Politica regională a Uniunii Europene

1. Scurte consideraţii privind conceptul de dezvoltare regională

De la înfiinţarea sa Uniunea Europeană şi-a extins în mod constant aria de

dezvoltare privind politicile comune. Dacă iniţial instituirea unei uniuni vamale, crearea

unei pieţe comune reprezentau obiectivele principale ale Comunităţii, de-alungul timpului

sfera domeniilor de interes comun s-a lărgit în mod considerabil. Astfel, au fost elaborate

politici comune în domenii precum agricultură, întreprinderi, economie, finanţe şi

impozite, combaterea schimbărilor climatice etc.

Politica de dezvoltare regională constituie în momentul de faţă cel mai amplu

sector de acţiune al Uniunii Europene. Investiţiile realizate prin intermediul fondurilor

structurale acoperă aproximativ o treime din bugetul Uniunii, pentru perioada 2014-2020

fiind alocate 351,8 miliarde de euro dintr-un total de 1082 miliarde.

Având în vedere importanţa sa deosebită, consider că sunt necesare câteva

menţiuni privind înţelesul conceptului de dezvoltare regională.

În primul rând voi face câteva precizări terminologice. În limbajul literar, uneori

chiar şi în literatura de specialitate, se crează o confuzie între cei doi termeni înrudiţi de

„regionalizare” şi „regionalism”. Mai mult decât atât, ideea de politică regională a

Uniunii Europene este asociată deseori cu unul din aceşti termeni. Cu toate acestea, din

punct de vedere juridic şi sociologic cele două noţiuni nu au înţelesuri identice1. Conform

Congresului Autorităţilor Regionale şi Locale al Consiliului Europei, pentru a fi înţeles

corect, conceptul de „regionalizare” trebuie corelat cu latura instituţională a lucrurilor,

din acest motiv fiind diferit de „regionalism” privit ca mişcare politică şi ideologică. Prin

urmare, regionalizarea se referă în primul rând la crearea unui nou nivel în organizarea

teritorială a unui stat. Criteriile utilizate pentru înfăptuirea unei reorganizări teritoriale

sunt diferite în funcţie de scopul regionalizării. În schimb, regionalismul reprezintă o

activitate descentralizatoare prin care se urmăreşte dobândirea autonomiei unor provincii

1 Ognjen Miric, The Regional Policy of the European Union as an Engine of Economic Development, European movement in Serbia, Belgrad, 2009, p. 15.

1

caracterizate prin elemente culturale, etnice sau lingvistice comune2. În explicarea

politicii regionale europene are deci relevanţă noţiunea de regionalizare iar nu cea de

regionalism.

Politica regională comună a fost construită pentru a reduce disparităţiile

economice şi sociale dintre statele membre ale Uniunii Europene prin sprijinirea

dezvoltării regionale3. În acest scop Comisia Europeană a impus crearea unor regiuni fără

reprezentare administrativă, în vederea definirii unor zone statistice care să permită o

evaluare corectă a situaţiei economice locale. Această împărţire a teritoriului statelor

membre poate fi calificată drept o „regionalizare”. Finanţarea politicii regionale se

realizează prin intermediul unei panoplii de fonduri europene, cunoscute în general sub

denumirea de fonduri structurale, dintre care unele precedă politica regională în sine4.

Dezvoltarea regională este concepută ca o politică a coeziunii la nivel european.

Ea se bazează în primul rând pe solidaritatea financiară, adică pe redistribuirea unei părţi

din bugetul comunitar către regiunile şi grupurile sociale mai puţin prospere. Datorită

scopului său general, de a consolida unitatea economică şi socială a Uniunii, politica

regională mai este cunoscută şi sub denumirea de politică de coeziune. Dezvoltarea

regională are totodată şi un puternic caracter instrumental, prin fondurile sale de

solidaritate contribuind la finanţarea altor politici sectoriale. Caracterul complex al

politicii de dezvoltare regională este subliniat şi de modul în care aceasta integrează trei

dintre obiectivele prioritare ale Uniunii: coeziunea econimică şi socială, extinderea

aplicării principiului subsidiarităţii şi dezvoltarea durabilă.

Cadrul legal general prin care se reglementează politica regională este constituit

de Titlul XVIII al Tratatului privind Funcţionarea Uniunii Europene, titlu ce poartă

denumirea de „Coeziune economică, socială şi teritorială”. În articolul 174 este setat

obiectivul principal al dezvoltării regionale şi anume: „reducerea decalajelor dintre

nivelurile de dezvoltare a diferitelor regiuni şi a rămânerii în urmă a regiunilor

defavorizate”5.

2 Ibidem.3 Ioana Eleonora Rusu, Gilbert Gornig, Dreptul Uniunii Europene, Ed. C. H. Beck, Bucureşti, 2009, p. 307.4 Bernard Funck, Lodovico Pizzati, European integration, regional policy and growth, World Bank Publication, 2003, p. 1.5 Beatrice Andreşan-Grigoriu, Tudorel Ştefan, Tratatele Uniunii Europene, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2013, p. 101.

2

2. Evoluţia politicii regionale comune

În fazele incipiente ale Uniunii Europene dezvoltarea regională nu reprezenta o

prioritate. În ceea ce priveşte nivelul veniturilor pe cap de locuitor şi distribuirea acestora,

membrii fondatori ai Comunităţii (Franţa, Italia, Germania, Belgia, Olanda şi

Luxemburg) constituiau un grup relativ omogen. În acea perioadă, singura regiune mai

puţin dezvoltată era sudul Italiei, aşa-numitul Mezzogiorno6. Chiar dacă la momentul

semnării Tratatului de la Roma (1957) dezechilibrul regional nu constituia o reală

problemă, în preambulul acestui tratat se fixa totuşi ca obiectiv „asigurarea dezvoltării

armonioase a economiilor prin reducerea diferenţelor dintre regiuni şi a întârzierii celor

mai puţin favorizate”7. Tratatul nu cuprindea însă dispoziții privind instrumentele prin

care acest obiectiv urma să fie atins. Absența din textul original al tratatului constitutiv a

unui capitol care să reglementeze politica regională indică opțiunea membrilor fondatori

de a lăsa problema micilor diferențe dintre regiuni în mâna guvernelor naționale8.

Problema disparităţilor şi a decalajelor de dezvoltare dintre regiuni a apărut abia

odată cu prima extindere, în 1973, când Danemarca, Irlanda şi Regatul Unit al Marii

Britanii au aderat la Uniune. În timp ce Danemarca nu era foarte diferită faţă de membrii

fondatori, unele regiuni din Marea Britanie, în special nordul Angliei şi nordul Irlandei

încercau probleme majore privind şomajul şi aveau un venit mediu pe cap de locuitor

scăzut comparativ cu media Uniunii9.

Primul val de aderare nu a constituit însă singurul factor prin care s-a relevat

necesitatea adoptării unei politici regionale la nivel european. Prima criză a petrolului şi

stagflaţia (coexistenţa inflaţiei cu o stagnare a economiei) reprezentau deasemenea

probleme economice ale Uniunii. În acest context, în 1975, cu puţin timp după prima

extindere, a fost creat Fondul European de Dezvoltare Regională10. Acesta avea ca scop

redistribuirea unei părţi din contribuţiile bugetare ale statelor membre către regiunile cele

mai sărace ale comunităţii, în vederea sprijinirii dezvoltării lor economice. Crearea FEDR 6 Martin Reiner, The regional dimension in European public policy: convergence or divergence?, Macmillan Basingstoke, Londra, 1999, p. 7.7 Pascal Fontaine, Construcţia Europeană de la 1945 până în zilele noastre, Institutul European, 1998, p. 58.8 Ognjen Miric, op. cit., p. 20. 9 Martin Reiner, op. cit., p. 8. 10 Ibidem.

3

a reprezentat primul pas spre realizarea unei politici regionale comune. Totuși, pentru mai

mult de un deceniu, acest instrument financiar nu a fost utilizat dacât la scară mică.

Disparităţiile zonale au devenit o problemă mai importantă odată cu cea de-a doua

extindere. Grecia a aderat în 1981, fiind urmată de Spania şi Portugalia în 198611.

Aderarea acestor state a adăugat o nouă dimensiune chestiunii Europei regionale. La data

de 17 februarie 1986 (după aprox. o lună de la extindere) a fost semnat Actul Unic

European de către nouă din cele doisprezece state membre. Pe data de 28 actul a fost

ratificat și de cele trei state rămase- Italia, Danemarca și Grecia. Actul Unic European

este considerat primul document important prin care se modifică dispozițiile tratatelor de

instituire a comunităților. El completează textul Tratatului de la Roma, adăugând un titlu

special, „Coeziune teritorială şi socială”12. Astfel se stabileşte temeiul juridic al politicii

regionale comune. Introducerea titlului XIV (actualmente XVIII) în textul tratatului

constitutiv a reprezentat întâia tentativă de a corela obiectivele stabilite în preambul cu

instrumentele financiare ale dezvoltării regionale.

Perioada ce a urmat adoptării Actului Unic European a fost caracterizată, în ce

priveşte evoluţia politicii regionale, de adoptarea unor reforme. Criza economică ce

loveşte Europa în anii H80 a determinat restabilirea priorităţilor bugetare ale Comunităţii.

Primul pas a fost înaintarea unui pachet de propuneri de reformă de către Comisia

Europeană în anul 1987. Aceste propuneri, cunoscute sub denumirea de „pachetul Delors

I” (după numele preşedintelui Comisiei Jaqcues Delors), sugerau, printre altele, creşterea

fondurilor structurale şi introducerea unor noi reguli de gestiune financiară. Pachetul

Delors I a stat la baza unui set de măsuri adoptate de Consiliu European de la Bruxelles

din februarie 198813. Reforma bugetară a avut drept consecinţă (printre altele) diminuarea

fondurilor alocate politicii agricole comune şi creşterea celor destinate dezvoltării

regionale. Astfel, valoarea Fondurilor Structurale s-a dublat, ajungând să acopere 25%

din bugetul Comunităţii14.

Un alt moment important din evoluţia politicii regionale comune a fost semnarea

Tratatului de la Maastricht în anul 1992. Dispoziţiile tratatului confirmau importanţa

11 Nicoleta Diaconu, Dreptul Uniunii Europenei-Partea specială, Ed. Lumina Lex, București, 2007, p. 10. 12 Marin Voicu, Politicile comunitare în Constituţia Uniunii Europene, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 2005, p. 30. 13 http://www.cvce.eu/en/recherche/unit-content/-/unit/ , 10.01.2015, 12:28.14 Ognjen Miric, op. cit., p. 21.

4

dezvoltării regionale, redefineau formele de intervenţie a fondurilor structurale oferind o

mai mare flexibilitate în acordarea de credite, prevedeau o modificare a nivelurilor de

participare comunitară15. Tratatul Uniunii Europene, intrat în vigoare în 1993, consideră

coeziunea ca fiind unul dintre obiectivele esenţiale ale Uniunii, în paralel cu Uniunea

Economică şi Monetară şi cu Piaţa Unică. Semnarea acestuia a condus de asemenea la

realizarea unui set de schimbări în ceea ce priveşte fondurile structurale regionale. Două

noi instrumente financiare au fost create: Fondul European de Investiţii (1994) şi Fondul

de Coeziune (1993)16.

În articolul 130 D al Tratatului de la Maastricht era prevăzută obligaţia

Consiliului ca până la data de 31 decembrie 1993 să creeze un Fond de Coeziune care să

contribuie la realizarea de proiecte în domeniul mediului şi în acela al reţelelor

transeuropene din sfera infrastructurii de transport17. După semnarea tratatului Comisia

Europeană a avansat un nou set de propuneri- „Pachetul Delors II”. Acesta conţinea un

ansamblu de iniţiative privind asigurarea finanţării UE pe termen mediu. Se propunea

mărirea resurselor bugetului comunitar pentru a permite punerea în practică a deciziilor

adoptate la Maastricht, punându-se accent pe creşterea competitivităţii, coeziunea

economică şi socială între statele membre şi rolul Uniunii pe scena internaţională.

Pachetul „Delors II” a fost aprobat de Consiliul European de la Edinburg din decembrie

1992. Astfel s-a decis o nouă creştere a fondurilor structurale şi s-a creat Fondul de

Coeziune. Asemeni Fondului de Dezvoltare Regională, şi acest fond are ca obiectiv

central reducerea disparităţilor dintre economiile statelor membre18. Tot în baza Deciziei

Consiliului de la Edinburg a fost creat şi Fondul European de Investiţii. Acesta însă avea

ca scop facilitarea finanţării unor proiecte realizate în zonele mai puţin dezvoltate ale

Uniunii, proiecte ce presupuneau un risc de creditare mai mare decât standardul acceptat

în general de Banca Europeană de Investiţii19.

Tratatul de la Maastricht a mai introdus o noutate în domeniul dezvoltării

regionale: a fost fondat Comitetul Regiunilor cu sediul la Bruxelles. Acesta este un

15 Marin Voicu, op.cit., p. 33. 16 Martin Reiner, op. cit., p. 80. 17 Nicoleta Diaconu, Viorel Marcu, Drept Comunitar. Partea specială. Politicile Comunitare, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 2003, p. 285. 18 Nicoleta Diaconu, op. cit., p. 318. 19 Martin Reiner, op. cit., p. 80.

5

organism consultativ care reprezintă autorităţile locale şi regionale din Uniunea

Europeană20. Rolul Comitetului este de face cunoscute punctele de vedere locale şi

regionale cu privire la legislaţia UE. În acest sens Comitetul emite rapoarte pe marginea

propunerilor Comisiei. Costituirea comitetului a venit ca urmare a cerinţelor imperative

ale autorităţiilor regionale ce solicitau o reprezentare concretă în cadrul instituţional şi de

decizie al Uninii Europene. Având în vedere că aproximativ trei sferturi din legislaţia

Uniunii este pusă în aplicare la nivel local sau regional, era firesc ca reprezentanţii locali

să aibă un cuvânt de spus în elaborarea legislaţiei21. Astfel, în ce priveşte Fondurile

structurale de exemplu, Consiliul nu poate adopta nicio decizie fără a consulta în

prealabil Comitetul. Deşi activitatea Comitetului Regiunilor are un caracter pur

consultativ, simpla existenţă a acestei instituţii reflectă importanţa crescândă a

structurilor sub-naţională în interiorul Uniunii.

Până la Consiliul European din martie 1999 politica regională avea şase obiective

declarate: asigurarea structurală a regiunilor nedezvoltate, reconversia regiunilor şi

zonelor industriale în declin, lupta contra şomajului de lungă durată, adaptarea mâinii de

lucru la structurile industriale, adaptarea structurilor agricole şi modernizarea pescuitului,

dezvoltarea şi adaptarea zonelor agricole fragile, susţinerea zonelor arctice cu o densitate

redusă a populaţiei22. Aceste obiective s-au schimbat de-alungul timpului în funcţie de

necesităţiile şi interesele Uniunii.

Dacă prima reformă privind politica regională s-a realizat la mijlocul anilor HHHHH 80,

cea de-a doua a avut loc la începutul secolului XXI. Aceasta presupunea simplificarea

regulilor şi principilor politicii de coeziune. Agenda europeană pentu anii 2000 era în

lucru încă de la a doua jumătate a anilor H 90 deoarece se pregătea terenul pentru cea mai

mare extindere din istoria Uniunii Europene. Aceasta a avut loc în mai 2004 când 10 state

au aderat la Uniune. Valul de noi membri a adus cu el o creştere a populaţiei Uniunii

Europene cu 20%, în timp ce produsul intern brut a crescut doar cu 5%23. Extinderea a

avut ca efect adâncirea discrepanţelor dintre nivelurile de dezvoltare a diferitelor regiuni

europene. Noile state membre nu reuşeau să îndeplinească criteriile impuse prin

20 „Comitetul Regiunilor”, europa.eu, 10. Ianuarie. 2015, http://europa.eu/about-eu/institutions-bodies/cor/index_ro.htm.21 Dan Vătăman, Drept Instituţional al Uniunii Europene, Ed.Universul Juridic, Bucureşti, 2011, p. 182. 22 Marin Voicu, op. cit., p. 31. 23 Ognjen Miric, op. cit., p. 21.

6

obiectivele fondurilor structurale. Drept consecinţă, în martie 1999 Consiliul European a

adoptat o decizie prin care bugetul alocat pentru implementarea politicii de coeziune în

perioada financiară 2000-2006 să atingă o valoare de 213 miliarde de euro pentru 15 state

membre. Un buget adiţional în valoare de 22 miliarde de euro era rezervat pentru statele

ce aveau să adere în 200424. Consiliul European a stabilit de asemenea pentru aceeaşi

perioadă trei obiective ale politicii regionale: acordarea unui ajutor în tranziţie exprimat

în euro pentru regiunile rămase în urmă cu dezvoltarea (Corsica, arodismentele Donai);

investiţii în regiunile aflate în conversie economică şi socială, inclusiv zonele rurale şi

urbane aflate în dificultate; adaptarea şi modernizarea politicilor şi sistemului de educare,

de formare şi de angajare25.

În perioada 2007-2013 o treime din bugetul UE era destinat dezvoltării regionale.

Astfel, 347 miliarde de euro au fost alocate prin intermediul fondurilor structurale, din

care 25% pentru cercetare şi inovare şi 30% pentru infrastructura de mediu şi măsurile de

combatere a schimbărilor climatice. Cea mai mare parte a cheltuielilor regionale au fost

utilizate pentru dezvoltarea celor 12 state recent aderate, deşi acestea reprezentau mai

puţin de un sfert din populaţia Uniunii. Planul bugetar pentru perioada 2014-2020

stabileşte o sumă de 351,8 miliarde de euro pentru politica de coeziune, cu accent

deosebit pe patru priorități în materie de investiţii: cercetare şi inovare, agenda digitală,

sprijin pentru IMM-uri şi o economie cu emisii scăzute de carbon26. Conform cadrului

financiar multi-anual corespunzător acestei perioade, fiecare regiune europeană poate

beneficia de sprijin din partea FEDR şi FSE. Totuşi există o distincţie între regiunile mai

puţin dezvoltate, regiunile de tranziţie şi regiunile mai dezvoltate pentru a asigura

concentrarea fondurilor potrivit produsului intern brut. În categoria zonelor mai puţin

dezvoltate intră acele regiuni al căror PIB pe cap de locuitor este mai mic de 75% din

PIB-ul mediu al Uniunii. Regiunile de tranziţie repreintă o nouă categorie introdusă

pentru a înlocui sistemul actual de eliminare progresivă. Această categorie cuprinde toate

regiunile cu PIB pe cap de locuitor între 75% şi 90% din media UE. În timp ce

intervenţiile în regiunile mai puţin dezvoltate au rămas prioritatea politicii de coeziune,

24 Ibidem.25 Marin Voicu, op. cit., p. 31. 26 „Politica Regională”, europa.eu, 10. Ianuarie. 2015 http://europa.eu/pol/pdf/flipbook/ro/regional_policy_ro.pdf.

7

există provocări importante care privesc toate statele membre cum ar fi concurenţa

globală în economia bazată pe cunoaştere şi trecerea la economia cu emisii scăzute de

dioxid de carbon. Din acest motiv şi regiunile mai dezvoltate pot beneficia de intervenţia

fondurilor structurale, însă într-o mai mică măsură decât zonele defavorizate.

3. Instrumentele financiare ale politicii regionale

Înainte de a trece la o prezentare mai amănunţită a Fondurilor structurale şi de

coeziune se impun a fi făcute câteva precizări privind mijloacele de realizare a

obiectivelor dezvoltării regionale. Trebuie menţionat că politica regională comună nu

încearcă să înlocuiască politicile regionale naţionale. Conform principiului subsidiarităţii,

statele membre au prioritate în soluţionarea problemelor propriilor regiuni prin

dezvoltarea infrastructurii şi prin sprijinirea financiară a investiţilor. Subsidiaritatea este

un principiu ce stabileşte domeniul de competenţă al Uniunii. În acord cu aceasta

Uniunea Europeană nu intervine în ariile ce nu ţin de competenţa sa exclusivă, decât în

măsura în care obiectivele avute în vedere nu pot fi realizate în mod corespunzător de

către statele membre, acestea putând fi mai bine realizate la nivel comunitar 27. În orice

caz, politica regională comună coordonează politicile naţionale prin formularea unor linii

directoare şi prin stabilirea anumitor principii cu scopul de a evita competiţia dintre

statele membre pentru obţinerea ajutoarelor regionale. Cu toate acestea, unii autori28

consideră că anumite elemente ale politicii de coeziune încalcă principiul subsidiarităţii.

Acţiunile Uniunii realizate prin intermediul Fondurilor structurale şi a Fondului

de coeziune reprezintă cele mai importante mijloace de realizare a obiectivelor politicii

de coeziune. Fondul European de dezvoltare Regională şi Fondul Social European sunt

cunoscute sub denumirea de Fonduri structurale deoarece ele sunt destinate să

investească în restructurarea economică şi socială a Uniunii. Alături de Fondul de

coeziune şi alte câteva fonduri, ele se încadrează în categoria generică de Fonduri

Structurale şi de Investiţii Europene. În cele ce urmează voi realiza o scurtă prezentare

principalelor instrumente financiare ale politicii regionale.

27 Nicoleta Diaconu, op. cit., p. 36-37. 28 Martin Reiner, op. cit., p. 77.

8

1. Fondurile structurale

Conform articolului 117 al Tratatului privind Funcţionarea Uniunii Europene,

obiectivele prioritare şi organizarea fondurilor structurale sunt stabilite prin regulamente

adoptate de Consiliu şi Parlament, în conformitate cu procedura ordinară şi după

consulatrea Comitetului Economic şi Social şi a Comitetului Regiunilor. În conformitate

cu aceeaşi procedură se definesc şi normele generale aplicabile fondurilor precum şi

dispoziţiile necesare pentru a asigura eficienţa şi coordonarea fondurilor între ele şi cu

celelalte instrumente financiare existente29.

Spre deosebire de Fondul de Coeziune, care funcţionează pe bază de proiecte,

Fondurile structurale, dată fiind amploarea lor, funcţionează pe bază de programe, acestea

fiind structurate în funcţie de domeniile şi obiectivele prioritare ale politicii regionale.

Există patru principii fundamentale ce stau la baza managementului Fondurilor

Structurale: programarea, concentrarea, cofinanţarea şi parteneriatul. Toate aceste

principii au fost introduse în 1988, cu excepţia cofinanţării ce fusese deja introdus în

1975, odată cu crearea FEDR.

Programarea este un principiu care se referă la procesul de realizare a programelor

multi-anuale de dezvoltare pe baza deciziilor luate în parteneriat cu statele membre,

printr-o serie de etape succesive, finalizându-se cu asumarea de sarcini de către

organisme publice sau private30.

Principiul concentrării a fost introdus prin intermediul „Pachetului Delors I” şi

implică direcţionarea fondurilor înspre zonele în care este cea mai mare nevoie de ele.

Concentrarea presupune de asemenea setarea unor obiective predefinite şi limitate pe care

utilizarea fondurilor să le atingă într-un anumit interval de timp.

Principiul adiţionalităţii sau al cofinanţării presupune ca o parte din investiţiile

realizate în aplicarea politicii regionale comune să fie suportate de statele membre.

Astfel, se are în vedere completarea asistenţei comunitare prin finanţare naţională, astfel

încât fondurile structurale să nu înlocuiască fondurile naţionale alocate pentru dezvoltarea

unui anumit sector. La momentul introducerii acestui principiu, în 1975, fondurile

structurale acopereau jumătate din costul unui proiect de dezvoltare dintr-o regiune

29 Beatrice Andreşan-Grigoriu, Tudorel Ştefan, op. cit., p.128. 30 Ognjen Miric, op. cit., p. 39.

9

eligibilă, în timp ce restul era completat de finanţarea naţională31. Aplicarea principiului

adiţionalităţii a condus la impulsionarea investiţiilor naţionale, accelerând astfel procesul

de redresare a zonelor defavorizate şi de eliminare a disparităţiilor dintre regiuni.

Principiul parteneriatului implică cooperarea şi consultarea dintre toate nivelurile

guvernamentale ale statelor membre şi Comisia Europeană. Acest principiu acţionează în

toate stagiile derulării unui proiect realizat prin Fonduri structurale sau prin Fondul de

Coeziune. De-alungul timpului principiul a evoluat, implicând stabilirea unor parteneriate

în domenii economice, sociale, de protecţie a mediului sau egalitatea de sexe32.

Fondul Social European este primul instrument financiar al politicii regionale

comune. Acesta a fost creat în anul 1958, înainte chiar ca ideea de politică regională să

prindă contur. Scopul său iniţial era de a facilita găsirea locurilor de muncă şi de a

impulsiona creşterea mobilităţii geografice şi ocupaţionale a muncitorilor33. Obiectivul

actual al Fondului Social este de a ajuta persoanele aflate în căutarea unui loc de muncă,

oferindu-le acces la o formare corespunzătoare în vederea îmbunătăţirii capacităţii de

inserţie profesională şi de a contribui la reconversia profesională a lucrătorilor, ajutându-i

să dobândească noi competenţe şi să se adapteze la noi situaţii profesionale. O mare parte

din intervenţiile acestui fond se fac pentru a reduce şomajul în rândul tinerilor34.

Fondul European de dezvoltare regională a fost creat în 1975. FEDR reprezintă

fondul structural cel mai important din punct de vedere al resurselor alocate, având drept

scop realizarea unei corecţii a dezechilibrelor regionale.

Regulamentul 1301/2013 al Parlamentului European şi al Consiliului reprezintă

cadrul legal de reglementare a Fondului European de Dezvoltare Regională pentru

perioada 2014-2020. Prevederile Regulamentului stabilesc priortăţiile de investiţii (art. 5)

sprijinite prin intermediul FEDR, printre care: consolidarea cercetării, dezvoltării

tehnologice şi inovării, îmbunătăţirea accesului şi creşterea calităţii TIC, îmbunătăşirea

competitivităţii IMM-urilor, sprijinirea tranziţiei către o economie cu emisii reduse de

dioxid de carbon în toate sectoarele, etc. FEDR îşi concentrează investiţiile asupra

domenilor prioritare cheie enumerate mai sus. Această abordare este cunoscută sub

denumirea de „concentrare tematică”. 31 Ibidem.32 Ibidem., p. 40. 33 Martin Reiner, op. cit., p. 77. 34 Nicoleta Diaconu, op. cit., p. 317.

10

Fondul European de dezvoltare regională investeşte în sectoare care încurajează

creşterea pentru a stimula competitivitatea şi crearea de locuri de muncă în toate regiunile

Uniunii. Acţiunile FEDR sunt concepute pentru a aborda provocări economice, sociale şi

de mediu, punând accent special pe dezvoltare durabilă. Se estimează că în perioada

2014-2020 peste 50% din investiţiile FEDR vor fi orientate către zonele urbane.

Fondurile Europene de Dezvoltare Reginală acordă o atenţie specială caracteristicilor

teritoriale specifice, de exemplu zonelor dezavantajate din punct de vedere geografic

(muntoase, izolate, cu densitate scăzută a populaţiei). Mai beneficiază de asistenţă

specială din partea FEDR regiunile ultraperiferice ale Uniunii (de exemplu Insulele

Canare). Sprijinirea regiunilor periferice are drept socp compensarea eventualelor

dezavantaje create de distanţele mari. De asemenea, Fondurile de dezvoltare regională

pomovează şi finanţează cooperarea transfrontalieră, transnaţională şi interregională,

acoperind o gamă largă de aspecte, inclusiv infrastructura comună de transport, reţelele

de comunicaţie, comerţul transfrontalier, gestionarea comună a resurselor etc.

2. Fondul de coeziune

Fondul de coeziune a fost înfiinţat în 1993, Consiliul European îndeplinindu-şi

sarcina asumată prin Tratatul de la Maastricht. Iniţial fondul a fost creat pentru a sprijini

Spania, Portugalia, Grecia şi Irlanda, care din punct de vedere economic se situau la un

nivel inferior faţă de celelalte state membre. În prezent acest fond se supune aceloraşi

norme de programare, gestionare şi monitorizare ca şi FEDR sau FES, prin intermediul

regulamentului de stabilire a unor dispoziţii comune35. Fondul este destinat statelor al

căror PIB pe cap de locuitor se situează sub valoarea de 90% din media Uniunii. El

ţinteşte să stabilizeze economiile acestor state şi să uşureze povara financiară36.

Domeniile în care acţionează Fondul de coeziune sunt protecţia mediului

înconjurător şi reţelele trans-europene asociate infrastructurilor de transport. Sprijinul

financiar acordat nu este structurat pe programe ci pe proiecte, fiecare proiect primind

finanţare în proporţie de 80-85% din totalul costurilor eligibile. Proiectele sunt selectate

şi implementate de către statele membre beneficiare, care sunt responsabile şi de

managementul şi monitorizarea lor financiară37. 35 „Fondul de Coeziune”, europa.eu, 11.Ianuarie. 2015, http://ec.europa.eu/regional_policy/thefunds/cohesion/index_ro.cfm 36 Ognjen Miric, op. cit., p. 37. 37 Martin Reiner, op. cit., p. 50.

11

Fondul de coeziune promovează în mod activ creşterea economică ecologică, prin

încurajarea utilizării surselor de energie regenerabile, reducând în acelaşi timp

disparităţile economice şi sociale prin îmbunătăţirea accesibilităţii şi conectivităţii

regionale.

În perioada 2007-2013 statele care au beneficiat de Fodul de Coeziune au fost

Bulgaria, Cypru, Cehia, Estonia, Grecia, Ungaria, Lituaniua, Letonia, Polonia, Portugalia,

România, Slovacia şi Slovenia38.

În afară de cele trei instrumente financiare prezentate mai sus, politica de

dezvoltare regională mai dispune şi de alte mijloace de realizare a obiectivelor sale, şi

anume de alte categorii de fonduri, cu domenii de aplicare mai specifice: Fondul Agricol

pentru Dezvoltare Rurală, Fondul de solidaritate etc. Importanţa acestora este însă mai

redusă.

Bibliografie

1. Cursuri, monografii, tratate

1. Andreşan-Grigoriu, Beatrice, Ştefan, Tudorel, Tratatele Uniunii Europene, Ed,

Hamangiu, Bucureşti, 2009;

38 Ognjen Miric, op. cit., p. 37.

12

2. Diaconu, Nicoleta, Dreptul Uniunii Europene. Partea specială, Ed. Lumina

Lex, Bucureşti, 2007;

3. Diaconu, Nicoleta, Marcu Viorel, Drept Comunitar. Partea specială. Politicile

comunitare, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 2003;

4. Fontaine, Pascal, Construcţia Europeană de la 1945 până în zilele noastre,

Institutul European, 1998;

5. Funck, Berdard, Pizzati, Lodovico, European integration, regional policy and

growth, World Bank Publication, 2003;

6. Miric, Ognjen, The Regional Policy of the European Union as an Engine of

Economic Development, European movement in Serbia, Belgrad, 2009;

7. Reiner, Martin, The regional dimension in European public policy:

convergence or divergence?, Macmillan Basingstoke, Londra, 1999;

8. Rusu, Ioana, Eleonora, Gornig, Gilbert, Dreptul Uniunii Europene, Ed. C.H.

Beck, Bucureşti, 2009;

9. Voicu, Marin, Politicile comunitare în Constituţia Uniunii Europene, Ed.

Lumina Lex, Bucureşti, 2005;

10. Vătăman, Dan, Drept Instituţional al Uniunii Europene, Ed.Universul Juridic,

Bucureşti, 2011;

3. Pagini Web

1. http://www.europa.eu

2. http://www.cvce.eu

13