CURSUL 1

STATUL CA INSTITUŢIE CENTRALĂ A SISTEMULUI POLITIC

Statul şi elementele sale caracteristice

Configuraţia statului în ansamblul societăţiiStatul e instrument şi formă instituţionalizată de exercitare a puterii.Funcţia de organizare, de conducere, coordonare şi exercitare legitimă a

autorităţii în raport cu populaţia ce trăieşte pe un teritoriu. Din această perspectivă, între noţiunea de stat şi noţiunea de putere politică există o strânsă legătură. Ordinea de legătură are ca şi chintesenţa legea.

Definiţie: “Statul este o organizaţie complexă de instituţii şi reglementări juridice menite să asigure ordinea socială, convieţuirea indivizilor şi grupurilor şi să administreze funcţionarea coerentă a societăţii.”

Noţiunea de sistem politic este mai amplă decât noţiunea de stat, oricum statul este o întruchipare a puterii politice şi este elementul central al sistemului politic.

Politicul nu se confundă cu statul, statul este doar o ipostază istorică a politicului. Politicul este instituţia ce nu lipseşte din nicio societate umană pe orice treaptă ar fi, chiar dacă politicul nu îmbracă forma statului decât în anumite condiţii istorice. Există societăţi fără stat, însă nu există societăţi lipsite de fenomenul de dominaţie, de control, de influenţă. Ca principală instituţie a sistemului politic statul ia forma unui ansamblu de instituţii ierarhizate şi codificate legislativ. Aceste instituţii sunt distincte de societatea civilă. Dispun de instrumente şi resurse pentru a exercita autoritatea în teritoriu delimitat.

Statul are o organizare juridică explicită reprezentată de principalele instanţe ale puterii politice: sistemul legislativ, sistemul executiv, judecătoresc. Din acest punct de vedere, statul este rezultat al unei asocieri intime a ideii de normă juridică obligatorie şi a unui sistem de instituţii ce garantează, asigură respectarea şi aplicarea legilor. Statul este o componentă, un element al societăţii în ansamblul ei, pe de altă parte, în acelaşi timp, statul are funcţia de a organiza şi de a administra o societate în ansamblul ei. Statul este o sursă a dreptului pentru societate: emite norme, legi şi decizii obligatorii.

Concluzie: Statul reprezintă elementul central al sistemului politic, este expresia sau forma caracteristică a puterii politice în care instituţiile sale sunt singurele care deţin dreptul “legitim” de a utiliza mijloacele necesare, inclusiv constrângerea la nevoie pentru a impune sau conserva ordinea socială.

Definirea puterii politice se explicitează prin mecanismul de funcţionare a statului care este o formă de întruchipare a puterii politice. Spre deosebire de alte forme de dominaţie întâlnite în societate, dominaţia politică are un specific în sensul că se traduce prin teritorialitate, prin continuitate în spaţiu şi timp, are o structură administrativă specializată împlinită în forma statului modern.

Elementele definitorii ale statului sunt: populaţia, teritoriul, structura politică de conducere şi un aparat administrativ care se traduce prin sintagma “birocraţie”, în sens funcţional. Termenul “birocraţie” a fost consacrat şi analizat de juristul sociolog german Max Weber.

TeritoriulAutoritatea politică instituită îşi exercită suveranitatea externă şi internă pe

un teritoriu anumit determinat. De exemplu, la vechii greci statul era identificat cu polisul ca o cetate cu o organizare politică de sine stătătoare. Romanii disociau ca stat-teritoriu numit civitas şi stat ca o instituţie politică-res publica, având menirea de a conduce o cetate, o societate pe un teritoriu delimitat.

Alte caracteristici ale statului, cum ar fi aparatul administrativ poate fi înţeles ca aparat de guvernare a societăţii. Statul dispune de un sistem autonom de instituţii. Funcţiile sale, alcătuirea sa depind de structura complexă a societăţii respective, de morfologia grupurilor sociale, de nivelul de dezvoltare economică. Statul nu este doar un concept politic, ci şi unul juridic. În dreptul constituţional, statul se defineşte ca o modalitate de organizare a puterii politice după un tratat: “Statul reprezintă o ordine juridică structurată şi eficientă.” Se înţelege că oricare dintre definiţiile statului convoacă/ apelează la o perspectivă interdisciplinară pentru că există o strânsă legătură între stat, putere politică şi drept. Puterea politică este prezentă în orice ipostază a comunităţii umane, în orice tip de organizare socială, chiar şi în cele primitive, dar statul, ca ansamblu coerent de instituţii şi norme, a apărut în anumite condiţii economice, sociale. Politica este prezentă şi în forme nestatale (exteriorul statului), relaţiile de putere le găsim şi în spaţiul social, depăşind sfera politicului. În ceea ce priveşte caracteristicile statului modern, epoca modernă a impus noţiunea de stat cu sensul de putere politică legitimă bazată pe reglementări juridice precise, clare ce au acordul tacit al populaţiei, abordarea modernă a statului este aceea de instituţie cu rol central şi decisiv în organizarea şi conducerea societăţii. De asemenea, pe lângă sensul de instituţie centrală, statul mai semnifică şi o anumită comunitate umană aflată sub autoritatea instituţiei politice.

Statul modern se sprijină pe o nouă structură juridică, anume Constituţia, pe distincţia dintre public şi privat, pe existenţa unor instituţii cu rol de coordonare şi control asupra unui teritoriu având în subordine numeroase structuri centralizate, administrative (armata permanentă), un sistem central de impozitare, organisme diplomatice.

Statul şi autorităţile publiceNoţiunea de autoritate se leagă de noţiunea de legitimitate care

exprimă/derivă din faptul că instituţiile statului sunt acceptate şi recunoscute ca ipostaze ale puterii publice, mai concret, sunt îndreptăţite să emită norme imperative ce trebuie ascultate şi asumate ca obligaţii politice de către membrii societăţii. În epoca modernă, instituţiile statului sunt îndreptăţite să elaboreze legile şi deciziile la nivel macrosocial, funcţie pe care o îndeplineşte, în sistemul democratic, Parlamentul sau reprezentanţa naţională. De asemenea, statul îşi exteriorizează legitimitatea prin funcţia de aplicare a politicilor sociale, de administrare a treburilor publice, funcţii ce revin Guvernului şi aparatului administrativ central şi local.

2

Instituţiile statului se bucură de autoritate când sunt recunoscute de membrii societăţii ca fiind valide şi îndreptăţite să exercite puterea.

State, forme de guvernământ şi regimuri politiceTipurile fundamentale de stat în epoca modernă sunt cele democratice şi cele

dictatoriale cu numeroase forme de-a lungul istoriei, în funcţie de compoziţia şi structura ierarhică a puterii, de gradul de participare politică a cetăţenilor, de drepturile acestora şi de puterea lor de influenţare a deciziilor.

Tipurile de stat sunt grupate în 3 mari categorii:1. forma de guvernământ;2. structura de stat;3. regimul poilitic.Forma de guvernământ:- monarhia;- republica.Structura de stat defineşte caracterul unitar sau federativ al statului: state

unitare cu reglementări şi instituţii centralizate, un singur Guvern, instituţii locale cu un anumit grad de autonomie a instituţiilor.

Statele federale sunt compuse din unităţi statale ce recunosc o ordine constituţională comună, dar dispun de reglementări particulare, de instituţii proprii şi de atribuţii specifice.

Regimurile politice, ca elemente de deosebire a statelor, se referă la modul în care se constituie organele de putere şi la relaţia dintre drepturile cetăţenilor si instituţiile de stat. Puterea politică poate fi exercitată sub formă democratică sau dictatorială. Regimurile politice, deci, pot fi democratice şi nedemocratice (3 forme):

- regimuri autoritare;- regimuri dictatoriale;- regimuri totalitare.

3

CURSUL 2

INSTITUŢIILE SISTEMULUI DEMOCRATIC

I. Constituţia, temei al ordinii de drept

Constituţiile sunt documente fundamentale pentru sistemul modern de guvernare democratic. În Declaraţia drepturilor omului şi cetăţeanului din 1789 se precizează: “Orice societate în care garanţia drepturilor nu este asigurată, nici separaţia puterilor stabilită, nu are o Constituţie.”

Societăţile moderne au reglementat interesele diferitelor grupuri sociale printr-o legislaţie corespunzătoare. Pornind de la faptul că interesele opuse trebuie protejate ca o garanţie a libertăţii, reglementarea aceasta se face prin Constituţie, pentru a le contrabalansa unele prin altele şi a împiedica astfel formarea unor majorităţi opresive. Rolul Constituţiei este de a legitima puterea democratică intr-o republică= o reprezentare, un Guvern organizat pe baza unei scheme de reprezentare astfel încât să fie asigurate drepturile individuale, dar şi binele public şi forma democratică a Guvernului împotriva pericolului ca unele facţiuni şi grupuri de interese să monopolizeze puterea.

În calitatea ei de lege fundamentală pentru un stat democratic, Constituţia este o sinteză a principiilor şi valorilor pe care se întemeiază ordinea de drept şi raporturile dintre stat şi cetăţean. Din Constituţie derivă şi alte acte normative legiuitoare. Constituţiile scrise au apărut în epoca modernă, vechile regimuri premoderne se bazau pe Constituţiile nescrise, dar care erau respectate în virtutea tradiţiei. În urma revoluţiilor moderne, prin contribuţia teoreticienilor în domeniul juridic şi a noii clase politice s-au impus Constituţii scrise absolut necesare pentru a da o formă sistematizată cu norme precise, clare şi stabile asupra guvernării.

Sistemul constituţionalÎn societatea modernă este opus sistemelor premoderne în care puterea este

concentrată în persoana monarhului. Constituţiile scrise au apărut pe baza:- doctrinei dreptului natural care afirma existenţa unor drepturi şi libertăţi

naturale ale oamenilor, indiferent de condiţia lor socială, deci izvorând inerent din natura umană;

- teoriei contractului social care priveşte statul ca rezultat al unei înţelegeri libere dintre cetăţeni.

Constituţiile scrise au fost precedate de o serie de acte şi înţelegeri stabilite în perioada de tranziţie între puterea monarhilor şi diferite categorii cu putere economică şi socială, anume seniorii feudali, nobilimea de curte, noile forţe ale burgheziei.

Primele Constituţii scrise sunt considerate Constituţia Americană din 1787 şi Constituţia franceză din 1791. Dupa aceste Constituţii, în secolul al XIX-lea, în majoritatea statelor europene s-au adoptat Constituţii scrise de factură democratică. Înainte de aceste 2 Constituţii scrise, în Anglia s-au adoptat de-a lungul timpului o serie de pacte între rege, cler, nobilime şi burghezie care au avut o

4

valoare constituţională, deşi nu au fost adunate niciodată într-un singur document specifice dreptului cutumiar şi mai sunt cuprinse o serie de acte constituţionale scrise.

II. Schimbări constituţionale în tranziţia spre democraţie (în Europa centrală şi de est)

În România, adunarea constituantă a elaborat şi adoptat o nouă Constituţie care a consacrat juridic drepturile fundamentale ale omului, separaţia puterilor în stat şi trecerea ţării la un sistem democratic pluralist. Noua Constituţie din 1991 (aprobată prin referendum la 8 decembrie) stabileşte normele de bază ale ordinii democratice şi regulile jocului politic devenind astfel temelia procesului de reorganizare a instituţiilor statului şi baza juridică a întregii legislaţii, a reformei politice, economice şi administrative. Treptat a apărut necesitatea de a revizui această Constituţie pentru a conferi sistemului politic o mai mare eficienţă şi de a pune în acord prevederile sale cu dinamica realităţii sociale. De asemenea, această necesitate consta şi în stabilirea unui nou statut internaţional al României angajată în procesul de aderare la U.E. şi de integrare în NATO. Astfel, Parlamentul României adopta legea de revizuire a Constituţiei care a fost supusă unui referendum naţional în 18 şi 19 octombrie 2003, fiind aprobată prin această procedură.

Constituţia reprezintă un element de stabilitate a regimurilor democratice, ele fiind revizuite sau schimbate doar în situaţii de criză şi de transformări politice majore, dar în nicio ţară din lume datorită schimbărilor politice, sociale, economice continue nicio Constituţie nu poate să rămână imuabilă.

III. Principiul separaţiei puteriiPrintre principiile stipulate în Constituţie se află şi principiul separaţiei

puterilor în stat. Este unul dintre principiile cele mai importante ale funcţionării şi organizării statului. Aceste instituţii, precum şi persoanele care le conduc, alese în mod democratic exprimă voinţa poporului, ceea ce le conferă legitimitatea necesară pentru a exercita puterea în stat şi a elabora decizii care devin obligatorii atât pentru organele administrative, cât şi pentru toţi cetăţenii societăţii respective.

Semnificaţia deosebită pe care o are separaţia puterilor în stat este de a împiedica acapararea puterii de către o singură instanţă sau structură politică. Potrivit acestui principiu, funcţiile de conducere sunt acordate unor instituţii şi autorităţi diferite şi relativ autonome cu atribuţii în sfera lor de competenţă, ceea ce asigură un control reciproc al lor, precum şi echilibrul dintre ele. Astfel, Constituţiile democratice conferă statului 3 funcţii majore: legislativă, executivă, judecătorească.

Funcţia legislativă se referă la elaborarea şi adoptarea legilor ce privesc raporturile sociale, norme generale de conduită obligatorii pentru toate instituţiile şi pentru toţi cetăţenii.

Funcţia executivă priveşte luarea deciziilor operative de către un cabinet sau guvern vizând administrarea curentă a treburilor publice şi aplicarea legilor, menţinerea ordinii publice şi a siguranţei cetăţenilor.

5

Funcţia judecătorească prin care instituţiile specializate ale statului ca instanţe independente faţă de puterea executivă soluţionează conflictele, înfăptuiesc justiţia conform legislaţiei în vigoare.

IV. Democraţia. Principiul reprezentăriiPrincipiul reprezentării caracterizează sistemul democratic modern. Poporul

este titularul de drept al puterii suverane, dar nu o exercită în mod direct, ci prin intermediul unor reprezentanţi aleşi în mod liber pe baza unor proceduri bine definite. În absenţa acestui mecanism al reprezentării nu se poate obţine consimţământul cetăţenilor pentru reglementările şi deciziile politice, nu se obţine nici autoritatea necesară pentru a administra problemele complexe ale unei societăţi. De aceea, democraţii moderni au inventat instituţiile politice prin care reprezentarea să fie asigurată prin alegeri, Parlament, responsabilitatea guvernanţilor sau a reprezentanţilor acestora în faţa cetăţenilor, participarea grupurilor sociale la organizarea competiţiei pentru putere.

6

CURSUL 3

SISTEME ELECTORALE ŞI CONFIGURAŢII DEMOCRATICE

I. Importanţa sistemelor electoraleAlegerile libere au loc periodic acolo unde există pluralism politic şi

competiţie între partide şi candidaţi. Alegerile libere sunt un element definitoriu al sistemului democratic modern. Prin acest sistem şi mecanism, societăţile îşi aleg periodic conducătorii politici şi îi pot schimba prin proceduri nonviolente.

Alegerile se desfăşoară într-un cadru bine definit şi cu reguli şi proceduri ce se referă la toate etapele şi operaţiunile pe care trebuie să le parcurgă până la finalizare acest proces, condiţiile politice preliminare , tehnicile şi procedurile de atribuire a mandatelor, validarea rezultatului alegerilor.

Sistemul electoral se referă la ansamblul normelor şi procedurilor ce definesc condiţiile pe care trebuie să le îndeplinească un cetăţean pentru a putea să-şi exercite dreptul de a alege şi dreptul de a fi ales, se mai referă la garanţiile pe care autorităţile trebuie să le asigure, condiţiile de desfăşurare corectă a alegerilor, a scrutinului propriu-zis şi principii şi mecanisme de atribuire a mandatelor în urma alegerilor. Sistemele electorale au o influenţă majoră asupra vieţii politice şi anume determină decisiv configuraţia sistemelor de partide şi a raporturilor dintre diverse forţe în procesul democraţiei şi al poziţiei de putere pe care o vor avea diferitele categorii de demnitari: - aleşi prin vot(sufraj) direct;

- aleşi prin vot indirect.Importanţa sistemelor electorale şi de scrutin rezultă din faptul că ele produc

sau favorizează fie concentrarea şi reducerea numărului de partide (sistemele majoritare), fie la fragmentarea spectrului politic in mai multe partide (sistemele proporţionale). Tipul de scrutin influenţează covârşitor modul de constituire a majorităţilor ce vor guverna, precum şi modul de a exercita puterea. De aici rezultă şi modurile de constituire şi funcţionare a opoziţiei care poate fi concentrată sau dispersată, deci sistemele electorale proiectează sistemele politice si modul lor de funcţionare.

După unii autori există 3 mari categorii de sisteme electorale:- sisteme electorale majoritare - cu un singur tur în circumscripţii

uninominale;- sisteme majoritare cu 2 tururi în circumscripţii uninominale;- sisteme de reprezentare proporţională.

II. Sistemul majoritar şi variantele saleAre 2 variante: - sistemul majoritar uninominal;

- sistemul majoritar de listă.

7

Sistemul majoritar uninominal poate fi cu unul sau 2 tururi, se declară ales candidatul care întruneşte cel mai mare număr de voturi valide din partea alegătorilor în circumscripţia delimitată prin lege. Prezintă avantajul că tranşează direct competiţia politică dintre candidaţi individuali pe baza numărului de voturi obţinute în circumscripţia electorală respectivă. Cetăţenii au posibilitatea de a cunoaşte şi evalua personalitatea candidaţilor. Sistemul uninominal este relativ simplu, iar procesul electoral e mai uşor de asimilat de cetăţeni. Sunt atâtea mandate câte circumscripţii electorale sunt fixate de lege. Avantajul de a stimula participarea politică a cetăţenilor şi de a preveni/ reduce absenteismul electoral. În multe state prezenţa alegătorilor la urnele de vot este mai mare în cazul alegerilor locale şi mai scăzută în cazul alegerilor parlamentare şi prezidenţiale.

Sistemul majoritar uninominal diminuează semnificativ influenţa partidelor şi favorizează candidaţii cu personalitate puternică, se creează o relativă independenţă a candidatului faţă de partid.

Partidul care are cei mai mulţi candidaţi aleşi va obţine majoritatea parlamentară şi va forma Guvernul, iar liderul său va deveni prim-ministru, sistem ce funcţionează în Marea Britanie, Australia, Noua Zeelandă, Canada.

Dezavantaje:- sistemul uninominal poate altera sensul pluralismului politic şi poate

facilita constituirea unui Parlament eterogen şi fărâmiţat sub raport politic, incapabil să susţină o guvernare coerentă şi stabilă;

- avantajând candidaţii independenţi cu personalitate, sistemul uninominal nu produce întotdeauna majorităţi stabile la nivel parlamentar;

- partidele mari în acest sistem sunt din start avantajate deoarece dispun de un electorat stabil (nucleul dur), uneori consolidate de o tradiţie politică, iar partidele mici pot obţine scoruri competitive doar în unele circumscripţii acolo unde sunt mai bine reprezentate prin lideri locali foarte puternici şi bine cunoscuţi de către electorat;

- dezavantajul major al sistemului uninominal mai ales în varianta cu un singur tur rezidă în faptul că generează mari injustiţii electorale; în acest sistem cu un singur tur este ales candidatul care a obţinut mai multe voturi chiar dacă ceilalţi candidaţi au obţinut mai multe voturi însumate decât câştigătorul alegerilor. În această situaţie scade reprezentarea mai multor partide în Parlament.

În scrutinul uninominal cu 2 tururi un candidat poate fi ales în primul tur dacă obţine majoritatea absolută a voturilor, iar în al doilea tur dacă obţine majoritatea simplă de 50+1 candidat. În cel de-al doilea tur participă de regulă primii 2 candidaţi care au obţinut cele mai multe voturi în primul tur de scrutin fără a obţine însă o majoritate absolută. În aceste condiţii, voturile celorlalţi candidaţi se negociază realizându-se compromisuri şi alianţe conjuncturale pentru a dirija voturile spre unul din cei 2 candidaţi aflaţi în competiţie.

Se referă la alocaţiile suplimentare din bugetul statului pentru organizarea unor circumscripţii electorale în funcţie de numărul de mandate parlamentare, precum şi alocarea de fonduri financiare foarte mari pe care trebuie să le atragă candidaţii în campania electorală. Sunt avantajate grupurile cu forţă economică, oamenii de afaceri care pot suporta astfel de cheltuieli.

Sistemul majoritar cu scrutin de lista

8

Se poate desfăşura în 1 sau 2 tururi.În acest sistem alegătorii votează nu pentru un anumit candidat, ci pentru

una din listele de candidaţi, liste propuse de partide sau coaliţii electorale. Partidele joacă un rol foarte important: propun listele, alegătorii votează pentru un program sau pentru o doctrină.

În sistemele majoritare cu un singur tur învinge candidatul care în circumscripţie uninominală obţine majoritatea relativă.

În sistemele cu 2 tururi (majoritar), în primul tur învinge numai candidatul care a obţinut majoritatea absolută a voturilor exprimate, iar dacă niciunul dintre candidaţi nu ajunge la acest barem se organizează al doilea tur de scrutin unde învinge candidatul care a obţinut majoritatea absolută a voturilor. Candidaţii care au dreptul de a participa la al doilea tur sunt fie primii 2 clasaţi în primul tur, fie cei care au depăşit la primul tur un anumit prag stabilit prin legile electorale. În Franţa, de pildă, acest prag a fost ridicat de la 5% cât era în 1958 la 12,5% în 1976, fiind un prag foarte ridicat deoarece în eventualitatea că prezenţa la vot a electoratului este în jur de 80% un candidat trebuie să obţină cel puţin 20% din voturile exprimate pentru a accede în al doilea tur de scrutin pentru a împiedica pătrunderea partidelor extremiste.

Sistemul majoritar cu 2 tururi pune în mişcare un mecanism eficace de selecţie a candidaţilor şi a partidelor favorizând partidele mari şi închegarea coaliţiilor.

Sistemul reprezentării proporţionalePrincipiu: Fiecare partid trebuie să obţină un număr de mandate

corespunzătoare cu ponderea voturilor exprimate în favoarea sa la nivel naţional sau de circumscripţie. În oricare dintre variantele sale, acest principiu se regăseşte, anume mandatele parlamentare se împart candidaţilor proporţional cu voturile obţinute în alegeri, deci acest sistem încearcă să realizeze o justiţie electorală şi să reflecte diversitatea de opinii din societate.

Unul din avantajele acestui sistem este tendinţa de a garanta această corespondenţă procentuală, ceea ce permite accesul în structurile parlamentare atât al majorităţii, cât şi al minorităţii politice, permite accesul atât al partidelor mari, cât şi mici până la un anumit prag electoral. Deci este vorba în acest sistem de o aspiraţie spre echitate în reprezentare oferind o şansă diferitelor orientări sociale şi segmente electorale de a-şi exprima opiniile şi de a fi reprezentate în instituţiile deliberative şi legislative. Acest sistem este o practică electorală.

Din punct de vedere teoretic sistemul reprezentării proporţionale a fost întemeiat în gândirea constituţională şi liberală modernă potrivit cărora Parlamentul trebuie să fie o oglindă a pluralismului societăţii civile, să reflecte diversitatea de opinii individuale, de interese economice şi de ideologii.

Într-o astfel de viziune, alegerile constituie un mecanism democratic prin care se poate reconstitui în plan politic tabloul coerent al voinţei generale.

Sistemele majoritare sunt orientate spre guvernare, nu spre reprezentativitate. În contrast cu aceste sisteme majoritare, sistemele proporţionale au menirea de a asigura o reprezentativitate echitabilă a partidelor în funcţie de numărul de voturi obţinute. Dacă niciun partid nu obţine majoritatea necesară

9

pentru a forma Guvernul, în acest caz majoritatea parlamentară şi de guvernare se realizează prin coaliţii.

Elementele caracteristice ale sistemului reprezentării proporţionale:1. Importanţa deosebită pe care o au partidele în desemnarea candidaţilor şi

în tot procesul electoral.2. Sistemul proporţional prevede alegeri pe baza listelor de candidaţi, liste

propuse de către fiecare partid sau coaliţie electorală. Prin această modalitate de vot se poate măsura audienţa pe care o are fiecare formaţiune politică în rândurile alegătorilor, precum şi gradul în care programele lor sunt receptate şi acceptate de către electorat.

3. Alegătorii în sistemul proporţional nu votează persoane, ci o listă în întregime întocmită de partide şi care se individualizează pentru fiecare circumscripţie.

4. În sistemul reprezentării proporţionale sunt acceptaţi şi candidaţi independenţi, dar pe liste separate, pe când candidaţii de pe listele partidelor sunt membri şi lideri sau simpatizanţi ai partidului pe lista căruia candidează.

5. Sistemul de alegeri parlamentare în sistemul proporţional se desfăşoară într-un singur tur de scrutin, iar atribuirea tuturor mandatelor se face în urma rezultatelor obţinute potrivit unor calcule de proporţionalitate. În acest fel se elimină retragerea unor candidaţi, precum şi transferul de voturi sau aranjamentele conjuncturale dintre partide.

Cea mai importantă şi cea mai dificilă problemă e de natură tehnică şi anume modalităţile de atribuire a mandatelor încât să se respecte principiul reprezentării echitabile, adică mandatele se atribuie proporţional cu numărul de voturi obţinute de către partidele care participă la alegeri.

Tehnica de atribuire a mandatelor în sistemul reprezentării proporţionale:- această tehnică presupune mai multe faze şi proceduri:1. trebuie calculat coeficientul electoral la nivel naţional sau de

circumscripţie. Acest coeficient exprimă numărul de voturi necesar obţinerii unui mandat. Coeficientul este rezultatul împărţirii numărului total de voturi valabil exprimate la nivel naţional la numărul total de mandate ce urmează a fi distribuite. În cazul independenţilor, aceştia trebuie să obţină un număr de voturi cel puţin egal cu coeficientul electoral pentru a putea obţine un mandat.

2. raportarea coeficientului electoral la numărul de voturi exprimate pe fiecare listă urmând ca fiecare listă să primească atâtea mandate de câte ori se cuprinde coeficientul în acest număr.

Pot apărea 2 situaţii care stârnesc cele mai aprige discuţii si contestări: 1. să rămână mandate neatribuite;2. să rămână voturi neutilizate ale partidelor în diferite circumscripţii. De regulă, resturile de voturi şi de mandate se redistribuie listelor de partide

la nivelul circumscripţiilor sau, mai rar, la nivel naţional. Pentru redistribuirea resturilor la nivel de circumscripţie se utilizează mai multe sisteme de calcul, cum sunt sistemul celor mai mari resturi, metoda celor mai mari medii, sistemul

10

coeficientului modificat şi sistemul D’Hont. Acest sistem a fost creat la sfârşitul secolului al XIX-lea.

Metoda celor mai mari resturi presupune luarea în calcul a celor mai mari resturi de voturi rămase neutilizate. Listele care au avut cele mai mari resturi în ordine descrescătoare vor primi cele 3 mandate.

Metoda celor mai mari medii este mai complicată din punct de vedere tehnic, dar avantajoasă pentru partidele mari. După ce a fost realizată distribuirea primelor 5 mandate, fiecărei liste i se mai atribuie în mod fictiv încă un mandat, apoi se împarte cifra obţinută la numărul de voturi obţinute de fiecare listă. Pornind de la acest rezultat fictiv putem afla câte voturi ar fi fost necesare fiecărei liste pentru a obţine un număr mai mare de mandate.

Printre avantajele sistemului reprezentării proporţionale este şi faptul că duce la formarea unui Parlament care reprezintă destul de exact distribuţia opiniilor şi a orientărilor politice ale întregului electorat: încurajează multipartidismul, însă un multipartidism anarhic nu este benefic pentru viaţa politică democratică.

III. Condiţionări şi praguri electoraleAceste condiţionări şi praguri electorale sunt destinate pentru a limita

multiplicarea anarhică a partidelor, ceea ce înseamnă că scade reprezentativitatea şi generează dificultăţi funcţionale în Parlament. Sunt mai multe reglementări care stabilesc condiţionări şi clauze de excludere:

1. dimensiunea circumscripţiei;2. pragurile electorale;3. mărimea adunărilor reprezentative în raport cu populaţia unei ţări.Dimensiunea circumscripţiei se referă în primul rând la numărul mandatelor

care se atribuie în acea circumscripţie raportat la numărul locuitorilor şi nu are nicio legătură cu întinderea geografică şi cu populaţia. Această regulă a circumscripţiei are şi următoare formulare: cu cât este mai mare dimensiunea circumscripţiei cu atât mai uşor pentru partidele mici să dobândească locuri şi invers. În circumscriptia de la Timiş care are 10 mandate, partidele mici au şanse mici să obţina mandate.

Altă clauză de excludere şi de condiţionare electorală o constituie stabilirea unui procent minim- prag electoral ce trebuie să-l realizeze fiecare partid sau coaliţie electorală la nivel naţional pentru a obţine mandate. Acest prag la nivel naţional este de 5% Germania, 4% Suedia, 3% Grecia, 1% Israel.

În România, la alegerile din 2000, 2004 şi 2008 s-a operat cu pragul electoral de 5% penntru partide şi de 8% pentru coaliţii. Pragul electoral reprezintă un instrument juridic important pentru a încuraja şi stimula fuziunea şi concentrarea partidelor, obligându-le să se poziţioneze pe o axă clasică de la stânga la dreapta.

Sistemele electorale mixteExistă 2 raţiuni care explică existenţa sistemelor electorale mixte, care în

esenţa ambele nu generează majorităţi parlamentare solide:1. Dificultăţile sistemelor majoritare;2. Dificultăţile sistemelor proporţionale.Sistemele mixte sunt o combinaţie a unor aspecte ale sistemului majoritar cu

unele elemente ale reprezentării proporţionale.

11

Formele şi procedurile sistemelor mixte care se practică astăzi sunt:1. Sistemul votului cumulativ;2. Sistemul votului limitat;3. Sistemul de compensare;4. Sistemul înrudirilor.Dintre acestea, cel mai interesant este sistemul german al buletinului dublu.

Acest sistem îmbină 2 modalităţi de scrutin întrucât alegătorul dispune de 2 buletine de vot pe care le utilizează concomitent pentru a desemna candidaţii în organele reprezentative. Cu un buletin de vot el desemnează într-o circumscripţie locală pe baza scrutinului uninominal majoritar un deputat în bundestag. Cu al doilea buletin, alegătorul îşi exprimă opţiunea pentru o listă de candidaţi dintre cele stabilite de partide în baza principiului reprezentării proporţionale. Fiecare alegător votează de 2 ori: o dată pentru candidaţii din circumscripţia sa care sunt aleşi prin scrutin uninominal, iar a doua oară pentru o listă de candidaţi dintre listele avansate din fiecare partid la nivelul landurilor. Este un sistem mai echilibrat pentru că jumătate din deputaţi sunt aleşi prin sistem uninominal majoritar la nivel de circumscripţie, iar cealaltă jumătate prin sistemul proporţional la nivelul landurilor. Asemenea sistem asigură deci o mai bună reprezentare şi echilibrare a virtuţilor celor 2 sisteme: sistemul majoritar şi sistemul proporţional.

12

CURSUL 4

PARTIDELE POLITICE

I. Pluripartidismul şi sistemul democraticPluripartidismul este o caracteristică absolut necesară a sistemului

democratic (cel puţin 2 partide, dar nici prea multe nu sunt sănătoase).Sistemul democratic modern se caracterizează prin:- principiul reprezentării;- separaţia puterilor in stat;- domnia legii;- pluralism politic;- pluripartidism.Partidele sunt organizaţii ce exprimă în planul vieţii publice valorile,

interesele si opţiunile cetăţenilor privind scopurile şi mijloacele pe care sistemul politic trebuie să le adopte în vederea concilierii conflictelor şi pentru a asigura libertatea şi ordinea în societate.

Partidele politice apar şi se dezvoltă.Apariţia partidelor în viaţa politică e legată de modernizarea societăţii şi de

consolidarea sistemului democratic, inclusiv celelalte procese de apariţie, de contopire, dispariţie, unificare sunt legate de aceasta.

În societăţile premoderne, conflictele de interese se rezolvau prin diferite cutume sau recurgerea la constrângerea fizică, în acest ultim caz puterea militară era o componentă decisivă a puterii în stat, imprima cursul dezvoltării societăţii.

În societăţile premoderne, relaţiile de putere se manifestau prin:1. dominaţie militară, economică sau administrativă;2. subordonare necondiţionată;3. raporturi de forţă şi control dintre guvernanţi şi guvernaţi.Emanciparea politică a condus la crearea societăţilor moderne. În acest

proces de emancipare politică şi civică, societăţile moderne aduc în planul relaţiilor sociale şi umane libertatea individuală, demnitatea persoanei, drepturile omului înscrise în valori şi norme recunoscute. Aduc o rezolvare non violentă.

Există şi în societăţile moderne profunde diferenţieri şi divizări sociale, de interese, de opţiuni ale grupurilor sociale majore.

Pluripartidismul este o expresie a libertăţii politice care concret se manifestă prin existenţa în societate a mai multor partide cu orientări şi programe diferite care propun şi susţin politici şi strategii alternative. Aceasta este raţiunea pentru care sistemele democratice garantează dreptul de asociere al cetăţenilor, dreptul lor legal de a forma partide politice sau organizaţii civice prin intermediul cărora să-şi promoveze interesele şi aspiraţiile.

13

Sistemele nedemocratice se bazează pe un partid unic, care funcţionează ca un partid stat fără oferte politice alternative astfel că toate instituţiile puterii de stat sunt ocupate de reprezentanţii partidului unic. De asemenea, regimurile nedemocratice nu tolerează diversitatea de opinii politice, dreptul de asociere liberă în partide şi în aceste condiţii grupurile sociale, societatea civilă nu se pot implica şi autoorganiza în exprimarea şi susţinerea intereselor proprii.

Definiţii şi funcţii ale partidelor politice1. Perspectivă social-istorică;2. Din punct de vedere ideologic şi cultural;3. Sub raport organizaţional şi instituţionalizat.În literatura de specialitate clasică, dedicată partidelor, au intrat definiţiile şi

concepţiile unor celebri politologi, cum sunt francezii Maurice Duverger, Jean Blondel, Sartori, Max Weber, sociologul Dimitrie Gusti.

Un partid trebuie să reziste cel puţin un ciclu electoral.Partidele politice sunt organizaţii consistente şi durabile, unite prin interese de

ordin general, prin credinţe şi idei structurate într-un program comun, organizaţii ce vizează cucerirea puterii în stat prin mecanism electoral.

În sistemul democratic un partid îndeplineşte o serie de funcţii esenţiale:1. elaborează doctrine şi programe politice pe care le propun populaţiei în

vederea aplicării lor;2. mobilizează cetăţenii în competiţia politică orientându-i opţional în

privinţa voturilor;3. recrutează membrii elitei politice pe plan local şi naţional;4. îşi asumă responsabilitatea guvernării societăţii în cazul obţinerii victoriei

în alegeri;5. articulează interesele populaţiei şi le convertesc în politici publice;6. în cazul în care guvernează au rolul de a soluţiona conflictele sociale şi

politice, de a asigura echilibrul societăţii prin realizarea unui minim consens social şi naţional.

Scopul fundamental îl constituie obţinerea puterii prin intermediul alegerilor competitive, de aici derivă şi sunt condiţionate acţiunile organizatorice, ideologice şi politice dintre alegeri. De menţionat că în sistemul democratic, opoziţia este considerată un factor instituţional vital cu rolul de a exprima in mod organizat critica de ansamblu şi punctuală a programului de guvernare şi a acţiunilor Guvernului.

Tipuri de partide politicePartidele se diferenţiază prin program, doctrină, mod de organizare internă

şi după tipurile de conflicte pe care le exprimă. Cea mai frecventă este clasificarea după criteriul orientării ideologice a partidelor, în acest sens a fost poziţionată axa stânga-dreapta, vorbind de partide de dreapta, de centru-dreapta, de centru, de centru-stânga, de stânga. Se adaugă partide de extremă dreapta şi de extremă stânga.

Acest criteriu şi această grilă de clasificare ideologică întâmpină dificultăţi când o aplicăm la ţări diferite pentru că acolo vom întâlni o anumită tradiţie, o problematică socială specifică din care se nasc şi pe care le slujesc partidele. În multe ţări scandinave funcţionează partide liberale de factură religioasă, pe când în

14

Italia partidele care se pretind liberale sunt anticlericale. La mijlocul secolului al XIX-lea, când au apărut partidele socialiste şi muncitoreşti, partidele liberale erau considerate de stânga pentru că se detaşau în confruntarea cu partidele conservatoare. Astăzi, faţă de partidele social-democratice, partidele liberale sunt poziţionate la dreapta axei. Creştin-democraţia, ca orientare politică, are semnificaţii diferite de la ţară la ţară. În Germania e orientare de dreapta, în Italia e orientare de centru, iar în Belgia e orientare de stânga.

O a doua clasificare a partidelor ţine cont de tipul de organizare şi de funcţionare a partidelor. S-a dezvoltat pornind de la ideile lui Max Weber care diferenţia în partide notabile cu personalităţi de mare influenţă socială şi partide ca organizaţii mari ce patronează instituţiile.

De la această idee, Maurice Duverger a dat următoarea clasificare:- partide de masă;- partide de cadre.Partidele de cadre se caracterizează prin calitatea candidaţilor pe care îi

sprijină şi mai puţin pe numărul membrilor permanenţi. Ele funcţionează, sunt foarte active doar în perioada campaniilor electorale. Mizează pe notabilităţi, pe figuri proeminente locale, pe personalităţi influente cu prestigiu, pe specialişti recunoscuţi, precum şi pe grupuri financiare care pot sprijini campaniile electorale.

Partidele de masă au structuri locale şi naţionale permanente. Au un număr mare de membri care devin militanţi ai partidelor respective. Au o reţea organizatorică vastă şi cu disciplină ierarhică.

Reprezentanţii lor sunt dependenţi de ideologia, de programul şi de poziţiile oficiale elaborate şi exprimate de conducerea partidului.

Au o ideologie consistentă şi bine delimitată, uneori chiar dogmatizată. Au o organizare internă complexă. Partidele confesionale de masă, de clasă- cele muncitoreşti, socialiste, comuniste şi partidele de masă au cunoscut numeroase transformări în ultimele 5 decenii, căutând să se adapteze la noile împrejurări social-politice pentru a câştiga cât mai mulţi electori, deci pentru a depăşi limitele stricte ale electoratului său. Pentru aceasta au recurs la slăbirea rigidităţii ideologice, au flexibilizat structurile organizatorice, s-a diminuat legătura cu diferite clase şi categorii sociale. În acelaşi timp, oferta politică si a programului partidelor de masă au devenit tot mai pragmatice, s-au adresat spre grupuri de interese şi alegători din toate segmentele populaţiei, au amplificat toleranţa faţă de partidele adverse şi de aici a crescut forţa lor de negociere şi de a face compromisuri în vederea unor alianţe electorale sau parlamentare. În oricare tip de partid, cu toate procesele ce se petrec, identitatea ideologică nu s-a pierdut.

Partidele de masă s-au transformat în partide de alegători sau partide electorale. Li se mai spun în aceste condiţii partide „prinde tot” care au capacitatea de a atrage cât mai mulţi electori care erau potenţiali simpatizanţi ai altor partide adverse.

15