2

3

POLEMOS

Viktor Orban la Satu Mare:

Pe Întâi Decembrie maghiarii nu au ce sărbători.

”Cine seamănă vreme rea, să se aștepte la grindină” Mătușa Augustina din Prundul Bârgăului

Afurisit vrăjmaș si Orban, ăsta, să vină el tocmai de la Budapesta, la noi în Ardeal , la Săt-

Mar să-i spună lui Ianoș și Ghiuri să nu sărbătorească cu Ion și Gheorghe zâua României

Întregite de aproape o sută de ani, după ce noi am visat și luptat pentru unire sute de ani. No,

apăi nu-i dus cu pluta de tăt Orban, ăsta, când toți trăim la olaltă, aici, de sute de ani, în credință

creștinească ? Să o spun și pe ce dreaptă; Ion și Gheorghe nici nu i-au poftit la sărbătoare

noastră, că știau că-i o treabă mai gingașă pentru ei și nici jandari români n-or umblat după ei

să-i scoată la sărbătoare. Steie acasă, beieși pălinca singuri, suduind Trianonul, că tăt asta fac

de patru generații, cu Nem, nem soho de parcă Ion și Gheorghe l-o hotărât. Da, meargă în

sărăcie, să meargă odată, cu Orbanu lor cu tăt, la Paris, la Trianon și să-i ia de grumaz pe

domnii cei mari, care, atunci, or hotărât că Ardealul îi românesc din moși-strămoși, de la dacii

lu-Decebal și romanii lu-Traian, și să fim la olaltă cu ceilalți rumâni de peste munți. Și Orban,

ăsta, îi la fel de dus de cap ca Bela Kun care la vremea aceia, în loc să se ducă cu comuniștii lui

să cucerească Trianonul francezilor, care or făcut Ungaria doar cât-îi ungurească, dând la

croați ce-o fost a lor, la fel și la sârbi și slovaci, o dat năvala peste noi în Ardeal, că ei numai la

năvăliri se știu. Da vorba aceia ”cine samănă spini, cu țape-n cur se aleg” Treaba lor, or avut

ce-or sămânat. Da și rumânii, proști de buni, s-or mulțumit să le puie o opincă pe parlamentul

unguresc, să-l ridice pă Horthy în șaua Ungariei și să se flocăiască cu unguroaicele, care o vrut.

Ș-or vrut bugăte.

Nici de domnii de la București, de azi, nu mi-e rușine, de-mi vine să dau cu grebla de fân

în ei, că-s niște cârpe de șterg udemeriști pe jos cu ei. Asta-i mulțamul că i-or pus prin

parlament și guvern, ba pe popa Tokes lo trimis în parlamentul Europei și acolo o început a cere

autonomia Ardealului !! Auzi, dumneata, așa ceva !?! Și în loc să-l trimită pachet la Orban,

Băsescu io mai dat o decorație de revoluționar. Io cred că o băut palincă secuiască amestecată

cu o unguroaică în șură, că Tokes nu o fost la revoluție, nici până la pragul ușii no ieșit atunci.

Mi se de pare că popa ăsta-i ca fiu scroafei; oricât mălai, drepturi și privilegii bagi în el tot

scurmă tătă ograda și grădina de flori, din fața casei ! Amu, o venit la televizor, la noi la rumâni,

să ne spună că: ”e jignitor pentru unguri că România și-a pus ZIUA NAȚIONALĂ la 1

Decembrie !”” Tulai, Doamne, nu-i cu tăte, păi așa au hotărât românii ardeleni, cei mai mulți și

mai vechi în Ardeal, ca atunci, să se unească cu ȚARA lor, era treaba rumânilor, numai a

noastră, când să ne alegem ziua națională ! Ni mă la el, cât îi de nesâmțât și nerușinat, da

4

meargă învârtindu-se la francezi să le spună să-și schimbe zâua națională, că ei le-o dat cu

Trianonul peste bot ! Da domnii de la televiziunea din București or tăcut ca porcii-n mălai,

ascultându-i predica ungurească, nu le-ar fi rușine și lor. Că ne-am săturat de când ne tăt spun:

lasă să urle ca lupii la lună, că nu vă i-a Ardealu de sub picioare. Asta-i lașitatea domnilor

de sus ce le e frică de adevăr și dreptate, ce nu au nici o simțire românească. Mă și mir, că nu

s-o găsit un domn mare de pe acolo, gata botezat la Bruxelles, să-i ceară scuze lui Tokes de

jignirea adusă ungurilor și politicos să-l întrebe dacă am putea-o să o punem și noi tăt la 15

Martie, ziua în care în 1848, la Budapesta, revoluționarii unguri au cerut. în declarația lor, ca

Ardealul Nostru să fie alipit la Ungaria lor. Tokes ar fi tresărit de fericire să nu mai avem ziuă

națională cum hotărâm noi, dar nu s-ar fi învoit, fiindcă și acum îi țiuie în cap Marea Adunare de

la Blaj în care românii ardeleni s-au opus atunci, cu mâna pe furci, la alipirea Ardealului la

Ungria. Da, domnul cel mare de la București care nici nu știe câte Someșuri îs în Ardeal,

darămite unde-i Blajul și ci-o zâs Avram Iancu atunci, nu se lasă, vrea să-i arate popii cât îi el de

corect politic de Bruxelles și stăruie ca prostul: ”ce părere aveți de propunerea sărbătoriri în ziua

în care v-ați născut dumneavoastră, fiind ați fost așa mare revoluționar la Timișoara”. Popa

Tokes s-ar bucura în sinea sa, dar pe urma, iute se înmuie amintindu-și că-i făcut de Întâi

Aprilie în 1952, de râdeau și frații lui de el și-i zâceau cap pătrat, scrie în cartea lui. Așa a vrut

Dumnezeu să râdă de el de la început. Cred că râde și amu, dar și de domnii românilor de azi îl

umflă râsu, și clatină din cap, când vede câtu-îs de prostovani și slabi de fire în fața unui

provocator înrăit, trădătorul țării care încă îl țin pe palme.

Păi, nu-s de râs și de trași de urechi până la cer guvernanții rumâni din așa zâsul guvern

tehno-ratat , în frunte cu Dacian din Zalău, căruia, bag-samă că la Bruxelles i-au scos din cap

suferința istorică a ardelenilor sub unguri și i-o băgat în guvern toate loazele bucureștene, ce

cred că Napoca e o margine a Budapestei. La Ministerul de Externe îi un vâlcean, Lazăr și nu

știu cum, care de bună samă nu știe nimic despre istoria ardelenilor, fiindcă i-o fost greu de

înțeles când Peter Szijjarto, ministru ungur de externe, o interzis diplomaților lor din toată

lumea să ia parte la festivitățile organizate de Ambasadele Române de ÎNTÎI DECEMBRIE ! Nu-

i greu de înțăles, îi el, tehno-ratat, greu de cap de s-o cocoșat de tot și-n fața ungurilor. Să-l ia

de mână pe prim tehno-ratat și împreună să meargă la Bruxelles să întrebe dacă asta-i o nouă

linie diplomatică de înfrățire a uniunii europene, ori îi numai pentru România. Batăr să știm și noi

la ce să ne așteptăm, că ungurii hulesc ZIUA NOASTRĂ NAȚIONALĂ, dar se bulucesc să intre

în parlamentul și guvernul bucureștean că e bine, cald și de sărbătorit întruna, de 25 de ani, cu

pași mici împotriva nației noastre. Îs prefăcuți și fățarnici, vicleni și răi, provocatori tăt timpul, să

ne încerce răbdarea, așa ca în Martie 1990 !! Da, aia nu o fost nimic, pe lângă ce ne pregătesc

pentru ANUL CENTENARULUI UNIRII. Băgați de samă domnilor din guvern și parlament, că

numai de sărbătoare nu vom avea parte. Voi dormiți când îi vorba de demnitatea și siguranța

națională, scriitorimea și intelectualitatea e ruptă de națiune ca să fie politic corectă, apărarea

noastră națională e o picătură într-o lume tulbură, serviciile de informație și siguranță știu multe

dar îs conduse de străini de țara asta, așa că, Dumnezeu cu mila în 2018 !

Să nu am io dreptate, dar mie mi-o sunat a provocări cele spuse de unguri, acum de ÎNTÂI

DECEMBRIE, tot timpul au ceva de cârtit de ziua noastră, dar de data asta au și amenințat. Fiți

cu băgare de seamă că vicepreședintele Ungariei, Zsolt Semjen, o zis tare și răspicat:

”diplomația maghiară ar putea fi criticată eventual pentru că nu a dat cu pumnul în masă

mai devreme” Auziți ? Nu a dat cu pumnul în masă mai devreme, când e vorba de unirea

5

românilor ardeleni cu ceilalți rumâni !! În care masă, a cui masă ? Poate în masa diplomației

Uniunii Europene, aia la care au semnat, neforțați de nimeni, că nu au conflicte și pretenții

teritoriale cu vecinii ca să fie acceptați în uniunea țărilor europene !! Atunci nu au zis Nem, nem

soho nici de tratatul de la Trianon, nici de cel de la Paris. Pacturi asemănătoare au semnat și la

intrarea în NATO și apoi la Roma și Lisabona. Nu țăranii ardeleni trebuie să le amintească de

toate semnăturile lor ci președintele, prim-ministru, ministru de externe acum, când, ungurii trec

în Secolul XXI la diplomația datului cu pumnul în masă. Dar tehno-rataților din Zalău și

Vâlcea le e teamă să le amintească celor cu bătutul în masă că asta nu este diplomație,

darămite să înainteze un protest sever ca să-i trezească din vremurile lui Kossuth, Hitler și

Stalin în care se dădea cu pumnul în masă, sau cum au făcut Ribbentrop și Ciano în fața

delegației românești la Viena, în Palatul Belvedere. Dumnezeu să-i judece după ce unul o fost

împușcat din ordinul lui socru-su și celălalt spânzurat la Nuremberg cu o funie din cânepă

românească ! Ungurii n-or învățat nimic din istorie, tot așa au rămas; una semnează și alta fac,

așa o fost și cu semnăturile date în 30 August 1940 la Viena. Învățătorul meu mi-o dat cartea

de istorie în care scrie de acel ”arbitraj”: ”Guvernul ungar își ia obligația solemnă ca

persoanele care pe baza acestui arbitraj câștigă cetățenia ungară, însă aparțin poporului

român să fie considerați egali în fiecare caz cu ceilalți cetățeni unguri” Articolul 5 din

”arbitraj” pe care, din împuternicirea guvernului ungar, l-a semnat ministru de externe Istvan

Csaky și înclinându-se în fața lui Ribbentrop și Ciano a spus: ”Iau act și garantez că nu va fi

nici o plângere” Și după patru ani de ocupație horthistă egalitatea garantată era următoarea:

919 de omoruri , dintre care 436 au fost în Județul Sălaj, județ martir cum îl numesc istorici. Lui

Dacian Cioloș de îngrijirea memoriei sălăjenilor nici nu-i pasă, nu a trecut odată, anu-ăsta, pe

la monumentul martirilor din Ip or Trăznea, asta, nouă țăranilor ardeleni ne spune cine e, ce e.

Mai departe, egalitatea garantată ne-o închis școlile, liceele, universitatea, ne-o dărâmat 15

biserici, cele mai multe în Secuime, au profanat 48 de biserici, au obligat pe rumâni să-și

schimbe numele și religia, au bătut și schingiuit mii de români, au întemnițat peste cincisprezece

mii și au expulzat în România peste o sută de mii. De groaza egalității garantate s-au refugiat

în patru ani un sfert de milion în România. Pe tineri i-au trimis pe front în Rusia, iar pe adulți i-au

adunat în companii de muncă forțată. Dacă mai dura niște ani egalitatea garantată goleau

partea asta de Ardeal de rumâni !! Și astăzi, fiii și nepoții horthiștilor fac pe marii udemeriști

democrați ce luptă pentru autonomia secuilor și a ungurilor în Ardeal. Nerușinați și-n fața lui

Dumnezău și-a lumii întregi. Musai a ne spune adevărurile noastre lumii, tătă zâua, să se știe

odată cine-s ungurii.

Nu-i bai, vine ea și Judecata de Apoi care, după cum vedem din istorie, de multe ori

începe pe pământ, numa bată ei mult cu pumnul în masă, în loc de pace și iubire creștinească,

care se predică și-n bisericile lor, dar la ei predicile-s la fel ca semnăturile lor. Cât despre

”domnii noștri cei mari” din guverne și parlament, îi condamnăm noi amu , apoi istoria adevărată

a românilor, dar pe lumea cealaltă or fi duși într-o hrubă întunecoasă, cum le e și mintea, și vor

sta cu capul aplecat, o veșnicie, ascultând asurzitoare bătăi cu pumnii în masă ale ungurilor.

Președintele sas îi scutit medical, îi în concediu prelungit de gândit și vorbit.

Corneliu Florea Decembrie 2016 St.Vital - Canada

6

PATRIA MEA

RUȘCHIȚA – AURUL ALB ROMÂNESC

De data aceasta, August 2016, eram hotărât ca în drum spre Timișoara să

mă opresc și să vizitez CARIERA DE MARMURĂ RUȘCHIȚA, dintr-o seamă de

informații ce le-am auzit de-a lungul anilor, din care mi-am făcut tot felul de imagini si

idei, conștient fiind că toate pot fi sau nu verosimile. Pentru a fi corecte, adevărate

imaginele si ideile mele trebuie să mă informez mai mult citind, dar mai ales trebuia

să vizitez cariera, să am imaginea tridimensionala a carierei din spațiul ei din Munții

Poiana Ruscă, un lanț muntos teșit de bătrânețe ai Carpaților Meridionali dintre

Munții Apuseni și cei ai Banatului. Sunt munți frumoși, împăduriți cu văi adânci și

peșteri misterioase, din șisturi cristaline încărcate de minerale grele, de tot felul de

metale și fabuloși prin marmora care o conțin, pe care geologii o estimează la o

vechime de trei sute de milioane de ani și la o cantitate de douăzeci de milioane de

tone ! Cifrele acestea pe mine mă uimesc, ca să nu zic că de fapt mă aiuresc. Întâi

ca timp, pare cu adevărată o veșnicie terestră pe lângă cea biblică, ce este o nimica

toată de nici zece mii de ani, deși te trec fiori la gândul că majoritatea muritorilor își

duc eternitatea în cazane cu smoală incandescentă ! Dar,se preconizează, datorită

penuriei de smoală din iad și a supra aglomerației din cazane, că politicienii români

de după Decembrie 1989, în frunte cu președinții, miniștrii, parlamentarii să fie

introduși în butoaie cu rahat, puturos și dezgustător, care l-au mâncat în timpul

mandatelor avute. Hotărâre drăcească de necesitate, bine venită, meritată.

Interesul meu față de Marmora de Rușchița a crescut și mai mult de când

am aflat că Domul din Milano a fost refăcut, prin anii 70, cu marmură de la noi, de la

Rușchița, nu de la ei, din bine cunoscuta Carrara din care Michelangelo a sculptat

celebra Pieta, pentru că marmora noastră, adevărat aur alb în zilele noastre, este

mai bună în construcții fiind mai rezistentă păstrâdu-si nealterate calitățile. Azi, aflăm

că străinii, lacomi globalizați, își înfig colții și-n Marmora de Rușchița, la fel precum

o fac în Roșia Montana !! Azi Roma, Viena, Londra au sărăcit, nu-și mai permit

Marmură de Rușchița abia își mai permit gresie și faianță ordinară, în schimb lumea

arabă își permite să placheze și grajdurile cailor pur arabi cu marmură. Deh, lumea e

în permanentă schimbare ideologică și politică în funcție de puterea economică, dar

și puterea economică e trecătoare și într-o zi se va termina și țițeiul arabilor precum

aurul negru românesc, secătuit de străinii care i-au condus și îi conduc …

Înainte de Simeria, părăsesc bucățica de autostradă pe care am venit rapid și

confortabil numai de la Sebeș - în rest este un calvar rutier datorită aglomerației la

care vechile șosele nu mai fac față - și mă îndrept spre Țara Hațegului un spațiu

românesc sacru prin frumusețe și istorie. Biserica din Densuș, unică în felul ei,

așezată pe temelia unui templu roman și prin materialele folosite la construcția ei

certifică începutul timpuriu al creștinismului în Dacia. Apoi urmează Sarmizegetusa

Ulpia Traiană, construită de legiunile împăratului Traian după al doilea război cu

7

Decebal, un vestigiu foarte important al istoriei noastre lăsat într-o lamentabilă

nepăsare și neglijență. Afară de o parcare asfaltată înconjurată de niște tarabe și un

han improvizat din pefele, din 1990 nu s-a făcut nimic. Intre amfiteatrul, de lângă

șosea, și forumul coloniei pe vremea romanilor erau via plaustralis placată cu dalii

mari de piatră așezate perfect, astăzi e un drumeag denivelat plin de gropi ce se

transformă în noroi după fiecare ploaie. Despre forum și celelalte clădiri, vile, temple

sau atelierle să nu le comparam cum sunt întreținute și prezentate în străinătatea

vestică a Europei, fiindcă ne cuprinde jalea. Romanii în construcțiile lor de aici au

folosit pe lângă piatră și marmoră. Au găsit-o repede, la fel cum au găsit aurul și

sarea dacilor. Șoseaua începe să urce în pasul ce desparte Țara Hațegului de Banat

prin istorica Poarta de Fier a Transilvaniei, cunoscută de pe vremea istoricului antic

Dio Cassius care a scris o istorie a războaielor romanilor, și aici în această

trecătoare numită de istoric Tape, doi împărați romani, Domițian și Traian, s-au luptat

cu regele Decebal. Aici, la Tape sau Tpeo, Decebal la învins pe Domițian în 87 și

Traian pe Decebal în 101, un loc și moment istoric foarte important din geneza

poporului nostru, dar, aici nu se află nici un monument, nici un înscris istoric în lemn,

piatră sau marmură pentru daci și Decebal !! Nu sunt bani pentru istoria daco-geților,

pentru regatul regilor daci, banii trebuie pentru alte istorii …

Marele zăcământ de marmură de la Rușchița a intrat în atenția lumii, a

mineralogilor și a celor interesați în exploatarea ei datorita sculptorului maghiar

Istvan Ferenczy, în Secolul XIX-lea, care a atras atenția asupra ei în Imperiul

Habsburgic prin mass-media vremii, comparându-i calitățile cu cele ale marmorei de

Carrara și estimând zăcământul la o foarte mare cantitate. Atât a trebuit, că a și sosit

un constructor neamț foarte interesat, Johann Biebel, a urcat pe râul Rușchiței a

cercetat nemțește, a evaluat bine și a cumpărat ieftin, aproape pe nimic, munții

împăduriți dintre Pârâul Racii Mari și Pârâul Padeș, cei doi afluenți ai Rușchiței și a

început exploatarea marmorei în 1883. Cum între timp Imperiul Habsburgic, în

declinul lui istoric, a alunecat rău de tot când s-a unit cu Ungaria, numindu-se Austro-

Ungaria, totul s-a maghiarizat în Ardeal și Banat. Chiar și fiul moștenitor a lui Johann

Biebel a devenit Ianos ce s-a căsătorit cu fiica un foarte mare, mare și viteaz, general

ungur din Budapesta și au început exportul marmorei de la Rușchița în

douăsprezece țări din Europa sub marca: Magyar Carrara !! Vezi reclamele și

documentele timpului.

La magyar Carrara din Munții Banatului, prin 1900, munceau din greu vreo

trei sute de gugulani - rumânii locului ce se consideră urmașii direcți ai dacilor - ce

tăiau, încărcau și transportau 700 de tone de marmură pe lună cu niște care mari,

special făcute la care erau înhămate multe perechi de cai si făceau un drum de

douăzeci de kilometri până la gara din Voislova. Era o muncă foarte grea, îndrumată

și supravegheată de niște coloniști germani cu experiență în minerit și cariere de

piatră și marmură. Cu magyar Carrara s-a placat Palatul Băncilor din Viena și

Parlamentul din Budapesta și a ajuns până în Nord America și Japonia apreciată

pentru evantaiul cromatic, strălucire și rezistență .

Cobor prin Poarta de Fier a Transilvaniei în Banat , depășesc comuna

Bucova și la Voislova o iau spre Rusca Montană, o veche așezare – ruscă

8

înseamnă sat de sub munte – care s-a mărit datorită industriei extractive de fier,

plumb, zinc, argint , dar mai ales carierei de marmură de la Rușchița, cea mai mare

din România și una dintre cele mai mari și de calitate superioară din Europa. Mă

opresc la Monumentul Turismului ridicat de Clubul Turistic Bănățean în 1936 Citesc:

”Turistule ajuns sub poala pădurii / Aruncă năcazul și patima urii / Încearcă să prinzi

din legile firii / Scânteia divină: virtutea iubirii ” de ing. silvic V.M. Frumos în acele

frumoase zile românești, înduioșător, trist în zilele noastre în care mai vedem în

pădurile noastre doar sursa exploatării pustiitoare iar scânteile virtuții s-au stins. A

mai rămas turismul transformat în business. Aici, este o zonă turistică unică, unde

și unele vechi galerii miniere se pot transforma in obiective turistice cum sunt prin

Europa, mai ales in Germania unde turismul minier este o sursă bogată de arginți în

vremurile de acum. Trebuie doar chibzuință, determinare și travaliu, Salina de la

Turda este un exemplu relevant. Mai departe, de o parte si alta a șoselei, din loc în

loc, prin fața caselor oamenilor sunt făcute din resturi de marmură mici spații de

parcare. Minunat, parcări din marmură, sunt pe drumul cel bun. Iată, prin bălării și

tufe o tablă amarată, veche, strâmbă, ruginită într-un cadran de fier cu vopseau

scorojită pe care scrie RUSCHITA. Etalon de nepăsare și mizerie aici, la cariera de

marmură recunoscută în lume, pentru că nu s-a găsit un bloc de marmură, din miile

care se exportă, să fie așezat aici si pe care să scrie RUȘCHIȚA cu ș-ul românesc,

nu cu sch-ul german. Renunț la alte descrierii ce urâțesc localitatea, privesc numai

coridorul verde prin care trec până ce ajung la ”S.C. Marmosin S.A. Simeria”

Parchez și eu în niște gropi înainte de tabla care scrie ”Trecerea oprită” și încep să

mă interesez cum se poate vizita această carieră recunoscută internațional dar așa

de puțin mediatizată în țară și străinătate printre români. Primele informații primite

îmi sunt nefavorabile: ”Este proprietate privată, nu se vizitează ca obiectiv turistic.”

Upercut !! Amețit, dar nu renunț: ”Sunt un ziarist din Canada, vă arat legitimația,

vreau sa scriu un reportaj pentru românii de acolo.” Mă privește suspicios ca pe un

individ suspect și-mi spune franc: ”Mulți cu legitimații de-aștea vin cu alte scopuri pe

aici ! Da, mergeți și vorbiți cu domnișoara, la ușa a doua”. Mulțumesc pentru scânteia

de speranță. Ușa a doua dă într-o încăpere mare cu multe birouri, dar numai la unul

stă o doamnă, înconjurată de registre și dosare, hârtii și telefoane, ecrane de

calculatoare și doi trei oameni cu probleme lor. Aștept și privesc, și-mi pare că

domnișoara e serverul carierei ”Dealul lui Ionel”, toate informațiile trec pe la

această doamna calmă, sigură și hotărâtă. Îmi vine rândul și politicos îmi spun

dorința ”Este companie privată trebuie să aveți aprobare de la directorul general”

Knockout !! Încerc să mă ridic: ”Doamnă, vin de la zece mii de kilometri, nu știam că

e nevoie de aprobări, nu am decât intenția de a prezenta românilor de peste ocean

acest colț natural valoros al României. M-a privit direct și eu pe ea, după care a zis:

”Așteptați, am să vorbesc cu domnul inginer șef” Am spus mulțumesc și am așteptat

cu sufletul la gură. După un timp mi-a spus: ”Domnul inginer are sa vina să

vorbească cu dumneavoastră. Așteptați. Mulțumesc. Noo, Dumitre, amu e amu, ai să

vezi sau nu ”magyar carrara” devenită carieră privată ! Mi-e rușine să mă rog lui

Dumnezeu să mă ajute pentru atâta lucru, dar rămân la ideea mea; poate îmi trimite

9

un om înțelegător că vin cu sincere intenții de vizitare a unui al spațiu natural

românesc, cunoscut în lume ca frumos și bogat .

Când am dat mâna cu domnul inginer Viorel Berindeie, am avut senzația

omului asprit de munca grea a carierei. A fost lapidar dar pătrunzător, probabil, deja

primise toate datele necesare de la ”server” și m-a invitat să mă urc în gipan în care,

pe bancheta din spate stătea o persoană. Odată cu demarajul au început și discuțiile;

eu cu mulțumirile dânsul cu întrebări obișnuite. Apoi a trecut la prezentarea carierei și

explicații. ”Acesta a fost prima carieră, se numește Gropanul , este în forma unui

clopot răsturnat din care s-a extras marmură din secolul trecut până în vremea lui

Ceaușescu pentru Casa poporului român.” Specificarea aceasta m-a surprins,

adjectivul adăugat nu l-am mai auzit, spunea foarte multe, mai târziu aveam sa aflu

că inginerul este moț, iar majoritatea moților au în minte și suflet pe Avram Iancu. Îmi

explica Gropanul, un adevărat amfiteatru gigant de 130 de metri înălțime.

Impresionant, unic și dominant. Pe mine și pe mulți ca mine, care l-am văzut ne-a

uluit: un munte întreg transformat în amfiteatrul tăcerii, un memorial al marmorei

cunoscută în toată lumea. Veniți și cereți să-l vedeți, osteneala drumului dispare în

fața lui !! Am ascultat detalii și am urcat în zigzag la Cariera lui Ionel în plină

exploatare acum și imaginea m-a copleșit. Fac o paranteză, eu sunt un fermecat,

până la subjugare, de Natura lui Dumnezeu, iar inginerul Viorel Berindeie, moțul, m-a

impresionat și dominat în decorul imaculat al Naturii decopertate, dezvelite, până la

nuditate pentru a ne arata frumusețea creației de acum trei sute de milioane de ani,

ajunsă în mâinile unei tehnologii rapace pentru că omenirii îi trebuie, pe lângă multe

altele, și statui și trepte de marmură. Cu răbdare ca pentru novici, domnul inginer

Viorel Berindeie îmi explică utilajele și tehnologia cu care se desprind blocuri de

marmură de zeci de tone. Pentru prima dată, aud de haveze cu discuri și foreze

pentru secționările marmorei, de utilaje grele de ridicat și transportat. Le văd în

funcțiune, le privesc curios și fotografiez, întreb naivități de ignorant și primesc

răspunsuri de profesionist.

Sunt entuziasmat, mulțumit și mulțumesc. Inginerul Viorel Berindeie este o

persoană robustă, energetică cum trebuie să fi în asemenea uriașă carieră ca

profesionist, ca șef, dar firea și omenia moțului îi este miezul sufletesc. Ne despărțim

cu simpatie. Am avut noroc de vreme frumoasă, de oameni înțelegători că nu mă

interesa business-ul carierei – asta se poate afla, cât vrea fiecare, de pe Internet –

eu voiam doar să văd carrara românească.

Îmi pare rău că nu se poate vizita organizat cu ghid, cu un vehicul special, cel

puțin sâmbăta și duminica când nu se lucrează în carieră. Ar trebui pentru că merită

pentru toata lumea; de la patroni la turiștii din țară si străinătate. Și-n locul tablei

prăpădite, ruginită, jalnică de la intrare, să se așeze cel mai mare bloc de marmora

pe care să scrie: RUȘCHIȚA – CARRARA ROMÂNIEI.

Corneliu Florea August 2016 Casa cu Flori – Bistrița

10

CRITICĂ DE CITITOR.

ALEXOPATUL RĂTĂCITOR

SCURT ISTORIC DESPRE HACK WRITERS - SCRIITORI DE ÎNCHIRIAT

GRUB STREET din Londra se afla, în Secolul XIV, o parte în interiorul vechiului zid al cetăţii şi restul

în afara zidului de apărare, ridicat de romani, şi care a fost de folos o mie de ani. Grub are mai multe înţelesuri

dar, în acest caz, strada şi l-a primit fiindcă a fost săpată superficial şi curăţată de rădăcinile copacilor tăiaţi

mai de mult. Absolut banal început şi nume, dar va deveni strada obârşiei unei tagme arhicunoscute în toată

lumea: pen for hire – condei de închiriat ! Odată strada întinsă în afara vechiului zid s-a parcelat şi, în timp,

loturile s-au vândut ieftin. S-au găsit antreprenori care să le cumpere şi, pe locuri ieftine, să ridice case ieftine

cu chirii pe măsură. S-au construit case cu parter comercial, deasupra având două etaje şi sub acoperiş, atica

cu mansarde şi lucarne mari – garret – cele mai ieftine şi mizerabile locuinţe posibile, ocupate în timp și de

poeţi săraci şi începători, idealişti şi romantici care le considerau turnurile lor de fildeş de unde Londra, cea

periferică, se părea că le stă la picioare. Frumoase iluzii terapeutice, gratuite !! De fapt jurnaliştii şi scriitorii

ajunși pe Grub Street, clarvăzători ai realităţii, trăind din ce apucau din scrisul comandat, pretins, se simţeau

ca în închisoarea din Turnul Londrei, cu diferenţa că în turnul Londrei te urcai pe trepte de piatră, pe când la

mansardele lor de aici se ajungea, dacă nu erau prea beţi, pe o scară de pod rustică, cărora târziu i s-a pus o

balustradă șubredă cu care rămâneau în mână când cădeau de pe scară.

Şi aici, ca pe orice altă stradă londoneză, era bine aşezata şi mult preferata instituţie publică engleză

The Pub – cârciuma – cu cele mai proaste şi ieftine băuturi, la lume săracă – băuturi ieftine şi proaste ! De

fapt erau numai trei feluri : berea englezească, cea mai proastă bere din lume după europeni, un whisky şi mai

prost, de fapt după francezii naţionalişti nici nu există altfel de whisky, decât prost, iar pentru prostituate

lichioruri colorate, dulci şi aromate cu te miri ce, prefabricate de cârciumar din resturile rămase în paharele

clienţilor. Şi prostituatele de pe Grub Street, vai de capul lor, prostituate pentru clienţi săraci, se mai culcau cu

ei şi pe datorie. Clienţii cârciumii fiind săraci şi flămânzi se euforizau una – două, lansându-se docţi în toate

filozofiile şi ideologiile lumii, pe care le ştiau după ureche. Discuţiile contradictorii erau crescendo şi când

terminau argumentele verbale treceau la argumente fizice, în clasica forma englezească cu arbitri şi pariuri pe

învingător. Învingătorul ori lua banii şi îi bea cu toţi împreună, ori ieşea în stradă după o prostituată cu tarif

exigent ’’first money …’’ în timp ce, cel bătut măr, domnesc, era oblojit pe datorie, fiindcă de când lumea,

11

prostituatele au şi suflet pe lângă pelvis. Bresle de prim rang !! Prostituţia nu este doar cea mai veche

îndeletnicire ci şi cea mai răspândită, iar în acele vremuri în Londra, pe Grub Street, poeţii, jurnaliştii şi

scriitorii s-au luat după ele şi au răspândit o altfel de prostituţie în scriituri ideologice, politice, narative de tot

felul, după cum erau plătiţi, satisfăcând toate poftele clienţilor, la fel ca prostituatele. Astăzi, această nouă

îndeletnicire de prostituţie a multor poeţi, jurnalişti şi scriitori e la fel de răspândită, precum cea mai veche

îndeletnicire femeiască, nu atât din lipsă de mijloace de existenţă cât mai ales dintr-o mare cerinţa din partea

clienţilor de tot felul. Bresle de prim rang în serviciul clienţilor !!

Vorbind despre clienţii care închiriază mânuitorii de condei pentru satisfacerea preferinţe lor s-au scris

saci de cărţi, care mai de care, şi se scriu în continuare. La poeţi apelează de obicei îndrăgostiţii ce vor să-şi

flateze iubitele cu scrisori de dragoste cuceritoare. Pentru poeziile de dragoste, preţul era mult mai mare şi se

plătea după numărul strofelor, fiindcă aşa se scriau poeziile cândva. Jurnaliştii erau solicitaţi pentru chestiuni

politice: propagandă, manipulări, dezinformări, polemici şi atacuri. Tocmeala prețului dura o zi întreagă sau

mergea la alt condeier pe bani. Se plătea după numărul cuvintelor, dacă clientul cerea un text scurt, jurnalistul

ridica preţul pe cuvânt, atunci clientul lungea textul şi jurnalistul făcea o reducere la fiecare o sută de cuvinte în

plus. Scriitorilor li se cereau biografii sforăitoare, romane de dragoste lacrimogene, romane în care clienţii să

fie portretizaţi ca învingători, biruitori de cartiere, oraşe, comitate. Tocmeala era întinsă dar formală, clientul

vroindu-se mare personaj de carte, în timp ce scriitorului îi trebuiau bani să-şi plătească chiria şi datoriile. Aşa

a pornit noua tagmă, numită şi Grub Street Scribblers care treptat, cu perseverenţa, de la supravieţuire la

realizare, a devenit o industrie de notorietate şi rentabilă, trecând la publicaţiile lor, foarte variate, interesante

şi vândute. Pe Grub Street Scribbers au apărut editorii şi tipografii pentru Pen for hire – condei de închiriat şi

rotativa banilor şi a renumelui a cuprins lumea londoneză. Scriitorimea londoneză de până atunci, cu stare

materială asigurată, feudală şi burgheză, a fost şocată, nu a văzut cu ochi buni ridicarea acestei tagme de

condeieri săraci, care prin metodele lor viciate şi pervertite, se afirmau şi câştigau locuri în literatură periferică,

făcându-le concurenţă. Războiul vorbelor scrise s-a declanşat şi învingătorii sunt hack writers de pe Grub

Street.

Sintagma hack writer este peiorativă, dacă o privim numai etimologic. Hack are mai multe înţelesuri:

cal de închiriat, cal de poştă, mârţoagă, salahor, scrib, lucrător la negru şi altele. În această sintagmă, este o

scurtare de la hackney = cal de închiriat pentru călărit !! Dacă folosim hack writer se poate traduce,

aproximativ, scriitor de închiriat (şi călărit) ceea ce e foarte aproape de cea mai veche îndeletnicire socială

feminină. Cum era de aşteptat, conform legii universale, oricărei forţe i se opune o contra forţă, exemplificată

la fiecare pas şi în societatea umană, în care scriitorimea clasică londoneză s-a opus cailor închiriaţi

pentru a fi călăriţi pe toate drumurile scrisului pe bani. La început a fost o fricţiune banală, în care clasicii au

marşat prin ironie şi sarcasm asupra mârţoagelor din Grub Street Scribblers. Scriitorul Alexander Pope a scris

o amplă lucrare ’’The Dunciad’’ considerată clasică prin caracterizarea critică, sarcastică la adresa hack

writers iar un pictor, William Hogarth, i-a caricaturizat în mizerabil. A urmat apoi un lung şi necruţător război de

vorbe scrise, în urma căruia, încet, încet victoria a înclinat de partea cailor închiriaţi spre surprinderea

12

generală. Dar şi mai surprinzător a fost faptul că pentru mulţi indivizi banii miros cel mai frumos, destui

clasici s-au molipsit de boala mârţoagelor pe bani, a prostituatelor cu condei, a mercenarilor cu peniţă !! O

îndeletnicire morbidă a devenit o boală, boală a generat o molimă care s-a extins ca o epidemie, fiindcă banii,

cu mirosul lor frumos, sunt necesari iar scriitorii şi-au dat seama că se poate câştiga de două ori mai mult

dacă devin şi ei condeie de închiriat !! .

În Franţa, la Paris, hack writers s-au numit libelliste , de la latinescul libellus ceea înseamnă

carte mică, fiindcă erau scrise în mici broşuri pe o hârtie proastă şi vândute ilegal pe stradă. Libelliste trăiau şi

aici în mizerie, se zbăteau pentru existenţă făcând parte din clasa socială de jos, motiv pentru care au fost

cuprinşi în termenul proletariat literar. Deosebirea de hack writers a fost că aceştia au fost mult mai implicaţi

în viaţa religioasă şi politică franceză, au fost foarte incisivi la adresa monarhiei. Unii susţin că, indirect au

pregătit într-un anumit fel Revoluţia Franceză prin pamfletele lor. Se poate ! Oricum literatura lor – libelle –

era mai mult politică decât cea socială şi ţintea, cum se pricepeau, viciile şi personalităţile societăţii franceze şi

unii se pricepeau de minune, erau critici sociali sardonici. La fel ca în Anglia şi în Franţa a fost o reacţie

puternică din partea unor personalităţi de mare anvergură literară şi filosofică. Diderot şi Voltaire i-a ridiculizat

şi satirizat pe mulţi libelliste. Voltaire a spus despre ei, şi asta a rămas, că: ’’sunt mai prejos decât

prostituatele’’

În secolele care au urmat condei de închiriat a devenit o practică răspândită printre jurnalişti şi

scriitorime cărora numai banii le miros frumos. Astăzi pretenţiile clienţilor sunt tot mai diversificate şi mari iar

caii de călărit pretind tot mai mult ovăz !! Capitalismul domină literatura prin programe strategice şi bani mulţi,

spre deosebire de comunism care a dominat autoritar şi imperativ cultura şi literatură prin sarcinile date de

partidul totalitar. În comunism nu au fost cai de închiriat , toţi caii au fost rechiziţionaţi, cei ce s-au opus au

ajuns la abator !!

Gândind la România, mă abţin de la detalii şi amănunte, pentru că nu e treaba mea de cititor obişnuit

să o fac. Ţara însă e plină de critici şi istorici literari extraordinari, dintre care unii au un simţ olfactiv specific

pentru cel mai frumos miros al banilor și cu mâna pe inimă pot jura pe orice .. carte că bucureștenii sunt în

frunte. Totuşi, pentru a ajunge unde doresc, la Dan Alexe, vrând nevrând, nu pot sări trei trepte din istoria

scriitorimii din România. Până la întregirea ţării, fenomenul condei de închiriat era cunoscut dar slab

reprezentat, poeţii şi scriitorii români punând tot preţul şi aptitudinile lor; pe independenţa, întregirea,

identitatea societăţii româneşti, dragoste sacră de neam, lor acestea le miroseau mult mai frumos decât banii.

Trăiau modest, Mihai Eminescu nu a pus nici un preţ pe existenţa sa materială. Jurnaliştii, ca jurnaliştii, se

aciuiau pe unde erau atraşi de idei, de concepţii asemănătoare cu ale lor, ca să supravieţuiască sau se

prostituau cu condeiul. Odată cu ocuparea României de Armata Roşie, NKVD-KGB, dictatura comunistă a

Moscovei şi ridicarea Cortinei de Fier, majoritatea s-au lăsat convinşi să devină cai de călărit spre realismul

socialist !! Simplu, tovarăşi ! Câţiva au scăpat printr-o crăpătură sau alta a Cortinei de Fier în lumea liberă,

13

alţii s-au dat la fund. Degeaba fiindcă braţul de fier al partidului i-a scos şi pentru trecutul lor împotriva

poporului român, a muncitorimii şi ţărănimii, i-a încarcerat şi sacrificat. Punct.

A treia treaptă, începe după Decembrie 1989, când brusca scăpare din compresiunea chesonului

comunist, pe mulţi i-a dezorientat lipsa de indicaţii preţioase iar aţii au devenit confuzi de prea multă libertate,

orbitoare şi au apucat tot felul de direcţii politice. Majoritatea au ales exodul în libertatea străinătăţii şi-a

mirosului banilor ei. Şi în acest haos post decembrist, în care sertarele scriitorimii erau burduşite de rezistenţă

virtuală, la Bucureşti a sosit George Soros, miliardarul evreu care, în 31 Decembrie 1989, a înfiinţat Grupul

de Dialog Social şi a deschis sacii de dolari pentru caii de închiriat şi dresat să scrie ce vrea el !! Îndată, la cel

mai frumos miros al banilor au venit, încolonaţi de Silviu Brucan, Gabriel Liiceanu, tovarăşul Andrei Pleşu cu

tovarăşa Catrinel Pleşu, Gabriel Andreescu, Stelian Tănase, Alina Mungiu, Liviu Antonesei, Roman

Patapievici, Adrian Cioroianu, Edward Helvig şi mulţi alţi cai şi mârţoage ce şi-au pus condeiul la picioarele

dolarilor lui George Soros. Grupul de dialog Social şi ONG – organizaţiile non guvernamentale – finanţate de

Soros au devenit în Bucureşti o copie a Grub Street din Secolul XVI, cu nume schimbat în Soros Street

pentru că a cumpărat aproape pe nimic toţi caii de închiriat şi i-a dresat să dezinformeze şi manipuleze

societatea românească cu epoca de aur a toleranţei, până ce românii vor renunţa la propria lor identitate în

faţa minorităţilor, a străinilor, a unor înalte porţi ale Secolului XX !! . Ceilalţi scriitori, puţini, ce credeau sincer în

valoarea renaşterii unei culturi şi literaturi naţionale, liberă şi specifică, au fost criticaţi şi marginalizaţi, atacaţi

şi învinşi, rând pe rând, de mercenarii lui Soros. Privind şi observând atent lumea condeierilor români, de la

George Soros încoace, îmi vine în minte ceea ce spunea Voltaire despre cei ce se înregimentează ca

mercenari cu peniţa în manipularea lumii: sunt mai prejos decât prostituatele. Poate la vremea lui Voltaire,

acum însă, prostituatele stradale sunt mult superioare lui Soros şi a mercenarilor săi, fiindcă au trăsături

evidente de conştiinţă şi caracter. Este o ofensă a le compara cu manipulatorii plătiţi de Soros. Dar, ca Soros

sunt și alți afaceriști bogați ce își cută, și găsesc cu duiumul, mercenari cu peniță împotriva României și

Românilor.

DAN ALEXE – UN MERCENAR RĂTĂCITOR

Citindu-i o carte, ”Dacopatia și alte rătăciri românești” – Editura Humanitas 2015, răsfoindu-i

biografia şi ascultându-i nişte interviuri am părerea că nu e nimic mai mult decât un mercenar în căutare de

stăpâni. Este convingerea mea personală, de cititor pe rânduri şi printre rânduri, de călător şi critic social,

despre autorul volumului despre dacopați la care trebuie să adaug, de la început, că autorul este inteligent,

educat, perfid şi mefistofelic, angajându-se numai la stăpâni ce plătesc foarte bine, indiferent ce i se cere să

execute. Este punctul meu de vedere după atentă lectură. Fiind foarte bine înzestrat, cu abilitate, fără regrete

sau remuşcări, poate îndeplini orice îndeletnicire, făcând parte din aceea categorie de indivizi superior dotaţi

ce pot deveni foarte periculoşi când îşi transformă cutia craniană în cutia Pandorei şi o deschid !!

14

După lectura cărţii comandate este cert că şi-a găsit stăpânul mult căutat, din Afganistan până în

Belgia, care i-a cerut denigrarea totală a poporului român de la începuturile lui, cu care a încheiat un contract,

nu după numărul cuvintelor ca pe vremurile Grub Steet, ci după numărul şi intensitatea abjecţiilor, calomniilor,

defăimărilor istoriei şi culturii româneşti. Este ştiut şi cunoscut că astfel de cărţi se scriu numai la comandă

sunt foarte bine plătite şi se găsesc destui cultivaţi, fără conştiinţă, fără caracter, ce îşi vor uimi şi mulţumi

stăpânii. Să urmărim cazul mefistofelicului mercenar cu peniţa, un fost român, rezident de Bruxelles şi

devenit anti-român.

Dan Alexe s-a născut în 1961, undeva în Moldova, se declară român, român cu strămoşi

aromâni, polonezi, greci şi etcetera . Nu are importanţă, după înfăţişare şi debit verbal ameţitor este

un narator deosebit, de ultimă generaţie pentru actuala mass-media de Bruxelles, cu sarcina de a

nega şi terfeli tot ce este românesc, de la origini până astăzi, este la fel ca Patapievici, Pleşu,

Cărtărescu, Boia, lăsând impresia, discutabilă, că sunt mercenarii aceluiaşi stăpân.

A fost student la Iaşi, a făcut filologie, limbi slavice, toţi ce făceau limbi slavice la Iaşi erau curtaţi la

nebunie de la Moscova . Este poliglot și afirmă: ’’vorbesc, citesc şi scriu 15 limbi şi mai citesc şi înţeleg încă

cinci’’. Remarcabil palmares ce denotă inteligenţă, memorie, studiu dar şi şansa de a-şi găsi stăpâni în 15

limbi diferite. Ca student a făcut parte din grupul dizident de la Iaşi în frunte cu Dan Petrescu, cumnatul lui

Ioan Petru Culianu din Chicago, Luca Piţu, Liviu Antonesei şi Sorin Antohi, omul de bază al Securităţii, infiltrat

în tânărul grup anticomunist. Grupul, prin informatorii devotaţi ai Securităţii, a fost urmărit riguros, iar în 1983 l-

a arestat, interogat, prelucrat şi atras de partea ei, apoi l-a înlăturat din redacţiile celor două reviste

studenţeşti. Când a terminat facultatea, Dan Alexei a refuzat să facă apostolat de dascăl la ţară, conform

hotărârilor de partid şi de stat care, e drept, educa gratuit universitar dar după absolvire îi repartiza în mediul

rural pentru ridicarea nivelului de trai şi cultură. Refuzând apostolatul a devenit ghid turistic pentru străini pe

litoral. Ghizi turistici din vremea epocii de aur aveau doi stăpâni: unul la care semnau condica de prezenţă şi

altul la care semnau notele informative. Aşa era, aşa a fost ! O, tempora mutantur nos et mutamur, nu-i aşa

Dan Alexe ? În 1988, s-a săturat de-a mai bate plajele, ca ghid turistic poliglot, s-a dus la Securitate şi a cerut

paşaport de plecare definitivă din România, ceea ce la vremea aceia era la fel ca şi când intrai în tutungerie să

iei un pachet de ţigări. Aşa a fost şi în cazul lui Dan Alexe care, în câteva săptămâni, a spus adio epocii de aur

şi bine te-am găsit Radio ’’Free Europe’’. E foarte clar pentru toți românii din spatele Cortinei de Fier . O,

timpul se schimbă şi noi cu el, nu-i aşa Dan Alexe ? După ce Radio ’’Free Europe’’ a dat chix, fiindcă şi

Europa de Est devenise free, Dan Alexe şi-a deschis postul său de radio liber, la Kabul. Da ! Exact acolo, în

Afganistan, ţara cultivatorilor de mac şi a oamenilor care s-au opus englezilor, ruşilor, americanilor. Dar

căutătorilor de limbi străine şi de stăpâni le stă bine cu drumul şi Dan Alexe şi-a luat bocceaua în spinare şi a

plecat în Caucaz. Ajuns la boccea trebuie făcut o paranteză despre eruditul nostru lingvist care, în cartea sa,

are sarcini precise împotriva dacilor, a limbii vorbite de ei, prin distorsiuni şi răstălmăciri ale realităţii istorice

prin folosire forţată a lingvisticii. Astfel, vrea să ne facă impresia că vechii locuitori aşezaţi în spaţiul carpatin,

strămoşii noştri istorici, nu aveau o limbă a lor, adică nu au fost în stare ca celelalte seminţii, triburi, popoare

15

din jurul lor să formeze cuvinte pentru ceea ce făceau sau aveau, pentru cele din Natură ce îi înconjura, ei

foloseau doar gesturi şi nişte sunete. Probabil aşa ar fi rămas, şi noi la fel ca ei, dacă nu ar fi trecut prin spaţiul

carpato-ponto-dunărean nişte nomazi de departe şi care ne-au dat, aşa erau ei darnici, din limba lor, indo-

europeană, nişte cuvinte. După ei au urmat cei din Latium, direct de la Roma, să ne înveţe limba latină, să

ne înţelegem între noi, să putem striga unii la alţii de pe un deal pe celălalt: ’’Mă, Ioane, mă, griji că-ţi mâncă

câinele pita şi slană’’… puncte, puncte până trec cuvintele împrumutate de pe un deal pe celălalt…’’Taci mă,

şi nu te fută grija, că brişca-i la mine, n-are cu ce le mânca !’’ Şi în timp, strămoşii noştri, după Dan Alexe, au

tot împrumutat cuvinte de la toţi care au venit peste ei, fiind mult mai uşor să împrumuţi decât să ai capacitatea

intelectuală de a forma o limbă proprie. Concluzia lui vrea să fie că ne tragem dintr-o stirpe retardată care, cu

chiu cu vai, abia a reuşit în mii de ani să formeze doar câteva cuvinte, restul numai şi numai împrumuturi !!

Aşadar, Dan Alexe luând-şi bocceluţa la spinare, ne explică că este un cuvânt împrumutat de la turci, că şi

ăştia au venit peste noi cu bocceaua în spate câteva secole de-a rândul. Un rumân, mai viteaz, într-o ocazie, i-

a întrebat ce duc în legătura aia şi turcii au zis un pietroi !! ’’Zalmoxis !! Da, de ce bre, turcilor ?’’… ’Poruncă

de la Suliman Paşa, dacă ne înving ghiaurii, aruncăm bocceaua jos şi putem fugi mai repede’’ Am făcut acest

’’intermezzo’’ până ce a ajuns Dan Alexe, cu bocceaua în spate în Cecenia , la Groznîi să bea cu Generaalul

Dudaev, un eveniment important din viaţa căutătorului de limbi, tradiţii şi stăpâni, eveniment pe care

niciodată nu-l omite a-l spune şi scrie cu mândrie tuturor. Afară de faptul că a băut cu Dudaev, altceva nu l-a

interesat, din lupta de emancipare a cecenilor, cum nu l-a impresionat nimic din încrâncenarea poporului

român în istorie. Aşa-s mercenarii, trec precum câinii prin apă, la mal se scutură şi merg mai departe

adulmecând.

Dan Alexe s-a întors în Europa, în Belgia chiar în Bruxelles unde e mare căutare de poligloţi, de

mercenari pentru parlamentul european, considerat de mulţi europenii un teatru de marionete şi astfel, în AD

2015 , librăriile din România s-au umplut de volumele lui Dan Alexe Dacopatia şi alte rătăciri româneşti,

editată la Humanitas-ul lui Gabriel Liiceanu. Editura nu scrie câte exemplare are tirajul editat, doar că

copyright îi aparţine. În cazurile de cărţi comandate se practică această înţelegere între cel cu bani şi

interese, plătește și scrierea și editarea și toate îi revin. Cu timpul toate astea ies la iveală. A trecut ceva apă

pe Tamisa de la începuturile modeste de recoltare a mercenarilor cu peniţa pe Grub Street, până acum, la

Bruxelles când interesele celor ce vor să stăpânească angajează mercenari pentru ţelurile lor mari, globale,

deci plătesc și editori. Dan Alexe recunoaşte că nu a bătut, cu manuscrisul în braţe, la poarta Humanitas, ci

Gabriel Liiceanu l-a invitat la editură. Domn mare Gabriel Liiceanu, de editor nici nu mai vorbesc, are maniere

alese, dacă dedesubturile afacerilor au fost aranjate.

Volumul de 350 de pagini a lui Dan Alexe, are opt secţiuni, ca opt raiduri de bombardamente

peste tot ce românii credeau, susţineau şi demonstraseră că face parte din identitatea lor milenară,

dar din care, după raidurile lui Dan Alexe s-a ales praful şi pulberea, arătând la fel ca Dresda după

15 Februarie 1945 !! De ce ?! Din interesul unor puternici străini ce şi-au găsit mercenari pentru

16

acest ţel de cucerire şi jefuire. Din prima secţiune aflăm că noi, românii trăim în ţara lui mici şi

bere…că suntem în depresie religioasă …cu basmele împrumutate de la vecini … şi suntem nişte

tembeli. Secţiunea a doua este despre dacopatie, termenul este construcţia proprie a lingvistului

poliglot, format din românescul dac şi din grecescul pathie = suferinţă. Pathie – suferinţă este des

întâlnit în terminologia medicală : cardiopatie, pneumopatie, hepatopatie şi tocmai era să uit

psihopatiile, adică suferinţele psihice, incurabile, ale unora, chiar cu multă carte, fiindcă vorba

ardeleanului, probabil, după Dan Alexe, împrumutată: unde-i multă minte, nu-i toată bună şi trag

concluzia că mulţi domni o folosesc numai pe cea nebună. Dacopatia este teza lui Dan Alexe prin

care respinge şi desfiinţează în mod grobian pe toţii românii, de la obişnuiţi la erudiţi, care încearcă,

susţin şi dovedesc însuşirile geto-dacilor şi specificitatea de popor primordial din marea familie

tracică din antichitatea aşezaţi în partea de Sud Est a Europei. Felul cum luptă împotriva

veridicităţiilor arheologice, istorice, lingvistice în această secţiune demonstrează că este o teză

comandată şi plătită. Fiindcă la educaţia, cultura şi abilitatea verbală şi scrisă pe care le are, numai

aşa se poate explica ceea ce a scris despre români sau, poate că s-a rătăcit mintal, făcând o formă

personală de sociopathie, în urma căruia i se poate crea un termen personal de alexopatie.

Secţiunea a treia e o lucrătură lingvistică amplă prin care ne copleşeşte cu împrumuturile lingvistice

între popoare, absolut firesc, dar nici un popor nu a împrumutat vreun cuvânt, nici măcar o

onomatopee de la daci fiindcă, aşa cum se ştie de la Dan Alexe încoace, dacii nu au fost în stare de

o limbă proprie ci numai de împrumuturi, pe care nu le-au mai înapoiat. Şi, ca exemplu pe care îl

comentează cu amploare, stufos ne aduce la cunoştinţă că strămoşii noştri au împrumutat de la ruşi

şi pizda, aşa e în carte scrisă cu aldine. Norocul dacilor și al românilor cu rușii, altfel nici acum nu

aveam cuvântul, dar știau bine la ce folosește. Secţiunea a patra, demonstraţiile lingvistice împotriva

ideii că limba română ar avea rădăcini proprii, continuă. Totuşi, în persiflare, prin jocuri de rădăcini de

cuvinte, s-ar putea ca mămăliga să aibă ceva în comun cu noi fiindcă nu explodează !! Probabil, în

cutia craniană a lingvistului, mâncărurile altor popoare pot să şi explodeze, ca poliglot putea să ne

dea exemple. Secţiunea a cincea este despre importantul aport al cuvintelor ţigăneşti la îmbogăţirea

limbii pe care o vorbesc românii în aceste zile, când foarte des folosesc mişto şi nasol. Şi nu numai

atât, dar mai ales cât ne-au îmbogăţit cultura şi faima în lume. În următoarea secţiune ne

demonstrează cât suntem de balcanici, ne place sau nu, dar după Dan Alexe ar trebui să fim

mândri, chiar să renunţăm că suntem din Munţii Carpaţi, să ne numim balcanici, ce înseamnă de

asemenea munte şi asta datorită faptului că atât sârbii cât şi bulgarii cântă manele ca şi românii.

Secţiunea a şaptea este foarte bine venită fiindcă ne scuteşte de teoriile lingvistice antiromâneşti, Ne

dă un răgaz interesant, îl descoperim ca pe un narator plăcut cu un dezvoltat spirit de observaţie pe

care-l prelucrează literar cu umor şi satirice sclipiri. Susţin, şi acest capitol dovedeşte, ca este

17

inteligent, este literat, dar în loc să facă literatură de calitate, de care este capabil, coboară în rândul

mercenarilor ordinari. Ultima secţiune, intitulată ’’Mult e dulce şi apoasă’’ parafrazând ’’Mult e dulce

şi frumoasă limba ce o vorbim’’, ne dovedeşte cât de josnic poate coborî un mercenar cu peniţa, în

cazul de faţă Dan Alexe, care îl atacă defăimător pe Mihai Eminescu ! Nici nu putea să-şi termine

această cartea comandată fără un atac la poetul nostru naţional, dar o face pe la spate. cu josnicie,

recurgând la un artificiu, introducând poeţi naţionali din Sud Estul Europei, pe care îi clasifică în

derizoriu poeţi naţionali provinciali, în aceiaşi oală, în care referirile la Mihai Eminescu sunt

relevante, ajungând până unde se cere şi impune, prin corectitudinea politică a tot stăpânitoare, la

perpetuarea antisemitismului în România de azi. Deşi la valoarea sa intelectuală e greu de crezut că

nu cunoaşte adevărul istoric şi reacţiile adverse ale antisemitismului forțat, dar mercenarii ţin cont

numai de simbria lor.

MERCENARUL ALEXOPAT - MANIPULATOR PERNICIOS.

Dan Alexe, vrând să fie şi original faţă de patronul său, a creat termenul de dacopatie şi

derivate, referindu-se la dacologii şi dacofili, dar a ieşit o pseudo-daco-patie, fiindcă aceşti români,

chiar şi nişte străini, interesaţi de istoria noastră, începând de la geto-daci, nu acuză nici o suferinţă,

doar o curiozitate istorică, încercând să dezlege enigmele ei. Sunt preocupaţi de istorie, arheologie,

citesc şi călătoresc, studiind vechi documente prin marile biblioteci, admirând statui antice de daci

prin marile muzee, privind statuile celor opt daci nobili ca înfăţişare pe Arcul de Triumf a lui

Constantin cel Mare din Roma, se uimesc, se întreabă, deschid ipoteze şi teorii, vor să dezlege

dileme şi trileme istorice şi arheologice, se întâlnesc în congrese de dacologie, în spirit şi formă

academică. Este o activitate intelectuală normală, fără urme de suferinţe psihice.

Nu comentez ,doar amintesc că, în România interbelică, după apariţia volumului GETICA – o

protoistorie a Daciei a lui Vasile Pârvan, cei ce se înţepeniseră definitiv în teoria romanizării şi

latinizării Daciei au lansat împotriva lui o torpila de hârtie daco-mania fără nici un efect, pentru că

la vremea aceia Ro-mania era întregită şi naţională, iar majoritatea românilor o iubeau cu dăruire,

erau preocupaţi de trecutul ei şi vroiau cât mai mult adevăr despre identitatea lor. Azi, în vremuri de

pre-globalizare europeană, s-a trecut la Ro-fobie în care o mulţime de Dani-Alexi atacă şi

demolează trecutul şi identitatea României, calomniază şi defăimează românii din trecut ce s-au

dedicat cu trup şi suflet patriei, generaţii de-a rândul. Oare nu ar fi mai nimerit să se ocupe de

problemele actuale, sunt multe, poate rezolvă vreuna. Trecutul e trecut, nu se mai poate schimba .

18

Ascultaţi cum îşi începe alexopatul atacul pentru care a fost plătit: ’’Sursele antice despre

identitatea daco-geţilor sunt egale cu zero.’’(pag.50) Şi ca sa ne convingă, compară cele zise de

greci şi romani despre daci şi geţi cu valoarea mătasea-broaştei de pe lac. Clar cu cine avem

cunoştinţă. După un astfel de enunţ categoric şi imperativ, Dan Alexe şi-a dat examenul în faţa

istoricilor, iar în faţa cititorului educat devine un zero, pardon, 00 ! Cititorul român ştie de la istoricul

antic Strabo că ’’dacii şi geţii vorbeau aceiaşi limbă’’ (prin urmare, dacii aveau o limbă recunoscută,

nu stăteau cu braţele încrucişate pe marginea timpului după împrumuturi. Pentru această precizare,

hack writer moldovean îl consideră un zero pe marele istoric, geograf şi filosof antic. Ori îi bolând

ori îi plătit să scrie bolânzii. Nici istoricul Herodot, care timp de două mii de ani a fost universal

recunoscut ca cel mai mare istoric al lumii antice europene, nu scapă pentru că a scris, în Istorii –

capitolul IV : ’’Cei mai viteji şi drepţi dintre traci sunt geţii’’ pentru această comparaţie în favoarea

geţilor, mercenarul cu peniţă îl scoate dintre istorici şi-l face jurnalist (pag.52) acuzaţia fiind: a scris

după un zvon ! . Săracul Herodot, până la alexopatul moldovean i-a fost ! Început promiţător,

istoricii antici sunt zero, deci şi istoria lor e zero, iar, dacă i se comandă, Dan Alexe scrie el o istorie

antică, pentru că el ştie mai bine decât Herodot şi Strabo cum a fost atunci !. După ce şterge şi

neagă sursele antice, trece la teritoriul dacic despre care scrie că e o construcţie romantică a

dacopaţilor, construcţie pe care el lingvistul o demolează cu condeiul; atât dimensiunile cât şi

populaţia Daciei. Pentru el nu a existat un regat unit sub Burebista sau Decebal, ci doar un teritoriu

sălbatic, cu populaţie redusă şi dispersată, căruia nu i se cunosc limitele şi pe care trăiau grupuri

tribale neomogene, migratoare ce vorbeau limbi diferite. Aceste fabulaţii le întinde pe pagini întregi şi

în concluzie: Îi numim ’’daci’’ pentru că aşa ne-a învăţat romantismul naţionalist de la Bălcescu

şi Pârvan încoace (pag. 58) Cât de mare poate fi rătăcire unui psihopat, cât de falsificator poate

deveni pentru o simbrie, oricum l-a depăşit în teorii pe istoricul Robert Roesler, care a golit

Transilvania de rumâni pentru ca unguri să spună că au fost primii acolo !!. Sunt hărţi ale europenilor

pe care Dacia este trasată şi însemnată un mileniu întreg, se găsesc şi la Vatican, din nefericire nu

se mai găsesc cele două volume istorice ale războaielor daco-romane. Patru războaie au dus romanii

imperiali împotriva dacilor până au reuşit să cucerească o parte din Dacia, cea care avea aurul şi

sarea, domnule Dan Alexe, două sub Împăratul Domiţian, şi două cu Împăratul Traian, acele istorii

ne-ar fi adus mult mai multe date istorice despre daci şi Dacia, aţi fi avut mai multă mătasea broaştei

pe balta pe care orăcăiţi ! Dar şi fără ele, oamenii citiţi ştiu de daci şi Dacia. Împăratul Traian, după

războaiele cu dacii, în semn de bravură militară, şi-a luat şi numele de Dacicus, fără să ştie de

romantismul naţionalist a lui Bălcescu şi Pârvan. Să argumentam pentru cititor - pe alexopat îl

lăsam în plata pre-globalizării de Bruxelles – în Forumul Roman se află cea mai mare istorie gravată

în piatră, din toate timpurile, şi sunt despre războaiele dintre daci şi romani pe Columna lui Traian !!

19

De ce oare, când într-o mie de ani romanii republicii şi imperiului au dus-o dintr-un război în altul ?

De ce dintre sutele de războaie în care au fost învingători au ridicat numai câteva arcuri de triumf si

columne, iar Columna lui Traian, e cea mai mare, cea mai elocventă despre daci ?? Ca să apară un

Dan Alexe, după aproape două mii de ani, să pună în scriitura lui de comandă pe traci, geţi, daci şi

Dacia în ghilimele, să dea impresia că sunt născociri ale dacopaţilor lui ! Ce ordinar, să-şi defăimeze

nația pentru o mână de arginţi !! Scriitorimea şi istoricii români ar trebui să contracareze relele

intenţii, rătăcirile, lui Dan Alexe, care s-a alăturat grupului Patapievici – Boia & comp ! Nepăsarea

faţă de aceste minimalizări în ridicol şi defăimări grosolane este complicitate tacită sau poltronism din

partea scriitorimii şi specialiştilor români, care se scuză cu nu ne punem mintea cu Dan Alexe !

Foarte, foarte greşit fiindcă el este inteligent şi fără caracter, prin urmare foarte periculos ca hack

writer !

De la Bălcescu şi Pârvan, mercenarul sare la gâtul lui Nicolae Densuşianu pentru că în

mult comentata, în fel şi chip, Dacia preistorică, autorul este înclinat spre fantezii şi teorii rasiale

!?! Alexopatul a luat-o razna rău de tot, mai avea un pic şi de la teorii rasiale, ca e plina lumea de

ele, îl putea considera pe Nicolae Densuşianu un proto-legionar antisemit şi primea un bonus. Dar şi

fără această extensie scurtă şi la modă , îşi lasă deoparte specialitatea – pe care o afişează ca

ştiinţa ştiinţelor, prin care el rezolvă toată istoria lumii – când în fapt lingvistica, chiar aşa de diversă,

stufoasă şi amestecată, nu le poate duce în spate pe toate câte ar vrea el şi se dă psihiatrul

’’cazului clinic’’ Nicolae Densuşianu ce este ignorant şi maniac de Secolul XIX (pag.60) Nu am

citit Dacia Preistorică a lui Nicolae Densuşianu, dar ştiu că autorul a fost ardelean educat la Blaj şi

Sibiu, fiind un elev şi student eminent. A început ca notar la Făgăraş, a devenit membru

corespondent al Academiei Române, apoi bibliotecarul Academiei, când a făcut cercetări în

bibliotecile din Transilvania, Ungaria, Austria şi Roma strângând 38 de volume de manuscrise despre

poporul nostru, de la daci până în zilele lui. A fost numit director al Bibliotecii Naţionale Militare şi a

scris monumentala istorie Revoluţia lui Horia în Transilvania şi Ungaria Pe această somitate

culturală a vremurilor sale, alexopatul îl face caz clinic, cu următoarele semne psihiatrice: ignorant

şi maniac, ocultist, fără studii de istorie, iar prin Dacia preistorică dă dovadă de magmă dementă, un

delir mistic.(pag. 60 şi 94) Ce neruşinat, nici faptul că e mercenar cu condeiul, nu-l scuză. Secolul

XIX-lea a fost un secol efervescent, cu tendinţe marcate de naţionalism în toată Europa şi

protocronismul ( protos = primul, cronos = timp) era o adevărată carieră de date pentru bazele

naţionalismului general din acel secol. Nicolae Densuşianu se înscrie printre ceilalţi care au cercetat

şi compilat timpul începuturilor şi la fel ca toţi ceilalţi protocronişti a scris laudativ despre poporul său.

Dacă istoricii, nu indivizi cu condeiul de închiriat, ar face un amplu studiu comparativ între

protocroniştii secolului XIX-lea vor vedea că toţi se înscriu în aceiaşi parametri laudativi şi înfloritori ai

20

naţiunii lor. Protocronismul se practică şi astăzi în istorie şi literatură, e doar o întoarcerea la primul

timp, fără a fi nevoie de autorizaţie semnată de Dan Alexe, ca să nu mai vorbim de arheologie care

scormoneşte după primul timp istoric. Oamenii de cultură sunt liberi să-şi aleagă preocupările şi să

pornească cu ele la drum, numai Cronos va hotărî dacă drumul fiecăruia va fi lărgit, pietruit, marcat

şi luminat sau va ajunge o cărare înfundată în uitare. Prin urmare, cei ce scriu să judece bine şi să nu

acuze sau denigreze pe cei din generaţiile anterioare, e decent să rămână în rândul generaţilor lor cu

critica semenilor. Voi exemplifica cu Dan Alexe acest enunţ, presupunând că nu s-ar fi născut în

1961 în Moldova, ci o sută de ani mai devreme în Transilvania, ar fi făcut parte din generaţia de

romanii ardeleni a lui Nicolae Densuşianu, exact în timpul în care maghiarizarea românilor ardeleni

atingea cotele de asimilării primejdioase, cum ar fi gândit şi ce ar fi scris Dan Alexe ? În orice caz, nu

ceea ce scrie astăzi după urechea grefată la Bruxelles. Raţionamentul complex al evoluţiei sociale,

de la o generaţie la alta, este şi un catalizator de decenţă şi bun simţ social .

Nu vorbim de bun simţ social în cazul sociopaţilor şi psihopaţilor, o largă categorie de indivizi

cu personalitate instabilă şi neprevăzute reacţii care, în spatele unui şarm permanent afişat, condus

inteligent, maschează trăsături egocentrice, de supremaţie şi dominaţie, interese bine şi subversiv

urmărite, pe un fond afectiv minim, reprimat de un egoism cavernos. Un tablou general din care face

parte, mai mult sau mai puţin, şi alexopatul mercenar în discuţie care, după ce le-a dat istoricilor

antici nota zero , după ce pe daci şi Dacia le-a scris în ghilimele, considerând că şi cuvintele uzuale

le-au împrumutat de pe la seminţiile ce au trecut prin spaţiul carpato-danubian-pontic, mult, mult mai

târziu de când eram noi aici, trece la un alt atac.

Întâi face pregătirea atacului, pe câteva pagini, în care ne scrie cum au fost asimilaţi total

galii, iberii (sic, lingvistule) celţii după care ajunge la concluzia : unificarea lingvistică a Daciei s-a

produs datorită latinizării şi graţie cuceririi romane (pag. 70) Rog istoricii să desfăşoare această

frază pe argumente şi să desluşească clar intenţiile acestui pen for hire – condei de închiriat. Eu,

cititorul fără studii, ştiu doar că în Anglia romanii au stat 400 de ani, în Iordania și Palestina alte sute

și sute de ani şi nu i-au latinizat pe băştinaşi, în schimb i-a unificat lingvistic pe daci în 165 de ani,

având în vedere calităţile eminente de profesori ai legionarilor cuceritori şi aptitudinile dacilor faţă de

latină cum nu s-au mai întâlnit în tot Imperiul Roman !! Ştiinţificul lingvistic alexopat, ştie şi mai multe,

din care ne scrie şi nouă cititorilor, că unificarea lingvistică a durat şi după retragerea romanilor, prin

contactul permanent cu triburi deja latinizate dimprejur sau de la câmpie. Aşa da, acum pricepem

cum e cu unificarea lingvistică din Maramureş până în Câmpia Bărăganului a rumânilor. Şi io, un

dacofil ca atâţia alţii, fost medic în Maramureş, credeam că şi-au păstrat limba lor fiindcă au fost

daci liberi, cum au scris istoricii ! Da de unde, după moldoveanul lingvist aflăm noi, dacofilii, că nişte

triburi latinizate, nu ştiu unde şi când, au trecut munţii ce înconjoară Maramureşul să continue opera

21

unificări lingvistice prin latinizare. Ce noroc că a găsit Dan Alexe o explicaţi pe care o impune. Tot de

la el citim că toţi ibericii ( locuitorii Peninsulei Iberice ) au fost şi ei latinizaţi, cu mic cu mare, cu

excepţia bascilor protejaţi de izolarea munţilor (pag.67) Curios că triburile latinizate din peninsulă

nu au trecut munţii să-i latinizeze şi pe basci, erau şi acolo trecători prin munţi la fel ca în Maramureş

!

Îmi place tot mai mult de alexopat, nu-i prost deloc, dar are o patie, o suferinţă a

personalității; şi-a pierdut integritatea sau poate nici nu a avut şi pune raţionalitatea la spate, când

alege din istorie numai ceea ce trebuie să scrie în cartea comandată. De exemplu, dacă învăţaţii

antici au scris apreciativ despre geto-daci sursele lor le-a considerat egale cu zero, iar Herodot a fost

coborât din rang până la nivel de jurnalist ! Dar, găsind el în Xenopol că, atât Strabon cât şi Herodot

au arătat şi faţa cealaltă a medaliei despre daco-geţi, nişte briganzi nomazi şi poligami (pag.76)

Dan Alexe jubilează încă odată , sursele antice nu mai sunt egale cu zero, îi ridică înapoi în rang pe

cei doi şi începe canonada pentru care a fost plătit Din nou dacii, de data asta fără ghilimele, sunt

prezentaţi ca ultimii oameni, seminomazi, detestând munca în schimb preferând incursiunile de

jefuire, își vindeau surplusul de copii în special fetele. Femeile erau lipsite de moravuri iar barbații

poligami și-n funcție de rang era și numărul femeilor ce le aveau. Nu se știe nimic de limba lor, de

cultură nici vorbă, cu religie ambiguă cu mult rituale păgâne. (pag. 76 – 79 ) Aşa scris, deși dacă ar

citi istoria acelor vremuri ar afla că toate astea erau comune lumii de atunci. Oricum or fi fost geto-

dacii civilizaţilor imperiali le-au trebuit patru războaie să-i înfrângă, şi numai o parte din Dacia. Şi

fiindcă tot am ajuns la comportamentul moral de atunci, să aruncăm o privire și la imperialii romani,

cei mai latini și civilizați, să ne scrie Dan Alexe ceva și despre împăratul roman Elagabalus …

Citindu-l pe Dan Alexe încep să înţeleg mai bine sintagma noastră ţărănească de neam

prost ce se potriveşte mai bine unor domni cu carte, ce vor să sară mai sus ca puricii – comparând

după proporţii – şi mie a început să mi se facă greaţă corticală citind daco-inepţiile acestui hack

writer. Să i le citească Gigi Becali ce l-a dus cu helicopterul la Muntele Atos, să afle cum l-a

portretizat pe el şi pe monahii români de acolo, suferinzi de un protocronism clinic.

Capitol din volumul de critică socială ”Vara pisicilor negre” de Corneliu Florea,

apărut la Editura Aletheia din Bistrița în 2016 .

Va recomand să citiți ”Dacopatia si alte rătăciri românești” de Dan Alexe.

22

LECTURA POLITICĂ

``GREAT AGAIN`` by DONALD J. TRUMP

”MARE (MĂREAȚĂ) - DIN NOU” de Donald J. Trump

Introducere de observator liber. Familia mea, la fel ca milioane de familii românești,

s-a sacrificat și suferit în timpul celui de al Doilea Război Mondial, dar a fost cumplit și inuman

după ce am fost eliberați de Armata Roșie, după ce comunismul Moscovei ne-a încarcerat,

terorizat, maltratat și distrus ca națiune în lagărul ei comunist. Printr-o șansă, mai ceva decât

cea mai mare minune, în 1980 am reușit să ajungem, Ica și mine, în lagărul liber de la

Traiskirchen din Austria și de acolo în Nord America, în Canada.

Sunt un om liber, nici odată nu m-am înregimentat în vreun partid sau vreo

asociație politică, dar în Nord America am fost curios, un timp, cum este și cum se face politica

democrată în capitalism. O mare decepție ce m-a dus la concluzia că democrația a murit acolo

unde s-a născut; în Agora Atenei. De-a lungul vremurilor, multe minți luminate au încercat

sincer, cu adevărat să readucă democrația numai în interesul poporului, nu au reușit din cauza

parveniților . Astăzi, democrația nu e mai mult decât o paiață în mâna politicienilor ce vor să

conducă omenirea pretutindeni. Sincer nu mă mai interesează democrația Nord Americană, și

din cei 36 de ani trăiți în Nord America, rețin cu admirație doar pe Ronald Reagan, ultimul mare

președinte american și pe Pierre Trudeau prim-ministru canadian care, împreună cu cabinetul

său, a încercat și a reușit, totul pentru canadieni și Canada .

Și în vara 2016 am fost în Romania, un bazar, un talcioc de vechituri și lucruri rele

în care rumânii, manipulați de precupeți străini, forfotesc dezorientați, înjurând și scuipând

printre dinți ba un sas, ba adunătura de falși tehnocrați și bandele parlamentare. Nimic nou de

26 de ani cu excepția alegerilor din Statele Unite, de la care unii rumâni așteaptă mântuirea

23

neamului mai mult decât de la catedrala lui Daniel Ciubotea sau moaștele vreunei sfinte ! Nu

mă interesa. Însă, fiind provocat, am răspuns ce gândeam: ”Oricine, numai Hillary Clinton nu”.

Am răspuns și de ce. ”Pentru că m-e silă și lehamite de exponenții globalizării.”

În Noiembrie, americanii l-au ales pe Donald J. Trump, dând un vot de blam

situației și sistemului în care au ajuns. Aceasta este hotărârea și treaba majorității

americane. Dintre cei ce au urmărit din afară alegerile, unii, printre care și români, surprinși sau

nesurprinși, au început să sufle în vânt, adică să-și dea cu presupusul, ce face parte din dreptul

universal al liberei exprimări. Înainte de a sufla și io în vânt, am cumpărat ”GREAT AMERICA

– How to fix Our Crippled America” de Donald J. Trump, apărută la Editura Threshold – NY

în 2015, am citit-o și m-am dumirit . A dumiri este un oltenism, pe care l-am auzit și învățat de la

bunicul meu însemnând a-și da bine seama cu ce are de a face, de a înțelege despre ce este

vorba cu adevărat. Cele două sute de pagini sunt scrise în standardele propagandelor

electorale, pe înțelesul tuturor americanilor, în limbaj bazic cu fraze din propoziții simple și

scurte toate terminându-se cu inducția aceluiași slogan: America e infirmă (crippled) eu, Donald

J Trump, sunt singurul dintre toți americanii care o pot face din nou (again) mare, măreață

(great) prima și cea mai mare putere din lume . ”You gotta believe”, așa își începe scriitura cu

un american slang după care urmează 17 capitole de propagandă electorală în care aflam cât

de mare este el, Donald Trump, de mă întreb de ce nu și-a intitulat cartea The Great Trump

(again) precum regii și împărații din trecut fiindcă are și orgoliu din belșug.

Primul capitol – ”Winning again” – aflăm despre ”our very stupid leaders in

Washington, DC”. Dacă Trump, americanul, afirmă acest calificativ despre liderii lor din

Washington, io nu-l cred, fiindcă și americanii știu că liderii lor nu-s proști, proști ci doar își văd

de interesele lor fără să-i intereseze, câtuși de puțin, epitetele. Toți sunt la fel pentru că se fac

bani grei din politica în zilele noastre, în toată lumea. Aștept să-l vad la Casa Albă, cum va

începe să o supraetajeze, în fiecare an președințial cu câteva etaje, fiindcă știm ce interese

majore are în construcția clădirilor-tur ce sunt afaceri bănoase. Subliniază că în afacerile sale

creează job-uri chiar și pentru imigranții legali. După astea încheie cu crezul său că va face, din

nou, America Mare … bigger, better and stroanger . Mai mare numai dacă se mai ciupește câte

ceva de la Mexic sau Canada. Mai bună adicătelea e buna și acum, dar trebuie să fie și mai

puternică, nu pașnică, pentru că tot dintr-un război în altul o duce conform doctrinei Kissinger

încă actuală la Washington.

Capitolul 2 – ””Our ”unbiased” political media”” adică, cei din mass-media politică

sunt ”nepărtinitori”. Cunoaște toată lumea mass-media de pretutindeni și noi, majoritatea

rumânilor, avem repulsie față de ”nepărtinitori” și mercenarii manipulatori de pe la noi. Dar în

24

acest capitol, Donald Trump spune un lucru esențial: ”Eu cred că în această țară, marea ei

problemă este corectitudinea politică” (pag.8) Și eu cred că a sosit vremea să se termine cu

această botniță impusă împotriva gândirii și exprimării libere, ce contravine drepturilor

fundamentale ale omenirii. Pentru americani, liberi de la început corectitudinea politică le vine

ca un pumn direct în gură la care, revenindu-și, reacționează ! Mulți analiști politici

independenți, și nu numai ei, susțin că impunerea, tot mai drastică, a corectitudinii politice a

supra sistemul politic a fost unul din motivele nealegeri candidatei Hillary Clinton. Cred pentru

că și eu sunt indignat, la fel ca foarte mulți intelectuali români, de faptul că sasul de la

Cotroceni a promulgat anticonstituționala legea 217 / 2015, prin care putem fi târâți în procese

și închisori pentru gândire și exprimare liberă. NU cred că Klaus Johannis să-și dea seama că

fiecare pasăre călătoare, temporară la Cotroceni, pe ce promulgă piere.

Capitolul 3 – ”Immigration: Good walls make good neighbors” Este capitolul în

care se referă la imigrările ilegale, clandestine, prin intrarea în Statele Unite fără viza

autorităților americane. Autoritățile estimează unsprezece milioane de imigranți ilegali în Statele

Unite veniți din toată lumea, prin toate mijloacele posibile. Donald Trump va acceptă numai

imigranții legali, fiind fiu de imigranți: german după tată, scoțian după mamă și american după

locul nașteri, New York. În timpul mandatului său promite că în Statele Unite se va imigra numai

legal și pentru început va ridica un zid între Statele Unite și Mexic ”Am să construiesc un mare

zid, și nimeni nu construiește ziduri mai bine decât mine, credeți-mă …” (pag. 20), iar la pagina

25 adaugă că în acel mare zid va pune uși frumoase prin care oamenii să intre legal.

Americanii l-au votat și pentru acest great wall, fiindcă rata șomajului american a crescut mult și

ei cred că una din cauze este și acest val de imigranți ilegali . Donald Trump e mândru de planul

lui și-și compara viitoarea capodoperă cu The Great China Wall și Israel Wall, comparații mult

discutabile ,îndeosebi cel al zidului israelian, care pur și simplu i-au getoizat forțat pe

palestinienii acelui pământ. Acest fapt este cunoscut de toată lumea dar îl evită a-l discuta

pentru că este etichetat politic incorect. În România, superiorii lui Klaus Johannis abia așteaptă

sa aplice articolele cu antisemitismul ale anticonstituționalei legi 217 /2015, dacă îndrăznești să

nu fii de acord cu tot ce zic sau fac evreii, ferească sfântul să-i și critici !!

Capitolul 4 – ”Foreign Policy: fighting for peace” – Frumos, dar scandinavii să nu

sară imediat în sus pregătindu-i Nobel-ul pentru pace, ca lui Obama de cum a ajuns la Casa

Albă. Atenție, Donald Trump a scris: ”America este cea mai puternică țară în lume …și eu

abordez politica externă pe o fundație puternică: o conduc cu forță. Asta înseamnă că trebuie

să menținem cea mai puternică forță militară în lume” (pag.32) De reținut, deși nu e o noutate.

Noutate este că noul președinte ales, mare om de afaceri, vrea ca țările pe care le apără, cu

25

armata americană, să plătească ! Citează: Germania, Japonia, Coreea de Sud, Kuwait, Arabia

Saudită, despre care spune ca face între o jumătate de miliard până la un miliard de dolari pe zi

din petrol. Nimic, deocamdată, despre scuturile anti rachete instalate în țările din coastele

Rusiei, dar nu va trece prea mult până când vor plăti, dacă nu cumva deja românii plătesc

pentru prezența lor pe la noi !? Americani am vrut să ne apere, în locul unei armate naționale

defensive, americani avem, ce ne vor conduce și taxa cum vor. Să nu uitam că zonele de

influență între marile puteri sunt încă bătute în cuie, vezi și recentele alegeri din Moldova de Est.

Așa că americanii vin cu îngăduință rusească și pleacă, cu scut cu tot, când rușii le face semn

din bicepși să se cărăbănească. Și rumânii, iar rămân în curul gol în fața rușilor. Uite că nu am

învățat nimic din istoria care se repetă Cât despre pacea lui Donald Trump, hai să fim serioși,

el are deja în colimator pe ISIS musulman și Iranul, dușmanul declarat al Israelului. Citiți.

Capitolul 5 – ”Education: a failing grade” un alt american slung în sensul că

educația americană are un calificativ scăzut fiind pe locul 26 în lume, ceea ce pentru Donald

Trump este inacceptabil și el va schimba totul și în sistemul învățământului. A și găsit țapii

ispășitori: Departamentul Educației ce trebuie eliminat și sindicatul învățătorilor. Îi doresc

succes, gândindu-mă cu tristețe cum a decăzut și învățământul nostru românesc din 1989 sub

cei 24 de miniștrii, foarte politic corecți, reducând la minimum toate materiile esențiale unei

educații de identitate națională.

Capitolul 6 – ”The energy debate: a lot of hot air” – e o dezbatere veche, aspră

între marii consumatori de energie și ecologi având ca temă global warming fiindcă ”toată

lumea vorbește de vreme, dar nimeni nu face nimic pentru ea” (pag.61) Statele Unite sunt cele

mai mari consumatoare de energie și Donald Trump va folosi, fără restricție, atât energia din

resursele naturale producătoare de o mare cantitate de bioxid de carbon dar va fi preocupat și

de introducerea pe scară largă a captării de energie curate a vântului si razelor solare. Și-n

România noastră, în care în 25 de ani nu s-a mai făcut nici o hidrocentrală, nu s-au instalat nici

măcar niște câmpuri de panouri solare sau mori eoliene în locul minelor de cărbuni închise.

Dezolant, dar mass-media noastă, foarte corect politică, se ocupă de noul președinte american

în loc să se ocupe de guvernul tehno-ratat român și de președintele țării, slab și lent.

Capitolul 7 – ”Health Care is making us all sick” = grija sănătății ne face pe noi toți

bolnavi, scrie noul președinte la pagina 68 și adaugă: ”politicienii numai vorbesc despre a face”

E drept că sistemul sănătății american este complicat, greoi, parazitat și foarte costisitor în

comparație cu cel canadian total asigurat pentru toți cetățenii canadieni, introdus de Pierre

Trudeau. Donald Trump se angajează să schimbe, să îmbunătățească și să asigure un sistem

medical pentru toți americanii. Good luck, Mister President, we keep a finger cross for You !

26

Dacă reușește să vină și în România să pună lucrurile la punct, fiindcă a început UE-ul să ne

tragă de urechi că o invadăm cu doctori, și să mai scădem admiterile în facultăți noastre (Dintre

cei 8 mii de absolvenți anuali, jumătate din ei pleacă, iubesc, la nebunie, numai salariile UE.

Capitolul 8 – ”It is still The Economy, stupid” De ce un asemenea titlul ? Pentru că

Donald Trump scrie că în Statele Unite trăiesc 46,5 milioane de oameni în sărăcie (pag.81) iar

la pagina următoare adaugă: ”Acum, această țară este la ananghie financiară. Datoria noastră

națională este de 19 trilioane” Ohauuu, într-adevăr e vorba de o economie prost condusă - ca în

România - și Donald Trump spune că aceasta se datorează politicienilor de la Washington. E la

fel ca noi, cu deosebirea ca politicienii noștri sunt și mai corecți politic, corectați de Bruxelles !

Noul președinte ales are ocazia să repete, și iar să repete, că nu este politician ci un om de

succes în afaceri, deci se pricepe la economie și e convins că va redresa economia americană

from stupid economy to smart economy venind cu un plan bine întemeiat, agresiv și viabil. Ce

încurajator, la noi nu apar asemenea luptători pentru binele românilor, politicienii noștri doar

palavragesc, se bălăcăresc de formă și se rotează, prin alegeri ticluite, la parvenire.

Capitolul 9 – ”Nice Guys can finish first” – Cine este băiatul sau tipul plăcut ?

Nimeni altul decât Donald Trump, așa se recomandă: ”Eu sunt un tip plăcut. Eu cu adevărat

sunt. Dar am un obicei neplăcut, pe care politicienii de cariera nu-l au: Eu spun adevărul. Nu mă

sperii să spun exact ce cred.”(pag.89) Este și el în campanie electorală și se prezintă după

firea lui: direct, tare, orgolios, are o mare avere muncită, nu cere bani de la nimeni pentru cea

mai scumpă campanie electorală din lume, cea americană. Nu vrea sa ajungă un președinte

dator unuia sau altuia, unor lobbiști ! Are o părere foarte proastă despre lobbiști de la

Washington: ”Ei câștigă mulți bani vânzând influențe” (pag.94) Aceiași părere proastă o are și

despre Obama, poate și mai proastă fiindcă a fost președintele ce nu a făcut nimic pentru

americani în opt ani de zile. Dar el, Donald Trump, va urni, va împinge Washingtonul în direcția

cea bună pentru că crede în munca, în valorile tradiționale, în constituție, în steagul american (

El s-a născut în 14 iunie, ziua steagului american) Adaugă că e un tip frugal în multe ( sâc) și

un republican conservator (pag.98) Multe vrea să facă, succes. Presa americană de cealaltă

parte, cea politically correct, a afișat cu litere de-o șchioapă, repetat, că Donald Trump va spune

orișice numai să fie ales. Dar ceilalți nu fac la fel ? Toți sunt la fel în campanii electorale, dar

politicienii români, de azi, îi întrec pe toți în promisiuni mincinoase și slugărnicie față de stăpânii

lor. ( La noi, în UE, nu ajungi mare prin politică dacă nu ai un mare stăpân. Axiomă !)

Capitolul 10 – ”Lucky to be an american” Acest noroc se datorează drepturilor pe

care le au americanii: liberi, egali, să se afirme prin muncă și talent, să-și practice religia si să-

și exprime ideile și opiniile despre orice și oricine (pag.101) Este un scurt capitol prin care

27

Donald Trump se etalează ca american în felul lui, în drepturile sale. În Florida, la Palm Beach

are o proprietate numită ”Mar-a-Lago” (cu 128 de camere) și în fața căreia, pe un catarg de

peste 25 de metri, a ridicat un steag american de vreo 25 de metri pătrați (pag.102) Bravo lui, e

american născut în Day Flag – 14 iunie. Și a urmat grotescul. De la primăria orașului a primit o

adresa sa dea steagul jos că e prea mare, nu se încadrează în dimensiunile reglementate în

acea zonă !! ( nu comentez, le las cititorului ) Nu știu cum a comentat Donald Trump, dar le-a

spus categoric că nu dă steagul jos. Cei de la primărie, i-au dat o amendă de 250 de dolari

pentru fiecare zi cât va mai sta steagul american înălțat pe catarg. Automat, Donald Trump a

dat primăria în judecată pentru că i-au fost încălcate drepturile constituționale și a cerut o

despăgubire de 25 de milioane de dolari. Modestă pretenție și a câștigat !! Dar până la verdict,

amenda s-a ridicat la 120.000 de dolari, pe care trebuia să o plătească primăriei. Nu a plătit-o

primăriei, a donat suma veteranilor din războiul din Iraq și a conchis: ”Acest steag simbolizează

patriotism” !! Pe americani i-a impresionat și pe mine. Am redat telegrafic acest episod cu

gândul să sensibilizez pe conaționali mei să fie patrioți, să-și înalțe tricolorul ...

Capitolul 11 – ”The Right to bear arm” = dreptul de-a purta armă, este stipulat în

cel de al doilea amendament al Constituției Americane: ”Dreptul oamenilor de a deține și purta

arme, nu va fi încălcat” (pag.109) E un drept de apărare, defensiv împotriva celor ce foloseau

armele ofensiv, agresiv. Așa a rămas în constituție, bătut în cuiele shall not be infringed, cu

toate cazurile de crime abominabile și proteste vehemente de schimbarea sau chiar abolirea

acestui amendament. Donald Trump spune că deține arme, e dreptul lui, și se simte mai sigur,

el și familia lui. Dar, fiindcă, criminalitatea a crescut atât de mult este de acord cu controlul

armelor, permisele de port arme și pedepse foarte mari criminalilor. Această poziție au avut-o și

președinți anteriori, dar, deoarece Constituția Americană este tabu pentru toți americani, nu s-a

schimbat. Nu e precum în România postdecembristă, unde, care cum ajunge în parlament sau

guvern se repede la constituția țării să o sfâșie, să schimbe cum vrea stăpânii lui …

Capitolul 12 – ”Our infrastructure is crumbling” ( crumble = a se fărâmița, fărâma,

dărâma) Chiar așa să fie în Statele Unite ? Mie nu mi s-a părut și în 35 de ani am șofat-o toată:

din Alaska în California, de la Atlantic la Pacific. Dar, mă rog, e campanie electorală și Donald

Trump scrie: ”Întreaga noastră infrastructură națională se fărâmițează”(pag.120) Apocaliptică

situație datorită politicienilor care nu au făcut nimic și între timp au și căzut 600 de poduri ( tot

pe pagina 120) Mai aflu că după Forumul Economic Mondial, infrastructura americană este

numai pe locul 12 din lume. Viitorul președinte e foarte surprins că olandezii și spaniolii i-au

întrecut, iar chinezii construiesc un oraș nou în aproximativ 12 minute !! Mare minune, dar asta

28

nu e nimic, să vadă el minune după alegerile românilor din Noiembrie după care, în 10 minute îi

întrecem și noi în infrastructură !!

Capitolul 13 – ”Values” Frumos, patetic capitol despre valori, punând familia pe

primul loc și exemplificând cu familia părinților săi și a sa personală, recunoscând deschis: ” Am

fost mult mai bun tată decât soț” (pag.129) Recunoaște ca făcut și multe lucruri greșite, dar fiind

religios, considerând credința religioasă valoroasă, a învățat să muncească, respecte și aplice

puterea gândirii pozitive. Și cu acestea a câștigat un alt mare număr de suporteri, de voturi. Pe

toate acestea le suplimentează cu: ”În fapt adâncile noastre rădăcini în credința religioasă a

făcut această țară mare”(pag.131) Alte aplauze, alte voturi. Și așa, din fapt în fapt, ajunge la

valoarea tradițiilor religioase și american-naționale ce trebuiesc păstrate și respectate. El,

Donald Trump, le va respecta și apăra.

Capitolul 14 – ”A new game in town” Este o folosită expresie americană când ceva

nou urmează să se întâmple în oraș. În acest capitol aflăm ce jocuri va face Donald Trump în

Statele Unite când va fi la Casa Albă, unde în loc de politicieni va aduce oameni cu

discernământ, isteți, buni afaceriști, pentru că: ”Noi suntem unici printre națiunile lumii, trebuie

să conducem, nu să fim conduși” (pag.136) Clar și continuă cu America este conducătorul lumii

libere și o va apăra … nu ca Obama, despre care scrie că e awful president folosit în sens

figurativ de groaznic, mizerabil. Cât despre el repetă că reface America Mare prin lege și ordine,

dar și restul lumii se va schimba pentru că: ”Președintele Statelor Unite este cea mai puternică

persoană în lume” (pag.142) Superbie și ultraj la adresa modestei democrației, a liniștitei și

binefăcătoarei păcii, înviorând marile stafii istorice ale celor două războaie mondiale, incitând și

excitând pe alți mari lideri și președinți megalomani. De reținut din acest capitol și afirmația:

”Nouă nu trebuie să ne vină președintele Israelului și să explice Congresului ce am obișnuit să

susținem, să apărăm” (pag.138) Au învățat deja și știm și noi.

Capitolul 15 – ”Teaching The Media dollars and sense” E un titlu în contracție, cum

se obișnuiește și-n presa americană, lipsește cuvântul despre – about. Nu are importanță,

important este că americanii, și alți curioși din jurul lumii, află ce avere a declarat Donald Trump

când și-a depus candidatura la președinția Statelor Unite, declarație obligatorie. ”Eu am

completat 92 de pagini de dezvăluiri financiare. Averea mea depășește 10 miliarde dolari”

(pag.148)

Capitolul 16 – ”A Tax Code that works” Și pornește de la ”Codul curent – federal - e

nebun” (pag.151) pentru că are 74.608 pagini (?!?!) și pe care el are să-l simplifice,

îmbunătățindu-l așa scrie și semnează. Nu mă pricep, nu mă implic, redau ce citesc pentru cei

interesați de Donald Trump. Viitorul președinte are planuri mari de reformă a sistemului de

29

taxare-impozitare, cum au toți candidații la președinția americană sau aiurea. Pe urmă o lasă

cum a fost sau și mai rău. Donald Trump fiind finanțist are un plan bine compilat de la

predecesori dar expus în manieră proprie, trompistă (un cocktail din trompetă și Trump) Nu mă

pricep nu mă implic, doar îmi aduc aminte de contabila care ne făcea anual incometax-ul. Într-

un moment de relaxare, între taxele federale și provinciale pe care le plătim, ne-a spus: ”asta e,

unii sparg băncile să ia bani, alții sparg orice codul fiscal să nu dea bani” Mi-am amintit acum.

Ultimul capitol – ”Making America Great Again”. Este laitmotivul fiecărui capitol,

refrenul tuturor cuvântărilor electorale pe care le-a ținut din Iunie 2015. Îi dorim succes la

afirmația: ”Noi putem lua infirma (crippled) țară și să o facem mare din nou” (pag.161) Apoi

vorbește despre toate succesele sale în activitatea sa social-economică pe care promite să o

continue la Casa Albă din convingerea personală că ”numele meu a devenit unul dintre cel mai

mare brand în lume” (pag.162) În acest caz ar fi multe de comentat, dar lăsăm viitoarele fapte

să vorbească, cunoscând că una e campania electorală pentru Casa Albă și cu totul altceva

este președinția în Casa Albă, un sistem complicat, criptic și cabalistic, programat să transforme

și granitul în plastilină, dacă e cazul. Oricum, acestui brav american septuagenar, îi dorim

sănătate și să auzim de bine, într-o lume a păcii și mai bună.

Am cumpărat ”GREAT AGAIN”, comandată de Donald Trump vreunui hack writer ,

nu pentru că nu ar fi putut să o scrie el, doar e concepută după ideile sale, dar nu a avut timp,

era prizonierul to the live campaign. Am citit-o și ”… am pus-o la păstrare…dar știi, la loc

sigur…La un caz iar…pac la ”Răsboiul” !! Din ”O scrisoare pierdută” și eu scriu polemică ce vine

de la grecescul ”polemos” ce înseamnă război ! Să vad când apare …primul caz …

Pentru România spoliată și târguită, depopularizată și deznaționalizată de 25 de

ani, cu parlamentari mai afurisiți decât hoții de drumul mare, cu un guvern tehno-ratat, de fapt

niște trepăduși amărâți și o instituție prezidențială umilă și aservită tuturor străinilor. De la

Washington-ul lui Donald Trump nu ne putem aștepta decât la ambasadori la fel ca precedenții,

ordine de supunere, plăți pentru scut și cei mai trece prin cap sau îi bagă alții. Conform axiomei:

”americanii vin când au interese și pleacă când nu-i mai interesează” cu siguranță ne vor

abandona ”Rusiei fără frontiere” pentru că sferele de influență din 1945 sunt încă bătute în cuie

…iar brava armată americană s-a retras și din Vietnam, darămite din fața Rusiei …

Corneliu Florea Noiembrie 2015 St. Vital - Canada

30

PELERINAJE

PELERINAJ LA BISERICA

M I H A I E M I N E S C U

Da, în România, există o biserică căreia i se spune Biserica Mihai Eminescu,

este o biserică unică, prin originalitatea și simbolistica picturii interioare, dintre toate

bisericile ortodoxe românești, unică printre bisericile creștine ale lumii prin aureolelor

negre ale îngerilor și sfinților pictați în această biserică.

Biserica Mihai Eminescu se află la Ipotești, lângă casa părintească a lui Mihai

Eminescu, unde poetul nostru național a copilărit. Biserică la care toți românii cu

simțire și împlinire națională fac pelerinaje repetate, fiindcă simt o stare spirituală

deosebită dată de lumina cerească, lumina Creatorului ce se împletește cu lumina

marelui nostru poet, unde spiritualitatea divină se unește cu spiritualitatea genială a

lui Mihai Eminescu și pe care fiecare dintre cei veniți o trăiesc puternic.

Am fost la Memorialul Ipotești – Centrul național de studii Mihai Eminescu

împreună cu Latina – îi spun așa pentru că este profesoară de Limbă Latină – care

pe drum, fiindu-mi companioană, mi-a vorbit tot timpul cu multă însuflețire, despre

Mihai Eminescu, știa totul despre viața, opera și premeditata lui moarte, știa și mi-a

recitat în latină, strofe după strofe, din Luceafărul. La Ipotești, am trăit o stare

deosebită, o mare bucurie, simțindu-ne mai aproape de Mihai Eminescu ca niciodată

până acum, iar Latina într-o stare de euforie m-a uimit și emoționat spunându-mi:

”Acum, aici nu simt umbra lui Mihai Eminescu, ci îi simt Lumina Lui” Adevărat.

Înainte de-a se naște Mihai Eminescu, tatăl său căminarul Gheorghe

Eminovici, adică un înalt perceptor în administrația moldovenească, a cumpărat pe

4.000 de galbeni, monede valoroase de aur, o moșie la Ipotești, pe care a ridicat o

casă nouă, mare și înaltă, pe o vechea fundație a unui fost conac boieresc. În jurul

casei s-au înșirat toate acareturile unei gospodării prospere. Au săpat o fântâna și

Raluca Iurașcu, mama lui Mihai Eminescu, din dota ei primită la căsătorie a cumpărat

cu 250 de galbeni o biserică din lemn pe care au așezat-o pe culmea largii curți

boierești. Gheorghe Eminovici a adus un preot pe care-l plătea pentru serviciile lui

duhovnicești. Nu a fost un locaș de rugăciune numai al Familiei Eminovici ci și a

sătenilor din Ipotești, ceea ce era o comportare adânc creștinească: Dacă în fața lui

Dumnezeu suntem deopotrivă, așa trebuie să fim și noi între noi pe pământ.

Aici, la Ipotești, Familia Eminovici a trăit treizeci de ani, copiii s-au școlit și s-au

răsfirat, Raluca s-a ostenit până a murit, Gheorghe Eminovici îmbătrânind a făcut

greșelii și a trebuit să vândă moșia, pe care a cumpărat-o unu,Papadopol. Casa a

rămas goală, doar în spatele bisericii de lemn au mai rămas doar patru morminte: a

Ralucăi și a lui Gheorghe Eminovici, și a doi dintre copiii lor, Nicolae și Iorgu. Liniștea

s-a așezat și a transformat Casa Eminovicilor în paragină. Și paragina în ruina casei,

31

în timp ce bălăriile și tufișurile au acoperit mormintele părinților și fraților lui Mihai

Eminescu. În deceniul trei, al Secolului XX, proprietarii moșiei, ce își făcuseră o altă

casă mare, moldovenească în aceiași curte, au hotărât să demoleze casa

Eminovicilor până în temelii. Și așa au făcut, ceea ce a ridicat un val de indignare și

proteste în România Întregită, declanșat de studențimea botoșăneană. În această

situație proprietara moșiei, Maria D. Papadopol, printr-un act scris a donat locul

Casei Eminovici administrației botoșănene cu condiția expresă ca pe același loc să

fie ridicată o casă identică, ce să devină muzeu Mihai Eminescu. Au ridicat o casa

asemănătoare, la repezeală și ieftină, ce a devenit primul muzeu. Pentru că nu a

respectat documentele originale, la cererea eminescologilor casa a fost demolată în

1979 – an al epocii de aur - și reconstruită în cele mai amănunțite detalii ale

autenticității, devenind Casa memorială Mihai Eminescu, aievea decorată și

mobilată cu piese originale și specifice ale Secolului XIX-lea moldovenesc. Vizitând-o

fiecare are o reacție și stare personală. E simplă, spațioasă și are o lumină aparte,

lumină eminesciană cum o simte, percepe Latina, care privește îndelungat totul,

întreabă și întreabă, atinge și fotografiază pentru că ”am să-mi fac un album special”

În același deceniu, mai exact în 1928, inegalabilul nostru om de istorie și

cultură românească al Secolului XX, Nicolaie Iorga, împreună cu scriitorul Cezar

Petrescu au hotărât să ridice o nouă biserică, din piatră și cărămidă, prin subscripție

publică, în locul vechii biserici de lemn ce dădea semne marcate de bătrânețe.

Până la urmă, au considerat-o ca pe o prețioasă relicvă istorică, au renovat-o

temeinic iar lângă ea au construit biserica nouă din piatră și cărămidă, în stil

ștefanian, stil moldovenesc bisericesc o continuare, prelucrată, a ctitoriilor lui Ștefan

Cel Mare. Pe lângă subscripțiile în bani, oamenii satelor din jur au cărat piatra

bisericii cu carele lor cu boi. Biserica a fost sfințită în 15 Iunie 1939, cu prilejul

comemorării a 50 de ani de la moartea lui Mihai Eminescu. Biserica a primit hramul

Sfinții Voivozi, dar este cunoscută și prețuită drept Biserica Mihai Eminescu.

Nicolaie Iorga a angajat și pictorul noii biserici, pe Petru Remus Troteanu,

căruia i-a cerut ca aureolele sfinților să fie pictate în negru în semn de doliu etern

după Mihai Eminescu. Au fost discuții contradictorii, furtunoase ce s-au izbit de

intransigența marelui cărturar și până la urma toți au acceptat ideea aceasta de doliu

original,îndrăzneață până la cer a marelui nostru patriot cărturar. Astfel, pentru prima

dată, în biserica creștină din întreaga lume au apărut aure în doliu. Nicolae Iorga a

îndrăznit și a mers atât de departe, cu simțirea și pietatea sa față de Mihai Eminescu,

încât și-a depășit toți contemporanii. Păcat ca prea puțini români merg, cu faptele, pe

urmele lui. Azi, după Decembrie 1989, cultura românească se află în epoca de aur

al epigonilor , pe mâna a peste douăzeci de miniștri efemeri ai culturi, ce au lăsat în

urma lor doar praful de pe tobă, cu excepția unui veterinar ungur, care a făcut totul

pentru cultura lor, măcelărind după bunul lui plac, investițiile în cultura românească.

Și a urmat marea nenorocire a României, cea mai cruntă năvălire barbară din

istoria Ei, năvălirea sovietică din 1944, căruia nu i-a scăpat nici Ipoteștiul, nici

Biserica Mihai Eminescu. O bandă de militari sovietici, îndrumați de binevoitori, au

intrat în biserică au vandalizat-o, după care au început să tragă cu armele în sfinți, în

candela deasupra ușii împărătești a altarului și portretul regelui Carol al Doilea, care,

după părerea multora, cărora mă aliniez, nu-și avea locul sub același acoperiș sfânt

cu Mihai Eminescu. Apoi ușa bisericii a fost închisă pentru mult timp pentru a nu se

afla despre încă o vandalizare a ”eliberatorilor”.

32

Târziu am aflat din surse periferice despre Biserica Mihai Eminescu, pentru

că sursele centrale, cu o puternică mass-medie, este la dispoziția lui Patapievici care

”l-a băgat în debara pe Mihai Eminescu” ca sa intre el UE, Pleșu care l-a pus în

dileme pe Mihai Eminescu, Liiceanu și a altor epigoni de teapa lor îl desconsideră

până denigrare pe poetul nostru național. Aflând am dorit să merg la Ipotești, să o

vizitez. În paranteză, subliniez că toți romanii, care nu au de ce să le fie rușine că

sunt români, ar trebui să facă un pelerinaj la această biserică, să mediteze și să

aprindă o luminare.

Biserica e zveltă, în stil ștefanian, din piatră cu brâuri de cărămidă roșie și are

sub cornișă o friză cum spun arhitecții, acelei bande circulare pe care se încrustează

diferite simboluri sau heraldice, aici este formată din stemele județului Botoșani, a

Moldovei și al României Întregite. Ușa bisericii era deschisă și am avut șansa ca

paracliserul biserici, pălimarul cum se spune în partea locului, să fie în biserică și plin

de bunăvoință și cunoștințe să ne spună multe despre biserică și pictura ei, care

este o pictură obișnuită bisericească cu excepția aureolelor negre a sfinților, ce

contrastează puternic cu tot ce am văzut până acum. Izbește, șochează, dar îndată

ce afli explicația rămâi impresionat și accepți, considerând ideea lui Nicolae Iorga

foarte inspirată depășind în intensitate emotivă toate necrologurile la un loc. Trebuie

văzute de toată românimea. Iar urmele gloanțelor rusești în picturile din mănăstire, e

bine că au fost lăsate să se vadă și să se știe, că pe aici a trecut năvălitori comuniști

în Secolul XX, care ne-au jefuit, asuprit și ne-au distrus firea noastă românească.

Ne-am spus gândurile în fața altarului lui Dumnezeu și am aprins luminări.

CEL MAI LUNG PELERINAJ DIN LUME

CAMINO DE SANTIAGO DE COMPOSTELA

În ordinea pelerinajelor creștine, Camino de Santiego de Compostela este al

treilea ca importanță, cunoscut și frecventat după cel de la Ierusalim și Roma. Este

dintre toate pelerinajele creștine cel mai anevoios și lung pelerinaj per pedis, adică

mergând pe jos, având peste o mie de kilometri. Datorită acestei lungimi, pe un

vechi traseu, un drum al pelerinilor de peste o mie de ani, prin mijlocul unei frumoase

naturi dată de relieful deluros și montan din Nordul Spaniei, unde vremea poate să-ți

fie prietenoasă sau dușmănoasă. Pelerinajul acesta are un triplu efect asupra

pelerinului care-l parcurge și ajunge la capătul său, la mormântul Sfântului Iacob de

la Catedrala din Santiago de Compostela.

Cele trei efecte binefăcătoare ale acestui pelerinaj, în care fiecare pelerin

merge zilnic pe jos câte 20 – 25 de kilometri cu gândurile, reflexiile și rugăciunile lui,

sunt spiritual, psihic și fizic. Împreună, aceste trei efecte sunt tămăduitoare de

suferințe, reconfortante și fortificante a minții și corpului, acestea sunt mărturisirile

celor ce l-au făcut mai demult sau îndată ce l-au terminat. Pentru prima dată, am aflat

toate acestea în 2015, în monumentala piață din fața Catedralei din Santiago de

Compostela, direct de la cei ce tocmai au ajuns la capătul lungului și anevoiosului

33

pelerinaj, fiind într-o stare de exaltare spirituală și psihica cum nu au mai avut-o

vreodată, deși fizic păreau epuizați după sutele de kilometri parcurși pe jos prin frig

sau arșiță, prin ploi mocnite sau furtunoase, prin potrivnice vânturi. Cel mai puternic

efect al pelerinajului este cel spiritual asupra credincioșilor, ei cred că au putut să-l

realizeze datorită ajutorului divin care i-a însoțit tot timpul, ca de atâtea ori în viața lor

și mai ales de acum înainte. Cei ce au făcut pelerinajul fiind deprimați de anumite

evenimente din viața lor se restabilesc psihic având timp să mediteze în solitudine

de-a lungul kilometrilor sub marele cer și să învingă situația nefastă ce i-a copleșit și

deprimat, învingă anxietatea și depresia treptat cu fiecare kilometru parcurs pe orice

vreme. Efectul fizic este deosebit de favorabil și de lungă durată; în locul caloriilor și

energiei fizice cheltuite câștigă energii pozitive, însuflețire, nădejde, rezistență.

Majoritatea pelerinilor după această probă grea trăiesc cu o încredere neobișnuită în

a-și schimba multe din cursul vieți lor de până atunci, de-a fi mai înțelegători și buni,

de a-și realiza mari dorințe. Acest Camino de Santiago de Compostela este un

pelerinaj purificator, tămăduitor, fortificator pentru restul vieții. Pentru aceste calități și

efecte mulți pelerini îl repetă.

ISTORIC.

Apostolul Iacob a venit și a propovăduit în Galicia, regiune muntoasă din Nord

– Vestul Spaniei de azi, a Peninsulei Iberice de atunci. Eu nu cunosc, alții sunt

convins că știu , motivul pentru care, la un moment dat, apostolului i s-a făcut dor de

Palestina, provincie romană la acea vreme, și a făcut calea întoarsă. Cert este că

fiind susținătorul și propovăduitorul învățăturilor lui Cristos, a fost urmărit de romani,

prins, judecat și condamnat la decapitare din ordinul guvernatorului roman, Marcus

Iulius Agripa, în Annno Domini 44. Înainte de decapitare a rugat pe doi dintre

discipolii săi credincioși să-i ducă și să-i înmormânteze rămășițele pământești în

Galicia, acolo unde, a fost primul propovăduitor a lui Cristos. Cei doi ucenici ai

apostolului i-au promis și s-au ținut de promisiune. Au plecat cu o galeră din Portul

Jaffa spre Galicia și nu știu cum s-au înțeles cu slujbași evrei, ce erau supușii

romanilor, fiindcă plata nu apare în documentele portului. Nu știu nici cum au călătorit

pe Marea Nostra, controlată și împânzită de galere romane dar și de pirați de toate

semințiile, de furtunile lui Neptun, care nu vedea cu ochi buni pe propovăduitorii

creștinismului, nici nu mai pomenesc, nici cum au ajuns cu apostolul decapitat în

Galicia, trecând prin poarta Gibraltarului în oceanul cicloanelor. Sunt tot felul de

variante al unei adevărate marii odiseei, din care a scăpat de toate pericolele, tocmai

datorită sfântului. Le-am citit dar nu le comentez.

Următorul an consemnat în această istorie este 813 AD, când un cioban ajuns

cu oile pe o pășune vede deasupra unui loc o stea, își face cruce și speriat fuge la

preot, care vine împreună cu alți credincioși, vad cu toți minunea și se crucesc de

frica mare ce i-a cuprins. La rândul său, preotul fuge la ierarhii săi și povestindu-le,

cu spaimă mare, ce minune se arată în parohia lui îi cheamă de grabă la fața locului.

Sosind și văzând, înalții ierarhi cad în genunchi rugându-se fierbinte și cerând o

lămurire divină, care nu se lasă prea mult așteptată. Unul dintre ierarhi, episcopul,

are revelația că este mormântul unui sfânt, care nu poate fi altul decât apostolul

Iacob de care, ei păcătoși, uitaseră cu totul. Au urmat multe rugăciuni de iertare iar la

34

dezgropare au găsit un scheletul decapitat ce dovedea, fără tăgadă, ca era al

apostolului Iacob devenind de acum înainte sfânt și căruia , în grabă mare i s-a

ridicat o bazilică în care au fost aduse moaștele sfântului, unde credincioșii au

început să vină în pelerinaj, la început doar din împrejurimi apoi a cuprins întreaga

lume catolică din Peninsula Iberică.

Un secol mai târziu, regele regatului Astoriei și Galiciei dă ordin de începerea

unei catedrale monumentale ,în stil baroc, cu două turnuri înalte ce străjuiesc o

grandioasa Poarta Gloriei. Construcția a durat 120 de ani, timp în care tot mai mulți

pelerini veneau să se roage pentru eliberarea lor de sub năpasta maurilor, niște

musulmani din Nordul Africii care îi urau de moarte pe creștini. Rugile creștinilor au

fost ascultate și prompt împlinite, înaintea altor rugi și regatul Astoriei și Galiciei a fost

primul din Peninsula Iberică care a învins și izgonit pe mauri, de bine înțeles datorită

Sfântului Iacob. Această eliberare a adus și mai mulți pelerini din întreaga peninsulă.

Ziua lui Santiago (sfântul Iacob) se sărbătorește în 25 Iulie, când orașul e

neîncăpător pentru pelerinii veniți de pretutindeni, iar când 25 iulie cade duminica se

consideră an sfânt catolic și numărul pelerinilor este foarte mare pe durata întregului

an. De-a lungul Evului Mediu pelerinajul a devenit tot mai cunoscut în Europa

Catolică, pelerinii venind din îndepărtări tot mai depărtate cu timpul, înfruntând multe

primejdii: greutățile drumului, subalimentare, epuizare, boli, jefuiți și omorâți atât de

mauri cat și de tâlharii . Din documentele vremii aflăm că numai 25 la sută din cei ce

îl începeau ajungeau până la mormântul sfântului din grandioasa catedrală. Dar nici

întoarcerea acasă nu era mai ușoară…

Secolul XVI este secolul marilor divergențe și dezbinări, a protestelor și

reformelor în lumea catolică europeană, culminând cu Războiul Rreligios de 30 ani

dintre catolici si protestanți, ce s-a încheiat cu moartea a opt milioane de creștini !! A

fost o aglomerație ne mai cunoscută la Poarta Cerului Creștin, nu mă apuc să intru și

să o descriu în detaliu fiind o altă pagină neagra a creștinismului, doar să menționez

că pelerinajul de la Santiago s-a redus simțitor și asta nu a fost totul. În 1589,

renumitul navigator englez , Francis Drake, ce a urcat toate treptele de la faimos pirat

la viceamiralul flotei engleze, spaima spaniolilor ce îl numeau ”drac împelițat” a vrut

să devalizeze Catedrala din Santiago de Compostela si sa ia si moaștele sfântului

să le ducă în Anglia. Episcopul din Santiago a aflat de această intenție, le-a scos din

catedrală și le-a ascuns foarte bine, așa de bine că nu le-a mai găsit cu toată

stăruința Inchiziției, și toată lumea știe cât de stăruitoare e Inchiziția. După acest

eveniment numărul pelerinilor se reduce la minimum; îl mai fac doar cei ce nu știau

că le-a furat dracul împelițat – versiunea lansată ca spaniolii să-i urască și mai mult

pe englezi . După 278 de ani, în 1867, Papei Leon al Treilea îi vine ideea, sau alții i-

au dat-o, să dea o bulă papală prin care anunță creștini că s-au găsit moaștele

sfântului și au fost reașezat din nou în catedrala din Santiago, punând astfel pe

roate, din nou, Camino de Santiago.

Între timp, peisajul istoric al Peninsulei Iberice s-a schimbat mult, apăruse cele

două regate: portughez ce a avut un secol de aur al descoperirilor geografice ce l-au

îmbogățit și regatul spaniol care nu s-a lăsat mai prejos, fiind mai puternic și belicos,

cu Inchiziția în frunte. Și, în 1873, regatul Spania trece la republică, prima lor

35

republică ce nu a durat prea mult, destul doar să scoată și să aplice legi anticlericale.

Catolica biserică, ca să nu zic cacofonia aceia admisă, spaniolă intra pentru prima

dată de la Regii Catolici în declin istoric.

În 1931 se instalează în forță cea de-a doua republică spaniolă ce

secularizează averile mănăstirești și persecută biserica. Situația devine tot mai

încordată, numărul pelerinilor descrește din nou și se menține așa pe toată durata

Războiului Civil Spaniol, 1936 – 1939. După război, dictatorul Franco pentru unii și

Generalissimo Francesco Franco după alții, depinde pe ce parte politică se află, a

hotărât ca Santiago să devină sfântul patron al Spaniei și toți spaniolii au aclamat

această hotărâre. Războiul civil a fost crunt de ambele părți, dar Franco, dictator sau

generalissim, a modernizat Spania, se dovedește. În paranteză, ceea ce

impresionează acum în Spania, e faptul că toată lumea vorbește liber despre el și

cele bune și cele rele. Este o libertate adevărată nu corectitudine politică impusă ca

în alte țări europene, printre care și România, unde se instalează tot mai simțită o

nouă dictatură străină.

După hotărârea lui Franco Camino de Santiago s-a înviorat dar războiul

mondial a fost o frână puternică, iar primi ani după marea tragedie au fost foarte grei.

Treptat, în ani, odată cu îmbunătățirile aduse de pace și muncă, acest pelerinaj

milenar revine puternic în conștiința omenirii ca un drum creștin european, iar în

1993 UNESCO îl cataloghează ți-l ia în patronaj drept moștenire culturală

europeană. Papa Paul al Doilea un mare catalizator al creștinismului, ce dă semne

de îmbătrânire ca dogmă și structură, a susținut acest pelerinaj ce a devenit al tuturor

creștinilor din lume. Astfel, s-a ajuns ca în anul 2010 , an sfânt, un sfert de milion de

creștini să facă acest pelerinaj.

În anul 2015, când am făcut un tur nordic iberic, pe o autostradă nouă,

excepțională, la Santiago de Compostela am văzut o mare de pelerini în piața din

fața catedralei. Catedrală, care la rândul ei era înțesată de pelerini la slujba zilnică,

ce se face pentru pelerinii de-a lungul drumului spre Santiago și cei ce au ajuns deja

aici. I-am observat și am vorbit cu unii dintre ei. Îmi rămân vii în memorie,

exuberanța fericirii celor două familii de credincioși din Coreea de Sud, ce tocmai își

terminaseră pelerinajul, per pedis de o mie de kilometri în 40 de zile, spunând că

este cel mai extraordinar eveniment din viața lor, fiindcă niciodată până acum nu s-

au simțit atât de bine, de împliniți spiritual și psihic. I-am privit îndelung atunci, și din

când în când parcă îi revăd, cu drag și admirație pentru împlinirea lor de credință. Și

în anul acesta, 2015, un alt sfert de milion de pelerini, din toate colțurile lumii

creștine, s-au îndreptat si au ajuns la Santiago de Compostela.

Corneliu Florea

După un fragment din volumul ”Călător prin felurite lumi”

( Editura Aletheia – Bistrița)

36