POMPILIU TUDORAN - Domnii Trecatoare-Domnitori Uitati

8/9/2019 POMPILIU TUDORAN - Domnii Trecatoare-Domnitori Uitati

1/191


2/191

POMPILIU TUDORAN

DOMNII TRECĂTOAREDOMNITORI UITAŢI

E-book realizatdupă volumul apărut la

EDITURA DE VEST

TIMIŞOARA -1994Coperta: LIA POPESCU

FECIORII SI NEPOTUL MĂRIEI SALE

Mohorîtă şi geroasă a mai fost ultima zi de ghenar văleat 6926 de la

zidirea lumii, sau, cum am spune în zilele noastre, 31 ianuarie 1418.Dangăte prelungi de clopot vesteau în toată ţara că marele şi bunuldomnitor Mircea închisese ochii, spre veşnică odihnă. Patru zii mai tîrziufusese pogorît în gropniţa de la Cozia, lăsînd grijile domniei şi ale ţării peseama feciorului său, Mihail.

Toată suarea românească şi chiar a altor neamuri creştine fu aţintasupra noului domn, a cărui moştenire era în mare primejdie de a apucată de amura islamului. Nu rămînea ţara de izbelişte, pentru că griju-

liul părinte hotărîse ca acest cocon să-i urmeze în scaun, încă clin fragedătinereţe l-a luat pe lîngă sine, ca să-l înveţe temeinic ce însemna săcîrmuieşti o ţară mică. dar aşezată în calea tuturor răutăţilor.

Mai avusese bătrînul domn şi alţi feciori şi nepoţi, dar dintre toţialegerea măriei-sale căzuse asupra lui Mihail, care-i semăna cel mai mult.Hrisoavele vremii spun că, încă din 27 decembrie 1391, Mihail semnaseactul de danie al moşiei Scoreni din Ţara Făgăraşului, alături de tatăl său1.

Tot împreună au iscălit

zapise şi urice, dar cel mai bine s-a păstrat inscripţia de pe clopotulmonastirii de la Cotmeana. Peste tot se pomeneşte despre cei doi voievozi,tată şi u, aaţi alături la domnie.


3/191

Bună ucenicie făcuse atunci tînărul voievod, încît spre sfîrşitul domnieimarelui său părinte ocîrmuise singur ţara, avînd propria lui pecete.Niciodată însă nu se sumeţise a-şi depăşi tatăl, căci de multe ori adăugaseînaintea iscăliturii vorbele „şi cu voia părintelui meu", dovedind că una eragîndirea celor doi2.

Alături de viteazul Mircea, pusese şi el ada şintţării pe care o moştenise şi căreia îi rămăsese singur cârmaci. Ştiuse prea

bine răposatul că multora diartinuare a domniei atît de severe dar drepte, şi, trecînd intru cele veşnice,avusese grijă ca nici o sminteală să nu e cu putinţă. Boierii clevetitori,

vrînd-nevrînd, şisărutînd mîna domnitorului ca şi cum nu s-ar petrecut nimic.

De fapt nici nu fusese vreo schimbare, şi ca dovadă avem un act ce

poartă data de 5 iunie 1418, acordînd locuitorilor din Cisnădie dreptul lapăşunile din munţii Argeşului, în care numai numele domnitorului eraaltul: ,.Io, Mihail, marele voievod şi domn, stăpinind şi domnind toată ţaraUngrovlahiei şi peste munţi încă şi părţile tătăreşti şi herţeg Amlaşului şiFăgăraşului şi domn

1 Eudoxiu Hurmuzaki, Documente, voi. I, supl. 2, Bucureşti 1900.2 Alexandru Vasilescu, Urmaşii lui Mircea cel Bătrîn pînă la Vlaă Ţepeş,

în „Revista pentru Istorie, Arheologie şi Filologie", voi. XV, Bucureşti, 1914,

p. 120—170. Vezi şi Ştefan Ştefă-nescu, Ţara Românească de la Basarab I„Întemeietorul" pînă la Mihai Viteazul, Bucureşti, 1970.3

Banatului de Severin şi de ambele laturi pe toată Dunărea şi pînă laMarea cea mare şi cetăţii Dîrstorului stă-pînitor"1. ..

Să uitat oare Mihail că, încă din 1417, turcii ocupaseră pămîntuldintre Dunăre şi Mare? împreună cu bătrînul Mircea refuzaseră platatributului, sprijinindu-l pe şeicul Bedred-Din contra măritului sultanMehmed I Chirişgii2. Dar au fost înfrînţi şi siliţi să-şi plece capul aînchinăciune în faţa oştilor ienicereşti, ba au mai plătit ' şi haraciul pe aniîn urmă, numai ca pacea să domnească din nou. Mai mult însă, trebuiserăsă se tragă cu ostile de pe acele meleaguri, lăsînd norodul sub jugul păgîn.Erau fapte ce nu se puteau uita, şi tocmai de aceea, aşa după cum seobişnuia pe vremuri, în titulatura domnească se treceau toate ţinuturile cede drept s-ar cuvenit să e sub schiptrul unui domnitor.

Mult se întristase întreaga ţară .atunci cînd bătrînul voievod o părăsise.Era viforniţă de iarnă şi asprimea vremii făcea să se înoare inima de grijarăutăţilor ce er au de aşteptat o dată cu desprimăvărarea. Cu toate acestea,norii cei negri, prevestitori de furtună, nu se arătaseră în geana zării, şimăria-sa Mihail, ca un bun gospodar, a hotărît să chivernisească, pînă una-


4/191

alta, treburile dinăuntru ale ţării. Actul din 10 iulie 1418, prin care sepomenea de moşnenii „Star Chiojdului'i, dovedeşte nu numai vechimeaacelui sat încă de dinaintea „descălecatului ţării"3, ci şi grija măriei-salepentru ca treburile să meargă pe mai departe ca şi pînă atunci.

Vecinii, e ei prieteni, e duşmani, mai aveau încă în minte faima viteazului Mircea, ai

se aau în jurul1 E. Hurmuzaki, op. cit.2 Mehmed I (1413—1421).3 E. Hurmuzaki, Documente, voi. XV, supl. 1, Bucureşti 1911, p. 10—

11. Vezi şi C. C. Giurescu şi Dinu C. Giurescu, Isr-toria Românilor, voi. II,Bucureşti, 1976, p. 113.

4

lui Mihail. Către părţile de miază-noapte şi soare-răsare, domnea înMoldova blîndul şi paşnicul Alexandru, care nu uitase că-şi datora domnialui Mircea şi care la nevoie ar putut să e un sprijin de nădejde pentru fe-ciorul binefăcătorului său. Peste munţi, în regatul Ungariei, Sigismund-crai,ajuns şi împărat german încă din 1411, cu toată mîndrîa lui crăiască aveasă-şi amintească de vremurile cînd luptase alături de Mircea şi că, indsuzeran al Ţării Româneşti. îi datora şi ocrotire. Către asnţit, pe plaiuri

bănăţene, deşi sub oblăduirea aceluiaşi părat vestitul ao1, marel an al

ranului. Spre miazăzi, cu toată înţelegerea din 1417, turcii erau cu ochii lanord de Dunăre, şi de bună seamă că moartea ghiaurului Mircea ar fostun bun prilej pentru ei ca să-şi întindă stăpînirea şi în coasta Ungariei.Numai că în acel an nu intra, se vede, în socotelile lor o cotropire a ŢăriiRomâneşti. Mai tîrziu, cine şt ie?

Aşa cum începuse domnia, cu pace şi linişte, făgăduia să easemănătoare celei din Moldova, unde înţeleptul Alexandru o ferise de relelerăzboiului. Poate chiar aşa gîndea şi măria-sa Mihail şi cu el o dată şi supu-şii, bucuroşi de vremuri ca în domnia bătrînului Mircea vodă, cînd, în 7iunie 1419, pe nepusă masă, împăratul Sigismund porunci contelui Mihalyal secuilor să ocupe pe dată cetatea Branului. Ce se întîmplase? De ce oasemenea supărare pe marele împărat, încît să lipsească vistieria ţării de

venitul ce-ma de acol? u, în semn de bunăvoinţă pentru braşoveni, le îngăduiseră ca la trecereaprin Bran ecare călăreţ să dea vamă numai trei bani.

1 Se numea Filippo de Şcolari (cunoscut şi sub numele de Pippo daOzora), condotier orentin în slujba regelui Sigismund. Din 1419 devineconducător al Severinului, Orşovei şi Meha-diei.

4


5/191

Yameşii însă de multe ori au nesocotit voinţa moartea lui Mircea, braşovenii au avut de pătimit. Mai întîi au făcutplîngere către Mihail, stă-pînul legiuit al locului, care cu asprime a poruncitsă nu li se mai facă supărări, însă, e că vameşii n-au dat ascultare, e căalta va fost cauza, diriguitorii din Ţara Bîrsei au scris şi împăratului1.

Acesta, vrînd să desinţeze vama, ocupînd totodată castelui de la Bran. Dar, pînă la aîndeplini voinţa împărătească, corniţele secuilor ar avut de întîmpinat peoştenii români, stăpîni ai castelului, care primiseră la rîndul lor poruncă sănu se clintească din loc. Erau acei oşteni căliţi în luptele cu turcii, vitejii luiMircea. Şi, astfel, lucrurile au rămas neschimbate ani la rînd. Abia în 1427ostaşii lui Sigismund au reuşit să ocupe Branul, cînd Ţara Românească seaa la mare strîmtoare.

Întîmplările de peste munţi nu erau decît semnele prevestitoare alenenorocirilor ce aveau să se abată peste ţară dinspre partea turcilor. Mihailştia prea bine că, neplătind haraciul mai bine de trei ani, turcul avea să-şiceară drepturile, dar tot aşa de bine ştia că cel mai nimerit, pentru o oastemică şi vitează, era să atace chiar în ţara duşmanului, pentru a-şi ferisupuşii de prăpădul luptelor. Bunul său prieten şi vecin, Pippo Spân*), adat semnalul luptei contra paginilor încă de la începutul anului 1419,atacîndu-i prin părţile Serbiei. La rîndul său Mihail i-a atacat din coastă, şi

astfel cei doi vajnici luptători au cîştigat nenumărate bătălii, trezind nădej-dea unei apropiate eliberări de sub jugul turcesc a celorlalte neamuri balcanice.

Turcii însă nu îngăduiau ca nişte ghiauri, puţini la număr, să lezdruncine slăpînirea clădită cu atîta trudă,

1 Sigismund de Luxemburg, rege al Ungariei (1387— 5437), împăratgerman din 1411, dar încoronat abia în 1433.

5

mai ales că ţinta lor principală devenise Constantinopo-lul, şi n uDunărea. Şi-au strîns din nou puterile, silin-du-i pe cei doi cutezători să

bată în resud de Dunăre. Tot atunci au ocupat turcii Isaccea şi Ieni Sala. care,întărite cu ostaşi de-ai lor, au devenit puternice puncte de atac şi controlmilitar asupra provinciei dintre Dunăre şi Mare. Dobrogea va ajunge astfelsupusă stăpînirii străine pentru mai multe veacuri.

Sultanul Mehmed I nu s-a mulţumit însă cu atît. în vara anului 1419trece cu ostile sale Dunărea, pustiind Ţara Românească. Motive aveadestule, slăvitul padişah, să se răzbune pe feciorul ghiaurului Mircea, careluase parte cînd lui Musa, cînd lui Mustafa. fraţii lui. cînd altora caredoreau cu orice preţ să-l împiedice pe el, primul ce purta numele Profetului,


6/191

să domnească în împărăţia tatălui său, Baiazid Trăsnetul1. în afară deaceasta, feciorul lui Mircea legase prietenie cu blestematul Pippo Spano şi,împreună, mare pagubă şi ruşine mai făcuseră oştenilor Semilunii.Necredinciosul domn nu plătise nici haraciul, iar pe deasupra mai era legatcu jurămînt de supunere faţă de Sigismund, capul creştinătăţii. Dar cîtealte motive ar m ai putut găsi năbădăiosul sultan, dacă ar vrut... Ca nucumva să-i sară în ajutor Pippo Spano cu bănăţenii lui. sultanul a hotărîtca marele vizir să-l atace prin Serbia şi să încerce să ocupe Banatul deSeverin, punînd astfel o stavilă între cei doi prieteni. El. sultanul, împreunăcu grosul oştirih la 15 august 1419, a trecut bătrînul uviu, hotărît sătransforme ţara în praf şi pulbere.

În faţa marii primejdii. Mihail şi-a strîns în grabă oastea, căutînd săîmpiedice înaintarea turcească. Din

1 În istoriograa noastră s-a obişnuit ca numele de Baiazid Ilderim săse traducă prin „Baiazid Fulgerul". în limba turcă. însă, yldirim înseamnă„trăsnet".

6

Banat, ajutor nu mai putea primi, şi atunci reşte că s-a îndreptat cătreocrotitorul său de drept, împăratul Sigismund. Acesta se aa tocmai iaOradea, unde popa Agaton, trimisul domnitorului român, n-a ajuns decîtcătre sfârşitul lunii septembrie. Aici bietul popă a avut mai întîi deîntîmpinat mustrările împăratului, care era nemulţumit de faptul că Mihailîi împiedicase pe secui să ocupe Branul. Apoi l-a mustrat că stăpînul său sesumeţea să nu se considere închinat împărăţiei decît numai pentru moşiiledin Transilvania, şi nu pentru întreaga Ţară Românească ... Şi multe altemotive de supărare avusese împăratul dinspre domnitorul care-i cereaajutorul atît de grabnic. Agaton a ascultat cu evlavie nemulţumireaîmpărătească şi, în cele din urmă, a izbutit să-l îmbuneze, făgăduindu-i, înnumele domnului său, tot ce i se ceruse. Pe deasupra, a mai obţinut de laîmpărat privilegii pentru clerul ortodox şi făgăduiala să nu se smintească

vechea credinţă a mânilor Tot la Oradea s-a mai primit şi vestea precum că Pippo Spano, care

luptase între Niş şi Nicopole pînă atunci, la 4 octombrie dăduse o luptăcrîncenă chiar pe pămîntul bănăţean. Asta l-a făcut pe împărat să-şi ur-nească oastea în întîmpinarea paginilor. în faţa oştirii odihnite a creştinilor,turcii s-au risipit, renunţînd pe moment la cucerirea Banatului de Severin,înlesnindu-i astfel lui Sigismund să treacă nestingherit, pe la*Porţile deFier, în Oltenia.

Se părea că venea în ajutorul lui Mihail, care încă se mai lupta cuturcii, dar împăratul a făcut mai întîi un popas la Vodiţa. Acolo, la 28octombrie 1419, a lăsat act de privilegii pentru mănăstirile Vodiţa şi


7/191

Tismana, vrînd să arate că şi socotit cu cale să ocupe Banatul de Severin şi să-l treacă sub stăpînirea luiPippo Spano.

Cam acesta ind „ajutorul" dat de împăratul creştin, celălalt împărat,păgînul Mehmed, a ocupat la rîn

7

dul său cetatea Giurgiu, punînd astfel pentru multă vreme piciorulturcesc în Cîmpia Română.

Rămas la fel de singur în faţa turcilor care-i pustiau ţara, ştiind căsprijinul din partea bănăţenilor nu era cu putinţă, Mihail a hotărît să seîmpace cu cotropitorii. Cu. daruri şi făgăduieli de tot felul, cîştigînd departea sa şi cîţiva dregători otomani, pînă la urmă a reuşit să încheie pace.Cu multă durere în suet, a primit ca păminturile ocupate să rămînă înstăpînirea turcilor, plătindu-le şi haraciul pe ani în urmă. La fel de mare afost şi durerea de părinte ce a simţit-o ind nevoit să se despartă şi de ceidoi coconi ai săi, Radu şi Mihai, daţi ostatici la turci şi pe care nu avea să-imai vadă niciodată.

Cît va suferit şi pentru pierderea Banatului de Severin, nu se maipoate şti. Singura lui mîngîiere va fost că Ştefan Losoncz, noul ban deSeverin, şi-a întărit cetăţile Orşova, Mehadia, Jidova şi Caransebeş, necon-tenind să-i atace pe păgîni. Datorită acestor atacuri a mai putut oarecum săsue ceva mai liber şi Ţara Românească, turcii trebuind să aibă grijă îndouă părţi.

Pacea nu i-a adus şi liniştea atît de trebuitoare ne-norocosului domn. Oparte a boierimii nemulţumite de întorsătura lucrurilor a crezut că s-arputea duce o viaţă mai bună îndreptînd ţara către turci. Văzuseră ei că şicu împăratul creştin tot la pagubă aveau a se aştepta! Insă. de bună seamăcă domnitorul Mihail nici n-ar vrut să audă de aşa ceva, încîtnemulţumiţii şi-au adus aminte că drepturile legiuite la scaunul domnesc-,chipurile, le-ar avut Dan. vărul voievodului, feciorul lui Dan I, caredomnise mai înainte de Mircea. Spuneau ei că, deoarece Dan I asociase ladomnie pe fratele său Mircea, cu bună dreptate s-ar cuvenit domniafeciorului primului domn. Aşa s-a întruchipat partida boierească a„Dăneştilor", ce avea să se lupte mulţi ani de acum încolo pentru stăpînireaţării.

7

Nepotul lui Mircea vodă, Dan, era pribeag prin lume. cînd de parteaturcilor, cînd de partea bizantinilor, căutîndu-şi norocul în viaţă, că altăavere nu avea în afara spadei şi a vitejiei lui neasemuite. Aînd că în ŢaraRomânească erau mulţi nemulţumiţi de domnia vărului său Mihail, s-aurcat pe o corabie bizantină şi s-a dus la Cetatea Albă. Era mai aproape de


8/191

ţară şi a putut strînge mai uşor la sine pe toţi nemulţumiţii, încropind ooaste cu care în primăvara anului 1420 a pornit asupra vărului său Mihail.Se socotea mai viteaz şi deci mai în măsură să e el domn, pentru a păstraneştirbită moşia strămoşească.

Chemaţi de Dan, sau de bunăvoie, turcii au socotit cu cale că n-ar rău să treacă Dunărea. încercînd din nou să se înstăpînească pe bogateleplaiuri româneşti. Ca să semene a lucru legiuit, au adus cu ei ca domnişorpe un alt fecior al lui Mircea, numit Radu şi poreclit „Praz-naglava", adicăpleşuvul. Luptele au continuat toată primăvara, dar mai cu încrîncenare înfrumoasa lună orar a anului 1420. Turcii erau siguri de izbîndă asupra

Ţării Româneşti şi urdacă nu chiar şi o. bună parte din Moldova1.

Din nou rămas singur în faţa vrăjmaşilor şi înţele-gînd că cea mai mare

primejdie venea dinspre turci, Mihail i-a chemat în ajutor pe bănăţeni,singurii lui prieteni din orice vreme. Se învăţase minte că la împărat nuputea nădăjdui în sprijin şi l-a chemat direct pe banul Severinului, ŞtefanLosoncz. între timp şi-a strîns şi el oastea şi cînd s-a împreunat cu

bănăţenii au început 1 La 26 mai 1420, Alexandru cel Bun se plîngea într-o scrisoare către

regele polon Vladislav Jagielo că turcii atacaseră Moldova (apud Al. Vasilescu, op.

8

cleştare pe viaţă şi pe moarte şi că Mihail însuşi ar fost ucis în luptăde către vărul său, Dan.

Au murit atunci, alături de domnul lor, şi mulţi boierţărani, urmaşii celor căzuţi odinioară la Rovine. Şi feciorii Banatului, înfrunte cu banul lor, şi-au dat viaţa pentru apărarea pămîntului românescdintre Carpaţi şi Dunăre.

Şi s-au stins din viaţă la văleat 6928 de la zidirea lumii... ar trebuit săscrie pe lespedea de pe mcrmîn-tul lui Mihail. N-a avut însă parte de aşa-ceva, oasele indu-i îngropate laolaltă cu celelalte, a le vitejilor lui oşteni şiale prietenilor din Banat.

Pribeagul nepot al bătrînului Mircea s-a urcat în scaunul rămas liber,pregătindu-se să-l înfrunte pe Radu, dar mai ales pe otomani. Că Mihailcăzuse lup-tînd, apărîndu-şi ţara, nu mai încăpea nici o îndoială, şi Dan îşidădea seama că, la rîndu-i, nici el nu trebuia să rabde stăpînire străină,dacă voia să capete cinstea supuşilor. Era încă în luna august şi vara puteasă mai ţină mult chiar în toamnă, încît nici ostile jefuitoare ale turcilor nuse dădeau duse. Abia la căderea zăpezii s-au tras osmanii către miazăzi, cugîndul să revină o dată cu cocorii.


9/191

Aşa a şi fost! Primiseră de la Radu făgăduieli de punere şiaveau mare încredere într-un ghiaur din „osul" lui Mircea, altul mai bunneind, hotărâseră să-l aşeze în scaunul părintelui său. Copleşiţi de numă-rul cotropitorilor, cu toată vitejia lui Dan al II-lea, românii n-au mai făcutfaţă, iar domnitorul abia a scăpat cu fuga. în scaunul Basarabilor se u rcăRadu al II-lea, sprijinit de lănciile otomane! Dar, oare, în sinea lui, vlăstarullui Mircea putea cu totul şi cu totul de partea veşnicilor lui neprieteni?Putea să-şi renege neamul şi străbunii?

încă din primele zile, noul domn a vrut să ae toată lumea că ţintamăriei-sale era să refacă hotarele de cdi

9

nioară, pe care vremurile de restrişte le ciumpăviseră. Hrisoavelecancelariei domneşti sunau ca în vremurile bune, de altă dată: „Io, Radu,marele voievod şi domn cu mila lui Dumnezeu (. . .) stăpînind şi domnindtoată ţara Românească şi peste munţi încă şi spre părţile tătăreşti şi herţeg

Amlaşului şi Făgăraşului şi stăpînianatului SeveriDunăre pînă la marea cea mare"1... Se simţea îndreptăţit să e domn pesteţara părintelui său, şi cu toţii trebuiau să ia aminte, prieteni sau duşmani.Era. totodată şi o făgăduială către ţară.

Se pare că domnitorul şi-a pus nădejdea şi în locuitorii Ţării Bîrsei, să-lajute cu ceva arme. sau poate cu vreo vorbă bună către împăratul lor. Înziua de 17 mai 1421, le scria: „... făgăduieşte domnia-mea din ziua aceasta,de cînd şi-au dat braşovenii avutul lor ca să e pace între noi şi să m osingură ţară cu ţara domniei mele şi să trăiască în pace tot Braşovul şitoată Ţara Bîrsei, făgăduieşte domnia-mea ca vrăjmaşul domniei mele să e

vrăjmaşul braşovenilor şDin scrisoarea de mai sus, multe se pot înţelege. Se ştie că, în

primăvara acelui an, Murad al II-lea. noul sultan, trecuse cu ostile prinSerbia, Ţara Românească şi Transilvania. Luîndn-i prin surprindere pe

braşoveni, turcipornise în ajutorul supuşilor săi, dar. oprindu-se în drum la Sebeş, s-arăzgîndit, întorcîndu-se la Buda. Părăsiţi de împărat, braşovenii au plătitrăscumpărare pentru ostaticii lor. şi la acest ..avut dat" de ei se gîndeaRadu în scrisoare, dar era prea limpede că duşmanii vecinilor de lamiazănoapte erau turcii. Atunci, nu era prea curajoasă gîndirea domnuluiromân făgăduind să aibă aceiaşi duşmani cu ei? Se pare că d a! Fie că vor aat

! Al. Vasilescu, op. cit. - Ibidem.9

turcii de scrisoarea cu pricina, e că nu le-a plăcut vreo altă purtare a voievodului şi-ust


10/191

iunie, pomeneşte numai de „domn peste întreaga Ungrovlahie"'1. Totuşi,după o nouă izbîndă în luptele cu oastea lui Dan al II-lea, trimişii domnuluiromân au ajuns la Sigismund, încheind un act de prietenie, ca şi cum n-ar fost prietenul turcilor2.

Sîngele clocotitor al lui Dan i-a purtat paşii pribegiei cînd în tabăraturcească asediind Bizanţul, cînd în oraşul asediat, acoperindu-se de glorieîn lupta contra turcilor. Gîndul de la ţara lui, însă, nu şi-l luase! Văzînd căRadu căuta prieteşugul creştinilor şi al împăratului, Dan şi-a pus nădejdeaîn Pippo Spano, care nu suferea purtarea prea blîndă a voievodului românfaţă de turci, încercările lui Radu de a-şi feri ţara de noi măceluri şiîntocmirea ei pe calea bunei învoieli nu erau pe placul lui Dan, dar nici peacela al boierimii din partida „dă-neştilor". N-a fost deci prea greu să-lcîştige pe Pippo Spano de partea sa şi, împreună cu nemulţumiţii din ţară,

în noiembrie 1422, izgonindu-l pe Radu, i-a luat locul. Aşa cum îşi pusese în gînd, împreună cu Pippo Spano a începuthărţuiala cu turcii. Mai întîi i-au alungat pe toţi peste Dunăre, apoi trecîndpe la Silistra, cu tovarăşul său de arme, multă pagubă au mai făcut armieiotomane. Era.de aşteptat răzbunarea turcilor, care nici n-a întîrziat preamult! Aşa cum le era obiceiul, către primăvara anului 1423, Firuz-beg şi-aîncercat norocul cu oştirea lui Dan. ajutată de bănăţeni. însă, la 26 fe-

bruarie, drzneţ

1 Ibidem.2 Sergiu Columbeanu şi Radu Valentin, Vlad Dracul, Bucureşti, 1978,p. 18—19 şi 23—24.

1GCu mare bucurie a aat împăratul Sigismund de iz-bînda asupra lui

Firuz-beg, încît a poruncit oştirii sale, care h ălăduia prin părţile Boemiei, săse îndrepte spre Dunăre. Socotise ceasul potrivit pentru o biruinţă totalăasupra paginilor, iar izbînzile pe care le-a dobîndit împreună cu cei doi viteji

de la Dunăre păreau a-i da dreptate. Pe la 25 octombrie 1423, raguzanii îiscriau lui Sigismund cît de fericiţi erau şi-şi arătau marea lor mulţumirepentru biruinţele cîştigate de el. Poate că şi scrisoarea raguzanilor, dar maicu seamă vorbele bune ale lui Pippo Spano au făcut pe împărat să-lpreţuiască pe domnul român, înapoindu-i Amlaşul şi Făgăraşul, în stă-

pînire veşnică.Se întărise domnia în Ţara Românească şi înşişi turcii i-au dat răgaz o

bună bucată de vreme viteazului Dan al II-lea. Adevărat că aveau mare

bătaie de cap cu asediul Bizanţului mai tăiaseră din curaj. De renunţat însă la plaiurile româneşti nici vorbă,numai că nu se arăta prea bună pentru ei prietenia dintre Dan, Pippo şiSigismund. Prea săreau bănăţenii cu multă uşurinţă în ajutorul domnului

http://era.de/http://era.de/


11/191

român, dacă era atacat de turci. Cetăţile lor nu se puteau cuceri Cu una cudouă, ind bine întărite, şi de bună seamă că şi voievodul român nu ar stat să privească cu îngăduinţă dacă turcii ar năvălit în Banat.

Trecuse aproape un an de la ruşinoasele lor în-frgîndit să facă o nouă încercare de a-l înscăuna pe Radu. Aşa cum era deaşteptat, Pippo Spano i-a trimis neîntîrziat ajutor, şi astfel în toamna anului1424 Dan al II-lea a reuşit să-i alunge din nou din ţară.

Sorţii păreau că hotărîseră denitiv puterea domniei lui Dan, mai alesatunci cînd o seamă de boieri de-ai lui Radu, în frunte cu MihailProtovistierul, Radul lui Sohac şi alţii, şi-au părăsit stăpînul, trecînd departea domnului aat în scaun. Se anunţau chiar vremuri mai

2 — Domnîi trecătoare — domnitori uitaţi 17paşnice pentru sărmana ţară, şi Dan se va gîndit la o împăcare cu

turcii, ceea ce poate ar adus foloase tuturor. Tot atunci şi împăratul i-aîngăduit să bată bani mărunt i. de trebuinţă zilnică, sporind avuţiadomniei.

Tare bucuros s-a mai arătat măria-sa Dan, grăbin-du-se să-i vesteascăpe braşoveni ,,. .. căci s-a îndurat domnul meu craiul asupra domniei mele

— spunea el — şi m-a primit slugă credincioasă a sa şi ighie de bani, ca să e ţara domniei mele cum este şi tara lui"1. Numai cănu la fel de bucuroşi s-au arătat a şi braşovenii, cărora domnul român

căuta să le bage pe gît şi „ducaţi" bătuţi de el fără învoirea împăratului.Chiar în primăvara următoare, în 4 aprilie 1425, „craiul şi stăpînul" scria„credinciosului şi prea distinsului şi marelui Dan, voievodului ŢăriiRomâneşti'4, cerîn-du-i să nu mai trimită braşovenilor moneda lui mă-runtă, cum i se spunea „în vulgari Walachali", ducat2.

Nici de data aceasta n-a avut parte de linişte biata ţară, căci la curteadomnească zavistia şi viclenia au luat locul bătăliilor pe faţă. Boierii fugaride la Radu s-au dovedit a nu trecut din toată inima de partea domnului,

ci mai degrabă cu gîndul să-l sape pe dinăuntru. în van se străduia Dan săcapete încredere la turci, căci plîngerile boierilor din preajmă-i şi pîrile lorascunse îl ponegreau în aşa măsură, încît numai Radu era crezut ca cel maicredincios şi mai supus padişahului.

Tot pe Radu îl sprijinea şi Alexandru cel un al Moldoveisocotea pî*ea plecat lui Sigismund, şi cunoştea bătrînul bine planurile decotropire ale împăratului. Dan, descoperind rul urzelilor si vă-zînd căunele din ele duc la Suceava, pe dată i s-a plîns lui Sigismund. Acesta nu l-

a mustrat pe faţă pe domnul moldovean, ci l-a rugat pe regele polon Vladislav s-o1 Al. Vasilescu, op. cit.2 E. Hurmuzaki, Documente, voi. XV, supl. I, p. 14.


12/191

18facă. Era bine cunoscută prietenia dintre moldovean şi rege, de aceea

împăratul i-a cerut prin el ca Radu să nu mai e ajutat cu nimic. Cu toatăpărerea de râu, Alexandru n-a avut încotro şi a hotărît ca o vreme să-l lasepe feciorul lui Mircea să se descurce cum o şti.

Nu s-a prea descurcat bietul Radu, căci la sfîrşitul verii anului 1425 amai încercat o dată să-şi recapete scaunul. însă, la 3 septembrie, ostile luiDan, Pippo Spano şi ale voievodului transilvan Nicolae Zach s-au unit înfaţa atacului turcesc, ducînd lupte grele şi nelăsîn-du-se înfrînte.Nădăjduiau luptătorii creştini că o dată cu venirea vremii reci, de iarnă,turcii vor face cale întoarsă, după cum le era obiceiul, lăsîndu-le puţinrăgaz. La 6 decembrie se auzise la Veneţia că turcii ar izbîn-dit în ŢaraRomânească, dar, din fericire, n-a fost decît un zvon, indcă totuşi nu s-au

încumetat să înfrunte şi iarna, trăgîndu-se către miazăzi. Atunci a hotărît şi Dan să-şi mute scaunul domnesc de la Tîrgovişte lCurtea de Argeş, ca să e mai aproape de prietenii lui din Banat şi de pestemunţi, dar mai ales bizuindu-se pe olteni. Depărtîndu-se de părţile răsări-tene, da putinţă boierilor vicleni, nedescoperiţi la vreme, să treacă de partealui Radu, dar domnitorul chibzuise fără a avea ştire de acei vicleni. Aşa s-aşi întâmplat. Radu, de îndată, a sosit cu ajutor turcesc, reîncepînd luptelecu văru-său. %

Neputîndu-l răzbi singur, Dan a cerut ajutorul „craiului său", căruiaînsă tare greu i-a mai venit să-şi urnească oastea de pe unde se aa, încît l-a rugat pe . . . Witold, ducele Lituaniei, să trimită el ostaşi, făgăduind căavea să poruncească şi lui Pippo Spano să-l ajute pe „credinciosul săuDan". Cum era de aşteptat, pînă să sosească ajutorul atît de îndepărtat,Dan. înconjurat numai de oltenii lui, a suferit o înfrîngere la 30 mai 1426, 'ind silit să scape cu fuga. Norocul lui a fost că în cale s-a întîlnit cu ŞtefanPoharnic, care venea în fruntea

19unui grup de saşi şi secui în ajutorul său. Bucuros, Dan a făcut caleîntoarsă, şi hărţuielile cu turcii n-au mai contenit, aşteptînd ajutorulfăgăduit de împărat.

Din păcate, aşteptarea se vestea cam prea lungă, căci abia la 12 iunieSigismund a rugat pe polonezi să atace ei dinspre răsărit, hotărînd chiar şilocul şi ziua cînd să se întîlnească cu ostile lui. De bună credinţă, polonezii,cam vreo 5 000 la număr, alături de prietenii lor moldoveni au fost prezenţi

la locul de întîlnire, dar nici urmă de împărat. . . Au aşteptat zadarnic,indcă împăratul abia după aceea a rugat din nou pe regele polon săporuncească ostaşilor lui să meargă mai departe, unde aveau să seîntîlnească cu oşteni anume trimişi de împărat, care aveau să le arate calea


13/191

pînă la voievodul Dan şi luptătorii lui. Două luni au aşteptat polonii şimoldovenii, pînă şi-au dat seama că împăratul uitase de ei şi că se apucasede alte bătălii, prin părţile Boemiei, unde avea mereu încurcături.

Aînd împăratul că polonezii sătui de atîta aşteptare făcuseră caleîntoarsă, pe la 4 septembrie s-a adresat.. . veneţienilor să sară în ajutorullui Dan, atacîn-du-i pe turci. N-a nimerit-o însă nici de data aceasta, căci

Veneţia, sătulÎşi va amintit împăratul de „ajutorul" ce-l dăduse şi lui Mihail,

ocupîndu-i parte din ţinuturile pe care le stăpînea. De data aceasta,Banatul de Severin — căci la el se gîndise împăratul — va luat de la Danşi dat unor cavaleri teutoni. . . Turcii se vor înspăimînta şi o vor lua la fugănumai văzîndu-i pe faimoşii luptători ai crucii, şi astfel Dan ar putut salvat, scăpat totodată şi de grija stăpînirii Banatului de Severin! Că acestea

vor fost cavalerii teutoni în Banatul de Severin este adevărat. Numai că turcii nu s-au 'înspăi-mîntat deloc, ba i-au mai şi înfrînt în mai multe rînduri,

2nfăcîndu-i să se lipsească de un loc atît de văduvit de tihna pe ar .

poftit-o războinicii călugări.Oricum, Sigismund socotea că făcuse destule pentru Dan, şi l-a mai

lăsat să se descurce şi singur, fără ajutor impărătesc. Pînă la urmă,

domnitorul şi prietenii lui au izbutit să învingă ordiile turceşti, ba să le şialunge din ţară, scăpîndu-l pe împărat de o mare grijă. Bucuros nevoie-mare, Sigismund a îngăduit „marelui său supus", Dan, să strîngă ceva oastede prin părţile transilvane, 900 de pedestraşi şi 100 de călăreţi! A poruncitapoi saşilor şi secuilor să-l ajute pe Dan, uitînd pe semne că tocmai eifuseseră aceia care luptaseră alături de domnul român .. . Nu se mai puteaplînge Dan că împăratul nu se îngrijea de supuşii săi!

Multe şi înverşunate au mai fost în acele zile încăierările românilor cu

turcii, care ţineau cu tot dinadinsul să se facă stăpîni pe ţară. Aproape cănu era lună, sau chiar săptămînă, fără vreo hărţuială, fără vărsare de ' s;;ie. O picătură de noroc mai aveau bieţii oameni, că erau lăsaţi în pacemăcar iarna, cînd oştenii do la miazăzi nu răbdau frigul şi viforniţa, şiatunci se trăgeau către părţile lor la iernat, dar cum se ivea primul ghiocel,uneori chiar cînd nici nu se topise zăpada, erau din nou pe meleaguriledunărene.

Iarna anilor 1426—1427 a adus o oarecare schimbare în obiceiul

luptelor. Ori că va fost o iarnă mai blinda, ori că războinicii Anatoliei se vor obişnuit la nord de Dunăre-, aducîndu-l de astă-dată pe Radu, ca să-l pună domn.

Voievodul de la Curtea de Argeş nu avea alături de el


14/191

Severin, Maroth, cu care s-a ajutat să ţină piept turcilor, dar nu pentrumultă vreme. Aînd că împăratul se găsea la Braşov pentru sărbătorile deiarnă, la 27 decembrie 1426, Dan a trecut munţii şi s-a înfăţişatpreaslăvitului împărat.

14

Cum va fost primit domnul român, nu avem ştire, dar acolo l-acunoscut pe don Pedro ,,regele Portugaliei", cum era numit într-un act din25 ianuarie 1427'. Se asemăna portughezul la re cu românul, ind la felde aprigi contra paginilor, căci mare prietenie s-a legat între ei. Că aşa a fostne-o arată şi un tablou aat azi în îndepărtata Lisabona, în care se vedecum cei doi se ţin de mînă în faţa unei panorame ce aminteşte de Carpaţiiromâneşti, cuprinzînd şi castelul Bran. împreună au trecut apoi munţii, înţară, ca să-i înfrunte pe turci, cu oştirea încropită în Transilvania.

Prin luna martie nu mai rămăsese picior de turc prin ţară. Foarte bucuros, împăratul Sigismund a stat v

s-a grăbit să se întoarcă în Ţara Bîrsei. La 23 martie 1427 scria de laFeldioara către prietenii săi din Raguza, povestindu-le cît de strălucităizbîndă avură oştenii lui asupra necredincioşilor. Voievodul român şiprietenul său portughez au reuşit să cucerească în primăvara acelui an şicetatea Giurgiu, punîndu-i pe fugă pe turci, dar mai ales producîndu-lemare îngrijorare. Supărat, sultanul a trecut din nou Dunărea, chiar în lunamai, hotărît ca de astă-dată să-l înscăuneze pentru totdeauna pe Radu. Cutoată pornirea padişahului, românii s-au împotrivit din nou, şi multe lupteau mai dat cu închinătorii lui Aîah.

Toată vara şi toamna înfruntările s-au ţinut lanţ, dar pentrunenorocosul Radu una dintre ele a fost şi cea de pe urmă. Nu se ştie prea

bine cînd, 1 Cristian Popişteanu, Imagine din cronica romdno-por-tugheză, în

„Magazin'Istoric", nr. 4, 1978, p. 33.14

Moartea lui Radu nu i-a împiedicat pe turci să se întoarcă în primăvaraanului 1428, dar de data aceasta ţelul lor era de a-l ţine în loc pe domnulromân, în timp ce sultanul avea să atace ostile împăratului Sigismund înSerbia. Corniţele de Timişoara, Ştefan Rozgony, îşi adusese oastea laGolubac, unde trimisese şi Dan o oaste de vreo 6 000 de oameni, iar uniispun că însuşi domnitorul i-ar condus.

Acolo, la Golubac, la 3 iunie 1428, a suferit păratul ruşine, scăpînd numai cu fuga din faţa ienicerilor şi spahiilor sultanului,iar despotul sîrb Gheorghe Brancovici şi-a plecat genunchii în faţa învin-gătorilor, plătindu-le 50 000 de ducaţi drept răscumpărare. Şi tot acolo, la„Holubacz", după cum scria ducele lituan Witold. ar căzut şi domnitorul


15/191

român Dan al II-lea! Din cauza neştiinţei, sau poate a prea marii depărtări,ducele Witold s-o înşelat, căci în scaunul de la Argeş n-a contenit sădomnească voievodul Dan. Purtarea lui era însă atît de schimbată, încît uniicred să nu fost acelaşi, ci un alt Dan, fecior de-al lui Mircea. Despre elpomenea cronicarul bizantin Chalcocondylos, povestind luptele dintre Musaşi fratele său Mehmed'.

Că va fost acelaşi, că va fost altul, purtarea domnului însă nu maiera ca mai înainte! Se va săturat şi el de făgăduielile deşarte aleîmpăratului, ori îşi va dat seama că şi acesta nu urmărea decît să apucecit mai multă ţară. luîndu-i. după Banatul de Severin, şi cetatea Branului.Se poate însă ca domnitorul, plecîndu-şi urechea la nevoile tării, să socotit că

1 Ilie Miiica. \'lad Dracul şi vremea sa, în „Cercetări isterice", vo!. III,

Bucureşti, 1938, p. 95. 15o împăcare cu turcii ar putut aduce pacea atît de trebuitoare bietei

ţări şi să încheiat o înţelegere cu ei. Totuşi, linişte n-a avut! Cu rea-inăvalnică, s-a gîndit să cucerească vechile stăpîniri ale străbunilor de la gu-rile Dunării.

Pînă la urmă a căzut şi acest vlăstar al Basarabilor pe cîmpul de bătălie,

la cap, rămînînd astrucat de glie alături de tovarăşii lui de luptă.

UN DOMNITOR NEDREPTĂŢIT„... drept aceea ştiţi bine cum m-a trimis domnul meu craiul în Ţara

Românească pe ocina mea şi pe cine m-a (sic) lăsat ca să-mi e de ajutor lanevoie. Nimeni' dintr-înşii cu ochii n-au căutat la nevoia mea. Numai îipovăţui dumnezeu pe braşoveni, oameni buni, şi au ascultat cuvîntuldomnului craiu şi au venit cu capetele lor şi au stat cu mine la nevoie. Căcide era să piară această ţară, şi ei ar pierit, şi ţara domnului meu, acraiului nu era să aibă linişte.

Şi pentru că am stat împotriva limbii păgîne, apoi voi ne scorniţi vorberele, cum că ne-am lepădaf de domnul craiul şi ne-am dat turcilor. Dreptaceea noi slujim domnului craiului şi sntei coroane, şi să dea dumnezeusă se apropie domnul craiu şi să stăm dinaintea lui, şi cine va minţi (...) Euşi de m-am dus la turci, m-am dus pentru nevoia mea' şi-am făcut paceţării, cît a rămas şi vouă tuturor, şi am scos trei mii de robi, iar voi grăiţi că

voi să prad cu să prad, ci voi sluji domnului

15


16/191

meu, craiului, şi tuturor c reştinilor pînă la srşitul vieţii mele, precumam făgăduit. Şi dumnezeu să vă bucure!"1

învinuit pe nedrept de către sibieni cum că ar căzut la înţelegere cuturcii ,,vînzîndu-i" pe creştini, Alexandru al II-lea, numit şi Aldea. a răbufnitîn scrisoarea de mai sus contra defăimătorilor. Şi mai are supăratul domncuvinte ce n u se cad a auzite de urechi mai gingaşe, într-atît de pornit eracontra celor ce ziceau că ar fost el un vînzător de neam şi credinţă. El, ,,osdin osul" lui Mircea, n-ar făcut de ocară amintirea părintelui său şi astrăbunilor basarabi.

Ajunsese pe scaunul domniei în vremuri de mare cumpănă, cu lipsurimulte, molime şi alte vitregii, dintre care cea mai urîtă era războiul. A fost lamare cinste pe vremea domniei fratelui său, Radu Pleşuvul, avînd pe seamă

vama de la Rucăr, după care nu s-a mai ştiut nimic de el. o bucată de

vreme. Să se ascuns de fri să fost dus la curtea de la Suceava, ori să se fost tras pe la moşiile boierului Aldea, de

Spun unii că numai neprietenii îi ziceau ,.Alde", a batjocură, dar într-oscrisoare către Ştefan Rozgony, comitele de Timişoara, el însuşi a iscălit„Alde Voievod"2.

Înscăunarea acestui domnitor a avut loc în împrejurări mai puţincunoscute astăzi. După cum spun cronicile sîrbeşti. Dan al II-lea ar murit

..luptînd vitejeşte la 1 iunie 1431 contra turcilor"3, iar pe de altă parte,ultimul act domnesc ce ni s-a păstrat de la el datează după 30 ianuarie1431, voievod al ţării însă era. încă din

' I. Bogdan. Documente privind rela'iile Ţării Româneşti cu Brasovul şi Tara Ungurească, secolele XV şi XVI, voi. —1508, Bucureşti, 1905,

p. 43—44.2 Ibidem, p. 51—52.3 Al. Vasilescu, op. cit.

2 6prima jumătate a anului, Alexandru Aldea1. S-ar înţelege că, atuncicînd a murit, Dan nu mai era domn.

Alexandru Aldea a venit la domnie cu mare sprijin din partea domnuluiMoldovei, Alexandru cel Eun, dar şi sisţinut de mulţi boieri de ţară,nemulţumiţi de furtunoasa domnie a lui Dan al II-lea. Cei mai mulţi dintreei fuseseră credincioşi lui Radu şi cu grabă au trecut de partea nouluidomnitor. Cam în aceeaşi vreme, la curtea lui Sigismund din îndepărtatul

Nurnberg, se aa pribeag un alt fecior de-al lui Mircea, Vlad. poreclit „Dra-cul". Lui îi făgăduise împăratul sprijin în dobîndirea tronului părintesc şisocotise ceasul potrivit să-l facă domn, acolo, la curte, aşa după cum eraobiceiul prin ţările Apusului.


17/191

Multă vreme a mai aşteptat Vlad Dracul acel ceas în care împăratul l-afăcut stăpîn al Ţării Româneşti şi mare trebuie să-i fost mîhnirea, cînd aaat că nestatornicul Sigismund n-a stat o clipă pe gînduri să-l recunoascăde îndată drept domn ... pe Aldea! Ce se întâmplase? Uitase oare că el. cumîna lui, l-a bătut pe umăr cu spada pe Vlad şi l-a făcut domn în faţatuturor curtenilor? Nicidecum, numai că Nurnberg era la mare depărtare de

Ţara Românească, iar Aldea se aa de acum în scaun, avînd şi Alexandru cel Bun. Ar mai avut rost Vei

era aşa de bun prieten cu polonii? Si-a zis că V lad mai putea să aştepte, aşacum făcuse ani la rînd! Adus cu forţa un alt domnitor, pe care boierii lui

Aldea nu-l voiau, trebuie să fost gîndul împăratului, cu toate că mare supărare făceapribeagului fecior de domn. Pentru împărăţie, o mai bună înţelegere cu

Alexandru cel Bun era un mare lucru, indcă domnul Moldovei ajun- 1 Documenta Romaniae Historica (DRH), voi. I, Bucureşti, 1966, p. 69 —70.

17

sese om cu mare vază în epocă, datorită înţelepciunii sale ind ascultatnu numai în propria ţară, ci şi în Transilvania, ba chiar şi în Polonia.

Avusese el un mic necaz cu polonii, care îhusiţii pribegi din Moldova, dar s-a dezvinovăţit prin aceea că, de cînd eraţara Moldovei, ecare era slobod să se închine cui vrea şi cum o vrea, fărăca pentru aceasta să e prigonit. Pe atunci Moldova era singurul loc dinlume unde husiţii erau îngăduiţi pe faţă'.

Oraşele din partea de miazăzi a Transilvaniei au primit cu bucurieştirea că în calea turcilor fusese aşezat un domnitor sprijinit de Alexandrucel Bun. în acest chip nădăjduiau mai multă linişte dinspre turci. De aceeaşi împăratul, călcîndu-şi făgăduiala dată lui Vlad, se învoise cu înscăunarealui Aldea, lăsînd să se creadă că asta fusese voinţa lui.

Mulţumire n-a mai fost de partea turcilor, la aarea veştii că Alexandru Aldea era domn fără încuviinţarea

cu ostile peste Dunăre ca să-l izgonească din ţară. Patru steaguri demoldoveni fuseseră trimise în ajutorul lui Aldea, dar nu erau îndeajuns,fapt pentru care domnitorul nădăjduia un sprijin mai puternic din partea

braşovenilor. în ajutor: ,,.. . drept aceea, fraţii mei, eu cu voi pot, dar fără voi nu pot st aînaintea lor. ci adunati-vă şi staţi gata, ca în ce cias vă va ajunge cuvîntuldomniei mele, în acelaşi cias să veniţi.. ."2.

Voia bietul voievod să-i grăbească pe zăbavnicii neguţători braşoveni,amintindu-le că ar vorba de însăşi voinţa împăratului, ca ei să-l


18/191

ajute: ,, ... şi să ştiţicăauvenit din porunca domnului meu, a craiului,patru

1 C C. Giurescu şi colab., Istoria României în date, Bucureşti, 1972. p.89.

2 I. Bogdan, op. cit. p. 41.18

steaguri de moldoveni şi n-a pornit nici unul din ei, acum mă duc euînsumi la dînşii, cu rugămintea domnului meu, a craiului. Drept aceea văgrăiesc şi vă rog să-mi ajutaţi cu arcuri, cu săgeţi, cu arme, cu ce puteţi, 'şi dumnezeu să vă bucure"1.

Turcii pătrunseseră în ţară şi braşovenii tot nu se învredniceau cuajutorul făgăduit. Din nou voievodul le-a scris: ,, .. . aşa să ştiţi că turcii aunăvălit la Dunăre prin toate vadurile şi vin împotriva ţării mele să prade şisă jefuiască şi grăbiţi-vă cît mai iute, ziua şi noaptea, să-mi veniţi în ajutor,căci dacă nouă ne va rău, vouă are să vă e şi mai rău"2.

Zadarnic le spunea că primejdia otomană i-ar ajuns şi pe ei dacă elpierdea bătălia. Erau oare prea îndărătnici sau încă nu erau gata cupregătirile? Domnitorul aproape că-şi luase gîndul de la ajutorul lor, văzîn-du-le încetineala. Le-a mai scris, totuşi, pentru ultima dată, fără să le maitrimită „sănătate şi închinăciune", ca pînă atunci, ci mai mult ca oporuncă: ,,... Braşovenilor şi Ţara Bîrsei. Io, Alexandru. Voievod şi domn,scrie domnia mea braşovenilor şi Ţării Bîrsei şi aşa vă porunceşte domniamea: dacă e să mă ajutaţi, veniţi mai iute, pentru că turcii se cară desîmbătă, şi grăbiţi la întrecere, iar hrana vă va veni şi mai la urmă. Iar denu vreţi a veni, apoi spuneţi-mi, să ştiu ce sR fac. Şi dumnezeu să vă

bucure"3. Abia de astă-dată au catadixit braşovenii să se urnească în spri

vecinului loăr ai mic Bun a reuşit să înfrîngă ordiile otomane ce năvăliseră în Moldova? Aldea,neajutorat la vreme şi nici îndeajuns, a fost silit să se plece în faţa turculuişi să i se închine. Din această

1 I. Bogdan, op. cit.2 S. Columbeanu, Radu Valentin, op. cit., p. 19.3 Stoica Nicolaescu, op. cit.18

supunere în faţa puterii i s-au tras bietului domn multe vorbe şiponoase, rămase pînă în zilele noastre.

Sîbienii au împrăştiat ştirea că Aldea s-ar închinat de bunăvoiesultanului, şi de aceea le-a scris domnitorul prima scrisoare despre care s-apomenit. Arăta el că nu a fost ajutat decît de braşoveni, înţelegîndu-se căcei din Sibiu n-au mişcat un deget în apărarea lui.


19/191

S-a spus mai tîrziu despre el că ar fost primul domn român care a d atcopii turcilor, dar pe nedrept1. Atunci cînd s-a închinat, de nevoie, aîngăduit să e trimişi ca ostatici la curtea sultanului 20 de copii de boieri înschimbul a trei mii de oşteni de-ai lui ce fuseseră prinşi în lupte. De altfel,copiii ostatici n-au fost făcuţi ieniceri şi nici turciţi, căci un an mai tîrziu, în1432, îi văzuse scutierul ducelui de Burgundia, vii şi nevătămaţi, la curteasultanului. Spunea domnitorul ,,.. . eu şi de m-am dus la turci, m-am duspentru nevoia mea şi am făcut pace ţării, cît a rămas şi vouă tuturor, şi amscos trei mii de robi..." Era plin de obidă sărmanul învinuit faţă declevetitorii sibieni şi încerca să se dezvinovăţească nu atît pentru ei, cît mai

vîrtos Chiar şi închinarea pare a avut îngăduinţa lui Alexandru cel Bun,

care înţelesese că altă cale de mîn-tuire nu mai era pentru Ţara

Românească. Aldea a fost cu adevărat primul care închinase ţara pe faţă,dar fra-te-său, Praznaglava, nu ieşea din -cuvîntul padişahului tot pe faţă.Pe bună dreptate se poate spune că Aldea a scăpat atunci ţara de a nu prefăcută în paşalîc, păs-trîndu-i vechile obiceiuri şi libertăţi.

1 Sistemul „devşirme", care înseamnă recrutarea copiilor pentru corpulieniceresc, nu se aplica tuturor popoarelor creştine de sub stăpînireaotomană. Se apela de obicei la bulgari, greci, armeni, iar mai tîrziu laalbanezi, bosnieci şi gruzini. Evreii erau folosiţi în afaceri comerciale, iar

ungurii şi românii 19N-a îndrăznit să mai pomenească în acte toate ţinuturile stăpînite de

înaintaşii săi, ci, aşa după cum se găseşte într-un act din 17 noiembrie1431, nu mai iscălea decît ca „domn a toată ţara Ungrovlahiei". Cît se va întins acea „toată ţara" este mai greu de aat, mai cu seamă că însuşidomnul le spunea sibienilor că s-a dus ia turci ca să aducă pace ţării „cît amai rămas".

Nenorocos a fost în acest prim an al domniei, dar în cele din urmăpacea avea să se aştearnă peste zbuciumata ţară, cel puţin pentru vremeade iarnă. într-un hrisov din 15 ianuarie 1432, se pot citi şi nume de boierice fuseseră în sfatul domnesc al lui Dan, ceea ce însemna că voievodul searătase iertător.

În această vreme, Vlad Dracul, dezamăgit de mincinoasele făgăduieliîmpărăteşti, a socotit folositor să cîş-tige prietenia lui Alexandru cel Bun.într-ascuns a trimis spre Moldova un om de încredere, dar care a fost »prins de braşoveni şi predat în mare grabă „lui Aldea şi Albu", care au cerut1 000 de orini de aur pentru răscumpărarea lui. Furios nevoie mare, VladDracul a poruncit braşovenilor să ru pă orice legătură cu Aldea şi Albu, dar


20/191

aceştia şi-au văzut mai departe de treabă, ba le-au mai dat pe deasupra şiaramă, lucru neîngăduit de Vlad Dracul!

împăratul îl numise pe Vlad un fel de stăpîn al ţinutului de „margine",chipurile ca să-l apere de turci, dar braşovenilor nu le convenea să seamestece Vlad în treburile lor şi mai cu seamă să rupă neguţătoria cu ŢaraRomânească.

nu se încadrau în „devşirme". Relatările unor cronicari bizantini cuprivire la cereri de copii români de la Vlad Ţepeş sau alţi domnitori nu sîntconrmate de istorie (vezi: Mustafa Aii Mehmed, Istoria turcilor, Bucureşti,1976, p. 138; Aurel Decei, Istoria imperiului otoman, Bucureşti, 1978).

20

Aldea avea un bun sfătuitor în boierul Albu, al cărui nume este găsitdestul de des alături de al voievodului în actele domniei. Deşi prieten al

braşovenilor, văzîd c Vlad Dracul, îi bănăţenii, şi nu greşi o drpozgony,

corniţele Timişoarei, căruia Aldea i-a scris ca unui bun prieten. Anul 1432 aduce alte necazuri, în ciuda linişt

Mai întîi, chiar la început de an, moare Alexandru cel Bun, care-i fusese demare folos la necaz. Tot pe atunci s-au împlinit şi cei trei ani de pace,încheiată de împăratul Sigismund cu turcii în anul 1429, şi, indcăuitaseră şi unii şi alţii s-o mai înnoiască, * turcii au năvălit după pradă în

Transilvania. Trebuiau să treacă prin Ţara Românească, dar ce-ar putut face singur

Alexandru Aldea? De altfel, turciintrat fără să-i mai ceară îngăduinţa, dedîndu-se la jaf şi silnicii chiar înţară supusă. Domnitorul înţelesese că dacă li se închină turcii aveau săocrotească ţara, şi nu s-o prade. . . Mînios că şi-au călcat făgăduiala dată,pe loc s-a hotărît „să-i vînză" şi el creştinilor, drept răzbunare. S-a tras cumica lui oştire către părţile Buzăului şi tocmai de acolo trimitea ştiri întaină lui Rozgony, despre toate mişcările turceşti.

Cu bucurie aase voievodul că în oastea lui Sigismund se aa unpribeag turc, "Daud Celebi, de care el pomeneşte numindu-l „Cialapie",încredinţat ind că acela avea multă oaste. Nădăjduia că „Cialapie" avea săapuce tronul turcesc, şi astfel ar căpătat slobozenie deplină de la turci.Oricum, Aldea era hotărît să treacă de partea oştilor împărăteşti, de îndatăcês-ar ivit prilejul, şi i-a scris despre aceasta lui Rozgony. Multă încre-dere trebuie să mai avut în timişorean, de vreme ce-şi dădea viaţa aşa deuşor pe mîinile lui...! „Domnia-ta

20


21/191

ştii cum m-am dus la Murad, împăratul, şi cum m-am jurat cu el şicum am vorbit cu el, toate le-am dat de ştire, cu frică, domniei-voastre. Ce-am făcut am făcut, şi m-am dus la el. Toate acestea cu frică le-am făcut,căci mi-au luat ţara şi au început să se ap uce de capul meu şi am dat copii

boiereşti acolscrisoare se sp une că şi domnul Moldovei, Iliaş, ul lui Alexandru cel Bun,forţat de turci să li se alăture cu oastea, era gata să treacă de parteacreştinilor. Se înţelegea deci foarte bine că domnitorii români, deşi aaţi întabăra turcească, erau de partea lui Sigismund, dar deocamdată numai peascuns.

Înfruntarea celor două oştiri duşmane a avut loc înainte de 24 iunie1432, cînd un protocol din Ţara Bîr-cei arăta pagubele suferite de locuitori.Sultanul atacase prin Serbia, în timp ce Sarzi, beglerbegul Rumeliei, îm-

preună cu Hamza, beglerbeg de Anatolia, pătrunseseră prin ŢaraRomânească în Transilvania. Ostile împăratului Sigismund n-au putut ţinepiept, încît turcii au năvălit peste tot, pîrjolind în calea lor. Nici Aldea n-aputut să facă nimic în sprijinul creştinilor, căci se temea mai rău de mîniaîmpăratului otoman decît de a lui Sigismund. Mai mult chiar, a făgăduit săse înfăţişeze sultanului la Adrianopol2, pentru închinăciune, orişicînd va chemat. *

înfruntarea însă nu s-a terminat o dată cu plecarea voievodului român

să se închine turcilor, căci Vlad Dracul, cu ajutorul primit de la braşoveni, apătruns în Ţara Românească, socotind să ia locul neputinciosului domn. .în locul lui Aldea rămăsese să ţină paza prietenul şi sfătuitorul lui cel bun,

boierul Albu, care u încumetat

. 1 I. Bogdan, op. cit. p. 49—50. - Azi Edirne, în Turcia.3 - Demnii trecâtoor* - domnitori uitoţi 33să-l înfrunte. Norocul a fost de partea boierului din ţară, căci oastea lui

Vlad Dracul, mai puţină la număr, a fost peste munte, împrăştiin-du-se care încotro.Cu multă batjocură le-a scris mai pe urmă boierul Albu,

braşovenilor: Draculea, cui îi este drag dintre voi să-l sărutaţi, căci mai mult n-o să-l

vedeţi, m nădejde î umnezeu că de unde merge nu se va întoarce"1.Cu toate acestea nici braşovenilor nu le fusese prea drag Vlad Dracul, căci,de cum au aat că a fugit tocmai la curtea împăratului, au şi pus mîna pe

bunurile prieteni Sigismund, Vlad n-a contenit o clipă să-l ponegrească pe Aldea, ca pe unulce a închinat ţara turcilor, lămurindu-i pînă la urmă şi pe braşoveni cărelele ce căzuseră asupra lor tot domnului român se datorau. I-au dat


22/191

braşovenii crezare sau nu, fapt îngăduit oamenilor lui Vlad să se întoarcă, înapoindu-le şi ce le luaseră.

Împăratul însuşi, e lămurit de Vlad în acelaşi fel, e nemaivoind săţină cu un domn închinat turcilor, spunea şi el că tot Aldea era cel care-iaţîţa pe turci contra creştinilor, socotindu-l „vînzător". în van îl mai tri-misese Aldea pe boierul Petru Man la curtea împăratului, că nici măcar ofăgăduială de sprijin n-a căpătat, şi doar se şt ia că Sigismund tare mai eradarnic în ... făgăduieli! Oricum, murind Alexandru cel Bun, nu mai avea dece să p regete să-l schimbe pe Aldea cu frate-său, Vlad.

Moldova fără Alexandru cel Bun nu-i mai putea de nici un ajutor, bamai mult, în cearta ivită între feciorii răposatului domn, Aldea a trebuit să-idea oaste lui Ştefan, prin luna mai 1433, ca să-l ajute să-şi do-

1 Al. Vasilescu, op. cit.22

boare fratele, pe Iliaş. oal Alexandru Aldea, şi nu fratel boieri, ţd o schimbare de stăpîn, s-u şi viitoruln.

dintre foştii boieri cu ranguri sub domnia iui Dan al II-lea.Dar, pînă să-şi sfîrşească domnia, Aldea a mai avut de îndurat

pedeapsa crăiască în 1433, cînd „domnul şi stăpînul său craiul" i-a luatţinuturile Amlaş şi Făgăraş̂ pe care le-a dat în stăpînirea lui Vlad. Pricinafusese aceea că în anul ce trecuse, pe cînd „Aldea cu oastea prăda

Transilvania", mai avut de pătimit drept răzbunare, încît s-au răsculat. Pînă şi aceastărăscoală tot în vina lui Aldea a fost pusă, şi atunci împăratul, tare mînios, aporuncit să e lipsit de moşiile de peste munţi...

Se vedea cît de colo că împăratul îl voia acum pe Vlad! I-a îngăduit să bată bani, îmbogăţindu-se şi f

unde poruncea ca un voievod. A trecut şi anul 1433, fără ca boala să-l răpună pe Aldea, spre

dezamăgirea duşmanilor. în primăvară, turcii s-au ivit la pradă către Transilvania, neînderr

încît, un an mai tîrziu, împăratul s-a văzut silit să-i scutească pe braşovenide biruri. Nici nu mai putea vorba de vreo împăcare a braşovenilor cu

Aldea, în urma zvonurilor împrăştiatcînd le-a cerut să-i dea legaţi nişte fugari, nici n-au vrut să audă.

În schimb, prietenia cu bănăţenii n-a fost zdruncinată, căci, deşi bolnav, Aldea n-a pregetat

teutoni care fuseseră a duşi de Sigismund. Că au fost înfrînţi atunci, cu22


23/191

ajutorul lui Aldea, nu mai încape îndoială, întrucît au părăsit Banatulde Severin şi în 1436 ban era Franc de Tallocz, om din partea locului. Caurmare, legăturile dintre ei au devenitei mai strînse, răcindu-se cele cusibienii şi braşovenii.

Înainte de 29 iunie 1435, nerăbdătorii au şi vestit moartea lui Alexandru Aldea, dar domnitorul, biruin-du-şi boala, s-a încumetat să

călătorească tocmai la curtea sultanului, care i-a întărit domnia. Dezamăgitdin partea creştinilor, voievodul român nu mai putea întrezări liniştea ţăriidecît sub oblăduire turcească. în această situaţie pribeagul Vlad a maiaşteptat ce a mai aşteptat şi, în anul următor, la 5 septembrie 1436, nu s-amai răbdat şi a dat năvală în Ţara Românească. Nu s-a socotit bine, căciturcii, venind în ajutorul domnului bolnav, i-au înfrînt oastea, mulţi robiluînd apoi drumurile Ana-toliei.

Abia către sfîrşitul anului, oavul sărbători închidea ochii pe vecie. Multă vreme a fost chinuit de boală, ceeace a dat prilej turcilor să intre în ţară oricînd au poftit, chipurile, ca să-lapere de vrăjmaşi.

A fost nedreptăţit adeseori şi sinea lui se pare că era de partea duşmanilor Semilunii. însă faptul că aînchinat ţara turcilor şi s-a înfăţişat su ltanului la Adrianopol a fost con -siderat ca o mare umilinţă, şi din această cauză i s-au tras ponoasele

uitării.

LUMINA DE DUPĂ ASFINŢIT Avusese marele şi bunul Ştefan, „soarele Moldovei", mai mulţi feciori,

care s-au numit Bogdan, Petru, Alexandru şi iar Bogdan, dar pe rînd acunoscut durerea de părinte îngropîndu-i pe Bogdan, Petru şi Alexandru.

Nu s-ar putea spune că n -ar mai avut şi alţi feciori, dar în preajma lui mairămăsese ultimul, Bogdan, ceilalţi ind răzleţiţi prin ţară. Poate că de aceeal-a hărăzit tocmai pe el domniei, aşezîndu-l în scaun din vreme, alături deel.

Trebuie să-i fost tare pe plac fapt cu cine se mîndri. Doctorul veneţian Matei Muriano, care venise prin15Q3 să vegheze la căpătîiul lui Ştefan, spunea despre Bogdan că, avînd 25de ani, era sos ca o fecioară, dar puternic şi curajos, călcînd pe urmele

părintelui său. Cîţiva ani mai tîrziu, pe cînd ajunsese voievod, alta îi eraînfăţişarea, după cum scriu bătrînii cronicari: „grozav şi orb de un ochi"1.Din această pricină, cerînd mîna Elisabetei, sora regelui Poloniei, nu a


24/191


25/191

căci Bogdan s-a oprit dintr-o dată din avîntul ce-şi luase. Spre marea loruimire, a dat înapoi ţinutul ocupat de oştenii lui... Ceruse mina Elisabetei,sora regelui Alexandru-, care, bucuros de purtarea lui Bogdan şi nevrîndsă-l supere, a dat vina pe mama-soacră7 întrucît, chipurile, ea n-ar vrutsă aibă de ginere un eretic şi, pe deasupra, chior... Bogdan o înţeles că nute poţi pune împotriva muierilor, dar mai vîrtos cu soacrele, încît a înghiţitşi a tăcut. De altfel avea el o ,.doamnă din ţară", numită Stana, care prin1506 i-a dăruit primul fecior, pe Ştefăniţă, iar mai apoi pe Ion, Petraşcu,Petru, Măria. Ana şi iar Ana. Cu greu se poate şti ce va fost în suetul

bietei eimbla după însurătoare e meleaguri suferit în tăcere şi l-a iubit şi pe mai departe, supravieţuindu-i cu un an.

Abia fecioraşul ei, Ştefănidomn, i-a dat cuvenita cinste,înmormîntînd-o la Rădăuţi, în 28 ianuarie 1518, şi poruncindu-i frumoasă

lespede spre pomenire. Căsătoria cu Elisabeta era însă mai de preţ în ochii voievodului, căci1 C. C. Giurescn şi C. D. Giurescu, op. cit., p. 262.2 Aleksander Jagiello (1501—1506), din 1492 mare cneaz al Lituaniei.25

Poloniei şi cu Vladislav al Ungariei1, care erau fraţi, scăpa ţaraMoldovei de poftele celor doi vecini şi.. . altfel ar stat de vorbă întrecumnaţi! De cum a aat că muma Elisabetei a murit, în luna august 1505,i-a dat răgaz de doliu vreo şase luni, după care şi-a trimis din nou solii laLublin, unde se aa regele. Au fost atunci logofătul Tăutu, Isac vistierniculşi Ivanco pisarul, şi meşteşugită vorbire au avut, că în 17 februarie 1506 aucăzut cu toţii la învoială să facă nunta.

N-avem de unde şti dacă şi Elisabeta va fost bucuroasă de aceastăînsoţire, dar asta era soarta domniţelor în acea vreme. S-o mîngîiatzicîndu-şi că un nepot al lui Radu cel Frumos n-o aşa de „grozav" cum ise dusese veste, măcar că-i lipsea un ochi. în alte pricini nu mai aveacătare, căci i se făgăduia cinste la curtea Sucevei cum nu mai avusese niciuna dintre doamnele Moldovei de pînă atunci. Cît despre partea suetească,făgăduia mirele, să zidească din temelie biserică papistăşească unde-i va fost pofta, ba şi episcop catolic avea s-o slujească. S-a hotărît şi ziua deSîmpe-tru, din acelaşi an, ca să se întîlnească solii leşeşti cu moldovenii,pentru a pune la cale ospăţul de nuntă. Regele însuşi făgăduia să e defaţă, ori măcar un mare şleahtic în numele lui. Bucuros va fost Bogdan deaşa izbîndă şi cu nerăbdare va aşteptat ziua de Sîmpetru, care cădea pe29 iunie şi la români şi la polonezi. Numai că a trecut şi ziua sorocită, bachiar şi luna lui cuptor şi solii craiului nu se mai arătau la curtea dinSuceava. Abia pe 19 august au venit, cu ştirea că regele Alexandru murise,călcîndu-şi făgăduiala dată.


26/191

Ce era să mai facă Bogdan? Dăduse Pocuţia de bunăvoie în schimbulmiresei, dar fusese înşelat. I-a mustrat pe soli pentru reaua credinţă arăposatului crai şi i-a spăimîntat că avea să ocupe iarăşi Pocuţia. Zadarnic

1 Vladislav al II-lea (1490—1516).26

s-au mai rugat leşii să-i îngăduie pînă aveau să-şi aleagă un alt rege, căBogdan nici n-a vrut să audă. Se săturase! Avea şi dreptate, aşa după cumcredea şi fratele mortului, regele Vladislav, care nu a pus o vorbă bunăîntru domolirea voievodului, deşi fusese rugat. Chiar în luna următoare,septembrie, oştenii lui Bogdan se aau din nou stăpîni pe Kolomeea,Czeczybiesy şi Sniatyn. Nu înţelegea să renunţe la mireasă, dar nici laPocuţia.

Văzînd că n-o scot la capăt cu aprigul voievod, de oşteni şi la începutul toamnei au izbutit să-i izgonească pe moldoveni.

Au pierit atunci ind prinşi de Bogdan, care i-a descăpăţînat.

S-a scurs în acest fel şi anul 1506, cu supărări numai dinspre partealeşilor. Turcii păreau mulţumiţi de haraciul dus de logofătul Tăutu cu un anmai înainte. Ba, zise bătrînul cronicar Grigore Ureche, că împăratul turcesc,de atîta bucurie, văzînd supunerea Moldovei, ar dăruit solului întreg

bănetul, iar prin 1507, solul veneţian la Poartă scria că erau „două Valahii, ai cărordomni unul da ascultare şi altul nu"2. Lesne de înţeles că domnitorulMoldovei era acela care nu da „ascultare", căci haraciul era mai curînd unfel de dar făcut turcilor ca să e pace cu ei. în acelaşi an, pe la 24 ianuarie,domnul Moldovei a fost gazda solului crăiesc. Istvan Telegdy, care era îndrum spre Cracovia în vederea încoronării noului rege Sigismund3, un altfrate Jagelon. Din partea stăpînului său, l-a rugat atunci Telegdy pe Bogdansă făgăduiască că va da pace leşilor. Zadarnic, însă.

1 Grigore Ureche, Letopiseţul Tării Moldovei, Bucureşti, 1978, p. 86.2 Istoria României, voi. II, Bucureşti, 1962, p. 613.3 Zygmunt I Stary (1506—1548).26

Către sfîrşitul primăverii, la 28 mai, ungurii şi p olonii, fără să-lpoftească şi pe Bogdan, s-au sfătuit cu privire la soarta Moldovei. Au hotărîtca ea să e închinată numai Ungariei şi datoare să-i e cu oaste dacă turciis-ar încumeta s-o cotropească. în caz că voievodul de la Suceava nu s-ar învoit, leşii trebuiau să . dea ajutor ca să e izgonit din scaun şi înlocuit cualtul, credincios creştinilor. Domnul Moldovei „să nu mai facă război pentruţări ce nu sînt ale lui" şi nici să aţîţe pe turci ori tătari asupra Poloniei.


27/191

Făgăduiau cele două vecine să apere Moldova de turci, dar nu şi de eleînsele!

Bogdan nici nu s-a sinchisit de învoiala celor doi fraţi, care nu l-au vrutde cumnat. în schimb se arătau tare grijulii de soarta ţării sale. Abia de seîmplinea veacul de cînd alţi crai ai Ungariei şi Poloniei hotărau la Lublin totsoarta Moldovei, şi la fel, fără să întrebe pe domnul ei legiuit de atunci,

Alexandru cel Bun. Nici atunci nu izbîndiseră craiipă cum nici în vremea lui Bogdan nu le va reuşi i

Craiul Vladislav era mai blajin la re şi tare temător ca nu cumvaBogdan, de supărare, să închine ţara turcilor, aţîţîndu-i apoi asupraUngariei. Ca să-l mai îmbuneze, s-a gîndit că binevenită ar fost o nouăîntărire a stăpînirii voievodului român asupra Ciceului şi Cetăţii de Baltă.Nu de alta, dar tot erau moştenite de la taică-său, Ştefan, şi un act regal ar

adus aminte oamenilor de ceva ce era de fapt.. . Documentul ieşit de lacancelaria crăiască a stîrnit pe Ecaterina Pon-grâcz, care l-a chemat în faţa judecăţii e mnul Moldovei, ţiu-se e

ei după drept.Bogdan, care se su meţea să se încuscrească cu craii, n-a vrut să audă

de asemenea batjocură, să se judece cu o boieroaică oarecare, e ea şi din Transilvania. Nici ăcar un om de-al lui

cătorilor. Desigur, trua domnului român n-a fost pe27

placul cancelarului Transilvaniei, Pereny Imre, care a poruncit să i sepoprească domnitorului toată averea din Transilvania. Pe deasupra, l-a pussă plătească şi 400 de orini, pedeapsă că n-a fost de faţă la judecată. Nicide astă-dată însă nu i-a păsat lui Bogdan̂căci în 1509, la Ciceu, pîreălabera tot Vlad, omul lui de încredere.

Multe şi felurite necazuri se abăteau de la o zi la alta asupra domniei.Clevetitorii boieri şuşoteau prin fundurile iatacurilor, şi nu de puţine'orichiar sub bolţile caselor domneşti, bucurîndu-se nespus cînd dădes cîte onăpastă şi socotind că din ceas în ceas s-ar putea ca domnul să-şi frîngăgrumazul, apucînd ţara la mila lor. Bogdan părea însă de oţel, după cum îierau şi armele, şi, pe măsură ce vremea trecea, semăna tot mai multpărintelui său, spre mîhnirea „hiclenilor*.

Era o zi erbinte, a doua, din luna lui cuptor 1507, şi din vreme sefăcuseră pregătiri pentru prăznuirea a trei ani de la săvîrşirea din viaţă a

bătrî-nului Ştefograda cu mirosul de pîine caldă, şi munţi întregi de colivă cu tot felul deacadele aşteptau întru pomenirea celui dus. Prin toate bisericile ţării slujbaparastasului începuse de dimineaţă, pe răcoare, numai în cetatea de scaunmai adăstaseră ca să se adune tot norodul. Străjile se trăseseră mai pe la


28/191

colţuri umbrite, năduşind sub cămăşile de zale. Deodată pacea» zilei fucurmată de copitele unui cal zorit spre cetate de un călăreţ ce se vedea că

veste mare purta cu sine, upă praful uroracăzu ca un trăsnet: Măria-sa Radu, zis cel Mare, domnul muntenesc,pătrunsese cu oaste multă în ţară, aducînd cu dînsul un pribeag, Roman-

vodă, „os de domn" şi cu Chibzuise bine domnul de la Tîrgovişte socotindu-l Pe Bogdan încurcat

cu „peţitul"'prin Polonia şi semă-nînd groază în Pocuţia, iar la o zi aşa demare, întreg

43 i l norodul de bună seamă că era îngenuncheat pe la bisericipentru parastasul fostului domn. Pînă să se dezmeticească lumea, pînă săpună mîna pe arme, izbînda ar fost de partea lui! Nu-i păsa lui Radu-vodăcă prin fapta sa întina amintirea fostului voievod, căci acela luase în 1481

ţinutul Putnei, rupîndu-l de Ţara Românească şi alipindu-l Moldovei. Sosiseceasul răfuielilor şi, înscăunîndu-l pe Roman, ţinutul Putnei, ba şi ceva pedeasupra ale lui aveau să e .. .

Se rugase Radu-vodă şi mai înainte de îngăduinţă la craiul leşesc săapuce el Moldova şi s-o stăpînească laolaltă cu ţara sa. Nădăjduise că dingîlceava şleahti-cilor cu Bogdan, aceştia, dorind să scape de aprigul mol-dovean, bucuroşi ar fost să-i facă pe voie munteanului. Nu socotise însăînţeleptul voievod muntean că leahului nu i-ar căzut la îndemînă ca cele

două ţări române să e una, sub acelaşi domn .. . Mai apoi s-a gîndit că,punînd alt domn la Suceava, craiul n-ar avut pricină de mîhnire, el,Radu, mulţumindu-se numai cu ţinutul Putnei.

Socotelile lui Radu se dovediră a fost greşite. Bogdan n-a mai zăbovitsă asculte slujba de pomenire, ci s-a repezit cu oastea, care nu era chiaraşa de puţină, în întâmpinarea vecinului de la miazăzi. Pe la sfîrşitul luioctombrie, în a douăzeci şi opta zi, văzînd prăpădul făcut de oştenii luiRadu în Putna, Bogdan a pătruns şi el dincolo de malurile Rîmnicului, pînă

la locul ce se chema Retezaţi, de la Movila Caiatei. Dar n-a ajuns oricumpînă acolo ... A prădat şi a ars de amîndouă malurile Şiretului, stârnindspaimă şi jale în suetul bieţilor oameni de prin partea locului.

După asemenea isprăvi şi de o parte şi de cealaltă, ostile s-au oprit faţăîn faţă. Se vor ruşinat ostaşii din cele două tabere, văzîndu-se cu arma-nmînă în faţa fraţilor lor.. . Atunci s-a ivit călugărul Maxim, cu barba în vîntşi cu crucea în mînă, ca un profet din alte vre

28

muri, înfricoşîndu-i pe luptători. Doar şi unii şi alţii aveau aceeaşicredinţă! Snţia-sa nu era de neam prost, se trăgea din spiţa despoţilorsîrbi şi se bucura de mare cinste la curtea de la Tîrgovişte, ajungînd chiar

vlădică. Şt


29/191

încît i-a mustrat cu vorbe aspre, chiar şi pe voievozi. Le-a amintit că şi uniişi ceilalţi erau de acelaşi neam, şi se cădea să-şi întindă mai curînd mîiniledecît săbiile. Cum nici oştenilor nu le venea la socoteală a-ceastăînfruntare, voievozii au căzut la învoială să se împace. Radu a făgăduitdespăgubiri pentru stricăciunile făcute în Putna, dar Bogdan n-a făcut lafel, căci nu el venise cu război mai întîi. Apoi s-au mai supărat cei doi veciniprin luna decembrie acelaşi an, dar nu s-au mai încăierat.

În primăvara celuilalt an, a murit Radu-vodă cel Mare, şi astfel senădăjduia pace dinspre Milcov. Bogdan însă a înţeles că er a vorba numai deun scurt răgaz şi s-a gîndit să nu dea leşilor vreme să se întocmească cuoaste asupra Moldovei. Din nou au fost trimişi solii, ce-rînd mîna Elisabetei,dar degeaba! Văzînd că n-o mai scoate la capăt cu craiul, a cerut să i sefacă dreptate de către papa Iuliu al II-lea. Nu s-a sit că era un eretic, şi

bine a făcut, căci pa pe dată făgăduiala răposatului său frate. Numai că regele polon era cu gîndul lapropria lu* nuntă, cu fata ducelui de Mecklenburg, şi n-avea timp de aalteţa!

Mînios, în aprilie 1509 Bogdan a trecut Nistrul1 înconjurînd Kameniţa,fără s-o cuprindă, şi dînd slobozenie oştirii să prade Pocuţia după poftainimii. Ba, au

1 Iuliu Marinescu, Bogdan cel Orb, 1504—1517, Bucureşti, 1910.

(Grigore Ureche scrie că la 29 iunie ar fost trecut Nistrul şi nu în aprilie,cum susţine Marinescu. La 6 iulie oştenii moldoveni erau deja în drum sprecasă, şi n-ar putut sta în Pocuţia timp de dowă luni, fără ca polonii săreacţioneze.)

29

ajuns cu prăpădul pînă la porţile Lwowului, Bogdan însuşi „dînd cusuliţa în porţi", după cum spune cronicarul. Pe urmă s-au mai domolit,moldovenii, şi au început a face cale întoarsă. Pe la 6 iulie au trecut prinRohatin, oraşul neind pregătit să aibă oaspeţi nepoftiţi. Ostaşii însă n-auţinut seama şi, prinzîndu-i pe toţi cei ce le-au căzut sub mînă, ba chiar şipe staroste, i-au luat cu ei în Moldova. Mare spaimă trebuie să fost printrecei tîrîţi pe drumurile către miazăzi,- căci se şi vedeau vînduţi turcilor carobi. Dar şi mai mare trebuie să le fost uimirea cînd moldovenii le-au datpămîn-turi şi locuri de casă, ca să se gospodărească ecare după voie ...

Regele Sigismund l-a trimis în pripă pe Stanislas Gorski sol la frate-său, ca să-i amintească de învoiala dintre ei şi să-l pedepsească pe Bogdan,care făcuse iar război „pentru ţări ce nu erau ale lui". însă Vladislav nu aveapoftă să-şi înfunde oştenii prin coclaurile Moldovei, mai ales că nu se uitasede tot păţania de la Baia. A încercat din nou cu buna înţelegere, trimiţînd


30/191

doi oameni de vază la curtea lui, la Suceava, cu rugămintea ca Bogdan săse potolească.

Zadarnic au aşteptat polonezii să le sară ungurii în ajutor, că nici vorbăde aşa ceva. Bolnav de friguri, Sigismund n-a pregetat totuşi săporuncească, la 20 iulie, să se strîngă oaste, sub porunca lui NicolaeKamen-cki, hatmanul coroanei şi voievod de Cracovia. Pînă la 24 august seşi strînseseră vreo 60 000 de oşteni şi, soco-tindu-i îndeajuns, hatmanul adat porunca de înaintare asupra Moldovei.

E drept că Bogdan a prădat şi pîrjolit Pocuţia, dar ce-au făcut leşii înMoldova a întrecut măsura, înspăi-mîntîndu-i chiar şi pe ai lor. De bucuriaizbînzii din Pocuţia şi încărcaţi de pradă, oştenii lui Bogdan fuseserăsloboziţi acasă, ca să se bucure în voie, aşa că leşii n-au avut nici un fel deîntâmpinare.

30

Jaful începe la Cernăuţi, continuind la Botoşani, Dorohoi, Tărăşăuţi,Ştefăneşti şi Hotin, iar călărimea uşoară atinge viile Cotnarilor. CetateaSucevei au bătut-o cu tunurile, dar s-a ţinut tare şi nu s-au încumetat săzăbovească prea mult sub zidurile ei. Nu a avut loc nici o înfruntare cuoaste, şi hatmanul, temîndu-se de vreo capcană sau de vremea rea cetrebuia să vină, a poruncit întoarcerea. înciudat trebuie să mai fostfalnicul hatman, care crezuse că va îngenunchea pe îndrăzneţul domnmoldovean ce nu dădea pace regelui său. Poate că de aceea a hotărît „săucidă bărbaţi, femei, copii şi turme (. ..) lucru care nu se obişnuieşte",spunea ruşinat chiar un cronicar polonez1. Nu aşa se purtase Bogdan cuprinşii de la Rohatin, dar se vede treaba că hatmanul Kamencki era preaînsetat de răzbunare. Să avut pe cineva răpus la Codrii Cosminului, în„Dumbrava roşie"2?

În patru octombrie, ostile lui Kamencki stăteau să treacă Nistrul, cînd o veste neaşteptată căzu asupra lorasn

lupta ce se pregătea, leşii s-au năpustit spre vrăjmaş. Numai că oastea luiBogdan s-a dovedit a fost o mînă de oameni, cu care doar un viteaz ca

voievodul ar cutezat să e moldovenii au fost siliţi să dea bir cu fugiţii. S-a descreţit pe dată*frunteamîniosului hatman, care pe loc a poruncit ca ziua de 4 octombrie să epomenită pe veci cu mare cinste de întreg norodul polonez. A trimis cărţicătre rege, vestin-du-i strălucita izbîndă, şi, ca să se arate şi mai grozav,

1 Iuliu Marinescu, op. cit.2 Cronicarul Neculce spune că, după înfringerea suferită de ostile lui

Jan Olbrecht la 26 octare, înjugaţi la plug, şi să semene cu ghindă pădurea ce poartă de atuncinumele de Dumbrava Roşie.


31/191

31

a poruncit descăpăţînarea a 50 de boieri moldoveni, în piaţa din Lwow.Leşii n-au prea dat crezare laudelor hatmanului, căci Bogdan era mcă

de temut, şi, între 1 şi 16 noiembrie, solii unguri împreună cu cei poloneziluaseră drumul Sucevei, pentru împăcare. Pe 22 decembrie, la Suceava,solii s-au adunat cu cei moldoveni, care nu erau alţii decît „peţitorii" cefuseseră la rege pentru mîna Eli-sabetei: logofătul Tăutu, Isac şi Ivanco, lacare se m ai adăugase pîrcălabul Toader, iar după ce au prăznuit Crăciunulîmpreună cu leşii, au plecat la Kameniţa, în 29 decembrie 1509. Trecuserăînsă cîţiva ani de cînd Bogdan ceruse mîna Elisabetei. Şi e că „focul inimii"s-o mai domolit, e că mireasa pierduse din frăgezimea tinereţii, dar maidegrabă şi-a dat seama voievodul că pofta lui de a se înrudi cu regii eraprea păgubitoare pentru ţară, încît a lăsat dezlegare solilor lui să dea cu-

vîntul îapoi ianuarie 1510, împăcarea a fost făcută, De Pocuţia, însă, n-avea de gînd săse lepede cu atîta uşurinţă ca şi de mireasă.

La Kameniţa s-a hotărît ca ecare să dea de ştire celuilalt în caz deprimejdie, Sigismund se învoia să-l găzduiască pe Bogdan dacă ar fostnevoit să pribegească. Neguţătorii erau slobozi să treacă dintr-o parte încealaltă fără de nici o supărare, iar dacă s-ar iscat vreo pricină, aveau săceară judecată dreaptă, moldovenii la Halici şi Kameniţa, iar leşii" laCernăuţi, Hotin şi Soroca. Cam la acestea s-au învoit, dar mai rămăseserănişte lucruri.. .

În Polonia găsise adăpost un domnişor, Petru, ce se dădea „os de domn"şi rivnea la tronul Moldovei. Bogdan ceruse să-i e dat pe mînă. ori să edescăpăţînat în faţa solilor lui, cum făcuseră şi în vremea lui Ştefan vodă.însă, de la acea întîmplare leşii au tras învăţă-

31

minte: după uciderea domnişorului, Ştefan-vodă s-a făcut şi maicutezător.

N-au căzut la învoială nici cine să plătească pagubele de pe urmaluptelor, căci, de la Liov şi pînă la Suceava, mare era jalea pe capul bieţilorlocuitori. Cît despre stăpînirea Pocuţiei, s-a hotărît ca să e ru gat Vladislavsă judece cui i se cuvenea. S-au legat să e de faţă la judecata craiului, laBuda, taman în ziua hotărîtă, şi cine va lipsi să piardă judecata.

În 7 februarie 1510 castelanii Krupski şi Tomicki, ca soli ai regelui, auluat jurămîntul lui Bogdan, după care, la 20 februarie, boierii Toader,Ivanco şi Luca au luat jurămînt lui Sigismund, faţă de curteni. Mai apoi,moldovenii au înapoiat prăzile, cu osebire cele de la Ro-hatin, şi leşii auslobozit prinşii de la Nistru.


32/191

Se părea că buna înţelegere luase locul vrajbei dintre cele două ţări vecine. în luna aprilienerăbdător

polonezilor, aşa după cum fusese învoiala de la Kameniţa. Dar degeaba, căcilipseau cu bună ştire. De ce? Craiul polon îi ceruse fratelui său o judecatăpărtinitoare: Pocuţia să e dată pe vecie Poloniei şi Bogdan să nu se maiatingă de ea; pribeagul Petru să rămînă în Polonia, ca zălog de bunăpurtare din partea lui Bogdan; prinşii polonezi ce căpătaseră pă-mînt înMoldova să e trimişi pe la casele lor»de unde au fost luaţi, iar despăgubireas-o plătească Bogdan . . . însă Vladislav a socotit îndelung, cerînd şi povaţasfetnicilor, după care a hotărît aşa : mai întîi, să se alcătuiască un sfat deunguri, poloni şi români, care să chib-zuiască bine asupra Pocuţiei, căciprea greu era ca o singură minte să h otărască după dreptate; pribeagul Pe-tru să e izgonit din Polonia; prinşii să e slobozi să se întoarcă sau nu,

după cum îi va voia ecăruia, şi nesiliţi să e; despăgubire să nuplătească nimeni, paguba ind de amîndouă părţile.- Domnii trecătoare - domnitori uitcti 49I

Judecata ieşise mai bună pentru Bogdan după voinţa lui Vladislav, căcifrate-său prea poftea să se facă stăpîn peste Moldova. La rîndul său, regelePoloniei, deloc încîntat de judecata de la Buda, n-a vrut să ştie de ea şi atrimis solie la Suceava, învoindu-se cu Bogdan pentru un hotar vremelnic

cu Pocuţia. Nu prea avea încotro domnul Moldovei, primind înţelegerea cu leşii,indcă dăduse de alt necaz. Beti Ghi-rei, feciorul hanului, a pătruns cuceambulurile lui şi, de la Orhei pînă în Dorohoi, a pustiit totul, mai rău calăcustele. E drept că nu s-a bucurat mai apoi de pradă, ind ucis de osăgeată bine ţintită, însă paguba a rămas! Poate că s-ar mai întors tătariila luptă, dar primiseră veste că nogaii de pe Volga îi loviseră la ei acasă, înCri-meea, ind astfel zoriţi să-şi apere sălaşurile. I-au biruit atunci

crîmlenii pe nogai, izgonindu-i, şi de bucurie ... s-au năpustit asupraLituaniei! Pe la începutul lui septembrie, tocmai cînd se pîrguiseră b ucatele,un ceambul de vreo 60 000 de tătari a năvălit şi în Moldova.

Bogdan nu-i aştepta, ştiindu-i pe undeva departe, pe meleaguri litvane,încît aceştia au prădat nestingheriţi, cărînd după ei şi vreo 74 000 de robi.La vadurile Nistrului, boierul Corpaciu cu vreo mie de viteji strînşi în grabăau îndrăznit să le amintească tătarilor că nu fuseseră în ţara nimănui. Aupierit vreo 700 din ei, lăsînd numai învăţare de minte pentru cei ce au stat

cu mîinile în sîn, privind cum tătarii îşi cărau robii fără de nici o sminteală. S-a înspăimîntat rău craiul Vladislav de prăpădul făcut de tătari şi s-agîndit să-l roage pe cneazul Moscovei să-i ajute şi el pe creştini, lovindu-i pela spate pe tătari, cînd ar mai plecat după plean. Bogdan a cerut să-şi


33/191

alăture şi el soli la Moscova, ca să aducă acasă bruma de lucruri ce mairămăseseră după moartea surorii

33

sale Olena1. Sigismund însă nici n-a vrut să audă de. o asemenea soliecare să treacă prin ţara lui. Se aa pe atunci în mare duşmănie cu moscalii,pentru stăpînirea Lituaniei, dar nici încredere n-avea în solii lui Bogdan.Bănuia că pe ascuns s-ar putea înţelege cu cneazul Moscovei, contraPoloniei. Nu le rămînea moldovenilor decît să se apere singuri de năvăliriletătarilor, cel mult cu sprijin de la vecinii dinspre asnţit şi miazănoapte. Ba-rem de le-ar fost una voinţa, dar

Cînd tătarii pîrjoleau Moldova, prin august 1510, regele Vladislav aporuncit saşilor 600 de călăreţi şi 100 de suliţaşi în sprijinul lui Bogdan(nici măcar cît oamenii boierului Corpaciu). Saşii s-au pregătit pe îndelete şiau ajuns în Moldova vreo 200 de pedestraşi. . . dar abia în anul celălalt,prin primăvară! Noroc că tătarii n-au mai adăstat pe meleagurile moldovene...

La rîndu-i, regele Sigismund poruncise celor 4 000 de oşteni, ce-i aveaîn Pocuţia, să-l sprijine pe domnul român (cu cîtă uşurinţă se strînseseră60 000 cînd fusese 1 vorba de jefuirea Moldovei!). Dar şi aceştia s-au arătata nu prea lămuriţi dacă Bogdan avea nevoie de ajutor sau nu, indcă nicinu s-au clintit cîtă vreme tătarii îşi făceau de cap în Moldova. Iar după ceau pustiit totul şi au plecat, la ce bun să mai intrat în Moldova pe urmelelor? Ei ce-ar mai, jefuit, cîtă vreme ceilalţi lăsaseră în urmă numaicenuşă? m

Sigismund l-a vestit pe Bogdan că o solie tătărească ce fusese laCracovia îi ceruse îngăduinţa să ocupe ei Moldova. Neprimind, el voia să-iarate voievodului cît de mult îl îndatora (deşi mai bună treabă ar făcutdacă i-ar urnit pe cei" 4 000 de ostaşi). A înţeles însă

1 Olena era ica lai Ştefan cel Mare cu prima soţie, Ev-dochia. Măritatăcu ţareviciul Ivan, ul lui Ivan al III-lea, cneazul Moscovei, a murit înînchisoare, în Rusia, la 18 ian. !505 (apud C. C. Giurescu şi D. C. Giurescu,op. cit., voi. II, P- 1 87).

33

Bogdan că regele nu i-a îngăduit pe tătari ca să nu aibă asemenea vecini care

era o stavilă în calea turcilor!încă din primele luni ale anului 1511 necazurile au început să se arate

din nou. în februarie, cu multă jale, a fost coborîtă în gropniţa de la Putnamuma voievodului, Măria Doamna, ica lui Radu cel Frumos. Mai apoi,

vremuri de primejdie începuseră să se arate dinspre Chilia, aată înstăpînirea turcilor. Certîndu-se cu tatăl său Baiazid al II-lea1, unul dintre


34/191

ii lui, Selim, a fugit tocmai la gurile Dunării, unde s-a împrietenit cuMengli Ghirei, hanul Crimeii, devenindu-i şi ginere. împreună au hotărît săîncerce înlăturarea sultanului şi, ca să-i cîştige pe tătari, li s-a îngăduit săprade, cînd le va voia, Moldova, Ungaria şi Polonia. începutul îl făcuserăchiar în vara lui 1510, în Lituania şi Moldova.

În 1511, Selim şi socru-său au ocupat Cetatea Albă, după care, dintr-odată, s-au întors către stepele ruseşti. Neîncrezător în tătari, Bogdan şi-adus oastea de către „apa Nistrului, la apărarea marginii", cum avea el săscrie lui Baiazid al II-lea prin septembrie acelaşi an2. La vremea culesului,ca de obicei, tătarii s-au ivit în Moldova, poftind să strîngă bucate şi robi.

De astă-dată nici ungurii nici leşii n-au mai luat cu uşurinţă lucrurile,şi Vladislav a poruncit ca 800 de ostaşi, adică jumătate din oastea lui de laOradea, să treacă munţii împotriva tătarilor. Ei trebuiau să se alăture

oştenilor lui pan Stanislas Lanczkoronski, staroste de Kameniţa, pan Jan Tworowski, staroste de Podolia şi altor utcrîmlenii că au fost atacaţi din nou de nogai şi n-au mai apucat să se bată

1 Baiazid II (Veli) 1481—1512.2 C. C. Giurescu, şi C. D. Giurescu, op. cit., p. 264.3 Iuliu Marinescu, op. cit.34

cu oastea creştinească, dacă nu cumva norocul va fost de parteacreştinilor ... Au lăsat „culesul" pentru anul celălalt, dar nici atunci n-aufost mai norocoşi, căci cei vreo 20 000 de tătari ce apucaseră calea cătrePolonia au fost opriţi de oastea regelui la Wisnewecz şi, puşi pe fugă, dinnou au rămas fără plean.

Bogdan i-a trimis pe dată scrisoare de laudă lui Sigismund, pentru biruinţa asupra t

că stăpînul lor nu i se alăturase cu oaste. Domnul român se aţinuse pemargini ca să nu-l supere pe Selim, cu care tocmai era pe cale să seînţeleagă să e pace. Regelui nu i-a fost pe plac şi a căutat s

POMPILIU TUDORAN - Domnii Trecatoare-Domnitori Uitati

Documents

Transcript of POMPILIU TUDORAN - Domnii Trecatoare-Domnitori Uitati