Cînd te-a secat de lacrimi viaţa care doare,gîndeşte-te la roua din geana unei flori.Şi cînd ai vrea ca noaptea din urmă să coboare,gîndeşte la trezirea unui copil în zori.Priveşte cedrul mîndru ! Atîtea braţe are !Dar nu ca să cerşească, ci ca s-adune soare.Şi limbi nenumărate au nuferii şi crinii.Vorbesc însă limbajul tăcerii şi-al luminii. O. Khayyám

E o întîmplare a fiinţei mele:şi-atunci, fericirea dinlăuntrul meue mai puternică decît mine, decît oasele mele,pe care mi le scrîşneşti într-o îmbrăţişaremereu dureroasă, minunată mereu.Du-mă, fericire, în sus şi izbeşte-mitîmpla de stele, pînă cîndlumea mea prelungă şi în nesfîrşirese face coloană sau altcevamult mai înalt şi mult mai curînd.Ce bine că eşti, ce mirare că sînt !

Ce bine că eşti, ce mirare că sînt !Două cîntece diferite, lovindu-se, amestecîndu-se,două culori ce nu s-au văzut niciodată,una foarte de jos, întoarsă spre pămînt,una foarte de sus, aproape ruptăîn înfrigurata, neasemuita luptăa minunii că eşti, a-ntîmplării că sînt. N. Stănescu

Tu, Întuneric din care mă trag,îmi eşti mult mai dragdecît flacăra care stă lumii hotarşi lumină dă doarpentru un cerc oarecareşi nimeni nu ştie-n afară ce-i oare.Dar Tu, Întuneric, cuprinzi dintr-o dată, prea iute:flăcări şi cute, –ca prăzi, în tăcere,oameni şi forţe şi fapte ...Şi poate că-o mare puterese mişcă pe-aici, prin apropiere.Eu cred în Noapte. R. Rilke

A te sprijini de propria ta ţarăcînd, omule, eşti singur, cînd eşti bîntuitde neiubiresau pur şi simplu cînd iarnase descompune şi primăvaraîşi mişcă spaţiul sfericasemenea inimiidin sine însăşi spre margini.A fi sămînţă şi a te sprijinipe propriul tău pămînt. N. Stănescu

Dă-mi înc-o fărîmă de timp: vreau să iubesc lucrurile cum nimenea nu şi-a permis,pînă ce demne şi vaste-or fi toate.Vreau şapte, doar şapte zile curate,pe care nimeni nicicînd nu s-a scris,doar şapte pagini de singurătate. R. Rilke

Grăbite ca şi apa şi repezi ca un vîntce-aleargă prin pustiuri, fug zilele-mi puţine.Şi totuşi două zile indiferente-mi sunt:ziua de ieri şi ziua care-o să vină mîine.Culege din viaţă tot ce-i surîs şi floare.Serbează orice clipă ! Ia cupa cea mai mare !Noi nu vom şti vreodată ce ne aşteaptă mîine.Tu bucură-te astăzi ! Atîta îţi rămîne. O. Khayyám

Mai lasă-mă un minut.Mai lasă-mă o secundă.Mai lasă-mă o frunză, un fir de nisip.Mai lasă-mă o briză, o undă.Mai lasă-mă un anotimp, un an, un timp. N. Stănescu

Lumina sau umbra a prins să se cearnă ?Prin crînguri cocoşii sau vîntul dă glas ?Nu ştiu: pretutindeni pe cîmpuri e iarnăsau stoluri de lebede mute, în popas ?Tu, albă minune, tu, limpede seară !Gerul îmi schimbă sîngele-n foc şi şuvoi.Îmi vine să strîng lîngă pieptarborii goi.O, codrul, ce-n pîclă cinchit picoteşte !O, ninsele lanuri, subt teafăr îndemn !Îmi vine în braţe s-apuc voiniceştefrumoasele sălcii cu şolduri de lemn. S. Esenin

Rătăcesc pe întîia zăpadă,cu chiote-n inima grea.Seara, adîncă, albastră,îmi luminează drumul cu-o stea.

Spune-mi, dacă te-aş prinde-ntr-o zişi ţi-aş săruta talpa piciorului,nu-i aşa că ai şchiopăta puţin, după aceea,de teamă să nu-mi striveşti sărutul ?... N. Stănescu

O, Doamne, Doamne,tu eşti cel care legenipămîntul prin somn ?Părul nostru luceştede pulberea constelaţiilor.Freamătă cedrul bolţiiprin pîraie şi negurăşi-n valea plîngerii-i cadfructele vorbelor.Ele spun în cîntecul lorde zilele altor pămînturi şi ape,unde stăteau atîrnate pe crengişi le muşca luna cu botul.Şi şoptesc de arboriiunor codri deşi,prin care dansează goalăploaia cu genunchii de aur. S. Esenin

Dincolo de pămînt şi infinit,cătam să aflu cerul unde vine.Şi-un glas solemn atunci s-a auzit:„Şi cerul şi infernul sunt în tine.” O. Khayyám

Cu mîna stîngă ţi-am întors spre mine chipul,sub cortul adormiţilor gutuişi de-aş putea să-mi rup din ochii tăi privirea,văzduhul serii mi-ar părea căprui.Eu te privesc în ochi şi-n jur se şterg copacii.În ochii tăi cu luna mă răsfrîng... şi ai putea, uitînd, să ne striveşti în gene,dar chipul ţi-l întorn, pe braţul stîng. N. Stănescu

Nu-n zadar suflat-ai vînt,nu-n zadar ai fost, furtună,cineva spre nou avîntochii mi-a umplut cu lună.Nu mă mai frămîntă-acumspaima stelelor eterne.Îndrăgii al clipei scrumşi tăcerea ce s-aşterne.Zîmbetul descătuşatspre privelişti se prelinge:cerul, vacă ce-a fătat,viţeluşul roş şi-l linge. S. Esenin

Sînt un om viu.Nimic din ce-i omenesc nu mi-e străin.Abia am timp să mă mir că exist, darmă bucur totdeauna că sînt.Nu mă realizez deplin niciodată,pentru căam o idee din ce în ce mai bunădespre viaţă.Mă cutremură diferenţa dintre mineşi firul ierbii,dintre mine şi lei,dintre mine şi insulele de luminăale stelelor.Dintre mine şi numere,bunăoară între mine şi 2, între mine şi 3.Am şi-un defect, un păcat:iau în serios iarba,iau în serios leii,mişcările aproape perfecte ale cerului.Şi-o rană întîmplătoare la mînămă face să văd prin ea,ca printr-un ochean,durerile lumii, războaiele. N. Stănescu

Cînd am să trec prin moarte, mi-oi desfrunzi atomiiprecum de vînt şi ploaie se scutur’ toamna pomii.Şi am să ies din lume voios printr-o spărturăpe care-o s-o astupe zidarul cu-a mea gură.Fii vesel, căci tristeţea o să dureze pururi !Mereu aceleaşi stele s-or învîrti-n azururi.Din cărămizi făcute din trupul tău, n-ai teamă,se vor zidi palate pentru neghiobi de seamă.Tu îţi evoci strămoşii ? Sunt ţărnă în ţărînă.Gîndeşti la al lor merit ? Priveşte cum surîd.Să bem !Şi, fără teamă, să ascultăm din vidtăcerea fără nume pe univers stăpînă. O. Khayyám

Mă dojeniţi că veşnic sunt beat. Ei, bine, sunt !Necredincios mă faceţi. Şi ce dacă-i aşa ?Puteţi orice să spuneţi pe socoteala mea.Îmi aparţin. Pricepeţi ? Şi sunt ceea ce sunt. O. Khayyám

Raţiunea a mutat pămîntuldin mijlocul existenţeişi l-a făcut să se roteascăîn jurul soarelui.Dau sfat:cei care au pus pămîntulsă fie slugă soarelui,să-i caute justificare.Altfel e trist pe pămînt. N. Stănescu

În iatacul din turn e întuneric.Dar îşi luminează chipurile cu surîsurile lor. Pipăie-naintea lor, la fel ca orbii, care află pe celălalt ca o poartă. Aproape ca nişte copii care se-nspăimîntă de noapte, se-ndeasă unii-ntr-alţii.Şi totuşi nu se tem. Nimic nu mai e între ei care să le stea-mpotrivă. Nici ieri şi nici mîine, căci vremea s-a prăbuşit. Şi ei înfloresc acum din ruinele ei.El nu-ntreabă: „Cine ţi-e soţul ?”Ea nu-ntreabă: „Care ţi-e numele ?”S-au găsit doară, să-şi fie, unul altuia, neam nou.Au să-şi deie pîn-la ziuă, unul altuia, o sută de nume şi-au să şi le ia-napoi, încet, cum ai scoate un cercel din ureche. R. Rilke

Să fim spălaţi de tine, Doamne, vitregii tăi fraţi –dă, Doamne, o ploaie albastră ! N. Stănescu

Am renunţat să aflu ce-i bine şi ce-i rău.Durerea, bucuria – la fel sunt pentru mine.Căci zîmbetu-i solia tristeţii care vine.Mă-ntreb: ce-mi aparţine cu-adevărat ? Ce rostavui, cînd fără urmă am să mă pierd în moarte ?Un scurt incendiu-i viaţa. Văpăi de toţi uitate.Cenuşă spulberată-n vînt: un om a fost.Nedumerit şi singur mă-ntreb neîncetat:De ce-am venit pe lume ? De ce sunt alungat ? O. Khayyám

Sînt păstor; am drept palateal cîmpiilor hotar.Dealuri verzi, îngemănatecu-al becaţei strigăt rar.Uitînd tot amarul lumii,dorm pe cioate ca în grîu.Mă-nchin zorilor şi humii,mă cuminec la pîrîu. S. Esenin

Eu am trecut prin el.El a trecut prin mine.Eu am rămas un pom singur.Elun om singur. N. Stănescu

El a întins spre mine o frunză cu degete.Eu am întins spre el o mînă ca o frunză cu dinţi.El a întins spre mine o ramură ca un braţ.Eu am întins spre el braţul ca o ramură.El şi-a înclinat spre mine trunchiulca un măr.Eu mi-am înclinat spre el umărulca un trunchi noduros.Auzeam cum se-nteţeşte seva lui bătîndca sîngele.Auzea cum se încetineşte sîngele meu suind ca seva.

Am iubit această lumeşi am înconjurat-o, ca un vrej vegetal, cu fiecare fibră afiinţei mele !Lumina şi întunericul lumiiau plutit în lăuntrul meu, în el s-au topitîn aşa fel încît la final viaţa mea şi universulsînt una !Mi-e dragă lumina acestei lumi, mi-e dragă viaţa în ea însăşi. R. Tagore

Şi-am zis verde de albastru,mă doare un cal măiastru,şi-am zis pară de un măr,minciună de adevăr,şi-am zis pasăre de peşte,descleştare de ce creşte,şi secundă-am zis de oră,curcubeu de auroră.Şi-am zis aripă cu peneca să zbor cu ea prin vreme,şi-am zis măr ca să zic sîmburi,şi-am zis pom ca să zic scînduri,şi-am zis nord ca să zic sudurişi dulceaţă ca să sudui,şi-am zis inimă la piatrăşi cîntec la tot ce latră,şi potcoavăla octavă,şi uscată la jilavă,

tot le-am potrivit pe dospe un fluieraş de os,din osul de la piciorcare-mi cîntă cu fior,şi din osul de la mînăfluierînd o săptămînă,din osul de la arcadă,recea lumii acoladăpeste două oase mariunde stau ochii polari.Şi-am cîntat din coasta meadin vertebra ca o stea,de-a-ncălare pe-o şa,pe o şa de cal măiastru,foaie verde de albastru. N. Stănescu

Şi-am crescut, nepot al nopţii lăudate.Mi-a menit amurgul piază bună-n toate.Dar eu viaţa n-o-nţeleg dată de-a pomeneleşi-mi aleg prin luptă ochii şi sprîncenele.Mă topesc ca fulgul gingaş în azururi.Dîră-n soarta maşteră voi lăsa de-a pururi. S. Esenin

Inima mea, pasăre a deşertului,şi-a aflat cerul în ochii tăi.Lasă-mă să alunec în cerul acesta imens şi singuratic,lasă-mă să-i despic nouriişi să-mi desfac liber aripile în nemărginirea-i însorită. R. Tagore

Trăim un prezent pur ?A trăi înseamnă timp ?Timpul este fără să fie ?Timpul este însuşi Dumnezeu ?Inima mea bate în timp ?Timpul este legat de lucruri ?Timpul este legat de cuvinte ?Gîndurile sunt timp ?Timpul este însuşi Dumnezeu ?A fi înseamnă timp ?A avea înseamnă timp ?Ceasurile sunt bisericile noastrede mînă sau de buzunar,de perete ...Ne rugăm luînd cunoştinţăde bătaia lor înscrisă pe cadrane ... N. Stănescu

Nu plînge după ierii ce rupţi ţi-au fost din viaţăşi nu gîndi la ziua ce nu ştii de-o să vie.Şi ieri şi mîini şi astăzi iluzii sunt şi ceaţă.Atît ai: clipa. Fă-o să umple-o veşnicie. O. Khayyám

A venit toamna, acoperă-mi inima cu ceva,cu umbra unui copac sau mai bine cu umbra ta.Mă tem că n-am să te mai văd, uneori,că or să-mi crească aripi ascuţite pînă la nori,că ai să te ascunzi într-un ochi străinşi el o să se-nchidă cu-o frunză de pelin.Şi-atunci mă apropii de pietre şi tac,iau cuvintele şi le-nec în mare.Şuier luna şi o răsar şi o prefacîntr-o dragoste mare. N. Stănescu

Dar cum singurul meu bun e memoria,n-am să uit niciodată nimic. E. Jebeleanu

Dacă voi uita tot ce-am îndurat,nu voi mai urî niciodată.

Ştiu – pentru că unul odată Te-a vrut –că ni-e-ngăduit să Te vrem, că se poate.Chiar dacă-am respinge-adîncimile toate:chiar aur de poartă un munte, tăcut,şi nimeni nu vrea să-l mai scoată,afară-l va da firul apei odată,ce-n liniştea pietrelor plinepătrunde.Chiar dacă n-am vrea noi în fine,Domnul se coace oriunde. R. Rilke

E un spectacol de neuitat acelade-a şti,de a descoperiharta universului în expansiuneîn timp ce-ţi priveştio fotografie din copilărie ! N. Stănescu

Războiul continuă.Pîinea este caldă încă.Aburii ei –poate de sînge.Totul este să trăieşti, să poţi simţi încămoartea altora. E. Jebeleanu

Se sărută, ah, se sărută, se sărutătinerii pe străzi, în bistrouri, pe parapete,se sărută întruna ca şi cum ei înşişin-ar fi decît nişte terminaţiiale sărutului.Se sărută, ah, se sărută printre maşinile-n goană,se sărută cu disperare,cu violenţă, ca şi cumla capătul sărutului, la sfîrşitul sărutului, după sărut,n-ar urma decît bătrîneţea proscrisăşi moartea.Se sărută, ah, se sărută tinerii subţirişi îndrăgostiţi. Atît de subţiri, ca şi cumar ignora existenţa pîinii pe lume.Atît de îndrăgostiţi, ca şi cum, ca şi cumar ignora existenţa însăşi a lumii. N. Stănescu

În cercuri ce cresc îmi duc viaţa şi-aşatot trec peste lucruri din cerc în alt cerc.Pe ultimul poate nu-l voi încheia,dar vreau să-l încerc. R. Rilke

Cînd cineva a îndrăgit o floare cum numai una singură se află în milioanele şi milioanele de stele, lucrul acesta e de-ajuns pentru ca el, privindu-le, să fie fericit. „Floarea mea, îşi spune el, e undeva acolo ...” Dacă te-ai îndrăgostit de-o floare care se găseşte pe o stea, ţi-i drag, noaptea, să te uiţi pe cer. Toate stelele sînt înflorite. Numai pentru tine stelele vor fi ca pentru nimeni altul ... Noaptea, cînd te vei uita pe cer, fiindcă eu voi locui pe una dintre ele, fiindcă pe una dintre ele eu voi rîde, atunci va fi pentru tine ca şi cum ar rîde toate stelele. Tu singur vei avea, tu singur, stele care ştiu să rîdă ! A. Saint-Exupéry

Micul prinţ se duse să mai vadă o dată trandafirii.- Voi nu semănaţi întru nimic cu floarea mea, voi încă nu sînteţi nimic, le spuse el. Pe voi nimeni nu v-a îmblînzit, precum nici voi n-aţi îmblînzit pe nimeni.Şi florile se ruşinară.- Voi sînteţi frumoase, dar sînteţi deşarte, le mai spuse el. Nimeni n-ar avea de ce să moară pentru voi.- Te du cu bine, zise vulpea. Iată care-i taina mea. E foarte simplă: limpede nu vezi decît cu inima. Ochii nu pot să pătrundă-n miezul lucrurilor. Numai timpul cheltuit cu floarea ta face ca floarea ta să fie atît de preţioasă. Devii răspunzător pentru ceea ce ai îmblînzit. Tu eşti răspunzător de floarea ta.

- Ce înseamnă „a îmblînzi” ?- E un lucru care prea e dat uitării, zise vulpea. Înseamnă „a-ţi crea legături”... Tu nu eşti pentru mine decît un băieţaş, aidoma cu o sută de mii de alţi băieţaşi. Iar eu nu am nevoie de tine. Şi nici tu n-ai nevoie de mine. Eu nu sînt pentru tine decît o vulpe, aidoma cu o sută de mii de alte vulpi. Dar dacă tu mă îmblînzeşti, vom avea nevoie unul de celălalt. Tu vei fi pentru mine fără seamăn în lume. Eu voi fi pentru tine fără seamăn în lume ...- Încep să înţeleg, zise micul prinţ. E undeva o floare ... mi se pare că m-a îmblînzit ...- Viaţa mea e veşnic aceeaşi. Aşa că mă cam plictisesc. Dar dacă tu mă îmblînzeşti, viaţa mi se va însenina. Lanurile de grîu mie nu-mi aduc aminte de nimic. Şi asta-i trist ! Tu ai însă părul de culoarea aurului. Va fi, de aceea, minunat cînd tu mă vei fi îmblînzit ! Grîul, auriu şi el, îmi va aminti de tine. Şi-mi va fi nespus de dragă murmurarea vîntului prin grîu ... Nu cunoaştem decît ceea ce îmblînzim. Dacă vrei să ai un prieten, îmblînzeşte-mă !

Numai lacrima, numai eatransportă sinele către sine,ridică sinele din sine,ia sinele din sineprin simplă luare.Dac-ar putea să plîngă cerul, ah,nu ai mai fi deasupra, Doamne.Iar marea ta lucrareexprimată deodată,printr-o simplă luare,ar fi ca şi cum n-ar fi fostniciodată. N. Stănescu

Revoltat sînt pe mine că am răbdat atît.Pe ţara asta, că rabdă încă.Laţul mi-a ajuns pînă sub gît,prostia ne pune juguri şi ne mănîncă.Cerul e ca o cerneală şi nu am scrisnici unul dreptatea cu el sau cu sînge.Pumnul stă doar în cuget închis ...Ajunge ! E. Jebeleanu

Pe deasupra malurilor rupte ale rîului,zăngănitul potcoavelor albastre, clinchetul frîului.Păsările sînt toate cenuşă, cerul nămol.Vîntul, prin vestejiri, calcă domolşi pe măceşii roşii sărută mutrănile Hristosului nevăzut. S. Esenin

Liniştea a potopit crîngurile cu ploi.Toamna, iapă roşie, îşi scarpină coama în foi.

Deodată am auzit ploaia venind,ca o turmă de gazele în goană,pe acoperişe.Înaintea ei alerga tăcereacu torţe de praf. N. Stănescu