POESIS ŞI MATHESIS ÎN POEZIALUI ION BARBU

Moto „Ca şi în geometrie, înţeleg prin poezie o anumită simbolică pentru reprezentarea formelor posibile deexistenţă… Pentru mine poezia este o prelungire ageometriei, aşa că, rămânând poet, n-am părăsitniciodată domeniul divin al geometriei.”Ion Barbu

Ion Barbu aparţine perioadei interbelice, reprezentând o direcţie literară originală:ermetismul, aşa cum Blaga este reprezentant al expresionismului, după cum V.Voiculescu este miticul sau după cum Bacovia este simbolistul de excepţie. Ion Barbuînţelegea reformele poetice ale lui Poe şi Rimbaud şi încercarea acestora de a „purifica”sufletul romantic al poeziei. Poetul român încearcă să depăşească stadiul descriptiv alpoeziei, vizând o anume generalitate, care să-i asigure posibiltăţi de exprimare multiple.Despre Ion Barbu s-a scris mult şi contradictoriu. Urmând traseul hermeneutic, poeticabarbiană este una dintre cele mai complexe nu doar în literatura română, ci şi în ceaeuropeană. Dintre contribuţile româneşti în spaţiul expresionismului european doarpoetica lui Lucian Blaga mai are o asemenea rezonanţă, pentru că este susţinută nu doarde poezia propriu-zisă, ci şi de texte teoretice. Lucian Blaga definea produsul expresionistca încorporând o valoare, cea mai înaltă find absolutul. Nu altceva susţine Ion Barbucând vorbeşte de „starea de geometrie, şi deasupra ei, extaza”. Poetul nu neagăcapacitatea poeziei de a urca spre absolut, „spre cunoaşterea mântuitoare, ci numaiimposibiltatea de a atinge starea de graţie pentru a crea acest tip de poezie. [.] Tăcerea,drama cuvintelor, tragicul exprimat prin expresie se întâlnesc într-o mare parte a poezieimoderne româneşti” (Ruja 208: 1).Deplasarea aceasta dinspre mimesis spre poesis este caracteristică pentru lirica modernă, iar Ion Barbu este unul dintre „agenţi săi cei mai radicali” .În 1930 Ion Barbu publică volumul de versuri Joc secund cu care creaţia poetului se situează in aria poeziei ermetice, poetul ajungand la o astfel de poezie plecând de la ermetismul teoremelor lui Gauss. Caracterul ermetic al poeziei barbiene din această etapă se poate vedea din limbajul folosit care este unul cu totul abstract. In cazul creaţiilor din volumul apărut in 1930, cuvintele işi pierd din semnificaţia lor primară, devenind semne ale unor idei, pe care numai o minte abstractă le poate descifra. Poetul nu mai foloseşte imagini concrete, ci operează cu imagini ridicate deasupra concretului, în zona rece a ideilor, el foloseşte un al doilea joc. De aceea, se cercetează creaţia lui Ion Barbu din perspectiva ludicului, deoarece calificativul secund, acordat propriului „joc”, presupune existenţa unui joc prim, „la care

1

se raportează şi din care derivă” (Pop 1985: 117) jocul inimii. Această problemă, prin sfera ei de cercetare, intră in domeniul esteticii şi filosofiei, iar Ion Barbu caută prin acest joc in reflecţiile asupra actului creator şi in poezie o soluţie particulară. Tudor Vianu,prietenul său din tinereţe, in subcapitolul Mitul oglinzii al eseului dedicat poeziei lui Ion Barbu (din cartea deja amintită – Scriitori români din secolul XX, Editura Minerva,Bucureşti, 1979, p. 117-118), oferă o interpretare, pornind de la concepţia lui Platon cu privire la artă. Ion Pop in cartea Jocul poeziei spune că Ion Barbu işi construieşte propriile sale viziuni, construindu-se, mai intai, ca poet, apoi, renunţand la poezie in favoarea universului matematic şi „atata vreme cat prinde [...] de acest joc, el şi- perfecţionează continuu” (Pop 1985: 118), conform unui proiect sau unor reguliautoimpuse.Din perspectiva jocului secund, poetul işi priveşteintreaga sa creaţie, adică „refăcand, in zborul invers al rememorării, un fel de traseu” (id.)elegiac: coborârea de pe cele mai îngheţate piscuri vegheate de Idee, către „alba apă” unde va aştepta propria moarte, unde să poată „mai omeneşte muri. Dacă Jocul secund, care este calificat de criticii literari drept „mai pur” (ibidem)presupune existenţa unui „joc prim” care este, după părerea lui Eugen Fink, un joc fără jucător al lumii „care guvernează, dand naştere tuturor lucrurilor particulare, făcandu-lesă apară strălucitoare in lumina cerului şi aruncandu-le in pămantul care le poartă,acordand tuturor lucrurilor individuale infăţişare şi contur, loc şi durată, creştere şidispariţie. Lumea guvernează ca putere a individualităţii universale” (Fink 1966: 237),atunci poezia Din ceas, dedus a lui Barbu presupune existenţa, in pragul „oglindirii”poetice, a unui asemenea joc. „Oglinda” barbiană este considerată memoria lui Barbu,asimilată unei fantezii in care se pune la un loc, „in mod arbitrar”, a unor lucruri care nuau legătură intre ele şi care se transformă, apoi, intr-o unitate cunoscuţi poeţi şi matematicieni ai secolului trecut. Analogia dintre poetul şi matematicianul Ion Barbu urmăreşte trei faze in exprimarea operei lui Barbu. Etapa vitalismului, nitzcheană şi a poeziilor parnasiene apare odată cu faza in care Ion Barbu işi exprimă pasiunea pentru geometrie şi forme vizale, iar dacă rămanem in sferaterminologică a jocului, poezia lui Ion Barbu, in această fază, are o rezonanţă kantiană. Faza a doua, numită „balcanico-orientală”, aparţine perioadei cand Ion Barbu işi susţine teza de doctorat asupra „exprimării canonice a mulţimilor hipereliptice” in care ideile algebrice şi geometrice se intrepătrund cu analizele matematice. Această poezie balcanic-orientală descoperă spaţiul şi timpul Balcanilor într-o altă ipostază, adică aici, in acest spaţiu timpul pare incremenit, evenimentele mici devin importante şi oamenii au tendinţa de a ignora evenimentele care au schimbat lumea şi de a amplifica evenimentele locale.Tendinţa poeziei lui Barbu de a sugera un joc permanent intre aparenţă şi realitate ducuneori la o descoperire a adevăratei intrigi a acestei poezii, intrigă ascunsă sub straturi deimpresii subiective. Ion Barbu in felul acesta incearcă să găsească noi modalităţi deexpresie, folosind metode moderniste, ba chiar şi postmoderniste. Elementele culturiibalcanice sunt fapte culturale ideale pentru a organiza acest joc de măşti din faza aceastapoetică a lui Ion Barbu. Caracterul realist al poeziei lui Barbu constă „in dimensiuneafilosofică a universului poetic, care-i dă scientismul sau modelul de gandire ştiinţifică”(Alexandrescu 2010: 408). De aceea, ca într-o teoremă sau demonstraţie de geometrie,Ion Barbu trasează de la primele versuri axele de coordonate prin principiile kantiene:timpul (,,ceas“) şi spaţiul (,,adâncul acestei calme creste“). Modelele geometrice de

2

imaginar, simbolurile şi mai ales notele critice din ciclul balcanic dau acest aspect aluniversului barbian.Barbu foloseşte concepţii matematice, cea mai des întâlnită este noţiunea de grup (o mulţime cu structura matematică, ale căror elemente se pot însuma conform unor legi specifice): „Din ceas,dedus adâncul acestei calme creşte,/ Intrată prin oglindă în mântuit azur,/ Tăind pe înecarea cirezilor agreste,/ În grupurile apei, un joc secund mai pur.” Ion Barbu a optat pentru „poezia criptică, esenţializată, cuprinsă de mister,iniţatică” (Ruja 208: 1).Despre versurile frumoase şi reci, însuşi poetul vorbeşte în interviuri şi corespondenţă: „Suflet mai degrabă religios decât artistic, am vrut în versificările mele să dau echivalentul unor stări absolute ale intelectului şi viziuni: starea de geometrie şi deasupra ei, extaza” (Barbu 1968: 39-40). „Nadir latent” (Barbu 203: 17), pierdut în candoarea înaltă a Cunoaşteri, creaţia barbiană devine o Odisee în lumea Logosului, ce nu exclude însă existenţa emoţiei: „Mai toţi i-au recunoscut talentul; nu i-au găsit însă sentimentul şi emoţia. Ion Barbu a fost trecut [de criticii vremi] printre poeţi formei glaciale. Un parnasianism impasibil. O confuziune. – O confuziune provocată dinmărginirea noţiuni de emoţie” (Mincu 190: 38). Lirismul barbian este mult mai subtil,departe de „melodioasele plângeri” ale poeţilor obişnuiţ: „Sunt şi emoţiuni de ordinintelectual. Mai rare şi mai puţin acesibile. Cu atât mai preţioase”(Mincu 190: 24-25).Cuvântul „arzător şi profetic”, „poezia leneşă”, „banalul reabiltat” (Barbu 1968: 84-87)54nu intră în formula lirică barbiană: „Există o treaptă de experienţă poetică, de la careversul se dovedeşte a fi rigoare şi fervoare, nu interjecţie dezvoltată ori celebrare maimult sau mai puţin armonioasă” (ibidem: 105-106). Axul poetici barbiene este construitîn jurul unui alt fel de romantism, de domeniul gnoseologic. Poezia este, de acea, în concepţia barbiană, un „joc”, dar nu unul izvorât din realitate, ci din reflexul acesteia „în oglindă”, adică în spirit: e un „joc secund”, superior, al Ideilor, al Esenţelor, al Cunoaşteri pure. Dincolo de jocul prim al aparenţelor, poetul caută jocul secund al înţelesului lor; poezia devine astfel o transcendere a realului în semnele arhetipale platoniciene. Arta poetică barbiană pleacă de la o înţelegere abstractă a lumi, nu este preocupată de lucruri, iar realităţile imediate, evidenţele, calităţile contingente sunt materiale pe care arta nu le cunoaşte. Pentru a contura o viziune asupra unităţi universului, răspunzând la întrebărileesenţiale, universale ale omeniri, Ion Barbu pledează pentru reîntoarcerea poeziei lafuncţia sa originară pe care o avea în antichitate oda pindarică. Singur Barbu afirmă că în poezia sa, cea ce ar putea trece drept modernism nu este decât o înodare cu cel mai îndepărtat recut al poeziei, cu oda pindarică.Geometria este aşadar, în opera barbiană, mai mult decât o ramură a ştinţei, e unconcept, un principiu, o modalitate de percepţie a lumi, o categorie stilstică. „Odele” luiPindar, „Elementele” lui Euclid, „Stoicele” lui Aplonius, „Colecţile matematice” ale luiPapus devin simbolurile unei Greci apolinice: „Totuşi gândirea greacă se exprimă nunumai mitc, în fabulă, dar şi direct, în teoreme. Poarta prin care poţi aborda lumea greacă – fără de a cărei cunoaştere, după părerea mea, cultura cuiva nu poate fi socotiăcompletă – nu este obligatoriu Homer. Geometria greacă e o poartă mai largă din careochiul cuprinde un peisaj auster, dar esenţial” (Barbilan 1967: 1-13).Poetul şi matematicianul propune o formulă originală a acestui nou umanism:cea ce deosebeşte umanismul clasic de cel modern este tocmai acentul pus pe „formaţiamatematică” (Barbilan 1967: 1-13). Având ca punct de plecare viziunea geometricăapolinică, ca expresie a intuiţei esenţelor circumscrise unui principiu sintetizator unic,

3

umanismul barbian propune o configurare a unor lumi posibile. Axa fundamentală aacestui umanism nou: deschiderea către inovaţie, către interpretări probabile: „În noulumanism, probabiltatea, ca deschidere dialectică în planul metodei, devinefundamentală, faţă de hieratismul geometriei greceşti, transformată în dogmă filozofică.”(Mincu 190: 89): Barbu vorbeşte despre legătura concepţiilor matematice cu poezia saîn: „Suntem contemporani lui Einstein, care concurează pe Euclid în imaginaţia deuniversuri abstracte, fatal trebuie să facem şi noi concurenţă demiurgului în imagineaunor lumi probabile” (Barbu 1968: 39).Spiritul grec se relevă în toată plenitudinea lui în poezia lui Barbu, în poezile saleexistă o Heladă a misterelor. Nu numai starea de geometrie, rigoarea şi lumina apolinicăsunt cordonatele spre care tinde creaţia sa. Bipolaritatea sufletului grec are ca formă deexprimare şi ipostaze lirice dionisiace: catharsisul, increatul cosmic, lumina imanentă avisului, care îl apropie pe Barbu de romantici. „Aspectele culturale ale Heladei seconstiuie în teme şi motive frecvent întâlnite în poezia sa, dar şi ca element esenţial înconfigurarea poetici sale. Legătura cu vechea Grecie înseamnă relaţia cu o tradiţe.”(Ruja 208: 1). De altfel scritorul şi-a manifestat deschis afinitatea faţă de creaţiamarilor romantici, cel mai mult de cea a lui Eminescu, spunând: „La noi, în poezia luiEminescu, acelaşi val de romantism germanic împietreşte alb şi ideal, în felul regiunilorde pe lună. Eminescu era mai ales om de gândire şi studiu concentrat”. Sensibiltateapoetică a lui Ion Barbu îi selectează de asemenea pe Malarmé, J. Moréas, Valéry şi maiales E. A. Poe, - „am o singură evlavie: Edgar Poe” (Mincu 190: 9), a cărui operă oconsidera aproape „o metodologie lirică” (Barbu 1968: 131). În poezia sa se opreşte laaspectul gnoseologic şi la misterele orfice greceşti. . Ermetismul poetului tinde spre realizarea unui unic/ autonom sistem de semne, precum în romantism. Prin „formula romantismului gnostic înţelegem o viziune sintetică a lirismului din toate timpurile” (ibidem: 21). Ion Barbu în opera sa poetică foloseşte un termen nou, cel de Liră orfică. Contactul cu poezia expresionistă germană îi dă o altă înţelegere a poeziei şi un alt concept despre poet: „Poetul ridică însumarea / De harfe resfirate ce-n zbor invers le pierzi” (Din ceas, dedus.), adică devine un arhetip, care face gestul arhetipal. Tema, eroii, conflictul, subiectul au în vedere o cunoaştere fundamentală a lumi, pe care o putem vedea prin analogia la univers: „Şi cântec istoveşte: ascuns, cum numai marea / Meduzele când plimbă sub clopotele verzi” (Din ceas, dedus.). În acelaşi interviu, Ion Barbu recunoaşte influenţa poeziei clasice, a odei lui Pindar, prin armonia şi echilbrul compoziţilor, dar şi prin asocierea simbolurilor: „harfe“, „clopote“, „cântec“, prin conceptele de mimesis („joc secund”) şi catharsis („mântuit azur”), preluate din Poetica lui Aristotel. Nevoia de obiectivitate i-a determinat pe poeţi parnasieni să cultive poezile cu formă fixă. Tocmaide aceea, în majoritatea poezilor aparţinând acestei etape, Ion Barbu a întrebuinţat forma fixă a sonetului din cauză că poetul foloseşte lirica ermetică în limbajul abstract, inspirat din opera lui Stephan Malarmé. Folosind concepţi matematice, ca de exemplu cea de grup (mulţime cu structură matematică ale cărei elemente se pot înţelege conform unor anumitor legi),imaginaţia creatoare de formă ridică „particularul şi fragmentarul la universal şitotalitate” (Pop 1985: 12). În jocul lumi fragmentare se transfigurează, în poezia luiBarbu, marile elemente cosmice şi aminteşte de „întâmpinarea imnică, paradisiacă, aîmpliniri umane” (ibidem: 123). Negarea prin îndreptare „a liniei frânte arbitrar,sfârşeşte tot printr-o frângere, dar care înseamnă configurare, triumf al formei” Faţă

4

de acel joc prim al lumi, jocul secund aduce o corecţie, anume nu mai este „o simplăreflectare, ci intervenţie modelatoare” .Prin exprimarea lirică, poetul caută absolutulcare se găseşte în lumea caracteristicilor atemporale, în spaţiul şi timpul nelimitat, înlumea care este foarte aproape geometriei. Poetul este în căutarea frumuseţi pure, care seoglindeşte în interiorul universului său însuşi, aşa cum reflexul se transformă în refracţie.Frumuseţea artistică poetul Ion Barbu o poate găsi în interferenţa dintre Poezie (Poesis) şiMatematică (ştinţă – Mathesis) şi de acea poezia lui se deosebeşte de cea a lui Arghezişi Blaga, totodată şi mai complicată. Mai concret, concepţia poeziei în viziunea lui Barbueste mai aproape de cea a lui Malarmé sau Paul Valéry, decât de cea impusă deromantism. Felul său de a gândi în spiritul abstract al matematici a influenţat opera sapoetică, la fel a influenţat de limbajul mitco-biblic, prin care face, prin influenţăplatoniciană, „transcenderea” realului care vizează o transmutare, o simbolică nimicire ameteriei prin formă. Mimesis-ul este aici împins de poesis până în „pragul depăşirifuncţiei expresive a limbajului spre autoreferenţialitate”. Barbu construieşte un spaţiuimaginar unde îşi impune proprile legi prin care se poate lămuri acest joc, în funcţie de„exigenţele ferme ale remodelări şi construcţiei” (Pop 1985: 125) acestui spaţiuimaginar. „Imaginarul barbian are o structură mandala” (Alexandrescu 2010: 409).Mandala este o imagine simbolică asupra lumi, alcătuită dintr-un grup de simbolurisubtil contextualizate, pentru a exprima un mod de a fi, o filosofie, un concept desprelume şi viaţă, o amprentă psihică.

Analiza interdisciplinara asupra poeziei Din ceas,dedus Din ceas, dedus adâncul acestei calme creste,Intrată prin oglindă în mântuit azur,Tăind   pe înecarea cirezilor agreste,În grupurile apei, un joc secund, mai pur.Nadir   latent! Poetul ridică însumareaDe harfe resfirate ce-în sbor invers le pierziŞi cântec istoveşte: ascuns, cum numai marea,Meduzele când plimbă sub clopotele verzi.”

Din ceas Dedus fiind o artă poetică, cuprinde în sine concepţia lui Barbu despre poezie şi poet, precum şi despre menirea acestuia în lume. Astfel,aceste două catrene, în varianta lor atât de condensată şi de concentrată, exprimă, de fapt, teoria despre poezia superioară, adusă până la cel mai înalt grad de abstractizare, aşa cum nimeni nu mai reuşise să construiască universul liric posibil până la acel moment. „Adâncul calmei creste” e creaţia care dă în forma ei de finalizare artistică starea de „catharsis”, de liniştire, de intrare în zona nedeterminării, a neatârnării conceptuale. În această lume, nimic nu mai ţine de nimic, fiindcă lumea a fost recompusă după regulile minţii, ale raţiunii. Poezia devine astfel o poezie de cunoaştere şi despre cunoaştere în forma sa „pură”, asumată total. „Mântuitul azur” e forma superioară de expresie la care se ajunge prin oglindă, mai precis prin fenomenul de oglindire a realului în abstract. „Cirezile agreste” sunt o metaforă a lumii noastre din care poezia îşi ia decupajul tematic, iar „jocul secund, mai pur” trimite la ideea că poezia se naşte din reflectarea ideilor pure.„Poetul ridică însumarea / De harfe resfirate”: dacă, în primul catren, Barbu e interesat de ideea de a da o definiţie poeziei pure, în cel de-al doilea catren configurează profilul

5

poetului ca sumă de poeţi anteriori, iar produsul său, poezia, identificată prin substantivul cu clară trimitere muzicală „cântec” se iveşte ca mister, ca subtext al textului.Desigur, linia interpretativă e aceea a lui G. Călinescu, exprimată în studiile sale de estetică: „Aceste două strofe sunt definiţia însăşi a poeziei: Calma creastă a poeziei este scoasă (dedusă) din timp şi spaţiu, adică din universul real (din ceas), este nu un joc prim ci un joc secund, o imagine ireală într-o apă sau într-o oglindă. Poetul nu trăieşte la zenit, simbolul existenţei în contingent, ci la nadir, adică în interior, în eul absolut, care nu e efectiv, ci numai latent. Poezia e un cântec de harfe răsfirate în apă, sau lumina de fosforescenţă a meduzelor care sunt văzute numai pe întuneric, adică atunci când ochii pentru lumea întinsă se închid.”[1] …În acelaşi timp, simbolul „nadir“, care înseamnă un punct invers faţă de zenit, sugerează un centru al conştinţei, adicăspiritul care generează universul. Prin translaţie, punctul generează dreapta: „Vis alDreptei Simple!Poezia ,,Din ceas,dedus este ilustrata in mod semnificativ de graficul functiei Cosinus. :

Intervalul [0, pi] Functia cosinus descreste de la valoarea maxima 1 la valoarea minima -1, iar in pi/2 are valoarea 0. In acest interval, se desfasoara jocul initial, cel mental, in care ideile sunt prezente in Intelect, iar creatorul/ autorul le descompune/decodifica in concepte prime/ simple, pentru a le reasambla ulterior in planul real, in intervalul [pi,

6

2pi], cu scopul de a crea opera. Astfel, avem transcendentul care coboara si sparge zenitul oului dogmatic/ epistemologic/ al cunoasterii – momentul in care sparge zenitul este pi/2, ce simbolizeaza trecerea dintre idei si realitate, dintre ceea ce exista doar ca idee in Intelect si ceea ce exista ca forma in realitate – simbolic, functia cosinus obtine in intervalul [0, pi/2] valori pozitive, iar in intervalul [pi/2, pi], valori negative. In continuare, se desfasoara acelasi process mental, de adaptare a ideilor la formele realitatii, pana cand atinge nadirul, punctul de minim, punct de inflexiune al graficului in punctul Pi, de trecere de la procesul mental, prin reflectare precum in oglinda, la jocul secund, care este imagine a jocului initial. In punctual Pi, avem ideile initiale (din punctual 0, in care functia avea valoarea maxima 1, la concepte prime-care nu mai pot fi descompuse in alte concepte, in care graficul are valoarea minima -1. Intervalul [pi, 2 pi]: procesul de reconstructie, de transformare a ideilor operand cu conceptele prime in forme ale realitatii. In acest joc second, creeatorul da contur ceea ce pana atunci exista doar ca reprezentare, da viata operei. In punctual 3pi/2, functia are valoarea zero, isi schimba din nou semnul, de data aceasta in sens contrar schimbarii efectuate in punctual pi/2,. Este momentul cand re-atinge zenitul. Cand functia redevine pozitiva. In punctul 2 pi, functia atinge valoarea maxima 1. ce simbolizeaza faptul ca procesul de creatie a luat sfarsit, nu se poate creea ceva suplimentar, pentru ca s-a atins limita creatiei. Este ceea ce Blaga afirma ca la un moment dat Marele Creator/Anonim iti da o palma si te opreste din procesul de creatie (Doar Dumnezeu este Creator cu “C”, omul este creator cu “c”)/. Totodata, valoarea maxima 1 din 2 pi, nu este echivalenta cu valoarea maxima 1 din punctual 0 al functiei, pentru ca jocul secund este imperfect, si nu reproduce in totalitate, cu desavarsire, jocul initial din intervalul [0, pi]. Este o reproducere care nu atinge perfectiunea (perfectiunea este un atribut doar al marelui Creator), dar tinde spre perfectiune, spre limita, insa fara a o atinge.

Se tine cont de repetitivitate/ ciclitatatea functiei cosinus/ a procesului de creatie, prin faptul ca acest joc/process se repeta de nenumarate ori, in intervalurile de forma: [2pi, 4pi] , [4pi, 6pi], …. [2k pi, 2(k+1) pi]. Se creeaza astfel multimea de functii/ procese / opera care au drept proprietate faptul ca reprezinta rezultatul jocuri secunde, reproduce in oglinda a jocului anterior/ operei anterioare. Sens invers inseamna faptul ca jocul secund din intervalul [pi, 2pi] se realizeaza in sens invers jocului initial [0, pi]. daca graficul functiei cos coboara de la 1 la -1, in jocul secund, urca, de la -1, la 1, adica urca=sens invers de a cobori. .. in prima faza, ai transcendentul care coboara, sparge zenitul si ajunge in nadir, apoi in joc secund, ai reproducerea inversa: porneste din nadir, minimum functiei deci -1, ajunge zenitul. puncutl 0, de trecere, si apoi urca pana la vaoare maxima. oglinda, e in punctul de nadir, in -1. in nadir, in punctul pi al graficului, se traseaza o dreapta paralela cu oy,

Oglinda in limbaj matematic este cos (pi-x)=cos (pi+x)

Ceas = timp, mişcare, noţiuni legate de fizica teoretică, precum şi de informatică (ştiindu-se că Ion Barbu a avut contribuţii şi la dezvoltarea informaticii).Ceas invers = în matematică se foloseşte noţiunea de „sens invers trigonometric” sau într-o formă populară „în sensul invers mişcării acelor de ceasornic”, noţiune elementară

7

si fundamentală a geometriei si a trigonometriei. Ceasul barbian nu este, prin urmare, în mod necesar, contingentul sau timpul ca durată, ci este văzut în oglindă (sau invers) tocmai simbolul geometriei în sine, sensul acelor de ceasornic fiind sensul invers trigonometric. Deci, „ceasul” (cerc) trigonometric nu este altceva decât reflecţia în oglindă a ceasului.Creste = vârfuri (maxime relative din matematică), puncte cu proprietatea că există o vecinătate a acestui punct, astfel încât funcţia ia cea mai mare valoare în punctul respectiv pe acea vecinătate.Dedus = implicaţie logică folosită în logica matematică (propoziţia p implică propoziţia q este o propoziţie falsă doar când p este adevărată şi q falsă şi adevărată în rest)Oglinda nu trebuie să fie văzută doar ca un instrument fizic, ea putând să devină poarta de transformare a zenitului în nadir, a înaltului în adânc, a geometriei în poezie, aşadar a celor două jocuri, unul într-altul. oglinda, e in punctul nadirului, in -1. Din nadir, in punctul pi al graficului, o dreapta paralele cu oy,

Grupul = mulţime pe care se defineşte o aplicaţie (o regulă de calcul) ce satisface anumite proprietăţi (mulţimea este stabilă în raport cu operaţia, operaţia este asociativă, admiţând element neutru, orice element având un invers). Totalitatea functiilor cosinus/ operelor pe care poetul le creeaza de la ideile prime, descompunerea din punctul -1. au ca proprietati faptul ca sunt jocuri secunde ale graficului din intervalul [0, pi],insa difera intre ele prin faptul ca se "desfasoara" in intervale/spatii/ contexte diferite. intervalul [2pi, 4pi] e similar, nu identic, deci diferit cu intervalul [4pi, 6pi].

Secund = relaţie de ordine pe o mulţime datăPur = esenţa, domeniile atât de înalte ale matematicii, în care practic logica, matematica şi poezia pot să se contopeascăInvers= apare în diferite domenii ale matematicii: în teoria grupurilor, a funcţiilor inverse, a matricelor inversabile. Astfel, un element compus cu inversul său dă un element neutru.Concluzia la care se ajunge la sfârşitul orei este aceea că termenii neologici uzitaţi în poezie, în ciuda ermetismului textului, deschid noi perspective lecturii interdisciplinare: dacă în forma superioară a gândirii matematice se ajunge la un element neutru, care reprezintă „calma creastă” a gândirii poetice, înseamnă că matematica a devenit metaforă, iar poezia un exerciţiu al minţii. Matematicile pun în joc puterisufleteşti care nu sunt mult diferitede cele solicitate de poezie şi artă.(Ion Barbu)

8