cu Bucioc, Goia, Nicoriţă şi Şepti-lici, care încă mai şchiopăta după păţania din ziua trecută.

— Cu cît mai puţini vânzători în jurul tău, cu atît mai bine, îl mîngîie, pan Kallinowski.

Atunci Vodă îşi întoarse faţa întristată către însoţitorii care-i mai rămăseseră:

— Eu nu pot să fug la Iskender-paşa, dar care dintre voi doreşte este slobod s-o facă, fiindcă din clipa asta vă dezleg de jurămîntul ce mi-aţi făcut.

— Rămînem cu măria-ta, ori ce o fi! răspunse Marcu, iar ceilalţi încuviinţară din cap.

— Ei, bine, să ne tragem din faţa duşmanului mai puternic decît noi, dar să ne întoarcem să-l răzbim cu oastea ţării! Să nu se zică vreodată că am fugit de frică!

— Aşa vom face, doamne! răspunseră mai toţi într-un glas. Se apropia miezul nopţii şi vremea se răcorise binişor.

Multe dintre focurile vrăjmaşului începură a se stinge, fie că erau mincinoase, fie că cei din preajmă adormiseră. Cînd soco

141tiră timpul cel mai potrivit, se strecurară pînă la malul apei, de unde o

apucară prin stufăriş şi mlaştină în susul riului, pînă ce aveau să dea peste vadul ce ieşea în satul Branişte. Vel-vornicul Bucioc se lăudase că ştia bine locurile, şi le slujea acum de călăuză.

Cu toate poveţele celorlalţi, Gaşpar-vodă nu vruse cu nici un chip să-şi părăsească frumosul lui armăsar şarg, aşa că Mihai îl ducea de căpăstru. Înainte de plecare îşi înfăşuraseră capetele în turbane şi chibzuiră să vorbească numai cei care ştiau turceşte, ca să fie luaţi drept urmăritori ai fugarilor Ieşi, dar mai mult se mergea în tăcere.

Pătrunseră printre frunzele tăioase ale trestiilor care le şfichiuiau obrajii şi deodată se pomeniră în mîl, pînă mai sus de genunchi. Din nefericire, sârgul fiind mai greu, se afundă şi mai adînc, fără putinţă să mai fie urnit din loc.

— Lasă-l, măria-ta! îi şopti Marcu la ureche, văzîndu-l pe Mihai cum se canonea să tragă de armăsar.

Apucară şi ceilalţi, dar zadarnic. Nu izbutiră decît să se facă auziţi de cîţiva tătari rătăcitori prin noapte pentru a des- puia şi jefui morţii. Noroc însă că n-au cutezat să se apropie prea mult.

— Cine-i acolo? auziră ei o voce cam îngrijorată.— Turci! răspunse pe dată Marcu.

— Ce căutaţi atunci prin preajma noastră?— Am găsit un cal împotmolit şi acum ne uităm să nu fie şi stăpînul lui

prin apropiere.— Ba să faceţi bine şi să vă căraţi în partea voastră, că prada de aici

ni se cuvine nouă! se răsti tătarul. %— Dar noi am dat mai întîi peste el, se împotrivi de formă bănăţeanul.— Plecaţi cît vă spun cu binele, că de nu...— Bine! Iacă ne ducem! răspunse Marcu şi toţi răsuflări uşuraţi, căci

nici nu voiau altceva.Cu multă părere de rău îşi părăsi voievodul armăsarul, dar nu mai

înainte de a-i cuprinde grumazul şi a-l săruta drăgăstos, ca pe un copil iubit. La rîndul lui şi dobitocul parcă înţelesese ce soartă il aştepta şi scoase un nechezat dureros, care sfîşie inima fugarului domn. În acest fel se lămuriră însă tei tătarii că era vorba de un cal adevărat.

— Nu cumva să-l ucideţi! strigă iar un tătar.186— Vouă vă rămîne, lacomilor! răspunse Marcu spre a-i linişti oarecum.— Rămîn eu să-l apăr, doamne! zise Mihai, văzînd ce grea era

despărţirea.— Nici nu poate fi vorba de aşa ceva, zise Vodă. Iţi mulţumesc pentru

inima ta cea bună, dar mai de folos îmi eşti dacă mă însoţeşti.— Dacă ar da peste tine tătarii ar fi şi mai rău, căci 3r vedea că nu

sîntem turci şi ne-ar lua uima, adăugă Marcu. Hai cu noi!Bîjbîind pe întuneric, abia izbutiră să-şi tragă picioarele din mîl şi se

ţineau cu greutate pe urmele boierului Bucioc. Ba şi dumnealui, boierul Şeptilici, parcă se mai înzdrăvenise, ori uitase că fusese şchiop, că păşea zdravăn în rînd cu ceilalţi. Cei doi lehi, cu pîrcălabul Amati şi vel-postelnicul Goia, se aflau în preajma domnitorului, păşind unul lingă celălalt, îngreu-nîndu-şi mersul. La urmă de tot rămăseseră Marcu, Mihai şi Resti, căci alţii nu se mai încumetaseră să fugă.

Apropiindu-se de malul apei ce clipocea la vale, la un semn al lui Bucioc se opriră cu toţii spre a-şi mai trage suflarea. Pe undeva, la deal, se auzea zgomotul ce nu putea fi decît al vadului mult dorit. Malul dimpotrivă însă părea foarte apropiat, încît lui Potocki îi trăzni prin cap să se repeadă în apă, nădăjduind ca din cîteva salturi să ajungă dincolo. Spuse aceasta şi celorlalţi, dar, în afară de Amati şi Kallinovski, nu găsi ascultare. Toţi trei se avîntară voiniceşte, dar amarnic s-au mai înşelat, căci puterea apei se dovedi a fi cu mult mai mare decît o bănuiseră, tîrîndu-i la vale. Nici măcar un strigăt de ajutor n-au mai putut scoate, pierind cu toţii.

— Amati! se căina Vodă. Pentru ce ai făcut asta?Un şuierat de săgeţi le zbîrnîi pe la urechi, fiind trase de tătarii care

ajunseseră la armăsarul împotmolit şi îşi dăduseră seama că fuseseră amăgiţi cînd li s-a spus că fugarii ar fi turci.

— La vad! strigă vel-vornicul Bucioc, apucînd-o la fugă chiar pe malul apei.

Împroşca apa cu picioarele tot aşa ca odinioară, în copilăria lui îndepărtată, cînd se ducea la scăldat în miez de vară. Fu urmat pe dată de voievod şi de cei trei boieri, în vreme ce Marcu şi Mihai rămaseră pe loc spre a se împotrivi tătarilor cu spada în mină, acoperind fuga domnitorului.

187Izbutiră să se îndepărteze şi din pricină că tătarii, la rîndul lor, se

înmocirliră, abia mai putînd să se mişte. Prundişul mărunt al vadului li s-a părut cea mai bătătorită cale, iar cînd s-au văzut pe malul celălalt cu toţii au răsuflat uşuraţi, aducând mulţămită cerului că i-a scăpat. În urmă, Marcu şi Mihai se luptau cu urmăritorii, izbutind să şi doboare doi. dintre ei. Ceilalţi se opriră şi începură a striga după ajutoare, aşa că în curînd aveau să trezească întreaga tabără, iar cîte unul se şi ivea cînd şi cînd, pe malul celălalt, salutîndu-i cu cîte o săgeată pe la urechi.

— Vom intra iarăşi în stufăriş, zise Marcu. Nici gînd să mai răzbim prin vad, dar cel puţin l-am scăpat pe măria-sa. Noi o să apucăm către vale.

Pătrunseră în mîlul rece şi cleios, dar răcnetele se auzeau acuma peste tot.

— Pînă aici ne-a fost! şopti Mihai înfrigurat.— Ia taci! Parcă au apucat-o la deal?— Îhî!— Ştii să înoţi?— Da.— Atunci să ne lăsăm în apă pe lîngă mal, aşa cum făceam cîndva la

prinsul racilor. Socot că şi tu ştii.— De bună-seamă. Asta era plăcerea copilăriei, vara, numai că iar o

să ajungem în tabără.— Altfel aici ne lăsăm ciolanele. Haide, şi cum ne-o fi norocul.Tătarii socotiră că fugarii aveau să apuce calea spre miazănoapte,

aşa că goniră cu toţii spre a le ieşi în cale unde nu se aşteptau, malurile fiind fără stufăriş şi smîrcuri, Tlar la vale era o mare vînzoleală şi de o parte şi de alta a apei.

Gaşpar-vodă fu încredinţat că cei doi credincioşi slujitori se prăpădiseră, nemaiajungîndu-i din urmă, şi stoarse o lacrimă pentru bunul său prieten Marcu şi tînărul căpitan. Era cea mai grea lovitură ce o primea, şi un nod îi îngheţa graiul în gîtlej.

— Măria-ta! rupse tăcerea boierul Bucioc. Pe aici, prin apropiere, trebuie să fie satul Branişte, un cătun prăpădit, uitat de lume. Am însă un fin, botezat de răposatul taică-meu, şi e cel mai înstărit om din sat. Socot că ne-ar putea adăposti o zi-două, ori de nu, măcar să ne uscam la vatra lui şi să ne ajute să fugim mai departe.

187— Să-ncercăm, răspunse domnitorul mai mult în şoaptă, căci gîndul îi

era tot la sărmanul Marcu.— Nu cumva să fie tătari pe acolo şi am nimeri chiar in gura lupului,

cum s-ar zice, se îngryoră boierul Goia.

— Am să mă strecor pe furiş-, spuse Bucioc, şi dacă nu-i nici o primejdie vă dau semn.

— Şi dacă sînt, doar n-ai să te baţi cu ei de unul singur?! Merg şi eu cu tine! sări boierul Nicoriţă.

— Eu zic, boieri dumneavoastră, începu smerit Şeptilici, să ne vedem de calea noastră pe lîngă mal, pînă ce ne-or pierde urma.

— Ba, eu unul tot am să încerc la finu-meu Ştefan, că n-am decît de cîştigat, se împotrivi vel-vornicul. Rămîneţi pe loc şi aşteptaţi după cum am zis. Doamne ajută! îşi făcu el cruce şi se pierdu în pîcla care începuse a se ivi prin lunca Prutului.

— Nici drumul nu ştiu dacă are să-l nimerească pe asemenea vreme, necum să ne mai dea şi semn, murmură postelnicul Goia, uitîndu-se după Bucioc.

Totuşi rămaseră pe loc şi dînd peste scorbura uriaşă a unei sălcii bătrine se băgară în ea, atît pentru a se încălzi unul de la celălalt, cît şi pentru a se feri de priviri iscoditoare.

Vel-vornicul Coste Bucioc nu călca pentru întîia dată pe aceste meleaguri, aşa că orbecăi la început, dar curînd dădu peste o potecă bătută ce trecea chiar prin poarta finului său. Nu-i vorbă că avea vedere bună chiar şi pe întuneric, lăudîn-du-se adesea că are ochi de miţă, ori de viezure. Îl trezi pe gospodar în puterea nopţii, ciocănindu-i la uşă:

— Scoală, Ştefane! strigă el pe şoptite.— Care eşti acolo, măi? întrebă morocănos ţăranul.— Iacă eu, naşu-tău. Hai, deschide o dată!Se auzi ivărul zdrăngănind şi stăpînul se ivi în prag, numai în cămaşă

şi izmene.— Matale eşti, năşicule? Săru’ mîna!Nu părea chiar aşa de bucuros, după cum se lăudase boierul la

plecare. Ba;, dacă ar fi fost lumină, se vedea că nu prea arăta prea multă dragoste unui asemenea oaspete.

— Eşti singur? îl iscodi boierul intrînd în casă nepoftit.— Precum vezi.— Dar ai tăi unde-s?188— Apăi, i-am dus peste Prut, la nişte neamuri, că doar nu era să-i ţin

în calea tătarilor. Se aude că sînt o puzderie mai la vale, la Ţuţora.— Tocmai de acolo vin şi eu, finule,. şi mă bizui pe tine că ai să-mi dai

o mînă de ajutor să fug mai departe.— Să fugi, năşicule?! Nu cumva aţi mîncat bătaie?!— Cam aşa ceva! Trebuie să ajung la Iaşi, că de mă prind paginii,

harcea-parcea mă fac.— Aşaaa? făcu gospodarul mormăind ciudat.Se gîndise la început că naşu-său venise ca şi în alte daţi, căci se cam

ţinea cu nevastă-sa Măria, cu toate că o dată cu anii se mai lăsase de acest drumeag şi nu-i mai călcase pragul cam demultişor, dar aşa ceva nu se uită. Nu-i vorbă că-i înmuiase ciolanele nevestei de fiecare dată, de

parcă ea ar fi fost vinovata, dar acuma i se păru un prilej şi mai nimerit ca să se: scape de un asemenea naş.

— Şi chiar te urmăresc liftele? mai întrebă el o dată.— Aşa precum ţi-am zis. Dă-mi un cal bun, şi mîine în zori aş fi

departe, pe drumul Herţei.— Da’ nu-i bine, năşicule, se îndulci pe dată glasul gazdei. Mai stai

oleacă să tragi un pui de somn, iar eu în răstimp m-oi duce să-ţi prind un armăsar, că i-am lăsat pe toţi la păşune. Pe urmă, te pomeneşti că-i fi şi flămînd? Să-ţi dau să-mbuci ceva!

— Parcă ţi-a ieşit un sfînt din gură, finuţule, îşi frecă palmele boierul. Nu cumva ai şi niscai rachiu?

— Cum să nu?— Atunci îi şi mai bine. Hai să te ascult.Gospodarul dădu să iasă din odaie, dar se opr^ întorcîn-du-se către

Bucioc.— Da’ numai singur ai scăpat din bătaie?— Îhî! răspunse acesta fără preget.De cum se despărţise de tovarăşii lui, se gîndise că fără „coadă” după

el ar fi fost mai lesne să scape, şi apoi nici n-avea poftă să-şi lege viaţa de un voievod mazil. Pentru aceea îi şi dete asemenea răspuns, fără a-i mai păsa de cei care îl aşteptau zgribuliţi în lunca Prutului.

Ştefan se ivi din nou, îmbiindu-l cu un clondir.— Ia de bea, năşicule, să te mai încălzeşti, şi dă-ţi straiele jos de pe

domnia-ta. Pune-le să se usuce, pînă mă întorc eu.189— Să trăieşti, finule, şi să-ţi dea Dumnezeu după inima ta cea bună.

Lasă că şi eu te-oi răsplăti, numai să mă văd acasă la mine.Ţăranul mormăi ceva ce putea semăna a mulţumire, la fel de bine ca

şi a blestem, dar vel-vornicul nu-l mai auzi, căci gîlgîia cu sete. Cuprins apoi de moleşeală, se trase mai lîngă foc, începînd să se dezbrace.

Rămas numai cu cei trei boieri, pe care nu-i simţea prea apropiaţi de inima lui, Gaşpar-vodă era cam stingherit. Alta ar fi fost treaba să fi fost cu Marcu ori cu Resti, bunii lui prieteni! O veşnicie li s-a părut sărmanilor fugari pînă cînd zorile cenuşii se îndurară să se arate pe creasta delurilor din apropiere. Cerul însă rămase acoperit şi, din cînd în cînd, cîte o pală de vînt ce tăia pînă la os îi învăluia pe înfriguraţii din scorbură.

— Să pornim la drum, dragii mei, spuse voievodul. Se pare că am rămas numai noi, căci bietul Bucioc ar fi avut destulă vreme să ne facă semnul făgăduit ori să trimită pe careva după noi.

— Or fi apucat tătarii în sat, măria-ta, fu de părere postelnicul Goia.— Să mergem cu mare fereală, îi povăţui şi boierul Şep-tilici,

clănţănind din dinţi. Dacă ne simt liftele, ne-am ars.Păşiră deci cu mare grijă să nu cumva să trosnească vreun vreasc sub

tălpi, şi încercară a se urni către susul apei.— Acolo o fi cătunul? întrebă deodată boierul Nicoriţă, arătînd cu

degetul către nişte mogîldeţe ce păreau a fi case.— Da! Chiar aşa! încuviinţă Goia.

— Neapărat vom trece prin faţa lui? se îngrijoră Şeptilici.— N-avem încotro! îi răspunse Goia.— Ar fi bună acuma o cană de rachiu, zise Vodă strîngîn-du-şi

dolmanul la piept. Nu credeţi că am putea cumpăra de la vreun sătean?— Nici vorbă, măria-ta! Cîtă vreme nu s-a întors Coste Bucioc, nu mai

încape îndoială că acolo-s tătarii! îl încredinţa boierul Nicoriţă.— Ia uitaţi-vă la casa ceea mai răsărită! arătă Şeptilici. Nu zicea

boierul Bucioc că finu-său îi cel mai înstărit om de aici?— Ba da! încuviinţă Goia. Dar... ce-mi văd ochii?… Uite, prăjina ceia

din gard…190Un fior de gheaţă le străbătu spinarea, căci în ţepuşa înfiptă în

nuielele împrejmuirii se zbătea în chinurile morţii un om. Şi acela era... Bucioc!

— Tătarii! murmurară cu toţii deodată şi se traseră pe burtă către tufişurile de lîngă mal.

— Dumnezeu să-l ierte! glăsui rar boierul Nicoriţă, ştiind că el însuşi avea nevoie de o asemenea iertare.

Rămaseră o vreme în aşteptare, dar văzînd că nu se mai întîmpla nimic o porniră iar la drum.

Mai bine de o săptămînă bătură coclaurile ţării, ferindu-se de căile mai umblate şi căutînd adăpost în sate mai dosnice. Apucaseră mai întîi spre miazănoapte, ca să ajungă în Lehia, dar se răzgîndiră, după ce aflară că slujbaşii domniei cercetau pretutindeni pe fugarii de la Ţuţora. Se străduia măria-sa Alexandru-vodă Iliaş să prindă cît mai mulţi, spre a-i da în mîna lui Iskender-paşa, după cum primise poruncă.

Descumpăniţi, cei patru pribegi rămaseră o vreme într-un cătun de prin ţinutul Hîrlăului, neştiind încotro s-o mai pornească.

— Să ne tragem către moşiile mele din Horincea. Ţinutul îi împădurit şi fără îmbulzeală de oameni. Să adăstăm acolo pînă s-o potoli viitoarea urmăririlor...

— Poftesc să mergem la Braşov! zise deodată fostul domn, neluînd seamă cine anume vorbise. Am bani mulţi de căpătat de la un cămătar de acolo, după care putem să ne ducem la Praga, la împăratul, şi ne-om întoarce cu ostile lui. Atunci vom face dreptate în ţara asta!

Din obişnuinţă boierii i se supuseră pe faţă, dar nu cu inimă bună îl mai însoţiră de acum încolo. Ba, Nicoriţă îi spuse verde în faţă că, de vreme ce aveau sa treacă prin pasul Oituzului, el îi va părăsi de cum vor ajunge în valea Trotuşului. Se va ascunde la vreo moşie de-a lui, după cum spusese, dar printre străini nu-l va însoţi pe domn. Ceilalţi tăcură mîlc...

Cerşeau cîte un codru de pîine de pe la oamenii săraci, care nici ei nu erau prea îndestulaţi dar nu voiau să primească plată, socotind că fac pomană de sufletul celor morţi. Nu se apropiară de nici o curte boierească, han ori circiumă, ca să nu fie daţi în vileag. Straiele de pe ei se cam ponosiseră, iar inelele şi giuvaericalele erau dosite, laolaltă cu banii.

191Abia în preajma tîrgului Trotuş, de pe apa cu acelaşi nume, aflarâ că

leşii scăpaseră de la Ţuţora dar că mulţi rămăseseră acolo pentru totdeauna.

— In cel mult trei zile ajungem la Braşov, boieri dumneavoastră, zise Gaşpar-vodă cînd poposiră într-o colibă părăsită din marginea unei păduri. De cum ne vedem acolo, avem să cumpărăm haine noi şi cîte un cal, să nu ne mai chinuim picioarele pe jos. Ne vom da drept neguţători, ca să străbatem Ardealul, iar de Crăciun ne veselim în Sătmar. Pînă atunci să ne hodinim, că n-am închis ochii de două nopţi.

Aşa şi era de fapt, căci, speriaţi de a nu fi prinşi, merseseră zi şi noapte, mirîndu-se ei înşişi de unde mai aveau pu->tere. Aprinseră focul la gura colibei, iar voievodul, frînt de oboseală, numai că nu se prăvăli pe mormanul de frunze uscate ce slujise de aşternut altora mai înainte. În scurtă vreme i se auzi sforăitul.

— Dar noi ce facem? întrebă biv-velpostelnicul Goia.— Eu am zis că mă duc la vreo moşie de-a mea, răspunse boierul

Nicoriţă, şi chiar cînd s-o deştepta Vodă am să-mi iau rămas bun. Dacă vreţi, haideţi şi voi cu mine!

— Aşa, cu mîna goală? murmură gînditor Şeptilici.— Ce vrei să zici? se miră Nicoriţă.— Socot că are dreptate, se băgă şi Goia în vorbă. Dacă ne înfăţişăm

la noua domnie fără nimic, nu are să se bucure măria-sa Alexandru-vodă.— Voi aţi nebunit? Doar nu veţi fi vrînd să-l daţi prins pe domnul

nostru?! holbă ochii Nicoriţă.— Numai... căpăţîna! îi şi mai lesne de cărat! rînji boierul Şeptilici,

făcînd cu ochiul spre celălalt tovarăş.FUGARIIPÎRCĂLABUL ŞEPTILICI SE ÎNDEPĂRTASE fără să mai scoată o vorbă şi

se întoarse atît de curînd, încît cei doi mai că nu i-ar fi luat seama, dacă nu le-ar fi sărit în ochi capul însîngerat al fostului lor voievod, pe care-l aducea de chică ucigaşul, ca pe un trofeu. Frumoasa-i barbă era năclăită de

191sînge, ce încă mai picura din vinele gîtului, iar ochii săi mari, deschişi,

tremurau privindu-i cu mustrare.Biv-vel-postelnicul Goia scuipă cu scîrbă într-o parte, în vreme ce

boierul Nicoriţă simţi un nod în gît, care-i tăia răsuflarea. Abia într-un tîrziu izbuti să îngăime:

— Ce-ai făcut, nemernicule?!— Lasă, că aşa trebuia! îl repezi Goia. Vom duce căpăţîna la

picioarele noului domn şi ne-om spăla de păcate.Degrabă întinse mîna şi închise pleoapele ce mai zvîcneau, nefiindu-i

pe plac această uitătură a morţii. Se duse apoi lîngă leşul descăpăţînat, codindu-se o clipă dacă să-l atingă ori ba, dar se hotărî şi trase contăşul domnesc, după care înveli în el căpăţîna, ca într-o desagă.

— Ei, mergem? întrebă Goia, arătîndu-şi povara din mînă către ceilalţi.

— N-aveţi decît! Nevinovat sînt, Doamne, de sîngele unsului tău! fu răspunsul boierului Nicoriţă. Mie nu mi-a făcut decît bine, măcar că eu, nevrednicul, nu meritam.

Cu lacrimi în ochi începu să scurme pămîntul stîncos, pentru a-i încropi un loc de veci nefericitului domnitor.

— Da’ nu te mai canoni, boierule! rînji Şeptilici. Lasă-l în seama corbilor şi a lupilor, că doar era un papistaş. Domnia-ta mai bine hai cu noi, să ne luăm răsplata de la noua stăpînire.

— N-aveţi decît să vă duceţi unde vă va fi voia, oftă Nicoriţă. Drumurile noastre se despart de aici înainte.

Cei doi complici dădură nepăsători din umeri şi-l lăsară după cum îi era voia, în vreme ce fostul mare armaş încă se mai străduia să sape o gropniţă, în ciuda împotrivirii păjpîntului.

In răstimpul cînd le poalele munţilor se petreceau aceste fapte, pe malul Prutului, la Ţuţora, nu se domoliseră lucrurile. In dimineaţa zilei de luni, îndată după fuga domnului Moldovei şi a prietenilor lui, întreaga oaste leşească s-a înfricoşat şi tot mai mulţi erau aceia care voiau să se întoarcă acasă. N-a mai avut loc nici o hărţuială, căci marele hatman a oprit cu desăvîrşire orice ieşire în afara întăriturilor. Marginea de către răsărit a taberei atingea Prutul, de unde puteau lua apa de băut, dar hrana începuse a se împuţina îngrijorător.

192Către amiază se înfăţişară la pan Zolkiewski cei doi prieteni ai

domnului Moldovei, Marcu şi Mihai, înnămoliţi şi uzi pînă la piele, dîrdîind de frig. După povaţa bănăţeanului, cei doi spuseră că nu aveau ştiinţă de fuga lui Gaşpar-vodă, pre-făcîndu-se uluiţi de această veste. Povestea pe care au îndrugat-o era destul de şubredă, însă putea fi crezută. Spuneau că ar fi fost prinşi de tătari, încă de la încăierarea de sîmbătă, şi că izbutiseră să scape, trecînd prin stufăriş. Nu ştiau nimic despre vrăjmaşi, căci fuseseră ţinuţi în cortul unui mîrzac din partea cealaltă a apei.

Avînd trebuinţă de luptători, Zolkiewski nu mai puse la îndoială păţania celor doi şi-i îngădui în preajma oştenilor din polcul lui Balaban. In seara aceleiaşi zile, marele hatman porunci din nou la sfat, la care se adunară cu mult mai puţini ca altă dată, unii fiind fugiţi, dar cei mai mulţi, morţi.

— Aşa nu se mai poate! tună pan Balaban. Nu putem să ne mişcăm în strînsoarea paginilor, iar unii dintre noi nu chib-zuiesc decît cum să scape cu fuga.

— Aşa-i! Are dreptate! întări pan Ragowski şi alţii.— Şi ce socotiţi că ar fi de făcut? îi întrebă marele hatman, după ce se

mai domoliră o clipă.— Să plecăm! fu răspunsul dat de aproape toată lumea.— Cu învoirea lui Iskender-paşa? ridică sprîncenele a mirare pan

Zolkiewski.— Cu, ori fără, numai să plecăm! făcu pan Dmzbyk.

— Domnia-ta ce crezi, hatmane Koniecpolski? se întoarse pan Zolkiewski către ajutorul său.

— Să ne înţelegem cu turcul şi, de-l vom plăti, nu-mi închipui să nu primească, mai cu seamă că au şi început ploile cele reci de toamnă. Apoi, cu frumosul, ne-om trage la Kame-niţa pînă în primăvară, după care vom mai vedea…

— Are să ni-l ceară pe Grazziani, şi acuma de unde să-l mai luăm? întrebă cu reproş pan Korecki.

— Un fricos! zise scîrbit pan Malinowski. A tras după el, prin amăgire, chiar pe unii dintre ai noştri.

— Nu era mai bine să-l fi dat ieri-dimineaţă, pînă nu apuca s-o ia din loc? îşi continuă reproşul pan Korecki.

— Acuma, ce să mai vorbim? îi opri pe clevetitori hatmanul Koniecpolski. Vorba e, cine se duce ca sol să se învoiască cu paşa?

193— Pan Dmzbyk ştie cel mai bine turceşte, spuse polcovnicul Balaban.— El să se ducă! E cel mai nimerit, se auziră şi alte voci din sfat.Totuşi, pan Dmzbyk nu se arăta prea bucuros. Dar pe cînd căpeteniile

se ciorovăiau între ele care să fie solul, o larmă ca de luptă se stîrni printre oştenii din tabără. Cu toţii se zoreau spre malul apei, strigînd care mai de care: „Fraţilor, au fugit hatmanii noştrii… Scape cine poate! “

Uluiţi, şleahticii se năpustiră afară din cort, în frunte cu cei doi hatmani.

— Ce se întîmplă? răcni pan Balaban cu vocea lui de tunet. Aţi nebunit?

— Ne-au lăsat de izbelişte, luminăţia-ta. Căpeteniile noastre cele mari, hatmanii, au fugit, strigă în fugă un puşcaş, zorit şi el să ajungă la Prut.

— Aţi căpiat de-a binelea! Cine v-a îndrugat măgăria asta nemaiauzită?… Voi nu vedeţi că hatmanii sînt aici, în mijlocul vostru?… Căscaţi ochii, netoţilor! urlă polcovnicul din răsputeri.

Pe dată fură aprinse torţe şi cei doi hatmani încălecară, pornind împreună cu ceilalţi prin tabără, spre a fi văzuţi de toţi oştenii. Nenorocirea cea mai mare a fost însă că fugarii înspăimîntaţi se aruncau în Prut nădăjduind să scape mai la vale, dar acolo tătarii îi luau la ţintă, de cum se iveau pe luciul apei. Alţii se prăbuşeau chiar încă de pe mal, căci o ploaie de săgeţi se abătea necontenit asupra lor. Abia după ce-l văzură pe marele hatman, în carne şi oase, printre ei, teama începu a se risipi şi se opriră din fugă. Nu se putea şti, *lar de bună-seamă că pieriseră mai bine de o mie de oameni în prostie.

Această întîmplare a dus la grăbirea soliei către Iskender-paşa. Astfel că pan Dmzbyk, nemaiavînd încotro, se înfăţişă temutului serasker.

— V-aţi săturat de bătaie? rînji paşa primindu-l în cort.— Nu noi am poftit-o, înălţimea-ta, ci hospodarul moldav, care pe

deasupra a mai şi fugit, ca un iepure fricos.

— Mare e puterea lui Alah, ghiaurule! I-a şi dat răsplata cuvenită pentru hainia lui, înecîndu-l în mlaştinile de lîngă mal. A fost chiar prea blîndă pedeapsa, faţă de cît i s-ar fi cuvenit!

194— A murit?... răsuflă uşurat solul, căci asta însemna că nu va mai fi

cerut domnitorul, pe care oricum nu l-ar mai fi putut da.— Am găsit numai armăsarul lui, căci pe el l-a înghiţit smîrcul, care i

s-a vîrît în sufletul lui spurcat.— Noi n-avem nici o vină…— Atunci, cine v-a împins să încălcaţi pămînturile luminatului nostru

sultan, în Bogdan-ili? Cu învoirea cui şi împotriva cărei stăpîniri?! se înfurie paşa.

— Ne-a amăgit... bîlbîi solul.— Prostia se plăteşte! Daţi treizeci de mii de zloţi ungureşti şi vă las

să plecaţi!— Vai de noi, înălţimea-ta! Nici de ne-ai vinde bucată cu bucată

întreaga oaste şi tot ce avem asupra noastră, mai mult ca zece mii n-ai scoate pe noi.

— Eşti viclean, leahule, şi te tocmeşti ca la bazar, dar nu uita că eu poruncesc răscumpărarea. Acum eu sînt stăpînul!

Alături de serascher se mai afla şi Kalgay-soltan, dar acesta nu scotea o vorbă, măcar că el s-ar fi mulţumit chiar şi cu cei zece mii de galbeni de care pomenise solul.

— Poate dacă am mai cere din ţară… să zic aşa... vreo cincisprezece mii cu totul, am scoate pînă la urmă, răspunse pan Dmzbyk prefăcîndu-se a chibzui îndelung.

— Dacă-i pe aşa, întoarce-te şi spune-i lui Zolkiewski că poruncesc să plecaţi din tabără în cămaşă şi izmene, iar de vă va fi frică pe drum, pun tătarii lui Devlet Ghiray să vă apere, pînă treceţi voi la Kameniţa.

— Dar, luminăţia-ta... Încercă iarăşi leahul.— Am zis! Şi altcum să nu faceţi! încheie scurt paşa, după care

porunci ca nenorocosul trimis al împresuraţilor să fie însoţit pînă în faţa întăriturilor taberei.

Pe drumul de întoarcere, pan Dmzbyk rămase uluit văzînd pe ostaşii celor două părţi pălăvrăgind unii cu alţii, ba chiar dîndu-şi mîna. Nu pătrunse bine printre care, cînd auzi pe un tătar, căţărat nestingherit pe întăritura de pămînt:

— Bre, ghiaur! Voi crăpat de foame, nu avut ce mînca »— Ba avem, cîine spurcat! pufni pan Balaban, care se nimerise prin

preajmă. Putem sta şi un an încheiat aici, fără să ne porţi tu de grijă.— Atunci, dam la tătar! El sărac estem! Flămînd, bre!194Polcovnicul pricepu că era vorba de o viclenie din partea lor, spre a

iscodi dacă mai aveau merinde. Deşi n-aveau îndeajuns, strîngînd din greu cureaua, porunci pe dată să li se arunce burdufuri cu brînză şi pîini mari cît roata carului, din grîu curat. Ba chiar fură tăiaţi şi vreo doi cai mai slăbănogi, a căror carne o aruncară de asemenea.

— Bun leah! strigau bucuroşi tătarii, bătîndu-se pe darurile ce le cădeau de peste întărituri, în locul plumbilor de sîneţe.

— Na-vă, cîinilor! se veseleau şi lehii, văzîndu-le vîn-zoleală.— Zubrowkă nu vreţi, hămesiţilor? strigă un oştean pîn-tecos, ridicînd

plosca la vedere, spre a le face poftă.— Da! Bem! răspunseră mai mulţi decît se aştepta cel care-i

încercase, ştiind că aşa ceva nu le era îngăduit de coran.— Atunci, veniţi încoa’! făcu el semn cu mîna.Văzînd pe tătarii venind încrezători, mulţi oşteni le-au ieşit în

întîmpinare, şi astfel, mai pretutindeni, jur-împreju-rul taberei, închinau unul în sănătatea celuilalt.,

Toate acestea se petreceau sub ochii uimiţi ai lui Dmzbyk, care se întreba pentru ce mai era nevoie de îngăduinţa paşei ca să plece, cînd aveau asemenea prieteşug cu duşmanul?

N-apucă să istorisească totul marelui hatman, cînd un ceauş turc veni să le spună că luminăţia-sa seraskerul se învoise a primi numai douăzeci de mii de galbeni.

— Pînă daţi banii, să poftească acuma cu mine doi osta-teci de vază, adăugă turcul. Aşa-i porunca!

Pe aceştia i-ar fi găsit mai repede, dar de bani nici pomeneală. Drept pentru care hatmanul de cîmp a ceru? să fie adunată întreaga oştire, spre a comunica dorinţa paşei. Sătui de luptă, aproape toţi oştenii au încuviinţat să nu li se mai dea simbria cuvenită, ci s-o înmîneze turcului, ca să scape o dată.

— Atunci, să cerem şi noi ostateci! zise pan Rogawski.— Unul să fie chiar Arslanoglu Kantemir! propuse pan Balaban. Am eu

cu el o veche răfuială.— Nu uita, pan polcovnice, că de zălog nu te poţi lega! îl mustră

marele hatman.— Da’ ce? Am zis eu că am să-i fac ceva?!… Poftesc numai să-l văd,

căci i-am cam uitat înfăţişarea.Unii cutezară a rîde la hîtrele vorbe ale polcovnicului, dar cei mai

mulţi se arătau a fi îngrijoraţi. A treia zi, pe o ploaie195măruntă şi rece, solii turcilor au venit iarăşi în faţa întări-turilor

cerindu-şi banii cuveniţi, dar leşii dădeau din colţ în colţ, neavînd decît giuvaeruri, stofe, blănuri, dar nicidecum bani-peşin. Văzînd că solii s-au întors cu mîna goală, Iskender-paşa s-a înfuriat şi le-a trimis vorbă lehilor, că, fiind prinşii lui, cine va cuteza să iasă din tabără, va fi tras în ţeapă.

Fiindcă nu mai era altă nădejde, la sfatul de seară, ţinut în cortul marelui hatman, s-a hotărît ca pe noaptea de joi spre vineri, caii să fie înhămaţi la care şi să se pornească la drum „în tabără legată”. Plănuiau să meargă numai la adăpostul carelor şi să se apere tot timpul de vrăjmaşi.

Astfel zorii zilei de vineri, sărbătoare la musulmani, i-au găsit pe lehi în drumul anevoios către casă. Împrejurul lor, cetele de tătari răcneau în fel şi chip, împroşcîndu-i nu numai cu sudălmi, dar mai ales cu o ploaie de

săgeţi. Uitaseră cu desăvîrşire că mai înainte cu cîteva zile închinaseră în cinstea lor, dar, din fericire, nu izbuteau să facă nici o pagubă de viaţă omenească.

Toate acestea se petreceau pe cînd măria-sa Alexandru-vodă Iliaş, cu îngăduinţa lui Iskender-paşa, apucase drumul de la Galaţi înspre cetatea Romanului, spre a poposi acolo o vreme, pînă ce avea să intre în cetatea de scaun a Iaşilor. Ajuns la Bacău, fu înştiinţat că doi mari boieri ai fostului domnitor cereau îngăduinţa să-i sărute mîna şi să se închine la poalele măriei-sale. Cum era în obicei ca la stăpînire nouă să se repeadă mulţi dintre divaniţii domnitorului de mai înainte, Alexandru-vodă n-avu nimic împotrivă, şi astfel se pomeni la picioarele lui cu biv vel-postelnieul Goia şi cu fostul pîrcălab Şeptilici.

—- întru mulţi ani, măria-ta, şi să fii îndurător către noi, nevrednicele slugi ale milostivirii tale, doamne! începu a vorbi mai întîi Goia, după cum se cuvenea cinului său boieresc.

Se plecase în genunchi şi cu fruntea atingea poalele veş-mîntului domnesc.

— Cu multă umilinţă şi credinţă, ne supunem măriei-tale, stăpîne! îl urmă Şeptilici, ploconindu-se aşijderea.

— Ridicaţi-vă, boieri-dumneavoastră! răspunse voievodul cu grai blînd, întinzîndu-le mîna spre a fi sărutată.

— Să ne trăieşti, măria-ta! se repeziră cei doi, deodată.— De vreme ce v-aţi lepădat de Gaşpar Grazziani…196— Lepădat, stăpîne! sări Şeptilici. Iacă şi dovada credinţei noastre! şi

desfăcu iute contaşul, lăsînd la vedere capul fostului domn.‘— Ce înseamnă asta?! izbunci mînios voievorul. Care a cutezat?— Noi… măria-ta! se bîlbîi fostul pîrcălab.— Este… Gaşpar, stăpîne! murmură şi Goia, cam temător.— Nemernicilor! tună domnitorul. Cum aţi ridicat mîna voastră

păcătoasă asupra unui cap încoronat? Aţi spurcat sfînta taină a ungerii cu mir, paginilor! Să vină armaşul!

— Poruncă, măria-ta! răspunse acesta pe dată.— Pentru nelegiuita lor faptă, poruncesc moartea prin cazne a

mişeilor acestora! Mîine-dimineaţă să li se reteze braţele de la coate, apoi la prînz picioarele de la genunchi şi să fie azvîrliţi aşa în umblătoare, iar după ce-or sta acolo întreaga noapte să fie descăpăţînaţi, în zorii zilei celeilalte. Poftesc să fie aceasta de învăţătură tuturor acelora care ar mai cuteza să ridice viaţa unui domnitor miruit de către bunul Dumnezeu. Altcum să nu faci! Am zis!

— Induraaare, slăvite doamne! Milostiveşte-te, măria-ta! se prăbuşiră îngroziţi ucigaşii, încercînd să sărute încălţările voievodului.

Acesta însă se trase înapoi cu scîrbă şi făcu semn să fie ridicaţi pe dată, spre împlinirea osîndei.

— La asemenea faptă, astă răsplată, boieri-dumneavoas-tră! zise cu mîhnire Vodă, privind capul năclăit de sînge. Poruncesc să i se caute pe data trupul şi pe urmă să> fie îngropat cu cinstea ce i se cuvine unui

domnitor al ţării. Aceasta este voinţa mea! Slujba de îngropăciune să fie făcută în tîr-gul Trotuşului, de către popii noştri, pravoslavnici, căci în astă credinţă a fost uns domn!

In vreme ce ucigaşii lui Gaşpar-vodă Grazziani îşi luau pedeapsa pe care o meritau, în tabăra lehilor deznădejdea începu a pune stăpînire pe cei mai mulţi. Iskender-paşa poruncise ca ei să rămînă locului, dar, nedîndu-i ascultare, ei o apucară spre miazănoapte, avînd astfel să întîmpine mînia seraskerului.

197Marcu şi Mihai se aflau mereu împreună şi legaseră mare prietenie cu

căpitanul Ujadowski şi cazacii lui. Se socoteau ei că ar fi fost cu mult mai bine să fugă din „tabără” înainte de a fi ajuns la Nistru, căci acolo, pe mal, cu greu s-ar mai fi putut, nefiind de crezut că tătarii aveau să-i lase să treacă apa nestingheriţi. Auziseră de moartea lui Gaşpar-vodă prin smîr-curile Prutului, iar acum părerea lor de rău se împletea cu foamea şi suferinţele altor peripeţii.

— O mai fi mult pînă la Nistru? oftă Marcu.— De, mai ştiu eu? dădu din umeri bănăţeanul. După cum mergem,

pînă la crăciun nu vom ajunge.Nu mai închiseseră ochii de două zile şi erau istoviţi. Unii dintre ei se

mai ospătau cu ciosvîrte din hoiturile cailor prăbuşiţi de foame, dar ei nu se spurcaseră cu aşa ceva, hotărînd ca mai curînd să se stingă din viaţă, dar curaţi.

Zilnic rămîneau morţi în drum, dar şi mulţi dintre cei care încă mai suflau.

— Fraţilor! le zise pan Ujadowski celor doi prieteni. In acest fel mergem de-a dreptul la moarte, şi nu se cade să ne lăsăm măcelăriţi de păgîni după voia lor.

— Să luptăm! se însufleţi Mihai.— Nu mai avem putere, răspunse căpitanul. Trebuie să fugim însă ca

să ne salvăm, şi ne-om mai înfrunta noi cu ticăloşii ăştia!— Avem vreo putinţă? întrebă Marcu mai mult şoptit.— Nu prea e frumos să-ţi părăseşti tovarăşii la necaz, dar viaţa este

una, şi datori sîntem s-o păzim. Hatmanii noştri şi-au cam pierdut capul şi atunci trebuie să judecăm cu al nostru.

—- Spune o dată, nu ne mai fierbe! zise Marcu nerăbdător.— Ne sculăm peste noapte şi o apucăm înapoi!— Cuuum?! se mirară cei doi.— Cum aţi auzit! în spatele nostru sînt mai puţini tătari, ba poate că

deloc, fiindcă nimeni nu-şi poate închipui că lehii ar mai pofti să rămîie prin Moldova. Grosul lor ne aşteaptă pe malul Nistrului, şi ne înconjoară pe de lături.

— Aşa e încuviinţă Marcu.— Poate că ne-om şi bate cu vreo cîţiva, dar ştiţi că se tem şi ei de

cazacii mei…— Mergem cu toţii?! se miră Mihai.— Altminteri, cum?! Nu-mi las eu tovarăşii mei de luptă.

— Au să ne simtă şi lehii şi s-or alătura…198— Chiar dacă va fi aşa, cînd au să vadă că ne întoarcem, se lasă ei

păgubaşi.— Dar hatmanii, ce-au să facă?— Pînă au să afle, noi vom fi departe şi nu ne mai pasă de ne-or

înjura.Nemaiavînd ce zice, cu toţii au hotărît fuga peste noapte, cazacii fiind

pregătiţi din vreme. Nici Marcu, nici Mihai nu putură închide ochii de grijă, în vreme ce Ujadowsky sforăia fără să-i pese. Nu-şi puteau închipui să fie vreo capcană din partea căpitanului, pe care-l ştiau de bună-credinţă, şi mai multă teamă aveau dinspre partea lehilor.

S-au strecurat pe furiş în puterea nopţii, pan Ujadowski trezindu-se cel dintîi, în vreme ce oştenii ceilalţi, pătrunşi de. Clmezeala si răcoarea nopţii, dormeau care mai de care mai înfofoliţi, de parcă a doua zi i-ar fi aşteptat o mare bucurie.

Dar n-a fost să fie aşa. După ce fugarii s-au pierdut în beznă şi nici măcar vreun tătar nu i-a zărit, încă nici nu se luminase cerul că s-a şi dat porunca de plecare. Însă, precum bănuia căpitanul Ujadowski, la malul Nistrului pîndeau mai « toţi oştenii lui Devlet Ghiray, iar Slobozia Saucăi fusese pîr-jolită, încît nu mai rămăsese nimic din sat. Vederea apei ce şerpuia alene către miazăzi i-a scos pe mulţi oşteni din minţi. Fără a mai aştepta vreo poruncă, „sparseră tabăra” repezin-dfu-se să treacă pe malul celălalt, unde nu se zărea picior de tătar.

Zadarnic se mai zbuciuma pan Zolkiewski, fiindcă nimeni nu-i mai dădea ascultare şi nici nu pricepu ce se întîmpla cu el însuşi cînd un arcan i se împletici împrejurul ^grumazului. Doborît la pămînt, căci de mult nu mai avea cal, bietul hatman se mai zvîrcoli o vreme, după care îşi dădu duhul. Abia atunci tătarul descăleca. Scotoci prin veşmintele ce fuseseră cînch’a de o măreţie fără seamăn, dar care ajunseseră nişte zdrenţe pline de glod, şi dădu peste ceasul bătut cu diamante ce atîrna la gîtul mortului. l-l smulse degrabă, apoi mai scoase singurul inel de pe deget, precum şi punga cu vreo cîţiva galbeni.

— Tu l-ai ucis? auzi tătarul o voce în spatele său şi cînd se întoarse văzu că era însuşi Veli-şah.

— Eu! se făli el.198— Prostule! Puteai căpăta o avere de pe urma lui, dacă îl ţineai în

viaţă- N-ai ştiut că era marele hatman?— Acesta?! holbă ochii bietul tătar.— Întocmai! Acuma-i prea tîrziu. Barem găsit-ai ceva asupra lui mai

de preţ?Gerul să se fi prăbuşit asupra oşteanului, şi nu s-ar fi cătrănit mai rău.

Era un om sărac, avea mulţi copii şi, cu toată truda lui, nu izbutea să-i îndestuleze întotdeauna.. n-avea noroc şi pace! Ce mai!... Înciudat, se repezi asupra leşului şi-l despuie pînă la piele, doar-doar de va mai afla

ceva de preţ, dar zadarnic. Deznădăjduit, îşi ridică ochii spre înalturi şi braţele ca pentru rugăciune:

— Alah, tu eşti mare! gemu el. Dar, în bunătatea ta, nu mi-ai dăruit nici măcar dram de noroc. Fără el nu se poate trăi! şi zicînd acestea îşi înfipse jungherul în burtă, prăbuşin-du-se cu ceasul în mînă peste trupul marelui hatman Zolkiewski.

Puţini fură cei care izbutiră să treacă Nistrul, căci pe cei mai mulţi îi cărară apele la vale, spre Cetatea Albă. Într-acolo îşi îndreptase paşii şi Iskender-paşa, Iăsînd fugărirea leşilor în seama tătarilor. Era dezamăgit de lupta fără cîştig şi faimă pe care o purtase. De fapt, nici n-ar fi vrut zdrobirea lehilor, ca să nu-i supere pe austrieci, dar nu el fusese de vină că. semeţi cum erau, se băgaseră. de voia lor la moarte. Cît despre Gaşpar... nici nu voia să i se mai amintească, fiind înciudat că -fusese tras pe sfoară de omul în care avusese atîta încredere şi-i spusese cam multe. Mai bine că l-a înghiţit smir-cul astupîndu-i gura!

Pe la începutul lui octombrie în preajma Nistrului zilele începuseră a fi mai senine şi ar fi putut alunga gîndurile cele negre ale seraskerului. care-l bîntuiau de cîteva zile. Avea acolo, între zidurile cetăţii, nişte încăperi aproape frumoase, cu ferestre ce dădeau către înnegurata mare, ale cărei margini nu le puteai desluşi niciodată.

Ostenit şi nemulţumit, se tolăni pe un divan, bătîndu-l gîndul să se tragă iarăşi la Silistra, unde era mai plăcut şi cu ierni mai blînde ca pe aceste meleaguri. îndată se ridică din

199nou, neaflîndu-şi starea, şi făcu vreo cîţiva paşi prin odaie, cu miinile

Ia spate. Zări pe o măsuţă de argint multe poame ale toamnei, struguri negri şi zemoşi, pere galbene ca aurul şi mere ca sîngele, care-i făceau cu ochiul. Apucă o pară şi muşcă cu poftă. Zeama i se prelinse prin barbă şi se şterse cu dosul palmei. Mai îmbucă de cîteva ori, apoi luă alta şi alta, pînă simţi ceva ca un hanger ce-i răscolea dureros măruntaiele. „Am fost otrăvit! “ îi fulgeră prin minte şi vru să-şi cheme slugile în ajutor. Însă nu putu scoate nici o vorbă şi se prăvăli la podea, înţepenindu-i mîinile şi picioarele, care prinseră a-i tremura fără voie. Prin şira spinării îl înţepau mii de suliţe, sporindu-i chinurile la cel mai mic zgomot. Ochii, holbaţi de spaimă, apucară să mai vadă faţa îngrijorată a lui Arslanoglu Kantemir-aga, după care... nimic!

Marele serasker de Karamania muri în aceeaşi zi în care fugarii lui pan Ujadowski, împreună cu Marcu şi Mihai, băteau cu furie în poarta cetăţii Hotinului. Pe urma lor gonea” urlînd bezmetic, o trîmbă de tătari.

— Deschideţi, fraţilor! răcnea Marcu. Sîntem creştini I Haideţi o dată, că ne ajung tătarii!

Abia cînd plumbii de pe ziduri puseră urmăritorii pe fugă se dădu în lături poarta, numai atît cît să poată pătrunde în cetate fugăriţii oşteni. Arătau ca nişte umbre şi abia se mai ţineau zdrenţele pe ei, tremurînd de frig şi de istov.

— Nu care cumva eşti chiar domnia-ta, pîrcălabe Marcu? întrebă Sîvu prigoreanul, întîmplător aflat chiar atunci de strajă

— Ba chiar eu mi-s! mai avu putere să şi zîmbeascâ Marcu.— Uite-l si pe căpitanul Mihai, se auzi vocea bucuroasă a lui Csibi,

ajuns şi el, mai din vreme, între zidurile cetăţii.De fapt fusese înălţat de Gaşpar-vodă la rangul de căpitan, dar trimis

in cetatea Sucevei, aşa că nu mai avu parte de îrfrîngerea de la Ţuţora şi nu ştia decît din poveştile altora despre prăpădul de acolo. Aflînd că vine domnie nouă, dar că ‘a cetatea Hotinului încă mai stâpînea pîrcălabul Annibale

200Amati, prietenul bun al măriei-sale Gaşpar-vodă, Csibi şi oamenii lui

se zoriseră să se pună în slujba cetăţii, şi tocmai atunci le venise rîndul la pază cînd s-a ivit şi Marcu împreună cu ceilalţi fugari.

— Dar cum de-aţi ajuns la aşa necaz? se nedumeri Csibi.— Bine-i şi aşa! zise Marcu. Numai că sărmanul nostru voievod...

acolo şi-a lăsat ciolanele.Abia atunci află bănăţeanul cum se petrecuse moartea bunului său

stăpîn şi prieten. Mihai însă izbucni de-a dreptul în plîns, şi numai cînd auzi de caznele prin care fuseseră pedepsiţi ucigaşii se mai ostoi.

După ce se mai întremară, pîrcălabul Amati îi ceru lui Marcu să ia comanda tuturor bănăţenilor şi ardelenilor, la care se mai adăugară şi cei cîţiva munteni ce fuseseră în leafă la răposatul voievod. Îi adună pe toţi în jurul său şi le zise:

— Oameni buni, acuma am isprăvit cu totul şi sîntem slobozi a ne întoarce unde ne-o fi voia. De răsplătit, pentru slujba de credinţă re aţi făcut-o, n-am cum şi...

— Doar nu pentru plată am venit noi în ăst colţ de ţară, se băgă Sîvu prigoreanul.

— Şi cu ţara... ţara noastră a tuturora, cum rămîne? întrebă un flăcău de prin părţile Romanaţilor.

— Se va face, fraţilor, n-aveţi teamă! răspunse Marcu dîrz.— Deie Domnul să fie cît mai curînd! se auzi un altul.— Aşa să fie! zise iarăşi Sîvu. Ne-am cam învăţat să nu robim la

nimeni, şi vom lupta mai departe.— Vrut-a măria-sa răposatul Gaşpar-vodă să urmeze calea lăsată de

la Mihai cel viteaz, rosti Marcu domol, dar n-a fost în putinţă. S-o arăta, de bună-seamă, un altul, iar noi sîntem datori să ne înfăţişăm la porunca lui, cîtă vreme om mai fi în putere.

— Atunci, să nu mergem acasă! zise un oştean.— Aşa ar trebui să facem, fiindcă şi aici e casa noastră, dar vremurile

încă ne sînt potrivnice şi trebuie să ne tragem fiecare pe unde putem, barem pînă la primăvară.

— Nu cumva vii domnia-ta în Banat, cu noi? întrebă Sîvu.— De ce nu? Doar mi-s bănăţean şi eu, iar mîndra mea-i din Bozovici!

se sili să zîmbească Marcu.200DOMNIE VECHE LA VREMURI NOI

GÎNDURILE LUI MARCU ŞI ALE FECIORILOR din ceata lui nu se împliniră atît de curînd pe cît le-ar fi fost vrerea, căci vremuri de restrişte se abătură din nou asupra lor.

La scurt timp după ciudata moarte a vizirului de Silistra, năvalnicul Arslanoglu-mîrza începu a bate hotarele semeţei republici de la miazănoapte, zvonindu-se’ că nu fără îngăduinţa padişahului Osman. Sultanul însuşi se gătea cu multă oaste asupra Lehiei, dacă nu spre a o face raia, barem ţară supusă haraciului, asemenea celor româneşti.

S-a înfricoşat craiul Zygmunt, mai cu seamă că pierduse toate căpeteniile ostilii, ba chiar şi cel de al doilea hatman zăcea la Edicule, pe malul Bosforului, prins atunci, la Slobozia Saucăi. Neavind cum face altfel, căci prea se înghesuiau şleahticii după un asemenea rang, craiul a hotărît să puie în locul răposatului Zolkiewski pe pan Hotchevici de Litfa, iar ca ajutor a fost numit vestitul războinic pan Liubomirski, vrăjmaş de neîmpăcat al turcilor. Nu-i vorbă că şi Hotchevici fusese odinioară spaima, paginilor, dar acum, la peste cei optzeci de ani ai lui, se putea spune că numai aducerile aminte mai erau de folosinţă, celor ce voiau să-l mai asculte. Totuşi clevetirile s-au dovedit a fi ne-temeinice, fiindcă bătrînul orîndui pe dată împotrivirea către Unei. Întîi şi întîi dobîndi cu multă uşurinţă cetatea Hotinului, pe care Annibale Amati, pîrcălabul, i-o dădu fără crîcnire. În răstimp Liubomirski jefui cumplit Ţara de Sus a Moldovei, măcar că încă nu ajunseseră paginii pînă acolo, dar poftea să bage groaza în oameni şi să i se ducă vestea de ^viteaz”. Ba, cînd sosi cu oastea în Hotin, puse la popreală pe cîţiva starosti ai tîrgoveţilor şi-i piăvăli de pe zidurile cele înalte ale cetăţii, în văzul tuturor. Nimeni n-a aflat vreodată cu ce se făcuseră vinovaţi aceşti nefericiţi.

Aşa stînd lucrurile, căpitanul Csibi se plînse într-o zi lui Marcu:— Oamenii noştri nu-s mulţumiţi cu noua stăpîniie, jupîn pin ălabe. Eu

unul m-am tot socotit că ar fi fost bine să fi rămas la iernat în cetate, că e mai greu să apuci la drum pe vreme de viforniţă, dar cu pan Liubomirski nu cred că ne-om înţelege.

— Ai dreptate, încuviinţă Maieu. Mă bate gîndul să trecem munţii în Ardeal, căci domnia cea nouă de la Iaşi nu cred

201să aibă trebuinţă de noi. Şi apoi să ştii eă n-am minţit cînd am zis că

vreau să mă întorc la mine acasă, în Banat.Vorbeau amîndoi ungureşte, mai mult spre a se feri de urechi

răuvoitoare, întrucît această limbă nu prea era cunoscută prin partea locului. Cînd şi cînd îşi aruncau privirea asupra cerului plumburiu de toamnă, după cîte un corb rătăcit ce zbura croncănind către soare-apune.

— Vesteşte zăpada, zise Csibi cu ochii după zburătoare Scuipă apoi peste creasta zidului şi se aplecă în jos, de

parcă ar fi vrut să audă cînd va atinge pămîntul.Din turnul cel mare, straja îi cam supraveghea pe furiş, cu toate că

gîndul bietului oştean era mai curînd la ceasul cînd va scăpa de slujbă.— Nu vezi că a schimbat si oamenii de la ziduri, zise Marcu uitîndu-se

după străjer. Se vede treaba că nu mai au încredere în noi.

— Au pus valoni, de-ai lor.— Dar nu numai atît. S-a dat poruncă straşnică, pentru toţi oştenii

fostului domn, să nu cuteze a părăsi cetatea fără îngăduinţa lui.— A cui?— A lui Liubomirski! Bătrînul hatman e bun de pus la rană, dar

sleahticul acesta tare se sumeţeşte rău şi se ţine de stăpîn.— Dar ce treabă avem noi cu el? Ce, ne dă vreo plată?— Ne dă, oare, careva? zîmbi Marcu.— Cu atît mai mult, sîntem slobozi să plecăm unde ni-i voia. Aşa-s

legile ostăşeşti, răspunse Csibi.— Mai este cineva împotrivă.— Altul?!— Da! Arslanoglu şi tătarii lui. Dacă pun mîna pe noi, aşa puţintei cum

sîntem, sub sută, apăi numai bine ajungem robi pe undeva prin tîrgurile Anatoliei.

— No, la asta nu m-am gîndit! zise Csibi şi se scarpină încurcat în cap, după cum avea obiceiul. Ce-i de făcut?

— Cred că va trebui să aşteptăm să plece păgînii, ori de nu, să ne împăcăm cu gîndul că avem să iernăm aici.

— Bine ar fi că căpătăm şi ceva leafă, căci pînă acum nu m-am ales cu nimic din slujba domniei.

Bănăţeanul rîse şi-l bătu pe umăr:202— Ba te-ai ales teafăr şi nevătămat, şi asta-i mare lucru. Hai acum să

vorbim şi cu ai noştri!Oştenii lui Marcu erau răzleţiţi prin cetate, dar nu fu prea greu să-i

strîngă laolaltă, spre a chibzui împreună ce ar mai fi de făcut. Adunarea lor dădu de gîndit unui rotmistru leah, care se amestecă printre ei şi aşa află că mai toţi românii se hotărî-seră să intre în slujba hatmanului coroanei. Dădu fuga la pan Liubomirski, ca să fie el cel dintîi ce-i dădea vestea, iar hatmanul şi trimise îndată să fie chemat pîrcălabul român.

— Să aştepte! fu răspunsul lui Marcu. Mai întîi ar trebui să ştiu eu însumi ce să-i spun înălţimii-sale, şi pentru aceea ne-am adunat aici cu toţii. Cînd om hotărî, oi veni!

Strigăte de încuviinţare însoţită răspunsul pîrcălabului Marcu, după care acesta făcu semn cu mîna cerînd ascultare. Le spuse apoi pe scurt cele vorbite cu căpitanul Csibi mai înainte, cerîndu-le şi lor părerea.

— Rămînem şi ne batem cu păgînul, fu răspunsul dat pe loc de Sîvu din Prigor.

— Doar pentru aceea am venit aici, adăugă un făgărăsan.— Poate intrăm în slujba măriei-sale Alexandru-vodă > Ilie. ş, zise

căpitanul Mihai. Auzit-am cu toţii despre dreapta pedeapsă dată ucigaşilor. Înseamnă că este un om cu înţelepciune...

— Şi aşa ar fi bine, dădu Marcu din cap. Numai că pînă la Iaşi am avea de înfruntat tătarii, iar măria-sa nu ne-a chemat la sine.

— Aşa-i! Aşa-i! strigară cu toţii.— Atunci, rămînem!

— Plecăm! «— Să ne dea leafă, că n-avem ce mînca, strigă un secuian de prin

părţile Odorheiului.Pîrcălabul îi potoli din nou:— Am să mă duc şi la pan Liubomirski, iar de ne vom înţelege în

vreun fel, atunci vom rămîne, barem pînă în primăvară. Bine-i aşa?— Da! Bine! Aşa să faci! şi alte încuviinţări se auziră de pretutindeni.Pan Liubomirski îl primi cu cinstea cuvenită rangului şi—1 pofti să

şadă alături de şleahticii aflaţi de faţă. Un tălmaci moldovean îi desluşea vorbele hatmanului şi Marcu asculta cu mare grijă, să nu-i scape ceva.

203— Am auzit că ţi-ai adunat oştenii, pan pîrcălabe, zîmbi subţire

hatmanul. Nu cumva pofteşti a cuceri cetatea?— Dacă aş fi avut astfel de gînduri nu v-am fi lăsat să intraţi, căci

oamenii mei păzeau zidurile cetăţii cînd aţi venit domniile-voastre.— Chiar aşa de viteji sînt oamenii domniei-tale? rînji un şleahtic.— Pot fi probaţi în luptă, pane…— Tătarii sînt aici la doi paşi, zise Liubomirski, iar turcii sînt pe drum.— Tocmai pentru aceea am şi venit la luminăţia-ta, pan hatmane, să

ne punem braţul în slujba cetăţii.— Ce-mi aud urechile este pe placul meu, pan Iancovici, se lumină la

faţă hatmanul. De oşteni ducem lipsă. Să ştii însă că n-am să pot să vă plătesc, dar vă dau hrană asemenea nouă şi slavă nepieritoare. De fapt, voi sînteţi în slujba Moldovei...

— Dar stăpînul nostru a fost ucis, îi luă vorba Marcu, bănuind unde voia să ajungă leahul.

— Din vina dacilor ne-am pierdut floarea oştirii noastre! sări un şleahtic.

— Ştii, prietene, zise împăciuitor pan Liubomii-ski. La noi în ţară, vi se spune „daci”, aşa că să nu te mire, căci de voi e vorba.

— Ştim şi noi, luminăţia-ta, şi ne mîndrim cu înaintaşii noştri, dar mirarea mea are altă pricină. Măria-sa Gaşpar-vodă a cerut să vă înţărcuiţi la Ţuţora? Şi noi, „dacii”, nu ne-am vărsat sîngele laolaltă cu cel leşesc!

Ridicase vocea şi în acest fel a stîrnit un întreg vacarm. Se răţoiau la el care mai de care, unii chiar pe româneşte, încît nu se mai putea înţelege o vorbă.

— Destul! bătu deodată pan Liubomirski cu pumnul în masă. Dumnealui, pîrcălabul Marcu Iancovici, este dator să ne dovedească, laolaltă cu oştenii lui, că ştie preţui vitejia şi că dispreţuieşte moartea, aidoma strămoşilor neamului lor. Rămî-neţi deci lîngă noi şi vă voi da ranguri şi voi lăuda faptele voastre vitejeşti în lumea întreagă, dar bani… vă spun cinstit că nu am de unde.

Lui Marcu ii plăcu felul deschis dea vorbi al hatmanului şi, trecînd peste vorbele cele proaste ale şleahticilor, hotărî să rămînă în Hotin.

2ti4

— Inălţimea-te, zise el domol, cum îi era obiceiul. Noi u am venit aici să facem avere, măcar că ni s-ar fi cuvenit

măcar jumătate plata unui lefegiu neamţ. Nu-i bai! Ne-om bate pe degeaba, dar poftesc şi eu a spune că, după ce l-om înfrunta pe păgîn şi-l vom înfringe, voim a fi slobozi să placăm cînd ne va fi vrerea.

— Prea-bine, pan pîrcălabe, încuviinţă hatmanul. Am să-l înştiinţez şi pe dumnealui, marele hatman al Coroanei, care acuma se află pe patul de suferinţă, şi pe alteţa-sa prinţul Wladislaw, fiul majestăţii-sale, ce va sosi de la o clipă la alta. Pînă atunci, să ciocnim o cupă pentru învoiala noastră şi pentru izbîndă. Vivat Polonia!

— Vivat Dacia! adăugă Marcu, dar ceilalţi apucaseră să a, încît nu mai putură a-i răspunde.

— Dacia a fost cîndva, pan Iancoviei, zîmbi hatmanul.— Şi va mai fi „cîndva”, luminăţia-ta, zise răspicat bănă-anul, dînd

pocalul peste cap.Au venit apoi zile grele, de frig şi de viforniţă, cu foa-, mete şi

aşteptare chinuitoare. Hrana se dovedise a nu fi pe potriva făgăduielilor, dar nu mai era nimic de făcut, căci tătarii i-au ţinut împresuraţi mai bine de o jumătate de an. Trecuse iarna, primăvare, ba chiar şi vara era pe sfîrşite, clar lehii nu izbutiseră să adune oaste pe măsura puterii turceşti. Cînd şi cînd se mai încăierau cu tătarii, dar toţi ştiau că încleştarea cea mare va fi o dată cu sosirea oştilor împărăteşti nduse de însuşi sultanul Osman.

Mai toată luna septembrie a anului 1621, următorul după nfriugerea de la Ţuţora, foştii oşteni ai lui Gaşpar-vcxlă “razziani luptau, sub porunca lui Marcu, împotriva aceloraşi uşmani. Minuni de vitejie făcură voinicii bănăţeanului, dar cel mai îndîrjit se dovedi căpitanul Mihai, care părea a căuta anume primejdia cea mai mare. În preajma lui se ţinea prigo-reanul Sîvu, voiosul cu gură mare ce se bucura ca un copil ori de cîte ori dobora vreun păgîn. Aşa s-a întîmplat şi în acea zi de 28 septembrie, cînd grenadirii lui pan Rerthold ieşiră împreună eu cetaşii lui Marcu şi ienicerii se traseră înspăimîntaţi din cale, dar numai pînă ce ajunseră la băştile lor, de unde începură a trage din sîneţe. Deodată Sîvu se prăvăli în ţarină Şi nimeni nu se mai îndoi că fusese atins de vreun plumb ucigaş.

204— Sivule ‘ răcni Mihai şi se avîntă spre cel căzut. După mine, fraţilor!Nimeni nu cuteză să-l mai urmeze, însă viteazul căpitan nu avea cum

şti. Ajuns lîngă trupul prietenului său doborît, vreo zece ieniceri se repeziră cu iataganele asupra lui. Marcu zări din depărtare cele petrecute, dar, cu toate că-i sîngera inima, trebui să se supună trompetistului care chema oştenii în cetate. O mulţime de beşlii căutau să-i învăluie şi n-ar mai fi avut scăpare, dacă nu se supuneau poruncii. In dimineaţa ur-mătoare, de cum se împrăştie negura dinspre întărituiile ienicerilor, se zări un par înfipt in pămînt, în care încă se mai zvîrcolea din cînd în cînd un om. Era Mihai!

La vederea lui Marcu nu se mai putu ţine şi izbucni în plîns. Lacrimi grele şiroiau şi pe obrazul căpitanului Csibi, dar şi în ochii tuturor celor

care luptaseră alături de Mihai şi-l îndrăgiseră cu toţii. De Sîvu, nici urmă, fiindcă Mihai îşi vînduse scump pielea, ridicînd un morman de leşuri unde căzuse prigoreanul. Aflînd despre eroica moarte a celor doi, pan Liubomirski îl ridică pe Mihai la rangul de polcovnic, iar pe Sîvu îl făcu stegar, dar ce folos, că nimic nu le-a mai stat în ajutor.

Puternica împotrivire a apărătorilor Hotinului a făcut ca padişahul să-şi schimbe gindurile şi să facă pace cu lehii, mul-ţumindu-se numai cu făgăduielile de prietenie, fiindcă de ha-raci nici n-au vrut să audă. Apoi, în cea din urmă zi a lunii, la scurtă vreme după moartea lui Mihai, se făcu un tîrg mare între cele două oştiri ce se împăcaseră. Care mai de care cum-păra de la păgîni corturi, cai, covoraşe înflorate, iar aceştia se arătau dornici de pistoale şi postavuri. Marcu se zbătu în fel şi chip, iar în cele din urmă izbuti, în schimbul unei pungi burduşite, să dobîndească leşul prietenului său, pe care-l îngropa creştineşte în cimitirul cetăţii. De Sîvu însă nici urmă nu mai fu găsită, căci încă de a doua zi turcii strînseseră toţi morţii creştinilor şi le dăduseră foc. Mihai scăpase de pîrjol numai fiindcă se afla în ţeapă.

Au căzut mulţi şi mare a fost durerea printre oştenii lui Marcu, fiecare pierzîndu-şi cîte un bun prieten în luptă, încît rămăseseră abia vreo şaizeci de oameni. In afara prăzilor do-bîndite de ei înşişi, nici o răsplată însă nu mai căpătaseră, aşa că, apropiindu-se iarna, de astădată erau cu toţii hotărîţi să pornească la drum.

205Pîrcălabul Marcu s-a înfăţişat iarăşi hatmanului Liubo-irski, rămas

singura căpetenie după încetarea din viaţă a banului Hotchevici.— Luminăţia-ta! Socot că a sosit vremea să ne luăm rămas bun, după

cum ne-a fost învoiala. Iată că ne-am împlinit cu prisosinţă datoria.— Dar nu ai socotit şi hrana! veni sec răspunsul marelui hatman.Era cam supărat pan Liubomirski, fiindcă împăcarea cu sultanul nu

fusese pe placul craiului Zygmunt, oare-l dojenise, deşi nu se zorise să-i trimită vreun ajutor. Pentru aceasta marele hatman era înciudat pe toată lumea.

— Ce să înţeleg prin asta, pane?— Ce-ai auzit. Noi v-am hrănit fără plată, pînă a veni oastea păgînului.

Ne datoraţi bani, oii de nu, rămîneţi în slujbă mai departe.— Dar ne-am dat sîngele! se înfurie bănăţeanul. Aproape jumătate

dintre noi au muşcat ţarina, rămînîndu-le ciolanele pe aici, întru apărarea Lehiei...

— Greşeşti, pîicălabe! îl opri pan Liubomirski. Voi aţi apărat Hotinul, care-i pe pămîntul dacilor, şi nu republica noastră.

Simţind cum îi zvîcneau tîmplele de ciudă, Marcu îşi înfipse unghiile în carne ca să nu răbufnească.

— Preabine! Avem să ne socotim, pane! abia izbuti el să ingăime şi ieşi pe dată.

Două ceasuri mai tîrziu, izbuti să-şi adune oamenii, cărora le povesti cele întîmplate.

— Călca-l-ar vaca neagră! blestemă Csibi. Asta ne mai trebuia acuma, să ne mai ţină şi cu sila.

— Să-i dăm la cap şi să fugim! făcu unul. *— Ba, nici gînd de aşa ceva! se împotrivi Marcu. Am ştire că la

Zvancea au poposit cazacii lui Ujadovski, care ni-e prieten. Să încercăm să răzbim pînă la ei, iar pe urmă om vedea…

— Dar cum?! se miră Csibi. Pe poartă nu putem ieşi.— Toţi o dată nu, dar cîte unul-doi, se poate, răspunse Marcu.— Cine-s de strajă? întrebă careva.— Lehii! răspunse altul.— Atunci cu ei ne-om înţelege! spuse Marcu. Să începem de pe acum,

şi căutaţi să ajungeţi la Zvancea.206Pînă în seară se scurseră, rînd pe rînd, mai aproape toţi cetaşii.

Rămas cel mai de pe urmă, pîrcălabul se aştepta să fie întrebat, dar spre mirarea lui, nimeni nu-l luă în seamă, aşa că a doua zi putu ieşi şi el pe poarta cetăţii, în bună pace.

Zvancea fusese un sat de gospodari, dar acuma se pustiise, din pricina războiului. Ca prin minune scăpase nepirjolit, < i numai jefuit, cînd de unii cînd de alţii. Astfel Ujadowski îşi băgase oamenii prin toate casele, căci nu era de aşteptat întoarcerea sătenilor în prag de iarnă şi mai cu seamă să dea peste cazaci.

Mare fu bucuria regăsirii celor doi prieteni, căpitanul poruncind pe dată horilcă şi pastrama, ca să-şi omenească oaspetele. Marcu îi povesti peripeţiile prin care trecuse de la despărţirea lor, an-ţărţ, iar Ujadowski se întrista aflînd despre cumplita moarte a lui Mihai.

Cei doi povestiră aşa pînă către vremea prînzului, cînd Marcu îşi dădu îngrijorarea pe faţă. Oştenii lui nu se iviseră, după cum le fusese înţelegerea. Întreba pe toţi cei care intrau în odaie cu vreo treabă, dar nici unul n-avea vreo ştire, deşi se simţea forfotă mare prin tot satul. Din cinci în cînd mai răzbea chiar şi pînă la ei vreo sudalmă oii pocnet de harapnic, dar nimic altceva. Ujadowski căuta să-l liniştească mai um-plîndu-i ulcica, însă lui Marcu nu-i ardea de băutură şi se gîn-dea chiar să se întoarcă să vadă ce s-o fi petrecut ca să-i împiedice pe oamenii lui să se adune la locul convenit. Tocmai voia să se ridice cînd auzi vocea lui Csibi, înjurînd în gura mare.

— O fi vreun cazac beat 1 făcu nepăsător Ujadowski.— Cazac să înjure ungureşte... spun drept că pînă acuma n-am mai

auzit— Ei, va fi învăţat şi el pe unde s-a vînturat, cum am învăţat şi eu

româneşte. fc— Ba, ăsta-i chiar Csibi, şi...Nu apucă să-şi isprăvească vorba, că se ivi atamanul Vasca. omul de

încredere al lui Ujadowski, spunînd ceva pe limba lui.— Cîţi oameni spuneai că ai de toţi? îl întrebă deodată căpitanul.— Şaizeci şi doi, cu mine cu tot. Da’ de ce?

— Atunci îi bine. Mergi şi domnia-ta, şi nu te mînia de nu ţi-o fi ceva pe plac...

207Marcu nu prea pricepu ce voia să zică gazda sa, dar cînd ieşi în

cerdac se îngălbeni de furie văzîndu-şi oamenii legaţi, de o parte şi de alta, la nişte care pline de saci şi cu cîte un C i : >. ’ pe capră.

— Ce înseamnă asta, Iudă?! se răsti Marcu la Ujadowski şi vru să-şi tragă spada.

— N-am avut de ales altă cale, pan Iancovici! dădu acesta din umeri cam fîstîcit.

Bănăţeanul n-apucă să mai facă vreo mişcare, fiindcă un lircan îl încolăci, luindu-i putinţa de împotrivire.

— Tare s-ar mai fi mîniat pe mine, luminăţia-sa pan Liubomirski dacă aş fi făcut în altfel, adăugă cazacul.

—Vînzătorule! Netrebnicule! scuipă Marcu înspre el, dar Ujadowski rămase neclintit.

— Mă iartă, aşadar, prietene, şi mergi cu bine! încheie căpetenia cazacilor fără a lua în seamă sudălmile, ba chiar se şi înclină după datina despărţirii.

În pocnete de harapnic întreg convoiul se urni, trăgînd şi i inşii pe lîngă care. Marcu simţea că se în năbuşă de furie şi se blestema în gura mare pentru nesăbuinţa pe care o făcuse avînd încredere în Ujadowski. Dar numai oamenii lui înţelegeau sudălmile, deoarece paznicii nu-l băgau în seamă, ca şi cum nici n-ar fi fost vorba de căpetenia lor.

A trecut parcă o veşnicie de cînd plecaseră şi ar fi trebuit şă, e zărească măreţele ziduri ale cetăţii de unde fugiseră şi unde aveau să fie înturnaţi, dar nici gînd de aşa ceva. Curînd ajunseră la o pădure, de care Marcu nu-şi amintea s-o fi ştiut prin preajma Hotinului.

— Ce gînduri or avea cu noi? se întreabă el cu voce tare. Să ştii că vor să ne ucidă aici şi să ne jefuiască, ticăloşii! Aflat alături, Csibi dădu şi el nedumerit din umeri. Văzură însă pe Vasca-atamanul că se apropie în galop de ei şi se opri Chiar în faţa lui Marcu însoţit de vreo zece călăreţi. Cu toţi îşi scoaseră cuşmele în faţa lui, în semn de mare cinstire, după

jfiare îşi trascră jungherele de la brîu.Bănăţeanul îşi simţi spinarea şiroită de sudoare, dar nu spaima morţii

îl cuprinse, ci furia că nu se putea apăra pînă în ceasul de pe urmă. Rămase însă mut de uimire văzînd că li s taie legăturile, ba chiar şi lui Csibi se scoase căluşul din gură. lâsîndu-l slobod cu desăvîrşire. Unul dintre cazaci, care

2H9ştia româneşte, veni lîngă Vasca şi le tălmăci spusele ata-manului.— Să iertaţi, tătucule, că batuşca Ujadowski n-a avut cum să

păcălească iscoadele marelui hatman. A chibzuit că în acest fel are să creadă că aţi scăpat cumva, fără amestecul nostru. Ge să facem? Noi, cazacii, încă mai sîntem în slujba polacului.

— Zău dacă am înţeles ceva! făcu Csibi, scuipînd încă smocuri din cînepa căluşului. Pentru asta a trebuit să fiu legat ca un berbec? Să-mi fi spus...

— N-ai auzit că erau iscoade în tabăra lor? îl opri Marcu. y Şi mie îmi pare rău că l-am bănuit pe nedrept pe bunul nostru

frate Ujadowski. Aşa să-i spui, pan atamane!Auzind spusele pîrcălabului cazacul se lumină la faţă şi începu a

spune mai multe pe limba lui, din care tălmaciul nu izbuti decît cu greu să se descurce.

— Dumnealui, batuşca, a poruncit ca merindea din saci să vă rămîie pentru drum, iar punga asta care v-o dă atamanul e plină cu zloţi de aur şi s-o luaţi ca dar de iertăciune din partea stăpînului nostru. Să nu vă fie cu supărare!

— Frate Vasca! îl îmbrăţişa Marcu. Doresc să ştie „batuşca” al vostru că nicicînd n-am să uit facerea de bine pe care i-o datorăm.

Se despărţiră apoi cu mare prietenie, mulţi dintre români fiind încă uluiţi de întorsătură. Dar cum mai erau în preajma cetăţii Hotinului, o porniră cu mare grabă şi nu făcură popas decît în altă pădure, căci Ţara de Sus nu ducea lipsă de codri. Rînduiră străjile şi cu toţii căzură într-un somn adînc, fiind sleiţi de oboseala din ultimele zile.

Hotărîră apoi să plece mai departe tot la vreme de noapte, şi ar fi” luat calea Sucevei, dacă Csibi n-ar fi ţinut-o morţiş să se îndrepte, prin Dorohoi, spre Botoşani. Nu fiindcă acolo îşi avea el familia, ci pentru că Liubomirski ar fi putut trimite pe urma lor, şi de bună-seamă către cetatea de scaun, pe drumul mare. Apucară aşadar pe de lături, trecînd prin preajma Drăcşanilor. Începuse a sufla vîntul cel hain de miazănoapte, aducînd cu el şi primii fulgi de zăpadă, după ce vreo săptâ-mînă nu se mai arătase pe cer sfîntul soare. Fără merinde îndeajuns, se îndreptau pe drumuri neumblate, clar simţeau întotdeauna căldura inimii locuitorilor acelor meleaguri, care

208erau de acelaşi neam şi le deschideau cu bunăvoinţă uşile, dîndu-le

adăpost şi hrană, după slaba lor putinţă.Cu multă greutate ajunseră în tîrgul Dorohoiului, tocmai cînd se mai

îndulcise vremea. Nimeriseră şi intr-o zi de iarmaroc, cu lume adunată de prin întreaga ţară a Moldovei, ba chiar şi de peste munţi, mai cu seamă neguţători bistriţeni şi rodneni.

Oştenii se aşezară la nişte mese de lemn, întinse anume în faţa hanului „La calul înaripat”. Cu banii nu stăteau prea grozav, dar porunciră ceva uscătură sărată şi băutură, după cum stătea bine drumeţului. Csibi însă plecase mai departe, spre a-şi aduce nevasta şi copiii, fiindcă era hotărît a-i lua şi pe ei în Ardeal, împreună cu ceata oştenilor.

La o masă alăturată, un pîlc de tîrgoveţi, mai sărăntoci după înfăţişare, se veseleau şi cîntau de zor, strigind în gura mare: „Să trăiască măria-sa Ştefan-vodă! “

Marcu ştia foarte bine că marele voievod al Moldovei se bucura de mare cinste şi pomenire printre toţi românii, dar mai cu seamă prin acele

locuri, aşa că nu se miră prea mult de urările chefliilor. Cînd auzi însă de „Ştefan-vodă Tomşa” se ridică pe dată şi-l iscodi pe hangiu cine erau străinii care proslăveau pe domnul mazil de odinioară.

— Ia, nişte calici! răspunse hangiul cu dispreţ. Acum, că le-a venit iarăşi domn vodă-Tomşa, se veselesc şi ei de schimbare, ca nebunii.

— Dar Alexandru-vodă?!— S-a mazilit şi i-a luat locul „Voievodul calicilor”. Pentru aceea se şi

bucură ei aşa.Marcu izbi căciula de pămînt, lăsîndu-l pe hangiu cu gura căscată. *— Află atunci, jupîne, că şi eu sînt calic şi am să mă veselesc şi eu „ca

nebunii”, cu toţi ai mei. Adă băutură pentru toată lumea! porunci el, fără a se mai gîndi că paralele îi erau numărate. Fraţilor! zise apoi către tovarăşii lui. Mergem la Iaşi, unde ne-a venit un alt domn de-al nostru. Făgăduiesc să avem parte de zilele bune din vremea răposatului nostru stăpîn Gaşpar-vodă, fie-i ţărîna uşoară!

Uitară de toate necazurile de pînă atunci şi apucară degrabă calea cetăţii laşului. Vremea se stricase din nou, dar lor nici eă le mai păsa şi nici drumul nu li s-a mai părut nesfîrşit, căci în curînd se aflară în faţa porţii domneşti.

209De cum se apropiară de poartă prinse a bate o toacă de aramă, iar

clopotele de la sfîntul Nicolae, de peste drum, glă-suiau de zor a primejdie. Se uitară nedumeriţi unii la alţii şi abia atunci pricepură că ei fuseseră pricina zarvei stîrnite, căci paznicii domneşti se temeau să nu fie vorba de vreo răzvrătire. Marcu se îndreptă atunci spre străjeri şi ceru să-i fie îngăduit a se înfăţişa măriei-sale. Se cam codeau însă aceştia, dar curînd se ivi un aprod de casă trimis de către însuşi Vodă, doritor să afle ce se petrecuse. Şi mare fu uimirea celor de faţă, cînd voievodul, auzind despre cine era vorba, tresări de bucurie:

— Marcu, ai zis? Dacă-i slujitorul meu de altădată, să fie primit fără zăbavă!

— Dar… măria-ta!... Încercă să spună vătaful fustaşi-lor că acesta nu era singur, însă n-avu răgaz.

— Am poruncit, acum! bătu domnul din picior.Fură băgaţi cu toţii în ograda domnească, iar Marcu se îndreptă către

încăperile atît de bine cunoscute lui.— Să trăieşti, mărite doamne! îngenunche el în faţa fostului său

stăpîn.— Marcule, eşti chiar tu? Ia saltă capul să te văd mai bine! Parcă te-ai

mai împlinit, măcar că eşti ogîrjit ca un cîine. Pe unde te-ai mai vînturat?Bănăţeanul îi povesti pe scurt cele ce se întîmplaseră pînă atunci şi

cîte pătimise el şi oştenii lui.— Nădăjduiesc că aţi venit acum cu toţii la mila domniei mele, făcu

domnul bucuros. De oşteni viteji am trebuinţă întotdeauna, căci dihonia şi vîhzarea încă mai dăinuie în ţara Moldovei. Chiar şi sfîrşitul lui Gaşpar-vodă a fost o învăţătură, că boierimea încă mai fuge după ciolane de ros.

Pe de altă parte, nici prietenia turcului cu leahul nu-i a bună... dar să lăsăm astea! Spune-mi, te-ai însurat?

— Încă nu, mărite doamne.— Atunci să-ţi căutăm mireasă şi să ştii că eu te cunun!— Am şi găsit-o… numai că-i în celălalt capăt al ţării, la mine în Banat.— Nu-i nimica! Ad-o aici şi să vă înmulţiţi neamul în cetatea de scaun

a Moldovei. Ce rang ai avut sub Gaşpar-vodă?— Pîreălab, măria-ta.210 — Io poftesc să fii spătar, şi pe toţi cetaşii tăi îi iau în slujba domniei.

Nici nu te mai întreb dacă te învoieşti!. — Mai încape vorbă, măria-ta?!Petrecură întreaga iarnă în preajma voievodului, care. se bucura

văzînd destoinicia oştenilor lui Marcu, dar nu spunea ce gînduri avea pentru mai tîrziu. În preajma sărbătorilor sosi un neguţător sas care fusese în vară pe la Bozovici, ba se în-tîlnise şi cu tatăl Anei. Aşa aflase că fata era încă nemăritată, dar’ că taică-său ar cam fi avut în gînd să nu mai aştepte, în-tru’cît auzise că cel căruia i-o făgăduise s-ar fi prăpădit prin bătaie.

Întîlnirea îl bucură pe Marcu, dar îl şi mîhni. Abia aştepta să se ducă zăpada spre a porni la drum, căci altminteri nu şi-ar mai fi găsit aleasa. Domnul se arătase plin de bunăvoinţă, dar iată că sosiră berzele pe hogeagurile Iaşilor şi înfloriră cireşii, iar el încă mai aştepta încuviinţarea de plecare.

— Dragă Marcule, îi zise într-o zi Vodă, chemîndu-l în., spătăria mică. Ştiu prea bine că ai vrea să pleci, după cum ţi-am şi făgăduit, dar iacă, am căpătat poruncă să-l întîmpin pe Wisznowiecki, cneazul de Zbaraz. Un leah înfumurat, pe care trebuie să-l ştii de la Liubomirski.

Marc» îşi aminti de el, dar nu pricepu ce legătură ar fi avut acesta cu plecarea lui în Banat.

— Trecînd prin Moldova, urmă Vodă, ar trebui să-i ies în cale şi să-l întîmpin ca gazdă, dar numai cînd aud de el mi se pune un nod în gît.

— Drept ai, măria-ta! Mulţi dintre şleahtici? e plîngeau de înfumurarea lui.

— Ştiu că nici tu nu-i prea ai la inimă pe lehi, după cele ce ţi-au făcut şi după cum s-au purtat cu răposatul Gaşpar-vodă, însă n-am ce face. Eu n-am să-l întîmpin decît la marginea tîrgului, în schimb, tu ai să-i ieşi înainte la Hîrlău. După ce-om scăpa de leah, poţi merge după mireasă, că, după cum vezi, n-am uitat că ţi-am făgăduit să te năşesc. Ai să rămîi pe acolo pînă în toamnă, la culesul viilor, cînd om face nuntă mare, dar pînă atunci vezi cum te porţi cu leahul…

Marcu se închină cu smerenie, după care se duse să-şi aleagă şi vreo cîţiva dintre feciorii lui, căci avea să meargă cu o ceată de hînsari domneşti înveşmîntaţi de mare sărbătoare.

210De altfel şi el nu putea fi mai prejos, căci era spătar al voievodului

Moldovei.

Întîmpinarea avu loc la ieşirea din tîrgul Hîrlăului şi, cu toate că îl mai văzuse pe Marcu în preajma marelui hatman, pan Wisznowiecki se prefăcu a nu-l mai cunoaşte, iar în vreme ce bănăţeanul rostea vorbele de bun-venit, el se uita pe cer după nişte şiruri de cocori. Porunci apoi vistiernicului să-i deie lui Marcu o pungă cu zloţi…

La asemenea ruşine nu s-a aşteptat spătarul, şi i-ar fi aruncat leahului punga în obraz, dacă nu i-ar fi venit în minte vorbele măriei-sale, că trebuiau să înghită orice proastă purtare a solului. Totuşi, de faţă cu el, scoase banii şi-i împărţi oştenilor.

Pan Wisznowiecki ridică sprinceana a mirare, zîmbi uşor în colţul gurii şi îi întoarse spatele.

Aceasta era prea mult pentru bănăţean şi fu gata-gata să poruncească şi el întoarcerea acasă, fără a-l mai însoţi pe neobrăzat. Se opri însă, fiindcă printre oştenii cneazului de Zba-rand i se păru a-l zări pe… Sîvu. Nu mai încăpea nici o îndoială, căci prigoreanul îi zîmbi cum numai el o făcea, ba chiar îi făcu şi cu ochiul, pe cînd ţinea dîrlogii unui cal.

Era nevoie de încuviinţarea cneazului pentru ca Sîvu să-şi părăsească ceata, aşa că Marcu se adresă tălmaciului, dar pan Wisznowiecki nici nu vru să audă. N-a mai fost nevoie însă de altceva, căci Sîvu însuşi se apropie de Marcu, iar acesta, descălecînd, îl îmbrăţişa în văzul tuturor.

— Tu aici?!— D-apăi cine? rîse prigoreanul.— Gîndeam că eşti mort, la Hotin...— Am fost.— Asta n-o mai pricep...În răstimp, cei peste trei sute de” însoţitori ai leahului se înşiruiră pe

drum şi Marcu nu mai avu încotro, trebui să-l urmeze, însă anume se trase la coada alaiului. Poruncise un cal pentru Sîvu, şi mai tot drumul sporovăiră.

Prigoreanul îi povesti cum datorită vitejiei lui Mihai fusese acoperit de leşurile vrăjmaşilor şi nimeni nu mai avusese treaba lui. De fapt fusese lovit de un plumb în umăr, dar n-a făcut decît să-şi piardă simţirea. Din păcate, în acest fel nu i-a putut sta în ajutor lui Mihai. L-a mai văzut doar a doua zi, în ţeapă pe nefericitul lor prieten, cînd tot n-ar mai fi putut

211face nimic. La adăpostul întunericului se trăsese de sub leşuri şi s-a

tîrît pînă în marginea unui lăstăriş, unde a stat pitulat pînă-n seară. Nici vorbă să poată pătrunde în cetate, aşa că a plecat mai departe pînă a dat de cîteva bordeie unde erau ascunşi nişte gospodari din Zvancea. Acolo l-a oblojit o babă si în cele din urmă se vindecase. Rămăsese multă vreme printre oamenii aceia cumsecade şi numai după ce se întremase de-a binelea, aflînd că leşii tocmeau slujitori pentru drum lung la Stambul, se băgase ca rîndaş la un şleahtic, cu gîndul că ajun-gînd la Dunăre avea să-l lase şi să apuce calea Banatului, spre casă.

— Bună treabă! rise Marcu auzind păţania prietenului său. Ai ajuns rîndaş, după ce însuşi Liubomirski te făcuse stegar.

— Pe mine?! se miră Sîvu.— D-apăi cum? Numai că el te ştie mort, iar dacă te-ar vedea în viaţă

cred că te-ar şi întemniţa, crezînd că l-ai minţit.Sîvu rămase uimit, căci nu-şi putea crede urechilor ca el să fi fost

răsplătit cu ranguri leşeşti şi acuma să-i slugărească.— Acum însă ai să vii cu mine în slujba măriei sale Ştefan-vodă, şi

mira-m-aş să n-ajungi căpitan.— Chiar aşa?! se bucură Sîvu.Oricum, n-avea să se mai întoarcă la fostul stăpîn. Şi ca să nu mai dea

faţă cu el, la îndemnul lui Marcu, a tăiat calea mai scurtă, pe la Podul Iloaiei, urmînd a se întîlni la Iaşi.

Fiind în urma tuturor, Marcu nu apucă să vadă întîlni rea domnitorului cu cneazul, dar auzi în curînd că leahul nu primise să urce în carîta domnească şi nici găzduirea la curte. Îl socotea pe domnul Moldovei ca fiind de neam prost şi cu mult mai prejos decît al lui... Pe dată Vodă a poruncit” surugiilor să apuce pe alte uliţe şi-l bătea gîndul cum ar face să-l întemniţeze pe nesuferitul cneaz, barem o săptămînă, ca să-şi dea şi el seama cine-i stăpîn în ţara asta. Întors la palat, află însă că un ischimne-ceauş sosise spre a-i întîmpina pe cneazul de Zbaraj, aşa că nu mai putea face nimic împotriva lui. Pofti să i se înfăţişeze turcul.

— Slăvite bey, carele eşti cel dintîi printre închinătorii lui Issa, Alah să-ţi fericească viaţa! se ploconi ceauşul în faţa domnitorului. Marele nostru sadrazam, Kemankeş Ali-paşa...

— Ceee?! sări voievodul. Nu mai este Mere Hiiseyn?— Precum ai auzit, beyule.212Tomşa-vodă nici nu-l mai ascultă pe ceauş, ci se ridică şi, frecîndu-şi

mîinile, zice pe româneşte:— Lasă, cîine lese, că te voi purta eu!Turcul holbă ochii, neştiind ce s-a petrecut cu ghiaurul, dar şi mai

uimit fu de nepreţuitele daruri cu care-l copleşi. Vodă porunci apoi să vină diecii ştiutori de limbă turcă, spre a trimite carte la Stambul. Tocmai atunci se nimeri şi Marcu, voind să-l înfăţişeze măriei-sale pe Sîvu.

— Ai picat cum nu se poate mai bine, Marcule! Tu ai să duci scrisoarea prietenului meu Kemankeş Ali-paşa, care a ajuns mare vizir. Am să-l încondeiez pe leah, de o să mă pomenească toată viaţa…

Marcu se posomori pe dată, căci nădăjduise să capete îngăduinţa plecării acasă, dar nicidecum o altă călătorie, şi încă în ţară străină.

— Am să rămîn fecior bătrîn, măria-ta...— Ha, ha, ha! rîse Tomşa-vodă. Uitasem că ţi-am făgăduit să te las în

Banat, dar n-am pe altul de aşa mare credinţă cum îmi eşti tu.— Am adus chiar acum, la picioarele măriei-tale, un alt bănăţean de-

al meu, pe care mă bizui ca pe mine însumi. Şi dacă nu-ţi va fi cu supărare, l-aş băga în locul meu să ducă răvaşul…

Puţin cam dezamăgit, Vodă încuviinţă să i se înfăţişeze prigoreanul şi văzîndu-i tinereţea, precum şi privirea deschisă, se învoi să-l primească în

slujba domniei. Iar cînd mai auzi şi despre faptele de vitejie ale feciorului, se mulţumi pe deplin şi-i zise:

— Dacă leahul te-a făcut numai stegar, cînd te-i întoarce de la Poartă, miiaş te voi face! Să mă slujeşti cu credinţă, ca şi Marcu!

Amîndoi bănăţeni sărutară mîna domnitorului şi ieşiră bucuroşi. Nici nu mai apucară să audă porunca domnească prin care se poprea orice tain pentru cneazul de Zbaraj şi oamenii lui, cerîndu-i să părăsească pe dată ţara Moldovei şi să plece „unde şi-a dus mutu’ iapa! “.

Două zile mai tîrziu, cei doi prieteni erau în drum spre Oblueiţa, de unde Marcu s-ar fi urcat în susul apei pe vreun barcaz, iar Sîvu o lua pe drumul mare, către Stambul.

Aşa s-a şi întîmplat. Către sfîrşitul primăverii, Marcu bătu fălos la poarta Anei. Văzîndu-l fata scăpă şofiul cu lapte proaspăt muls, nevenindu-i a-şi crede ochilor.

213— Nu te speria, că eu mi-s, Marcu! zise el voios şi Se repezi s-©

îmbrăţişeze, dar ea se sfii şi fugi în casă.Pe dată se întoarse însă împreună cu taică-său, şi-l sorbea acum din

ochi pe mîndrul oştean, înveşmîntat ca domnii.— Ai venit? întrebă tatăl.— Da! Bună ziua şi bine v-am aflat sănătoşi!— Bună să-ţi fie şi inima! Pofteşte în casă, că doar nu avem a sta la

poartă…Se înţelege că în scurtă vreme aveau să înceapă şi pregătirile de

nuntă, iar cum nu se cădea ca pînă atunci mirele să stea sub acelaş acoperiş cu mireasa, Marcu îşi cumpără chiar de a doua zi un loc de casă şi se puse cu maistorii la treabă, câ să-şi ridice din temelii o nouă gospodărie. Totuşi, un lucru nu-i dezvăluise aprigului almăjan, anume că. nunta trebuia s-o facă în Moldova, unde însuşi măria-sa Vodă avea să^ le fie naş... Cum să-l fi lămurit să-i dea fata ca să plece din sat şi s-o poarte pe drumuri?! Fusese peţită în mai multe rînduri şi tatăl se gîndise uneori că n-ar fi rău să o şi mărite, căci despre oşteanul acela fălos, cu care se înţelesese, auzise că Sr-ar fi-prăpădit prin lume. Ana simţea însă, în inima ei, că nu era’ aşa şi la toţi care o cereau le făcea nazuri. Acum, că i se întorsese ursitul, înflorise şi ea ca un bujor, încît babele o scuipau care mai de care, să nu se deoache.

Dar bine că a tăcut, fiindcă pe la începutul lui septembrie din acel an 1623, se pomeni într-o bună zi cu Sîvu. Acesta îi aduee vestea mazilirii lui Ştefan-vodă Tomşa şi înlocuirii lui cu Radu-vodă Mihnea, faţă de care nu era legat să mai plece la Iaşi.

Şi ce nuntă s-a mai încins în Bozovici!... 4VTai ales că se întorseseră şi mulţi dintre feciorii plecaţi cu Marcu, pe care vodă-Tomşa îi răsplătise la plecare, iar aceştia îşi aduseră toate neamurile din satele vecine. Fericitul mire, cu toate că eia „domn mare”, îşi îmbrăcase frumosul port bănăţean. Şi aşa a rămas şi pe mai departe, căci nu se ţinea niciodată „cu nasu pră sus”. La bucurie însă nu uitară să-i pomenească şi pe cei dragi care

pieriseră, mai cu osebire pe măria-sa Gaşpar-vodă şi pe nepreţuitul căpitan Mihai.

Apoi Marcu se dădu cu ale gospodăriei, şi nu arareori era întrebat de însuşi judele satului cum să chibzuiască în treburile obştei. Ba unii veneau de-a dreptul la el, socotindu-l ca pe cel mai de vază om al satului, după cum şi era.

214— Am rămas şi acasă în slujba domniei, frate Sîvule! zise el într-o zi,

întîlnindu-se cu prigoreanul pe hotar.— Şi dacă s-ar ivi vreun alt voievod să ne cheme?— Atunci vom porni la drum şi ne vom pune iarăşi braţul in slujba

ţării, căci trebuie să se facă ea odată şi să fie numai a noastră…SLUJBĂ CU PRIMEJDIEMARE JALE A CUPRINS ÎNTREAGA ŢARA A ARDEALULUI, cînd s-a

răspîndit vestea trecerii în lumea celor drepţi a (raiului Bethlen Gabor. S-a întîmplat să moară în ziua de 13 noiembrie 1629, chiar atunci cînd ar fi trebuit să-şi serbeze al cincizeci şi unulea an de viaţă. „Semn dumnezeiesc! “ spuneau babele pe şoptite, şi mulţi erau temătorii de vremuri de urgie ce se vesteau după moartea prinţului. Aveau şi dreptate eei temători, căci ţara ajunse acum în stăpînirea doamnei Catarina de Brandemburg, o femeie slabă, măcar că făgăduise că va ţine cu sfinţenie adiata răposatului ei soţ.

Sfătuise fostul crai, cu limbă de moarte, să nu se bizuie nimeni pe mincinoasele făgăduieli ale nemţilor, ci întreaga ţară să ţină prietenia strînsă cu Moldova şi Muntenia, fiind calea cea mai firească. Numai aşa aveau să rămînă urmaşii slobozi şi stăpîni în casa lor. Dar sfetnicii Craiului aflară că nici nu-şi îngropaseră stăpînul cînd cei doi „prieteni de inimă” ai principesei îşi şi luaseră nasul la purtare. Era vorba de un neamţ, un anume Scultetus, care o întovărăşise ca mireasă atunci cînd fusese adusă de la Berlin, şi de un conte ungur, pe nume Csăky Istvân, ce nu se îndoia că ajungînd stăpînul femeii ar fi avut şi ţara la picioarele lui. Cel dintîi avea muiere şi copii în Sibiu, dar se ţinea mereu în preajma fustelor doamnei Catarina, stîrnind furia contelui. De aici ura şi vrajba neîmpăcată între cei doi, spre marea pagubă a ţării, căci principesa nu avea gîndul decît la cei doi iubiţi ai ei, iar treburile ţării mergeau anapoda. Aşa s-a stîrnit nemulţumire nu numai din partea celor care diriguiau sfatul dietei, ci şi în rîndurile prostimii, care scosese fel şi fel de vorbe de ocară, ce se vîn-turau pretutindeni.

214Acum, că se isprăvise cu înmormîntarea şi-i plînsese pe răptsat în

văzul lumii, nemîngîiata văduvă îşi căuta alinarea în braţele celor doi, căci nu se hotăra cu uşurinţă de care să se lepede. Nu-i prea dădea prin cap ce să facă, mai cu seamă că fratele fostului ei bărbat, Bethlen Istvân o tot sîcîia să-i alunge pe amîndoi şi să se ţină de cîrmuirea ţării, că altminteri n-ar fi fost cu putinţă.

Se lăsase şi o iarnă grea, încît apa Mureşului îngheţase de la un mal la altul, iar troienele făcuseră tot una întreaga vale, de nu mai puteai şti

cînd păşeşti deasupra apei şi cînd pe pămînt. De n-ar fi fost mîndra cetate a Bălgradului să-şi ridice zidurile dintre nămeţi, nici nu ţi-ai fi dat seama cînd rîul o coteşte la vale către Deva. Asprimea vremii se arătase cam din preajma Crăciunului, dar o ţinea mereu, încremenind ţurţurii argintii pe ramurile copacilor, iar o pîclă, noroc că nu prea deasă, se aşternuse pe întreaga fire. Stoluri de corbi zburau croncănind parcă prevestiri de moarte, în vreme ce haitele de lupi flămînzi bîntuiau chiar şi aşezările, dîndu-se Ia * m. Primejdie de pierderea vieţii era pe atunci la tot pasul, dacă te-ai fi încumetat la drum de unul singur ori fără a fi > bine înarmat.

Pe asemenea vreme, trei călăreţi luptau cu troienele ce ajungeau nu arareori pînă la pieptul cailor, dar în alte locuri pămîntul dezgolit şi îngheţat trosnea sub copite. Deasupra satului Sîntimbru se ridica o pîclă deasă de fum învăluindu-i şi pe drumeţi, care mergeau cam la voia întîmplării, nefiind nici urmă de drumeag. Nădejdea lor era că isteţimea cailor avea să-i scoată la liman.

— Să nu ne fi rătăcit, zise îngrijorat unul dhjtre ei, bâ-tîndu-şi braţele peste piept spre a se încălzi.

— Parcă tot mai bine fusese la monastire, făcu cel mai din faţă întoreîndu-şi capul. Nu-i aşa?

— Atunci să ne întoarcem! răspunse al treilea.— Nici gînd, Lâszlo dragă, urmă cel dintîi. Acuşi pătrundem pe poarta

cetăţii şi ne-om încălzi cu vreo palincă.— Ba, să fiu drept, mi-ar place mai curînd un foc zdravăn, fiindcă mă

cam saturai de băutura popilor, bolborosi Lâszlo.Vorbeau ungureşte, cu toate că doi dintre ei erau români, numai că

Bardassy Lâszlo nu le cunoştea limba şi, de cînd *rau în slujba domniei, aşa obişnuiau cu toţii să se înţeleagă.

215— Socot că mare bucurie avem să-i facem principesei, după cum

spunea domnul căpitan Ovâry, zise cel din mijloc, care nu era altul decît Florea Nicoară de la Ciunga.

Se făcuse bărbat spătos şi zdravăn, acum în cel de-al treizecilea an al vieţii, dar tot scund rămăsese şi ochii săi jucăuşi îşi mai păstrau limpezimea copilăriei. Se alăturase cu dragă inimă căpitanului Ovâry, care ţinea la el ca la un frate, dar nu se bucurase de acele lupte pline de glorie, cum le visase el odinioară. De cînd se făcuse cătană numai de mustru avusese parte, şi se gîndea cu părere de rău că nu se înfruntase pînă acuma cu păgînii, asemenea fratelui său mai mare, Amosie

Ungurul Bardassy se pripăşise pe la Aiud, venind tocmai din pusta Tisei, unde avusese nişte necazuri cu un stăpîn hâpăîri pe care, la mînie, îl trimisese pe lumea cealaltă. Dar în afă’râ celor doi buni prieteni, cu care era şi acuma, nimeni nu-i ştia p’o-vestea. Nu-i vorbă că nici nu fusese întrebat vreodată de careva.

Cel de-al treilea, Tănase Pop, era de pe valea Gurghiului şi se băgase la oaste fără a fi silit decît de sărăcie, căci acasă erau copii mulţi şi pămînt deloc. Era o fire paşnică, dar dacă îl scotea careva d\n sărite nu şovăia să tragă hangerul.

Se legase o mare prietenie între ei şi mai întotdeauna îndeplineau anumite slujbe ostăşeşti împreună, dar cu atîta destpuuV, cie încît căpitanul Ovâry Elemer avea încredere desăvîrşită, în ei. Aşa se face că şi de astă-dată, fiind vorba de o sarcină, dp mare taină şi primejdie pentru unii, tot lor le ceruse s-o aducă la îndeplinire, ştiindu-le vrednicia.

Se întîmplase că un drumeţ străin fusese sfârtecat de lupi. chiar în preajma Aiudului, şi nişte ţărani aduseseră cizmele mortului, chimirul şi o tolbă cu scrisori. De va fi avut şi bani asupra lui, nu se mai putea şti, fiindcă aducătorii se juraseră pe sfînta cruce că nu găsiseră nimic * altceva. Poate că nici încălţările şi celelalte n-ar mai fi fost găsite, căci haita îşi încercase colţii prin tot ce a fost de piele, dacă nu s-ar fi întîmplat să treacă tocmai ei şi să alunge lupii. Izbutiseră să mai adune şi cîteva rămăşiţe omeneşti, pe care le-au dus In sat pentru îngropăciune, dar aflînd scrisorile s-au temut să nu fie de-ale stăpînirii şi să cadă asupra lor cine ştie ce bănuială nedreaptă. Socotiră cu cale că ar fi fost mai bine să le aducă la oraş, ceea ce şi făcură..

216Domnul căpitan scotocise printre ele şi văzînd despre ce ra vorba uită

să-i mai întrebe şi altceva, ba le mai dărui şi îţiva bănuţi de argint drept mulţumită. Acele hîrtii erau trivnice răposatului prinţ şi fuseseră scrise de domnul Mol-ovei, care se afla în mare prietenie cu nemţii. Cum toată urnea cunoştea ura ce i-o purtaseră cei din Viena lui Bethlen, a Ovâry ştia şi despre o pîră a lui Miron Barnovschi-vodă al oldovei, făcută la Poartă, socoti că şi principesei are să-i pară ine să pună mîna pe asemenea răvaşe. In acest fel se dădea iveală faţa mincinoasă a moldoveanului. „Nu care cumva s-o pierdeţi, ori să v-o fure careva, că tîta dumnezeu e al vostru! “ îi ameninţase căpitanul la plecare întinzîndu-le taşca ce avea pe ea urmele colţilor.

Nu prea vedeau ei cum să fie prădaţi în plină zi, cu toată vremea potrivnică, fiindcă erau trei vlăjgani ce nu se temeau de nimic. Altceva însă nu le mai spusese, decît numai ca să nu dea tolba altcuiva în afara alteţei-sale principesa Catarina, i Ovâry ştia prea bine că oştenii nu-i vor ieşi din poruncă. Pe vreme bună, vara mai ales, de la Aiud la Bălgrad mai ai fi putut-o ţine în galopul cailor, dar acuma nici vorbă mai ajungă pînă-n seară, iar cum noaptea era primejdie de” se rătăci, au hotărît popas la monastirea din Teiuş. De altfel ici nu erau zoriţi la drum, porunca fiind să ajungă cînd or utea, aşa că bătură la poarta călugărilor şi fură primiţi pe dată, întrucît ospitalitatea era canonul sfinţilor părinţi de acolo.

Stareţul, sau priorul, după cum i se mai spunea, pater mbrosius, i-a lăsat mai întîi să se dezmorţească, după care -a poftit la taclale, pînă avea să fie isprăvită cina.

„Puteţi a-mi spune, dragii mei, cît mai multe întîmplări, căci noi, sărmanii călugări, nu avem ştire despre ceea ce se petrece prin lume decît numai prin drumeţi ca voi”, îi îndemnase el cu voce blajină.

Lâszlo, ca unul ce vorbea mai bine dintre toţi, se lăsă tras de limbă şi astfel stareţul află unde se duceau şi mai ales trebuia să ducă negreşit numai alteţei-sale Catarina.

Pater Ambrosius tresărire la vederea tolbei, dar ei nu gară de seamă. Spusese apoi, cu multă nepăsare:

„De nu mă-nşel, mai văzut-am aşa ceva la un pribeag ce abătuse mai zilele trecute pe sub acoperişul nostru, dar n-a

217zăbovit mult, căci era în drum spre… Moldova, dacă îmi aduc eu bine

aminte”.„De bună-seamă că ăsta va fi fost omul nostru”! sărise atunci Tănase,

de parcă s-ar fi bucurat aflînd asemenea veste.„N-auzişi că acela mergea spre Moldova? “ îl mustrase Lâ&zlo.

„Stăpînul tolbei a fost mîncat de lupi după Aiud, deci se pare că venea din Moldova, de vreme ce a trecut pe aici! “

„Noi, n-avem de unde şti”, urmase liniştit priorul. „Nu ne este în obicei a iscodi pe oaspeţii noştri încotro se îndreaptă ori de unde vin. Dacă ne spun, bine, dacă nu, tot una-i. Mi-ar fi părut însă rău să se fi rătăcit, sărmanul, căci părea un om bun. De fapt îl şi povăţuisem să mai aştepte domolirea viforniţei, dar el nici nu vrusese să audă de aşa ceva. Eu vă cer iertare, nu cumva să credeţi că vă iscodesc, numai că văzînd o tolbă asemănătoare... intrasem chiar la bănuială. “

Vorbele acestea îl scoaseră pe Florea din sărite:„Să nu-ţi fie cu supărare dom’ părinte, dar noi nu suferim asemenea

ocară. Nu sîntem lotri şi, dacă vrei să ştii, află că acel drumeţ la sfinţiei-tale a fost mîncat de lupi. Pentru aceea, îi ducem alteţei-sale ceea ce a mai rămas de la el. “

Amîndoi tovarăşii încuviinţară din cap, dar nici unul nu înţelesese rostul ciudatului zîmbet al stareţului.

„Jesus-Maria! “ făcuse el sfielnic, cu ochii în tavan. „Aveţi tot dreptul să vă mîniaţi pe mine, păcătosul, care nu mi-am dat seama de vorbele mele cele proaste şi de bănuiala mea nedreaptă. Sărmanul călător a suferit cumplită moarte, dar asta vs fi fost voia Domnului, odihneaseă-l în pace! “

Vorbele blînde ale călugărului, precum şi căinţa lui îi potolise atunci pe dată, ba Lăszlo mai şi adăugase:

„Pricepem că sfinţia-ta n-ai vrut să zici de noi că am fi hoţi, dar cum sîntem în slujba domniei nu se cade să dăm totul în vileag”…

„Apoi şi tolbe ca aceasta vor fi fiind cu sutele şi pe toate drumurile” mai zise şi Tănase. „Asta însă are urma colţilor de lup. “

„Se poate, se poate î” încuviinţase pe loc priorul. „Dar hai să lăsăm la o parte supărarea şi vorba pripită şi să gustăm ceva mai înainte de cină, spre a putea ciocni un păhărel, spre împăcare. “

Poruncise apoi unui călugăr să aducă mîncare şi băutură ca pentru oaspeţi de seamă, spre a-i fi iertată nesăbuita bănu-

217]â. Ospeţia însă se dovedise atît de îmbelşugată, încît nici nu ‘ au mai

dat seama cînd au început şi cînd au sfîrşit cina. Juimaci de cap, au fost treziţi de dimineaţă, cînd pater Am-iifosius i-a sfătuit să plece la drum

devreme, ca să ajungă la iălgrad pe amiază. Au mulţumit pentru găzduire şi priorul i-;. mai cerut încă o dată iertare, fiind astfel cu toţii mulţumiţi.

Abia cînd s-a văzut în şa, Florea s-a frecat la ochi ne-umerit:„Parcă nu-i aceeaşi tolbă! “„Ţi se pare! “ îi răspunsese Lâszlo. “ Tu nu vezi urmele >ţilor pe ea? “„Ce să mai vadă după rachiul de chimen? “ rîsese Tănase. Florea s-a

pipăit însă la piept şi n-a mai zis nimic. Acuma, după ce petrecuseră o vreme în gerul de afară, ahmureala încă nu le trecuse, iar Tănase fu primul care vaită:

— Măi fraţilor, mie îmi cam vîjîie capul şi mi-i tare cald.; rcă aş zice că nu mi-a căzut bine vinarsul popilor.

— Băuşi lacom! îl linişti Lâszlo. Şi pe mine mă doare.— Dar ştiu bine că dormirăm, nu glumă, urmă Tănase. <<ot că puteai

tăia lemne pe noi. Oricum, fain a fost si eu zicmai trecem şi la înapoiere.— Ne-a omenit spre a-şi spăla vorbele cele proaste, zise loreă, dar de

acuma are să ne închidă poarta în nas, ca sănu-i mai facem pagubă.— Da’ ştiu că te ocoşiseşi la el, rîse Lâszlo amintindu-şi de furia

tovarăşului său.— Păi ce-şi închipuia el? se împăuna Florea. Avem noi fele de tîlhari?— Ba bine că nu! încă din cei bătrîni, că vKte, promo-t” f i ca ne-a

albit şi barba şi sprîncenele…Mai povestiră apoi de una, de alta. ca să le treacă vremea, si aşa

lăsaseră în stînga casele din Sîntimbru, semn că pînă la cetatea de scaun nu mai aveau mult de mers. Zăpada scîrţîia sub copite, iar caii scoteau aburi pe nări. Promoroaca li se aşternuse şi lor pe firele din iurul boturilor, făcîndu-i să semene cu nişte moşnegi din altă lume.

— De nu mă-nşel am şi aiuns, arătă Lâszlo spre focul de vreascuri ce se zărea înaintea lor.

— Norocul nostru cu bieţii cai, căci altminteri nu ştiu cum *m mai fi nimerit calea! zise Florea, scuturîndu-şi iar mustaţa.

218— Ziua-bună vă poftim! zise Lâszlo apropiindu-se.— Bună să dea Dumnezeu! răspunseră oştenii-străjerî ce se îneălzeau

la foc.— Numai că vreme prea bună nu-i, urmă unul dintre ei. Pentru ce nu

staţi la casele voastre şi bateţi coclaurile?— Apăi, avem treabă la măria-sa Doamna, răspunse Florea suflîndu-şi

în palme.— No, că doar nu chiar acolo! făcu unul mirat.— Ba întocmai! se împotrivi ciunganul.Se uitară cu toţii unii la alţii, paznicilor nevenindu-le a crede că nişte

oameni de rînd s-ar fi putut înfăţişa principesei. A trebuit să mai treacă o vreme, pînă cînd să ajungă la urechile curtenilor ce voiau cei trei oşteni străini.

— Să nu fie cumva vreo năpîrcă în tolbă! se îngrijoră Scultetus, auzind despre ce era vorba.;,

— Pe gerul ăsta ar fi ţeapănă! rîse batjocoritor contele Csâky. De altfel, am să deschid eu însumi afurisita aia de taşcă..;.;

Poate că s-ar mai fi sfădit, cu toate că se aflau în faţa stăpînei ţării, dacă nu erau aduşi cei trei.

— Ei, voinicilor, le zise prinţesa. Aţi ţinut cu tot dinadinsul să mă vedeţi. Spuneţi care vi-i necazul!

Oştenii plecară genunchiul la podea, după cum îi învăţase Ovâry, şi numai Lâszlo începu să vorbească:

— Măria-ta, a poruncit domnul căpitan să vă înmînărn această tolbă, iar domnia-lui a scris despre ce este vorba. Noi nu ştim nimica.…

— Prea-bine. Daţi-o pajului! zise ea scurt.Acesta dădu s-o apuce, dar contele Csâky nu-i dădu răgaz^ ci o

înşfacă el, cu toate că în afară de Scultetus mai erau de faţă şi cancelarul Bethlen Istvân, contele Sencei şi încă vreo cîţiva, curteni. Apoi începu a scormoni, scoase mai multe scrisori şi le întinse principesei, după cum se cuveftea.

Aceasta însă i le înapoie:— Citeşte-le domnia-ta, domnule conte, şi dacă socoti nimerit poţi să

spui cu glas tare.Contele ridică semeţ capul, sfidînd pe ceilalţi, şi luînd scrisorile

încercă să le citească, dar se opri pe dată înroşin-du-se de furie.— Este o sfruntare neruşinată, alteţă, şi nu-mi închipui cum de au

cutezat aceşti nemernici…219— Dar citeşte, să auzim cu toţii! zise Catarina.: — Nu… nu-i cu

putinţă! bolborosi contele. - — Cu îngăduinţa alteţei-voastre, o voi face-o eu însumi, se oferi

cancelarul.. Se poate ca Bethlen Istvân să fi bănuit ceva neplăcut ure-t lulor lui

Csâky şi pentru aceea ceruse el scrisorile, iar Scultetus i se alătură. Contele însă dădu nepăsător din umeri şi i le întinse.

Cancelarul tuşi spre a-şi drege glasul şi începu: „Te amăgeşti tu însuţi, o, doamnă Catarina, Alungă-ţi drăguţul... “

Dar se opri iute, prefăcîndu-se că s-a înecat, şi întinse hîrtiile lui Scultetus. Erau mai multe şi se pare că pe fiecare din ele erau scrise versuri neruşinate la adresa principesei.

— Cine a cutezat neobrăzarea asta? tună deodată Csâky, încruntîndu-se la bieţii oşteni.

— Vorbiţi! îi îmboldi şi cancelarul, împingîndu-l cu piciorul pe Tănase, care rămăsese în genunchi, ca şi ceilalţi.

— Noi… noi nu ştim carte, se bîlbîi Lâszlo. Aşa a fost porunca... noi…— Cine a poruncit? se băgă în vorbă şi Scultetus. t«. — Domnu...

căpitan Ovâry, bîigui Tănase.ti Florea amuţise de tot şi se uita fîstîcit cînd la curteni, cînd la

principesă, clipind des din ochi.

— Te pomeneşti că nici nu sînt din roata lui Ovâry, se auzi deodată vocea unui curtean.

— Or fi iscoade nemţeşti, zise cancelarul, sfredelindu-l cu privirea pe Scultetus, care însă îl înfruntă cu %m zîmbet rece.

— Să fie daţi pe mîna călăului! hotărî Csâky, de parcă el ar fi fost stăpînul. După ce vom afla totul, să-i spînzure. Nu-i aşa, alteţă? adăugă el, văzînd ura neputincioasă de pe feţele celorlalţi.

— Da, da! încuviinţă prinţesa, cu toate că nu înţelesese «nai nimic din cele ce se petreceau sub ochii ei.

Ca şi celorlalţi din încăpere, şi ei îi părea rău că nu auzise ce se spunea despre ea pînă la capăt, dar nu cuteza să-i ceară lui Csâky să mai citească.

Cerul dacă ar fi căzut asupra bieţilor oşteni, n-ar fi fost ^ai uluiţi! Se aşteptaseră la o răsplată, înfruntînd troienele

220şi gerul, dar nici prin cap nu le-ar fi dat că însuşi domnul căpitan să fi

scris asemenea neobrăzări şi să le mai şi trimită principesei. De altfel, nici unul nu mai era în stare să scoată vreun cuvînt.

Abia cînd se pomeniră în odaia caznelor, un fior îi trecu prin şira spinării şi Florea păru a se dezmetici. Băgă mîinile în sîn, de unde scoase vreo cîteva scrisori pe care i le întinse călăului, spunînd cu voce tremurată:

— Acestea sînt, domnule. Taşca a fost schimbată. Eu m-am temut de asta şi am luat hîrtiile cele bune în cămaşă la mine. Fă bine şi dă-i-le măriei-sale mai înainte de a ne rupe ciolanele, că noi alta nu ştim.

Gîdele întinse o mînă păroasă şi le luă, rînjind cu toată gura:— Am auzit că aţi mai dat voi şi alte scrisori măritei stăpîne, iar dacă

şi astea sînt la fel... apăi bine n-are să vă fie.— Cum ne-o fi soarta, domnule călău! răspunse Florea. Dar eu socot

că astea sînt cele bune, căci cu mîna mea le-am dosit.Ultimele cuvinte fură auzite şi de Csâky, întrucît se zorise spre a fi cel

dintîi la cazne. Aruncîndu-şi ochii pe scrisori, porunci gîdelui să-i sloboadă pe oşteni şi ieşi grabnic din încăpere.

Contele se repezi de-a dreptul la prinţesă si, găsind-o singură, îi spuse dintr-o suflare:

— Dobitocii de oşteni au fost traşi pe sfoară de cineva, schimbîndu-le tolba cu alta, în care a pus porcăriile alea. Trebuie să dăm îndată peste făptaş. Mira-m-aş să nu fie amestecat cu ceva si Scultetus, că tare mai zîmbea.

— Cred însă că ar trebui să ştiu şi eu ce scria în acelea...— Nu acuma, draga mea! i-o reteză contele. Uită-te mai bine la astea!

adăugă el răvăşindu-i scrisorile cu pricină.— De unde le ai?— Unul dintre oşteni a avut mai multă minte să le dosească peste

noapte, şi astfel l-a păcălit fără să vrea pe unel-titor. Cred că m-am cam pripit lăsîndu-i slobozi. Prin cazne ar fi trebuit aflat cine a făcut mîrşăvia asta.

221— Poate că ei într-adevăr habar n-au, zise prinţesa, cia nu-i prea

plăceau schingiuirile.i— Văd eu! îşi dădu aere de stăpîn Csâky. Vru să iasă, dar se răzgîndi,

fiindcă se lovi nas în nas Scultetus.— Mă iartă, scumpe domn! zise acesta batjocoritor, după care se

duse de-a dreptul la scrisori.Csâky îşi încrucişa braţele pe piept, uitîndu-se mînios să vadă pînă

unde avea să meargă obrăznicia duşmanului său, dar acesta, neluîndu-l în seamă, începu a citi:

— Ce spui de ele? întrebă prinţesa fără să se uite la conte, care-şi muşca mustaţa de ciudă.

— Sînt scrise de Miron Barnovschi, domnul Moldovei, ăspunse el în locul neamţului.

— Da, aşa se pare, încuviinţă şi Scultetus. i— A prins scrisorile răposatului Bethlen către craiul Le-hui si le-a

trimis Porţii! urmă Csâky fără a ţine seama de celălalt.— Dar Gâbor se avea bine cu turcii!? se miră prinţesa.— Întocmai, luminată doamnă, spuse cam batjocoritor ‘ Csâky. Numai

că prin această scrisoare, arătă el spre una, iubitul soţ al alteţei-tale ar fi voit să se împace cu austriecii, iar dacă aflau turcii despre ea, bine nu i-ar fi căzut. Trebuie să fie vreo amestecătură nemţească la mijloc! se uită el tăios la Scultetus.

Catarina nu-i dădu răgaz celuilalt să răspundă.— Dar se ştie că prinţul e mort! spuse ea.— A scris în toamna anului trecut, cînd încă mai era în ‘aţă şi... *— Cîtă neobrăzare! pufni Scultetus, făcîndu-l pe conte să ducă mîna

la sabie. Nici nu l-au îngropat bine pe fostul nostru stăpîn şi au şi început uneltirile, însoţindu-l şi după moarte! urmă el netulburat, ca şi cum nici n-ar fi văzut ce făcuse contele.

Acesta, dezamăgit îşi lăsă mîna în jos şi zise:— Vedeţi însă, alteţă, că domnul Moldovei cere împăratului austriac

să intre cu oastea în Ardeal, că pe dată ar trece şi el de partea nemţilor, iar pe noi ne-ar prinde la mijloc.

— Rău îmi pare că n-a izbutit bietul Gâbor să-şi înfăptuiască visul acela cu Dacia. O ţară mare şi puternică altfel ar fi stat în calea neprietenilor.

221— Poate că e mai bine aşa, se împotrivi Csâky. Prea ar fi fost mulţi

olahi laolaltă şi…— I-am fi adus la legea noastră creştinească, îi luă vorba Scultetus.

Altfel pînă la urmă tot au să se unească, şi fără noi.— Aş vrea s-o văd şi pe asta! pufni Csâky. N-a încercat olahul Mihai,

cu ani în urmă?... praful s-a ales de ţara încropită de el. Tot nemţii i-au venit de hac!

— A fost înşelat de austrieci, dragă prietene! încercă principesa a-i lămuri deosebirea faţă de germani, ca să nu-l supere pe Scultetus. Dar să

lăsăm politica, domnilor! Porunciţi slobozirea proştilor acelora de oşteni. Aş vrea chiar să-i şi răsplătesc, dacă nu pentru drumul făcut, barem pentru spaima ce-au tras...

— Dar mai întîi să aflăm unde ar fi putut să le fure taşca. Aşa dăm de urma unui mare ticălos, zise Csâky.

— Vezi tu, prietene, de asta, făcu mieros prinţesa. Nimeni nu se pricepe mai bine decît tine.

Cu toate că nu-i făcea plăcere să-i lase singuri pe cei doi, contele sărută mîna prinţesei şi aruncă o privire ameninţătoare lui Scultetus, după care ieşi.

După două zile, cei trei călăreţi ieşeau fericiţi pe poarta cetăţii, jurîndu-şi fiecare în gînd să nu se mai amestece nicicînd în asemenea slujbă cu primejdie. Numai caii lor se bucuraseră de adăpost şi hrană în răstimpul în care ei fuseseră cercetaţi, şi nici vorbă de răsplată, măcar că principesa ar fi voit-o.

— Bine că n-a apucat să ne zobească mădularele, gîndi cu glas tare Lâszlo, dar nimeni nu-i răspunse.

Calea de întoarcere li se păru mai scurtă, cu toate că vremea nu se muiase deloc. Aşa se face că dintr-o dată se pomeniră în dreptul monastirii din Teiuş.

— Ia priviţi, fraţilor! arătă Lâszlo către crengile stejarului de la intrare. Acela nu-i pater Ambrosius?

— Ba chiar el îi, mînca-l-ar ciorile cu oase cu tot! înjură şi blestemă Tănase. Cît pe ce să ajungem şi noi ca el.

— A căpătat plata pentru nemernicia lui, căci ne-a dat de băut ca să ne adoarmă cu ceva prafuri şi pe urmă ne-a schimbat taşca, adăugă Lâszlo. Numai el ne-a făcut-o!

— Bine că-mi veni în minte. Tu, Floreo, ce cap ai avut de n-ai spus pe dată că aveai scrisorile în sîn? Cît pe ce s-o păţim, dacă nu-ţi deschideai gura şi la călău.

— Am uitat! răspunse acesta zîmbind cu toată faţa.222UNELTIRIPE DEALURILE DIN PREAJMA DUNĂRII, cele mai de pe urmă petece de

zăpadă se topeau văzînd cu ochii în căldura soarelui de primăvară şi numai către munţii cei din zare iarna încă nu se îndura să părăsească plaiurile mehedinţene. Dar aceste lucruri nu erau băgate în seamă de către dumnealui Gorgan spătaru, stâpînul Balotei, căci era furios nevoie-mare. E drept că se mai „răcorise” în răstimp, întrucît chiar acuma se întorcea de la sălaşurile robilor, unde împărţise cu dărnicie harapnice şi-n stingă şi-n dreapta, fără alegere că erau muieri, copii, ori cîini eare-l lătrau de pe margine. Turba că nu dăduse peste Chiricâ-fierarul, adevăratul vinovat al necazului pătimit.

Ticălosul de ţigan nu-i prinsese ca lumea potcoavele lui Virtej, cel mai îndrăgit armăsar al domniei-sale, şi la un hop s-a poticnit, iar în cădere şi-a scrîntit piciorul drept din faţă. Văzindu-i potcoava atîrnînd, nu mai avu nici o îndoială cine se făcuse vinovat de betegirea calului. Furia cea mai

mare l-a cuprins apoi cînd a trebuit să vină pe jos, ducindu-şi de dîrlogi calul şchiop. Era hotărît să-i bată cu mîna lui o potcoavă în talpa ţiganului, spre învăţătură de minte, dar pe acesta îl înghiţise pămîntul, de nu-l mai putuse găsi nicicum. Cică ar fi fost trimis de vătaful Cîrstea tocmai la Vînju Mare, unde mai avea boierul un petec de moşie, dar de fapt se afla ascuns pe la Stre-haia, al cărei stăpîn nu se prea avea bine cu vecinul său, boierul Gorgan.

Robul era vestit ca meşter în toată ţara Olteniei şi spătarul tare se mai fudulea cu iscusinţa lui, aşa că-l dădea cu dragă inimă oricui, dar numai la prieteni şi nicidecum Strehâianului. Pentru aceea îl şi minţise vătaful, ca să-l facă să-şi mai domolească minia, mai ales dacă în răstimp avea să i-l mai ceară careva pentru vreo iscusită meştereală. Aşa, bunăoară, cînd işi “ăcuse casă Marcu Borlovan din Bozovici, prieten bun cu dum-ealui spătarul de la Balota, îl trimisese pe Chirică şi tare se mai ugase bănăţeanul să i-l vîndă lui, dar nici nu vru să audă de şa ceva. Ţiganul s-ar fi bucurat, căci fostul dregător al dom-iei moldovene l-ar fi slobozit, însă boierul Gorgan se impotri-ise. „Robu-i bun cît e rob! “ obişnuia să spună dumnealui.

Îl cunoscuse Gorgan pe Marcu la un tîrg de la Orşova, şi m amîndoi fuseseră oşteni se împrieteniră pe dată, mărturi

223sindu-şi aceeaşi ură împotriva paginilor, dar mai ales dorul după „ţara

cea mare a tuturor românilor”. De atunci mai fuseseră in ospeţie unul la celălalt, căci munţii nu-i despărţeau şi nici stă-pînirea diferită sub care se afla fiecare dintre ei. Bănăţeanul îşi durase casă mare de piatră şi tare mai era ascultat şi iubit de toate satele dimprejur, măcar că nu se sumeţea ca un boier, ce era de drept. Asta nu putea fi pe placul boierului Gorgan, dar n-avea ce-i face.

De cum intră boscorodind şi înjurind pe poarta cea mare, stăpînul din Balota fu întîmpinat pe dată de cîţiva rîndaşi.

— Săru’ dreapta boierule, da’ ce păţişi? întrebă unul.— Pe dracu păţii! Ce, nu vezi? se răsti el la argat. Vîrtej şi-a scrîntit

piciorul drept din faţă. Fă ce-i ştii sâ-l vindeci! Cîrstea unde-i?— Aici sînt, stăpîne! răspunse vătaful care venise tot o fugă, văzîndu-l

pe boier descălecat.— Mă Cîrsteo, să mi-l aduci îndată pe afurisitul de Chirică. să-i fac

pielea bici.— Da’ ce-ţi făcu, stăpîne?— Nu văzuşi?— Scrînteala lui Vîrtej? Las-o păcatelor, că se face sănătos în două

zile. I-o fi căzut vreo potcoavă.— Păi eu ce-ţi spuneam? Ticălosul de Chirică i-a bătut-o...— N-ai grijă că mă ţin eu de capul lui, boierule. Acuma fă bine de te

du în casă, fiindcă a sosit un sol de la Gherghiţa.— De la călăraşi?— Ihî!— Cine?

— După veşminte ai zice să-i oştean de rînd, dar mie tare mi se păru a fi boier de neam. Zice că are vorbe cu domnia-ta şi mie nu vru să-mi spună nimic.

— Unde-i?— În casă.Boierul uită pe dată de potcovar şi se năpusti val-vîrtej în conac,

urmîndu-l vătaful, ca un cîine credincios. De cum îl zări pe străin, holbă ochii de uimire:

— Bine, dar domnia-ta eşti chiar…— Cu plecăciune, boierule, făcu solul aruncîndu-i o privire plină de

tîlc, încît spătarul îşi înghiţi vorbele.224Pricepu că oaspetele poftea să rămîie necunoscut, aşa că se întoarse

către vătaf:— Te du, Cîrsteo, şi vezi de armăsar. M-oi descurca eu cu dumnealui,

măcar că-l asemuisem cu un cunoscut. Şezi, străine! îl îmbie apoi pe oştean.

La rîndul său, Cirstea înţelese că era de prisos şi orice ar fi făcut n-ar mai fi putut să rămînă, cu toate că ardea de dorinţa să afle cine era solul.

— Ce-i cu tine, Hrizco, de te îmbrăcaşi aşa? sări gazda de cum rămaseră singuri.

— Am venit pe ascuns, dar tot într-o goană. Pe nevas-tă-mea am trimis-o la Braşov cu ai lui Pană Filipescu şi eu dădui fuga să-ti dau de veste şi tie.

— Ce?— Vodă-Coconu i-a bătut măr pe călăraşi la Gherghiţa. Capii

răsculaţilor au căzut de vii în mîna lui şi au fost bătuţi la tălpi ca hoţii de cai.

— Au dat ceva în vileag?— Ihî! Mi-a spus iuzbaşa Duţescu, care ne este credincios, şi tot de la

el aflai că osîndiţii mai înainte de a-şi da duhul au, mărturisit de unde aveau banii şi imboldul la răzvrătire.

— Au pomenit de noi?— Întocmai! Ba chiar şi de...— De cuviosul Paisie? îi luă vorba Gorgan. - Asta-i!— S-a dus pe rîpă totul! bătu cu pumnul în masă spătarul. Se duc

ciracului şi câpăţînele noastre! se înciuda el.— Hm! Dar va trebui să ne învoim şi noi să ni le reteze...— Şi ce să facem?— Ceea ce am făcut şi cu. Ţi-am spus doar că mi-am trimis muierea la

Braşov. Şi am venit pe la tine ca să trecem munţii împreună.O licărire de nădejde se ivi în ochii gazdei.— Să mergem atunci la Marcu...— Cine-i ăsta şi de unde-i?— Un prieten bun de-al meu. Stă la Bozovici şi nu-i prea departe de

aici. Acolo nu dă nimeni de noi.— Hai s-o ştergem, că n-avem vreme de pierdut!

— Uşurel, frate Hrizeo, îl domoli Gorgan, care începuse a-şi mai veni în fire din spaima cea dintîi. N-or ajunge ei, zbirii stăpînirii, prea curînd. . poi nu uita că trebuie să-l aducem de

225la Tismana şi pe măria-sa… pe „Cuviosul*’. Nu-l putem lăsa de

izbelişte în urma noastră.— Nu ştiu, zău, de ce ne legăm noi la cap cu ăsta…— Păi nu ne trebuie „os domnesc*4? Şi nu e el fecior de-al lui Radu

Şerban?— Ba, eu zic să punem mîna pe putere, că domn s-o găsi el, i-o

întoarse Hrizea. Dar, dacă tu aşa vrei, aşa să fie, se învoi el în cele din urmă.

— Vom merge numai pe sub munte, căci în tot plaiul Clo-şanilor, pînă la Bratilovo, sînt numai oameni înţeleşi cu noi. Trimit vorbă să fie adus Cuviosul, apoi trecem pe la îzverna şl de acolo cu toţii mai departe.

— Facem cum zici, numai dă zor, că mai mult de o zi ori două n-avem răgaz.

— Să dau poruncă vătafului...— Ba te-aş pofti să nu mai spui la nimeni ce ai de gînd I— De Cîrstea nu mă feresc.— Faci cum crezi, dar nu-i spune unde mergem. B mai bine.In mai puţin de un ceas un olăcar gonea spre Tismana, cu răvaş către

egumenul de acolo, iar o dală cu amurgul şi spătarul plecă împreună cu solul, sub ochii iscoditori ai vătafului.

I se păruse vătafului a fi mai curînd o fugă, fiindcă luaseră cu ei încă doi cai încărcaţi cu merinde, dar şi cu bănet, fără îndoială. Nici scrisoarea către monastire nu trecuse prin mîinile lui, ca de obicei, şi asta îl înciuda nespus, dar îi şi dădea de gîn-dit, căci stăpînul se ferise de el numai după ce vorbise cu străinul. „Să fi aflat ceva? “ se întrebă el cu îngrijorare. Era limpede că solul nu putea fi oştean de rînd şi era cît pe ce să-i afle nu-mele, dacă nu i-ar fi făcut semn din ochi stăpînului să tacă. „Afurisită întîmplare! u îşi mai zise el şi scuipă în lături. Dar n-avea nici putinţă să-l anunţe pe boierul Strehăianu de cele petrecute, aşa că se hotărî să mai aştepte. Oricum nu plecaseră în Banat, după cum îl lăsase să creadă la plecare stăpînul, căci altul era drumul Orşovei. „Dar dacă a zis anume aşa, iar pe la îzverna tot într-acolo se îndreaptă? “ îi dădu lui prin cap. Îşi plesni nuieluşa de carîmbul cizmei şi porni agale prin ogradă, gînditor.

Boierul Stroe Strehăianu, neam cu Vodă, dar şi cu credinţă faţă de domnie, avea de multă vreme o pricină de gîlceavâ cu vecinul său Gorgan şi-i purta sîmbetele. Ştiindu-l pe spătar cam

225Iute la mînie şi slobod la gură, neţinînd seama nici de slugi cînd era

să-şi descarce năduful, nu cuteza Strehăianu să-l cheme la judecata divanului, ştiind bine că dreptatea nu era de partea lui. Pentru aceea căutase să-l atragă pe Cîrstea, om lacom şi bicisnic, spre a iscodi ce se petrecea la moşia vecinului, iar cind i-ar fi venit la socoteală, l-ar fi dat în gît.

Aşa află despre nişte daraveli ale spătarului cu călăraşii de la Măneşti şi Ruşii de Vede, care de curînd se ridicaseră Împotriva domniei. Şi dacă aşa stăteau lucrurile, nu mai încăpea îndoială că nesăbuitul spătar avea să-şi piardă capul, iar Vodă trebuia să-i fie mulţumitor, prin rotunjirea pămînturilor cu cele ale lui Gorgan. Această veste i-o adusese, fără să ştie, chiar potcovarul Chirică, fiindcă altcum vătaful de la Balota cu greu ar fi putut trimite pe altcineva fără a da de bănuit. Robul avea îngăduinţa să plece oriunde, iar de astă-dată, chipurile, ca să-l scape de pedeapsă „îl ascunsese” la Strehaia, dîndu-i şi un răvaş către boier, că doar ţiganul nu ştia citi. Stăpînului îi min-ţise că-l trimisese la Vînju Mare, însă dacă ar fi aflat adevărul bine n-ar fi fost nici pentru el şi nici pentru potcovar.

Spătarul călărea liniştit alături de prietenul său, fără să-4 treacă prin cap necredinţa vătafului. Mai vorbind ei de una, de alta. se pomeniră la un han din preajma Cloşanilor, locul unde urmau a-l întîlni pe coconul domnesc.

Paisie era cu adevărat monah, călugărit cu sila de către însuşi Radu-vodă Mihnea, încă de pe cînd fusese domn întîia oară la Tirgovişte. Aflase domnitorul că tînărul acela voinic şi frumos ca o fată mare n-ar fi un om de rînd, iar după multă cercetare îl dibui a fi chiar fecior din flori al lui Radu-vodă Şerban, deci cam primejdios pentru scaunul domnesc. Fiiijdu-i milă să-i cresteze nasul, s-a mulţumit numai să-l „cunune” cu biserica lui Christos, nădăjduind să fie astfel închis pe viaţă.

Vlăstarul domnesc, asemuindu-se lui tătîne-său, nu se împăcase cu gîndul să-şi petreacă toată viaţa cu post şi rugăciune în chilia hărăzită lui din voinţă domnească. Şi auzind el de Gor-gan-spătarul. ca unul ce fusese slugă credincioasă răposatului său părinte, îşi făcuse drum pînă la Balota. Acolo însă îl află numai pe feciorul răposatului spătar, dar care nu se împotrivi să-l ajute pe „domnişor”, acum bărbat în lege, căci „avea un dinte” împotriva lui Alexandru-vodă Coconul, din pricina vecinului său de moşie. Aşa începură amîndoi a strînge în jurul lor tot felul de boiernaşi nemulţumiţi, dar mai cu seamă călăraşi.

226ajungind în acest fel pînă la Ruşii de Vedea, unde dădură de Hrizea-

vornic. Acesta era la fel de zvăpăiat ca şi ei, dar mai cu seamă dornic de mărire.

Erau cu toţii oameni voinici si zdraveni, abia ieşiţi din tinereţe, si năzuiau să apuce pe urmele viteazului Mihai-vodă, cel care unise pentru scurtă vreme întreaga ţară. Prin astfel de gîn-duri, spătarul îl cîştigase de partea sa şi pe bănăţeanul Marcu din Bazovici, plănuind împreună o răscoală ce avea să ridice toată Oltenia si o parte a Banatului, împotriva domnitorului de la Tirgovişte. Din păcate, nerăbdătorii călăraşi, certîndu-se cu vistieria pentru puţinătatea lefurilor, apucară armele înainte de vreme, cei din Mehedinţi şi Banat nefiind încă pregătiţi de luptă. Aşa că vestea adusă de Hrizea era cum nu se putea mai proastă, de vreme ce voievodul aflase uneltirea şi capetele lor stăteau să cadă.

— Frate Hrizeo, mie nu-mi miroase a bine astă zăbavă aici la circiumă! zise Gorgan, golind ulcica din faţa lui.

Vorniuul îşi ţinea capul între palme, ca unul care gîndca adina, şi nici nu-i răspunse.

— Ar fi fost vremea să fi sosit pînă acum, nu se lăsă Gorgan, dînd cu pumnul în masă. Ce dracu o face?

— Mai rău ar li să ne fi luat careva urma, catadixi să-l răspundă celălalt.

— Ce vrei să zici?— Că nu trebuia să fi venit încoace, după cum îţi spusei. De mult am

fi fost peste munte, dacă nu ne abăteam.— Fără…— Fără!Deodată se auzi galopul unui cal şi amîndoi săriră în picioare,

nădăjduind să fie cel aşteptat. Totuşi îşi traseră spadele şi se dusară la cai, spre a se arunca la vreme în şa, dacă ar fi fost nevoie să fugă.

— El îi!— De unde ştii? întrebă neîncrezător Hrizea.— Este numai unul.— Vom vedea, mormăi vornicul ca pentru sine şi încalecă dintr-un

salt.Spătarul făou la fel si amîndoi porniră în întîmpinarea călăreţului, a

cărui sutană neagră înoepu a se desluşi.— Ţi-am spus doar oă nu poate fi decît el?! se sumeţi Gs-rgan.227— De mirare că nu i-a căzut potcapul în goana calului, căci pare mai

curînd fugărit...De cum se întîlniră, călugărul îşi aruncă pe dată acoperă-mîntul

capului şi îşi desfăcu pletele, semănînd a mirean.— Să fugim! spuse el, fără a mai da bună-ziua. Se vedea că era

îngrijorat, dar nu speriat— Să răsufli niţel, măria-ta, îl îmbie spătarul arătîndu-i crîşma.— Nu-i vreme! Sînt pe urmele mele. Îi lăsai în tîrg la Căr-buneşti,

răspunse Paisie.— Pe cine? întrebă Hrizea.— Zbirii lui Coconu!— Atunci nu-i de zăbavă. Îs mulţi?— Vreo douăzeci.— La drum! strigă Gorgan şi apucând dîrlogii cailor de povară o apucă

înaintea celorlalţi.Avuseseră noroc de o zi senină şi călduroasă pentru acea lună a

anului, iar către seară hotărîră să poposească sub cerul liber, printre nişte stînci de pe malul Izvernei. Aprinseră totuşi un focuşor şi înfulecară ceva pe fugă. Apoi şi-au căutat fiecare cîte un culcuş mai ferit pentru noapte, căci erau i’rînţi de osteneală şi n-ar fi putut merge mai departe.

Deodată Hrizea săltă capul, părîndu-i-se a auzi o călcăturâ peste vreascuri uscate.

— Vreo jivină, zise Paisie.

— Nu cumva să fie cu două picioare! se îngrijoră Gorgan. Se ridicară cu toţii, căci de astă-dată se auzea desluşit un

pas omenesc, şi Hrizea stinse bruma de foc ce mai pîlpîia, dîn-du-i de gol. S-au pitit fiecare după cîte un stei şT au rămas încordaţi în aşteptare, hotărîţi să-şi vîndă cît mai seump pielea. Curînd zăriră şi o mogîldeaţă, care nu putea fi decît ®m. Se furişa aplecat şi căuta să-şi facă pe cît mai puţin auziţi paşii.

— L-aţi văzut? şopti călugărul. Nu-i decît unul.— Lăsaţi-l în seama mea! scrîşni spătarul.Se trase binişor mai într-o parte spre a-l învălui pe necunoscut şi îşi

băgă spada în teacă, rămînînd numai cu jungherul, ca să fie mai uşor în mişcare. Ceilalţi doi rămaseră cu ochii străbătând întunecimea nopţii spre a zări şi pe alţi duşmani ce ar fi putut să fie împreună cu iscoada din faţa lor.

O săritură măiastră, un ţipăt scurt înăbuşit pe loc şi Gorgan s* prăvăli asupra necunoscutului, punîndu-i cuţitul în beregată.

228— Să nu strigi, că te ucid! se răsti la el în şoaptă. Străinul nu făcu nici

o mişcare, părînd mai curînd mort despaimă, aşa că nici gînd de împotrivire.— Nu-l omorî! zise Paisie, venind lîngă ei.— Tîrîie-l la dos ca să-l tragem de limbă şi să vedem cîţi o? fi cu toţii!

adăugă şi Hrizea.Gorgan nici nu avea de gînd să-l omoare, căci îl simţea tre-murînd de

frică şi era cu mult mai slab decît el.— Cîţi sînteţi şi cine-i capul vostru? se răsti spătarul prop-tindu-l pe

prins de o stîncă alăturată.— Haoleu, pupa-ţi-aşi tălpile, stăpîne, ce, nu mă mai cunoşti? Eu sînt!— Chirică?! se cruci boierul auzind binecunoscuta voce a robului său.

Ce cauţi aici? Te ţii pe urmele mele, ticălosule? M-ai vîndut, ludo!— Stai bre, măria-ta, să nu dai, că eu venii să te scap.— Tu pe mine, cioropină spurcată?— Aşa-s, săru’ mîna, da’ să nu dai cu cuţitu…Ţiganu era tare înfricoşat şi îşi acoperise faţa cu amîndouă mîinile.

Văzîndu-i-le, lui Gorgan îi veni în minte păţania armăsarului său şi, fără să se mai gîndească, îi trase o crestătură, făcînd să-i ţîşnească sîngele dintre degete.

— Haoleu, stăpîne, iartă-mă, că nu-ţi vrusei decît binele? începu a se tăvăli sărmanul rob, de parcă ar fi fost înjunghiat nu alta.

— Ce faci? sări Hrizea. Vrei să zbiere şi să ne dea de gol?— Lasă că l-am pedepsit numai pentru potcoava aia prost ţintuită.

Ştie el prea bine! Acum însă m-am răcorit. Ia taci din gură şi spune mă, balaure, pentru ce te-ai ţinut după mine!?

— Mă omorîşi boierule, scînci potcovarul, şi eu fugii toi într-un suflet ca să-ţi spun că aici, în trecătoare, te pîndcste boierul Cîrstea cu săimani domneşti.

— Ce tot spui? Cîrstea?!… Ori te-ai ţăcănit la cap?

— Mă jur că spui numai adevăru, gol-goluţ! şi nenorocitul încercă să-şi facă semnul crucii, cu mîna schilodită. Haoleu, că nu-mi mai simt degetele! se văicări el din nou.

— Lasă că n-ai nici pe dracu! O tăietură acolo… zi-i mai bine ce ai de zis!

Chirică se mai tîngui, dar izbuti să le spună cum fusese el trimis cu scrisori viclene la boierul Strehăianu, fără ca să aibă habar ce ducea cu sine. Acolo însă boierul se dădu în vileag In

229faţa seimenilor domneşti, spunîndu-le că au să plece să-l prindă pe

spătarul de la Balota, care se hainise faţă de domnie. S-a întors şi el cu călăreţii, dar la conac nu mai dăduseră decît peste vătaf, care nu prea era în apele lui, neputînd face ca stăpînu-său să fie prins. Văzîndu-l pe rob îl luă împreună cu ceilalţi hăitaşi pe urmele fugarului, ştiind că ţiganul n-avea de ce să-l îndrăgească pe stăpînul care voia să-l schilodească, dar el altfel gîn-dea. Vătaful spusese în gura mare că de bună-seamă vor fi apu-cat calea Banatului.

— Dădurăm de urma domniei-tale la han şi atunci boierul Cîrstea şi-a adus oamenii aici la pîndă. Văzînd focul, eu mă furişai pînă aici, şi iată ce păţii! îşi arătă el mîinile năclăite de sînge.

Un val de milă îi învălui atunci inima asprului spătar şi numai că nu-i dădură lacrimile văzînd credinţa robului.

— Mă, Chiricuţă, tată, de ce nu spuseşi mai din vreme, pînă să apuc să te crestez?

— Vrusei, măria-ta, dar nu-mi îngăduişi.— Lasă că te oblojesc eu, na!Zicînd aceasta îşi sfîşie cămaşa spre a putea lega rănile fierarului.

Apoi îl mîngîie pe frunte ca pe un copil, neştiind ce să-i mai făgăduiască pentru binele făcut.

— Atunci, n-o să mai putem trece pe unde am vrut! spuse deodată Hrizea.

— Altă trecere nu mai este? întrebă Paisie.— Năpîrca! şuieră Gorgan aducîndu-şi aminte de vătaful lui. Bănuia că

am să trec în Banat şi altă cale mai dreaptă nu-i pe aici. Ei bine, ne întoarcem la Balota!

— Eşti nebun? Vrei să dea peste noi?! se* împotrivi Hrizea.— Cunosc eu pe acolo, prin preajmă, un alt drum, numai că are cam

multe prăpăstii, dar ne descurcăm noi. Chiricuţă, băiete, saltă pe cal în spatele meu. Haidem!

— Nu se cade, boierule, răspunse robul fîstîcit.— Doar nu te-oi lăsa pe mîinile lui Cîrstea, şi nici pe jos °u te pot tîrî

după mine. Vino!Trase calul lîngă o stîncă de unde putură amîndoi să încalece şi, fără

să mai ţină seama că venea o noapte lungă, porniră Pe ocolite către miazăzi.

Cerul înstelat, dar fără lună, le aducea din cînd în cind c, te tm strigăt al unor păsări călătoare ce se întorceau din ţă-

230iile calde. Era numai linişte şi pace în întreaga fire, pe care o tulbura

numai trecerea celor patru fugari. Abia la răsăritul soarelui se opriră pentru a pune geană pe geană, frînţi de osteneală, căci scăpaseră ca prin minune de capcana întinsă de netrebnica slugă a spătarului. Ei n-aveau să ştie niciodată că un pilc de poteraşi trimis în urmărirea lor trecuse numai la doi stînjeni de stîncile unde se adăpostiseră... Numai un cal să fi nechezat, şi ar fi fost daţi în vileag! Norocul însă îi protegui pe mai departe, şi fără să mai întîmpine vreun necaz trecură cu multă caznă muntele în partea cealaltă, ocolind cetatea Mehadiei. În drum spre Bozovici.

Se scurseseră mai bine de două săptămîni de cînd spătarul Gorgan îşi părăsise moşia, ducînd în celălalt ţinut românesc, al Banatului, pe domnişorul Paisie, care hotărîse să-şi spună iarăşi ca mai înainte. Radu, aşa cum îl chemase şi pe răposatul său părinte. Marcu Borlovan (căci aşa ceruse el însuşi să i se zică, în loc de Iancovici) îi primi cu braţele deschise şi cu masă întinsă, cum se spune. Il cinsti cum se cuvine pe feciorul voie-vodului pe care-l cunoscuse cîndva la Sătmar, şi la rîndu-i povesti cele întîmplate atunci.

— Va trebui să izbîndim, zise cu hotărîre gazda, aflind ce plănuiau oaspeţii. Cîţiva feciori vom strînge şi de prin satele noastre, pentru început. Apoi, dacă vei izbuti să-ţi capeţi scaunul, întreg Banatul are să se închine măriei-tale.

In scurtă vreme se răspîndi vestea că un voievod pribeag chema la oaste pe toţi aceia care voiau să lupte împotriva stă-pînirii străine şi pentru scuturarea jugului întregii ţări româneşti. Ba se zvonea că era vorba de însuşi feciorul răposatului voievod Mihai cel viteaz, care moştenise de la tătîne-său poruncă să facă iarăşi ţara cea mare.

Auzind asemenea lucruri, căpitanul Sîvu din Prigor veni tot într-o fugă la Marcu, să se sfătuiască împreună ce şi cum. Aflind despre ce era vorba, îşi puse pe dată spada în lupta domnişorului Radu, zis Paisie.

— Numai să calci pe urmele lui Mihai-vodă cel viteaz, îi zise Sîvu, şi ai să vezi cîtă oştire se va strînge mai apoi.

— Jur ca acesta să-mi fie ţelul vieţii mele! răspunse vlăstarul basarab.— Atunci, toată ţara va fi cu noi! adăugă Marcu. Răposatul Gaşpar-

vodă ştiuse, sărmanul, să răscolească sufletele tu-turar românilor, de pretutindeni. Fie-i ţarina uşoară!

230Dar pînă plecară din Bozovici nu izbutiră să adune mai lt de douăzeci

de feciori şi hotârîră ca Marcu să râmînă pe spre a-i mai atrage şi pe alţii, care însă nu se încume-seră a pune mîna pe armă. Sîvu trebuia să plece cu bănăţenii lui, aşa că se alătură pribegilor, cu toate că Hrizea nu se arăta deloc încîntat de puţinătatea oştenilor.

— Nu te mihni, frate Hrizeo, căută să-l liniştească Gorgan. Băieţii au să aducă şi pe alţii, iar în Oltenia avem să găsim mehedinţenii mei, cu care sînt înţeles, numai vorbă să le trimit. Nici Marcu n-are să se lase mai prejos, numai că timpul a fost prea din scurt.

Dar nici gindurile spătarului nu se împliniră întocmai, căci la chemarea răsculaţilor se îmbulziră mai mulţi ţărani, cu furci şi cu topoare, ca la o răzmeriţă, şi prea puţini tîrgoveţi ori moşneni cu arme de foc. Nici boiernaşii nu se clădeau în grabă de partea lor, aşteptînd să vadă care va fi mai tare dintre cei ce se vor încaieră.

Cam dezamăgit, Hrizea porni spre părţile Romanaţilor, cu nădejdea că va mai putea aduna vreo cîţiva călăraşi, scăpaţi din măcelul de la Gherghiţa şi care fără îndoială că erau în-dîrjiţi împotriva domniei. Nici n-a mai trecut pe la Balota, lă-sîndu-şi tovarăşul să se descurce cum va şti cu fostul său vătaf şi cu boierul Strehăianu, care se şi înstăpînise în locul lui Gorgan. La rindul său, şi Cîrstea avea ginduri de mărire, socotind că el ar fi îndreptăţit să-l moştenească pe boierul hain, ba poate că ar dobîndi şi un caftan de slujbaş domnesc, aşa că de BStă-dată îl pizmuia pe veneticul din Strehaia.

Fior de moarte simţi ticălosul cînd se pomeni pe neaşteptate chiar cu dumnealui, spătarul.

— Cîine, scrîşni Gorgan şi fură singurele cuvinte pe care le mai auzi sluga cea vin/ătoare, căci pe dată ii zbură căpăţîna în ţarină;

Cei ce fuseseră fală râmaseră uluiţi de scurta judecată a spătarului, ba însuşi Radu-domnişorul se cam supărase că nu fusese întrebat, măcar de formă, căci se ţinea că el ar fi căpetenia răsculaţilor. Boierul Gorgan însă nu-l băgă în seamă. Intorcîndu-se către robul său, Chirică, de care nu se mai despărţea nici o clipă, îi zise:

—’ Mâi Chirică, tu ai să ţii locul vătafului! Be acum eşti Un om liber, cu tot neamul tău şi cu urmaşii urmaşilor tăi.

231Aşa am hotărit şi am să poruncesc hrisov, după ce s-or mai potoli

vremurile.Ţiganul nu pricepuse de la început, dar cînd îşi dădu seama ce noroc

căzuse pe capul său izbucni în plîns şi acoperi cu sărutări picioarele stăpînului.

— Scoală, bre! îl dojeni Gorgan. Nu mai eşti rob! Poar-tă-te ca un vătaf credincios ce-mi eşti şi nu te mai tîrî la pă-mînt în faţa nimănui!

Dar nu apucă bietul Chirică să-şi ducă slujba vreme prea îndelungată, căci nu trecu săptămîna şi aga Matei din Brînco-veni sosi cu poruncă domnească să-i certe pe răzvrătiţi. O zi şi o noapte s-au apărat, în conacul de la Balota, căpeteniile din preajma domnişorului Paisie, unde Sîvu şi bănăţenii lui făcură dovada unei vitejii fără seamăn. De n-ar fi fost ci poate s-ar fi închinat cu toţii pe dată, dar prigoreanul nu s-a lăsat pînă cînd aga Matei s-a hotărit să-i scoată din bîrlog cu ajutorul focului.

Citi nu căzură sub plumbii sîneţelor izbutiră să fugă în păduricea din preajmă, printre ei aflîndu-se şi Sîvu cu încă patru feciori ce mai scăpaseră cu viaţă. Paisie însă fu cuprins de spaimă şi, îngenunchind în mijlocul odăii, începu a se ruga cu glas tare, pînă îl mistuiră flăcările pe de-a-ntregul. La rîndul său se prăvăli şi spătarul Gorgan, cît era el de voinic, cînd un plumb îi pătrunse drept în inimă, fulgerîndu-l pe loc.

Văzîndu-l că nu sîngerează Chirică se repezi şi cu o putere la care nu te-ai fi aşteptat îl ridică în braţe, străbătînd cu el vîlvătaia. Îl aşeză grijuliu la pămînt şi apucînd un drug de fier se hotărî să-şi apere stăpînul pînă la ultima suflare. Era hidos la înfăţişare, căci flăcările îi pîrjoliseră sprîncenele şi îi arseseră faţa, dar el nu simţea durerea. Ochii înroşiţi i se în-vîrteau fioros, cătînd la oricine s-ar fi apropiat, iar printre buze i se prelingea o şuviţă de spumă ro. şietică. Părea turbat, nu alta!

— Prindeţi-l viu pe ţigan! porunci aga Matei.Cu toată înfăţişarea de nerecunoscut a lui Chirică, aga îl ştia prea

bine, căci şi lui îi muncise cu măiestrie şi fusese mulţumit. Acum tare ar fi poftit să-l ia cu sine, scăpîndu-l din măcel, măcar că se arăta atît de îndîrjit în apărarea leşului stăpînului său. El, sărmanul, nici nu băgase de seamă că spătarul nu mai era în viaţă.

232— Lasă-l, mă, Chirică! strigă aga. Tu nu vezi că aperi un mort?Acesta însă fie că nu pricepuse, fie că nu voia, îl doborî pe cel dintîi

oştean ce cutezase să se apropie de el. Mai căzură încă doi şi atunci fură nevoiţi să arunce cu arcanul după el. Nu izbutiră să-l agate, căci făcînd un pas îndărăt se băgă sub pervazul unei uşi ce ardea cu flacără mare şi care se prăbuşi asupra lui, strivindu-l, fără ca el să scoată vreun strigăt.

— Al naibii, baragladina, zise un oştean. A vrut mai curînd să moară, decît să se dea prins.

— Măcar de ai fi şi tu atît de credincios, răspunse aga Matei, care venise să se uite cum se mistuia trupul celui mai bun meşteşugar din vremea aceea. Înduioşat, făcu semnul crucii şi murmură ca pentru sine: „Dumnezeu să te ierte, omule! “

O dată cu moartea ţiganului nimeni nu se mai împotrivi şi prinşii fură puşi în obezi, iar oştenilor li se îngădui să jefuiască ce ar mai fi putut din avutul hainului spătar. Aga însă porunci cîtorva seimeni să scoată trupul ars al lui Chirică şi să-l îngroape în livada din spatele casei.

— Dar cu leşul spătarului, ce facem? îl întrebă un iuzbaşa. După o clipă de gîndire, aga Matei hotărî:

— Îngropaţi-i laolaltă, aşa după cum au murit. Acum nu ne mai sînt duşmani...

Porunci apoi plecarea pe drumul Craiovei, unde avea să vină însuşi măria-sa domnul, pentru dreaptă judecată. Acesta insă tare se mai mîhni văzînd că prinşii nu erau decît vreo treizeci de rumîni jerpeliţi, şi nici unul mai de soi. Se uită cu nemulţumire la ei şi-l întrebă pe agă:

— Dar Hrizea?! Nu-l văd, iar din cîte mi-ai spus, nici mort nu este. Ştiam că şi el a fost, alături de nişte «bănăţeni... dar unde sînt?

— Clevetiri, măria-ta! dădu din umeri aga Matei.OASTEA ÎMPĂRATULUIÎN ANUL 1(534, PE PLAIURILE DE CĂTRE MIAZĂZI ALE BANATULUI

primăvara se cam lăsa aşteptată, măcar că începuse luna lui florar. Plugarii din Bozovici, oameni harnici

232

şi făloşi că erau «iooo/. i, r. u pregetaseră să arunce sămînţa in mustul zăpezii, clar unii mai stăteau în cumpănă dacă s-o facă ori ba, văzînd că pe dealurile Prigorului aburul cald al pă-mintului se ridica dintre potecile de omăt. Astfel de vremuri urgisite nu mai apucaseră bieţii oameni, şi nu se îndurau să risipească bruma de săminţă ce o mai aveau.

Zvonuri înfricoşătoare zburau din gură in gură despre prăpădul ce avea să vină asupra bieţilor creştini, care se încăieraseră între ei, spre bucuria păgînului. Sfîrşitul lumii, nu alta! Se arătaseră şi semne prevestitoare, în sate mai îndepărtate ori în ţări străine, fără a se şti prea bine unde anume, oricum însă, Dumnezeu le dădea oamenilor de veste spre a se pocăi la vreme. Aşa, de pildă, se zicea că peste munte, în ţa-ra Mehedinţilor, o muiere ar fi dat naştere unui copil cu cap de lup, cu blană şi bot de fiară, ba şi cu colţ’ însîngeraţi şi cîte altele. Dar minunea cea mai mare şi de netăgăduit s-a petrecut în mărginimea Sibiului, unde o oaie bătrînâ şi stearpă prinse a grăi omeneşte, sfătuindu-i pe ciobani şi ai lor să se pocăiască degrabă şi să se dăruiască întru totul Domnului. Chiar din gura oii năzdrăvane auziseră că în curînd avea să vie judecata de apoi…

Cum să nu te înfricoşezi la auzul unor asemenea intîm-plări? Oamenii îşi făceau cruci peste cruci şi se înghesuiau la popa Iosim, rugindu-l să-i pomenească pe fiecare înaintea vreunui sfînt. Se înţelege că nici Maica Domnului, milostiva, nu era uitată, şi astfel, spre bucuria popii, oamenii prinseră iarăşi frica lui Dumnezeu. Se uitau deznădăjduiţi către înaltul ce-rului, unde nori bezmetici şi întunecoşi se alungau unii pe alţii, asemenea balaurilor din apocalipsă. Le era teamă că n-aveau să mai vadă vreodată faţa sfintului soare, dar iată că din ziua „Izvorului Tămăduirii” bolta s-a limpezit ca prin minune şi căldura binefăcătoare a trezit la viaţă întreaga fire. Nu mai era vreme de zăbavă, iar cei mai cutezători au şi băgat sămînţa în brazdă, încredinţaţi că n-avea să se mai întoarcă asprimea frigului.

Trecuse mai bine de o săptămînă din luna mai. chiar în vinerea „Arătării sfintei Cruci”, zi de sărbătoare, cînd popa Iosîm, isprăvind slujba la biserică, se abătu pe la bunul său prieten Marcu Borlovan. Că munca era în toi şi lumea nu prea avea gînd la odihnă, nu se prea ţinea seama, întrucit canoanele bisericeşti erau deosebit de aspre cu păcătoşii care ar fi

233cutezat să nu cinstească sărbătorile orinduite pentru slava Domnului.

Părintele losîm însă era mai îngăduitor şi se ruga şi pentru cei care greşeau, avind prea mult de lucru in asemenea zi frumoasă.

În curtea lui Borlovan popa dădu şi peste Sîvu prigoreanul, cu care de asemenea era în mare prietenie, măcar că oşteanul, mai cruduţ la minte, nu prea se ţinea de învăţăturile popeşti. Părintele losîm îl îndrăgea nu numai pentru că aveau acelaşi nume, dar mai ales pentru faptul că tînărul vinturase lumea şi ştia a povesti, ca nimeni altul, întîmplări nemaiauzite.

Marcu şi Sîvu se aflau la o masă de brad geluită, adăpostită sub umbra unui frăgar, dar acuma razele soarelui pătrundeau în voie pină la

creştetul lor. Amîndoi se ridicară de cum îl zăriră pe sfinţia-sa la portiţă, iar Marcu, gazdă primitoare, îi ieşi în întîmpinare.

— I3ine-ai venit, taică Iosîme,! întinse el amindouă mîinile către noul sosit. Tocmai mă întrebam, cu Sîvu, cum de n-ai trecut pe la mine într-o zi ca asta?

— Bine v-am găsit, fiilor, şi Dumnezeu să vă apere! blagoslovi el. Venit-am o dată cu primăvara, dragii mei, adăugă el zîmbind.

— Atunci fii la fel de binevenit, părinte! răspunse Sîvu, sărutîndu-i dreapta.

Ca la poruncă se ivi şi Ana, muierea lui Marcu, aducînd ulcica înflorată clin care-i plăcea popii să-si bea tainul de vin, dar şi nişte colaci rumeni şi calzi, de încă mai frigeau cind puneai mîna pe ei. Preotul o blagoslovi şi pe ea din tot sufletul şi inima i se bucura la gîndul bucatelor ce aveau să-i fie aşezate dinainte la prinz, fiindcă niciodată nu pleca de la Marcu mai înainte de a bate toaca pentru vecernie.

— Auzit-aţi, fiilor, ce se vorbeşte prin sat? întrebă preotul ştergîndu-şi cu dosul palmei picăturile din barbă, căci sorbise cu sete cea dintîi ulcică.

— Auzit! Cum de nu? Scorneli! făcu Sîvu, dînd din mînă.— Apoi nici eu nu cred tot ce se aude! adăugă Marcu turnînd în ulcele.— Ba să crezi, fiule! In slava Domnului totu-i cu putinţă, şi să nu

cîrteşti împotriva Lui!— Taică popă, ştii doar că am umblat şi eu prin lume, iar <je cinstita

noastră gazdă ce să mai vorbesc, se băgă Sîvu, dar de astfel de minciuni n-am dat pe nicăieri. Să spună şi el, na!

234— Dragii mei, răspunse preotul, mestecînd o bucată de colac ce o

fărîmase anume spre a se mai răci. Ştiu eu bine că aţi slujit pe la crai şi domni mari, dar pe atunci lumea era cu mai multă credinţă şi nu erau trebuitoare semnele prevestitoare ca azi...

— Azi, îi luă vorba gazda, se vede că ne-a iertat bunul Dumnezeu, că ia uitaţi-vă ce vreme frumoasă ne-a trimis! arăta el spre limpezimea cerului. Are să mai treacă lungă vreme pînă la judecata de apoi. Să trăim noi pînă atunci! închină el ulcica.

Se încinseră la poveşti si băutură, punînd, ca de fiecare dată, ţara la cale. Sîvu îşi aduse aminte cum scăpase de sabia agăi Matei, care se făcuse acuma domn la Tirgovişte. Marcu ţinu să le spună iarăşi cum se făcuse că el nu luase parte la bătălie.

- Mai bine, fiule, zise popa. Ai auzit doar că domnişorul vostru era mai curînd călugăr, decît voievod?

— Asta cam aşa-i, încuviinţă Savu. Drept să spun că mai cu bărbăţie s-a bătut ţiganul lui Gorgan.

— Da’ lasă, frate, că nici Hrizea n-ar fi trebuit să lipsească tocmai cînd a fost mai greu. Din cîte am aflat, s-a şi băgat în slujba noului domn. Să fi uitat oare că acesta i-a ucis fîrlaţii?

— Aşa-i în luptă… încercă să spună Sîvu, dar Marcu nu-i dădu răgaz.— Eu n-am să uit, cîte zile oi avea, pe ucigaşii sărmanului nostru

Gaşpar-vodă! oftă el şi-i dădură lacrimile.

Amîndoi oaspeţii îi cunoşteau meteahna borlovanului, care, atunci cînd se împărtăşea cu vreo ulcică de vin, tare se mai îndurera de pierderea bunului său voievod de altădată.

— Of, că n-am fost eu pe aproape, dacă nu chiar de faţă, că nu ştiu ce le-aş fi făcut! zise Sîvu bătăios.

— Şeptelici, Goia şi Nicoriţă rămîn ca nume de iudă, pe vecii vecilor! scrîşni Marcu. Numai din pricina lor, care l-au împiedicat pe Gaşpar-vodă să unească toţi românii laolaltă, am rămas tot de izbelişte. Tot neamul o să-i blesteme.

— Focul gheenei, taică! se băgă şi popa. Dar, fiindcă veni vorba, urmă el, Matei-vodă, care se făcu domn acum de curînd, nu i-o fi semănînd răposatului Gaspar Grazziani?

— Cine mai poate şti? dădu din umeri Marcu. Mai toţi ar pofti, dar puţini sînt în stare s-o facă.

235— Aşa, şi de Rakoczy se zvoneşte că l-ar bate ghidul să stringă toată

ţara românească la un loc, spuse Sîvu.— Toţi domnii sînt una! răspunse taica Iosîm. Dintru început

făgăduiesc marea cu sarea, şi cum dau de greu…— Ba nu-i chiar aşa, se împotrivi Marcu. Domnul meu. i>par Grazziani

a spus pînă în cele din urmă că numai asta dorea, dar nu i-au dat răgaz ticăloşii. Craiul Bethlen s-a gîndit numai în ultimii ani de viaţă la acelaşi lucru, căci altminteri nici n-ai mai putea domni prin aste părţi de lume, pînă nu s-o împlini ţara cea mare.

— Celorlalţi le-o fi teamă de turc! mormăi sfinţia-sa golind ulcica, apoi o aşeză cu mare grijă, căci i se păru că se clatină masa, ba chiar şi cei din jur.

— Ehei!… oftă Marcu. Dacă ne-am ridica noi, cu mic, cu mare, să punem mîna pe spadă, toată suflarea românească... altfel aşa are să ne ajungă judecata de apoi. Of! de ce n-am eu anii de altădată!

— Ai feciorul… hîc! sughiţă popa. Parcă a împlinit douăzeci de ani, dacă îmi aduc eu bine aminte.

— Ba, că-i numai pe al şaisprezecelea, se lumină Marcu1 aducîndu-şi aminte de fiu-său. Pare el voinic, dar încă e cru-duţ. Dar dacă atunci cînd i-o veni sorocul l-o chema vreun domn ca Gaşpar-vodă, nici el n-are să se dea la o parte. Va merge în locul meu... dacă eu n-oi mai fi în stare.

— Şi noi! se bătu Sîvu cu pumrul în “iept. Cîte zile oi avea…— Apăi, Doamne fii cu el de june, şezui eu aici ziua toată, cu voi, dar

nu l-am văzut. Nădăjduiesc că n-a fost lîngă mine şi eu nu mi-am dat seama… *

— Fii pe pace, că nu-i acasă. L-am trimis mai întîi la Bor-lova, si de acolo la Caransebeş.

— Singur?! se miră popa.— Doar îi fecior în toată puterea, zise Sîvu. Chiar sfinţia-ta ziseşi că

are douăzeci de ani.— Te pomeneşti că-ţi aduce şi noră, fiule. Domnia-ta ce *ici, ca mamă

bună? se întoarse el spre Ana. Azi-mîine te văd eu nepoţei...

Ana re apropiase şi ca auzind că era vorba de odorul ei şi ntîrziase să mai plece.

236— Cum o fi voia Domnului, sfinţia-ta, răspunse ea roşind. Numai să-l

văd că vine, că-i plecat cam de multişor, oftă femeia.— Vine, nu-i purta tu grija! o linişti bărbatul şi se ridică să-şi

însoţească oaspeţii.In vremea asta Lăzărel bătea uliţele tîrgului, înhăitîndu-se cu cîţiva

pierde-vară care, simţindu-l cu bani, se ţineau de el mîncînd şi bînd pe veresie. Junele risipea cu multă uşurinţă bănetul, numai ca să se arate şi el bărbat ca ceilalţi. Căpetenia cetei de cheflii era un anume loja, ce după înfăţişare se vedea a fi un mare ticălos, dar Lăzărel nu se pricepea la oameni. Greu de spus de ce neam era, fiindcă vorbea orice limbă şi se împrietenea cu oricine îi dădea de băut. Deşi cu vreo zece ani mai mare, nu părea a fi cu mult mai răsărit decît Lăzărel, fiind uscăţiv de felul lui.

— Fraţilor! zise el într-o zi către ceilalţi. A sosit în tîrg o căruţă de comedianţi. Au nişte drăcoaice de fete...

— Mergem să le vedem! se împăuna Lăzărel.— Ba tune dracu-n ele, curve! Muieri sînt cît hăul, iar astea cer parale

multe. Mai bine le bem, fu de părere unul.— N-avem decît să le bem cu ele! îi îndemnă loja. Fetele de care vă

spun eu nu sînt la îndemîna orişicui.— Atunci, să mergem şi noi! hotărî Lăzărel.Tînărul bozovicean se lăsă încîntat de vorbele amăgitoare ale lui loja

şi plecă împreună cu el, căci ceilalţi nu voiră să-î urmeze. Ticălosul îi lăuda bărbăţia şi-i făgăduia plăceri nemai-întîlnite pînă atunci.

De scurtă vreme deschisese crîşmă în Caransebeş un neamţ pripăşit din lumea largă, însă nu se prea înghesuiau muşterii la uşa lui. E drept că pusese deasupra o tablă vopsită ţipător, dar scrierea avea forme nemţeşti pe care nu le pricepea nimeni, încît numai ulcica înspumată, iscusit zugrăvită ar fi putut să îmbie pe careva înăuntru. Pentru bani mulţi, jupînul vindea o bucată de cîrnat fiert, iar în ulcele de pămînt o băutură galbenă şi amară ca fierea. Nu-i de mirare deci că lumea nu se îmbulzea, şi nici chiar Lăzărel, care trecuse o dată pe acolo, nu se arătase deloc ispitit de asemenea băutură. Cît despre cîrnat, el ştia că se afumă şi, oricum, nu putea fi atît de subţire ca al

306neamţului. „Or fi de cîine! “ îşi zisese, fără să atingă nici mîn-carea,

nici băutura. De atunci nici că mai trecuse pe acolo.Acuma, fiind cu loja, parcă nici nu şi-a dat seama unde intraseră, mai

cu seamă cînd dădu cu ochii de fete.— Ai avut dreptate… Tare mai sînt frumoase.Una dintre ele se şi afla pe genunchii unui tînăr cam de o seamă cu

Lăzărel, dar celelalte trei parcă erau în aşteptare. La un semn al lui loja, două dintre fete se repeziră la bozo-vicean şi începură a-l săruta, trăgîndu-l spre o masă anume pregătită cu băutură. El nu pricepea o boabă din cele ce-i ciripeau la ureche nemţoaicele, dar sărutările n-aveau

nevoie de tălmaci. Simţind mirosul cald ce se ridica din trupul celei ce răspundea la numele de Lizi, începu a-i fierbe sîngele în vine. Sorbi din afurisita aia de băutură şi, cu îndrăzneală o apucă pe fată, trăgînd-o pe genunchii lui. Cum Lizi nu făcu nazuri, asta îl descumpăni o clipă, dar pe urmă începu a fi mai cutezător.

— Să nu te sfieşti cu ea! îl povăţui loja, mîngîind-o pe cealaltă.Prin mintea lui-Lăzărel trecură atunci chipurile acelea înaripate,

zugrăvite pe pereţii bisericii din satul lui, dar Lizi era nespus mai frumoasă… O fi avînd şi aripi? începu să i le caute, doar nimeri cu totul în altă parte, unde nici nu putea fi vorba de aşa ceva. Fata chicoti veselă şi-l sărută pe gură, zăpăcindu-l de tot.

Junele bătu cu pumnul în masă şi porunci niscaiva răchie ori altceva mai tare decît scîrboasa băutură din ulcică, şi jupînul îi aduse o sticlă de „rum”, mai negru la culoare, dar la fel de amar.

— Asta da! făcu el turnînd pe gîtlej direct din uiagă şi căutînd să nu se strîmbe simţindu-i gustul.

Nu era să se lase mai prejos, cîtă vreme şi loja şi fetele sorbeau din licoarea neamţului de parcă ar fi fost lapte. Curînd însă de-abia mai putu îngăima:

— Ştiţi voi cine mi-s eu?… hîc! Eu mi-s Lazăr din Bozo… hîc!…Nu era de înţeles cum de s-a prăbuşit atît de repede, cînd abia se

atinsese de băutură, însă una dintre fete îi turnase în sticlă o pulbere ciudată. Acum junele îşi lăsase capul pe masă, *a fel ca şi celălalt, de dinaintea lui, căzînd într-un somn precum al celor fără vise.

237Lizi se ridică din braţele lui şi, tocmindu-şi fusta, spuse subofiţerului

neamţ care stătea la o masă din colţ:— Gata şi cu ăsta î— Era vorba de vreo patru, prietene, loja, îl mustră neamţul. Unde-s

ceilalţi?— Deocamdată mulţumiţi-vă numai cu ei. Mîine-searâpoate…— Mucosul o fi avînd douăzeci de ani? îi luă vorba Lizi— Dracu-l ştie! dar are bani la el, aşa că poftesc patru coroane pe

deasupra.— Celălalt însă e un calic! îi reproşa subofiţerul. Greta n-a găsit o

para-chioară asupra lui.— Nici ţîncul n-a avut nimic! adăugă pe dată Lizi, dar fără să vrea îşi

duse mîna la sîn, unde simţi umflătura pungiilui Lăzărel.— Fă bine şi scoate-o I o suma loja.— Na! şi nemţoaica işi lăsă la vedere o ţîţă rozalie.— Nu fă pe nebuna cu mine, că nu-ţi r^d! se răsti el înşfătîndu-i mîna.— Ţine cinci coroane, se băgă înpiV >_; itor subofiţerul între ei. Ai vrut

numai patru, dar aşa sînt; >u, darnic, fiindcă mai vreau să vin şi altă dată.loja îi privi nehotărît dacă să se lase păgubaş de banii lui Lăzărel şi,

fiindcă n*) cu <°îţi mai rămăsese tînărul prostănac, apucă ce-i dădea

neamţul. Lizi îl privi batjocoritoare şi se căzni să-şi ascu: dedesubturile, care nu-l păcăliseră pe năbădăiosul loja.

— Vedea-te-aş recrut î îi ură ea, mai adăugind şi nişte înjurături.In răstimp, jupînul îi privea de parca nu s-ar petrece nimic în crîşma

lui, căci era - recănos de felul său şi nu se amesteca unde nu-i fierbea oala. Vftsînd însă că muşterii dădeau să plece, le ieşi în întîmpinare.

— Socoteala, mă rog frumos! Mie cine-mi plăteşte?— Cine a băut! răspunse scurt subofiţerul. Iacă, pentru mine şi

prietenul ăsta al meu, dau eu, dar pentru beţivi..— Nu-mi pasă! împreună sînteţi!loja ridică din umeri şi-i părăsi pe dată, căci se temea de încurcătura

ce avea să iasă. Dar, cînd rămaseră între ei, crîş-marul zîrrbi strîmb şi scoase nişte hîrtii pe care i le întinse subofiţerului:

— Cred că nici nu mai pot iscăli, după ce i-aţi îmbătat oa pe nişte porci.

— Valahii ăştia nu ştiu carte, aşa că am să le aştern degetul pe hîrtie şi-i destul.

Tot jupînul aduse cerneala, iar subofiţerul le mînji mai toată palma, după care le apăsă cîte un deget pe hîrtie, într-un ioc anume.

— Iscăleşte-te şi domnia-ta ca martor! îl îmbie subofiţerul. Cînd s-or trezi, vom fi departe! .

Se întoarse apoi către fete şi le făcu semn să-i înşfaee peadormiţi.— Hai, zoriţi-vă, că v-o fi somn şi vouă.Dădu şi jupînul o mînă de ajutor şi amîndoi bărbaţii Ji apucară pe cîte

unul de mîini, iar femeile de picioare, şi astfel adormiţii fură scoşi afară şi aruncaţi sub coviltirul unei căruţe, ca doi buşteni, după care crîşmarul intră în casă şi trase obloanele.

Toate acestea se petreceau în vreme ce părinţii lui Lăză-* rel se dădeau de ceasul morţii că nu mai aveau nici o veste de la odrasla lor, care trebuia să se fi întors de mult.

— Da’ mai lasă plînsul, muiere! îi zise Marcu într-o zi, nemairăbdîndu-i văicărelile. Cine ştie cu ce drăcoane de fată o fi prin Caransebeş… Iacă, m-oi duce după el!

Cum nu se mai îndemna singur la drum, îl pofti şi pe Sîvu, care îl însoţi. A doua zi străbăteau alături taman locurile în care odinioară Marcu îl întîlnise pe dragul lui prieten Gaşpar Grazziani. Se opriră la Moara Dracilor, eare era neschimbată de atîţia amar de ani şi se părea că aşa va rămîne 1 o veşnicie. Roata aceea mucedă şi verde la fel sclipea în lumina soarelui amiezii, avînd parcă aceleaşi gîze în zbor deasupra ei. Au zăbovit mai mult pe acolo, dar nu s-a mai petrecut nimic deosebit, spre necazul prigoreanului, care nădăjduia să se ivească măcar unul din dracii stăpîni ai locului, ori măcar vreun păgîn, sau chiar un tîlhar.

Ajunşi la Caransebeş, traseră la hanul din drumul Clado-vei. Dar şi aici Marcu îşi aduse aminte cum îl păcăliseră, împreună cu Gaşpar Grazziani, pe fiorosul baron Czob6r. Acum Ir»să alţii erau oamenii, altul stăpînul şi nimeni nu auzise

369despre întîmplările de odinioară. Aflară numai că Lăzărel trecuse pe la

han şi de fiecare dată fusese întovărăşit de cîte o ceată de flăcăi de seama lui. De la o vreme însă nu mai dăduse pe acolo şi nici prin alte crîşme cunoscute în tîrg nu se mai arătase. Se înţelege că nici în locanda neamţului nu putură afla nimic, stăpînul dînd mereu din umeri, la toate întrebările lor.

Marcu era tare îngrijorat şi se temea ca nu cumva ne-vastă-sa să fi avut dreptate şi fiu-său să zacă undeva pe sub pămînt, ori în fundul unui iaz. Il bătea gîndul s-o apuce mai departe către Lugoj, ori chiar la Timişoara, iar Sîvu era gata să-l urmeze şi pînă la capătul lumii, că tare-i mai era drag să vînture meleaguri străine. Intr-o zi însă, pe cînd stătea de unul singur la o masă, Sîvu ducîndu-se la ceva neamuri din tîrg, se pomeni lîngă el cu un tîrgoveţ slab şi prăpădit, care părea că nu mai pusese mîncare în gura lui de cel puţin o lună. Veşmintele ponosite şi toată înfăţişarea îl arătau a fi nevoiaş. Ochii îi străluceau cu lăcomie privind hartanul de berbec ce era în strachina lui Marcu şi poate asta să fi fost pricina că se oprise fîstîcit, fiindcă străinul părea să vină anume să-i vorbească. Ii întinse lui carnea şi hămesitul o apucă pe dată, începînd să muşte zdravăn, fără măcar să mulţumească pentru dar. După ce roase totul de pe os, se şterse cu dosul palmei, iar Marcu îi întinse şi ulcica plină cu vin. Abia atunci catadicsi străinul să închine pentru sănătatea binefăcătorului său, spunîndu-i pe ungureşte:

— Drept mulţămită, am să te răsplătesc şi eu pe domnia-ta, căci am auzit că-ţi cauţi feciorul…

— Dacă ştii ceva, te voi răsplăti cum se cuvine. Spune!— Il chema Lazăr?— Da.— Din Bozovici?— Chiar! Unde-i?— Acuma nu ştiu, dădu din umeri celălalt.— Iţi baţi joc de mine?!— Nicidecum, dar astăzi jur că n-am cum să-ţi spun pe unde se affâ.

Mai acum o săptămînă, eram alături de el în preajma Szegedului, dar acum?!…

Sărmanul tată rămase uluit.— Ce să caute el tocmai pe acolo?! Te vei fi înşelat. Atunci, străinul

începu a-i povesti i310— Ne-am întîlnit într-o căruţă, legaţi buştean amîndoi în vreme ce

dormeam. Drept e că şi el fusese criţă ca şi mine, atunci cînd ne-au prins.— Atunci nu-i Lăzărel! El nu pune strop de băutură…— Stai să vezi! Că ăia care strîng oşteni ştiu cum să te îmbete şi să te

adoarmă cu fel de fel de pulberi…— Baţi cîmpii! sări Marcu. Ce să fi căutat la oaste un copil?!— Eu asta ştiu şi asta spun, iar domnia-ta să nu te superi. Iacă, nu

mai spun nimic.

— Ba să nu mă minţi, că nu ştiu ce-ţi fac! Ai vreun amestec în treaba asta?

— Eu?! Păi nu ţi-am spus că şi pe mine mă prinseseră?— Aici, în Caransebeş?!… Doar nu-i stăpînirea neamţului.— De bună-seamă că aici. Era un subofiţer ce căra după el patru fete

ca momeală şi care-i îmbată pe tineri şi-i adoarme cu nu ştiu ce. Aşa au mai făcut şi pe drum, căci pînă la Szeged ne făcusem vreo cîţiva recruţi…

— El singur, cu patru muieri, şi voi n-aţi putut să vă împotriviţi?— Legaţi, cum eram…— Ticălosul! tună Marcu. Acuma unde-i? Tu cum ai scăpat şi Lăzărel al

meu nu?— Mă trecea burta şi, ca de obicei, am fost legat cu un ştreang mai

lung, iar subofiţerul venise să-mi desfacă nădragii. Atunci i-am tras un picior în boaşe, făcîndu-l să se tăvălească de durere şi să zbiere ca din gură de şarpe. Şi Jfie că se vor fi speriat caii, fie că muierile dăduseră bice, căruţa a luat-o din loc, tîrîndu-mă şi pe mine prin colb. Norocul meu a fost că s-a rupt funia de care eram legat şi astfel m-am pomenit slobod. Nu ştiam dacă să mă iau după căruţă ori după neamţ, dar acesta se ascunsese pe undeva şi n-am mai putut să dau de el, iar ceilalţi s-au îndepărtat în goana-mare. Asta-i!

Marcu rămase năucit de cele auzite. După o vreme se uită mai bine la cel din faţa lui şi abia atunci îşi dădu seama că nu putea fi cu mult mai răsărit decît Lăzărel, numai foamea Şi mizeria îl îmbătrîneau.

— Tu ai părinţi? întrebă el cu blîndeţe pe tînăr.— Nu ştiu. Nu i-am văzut de cînd am venit pe lume.r v 311*— N-ai vrea ca să-ţi fiu eu tată, în amintirea tovarăşului de

nenorocire? Ce zici?Tînărul nu pregetă a-i săruta mîna, în vreme ce faţa lui Marcu era

şiroită de lacrimi amare. Aşa dădu Sîvu peste ei şi se uită întrebător la prietenul său.

— No, frate Sîvule, de acuma putem face calea întoarsă. Am aflat de soarta copilului…

— Să nu-mi spui c-a murit! îi luă el vorba din gură.— Mai rău! A fost prins în oastea împăratului. Iacă, feciorul ăsta a fost

cu el, dar norocul l-a scăpat şi are să meargă cu mine în locul fiului înstrăinat.

— Cum te cheamă? îl întrebă Sîvu, fără să ştie că Marcu ar fi vrut să nu-i spună altcum decît Lăzărel.

Tînărul pregetă o clipă, după care spuse cu sfială:— loja.CORABIA BLESTEMATĂCU TOATE ÎNCERCĂRILE, Pândele şi dobrogenii săi nu izbutiră să fie

de faţă în încăierarea de la Ţuţora, sosind la vreo două zile după ce lehii fuseseră împrăştiaţi. N-au găsit la Slobozia Saucăi decît urmele taberelor

şi se gîndeau dacă ar fi trebuit să meargă mai departe ori să se întoarcă pe Prut la vale către casă, cînd s-au trezit împresuraţi de tătari.

— Fraţilor poruncise Pândele. Ia puneţi mîna pe topoare şi dăm buzna în păgîni, că aşa nu se mai poate. Ne seceră încet, dar pînă n-o mai rămînea unul dintre noi. Pe ei!

Cei mai mulţi n-aveau decît topoare şi ici-colo cîte o sîneaţă mai veche pocnea fără să facă vreo pagubă, în schimb tătarii erau călare şi se părea că n-au să mai isprăvească ucigătoarele lor săgeţi.

— Daţi-vă prinşi! le strigase un sol ivit pe negîndite, chiar cînd se pregăteau să-i înfrunte.

— Daţi-ne pace, că noi sîntem supuşii măriei-sale Iskender-paşa şi la el ne ducem! i-a strigat înapoi Pândele, după ce-i oprise pe ai săi.

241— Păi asta vrem şi noi, minţise tătarul, aşa că lăsaţi topoarele şi staţi

potoliţi, că noi am trimis vorbă luminăţiei-sale sa vină să vă vadă.Erau minciuni sfruntate de amîndouă părţile. Mai întîi că Pândele şi

dobrogenii nu se socoteau sub stăpînirea nimănui, fiind oameni liberi ai apelor, iar dacă ar fi venit paşa, ar fi fost daţi în vileag. Pe de altă parte nici tătarii nu-i dăduseră paşei de veste, căci nu putuseră dobîndi pradă bogată la Ţuţora şi aceşti robi le cădeau ca o pomană cerească. Voiau să-i amăgească prin vicleşug, ca să nu moară prea mulţi în bătaie. Aşa s-a şi întîmplat şi, de cum rămaseră cu mîinile goale, tătarii s-au năpustit asupra lor, iar în mai puţin de două ceasuri apucau drumul robilor, către răsărit.

Mult s-a zbuciumat atunci sărmanul Pândele, dîndu-şi seama cît fusese de nătîng să se încreadă în făgăduielile tătarilor, dar era prea tîrziu. Toţi prinşii au fost vînduţi prin tîr-gurile de robi ai Anatoliei, în numai un an de zile de la această întîmplare. Apoi zece dintre ei, printre care şi Pândele, pe care tătarii nu-l ştiau de căpetenie, s-au pomenit în apropierea Trebizondei, la spartul pietrelor.

Aşa li se scurgeau anii cei grei ai robiei, izbind mereu cu baroasele sub soarele nemilos ori gerul sec de prin părţile ana-toliene, dar fără a-şi pierde nădejdea că aveau cîndva să se întoarcă în frumoasa împărăţie a apelor, la gurile Dunării. Pieriseră doi dintre ei şi locul lor în lanţul ce-i lega pe toţi fu luat de bulgarul Vasco şi de ungurul Bandi, care era abia un flăcăiaş, în vreme ce Vasco părea mai în vîrstă decît ei.

Cu vremea au încurcat şi socoteala anilor, iar de cea a zilelor ori a lunilor nici nu se mai vorbea, fiindcă toate erau ia fel în această vale a morţii, unde singurul drum spre odihna veşnică ducea la pintenul de stîncă ce străjuia apele învolburate ale Mării Negre. Frumosul oraş de altădată se afla pe undeva prin apropiere, dar ei nu-l văzuseră şi nici n-ar fi vrut sa ajungă pe acolo, ochii fiindu-le îndreptaţi întruna către miazănoapte, pe unde se aflau meleagurile lor. Priveau cu jind aripile pescăruşilor ori ale celorlalte zburătoare ce se pierdeau Pnn zare într-acolo, şi cu atîta se alegeau. Arşiţa cumplită le îr’gea trupurile înegrite de soare şi de murdărie, iar apa

241

Împuţită din hîrdăul dosit în umbra unor bolovani mai mult le întorcea maţele pe dos de scîrbă, decît le astîmpăra setea. Cînd astrul zilei ajungea în crucea nămezii se auzeau răcnetele străjerilor şi, în scurtul răgaz de hodină, li se împărţea cîte o bucată de pîine tuciurie şi cleioasă, de parcă ar fi fost frămîn-tată cu glod şi nu cu orz, aşa cum s-ar fi cuvenit. O molfăiau încet, ca să li se pară mai multă, dar puteau schimba şi cîte o vorbă între ei, fără să fie plesniţi de cozile gîrbaciului.

— Oare să mai dureze mult, frate Pândele? întrebă odată un lungan costeliv, cu pielea atîrnîndu-i peste oase.

Era Chirilă, altădată o matahală de om care să tot fi avut o sută de ocale.

— Pînă cînd? se nedumeri Pândele. Pînă să ne ia şi pe noi moartea... Ori, de n-ai răbdare, sări în rîpă şi s-a zis cu tine.

— Nici măcar asta nu pot. Afurisitul de lanţ ne ţine pe toţi zece laolaltă şi eu n-am atîta putere să vă trag pe toţi după mine...

— Ai ciocanul, măi Chirilă, se băgă în vorbă şi Mogea, tovarăşul din partea cealaltă a legăturii. O lovitură zdravănă cu maiul şi pe loc îi sare zaua.

— Tu ai dreptate, Mogeo, zise Pândele. Tot aşa m-am gîndit şi eu de multe ori, dar nu ca să-mi pun capăt zilelor, ci să scăpăm din iadul de aici.

— Numai asta nu-i cu putinţă! oftă Stăcănuş, care şi el avusese cîndva un burdihan cît şapte, dar acuma era supt ca o fată mare.

Şi-ar mai fi spus şi alţii părerea, dar paznicii nu le-au mai lăsat răgaz:— La muncă, puturoşilor! Aţi lenevit destul. Scula-ţi-vă!…Şi plesniturile de gîrbaci începură a fi acoperite de bocănitul

ciocanelor, care n-aveau să se mai oprească pînă la lăsarea întunericului.De la o vreme începuse a se răspîndi din om în om, aşa cum numai ei

ştiau s-o facă, vestea unei răzmeliţe ce va să fie. La un semn trebuiau să se repeadă cu toţii la paznici şi să le dea în cap, după care să fugă fiecare cum l-o lumina mintea.

— Grea treabă, fraţilor! oftă moş Vasc’o. Odinioară a mai fost o asemenea încercare, după cît mai ţin eu minte, dar

242ne-au prins pînă la unul şi, după ce ne-au rupt ciolanele în bătaie, tot

aici ne-au adus.— Moş Vasco, de ce n-aţi fugit pe mare? îl întrebă Pândele.— Cu ce? înot?!— Să fi aşteptat să puneţi mîna pe vreo corabie şi…— Astea-s vise, băiete! Singurele care se mai apropie sînt cele ce duc

piatra, dar ştii şi tu la ce depărtare sînt de noi.— Poate că se tem anume, îşi dădu părerea Peşcan, un alt tovarăş de-

al lui Pândele, mai mărunţel decît ceilalţi, dar mai vînos şi negricios la faţă.

— Şi chiar dacă am izbuti, rosti domol moş Vasco, cu (ine să duci corabia pe valurile mării? Se zice că ar fi un blestem al apei pentru nepricepuţii care s-ar apuca să înfrunte valurile, încît va să rătăcească veşnic în căutarea unui ţărm.

Spusele încărunţitului bulgar îi dădură de gîndit lui Pândele, şi mai că nici n-ar fi avut altă dorinţă decît să zărească vreo corabie cît de mică la malul mării, unde se isprăvea valea lor cea afurisită. Mai ales că nici îndemnurile la zaveră n-au prins, cei cu mai multă minte povăţuindu-i pe ceilalţi să mai” aştepte, căci asta era viaţa robului, o veşnică nădejde de scăpare.

Trecuse destulă vreme de acele vorbe, dar într-o noapte, înaintea trîmbiţatului cocoşilor de miezul nopţii, Stăcănuş îl zgîlţîi uşor pe Pândele:

— Vezi şi tu ce văd şi eu?Acesta îşi frecă ochii şi mai că nu-i venea a crede.— O corabie! îngăimă el şi-i dădu un ghiont lui Mogea. Trezeşte-i pe

toţi, uşurel!— Ce-o căuta aici? se miră Stăcănuş. Să nu fie vreo nălucire...— Nu-i cu putinţă, răspunse Pândele. Voi nu vedeţi lumina de pe

punte? Şi nu seamănă cu cele de cară piatră.— Pare a fi o barda, după cum îi spun turcii, şopti moş Vasco tîrîndu-

se lîngă ei. Dacă aveţi de gînd să fugiţi, are să vă fie cam greu, că nu-i prea mare.

— Cam cîţi am încăpea? întrebă Pândele.— Vreo douăzeci, dacă îi aruncaţi în apă pe marinari. —- Dar noi nu

sîntem decît zece, aşa că-i bine!243— De mine să nu ţineţi seama. Nu fac decît să vă încurc. Si nici pe

alţii n-ar fi bine să-i mai trageţi după voi.— N-avem încotro, moşule, se băgă în vorbă Stoilă, de parcă ar şi fi

hotărit plecarea. Toţi sîntem legaţi la un loc, aşa că vrei, nu vrei…— Are dreptate, încuviinţă Pândele. Ne vom furişa, toţi cei de pe

lanţul nostru, către paznicul care sforăie colo, dar luaţi-vă ciocanele.— Cam grele! bombăni Laiu.— Aşa cum sînt, ne vor ajuta! Cu mîinile goale nu facem nimic.— Dar cum să ajungem acolo? se nedumeri Bandi, care vorbea chiar

bine româneşte, ca şi moş Vasco.— Ascultaţi cu băgare de seamă! le zise Pândele. N-avem vreme de

pierdut şi altă dată nu se ştie cînd ni se va mai arăta norocul de acuma. Ne strecurăm laolaltă, dar numai pe burtă şi cu tăcerea mutului. Gîtuim străjerul şi ne dăm drumul în jos pe coasta de colo! arătă el coama unei coline ce părea că alunecă drept în mare.

— Şi dacă ne-am lăsa de-a dreptul prin rîpă? întrebă Laiu.— S-ar rostogoli pietrele şi ne-ar da de gol. E mai departe, însă nu aşa

de primejdios. Haideţi! porunci Pândele. Sînteţl gata?— Tare mă tem că am să vă încurc!... se tîngui Vasco. Iacă, striviţi-mi

mîinile şi picioarele şi scoateţi-mă din lanţ, apoi vă vedeţi de drum.— Nu mai vorbi în dodii, moşule! se supără Stoilă, ortacul cel mai

apropiat de legătură. Să ştiu de bine că te car în spinare şi tot ajungem împreună acasă la dumneata, la Orehovo.

Ar fi vrut bătrînul să-i spună că nu mai avea pe nimeni acolo, dar acum nu mai era vreme de’taclale, aşa că se urni şi el cu ceilalţi, silindu-se să nu-i zornăie fierăria care-l cetluia.

Cu sufletul la gură se tîrîră, julindu-şi coatele şi genunchii şi pieptul, dar cui îi mai păsa de cîteva zdrelituri? Se opreau la cel mai mic zgomot şi li se părea că trece o veşnicie pînă cînd izbuteau să mai facă vreo doi paşi. Cînd şi cînd zornăia cîte un lanţ, care poate nici nu era de la ei, ci de la vreun adormit ce se răsucea în somn, dar ei se opreau încremeniţi de spaimă.

244Cu spinarea proptită de un stei, paznicul sforăia fără grijă, luîndu-se la

întrecere cu trudiţii robi, aşa că n-a fost prea greu ca Pândele să-i înfăşoare lanţul mîinilor împrejurul grumazului, în vreme ce Chirilă îi astupa gura. Nici nu s-a auzit mare lucru, doar lor li s-a părut, căci le vîjîiau urechile de atîta încordare. Se lăsară apoi cu toţii pe spate, parcă spre a se odihni după o zi de muncă, răsuflînd uşuraţi. Unii se şi vedeau slobozi, dar mai aveau încă de străbătut o cale ane-oioasă.

O dată trecuţi de paznic se săltau acum pe vine, ca să poată fugi mai repede. Nu se temeau de ceilalţi robi care i-ar fi putut vedea, fiindcă nicicînd nu s-a întîmplat ca vreunul să-şi dea în vileag tovarăşul de nenorocire ce se încumeta să-şi recapete libertatea cu preţul vieţii.

— Eu nu mai pot! gemu Vasco.— Hai că nu mai avem mult, în îndemnă Mogea. Jos vale te ducem în

spinare, dar acuma trebuie să ne dăm dru-ul cu toţii deodată.Totuşi, Chirilă şi Laiu făcură un „scăunel” cu mîinile şi tfel izbutiră să

mai înainteze cîţiva paşi.— Răsare luna! murmură Peşcan arătînd deasupra mării geană de

lumină.— Afurisita! sudui Pândele. De ea n-aveam nevoie… oamne, mai ţine-

o încă un ceas!Degeaba însă, că razele ei argintară curînd întreaga fire, parcă anume

spre a le face necaz. Undeva se auzi desluşit cîntatul cocoşilor, semn că era miezul nopţii, dar pe corabie se vedeau umbre ce parcă n-aveau somn. In cele din urmă ajunseră la malul mării, dar nu cutezau să se desprindă din umbra dealului ca să nu fie văzuţi de marinari.

— Ce dracu or avea de nu se mai culcă, zise înciudat Pândele. Of, şi luna asta…

— Poate că-i norocul nostru, se băgă în vorbă Gîdel, care tăcuse pînă atunci. Cum aşa ne-a fost scris, n-avem decît să încercăm să ne spargem zalele la lumina ei. Vom nimeri mai bine!

— Ai dreptate! încuviinţă Pândele. Mugetul măFii ara sâ ne acopere, dar va trebui să izbim toţi deodată. Apucaţi ciocanele şi pregătiţi-vă. Gata?

— Da! răspunseră într-un glas.— Atunci, doamne-ajută! Trage 1244

Incordîndu-se cu toată puterea ce le mai rămăsese, icniră scurt şi numai o singură pocnitură se auzi în noapte, dar putea fi luată şi ca izbitură a vreunui val. Toţi îşi zdrobiseră zalele, în afară de moş Vasco.

— Pe mine lăsaţi-mă aici, că nu mai sînt bun de nimic! Ascultaţi-mă, fraţilor, şi nu vă pierdeţi vremea cu mine...

— Nici gînd, moş Vasco, se împotrivi Stoilă, care-l îndrăgise fiindcă aşa ţinea el minte că arătase odinioară şi taică-său. Stai cuminte în genunchi şi dă capul pe spate, că dacă mai izbesc eu o dată se desferecă. Nu mişca!

Ridică ciocanul cel greu şi opintindu-se lovi cu sete, însă… în capul bătrînului, care şi—1 împinse anume sub lovitură. Creierii i se împrăştiară împrejur şi nimic nu se mai înţelegea din ce fusese pînă mai înainte îndrăgitul bătrîn.

— Ce-ai făcut, moşule? se repezi nefericitul Stoilă îm-brăţişînd trupul costeliv care încă mai era cald. Eu n-am vrut…

— Se-nţelege că nu! întinse mîna după el Peşcan. Văzurăm cu toţii cum s-a întîmplat. Cine să se fi gîndit ce avea să facă?

— Dar eu, cu mîna mea l-am ucis! De ce tocmai eu? se căina Stoilă.— Fiindcă i-ai fost cel mai drag! spuse şi Pândele, cău-tînd să-l

liniştească. Din păcate trebuie lăsat aici, cu lanţurile pe el, că de îngropat nici gînd, iar să-l cărăm cu noi ar fi peste poate.

Văzînd că nici prima şi nici lovitura lui Stoilă nu deşteptară pe nimeni, se hotărîră să-şi sfărîme şi lanţurile de la picioare, rămînînd numai cu cele de la mîini, care erau mai lungi, spre a putea sparge piatra. Şi de astă-dată le surise norocul sub blîndele raze ale lunii, căci izbutiră să scape de încă un lanţ şi nimic nu părea să le maLstea în cale.

Dar o dată ajunşi în dreptul corăbiei băgară de. seamă că aceasta era proptită printre stînci şi astfel nu le-ar mai folosi la fugă, cîtă vreme era înţepenită. Rămaseră cu ochii pironiţi asupra blestematei corăbii care-i amăgise, căci neîndoielnic moartea avea să-i aştepte o dată cu primele raze ale soarelui de dimineaţă.

— Hei! Voi, de colo! auziră deodată o voce de pe vas. La ce naiba aţi întârziat atîta? Veniţi printre stînci pînă la barca ce vi-o trimitem!

245Nu ştiau ce să facă... Era limpede că marinarii se aşteptau la ajutoare

de pe uscat şi că trimiseseră pe careva după ele, aşa că puteau sosi de la o clipă la alta. In cele din urmă însă Pândele se hotărî:

— Norocul nostru, băieţi! Ei singuri au să ne ducă, fiincă prin apă n-am fi putut înota cu fiarele pe noi. Ce-o mai fi, vom vedea, dar, oricum, e mai bine decît să ne întoarcem.

— Rămîneţi doi pe mal, ca să legaţi parîma aşa cum vă arată marinarul cu barca şi supravegheaţi-o să nu sară! se auzi iar vocea de pe corabie, care trebuia să fie a căpitanului, fără îndoială.

Văzînd barca se repeziră cu toţii şi, ca şi mai înainte, il uciseră pe barcagiu, răsturnîndu-l în apă, dar Chirilă şi Peşcan rămaseră la vedere, după cum fusese porunca.

— Dacă vine careva, intraţi în apă şi aşteptaţi pitiţi pe după stînci, pînă vine iar barca, dacă nu, faceţi ce vi se porunceşte, căci trebuie să-i despotmolim.

Cînd îşi zornăiră lanţurile urcînd pe punte nu se miră nimeni, căci nu se aşteptau să le fie trimişi alţii decît robii de la piatră!

— Cîţi sînteţi? întrebă căpitanul.— Nouă 1 răspunse Pândele scurt.— Paznicul unde vă este?— A rămas cu cei doi, pe mal. De ei s-a temut, nu de noi.— Dar Selim unde-i? mai întrebă căpitanul şi Pândele bănui că era

vorba de barcagiul trimis după ei.— A rămas să-şi facă nevoile, că-l trecea burta…— Prostul! Va trebui să ne muncim noi mai mult^ in vreme ce acolo

nu era nevoie de el. Atunci ascultă tu, care pari mai dezgheţat ca ceilalţi, ce aveţi de făcut: marinarii au să tragă de parîmele velelor, iar voi de otgonul acesta gros, care, răsucin-du-se pe după stîncă, ne va duce spre apă. La porunca mea, să vă opintiţi cu nădejde! Şi de cum vom pluti lopătari au să vîslească, iar voi puteţi merge să vă culcaţi.

Pândele chibzui că fără marinari n-ar fi putut străbate atîta întindere de apă, aşa că hotărî să-i cruţe, dar să-i silească a-i face pe voie. Mai întîi însă trebuiau lăsaţi în pace să pună vasul Pe linia de plutire şi pe urmă aveau să le sară în gît, ceea ce *Ş spuse şi tovarăşilor lui, aşa că-şi înzeciră puterile cu toţii izbutiră să se desprindă.

246Fiind cu toţii osteniţi, se trîntiră de-a dreptul pe punte, şi robi şi

marinari. Atunci Pândele vorbi pe româneşte, ca şi cum ar fi povestit ceva:

— Fraţilor, ne repezim pe ei, care cum ne vin la îndemîn, “, dar unul să nu ne scape. Bandi, tu te duci la vătaf şi-l pocneşti în cap, după care le dai drumul vîslaşilor să ne sară în ajutor. Gata! Pe ei!

Stoilă şi Cheană puseră mîna pe căpitan şi-i răsuciră lanţul împrejurul grumazului, cum se învăţaseră să facă.

— Aţi înebunit? horeai acesta. Pe toţi vă…Dar nu izbuti să-şi termine ameninţarea, că strînsoarea îi luă

răsuflarea şi se prăbuşi la picioarele celor doi. În răstimp, Bandi doborî vătaful şi spuse vîslaşilor:

— Dacă vreţi să fiţi slobozi, trebuie să ne daţi o mînă de ajutor să ducem corabia de partea cealaltă a mării.

Scoase apoi cheia de la brîul vătafului doborît şi dădu drumul la unul, care urma să facă acelaşi lucru şi cu ceilalţi

— Veţi vîsli mai liberi ca niciodată, dar acuma o faceţi şi pentru voi!— Aşa vom face! strigară cu toţii ca la o comandă, în vreme ce lacrimi

de fericire şiroiau din ochii nenorociţilor cart’ nu văzuseră lumina zilei de ani de zile, încît nu le venea a crede că suferinţele se vor sfîrşi.

Pe punte nu se împotrivea nimeni poruncilor lui Pândele, care făcu semn lui Chirilă şi Peşcan să vină cu barca înapoi, iar marinarii fură aduşi

cu toţii la un loc cu căpitanul. Li se luară cuţitele şi tot ce-ar mai fi putut sluji ca armă, după care Pândele îi zise căpitanului:

— Efendi, socot că-ţi dai seama că nu mai putem da înapoi, fiindcă ne-ar aştepta spînzurătoarea, sau robia, care-i şi mai rea. Dacă vă învoiţi să ne scoateţi la gurile Dunării, nu vă pricinuim nici un rău, de nu, ne-om descurca şi fără vai. Alege I

— Măi oameni, răspunse căpitanul. Mîine, la lumina zilei, au să vadă că aţi fugit şi pe dată ne vor urmări, iar dacă eu vă fac pe plac am să atîrn pe catargul de colo. Pe mare n-aveţi cum pleca, numai dacă aţi merge de-a dreptul prin mijlocul ei, şi asta n-am făcut-o niciodată…

— Nu-i nimic! încercăm acum I îl opri Pândele. Cu atît mai mult, urmăritorii noştri nu-şi vor închipui că am apucat pe calea asta.

247— Dar nu-i cu putinţă! se împotrivi căpitanul. N-avem apă şi hrană

îndeajuns pentru toţi.— Ne mulţumim cu puţin, şi aşa veţi face şi voi. Căpitanul începu să

boscorodească văzînd că n-o scotea laapăt, apoi îşi aduse aminte de altceva:— Pe urmă, eu am marfă de marchitănie, pe care trebuie -o duc la

Islâmbol. Cine mă despăgubeşte? Şi să mai ştiţi că asul meu nu pluteşte decît pe lîngă maluri, şi nici gînd eă în-unte marea în piept. Am pieri cu toţii!

— Efendi, noi n-avem de ales şi nici timp de taclale! i-o ie Pândele. Ţi-am spus ce avem de gînd şi dacă te îhvoieşti une, iar altfel noi tot încercăm să străbatem marea, că oricum

ierim. Plată nu-ţi vom da decît viaţa voastră, şi cred că o ocotiţi de mare preţ, aşa că nu-i de lepădat.

Văzînd că altminteri nu se putea, căpitanul se învoi şJ xunci marinarilor să întindă pînzele, apucînd-o spre larg. otodată şi vîslaşii porniră, în cîntece de bucurie şi cu atîta rădanie, cum nu mai pomenise stăpînul corăbiei pînă atunci, burau, nu alta, şi zorii îi găsiră în plină mare, avînd deasupra pului cerul senin al verii.

Fugarii nu închiseră un ochi toată noaptea, dar cu toate erau frînţi nu se lăsară pînă nu-şi piliră lanţurile, uşurin-u-şi mişcările cum nu-şi închipuiau ei că ar fi putut s-o mai că vreodată. Zdrenţele ce le acopereau trupul fură aruncate îşi încropiră veşminte uşoare şi curate din rufele marinarilor ri din pînze mai vechi, fudulindu-se care mai de care cu noua îmbrăcăminte. Cît pe ce să dea iama şi în sărăcăcioasa cămară a corăbiei, dar la porunca lui Pândele se înfruptară cu mare cumpătare, împărţind totul cu vîslaşii şi cu marinaiii, care nu se arătară prea mulţumiţi.

Din cînd în cînd se ivea cîte un lopătar, şi frecîndu-şi ochii la întîlnirea cu razele soarelui, se uita uimit pe întinderea apelor, nevenindu-i a crede că nu mai era legat în lanţuri. Unul dintre ei, genovezul Alfredo le spuse că fusese cîndva cîr-maci, şi pa dată fu ţinut pe punte ca să-şi facă vechea meserie. Mai căutară şi alţii, dar nici umil nu se pricepea decît să vîs-’ască. Ar fi vrut să-i înlocuiască pe foştii stăpîni, căci de multe 0ri ii prindeau şuşotind între ei, ori schimbând oehiade cu căpitanul

Ziua se scnrsese pe netimţite şi nimic nu s-a întîmplat pini «nd Alfredo veni să-i spună lui Pândele:

248— Eu am crezut că vreţi să mergem spre miazănoapte şi puţin spre

asfinţit, ca să intrăm pe Dunăre…— Chiar aşa!— Ei, nu tocmai! După cîte îmi mai aduc eu aminte, cînd stai cu faţa

spre pol soarele trebuie să apună în stînga ta şi nu In dreapta, ca acum.— Asta înseamnă că…— Ne întoarcem!— Cîinele! răbufni Pândele şi începu să înjure în fel şi chip.Se duse de-a dreptul la căpitan şi apucîndu-i beregata îl zgîlţîi ca pe o

frunză.— Ai vrut să ne amăgeşti, ticălosule! Ei bine, te vom spîn-zura pe

dată. Porunceşte întoarcerea!— Eşti nebun? Cine ţi-a spus bazaconia asta? căută căpitanul să se

împotrivească.— Eu, efendi! se băgă Alfredo, care îl însoţise pe Pândele.— Un rob mincinos! Un…— Uşurel, efendi, că şi eu sînt rob! îl opri Pândele. Şi îăspunde-mi

dacă vrei sau nu să ne faci voia, ca să ştim!— Acesta-i drumul! se încăpăţâna căpitanul.— Tu ai vrut-o! spumegă Pândele şi rotind ciocanul ii zdrobi ţeasta, în

văzul tuturor.Se întoarse apoi către marinarii încremeniţi de spaimă şi îi întrebă

răstit:— Mai doreşte cineva o soartă asemănătoare? Alfredo, de acuma tu

eşti căpitanul! Porunceşte ce-i de făcut şi dacă îndrăzneşte careva să crîcnească, arată-mi-l!

Omul se împotrivi spunînd că el nu fusese decît un cîr-maci şi că prea bine nu se va descurca, însă Pândele o ţinu una şi bună că mai bine un căpitan prost şi cinstit decît unul bun, dar vînzător. Atunci genovezul porunci cum să se facă veghe de către robi şi vîslaşi, care erau şi ei doisprezece, fără să folosească marinarii, şi rîndui pază la apă şi hrană, împărţind-o cu multă străşnicie.

În noaptea următoare, cînd îi prinseră la chelar pe doi marinari încercînd să spargă un butoi cu apă, pe dată îi aruncară în valuri, fără să fi poruncit careva anume. Asta însă îl cam supără pe Pândele, care n-ar fi vrut să-i nimicească pe toţi oamenii de meserie, căci nu uita zicala că marea îşi bate joc de oamenii nepricepuţi şi-i duce la pierzanie, sau cam aşa ceva.

248cum auzise de la răposatul moş Vasco. Totuşi închise ochii cind

Stăcănuş scoase maţele altui marinar, care se împotrivise poruncilor lui Alfredo. Nu mai rămăseseră decît patru dintre ei, dar aceştia păreau a fi ascultători, căci îşi dădură seama că nu se puteau pune cu noii stăpîni ai corăbiei.

Pe neaşteptate în ziua următoare cerul se înnoura şi către amiază se porni o furtună, de credeai că biata coajă de nucă în care călătoreau avea să fie înghiţită, dacă nu sfărîmatâ de valuri.

— Strîngeţi pînzele! strigă din răsputeri Alfredo.Dar cum locul marinarilor morţi fusese luat de foşti vîs-laşi ori robi,

treaba nu mergea cum trebuie. Cheană se căznea să ţină cîrma aşa cum i se arătase, dar striga întruna să-i mai vină şi altul în ajutor, că nu mai era în stare.

— De ce le strîngeţi? se răsti Pândele la Mogea, care se trudea şi el alături de ceilalţi, mai aproape de punte.

— Aşa-i porunca! răspunse acesta.— Cine a dat-o?— Alfredo.Pândele se repezi la noul căpitan şi-l luă din scurt: ,— De ce să nu lăsăm vîntul să ne împingă mai repede?— Fiindcă ne răstoarnă vijelia. Iacă, începe. şi ploaia, şi dacă nu le

adunăm ne ducem peste cap...O răpăială asurzitoare se abătu asupra lor, udîndu-le şi puţinele haine

care le acopereau goliciunea, dar numai după ce cîrma îl mătură pe Cheană, aruncîndu-l în apa înspumată. Pândele se înmuie şi încuviinţă împlinirea poruncii genovezului. Era insă prea tîrziu ca să mai poată fi scos Cheană, care de fapt nici nu se mai vedea din învolburatele valuri, iar corabia nu mai voia să asculte de nimeni. Stoilă şi Peşcan luară locul nefericitului, dar, urmînd povaţa lui Alfredo, se legară cu funii chiar de cîrmă.

Nemaifiind nevoie de vîslit, lopătarii se urcară pe punte vrînd să dea o mînă de ajutor, însă, cum nu prea erau pricepuţi, opt dintre ei se perdură în vijelia mării. Un val uriaş smulse încă doi marinari ce se căzneau să lege velele. In afară de Alfredo, cei doi cîrmaci şi marinarii rămaşi în viaţă, cu toţii se speteau să scoată apa ou găleţile şi oalele ce le găsiseră, căci se aduna îngrijorător de multă, iar stihia nu părea a se potoli. Şubreda barda scîrţîia din toate încheieturile şi părea că se va desface de la o clipă la alta, ba chiar au crezut că totul se sfîrşise

249când s-a rupt catargal, căzînd peste Mogea şi alţi dei vîslaşi. Nu mai

rămăsese astfel, in afara lui Alfredo, decît un singur lopă-tar, iar dacă ar mai fi avut nevoie vreodată de lopeţi, cu greu ar fi făcut faţă.

— Blestemul mării asupra celor nepricepuţi!... bodogăni Stăcănuş.— S-o blestemăm şi noi, mama ei de tîrfă! sudui Pândele O supunem

noi pînă la urmă, nu vă temeţi, fraţilor!Poate că şi din pricina ameninţărilor lui Pândele, dar mai curînd fiind

că se isprăvise tăria vîntului, marea se potoli, după trei zile în care se răscolise cum arareori o făcea, mărturiseau marinarii. Un soare arzător le uscă iute şi hainele şi velele, însă din păcate nici o boare nu mai sufla, încît pînzele atk-nau ca nişte aripi lovite şi neputincioase.

Totuşi chinurile lor abia acum aveau să-nceapă, fiindcă se găseau undeva prin mijlocul mării şi fără putinţă de a vîsli, cu toată bunăvoinţa

robilor. Ba chiar şi cei patru marinari priaseră lopeţile, dar mergeau cam în neştire. Rareori apăreau păsări, care ar fi trebuit să le arate drumul către un ţărm după cum le spunea Alfredo, însă acestea zburau aşa de repede încît se pierdeau curînd în zare, şi nici urmă de pămînt.

Uitaseră de cîte zile au plecat, dar pentru robi scurgerea vremii nu însemna mai nimic, aşa că nu-i ţineau socoteala. Din păcate însă hrana” se dovedi a fi pe sfîrşite, iar apa numai atîta cît să le mai înmoaie buzele arse de sete. Pe deasupra, suliţele ucigătoare ale soarelui, care pîrjolea totul în calea lui.

— Atîta ne-a fost! mormăi într-o zi Bandi, arătîndu-şi palmele numai carne-vie din pricina vâslelor. La spartul pietrei barem aveam apa aia împuţită, şi ciocanul părea mai blînd ca lopata…

— Nu cumva jinduieşti după ele? zîmbi amar Chirilă. De apă te plîngi, cînd ai în jurul tău atîta? 4

— Să îneereăm a prinde peşte! zise un marinar, aducînd cîteva undiţe. Îi mîncăm cruzi şi ne mai taie setea.

Dar momeala n-a fost pe placul niciunei înnotătoare, că nici n-o atinseră, fiind putrezită, in schimb un amărît de pescăruş lihnit se înfruptă din ea şi pe dată fu hăcuit, însetaţii bătîndu-se pentru sîngele lui. In schimb carnea aţoasă nu putea fi nici mestecată, darmite înghiţită, ba nici peştii nu se atinseră de ea, cînd o agăfară în cîrlige.

250Foamea ca foamea, dar setea nu le mai dădea pace, slein-duie

ultimele puteri, umelîndu-le buzele şi încleindu-le gura. Bandi şi cel de pe urmă vîslaş sorbiră cu nesaţ apa cea limpede sooasă cu o găleată din mare, dar în scurtă vreme începură a se tăvăli ţinîndu-se cu mîinile de burtă şi vărsîndu-şi maţele din ei. Abia către miezul nopţii muriră unul după altul, fiind învăţătură pentru cei care ar mai fi vrut să facă la fel.

In cea de-a şaptea zi de cumplită arşiţă, Gîdel îşi chemă tovarăşii arătîndu-le în zare o barcă »e se părea a le veni în ajutor. Cu toţii începură a flutura din cămăşi şi năframe, dar Alfredo îi trezi din închipuire:

— Este barca noastră, pe care au furat-o cei patru marinari ce n-au să se mai întoarcă niciodată, aşa că nu vă mai trudiţi degeaba şi mai cu seamă nu vă bucuraţi, căci au luat cu ei şi ultimul strop de apă şi puţintică mîncare ce o mai aveam. Căutaţi!

După ce se încredinţară, împleticindu-se, de spusele geno-vezului, cu toate că abia vorbeau din pricina uscăciunii, su-duieli şi blesteme nemaiauzite le ieşiră din gură.

Către seară fu aruncat -în apă, fără nici o rugăciune, căci de mult le uitaseră, Peşcan, în vreme ce Stoilă zăcea la umbra unui cufăr, abia deschizînd ochii. Lăsaseră cîrma la voia întîm-plării, căci nu mai aveau putere nici s-o ţină, dar nici nu le-ar mai fi folosit.

— Dacă am da peste a corabie… bîigui Gîdel.— Ne-ar spînzura pe toţi! îi răspunse Pândele, care se ţinea cel mai

tare pînă acum, cu toate că era şi el umflat la faţă, mcît niei pe departe nu mai semăna cu cel de mai înainte.

Noaptea întindeau tot felul de pînzeturi, curate sau murdare, ca să adune puţina rouă pe care apoi o lingeau, dar mai mult să amăgeau. Numai spre asfinţit şi la răsăritul soarelui îşi mai făceau cîte o cruce ca să-şi dea seama dacă mergeau pe drumul cel bun şi nu o dată au fost nevoiţi cu toţii să se opintească asupra cîrmei, ca să întoarcă vasul pe calea dorită.

— Pămînt, fraţilor! răcni într-o dimineaţă Chirilă cu voce stinsă, arătînd spre geana de lumină a răsări-tului. Case, biserici, Gameni, voi nu vedeţi? Ne ciocnim de mal! Uitaţi-vă cîte fin tini…

Şi sub privirile nepăsătoare ale celorlalţi sări în valuri, fără a mai ieşi deasupra. De fapt nioi n-ar mai fi avut pentru ce, că nimeni nu se mai putea mişea pe pante. Leşurile Iui Stoilă

251şi Gîdel putrezeau unde le prinsese aripa morţii, iar singurii care mai

erau în viaţă, Pândele şi Alfredo, nici măcar nu-şi mai dădeau seama că şi ei îi vor urma degrabă.

— Stăteau unul lîngă altul şi genovezul părea că ascultă cu urechile ciulite şoaptele de vis ale tovarăşului său:

— Curînd intrăm pe Dunăre. Nu ştii tu, măi Alfredo, cît de frumoasă este împărăţia apelor noastre! ’ Avem o ţară cum nu-i alta pe lume, raiul pe pămînt. Şi toţi sîntem laolaltă... noi românii… şi domnitorul...

De fapt numai buzele i se mişcară o vreme, lăsînd să iasă către lumina soarelui cele din urmă fărîme de gînduri din mintea lui înfierbîntată cuprinsă acum de întunericul veşniciei. Celălalt se izbăvise de mult!

Apoi corabia fără catarg trecu pe lîngă Insula Şerpilor şi se pierdu pe drumul ei către mijlocul mării, de unde se ivise.

O ÎNVĂŢĂTURĂ DE MINTEPĂŢANIA DE LA TEIUŞ nu-i mai ieşea din cap ciun-ganului Florea

Nicoară şi tare ar mai fi vrut să se lase de cătănie, căci altcum visase el slujba domniei şi altfel era. Nu vedea ce folos aduce el ţării numai ducînd răvaşe şi făcînd mustru. Toată primăvara a fost abătut, căci auzind păsărelele din lunca Murăşului îl apuca un dor nebun de satul lui şi mai că nu-i venea să se întoarcă în cetate. De mai multe ori a vrut să-şi spună oful domnului căpitan Ovâry, însă n-a cutezat. In schimb le împuiase capul prietenilor lui, Tănase şi Lâszlo, iar aceştia rîdeau de el şi-i răspundeau că aşa-i în vremea florilor, dar o dată cu dogoarea verii avea să-i treacă. Dar uite că acuma erau în luna lui cuptor şi nici gînd de aşa ceva, încît îl cuprinse scirba faţă de veşmintele ostăşeşti şi se simţea bine numai cînd mergeau la scăldat şi se putea descotorosi de ele.

Totuşi, avu îndrăzneala ca într-una din zile să-i spună căpitanului, cînd acesta se tolănise lîngă el la soare:

— Eu m-am tot socotit, şi gîndesc că slujba domniei nu-l de mine. Locul meu e acasă, în sat, între ai mei, şi chiar m-oi duce acolo de unde am venit.

3£6Căpitanul îl privi zîmbind, cînd îi răspunse:

— Cred că te-a bătut cam prea tare soarele în cap, măi Floreo, şi ţi-a topit mintea. Cum îţi închipui tu că poţi să pleci de la oaste aşa, după cum îţi vine pofta? Am aflat eu cîte ceva, nu-i vorbă, dar n-am dat crezare pînă acum, însă văd că au avut dreptate…

— Cine?!— Prietenii tăi.— Aşadar, m-au vîndut?— Asta nu se cheamă vînzare, iar eu am tot aşteptat să-mi spui şi

mie, ca să te lămuresc pentru totdeauna.— Am făcut-o acum.— Atunci, încă-i bine, pînă n-o fi prea tîrziu! Scoate-ţi gărgăunii din

cap şi ascultă-mi povaţa.— Dar eu m-am săturat! se înciuda ciunganul.— Se poate, dar de plecat n-ai cum.— Niciodată?— Ba, poate la bătrîneţe, dacă apuci…Văzîndu-l că-i venea aproape să plîngă, Ovâry căută să-l mîngîie.

Ţinea mult la flăcăul pe care îl făcuse cătană şi-i părea rău că făgăduielile de atunci nu se împliniseră pînă azi. Pricina era moartea prinţului şi noua stăpînire a văduvei sale, care adusese mare lîncezeală printre oşteni. Nimic nu mai făceau pe căldura de cuptor a verii, iar cum aveau cîmpul de mustru în lunca Mureşului, nu era zi să nu se scalde, cu îngăduinţa însuşi a căpitanului. Toţi oştenii erau astfel mulţumiţi, numai Florea Nicoară se sclifosea că vrea acasă…

— Şi dacă eu am să plec, totuşi? nu se lăsă ciunganul.— Am să fiu silit să te caut, să te aduc înajjoi legat şi de s-o întîmpla

să avem plumbi de prisos poate capăt îngăduinţa să te împuşeăm. Singurul bine ce ţi—1 pot face, că altminteri în ştreang ajungi.

— Numai pentru atîta? Nu cred!— Fuga de sub arme se pedepseşte cu asprime, că dacă n-ar fi aşa,

mai bine de jumătate dintre oşteni ar da bir cufugiţii. Dar uite, ca să-ţi mai treacă de urît, am să te învoiesc să te

duci acasă vreo săptămînă şi nădăjduiesc să vii înapoi cu capul mai limpede! îi zise Ovâry săltîndu-se ca să se îmbrace. Din păcate nu şi-a putut ţine făgăduiala, căci s-a pomenit cu vreo do\ grofi trimişi anume să cerceteze din nou întîmplarea de la Teiuş, ba îl mai purtară şi după ei pe la Bălgrad.

252In răstimp Florea îşi pierdu răbdarea şi, cum tot nu mai vea de gînd să

mai dea ochii cu căpitanul, se hotărî să fugă. fiu mai spuse nici tovarăşilor lui, ci, lăsîndu-şi hainele de că-tană pe mal, se strecură numai în camăşă şi izmene, desculţ şi eu capul gol, pe sub lăstărişul de pe mal. Apucă în susul apei fi cînd se însera ajunse la Cistei, apoi la adăpostul întunericului străbătu pînă la Ciunga. Cînd de-abia se lâsese liniştea peste sat, sări gardul în bătătura lor, fără ca să-l latre vreun dine, şi bătu uşurel în uşă.

— Care-i acolo? se auzi vocea bătrinului.— Eu! Florea!

— Ai venit?— Ihî!Ieşi fără să aprindă vreo feştilă, fiindcă de cîteva nopţi luna îi

blagoslovea cu razele ei de lumină.— Da’ oe-i cu tine aşa despuiat?! se Gruci tatăl. Nu cumva letrii…— Nu! Am fugit de la oaste.— Cum aşa?— Lasă că voi povesti eu, numai să fie şi te tea Amosie de faţă.— ApăL, frate-tău îi plecat cu căruţa pe la mocani, la munte, că ne

trebuie ceva scîndură la poiată. Ar cam trebui să se întoarcă mîine, ori poimîine. Dar hai în casă! Ai mîncat?

Florea dădu din cap că nu, şi intră după taică-său.După plecarea lui, Tănase a dat peste haine la malul apei şt, cum nu-i

răspundea la chemare, se îngrijoră să nu i se fi întâmplat ceva. Mai veniră vreo doi, apoi alţii, şi cu toţii crezură că se va fi înecat.

— Să ştiţi că l-a dus apa la vale, zise unul.— Dar ştia să înoate! se nedumeri Tănase.— L-o fi apucat vreun cîrcel…— Ori l-a prins vreo rădăcină de la fund…— Dacă nu l-a dus ştima apelor…Care mai de care îşi dădeau cu părerea, în vreme ce cîţiva căutară pe

la maluri, ba şi prin adîncuri, doar i-or da de urmă, dar degeaba.— S-a ais cu scăldatul! făcu unul cu părere de rău.— Cam aşa! răspunseră mai mulţi.253li strînseră veşmintele şi plecară cu toţii lipsiţi de voia-bună de altă

dată, dar nici n-au mai ieşit la Murăş pînă nu s-a întors căpitanul.— Şi ziceţi că l-aţi căutat peste tot? întrebă el gînditor.— Am răscolit toată apa, pînă către Lorinţ.— Hm! mormăi el, dar se vedea că nu era îngrijorat ori înduioşat de

cele întîmplate. Atunci, ia să veniţi voi patru şi să-l aducem acasă…— Merg şi eu! sări Lâszlo.— Ba tocmai tu şi Tănase nici să nu vă mai arătaţi la vedere pînă ce

vă voi spune eu!— Dar cu ce-am greşit? întrebă Tănase.— Nu-i vorba de asta, dar nu pot spune mai multe. Pînă In amiază,

trebuie să ajungem la el acasă.— Trăieşte?! se miră Lâszlo.— Nădăjduiesc! răspunse Ovâry, dar cu oarecare îngrijorare în glas.Văzînd că două zile la rînd nu fusese căutat, Florea se duse cu taică-

său la cosit „în pirloage”. Amosie mai zăbovea, ‘ se vede că găsise lemn mai mult şi venea cu greutate. Isprăvind Insă mai curînd treaba, hotărîră să se întoarcă, să mai sape în grădina de pe deal. Vorbind ei de una, de alta, nici nu băgară de seamă că sub nucul din drumul Cisteiului erau legaţi cinci cai. Dar abia îşi lăsară coasele din mînă că se şi pomeniră cu domnul căpitan Ovâry şi oştenii lui…

— Iar voi îl plîngeaţi ca pe un mort, îşi mustră el oamenii. Florea nu se pierdu cu firea şi zîmbind îi îmbie pe toţi

săciocnească un pahar de vin, dar ofiţerul se răsti tăios pe româneşte, anume ca să priceapă bătrînul Nicoară:

— Tu nu ascultat, fecior. Tu fugit de la cătane şi astamare vină este. Eu dus pe tine la Aiud şi acolo hotărît legeacum mori: împuşcat, ori spunzurat!Taică-său rămase cu gura căscată, iar lui Florea îi pieri veselia văzînd

că nu era de glumă. Oştenii îi înşfăcară mîinile Şi i le legară în faţă, iar capătul funiei îl trecură pe după şeaua căpitanului, al cărui cal fu adus îndată. Pe la gard începură a se strînge muieri, moşnegi şi copii, căci cei buni de muncă abia ţătre seară veneau acasă. Şi se porni un bocet de mai mare jalea cînd se auzi despre ce era vorba, iar sărmana mamă îşi smulgea părul din cap.

254— Domnule ofiţer, gemu bătrînul Nicoară. Domnia-ta l-ai făcut să

plece în lume şi tot domnia-ta vrei să-l şi omori? Ce ţi-am făcut? Cu ce te-am supărat?

Îi apucase piciorul, căci Ovâry încălecase, şi îi săruta cu deznădejde vîrful cizmei, făcîndu-l să se simtă stingherit. Se şi cam temea de furia sătenilor, căci ei nu erau decît cinci, iar cum se porniră şi alte glasuri cerînd iertare, se aplecă spre bătrîn şi zise:

— Făgăduiesc să nu ucidă la el! Eu scap!Apoi făcu semn însoţitorilor lui şi bietul Florea fu silit să meargă

desculţ prin colbul stîrnit de copita calului pe care-l urma.Nu-l crezuse pe căpitan şi iată că acuma acesta se arăta aşa de

pornit, cum nici nu s-ar fi aşteptat. Simţi că îl cuprinde ura, şi dacă ar fi putut l-ar fi strîns de gît. Îşi blestema ceasul cînd l-a cunoscut şi l-a scăpat de la moarte, dar toate acestea numai în gînd, căci altminteri n-a scos o vorbă. Era prea mîndru ca să se umilească, cerşindu-i iertarea. A tăcut şi mai tîrziu, cînd au ajuns la Aiud şi a fost vîrît în gaura aceea din zid închisă cu o uşă zăbrelită, dar şi căpitanul parcă amuţise.

Cetatea era mai curînd o împrejmuire înaltă de bisericii calvineşti şi numai oştenii lui Ovâry erau acolo, nu mai mulţi de douăzeci. Ba acuma, prin fuga lui Florea, s-ar fi putut spune că s-au mai împuţinat. Nici n-ar mai fi încăput alţii, dar nici nu erau de trebuinţă, căci în caz de vreo primejdie ar fi făcut faţă pînă să le vină ajutor de la Bălgrad. Fusese zidită la poalele dealului, chiar în drumul ce ducea de la Turda la cetatea de scaun a ţării, şi avea o mare însemnătate.

Osîndiţii băgaţi în cotlonul ce ţinea loc de temniţă nu ră-mîneau acolo prea mult. Şi chiar dacă uneori erau duşi în altă parte, cel mai adesea ajungeau la “spînzurătoarea din spatele bisericii, care nu era dată jos niciodată. Cei mai mulţi erau mocani colţoşi, care nici n-aveau nevoie să fie judecaţi ca să fie trimişi pe lumea cealaltă, căci stăpînul se lipsea bucuros de cîte un iobag, spre a-i îngrozi pe ceilalţi. Florea ştia toate acestea şi nu de puţine ori a văzut pe nefericiţii de acelaşi neam cu el băgîndu-şi capul în laţ. Ce-i drept, nu credea să ajungă el însuşi în acel

loc… Totuşi, îi făcuseră curat şi îi puseseră paie proaspete, cum se cuvenea unui oştean şi nu unui om de rînd. Chiar şi mîncarea părea să fie cea de mai înainte, doar

255că acela care i-o aducea era tare morocănos şi nu-i răspundea la nici

o întrebare, de parcă ar fi fost mut, ori străin de ţară. Abia după două zile catadicsi să-i răspundă la întrebarea cit avea să mai zacă în cotlon.

— Domnul căpitan s-a dus după poruncă la Bălgrad şi cum s-o întoarce vom şti dacă te spînzurăm ori te împuşcării. Poate aduce plumbi, că aici ducem lipsă, doar ştii bine.

— Să vă ia dracu pe toţi! răbufni Florea pe limba lui. Alta nu ştiţi, decît „spînzurat-împuşcat”.

— Eu n-am nici o vină! se scăpă morocănosul temnicer tot pe româneşte... după care fugi însă grăbit, ca mi cumva să mai fie întrebat ceva.

Rămas de unul singur Florea chibzui îndelung cum ar fi putut scăpa, căci nu prea îi venea la îndemînă să se lase ucis ca ivi pui de găină. O dată ajuns în curte s-ar fi căţărat pe zidurile de întăritură ale bisericii şi de pe acoperiş ar fi sărit în clopotniţă, iar de acolo putea coborî înăuntru şi s-ar fi ascuns pe undeva, cu toate că nu era altar. Uşa dădea în drum şi... Pină acolo însă era uşa aceasta blestemată, cu zăbrele groase, de nu ţi-ar fi ajuns o săptămînă să pileşti la una. Dacă aveai pilă... Înciudat, începu să le scuture şi atunci băgă de seamă că numai lacătul ţinea toată ferecătura. „Dacă aş avea un pietroi, poate că l-aş fărîma”! oftă bietul Florea şi dădu să-l apuce. Era descuiat! „Nu-i cu putinţă. Am năluciri”! îşi dădu el cu palma peste frunte, dar nu era o amăgire a minţii, că Itişa se deschise cu mare uşurinţă. O închise pe dată, nu cumva să-l vadă careva, fiindcă trebuia să aştepte noaptea ca să poată [fugi. Din fericire nu trecea nimeni, de parcă locul ar fi fost [ocolit anume. Iată însă că se ivi oşteanul ce-l hrărlea şi inima I se făcu atunci cît un purice, ca nu cumva să-şi dea seama că nu era zăvorit ca lumea. Se prefăcu adormit, spre a nu trebui [să vorbească şi să-i scape taina. O veşnicie i s-a părut pînă ce l-a văzut plecat şi pe dată a şi pipăit lacătul să vadă dacă nu l-o fi închis. Era la fel! Oftă uşurat şi începu să zîmbească jâ&r, ca un copil care pregătea o şotie. „Măcar de s-ar culca mai (devreme afurisitul ăsta de soare! “ zise el aproape cu glas tare, lit era de nerăbdător. Fiind în plină vară zilele erau lungi şi B) pţile scurte, dar lui i-ar fi fost de trebuinţă taman pe dos. In sfîrşit soarele s-a dus pe după dealuri, dar alt necaz: luna! Be vedea ca-n palmă, nu alta! O blestemă şi pe ea, dar nu mai pvu ce face, aşa că se strecură binişor afară, părîndu-i rău că

255nu avea şi cheia. Ce s-or mai cruci cu toţii negăs4*du-l, dar cu

oseibire scîrbosul de Ovâry...Se ţinu în umbra zidurilor şi ocolind aproape întreaga curte ajunse la

zidurile bisericii, care nu erau chiar aşa de uşor de încălecat, cum i se păruse lui de unde fusese. Se caţără cu unghiile şi asudînd din greu izbuti în cele din urmă să ajungă la acoperişul de ţiglă. Aici altă caznă, căci din

pricina vechimii ţiglele căpătaseră muşchi şi numai după ce se tîrî pe burtă mai bine de un ceas putu să se arunce, frînt de osteneală, pe podeaua clopotniţei. Mare grijă avu ca să nu atingă vreun clopot, că întreaga străduinţă i-ar fi fost în van. Pînă acuma toate îi merseseră din plin şi asta îi dădea o şi mai mare nădejde, aşa că nu pierdu multă vreme şi cobori scările în biserică. Luna pătrundea prin ferestrele înguste îndeajuns ca să-i arate unde era uşa, dar de astă-dată era zăvorită pe dinafară şi cu nici un chip n-ar fi putut-o sparge. „Fie ce o fi, am să aştept pînă dimineaţă şi celui dintîi care o intra îi dau în cap, apoi o ţîşnesc pe după el. Alta n-am ce face”! Ar fi vrut să înjure, dar cum se afla într-o casă a Domnului, chit că era ungurească, îşi muşcă buzele şi tăcu. Se tolăni la podea, chiar în spatele uşii, iar după scurtă vreme, cu toate că ar fi vrut să rămînă treaz, nu mai izbuti să se împotrivească dul-ceţii somnului. Visă mult şi frumos, dar aşa de încurcat încît nu mai ţinea minte nimic atunci cînd deschise ochii. Ba încă mai crezu că nu se trezise, văzînd uşa larg deschisă şi o sfrijită de babă rînduind ceva printre scaune, fără să aibă grija iui. Sări pe dată şi, fără să-i mai pese că ieşea în plină zi la drum, se năpusti afară. Iarăşi nu era nimeni prin preajmă, de parcă s-ar fi înţeles cu toţii să-l ocolească, ori norocul îl ajuta să scape de moarte.

Alergă pînă la pîrîiaşul cu mal adînc ce se afla doar la cîţiva paşi de acolo şi care se vărsa*. În Murăş. Ţinîndu-se de el nu mai era primejdie de a fi văzut, decît dacă ar fi coborît oareva anume să-l caute. Îşi zicea că cine va da de lipsa lui va cerceta mai întH cotloanele cetăţii, din pod pînă-n pivniţă, căci afară nu-şi închipuiau ei că ar fi putut să iese. Apa secase mult din pricina arşiţei, dar şuvoaiele de primăvară să-paseră o vale adîncă, numai bună pentru bietul fugar. Dar IntHnirea cu Murăşul îl făcu fericit şi nu se ţinu să nu bea o gură din unda lui călduţă. Apoi, cum era numai în cămaşă şi izmene, intră cu totul şi din cîteva salturi fu pe malul celă-

256lalt, în lunca deasă Ge ţinea pînă către Cistei. El insă n-avea să mai

meargă pe mal, şi mei măcar la Ciunga nu mai avea ce caute…Mai întîi îşi potoli foamea, cn nişte mure pe care le găsi din belşug,

înnegrindu-şi buzele şi dinţii, ba îşi mai dete şi pe obraji, ca nu eumva să-l cunoască cineva in cale şi să-şi amintească de el. Chibzui apoi să apuce numai prin locuri neumblate, prin lanuri şi păduri, mergînd de-a dreptul la Hopîrta. Satul era înconjurat de dealuri şi codri prin care nu se încumetau oştenii prinţului. Acolo trăgea la unchiu-său Gheorghe, fratele mamei, şi avea să stea ascuns pînă ce vor uita cei de a Aiud şi—1 vor lăsa în pace. Fusese un prost că data trecută, înd îl crezuseră înecat, s-a dus de-a dreptul acasă şi Ovâry -a luat ca din oală, dar de astă-dată avea să-l caute mult i bine.

Drumul se dovedi mult mai anevoios decît îşi închipuise 1. Cînd ajunse la poalele dealului se făcuse miezul zilei, iar 1, flămînd şi însetat, abia dacă mai păşea. Ar fi vrut să dea te un izvor să-şi potolească arşiţa, dar nu erau decît rîpe scate şi nebătute de picior omenesc de multă vreme. Se opri > ă-şi tragă sufletul şi privi înapoi către Aiud, a cărui

biserică e vedea destul de limpede, ba chiar şi cetatea, numai ce se etrecea între ziduri nu avea cum afla. Se gîndi că măcar înă-n seară ar fi trebuit să ajungă în sat, altminteri, sfîrşit e osteneală, cu greu ar fi putut s-o mai ţină. Mergea la în-” mplare prin hăţişuri şi deodată se împiedică de ciolanele ui om. Avea coif pe tigva goală, cu dinţii rînjiţi şi lîngă el cea o spadă ruginită. Platoşa de fier, altădată lucitoare, era încată şi găurită într-un loc, de glonte, fără îndoială. „Săr-nul! Va fi fost vreun fugar de la Mirăslău, pe care l-a juns moartea pe aici. Plumbul nu l-a doborît pe dată şi se va tîrît nădăjduind să scape, dar n-a mai apucat”... Luă cu el ada mortului şi plecă gîndindu-se la cumplita bătălie de odi-ioa-ră şi la scurtul răgaz de domnie românească sub stăpînirea 1 Mihai-vodă, cel viteaz, despre care îi povestise taică-sâu. i aminti apoi de celălalt Mihai şi de Marcu, în«ercîndu-l o mare părere de rău că n-a fost şi el în stare de vreo faptă pe triva lor. Nieicînd n-ar fi ajuns măcar hotnog, cît despre ilalţi, se umpluseră de slavă în bătălie, dar n-aveau să se jnai întîlnească niciodată. „Mai bine, eăci mi-ar fi fost ruşine” 9> zise el şi păşi anevoie mai departe.

257Norocul de care se bucurase pînă atunci păru a-l părăsi cînd calcă

într-un mărăcine, o durere ascuţită străbătîndu-l pînă-n creier. Spinul era destul de mare şi sîngele nici vorbă sâ se oprească, aşa că îşi sfîşie poalele cămăşii, înfăşa piciorul, apoi, şchiopătînd, izbuti cu greu să ajungă în pădure. Aici i se păru că negura se lăsase mai curînd, iar cum nu putea orbecăi mai departe, hotărî să rămînă peste noapte. Dădu de o poieniţă cu iarbă moale şi se trase la rădăcina unui cer bătrîn, de care se propti şi căută să-şi închidă ochii. Dar viaţa în pădure nu se ostoieşte nici in plină noapte şi tot felul de strigăte ale păsărilor de pradă, dacă le ascultai mai în fugă, păreau chemări omeneşti. ŢîrîitLj; greierilor însă era foarte liniştitor şi aceştia nu erau puţini. Poveştile copilăriei, cu muma-pădurii ori alte lighioane ale iadului, nu-l mai înspăimîntau de mult, dar nici nepăsător nu-l puteau lăsa. Apoi luna din noaptea trecută se ivi iarăşi pe boltă şi o foame cumplită îi aminti că nu pusese nimic în gură, în afara murelor. Nici măcar un brîu să-şi strîngă bine burta nu avea, ci numai o sfoară mai groasă cu care-şi prinsese izmenele cînd plecase la coasă. Şi din nou îi veni în minte Ovâry… dar aţipi cu el în gînd. „Te-am prins, nemernicule”! îi rînji căpitanul in obraz. „Am adus un ştreang zdravăn, să nu se rupă cînd te-oi sălta în spînzurătoare! Ha! Ha! Ha! Moarte!... moarte.. moarte... * Sări pe dată şi îşi duse mîinile la grumaz, dar băgă de seamă că n-are nimic şi că visase. Era însă lac de sudoare şi buzele îi crăpaseră de sete. Zări printre crengi strălucind ceva ca argintul, ba i se păru că şi aude susurul unui izvor. Fără s mai pregete se duse, şontîc-şontîc, şi cu adevărat razele lunii oglindeau într-un ochi de apă, din care ţîşnea un izvoraş. Stăpîna nopţii îi venise în ajutor şi o privi cu multă mulţămire Din păcate înţepătura părea să se fi obrintit, căci îi cam zvîcnea şi-l durea, de nu putea propti piciorul în pămînt. Se desfăcu şi îşi spălă rana cu apă curată, apoi îşi muie piciorul în băltoacă, uşurîndu-şi durerea. Mai că s-ar fi culcat aşa mai departe, dacă n-ar fi fost teama că

Ovâry avea să i se arate din nou. Totuşi răcoarea apei îl alină, aşa că adormi curînd.

Deschise ochii şi sări părîndu-i-se că cineva fugise călcînd peste uscături, dar cînd se uită mai bine, văzu că nu era decît un căprior, care obişnuia să se adape acolo şi se speriase de omul ce-i tulburase apa. Fără să mai stea pe gînduri apucă iar drumul către răsărit, pe unde bănuia el că ar fi trebuit să iasă la Hopîrta. Nu mai avu urechi chiar pentru ciripitul păsărilor, nici

258pentru nimic altceva, singura lui ţintă fiind să ajungă cît mai curînd,

ca să-şi poată obloji piciorul. Acuma ar fi f°st m stare să meargă şi acasă, numai să scape de chin aşa de rău începuse să-l doară. Înainte de a da soarele în crucea amiezii zări o rări-tură de pădure, şi cum ieşi din ea văzu casele hopîrtenilor. Noroc că n-avu prea mult de mers, zărindu-l chiar pe unchi-său cînd se ivi în prag.

— Ziua-bună! spuse el încercînd să zîmbească.— Bună să-ţi fie inima, străine! răspunse gazda destul de rece, căci

nu-şi dădu seama cu cine vorbea.— Eu sînt, Florea, unchiule!— Tu?!— Da! Numai că mi-a cam crescut ceva barbă şi nu mă prea ţine un

picior.Îl apucă deodată o năduşeală, un vîjîit în urechi, după care se răsuci

scurt, prăvălindu-se la picioarele unchiului.Acesta, îngrijorat, îl înşfacă de subţiori şi-l trase la umbră, apoi se

duse după doftoroaia satului şi abia cînd îl unse baba cu tot felul de iruri şi-i descîntă cum numai ea ştia se uită mai bine la înfăţişarea străinului.

— Asta-i nepotu-tău din Ciunga, îi zise doftoroaia, care părea să aibă mai bună ţinere de minte.

— Tot aşa a zis şi el… Şi, dacă mă uit bine, chiar el îi, numai că prea are barbă ţepoasă şi mare. Ce-o fi păţit, că eu îl ştiam cătană?!

— O fi război, Gheorghe, şi noi nici nu ştim...— Da’ de unde! Asta nu-i rană din luptă. S-o înţepat!Sosi apoi şi nevastă-sa şi fiu-său Nicolae, pe care îl şi trimise la

Ciunga să le dea de veste că Florea se afla la ei şi că deocamdată nu se putea întoarce acasă. L-au dus înăuntru şi l-au culcat pe aşternut curat, priveghindu-l cu rîndul.

— A doua zi îşi veni în simţiri şi încercă să le ascundă fapta.— Te-aş ruga, unchiule, să mă ţii o vreme la dumneata, dar să nu mai

dai sfoară în sat…— Cum aşa?! Nu cumva ai făcut vreo nelegiuire şi te caută stăpînirea?— Nu! Nimic din ce te-ar putea face de ruşine şi nici pe ai mei, numai

că vreau să mă ascunzi...— Prea tîrziu!— De ce?258

— Baba Călina a fost aici de te-a îngrijit, iar pînă acum va fi umplut jumătate de sat cu ştirea că te-ai întors de la cătane şchiop şi numai într-o cămaşă zdrenţuită.

— Băga-s-ar dracu-n ea! sudui Florea. Ce noroc mai am şi eu! Acum trebuie să plec şi de aici, pînă nu-i prea tîrziu.,.

— Păi l-am trimis pe văru-tău la voi acasă, să vie să te la cu carul.— Asta-i şi mai rău! şi Florea dădu să se ridice din pat.— Stai blînd, nepoate. Ce te frărainţi aşa? Cine să-ţi facă vreun rău în

casa mea, că-i crap capul?! La nevoie te duc în pădure, şi nimeni nu-ţi mai dă de urmă.

— Poate că n-ar fi rău s-o faci mai din vreme, unchiule. Iacă, am să-ţi spun că am fugit de la oaste şi de pun mîna pe mine mă spînzură…

Bătrînul rămase cam descumpănit, dar nu lungă vreme.— Eu, să-ţi spun drept, nu m-am prea bucurat cînd am auzit că ai

plecat şi i-am zis şi lui taică-tău, dar el nu, că Amosie te-a învoit, şi m-am supus crezînd că sînt eu prostul. Dar iată că s-a dovedit dreptatea de partea mea, şi bine nu poate să-ml pară. Acuma ce să mai zic? Te-oi ascunde, că doar n-am să las eu liftele să-mi spînzure nepotul. Hai în pădure!

Văzînd că nu putea merge singur înhamă boii la car şi mal pe ocolite îl scoase din sat, spunînd celor întîlniţi în cale că-l duce la Ciunga. Apoi în codru, lîngă o rîpă cu izvor, încropi un bordei şi—1 băgă înăuntru, lăsîndu-i mîncare şi o glajă cu rachiu.

— Am să vin cînd eu, cînd Nicolae, văru-tău, căci nu este altă cale. Aici să nu te temi!

A doua zi însă veni chiar Amosie, care-l îmbrăţişa cu drag, părînd foarte voios.

— Am venit să te iau, Floreo! Mergem acasă!— Ba nu, teteo, se împotrivi acesta. Poate că n-ai aflat de la unchiu

Gheorghe că eu am fugit…— Ţi-am spus eu atunci, cînd ai vrut să te faci cătană, câ slujba

domniei este grea, şi tu te-ai învoit. Acuma rabdă!Apoi, mai mult fără voie, îl sui în carul cu care venise după el şi o

porniră de-a dreptul către Ciunga.— Nu faci bine, tete Amosie, că mă dai pe mîna lui Ovâry Acesta

negreşit are să vină la noi şi de astă-dată nu ştiu dacă mai scap…— Cum ţi-o fi soarta, Floreo dragă! Vedem noi. cînd om ajunge

acasă…259Lui Florea i se păru că frate-său mustăcea ceva şi că prea lua vorbele

în şagă, în vreme ce el se perpelea ca pe jar. Dar cînd ajunseră acasă şi la umbra nucului din ogradă văzu o masă aşezată, i se tăie răsuflarea. In capul mesei era însuşi Ovâry, cu o oală de vin în faţă, şi cinstea cu taică-său! Crezu din nou că visează, ori are năluci. Ba se şi ciupi, ca să-şi dea seama dacă era treaz.

— Eu spus la tine, Floreo, că tu cap prost ai. Acum văzut ce păţit? îl întîmpină căpitanul, care părea a se fi cam cher-chelit de cînd îl aştepta.

Văzînd însă că se cam poticneşte cu româneasca lui, Ovâry o dădu pe ungureşte:

— Am vrut să-ţi fie învăţătură de minte ce s-ar întîmpla dacă ai fugi de la oaste, cum mă tot băteai tu la cap.

— Dar eu am fugit…— Pe dracu! N-am spus la nimeni ce s-a întîmplat, iar băieţii m-au

ajutat să te lecuim de gîndurile cele proaste. Iacă, am adus cu mine pe Lâszlo şi pe Tănase! arătă el spre casă, de unde cei doi stătuseră ascunşi pînă să vină Florea. Să ştii că prima dată nu i-am adus şi pe ei, ca nu cumva să nu se poată, ţine şi să mă dea de gol, dar acuma ne vom bucura cu toţii.

— Atunci, lacătul... vru să întrebe Florea, dar nu mai avu cînd, fiindcă prietenii săi îl îmbrăţişau cu căldură.

— Era descuiat de la început! rîse Ovâry.— Si usa bisericii?— Şi! ‘— Deci aţi ştiut tot timpul ce am făcut?— De bună-seamă. N-ai văzut că ţi-am pus paie curate şi mîncarea o

căpătai ca un oştean? Doar nu era să tejinem chiar ca pe osîndiţi.— Noi am crezut că ai să fugi din prima noapte! zise Tănase de lîngă

loitrea carului, căci Florea nu se dăduse jos.— Păi, de ce nu mi-aţi spus de atunci, căci n-aş mai fi în-tîrziat şi nici

n-aş mai fi apucat-o pe coclauri! zîmbi Florea. Dar tot m-am ales cu ceva, arătă el spada ruginită, de care nu se despărţise. Barem de nu m-aş fi înţepat... Oricum, îi bine că am scăpat!

— Ba, stai uşurel! făcu Ovâry sorbind cu plăcere din Ulcea.— Iar?! se îngrijoră Florea.260— De oaste nu scapi cu una cu două. Poate nu ştii eă Lâszlo şi Tănase

au fost făcuţi hotnogi de către alteţa-sa prinţesa Catarina?!— Mă bucur pentru ei! rîse voios Florea şi le strînse mîna.— Dar tu eşti rotmistru, tot la porunca ei. Asta fiindcă ai ascuns

hîrtiile din taşcă...— Vezi că slujba domniei se face nu numai cu arma? îl dojeni Amosie.

Oricum, folosul ţării trebuie să fie mai întîi.— Tu ai ştiut, teteo! îl mustră Florea pe frate-său.— Şi eu am fost de părerea domnului căpitan. Iţi trebuia o învăţătură,

căci ce-ai fi făcut dacă era altul în locul său? Aşa-i că dădeai ortul popii?— Şi încă degeaba! adăugă Tănase.— Hai că popii de la Teiuş ne-au purtat noroc! rîse Lâszlo.— N-aş mai vrea să trec încă o dată prin cîte am păţit... Dar cel mai

mult m-am înfricoşat cînd am văzut că însuşi fratele meu mă dă pe mîna domnului căpitan.

— Şi ai putut să-ţi închipui că te-aş fi putut ucide chiar eu? îl întrebă Ovâry.

— Gîndeam că aşa-i legea în slujba domniei…

— Nu, domnule rotmistru!... Iar acum te-am învoit, după cum îţi făgăduisem, şi ai să stai vreo patru săptămîni acasă. Dacă n-o fi trebuinţă să vii mai curînd...

STĂPÎNUL DIN ADA KALEHCIND IN FAŢA CASEI LUI MARCU BORLOVAN se opriră chervanele

ticsite de marfă ate jupînului Marin Bălă-noiu din Craiova, cu greu l-ai mai fi putut cunoaşte sub înfăţişarea de acum pe slujitorul de credinţă, mîna dreptă a dumnealui Dumitru sin Dumitru, cel care odinioară îl scăpase pe bănăţean de necazuri in Oraşul de Aur. Pe bătrînul neguţător nu l-a mai întilnit Marcu de ani de zile, căci de cînd se făcuse staroste al breslei lui nu se mai dădea la drumuri lungi şi istovitoare. Lăsase totul pe seama lui Marin, dîndu-i pînă şi fata de soaţă, şi nu se căia deloc că-l alesese de urmaş. Acuma însă

261tînarul de altădată se rotunjise, mai cu osebire la pîntec. Ba începuse

a sufla cu greutate, chiar şi la cele cîteva trepte ale tîrnaţului.Marcu se bucură din toată inima la vederea oaspetelui şi nu întîrzie a

întreba despre sănătatea jupînului Dumitru, de care află că era încă în putere şi cu multă poftă de viaţă. Marin nu trecea prea des prin Bozovici, fiindcă drumul cel mare nu era pe acolo şi de astă-dată se întîmplase că venea abia a patra oară, în decursul vremii. Se înţelege că avea o treabă deosebită cu fostul slujbaş al domniei Moldovei şi se bucură aflînd că Ana, muierea lui Marcu, se afla în sat, căci ultima dată nu o găsise. Chiar acum dăduse o fugă pînă la nişte neamuri, dar Marcu îl şi trimise pe loja după ea, să vină cît mai curînd.

Cînd rămaseră singuri. Marin scoase de la brîu un răvaş pecetluit cu ceară roşie şi-l înmînă gazdei. Se vedea cît-colo că era ceva de mare taină, căci musafirul i l-a dat numai după plecarea băiatului, cu toate că n-avea nici o bănuială împotriva lui.

— De la cine-i? întrebă Marcu.— Citeşte şi ai să vezi!— Tu ştii despre ce-i vorba?— Intrucîtva! ’— Să văd dacă mai cunosc slovele, şovăi Marcu. Erau aşezaţi la masă

în faţa a dona ulcele cu vin, în aştep-tarea gospodinei care avea să poruncească de-ale gurii, dar pînă

atunci trebuiau pregătite oleacă gîtlejurile. Marcu rupse pe-cetea şi îşi aruncă ochii pe scrisoare, dar după primele rînduri îşi pierdu răbdarea şi i-o dădu celuilalt, s-o desluşească el. Marin îşi drese glasul şi începu: „Eu, vel-vistiernic Ghinea Brătăşan, slugă supusă şi cu credinţă luminatului domn şi voievod Matei Basarabă, pohtesc multă sănătate şi bună pare dumnealui biv-spătar Marcu sin Iancu ot Bozovici şi mă închin cu ple-căciune şi prietenească inimă... “

— Cine ţi-a dat-o? întrebă deodată gazda.— Însuşi vel-vistiernicul Brătăşanu.— Mare minune! Ce i-o fi venit?!— Ai să vezi:

“… şi dau ştire domniei-tale, din porunca preamilostivului meu domn, ca să afli şi să te păzeşti de Ferhad-paşa, stăpinul din Ada Kaleh, fiindcă iscoade cte ore&inţă adus-au ştire în cetatea de scaun a măriei-sale cum că afurisitul de păgîn chibzuieşte să prade prin părţile bănăţene, spre agonisirea hranei de la creştini, că lui nu-i prisoseşte în acest an... “

— Mare lucru nu zice. Toată lumea ştie că paşa din Ada Kaleh pradă cît poate prin vecini, numai că pînă la noi n-a ajuns niciodată.

— Se vede că de astă-dată se va încumeta. Crezi că degeaba a poruncit Vodă să ţi se trimită vorbă?

— Aşa o fi cum zici, dădu din umeri Marcu. Citeşte!— „... drept aceea, preaîndurătorul meu stăpîn îngăduie o roată de

seimeni, dar într-ascuns, că nu vrea să se strice ca turcu, iar de plata lor, dacă nă-i putea domnia-ta, iacă mă leg eu să te ajutorez. Şi mai pofteşte măria-sa ca îndată ce vei scăpa de necaz, au de nu vei avea deloc, să i te înfăţişezi, că multă cinstire şi slujbă vei căpăta, mai vîrtos decît de la ceilalţi domni la care ai slujit. “

— Asta era! zîmbi Marcu.— Ai ceva împotrivă? Nu-i tot un domnitor de-al neamului nostru? Pe

vremuri te lăudai că îţi trebuie o singură stă-pînire pentru toţi românii. Iat-o!

— Şi-l socoti în stare pe Matei-vodă să calce pe urmele domnului meu, Gaşpar Grazziani?

— El ori altul, tot una-i, numai ţara cea mare să se facă!— Nu credeam că şi neguţătorii vor...—: Păi, ne cam saturarăm să tot dăm vamă la fiecare postată din

cuprinsul bătrinei noastre Dacii.— Vezi, la asta nu m-am gîndit... Înseamnă că întreaga ţară mare, cu

toată suflarea ei românească, îi într-un singur gînd! Dar cine ştie cine va mai apuca ziua aia?…

— Cum poţi vorbi astfel? Bătrîn nu eşti, ţeapăn... slavă domnului!— Eheeei! Barem dacă mi-ar fi fost acasă feciorul…— Aşa-i, că parcă îl trimiseşi după lelea Ana, dar… să zic că nu era cel

pe care-l ştiam…Uitînd de răvaşul domnitorului muntean, Marcu începu a-i povesti

necazul cu fiu-său, dar şi îndoiala strecurată în suflet despre loja, pe care-l aciuise la sîn de dorul celuilalt. Tînărul îşi făcea drumuri pe la Caransebeş ori Lugoj, şi de fiecare dată venea mai schimbat la fire. Băgase de seamă că ceva nu se potrivea şi începuse a se căi că l-a adus în casă, dar Ana ţinea la el ca la propriul ei copil şi bărbatul nu voia s-o mîhnească. Aflase apoi de la Sîvu că în drumurile sale băiatul se ţinea de

262băutură şi curvişag, dar nu spusese nimic nevesti-sii. Pe măsură ce

vorbea, descărcîndu-şi obida, îi fulgeră prin minte că Lăzărel va fi mărşăluind pe undeva pe drumurile Europei, pe unde l-ar fi putut întîlni şi Marin, aşa că-şi spuse gîndul.

-— Bucuros! Nu mai ştiu cum arată, dar am să strig pe lîngă fiecare oştean ce-l voi întîlni: „Mă, nu cumva tu eşti din Bozovici? şi, cum îl

dibuiesc, îi plătesc răscumpărarea şi ţi—1 aduc plocon. Mă leg cu jurămînt!

De bucurie, Marcu simţi că-şi capătă iar puterile tinereţii şi mai că l-ar fi însoţit pe neguţător, dar îi veni în minte şi scrisoarea boierului muntean şi un ghimpe îi pătrunse inima.

— Şi dacă aşa o fi?… se pomeni el gîndind cu voce tare.— Ce?!— Ia, cum spune în răvaşul acela... Mi se pare că nici n-ai isprăvit de

a-l citi.— Ne-am luat cu alte vorbe şi uitarăm, că mai spune şi altele: „... să

mai ştii domnia-ta că luminatul meu stăpîn nuţine supărare pentru legătura ce ai avut-o cîndva cu Gorgan-spătar,

că pe atunci era numai agă in slujbă domnească, ascul-* tăror de poruncă. Ca domn l-a iertat şi pe Hrizea-vornivul, care se bucură acum de mila măriei-sale… “

— Hm! făcu Marcu nemulţumit. La ce mai pomeneşte, că doar eu n-am fost de faţă la încăierare?!

— Păi, nici Hrizea...Marin vru să mai spună ceva şi despre Sîvu, dar socoti că e; a mai

bine să isprăvească scrisoarea: „... Învoindu-te cu slujbn, porunceşte măria-sa ca să aduni laolaltă pe toţi acei care vor a lup’a pentru mîntuirea neamului, întocmai crfm ai jăcut-o pe vremea răposatului Gaşpar-vodă. Să jie cît mai mulţi, că Hată s-o afla, la toată sărăcia noastră. Şi Dumnezeu să te H |re şi să-ţi dea gînd bun ‘. Scris-am astă carte eu, nevred-Petre-diac, la porunca domniei-sale vel-vistiemic Ghinea ot Brăt’îsani, la văleat 7155 luna iulie, 7 dni, anul Domnului $47. “

Marcu rămase tăcut, căci îl cam ispiteau vorbele boierului, nUM->. ai că afurisita de durere din oase îl ţinea pe loc.

J-— Acum să fi fost Lăzărel pe lîngă mine! oftă el cătrănit.— Dau eu peste el, dacă mai are zile… 1— Tocmai de asta mă tem si

eu, să nu se fi prăpădit!263— Lasă că nu se moare aşa, cu una, cu două, mai cu seamă că

războiul e pe sfîrşite, după cum se aude.— Ar fi şi vremea, că uite, azi-mîine sînt vreo treizeci de ani de cînd

se tot bat creştinii între ei, şi paginii îşi fac de cap.Cînd a sosit Ana şi află că Marin făgăduise să ia urma feciorului,

nemărginită i-a fost bucuria. Mai puţin s-a văzut asta pe faţa lui loja, care se arăta cam îngrijorat. Apoi neguţătorul îşi văzu în cele din urmă de drumul lui, lăsîndu-şi gazda cu inima îndoită la gîndul scrisorii lui Brătăşanu, despre care nu suflaseră o vorbă Anei.

Altcum i-ar fi fost sufletul lui Marcu dacă ar fi ştiut ce vorbise boierul Ghinea Brătăşanu, cînd i-a citit domnitorului

scrisoarea:„De unde o mai scoseşi, măi Ghineo, cu paşa din Ada Kaleh? “ îl

întrebase Vodă, uluit de atîta scorneală.

„Turcii sînt puşi pe jaf în orice clipă, numai prilejul sâ se ivească”, rînjise boierul.

„Şi dacă n-o fi aşa? “„înseamnă că paşa va fi aflat de scrisoarea asta şi, temîn-du-se de

ajutorul făgăduit de măria-ta, se va fi lăsat păgubaş şi nu va mai fi cutezat a ieşi din ostrovul lui. “

„Şi chiar ai de gînd să-i trimitem seimeni? “„Poate vreo cîţiva, dintre cei mai răzvrătitori, spre a ne scăpa de ei,

ori nici chiar pe ăştia, fiindcă bănăţeanul are să-şi strîngă pe dată oamenii lui, ca să facă faţă turcului. “

„De află Ferhad-paşa, ne-am mîncat omenia in faţa lui. Să ai grijă prin cine trimiţi scrisoarea! “

„Fără grijă, doamne! Marin Bălănoiu, neguţătorul din Craiova, nu-i un prost de pe drumuri, fiind apoi bun prieten şi mie şi bănăţeanului... Dar nici nu trebuie să ştie care este adevărul curat. “

„Iar dacă nu se va intîmpla nimic, oştenii aceia ar fi buni să-i aducem aici, peste munte, nu? “

„Chiar la asta gîndisem şi eu, măria-ta”, zîmbise vistiernicul cu şiretenie. „Bani vom găsi noi să-i plătim! “

Cam acestea fuseseră plănuirile isteţului vel-vistiernic din Brătăşani, dar pe Marcu îl frămîntau şi altele. Se îndreptă

264către Prigor, la bunul său prieten Sîvu, aşa cum îi era în obicei cînd

voia să se mai mişte din gospodărie ori să se sfătuiască lanevoie.Nu se auzise de nici o prădăciune pe malul românesc al Dunării, dar

Marcu s-a gîndit că ar fi mai bine să afle din vreme, aşa că-l trimisese pe loja cu nişte lînă de vînzare la Orşova. Dacă era pace şi linişte, trebuia să vîndă marfa şi să se întoarcă acasă, iar dacă turcii porniseră, o slugă care-l însoţea pe tînăr avea să se repeadă în galop pînă la Bozovici, ca să afle şi ei. Tînărul nu lăsase să se vadă pe faţa lui nici părerea de bine, nici de rău că pleacă, ba nici teamă de turci. Ascultător, pornise după cum i se poruncise, dar nimeni nu iuţea şti ce-i trecea prin minte. Acuma, că se scursese mai ine de o săptămînă de la plecarea lui loja şi nu primise nici n fel de veste, parcă s-a mai liniştit şi apucă drumul Prigo-ului, cu toată zăpuşeala zilei de sfîrşit de vară. Îşi dădu seama că suflă cam greoi… şi el se mai gîndea să se ducă tocmai la* ^îrgovişte, cînd îl ostenea acuma drumul pînă la un sat vecin! iar cum o da cu ochii de prietenul său îi va cere pe dată un 1 cu apă rece de izvor, zicînd întotdeauna că era mai bună ecît cea de la fîntîna de acasă, ba chiar o asemuia cu apa *n Borlova îndepărtatei lui copilării. Cu Ana se înţelesese ca lipsa lui să se mai ducă pe la o vecină, cu torsul ori împle-Ptul, căci tocmai meşterea un sfetăr de iarnă pentru cind avea li se întoarcă Lăzărel. Acuma, că-i făgăduise Marin, nu mai avea nici o îndoială că pînâ-n Crăciun avea să-i fie%acasă feciorul. La cină se vor întîlni iarăşi, că nici Marcu nu zăbovea prea uit la Prigor...

Cum se aştepta, după ce-i spuse despre scrisoarea lui latei-vodă, Sîvu fu de părere să se ducă neîntîrziat, barem Ină la malul Dunării, că tăcerea lui loja nu-i prea era la so-ală.

— O fi bătînd cîrciumile din Orşova, zise prigoreanul, fiindcă lui nu-i plăcea tînărul. Apoi şi turcul… Ferhad, ori cum îl mai cheamă, n-are decît să poftească! I-om arăta noi lui ce putem cînd ne apărăm avutul! se grozăvi el.

Auzind apoi de făgăduiala lui Marin, Sîvu se întrista:— De ce n-ai spus să fi mers şi eu?...265Ca mai întotdeauna cînd se duceau unul pe la altul, se cam lungiră şi

acuma la vorbă, de una, de alta, pînă băgară de seamă că soarele dădea spre asfinţit.

— Cam roşcat apusul ăsta de soare! zise deodată Sîvu, privind printre gene.

— Ce soare, omule?! Foc în Bozovici! sări Marcu de parcă ar fi fost muşcat de şarpe. Arde satul! Tu nu vezi?

Fără să mai aştepte răspunsul se repezi la grajd şi apucă un cal, îl încalecă pe deşălate şi porni ca o furtună spre casă, dar la marginea satului îl ajunse din urmă şi Sîvu.

Se aşteptaseră la un foc oarecare, însă priveliştea ce li se înfăţişă aici era îngrozitoare, căci nu mai rămăsese casă să nu fi fost cuprinsă de vîlvătaie şi nici o fiinţă vie nu părea să mai fi scăpat din acel pîrjol. Peste tot erau leşuri omeneşti hăcuite de spadă şi lăsate pradă focului.

— Anooo! răcni deznădăjduit Marcu. Anooo!Sărise de pe cal şi voia să pătrundă printre uriaşele flăcări spre casa

lui, părînd a nu-şi mai da seama ce face. Ar fi pierit la rîndu-i înghiţit de pălălaie, dacă nu l-ar fi prins Sîvu

zdravăn de mînă.. .— Lasă-mă! se smuci el, dar prigoreanul nici nu vru sâaudă.— Stai în loc! N-a mai rămas nimic, nu vezi? Cine a scăpat, a fugit

spre alte sate.Marcu se domoli dintr-o dată, de parcă l-ar fi lovit un mai în moalele

capului. Se uită prostit la prăpădul ce se petrecuse pe vatra casei lui şi murmură:

— N-a minţit Matei-vodă… eu n-am avut minte... eu.. Ană dragă, iartă-mă!

Era limpede că-i pierise muierea, fiindcă şi mulţi dintre aceia care încercaseră să fugă în alte părţi fuseseră ucişi la margine de către tîlhari. Se apucă ^ă răscolească cenuşa, fierbinte încă, de pe locul unde-i fusese gospodăria, pînă ce dădu peste un trup ce se făcuse scrum, de nu mai puteai şti dacă era muiere ori bărbat. Dar salba de galbeni ce străluci prin funingine nu-i mai lăsă nici o nădejde. In faţa lui se afla, aşadar; Ana sa cea dragă… si acum nu se mai putu ţine să nu plîngă în hohote, strîngîndu-şi capul în palme. Obrajii prinseseră a i se înroşi, dar nu din

pricina căldurii, ci a mîniei care i se strecura în vine. Simţea acum o poftă nebună de răzbunare şi mai să se ia de unul singur pe urmele făptaşilor.

266

— Ferhad, nemernicule! scrîşni el. Ai să mi-o plăteşti cîine! Se repezi spre cal, dar iarăşi fu oprit de Sîvu.— Fii înţelept, frate! Numai noi doi şi fără arme, ar însemna să ne dăm prinşi ca proştii în mîna lor. Să ne strîngem cît mai mulţi şi să mergem cu toţii acolo, în cuibul lui de năpîrcă, să-i facem la fel!

Sfîrşitul volumului II