ALINA ANGELA ŢACU

PODĂRENII.STUDIU MONOGRAFIC CULTURAL

Editura UniversitariaCraiova, 2011

1

Referenti ştiinţifici:

2

Nu-i nimeni mai fericit şi mai ferit de patimi, Ca cel ce rămâne lângă datini(Seneca)

Lui Nea Ilie, domnului Ilie Tudor, rOMân prin definiţie şi oltean podărean prin graţie divină

Mulţumiri doamnei Daniela Vlad pentru profesionalismul şi dragostea pentru tradiţie cu care ne-a sprijinit călătoria spre rădăcinile podărene

3

4

Cuprins

Schiţă a Monografiei Comunei Podari Dolj întocmită de Ilie Tudor............................................................. 9

Toponimia localităţilor.................................................................. 17Particularităţi lingvistice............................................................... 22Cultura populară............................................................................ 33

Norme ...................................................................................... 39Obiceiuri................................................................................... 44Valori........................................................................................ 50Tradiţii...................................................................................... 52

Naşterea ............................................................................... 55Nunta ................................................................................... 58Obiceiuri legate de înmormântare ....................................... 64

Creaţia populară............................................................................ 68Moştenirea culinară....................................................................... 74Calendarul popular........................................................................ 75Podăreni........................................................................................ 77

5

6

Domnule, am auzit în tinereţe o ghicitoareŞi i-am uitat răspunsul.,,Tengheliţa,Mengheliţa,De cârcee,Tomboliţă.Ghici, ce e?"De vreo patruzeci de ani mă tot chinuiS-o dezleg,Sau să-mi aduc aminte răspunsul.M-am dus în satul în care-am auzit-o,Am întrebat din om în om:Nimeni nu ştia,O ghicitoare care-a dispărut.Maica Mare, Maria Rădulescu FălcoianuNumită Maica Rica, din comuna Redea, Romanaţi,I-a spus în 1919 lui neica Ionescu,Din Redea, ghicitoarea asta.Când şi-a dat el seama c-a uitat răspunsul,Maica Rica murise.Şi de-atunci îl tot chinuie.Dacă ar fi ca în poveşti, ar fi trebuit să i se taieCapul. Că nu poate dezlega enigma.Dar nici ghicitoarea nu se mai poate dezlega singurăŞi se foloseşte de el, ca să-şi aducă aminteRăspunsul. Toate au avut un sens pe vremuri,Şi au dispărut, fie sensul, fie cuvintele acestui sens.

,,Tengheliţă,Mengheliţă,De cârceeTomboliţă.Ghici ce e?"

Nu cred c-o să ghicesc până mor,Spune bătrânul, şi la colţul ochilor i seÎncreţeşte un zâmbet al ochilor, subţire.Da, uite, ţi-o spun şi eu dumitale.Vezi dumneata, că şi zicerile asteaSunt ca nişte fântâni, care, dacă nu mai sunt sleite,Se înfundă, cad ghizdurile şi creşte rogoz şiArdeiul broaştei din ele.Am văzut odată nişte oameni,Se uitau la o fântână, care se cam învechise.Cumpăna se cam uşurase.Unul a zis:- De coinace trebuie să mai punemUn fier de plug,Să atârne bine.Să se cumpănească bine, aşa.Fierul vechi de plugAtârnând de cumpene,Arând prin aer de câte oriSe afundă găleataŞi iarăşi coborând cu brazda lui de cer...Dacă mă-ntrebi unde s-au dus, toate, cum de-au dispărutNu ştiu ce să-ţi răspund.Ca ,,Tengheliţa, mengheliţa" aceea.Ghici,ce e?....

(Marin Sorescu, Enigma)

7

8

9

Monografia Comunei Podari Dolj

întocmită de Ilie Tudor în 2002

La poalele dealurilor a căror salbă străjuieşte partea de apus a malului drept al râului Jiu, şi care se întinde pe o distanţă de circa doi km de la Podari la „Jitianu”, a cărei construcţie datează de la 1876 şi despre care vom vorbi mai jos şi până la cotul unde se bifurcă şoseaua Craiova-Calafat de şoseaua Bechetului.

Comuna Podari în a cărei alcătuire intră satele Livezi, Gura Văii, Branişte, Balta Verde.

Se zice şi se vede, de altfel, că iniţial malurile Jiului ar fi fost din dealurile Podarilor până la Malul Mare.

Pe valea aceasta s-au aşezat „Podarii”, la 8km în sudul Craiovei, imediat după marele pod, în stânga şi în dreapta căii ferate Craiova-Calafat.

Numele satului vine de la „pod”. Strămoşii şi întemeietorii aşezării modeste erau „Podari”.

Traversăm o perioadă deosebită în care toate eforturile şi împlinirile politice şi culturale exprimă dorinţa integrării noastre depline cu specificitatea ei în civilizaţia europeană şi mondială. Nici un demers nu ne-ar putea ajuta mai mult ca adevărurile scrise în istorie şi etnografie, care relevă spiritualitatea noastră, ca esenţă filosofică a unui neam multimilenar.

În ultimul sfert de veac al mileniului trecut s-au scos la iveală multe monografii mari: tematice, zonale etc. S-a remarcat

10

faptul că, în majoritatea acestor realizări, s-au putut cuprinde toate fenomenele etnografice particulare: fără dezvăluirea tuturor elementelor specifice fiecărui sat şi fiecărei zone. Nu se poate reconstitui complexitatea şi întregul unei atare realizări fără o documentare, fără o trăire în mijlocul localităţii ce o înfăţişează.

O monografie cum intenţionăm să întocmim trebuie primită cu conştiinţă şi recunoştinţă faţă de „cei ce au fost” şi se adresează nu numai specialiştilor etnologi, care vor putea descifra realităţile vieţii mai puţin cunoscute a satului, cu toate resorturile ei intime.

Înainte de 1877, când s-a construit podul „Jitianu”, cele câteva zeci de familii pierdute în bordeie şi căsuţe, cu „paie şi ogeac”, se ocupau unele cu trecerea de călători, vite, mărfuri cu un pod plutitor şi, de aci, numele satului.

Între anii 1903-1907, marele istoric Nicolae Iorga, în cartea sa „România cum era înainte de 1918”, aminteşte şi se satul nostru, ca de „o îngrămădire de aşezări pierdute în luminişuri de codru, cu oameni nevoiaşi şi săraci”.

Spune Iorga, cu competenţa cunoscătorului, că într-o toamnă trecând, a nimerit la o „adunătură de săteni care se pare că erau aşezaţi la o masă comună. Pe nişte scânduri negeluite, aşezate pe cărămizi sau pietre, femei, bărbaţi şi copii mâncau. A crezut că e o pomană (vreun sărindar). Era o nuntă! Acolo, în curtea bisericii vechi, situată în locul numit “Vâlcea”, lângă clopotniţă, “într-o rână”, cum specifică Iorga, era întinsă masa, pe iarbă verde.

L-a căutat şi l-a găsit pe preotul paroh de atunci - Ilie Dumitrescu, care se pare impresionat, şi poate cunoscându-l pe marele istoric, s-a fâstâcit şi nu ştia ce să-i mai răspundă. A trecut vremea. Pământul dealurilor nu era prea darnic şi oamenii - vorbim de perioada de dinainte de 1920, au început să se dezvolte, fiind - ca să folosim o expresie recentă – fiind deci şcoală de oraş, condiţiile economice prielnice s-au mărit. Au început să crească vite, şi aşa a devenit Comuna Podari şi satele de lângă Craiova: Branişte, Popoveni, Balta Verde, lăptarii Băniei. Aşa că tot ce se putea vinde:

11

lapte, ouă, păsări etc, într-un cuvânt „rodul pământului”, a fost un mijloc de evoluţie materială. Încet, încet, cu trudă şi stăruinţă, s-a schimbat în mai bine viaţa satului.

Biserica (Atestare documentară. Arhivele statului) Între anii 1914 – 1928 s-a pus temelia bisericii noi, situată

în mijlocul satului, prin faţa căreia trece şoseaua Craiova – Calafat, care s-a şi asfaltat în anii 1954-1956.

Biserica s-a sfinţit de către episcopul de atunci, Vartolomeu, în 1928, ultimul an de viaţă al preotului paroh Ilie Dumitrescu, al cărui chip este pictat pe peretele interior, în stânga uşilor de la intrare, în pronaos, sub al episcopului.

De altfel, marea lui dorinţă a fost „să mai slujesc şi eu o sfântă liturghie în biserica pentru care am trudit”. Dorinţa i s-a împlinit, că exact la o săptămână după sfinţire, şi-a dat obştescul sfârşit.

Formată în cruce, după planul întocmit şi executat de un arhitect italian, Luigi Goltron, şi pictată de Ilie Belgun din Craiova, biserica este şi astăzi una dintre cele mai frumoase şi impunătoare din împrejurimi.

La una din vizitele IPSF Teoctist, în 1975, acesta s-a exprimat: „Aveţi în Podari o catedrală! Păstraţi-o cu grijă că e tare frumoasă!”

Pictura în ulei, bine executată – se vede influenţa marelui pictor Leonardo da Vinci, al cărui ucenic peste vreme se pare că a fost Ilie Belgun, scenele biblice şi chipurile sfinţilor atât de nuanţate, parcă stau să vorbească.

În anul 1979, s-a făcut o reparaţie generală, căci în vremea cutremurelor din 1940 şi 1977 s-a desprins catapeteasma la cele două extremităţi (s-a relegat în fier). De asemenea, când cu inundaţiile din 1976, clopotul s-a spart, bătut cu disperare de cineva, şi a fost sudat de specialiştii Fabricii de zahăr, situată în Comuna Podari.

12

Biserica nu avea casă parohială, însă între anii 1998-2002 s-au construit în curtea bisericii, lângă clopotniţă, căsuţe, cu stăruinţa preotului paroh Eugen Alexie şi contribuţia enoriaşilor, al căror exponent a fost nemijlocit; contribuţia femeilor, majoritatea văduve sărace, a căror activitate, în special în ultimii ani, e meritorie.

Biserica are hramul „Sfântul Grigorie Decapolitul”, acelaşi ca al bisericii vechi.

Pământul, dat bisericii la 1864, a fost luat de gospodăria colectivă şi după desfiinţarea acesteia în 1990, a fost dat la ţăranii cărora li se luaseră pământurile. Parohiei i-a rămas locul de cimitir (1 ha).

Confesiuni religioase sunt puţine: adventiştii de ziua a 7-a, evangheliştii etc, care încearcă să-şi facă prozeliţi, dar numărul mare de credincioşi ortodocşi, circa 99%, îi ignoră.

Socotim demnă de semnalat stăruinţa preotului Ilie Dumitrescu depusă în perioada 1913-1928, de când s-a dat aprobarea pentru construirea noului lăcaş de cult.

Astfel, cu adresa nr. 39840 din 2 decembrie 1913, a Ministrului cultelor şi Administraţia Casei bisericii, se încunoştinţează: „…avem onoarea că noi aprobăm construirea noului lăcaş pe terenul cedat de comună sub rezerva aprobării Prefecturei judeţului Dolj”.

Prefectura aprobă cu adresa nr. 5850 din 2 iunie/1914. De asemenea, cu adresa nr. 31511 din august/1914, Ministrul Cultelor comunică: „… onorată epitropie, în vederea raportului cu Nr.14-a.c.vă facem cunoscut că Majestatea sa Regele, prin înaltul decret regal cu Nr.2940 din 5 august a.c. a binevoit a autoriza ca acea biserică să primească pentru sine un teren cu suprafaţă de 500 stânjeni pătraţi situat în comuna Podari, spre a se construi pe el un locaş de biserică, donat de Primăria Podari, prin actul de donaţie autentificat de Tribunalul Dolj cu Nr. 1100 din 1914. Drept aceea

13

invităm epitropia să ceară primăriei locale punerea în posesie a terenului respectiv ” – ceea ce s-a şi făcut.

Din documentaţia care se păstrează în arhiva bisericii, reiese câtă stăruinţă, câtă frământare şi grijă cu furnizorii de materiale, în condiţiile acelea de sărăcie, cu meşterii, cu nenumăratele demersuri la diferite organe, la Minister, Episcopie, Prefectură etc.

Lucrarea a costat în vremea aceea (1924) 527500 lei, fonduri strânse din donaţiile credincioşilor din comuna Podari şi din satele vecine.

La filele 40-41 din dosarul de documente, se găsesc două adrese din care reiese că organele de stat, respectiv Prefectura judeţului Dolj, au pus la dispoziţia epitropiei, pentru construirea bisericii, suma de 55000 lei. La 14 octombrie 1925 lăcaşul ridicat şi tencuit a rămas de pictat. Se terminase întâiul război mondial şi viaţa îşi continua mersul. La recepţie a fost dată în primire Comitetului parohial din care făceau parte: Constantin Genarul, Elisei Fulga, epitropi, Constantin Popa, Andrei Tudor, Ioniţă Zaharia şi alţii, care au luat drumul fără întoarcere, încă din deceniul patru şi mai înainte.

Au fost prezenţi şi cei cinci meşteri italieni, în frunte cu Luigi Goltroni, care, apoi, nemaiavând de lucru în ţară, au plecat în Italia. Pictura, după cum s-a spus mai sus, a fost executată de Ilie Belgun şi a durat 3 ani (1925-1928).

Ocupaţia de bază a sătenilor a fost şi rămâne agricultura şi creşterea vitelor. După desfiinţarea CAP-urilor, viaţa economică a intrat în vechiul făgaş. S-au înmulţit vitele: oi, capre, vaci etc, mai ales că în vremea transformărilor social – politice din ultimii ani, odată cu lichidarea fabricilor de zahăr, ulei, abatorul etc., unde lucrau majoritatea celor apţi de muncă, şi a căror putere economică a scăzut, s-au creat condiţii pentru ca aceştia să revină la palma lor de pământ. Deşi greu, ei s-au reacomodat, au apărut iarăşi lăptarii

14

şi zarzavagiii oraşului; nu la intensitatea anilor 1930-1950, dar începutul s-a făcut.

Din luminile şi umbrele propriei experienţe încerc să desprind ceea ce s-a fixat de-a lungul vremii în memorie. Viaţa trudnică de ţăran, în care pâinea era pe masă de sărbători şi, ca în tot satul, timpul, munca tuturor erau închinate traiului zilnic.

Participant şi martor direct la multe acţiuni şi ocupaţii, încerc să explic modul de viaţă al ţăranului român dintr-un sat sărac. N-o să fie uşor, timpu-i marele duşman al existenţei fiecăruia, îşi vede de rostul lui şi nu doarme. Ca în cartea lui Blaga, am însă credinţa nezdruncinată: „veşnicia s-a născut la sat şi atâta vreme cât omenia, frica de Dumnezeu şi ruşinea de oameni, zicale cu mare profunzime ale gândirii tradiţionale, trăiesc şi se dezvoltă în mintea şi inima generaţiilor viitoare, neamul românesc nu poate pieri!”

Podul „Jitianu” – istoric Construcţie masivă, care a trecut peste 130 de ani, a fost

realizată de un oarecare inginer, Iosif Kelof,de origine germană.Prin 1947-1948, în urma cumplitei foamete ce a pustiit în

special Moldova, şi-au făcut apariţia şi la noi în sat oameni – mulţi cu familii – s-au aciuat pe la casele mai înstărite. Apariţia acestor oameni s-a datorat şi faptului că, în urma Armistiţiului semnat cu Uniunea Sovietică, conform înţelegerilor politice, odată cu alipirea Basarabiei şi a Bucovinei de Nord la URSS, mulţi români au luat calea exodului, care cu ce au putut.

La noi tocmai începuse construcţia Fabricii de zahăr. Toţi specialiştii (sau aproape toţi)de la fabricile de zahăr din Bucovina şi Basarabia s-au refugiat atunci aici. De asemenea, mult tineret, elevi ai liceelor din Cernăuţi, Chişinău etc. au venit şi s-au stabilit în Podari. Printre ei, un tânăr, Paul Kelof, cu care ne-am şi împrietenit. Fetele şi băieţii, cu trăiri creştine deosebite, au şi cântat în corul bisericii, al cărui dirijor eram.

Într-una din zile, veneam împreună din oraş şi mi-au zis:

15

„ - Tudore, ştii de cine e făcut podul ăsta?”„ – De unde să ştiu? ”„ - E realizat de bunicul meu, inginer Iosif Kelof”, şi ca să-

mi demonstreze că e adevărat, cu o scară înaltă, peste două zile, s-a suit şi a râcâit cu peria de sârmă în tavanul arcului de la intrare. A ieşit la iveală, încrustat în piatră: „constructor, Iosif Kelof, 1876”. Podul avea o dublă folosire, pe jos treceau trenurile şi pe deasupra şoseaua judeţeană. Pe cât am aflat ulterior, tânărul Paul nu e altul decât generalul Kelof, un renumit comandant al unor unităţi ale armatei române din Ardeal. Nu l-am mai întâlnit. Încă un amănunt, vrednic de luat în seamă. În toamna anului 1944, când grosul armatei germane, fugărit, se deplasa spre Calafat, a intrat în acelaşi timp deasupra, tanc lângă tanc, renumitele tancuri „Tigru” ale nemţilor de la un capăt la altul al podului şi pe calea ferată trecea cu viteză un tren încărcat cu materiale de război cu vagoane lungi. Podul nu s-a clintit, deşi trecuseră 80 de ani. Prin 1970, s-a construit alături actualul pod, pentru vehicule şi pietoni. Calea ferată a rămas tot acolo unde a fost stabilită.

Chiar dacă eventual vor lipsi capitole clasice din structura acestei monografii săteşti (coordonate geografice sau istorice, cadrul ocupaţional, artistic, folcloric etc), vom trata, pe cât va fi posibil, cele mai importante evenimente ale satului tradiţional: întemeierea familiei, ca şi obiceiurile ei tradiţionale – câte mai sunt – funcţionalitatea gardurilor şi a porţilor, a fântânilor de la răscruciuri şi din câmp, relaţii familiale şi sociale. Dorinţa noastră este să realizăm şi o lectură captivantă, care să impresioneze prin stil şi participare afectivă

16

17

Toponimia localităţilor

Podari

DLRM defineşte astfel termenul podar

Podari (Cra, Leh), Ileana-Podari şi Odăile (Podari) (Leh persoană care conduce un pod umblător; prin extensie persoană care încasează taxa de trecere peste un pod.(Mil .înv.) Pontonier

(Înv.) Măturător de stradă

În toponimie numai prima definiţie este acceptabilă.

Iorgu Iordan încadrează toponimul Podari în capitolul intitulat SOCIALE1. În acest capitol sunt studiate toponimicele care se referă la diverse instituţii , obiceiuri etc, din viaţa poporului român. Numeroase sate, târguri şi oraşe amintesc, prin numele lor , pe cel care le-a întemeiat sau le-a stăpânit cândva în calitate de proprietar al moşiei respective ; altele evocă raporturi economice , juridice etc. dispărute cu vremea, ale locuitorilor consideraţi ca simpli cetăţeni sau ca membri ai colectivităţii politice, faţă de care aveau anumite îndatoriri ; altele păstrează amintiri despre funcţiuni şi ocupaţii din secolele trecute sau din vremea noastră ; altele, în sfârşit, sunt relaţionate cu tradiţiile, credinţele şi superstiţiile populare. Sunt destul de numeroase locurile, în general comunităţi rurale, al căror nume au ca referent diversele meserii practicate de oameni. În comparaţie cu antroponimicele de acelaşi fel, ele reprezintă însă o minoritate aproape disparentă. Şi se înţelege de ce. Ocupaţia este

1 Iorgu Iordan, Toponimie românească, Ed. Academiei Române, Bucureşti,1963, p.229

18

un semn distinctiv, individual, nu colectiv, oricât de redusă, ca număr, ar fi o colectivitate umană. În mod obişnuit, un sat nu poate fi locuit numai de meseriaşi, ba încă de meseriaşi aparţinând aceleiaşi bresle. Dacă întâlnim totuşi toponimice a căror formă de plural evocă existenţa unui grup de oameni cu o ocupaţie identică, aceasta se datorează împrejurării că locuitorii satelor respective aveau, pe vremuri, obligaţia de a lucra în meseria lor pentru domnul ţării sau pentru o mănăstire şi, de aceea, trebuia să trăiască toţi la un loc, nu departe de sediul intereselor patronului lor. Nume topice asemănătoare se întâlnesc, de pildă, la slavi2, care le explică, în parte, la fel, bazându-se pe documente medievale.

Este interesant de remarcat faptul că în Podari este cunoscut, încă, numele primului podar ajuns pe malul Jiului : Andrei Sâgnia.

In aceeaşi categorie toponimică se încadrează şi denumirea Morăreni, denumire pe care o avea o anumită parte a satului, zona în care locuiau oamenii ce administrau morile de apă existente pe Jiu.

La 1861 este atestată, cu coordonatele geografice ale actualului sat Podari, localitatea Iamnicul.

Balta Verde

Balta Verde este un toponim ce evocă particularităţile geografice ale zonei. Această categorie de toponime este foarte fertilă, componentele ei fiind întâlnite fie independent, fie cu determinanţi. Toponimul balta este întâlnit în toate provinciile istorice româneşti. Explicaţia acestui toponim este facilă, satul adunat Balta Verde aflându-se pe malul Jiului.

2 F.Miclosich, Die slavischen Ortsnamen aus Appellativen, apud Iorgu Iordan, Toponimie românească, Ed. Academiei Române, Bucureşti,1963

19

Branişte

Branişte este un alt toponim ce evocă natura terenului aparţinând localităţii respective sau aflat în apropierea ei, ca şi Balta Verde. De această dată, însă, trimiterea nu este făcută la natura acvestră, ci la cea silvestră. Branişte, cu variantele Brăniştioara (pe lângă Slatina), Brănişica (în Banat), Brăniştari(Giurgiu), Brăniştenii de Sus sau de Jos (în apropierea Bucureştiului), este un toponim cu o frecvenţă considerabilă în toponimia românească.

Termenul branişte desemnează o pădure în care e oprit a se tăia lemne ; pădure3 ; loc acoperit cu nuci , loc de pădure oprit pentru tăiat şi umblat4

În general, acest toponim are ca sem principal interdicţia, indiferent cărui câmp lexical este asociat: păşune, vânat, cultură, aşezări omeneşti etc

Gura Văii

Elementul de compunere gura este întâlnit, de obicei cu un determinant substantival genitival. Acest determinant poate denumi o apă (Gura Bârnarului, Gura Bicazului, Gura Bohotinului, Gura Ialomiţei, Gura Motrului etc5) sau un apelativ identic sau doar sinonim cu râu, pârâu : Gura Pârâului, Gura Râului, Gura Văii. Această ultimă denumire este întâlnită, în Dolj, Arad, Bacău, Bârlad, Ilfov , Buhuş, Buzău, Piatra Neamţ, Vaslui, în apropiere de Feteşti, Gurahonţ, Huşi, Negreşti, Panciu, Piteşti, Ploieşti, Putna, Râmnicu Vâlcea, Slatina, Târgu Ocna, Turnu Severin. Mai

3 I. Aurel Candrea, Gh. Adamescu, Dicţionarul Enciclopedic Ilustrat Cartea Românească,bucureşti, 1931, p. 2104 T. Porucic, Lexiconul termenilor entopici în limba română, Bucureşti, 1931, p. 64. 5 Indicativul are 114 ocurenţe în topografia românească

20

totdeauna, locurile numite astfel sunt aşezări omeneşti, situate la confluenţa apei curgătoare respective cu apa în care se varsă.

Livezi

Livada (Arad, Botoşani, Focşani, Muscel - Argeş, Oaş, Tîrgu Ocna), Livada (Suceava), Livada Colonia (Oaş), Livada cu Pruni (Ilfov), Livada de Bihor (Oradea), Livada de la Vărbilău (Prahova), Livada Doamnei (Bacău), Livada Ferma (Oaş), Livada Gordedseg (Oaş), Livada Mică (Oaş), Livada Viii (Oaş), La Livadă (Suceava), Livadea (Teleajen), Livada Domnească (Prahova), Livadia (Râmnicu Vâlcea), Livadia de Câmp şi Livadia de Coastă (Haţeg), Livedea (Focşania, Lehliu-Ilfov), Livedea din Vălsan (Argeş), Livezi(le) (Bacău, Botoşani, Ciuc, Dolj, Iaşi, Muscel), Livezile de Jos şi Livezile de Sus (Dolj), Dealul Livezilor (Vaslui), La Livezi (Bacău), cu derivatele Livejioara (Gorj), Livezeni (Cisnădie, Hunedoara, Muscel), Livezei (Dolj): semnificaţia acestor toponimice variază de la o regiune la alta, căci, după Tiktin, livadă (cu diversele-i aspecte fonetice) înseamnă 'păşune', în Transilvania şi Muntenia, 'grădină de pomi' în Moldova. Sensul ultim pare atât de natural unui moldovean, încât C. Matasă scrie: «La livezi. Mai multe locuri poartă acest nume, deşi nu se vede n i c i un pom. Amintesc vechi aşezări risipite de mult. Pe alocuri se observă şi urme de case»6. Avem dreptul totuşi să admitem, pentru o vreme mai îndepărtată, că şi în Moldova livadă va fi avut înţelesul muntenesc ('păşune'). Porucic7 explică acest termen prin 'luncă slab inundabilă, cu păşuni şi copaci rari.

6 C. Matasă, Câmpul lui Dragoş. Toponimie veche şi actuală din judeţul Neamţ., bucureşti, 1943, p. 34 7 Porucic, op.cit..,p. 36

21

Un cătun al satului Livezi era denumit Măgăreţul, explicaţia fiind la îndemână, în acea perioadă animalul de povară cel mai des întâlnit fiind măgarul.

Alte toponime

Particularităţile geografice ale zonei sunt ilustrate şi la nivelul toponimic. Se întâlnesc denumiri precum Valea lui Gheorghe, Valea lui Pârvu, Valea Vâlcului, Valea lui Ioniţă, denumiri ce păstrează vii, prin determinanţi, numele păstorilor care, în a doua jumătatea a sec .al XVII-lea, s-au stabilit pe acele meleaguri. Valea Cosacului poartă numele dealului care străjuieşte comuna.

Toponime precum Valea Bisericii, Valea Hoţului, păstrează în memoria colectivă diferite aspecte ale vieţii sociale, cum ar fi, în ultimul caz, faptul că, între 1850 şi 1900, în acea vale ferită hoţii atacau diligenţele.

O altă particularitate geografică reflectată în toponimie sunt intrările în pădure. Fiecare poartă o denumire plastică: Ceangalia (etimon substantival, ceangău, denumire dată ungurilor rămaşi în comunitate), Ivănoaia (etimon personal, Ivănoaia fiind soţia moşierului), Ciumaţi (etimon adjectival, denumind persoanele contaminate de ciumă), Tarifă (etimon substantival, denumind spaţiul în care erau afişate taxele şi preţurile), Hârlea (etimon substantival, denumind un spaţiu care a fost distrus, deteriorat), Poştă (locul în care se schimbau diligenţele).

Tot atât de plastice sunt şi denumirile date loturilor de muncă: Piramida Mică, Piramida Mare, Tarifa Stânga, Tarifa Dreapta (loturile de muncă ce corespund intrărilor în pădure), Solomon, Ivănoaia, Hoţu’, Malomiceni (loturi de muncă denumite după proprietari), Ceair (etimon substantival, denumeşte un izlaz mic), Căprioara, Calu’, Ursoaia.

22

Particularităţi lingvistice

Limbajul folosit de locuitorii comunei Podari reflectă particularităţile subdialectului muntean, respectiv ale graiului oltenesc din sud-vestul Olteniei.

Subdialectul muntean este vorbit în jumătatea de sud a teritoriului dacoromân, în Muntenia (judeţele Ilfov, Prahova, Dâmboviţa, Argeş, Olt, Teleorman, Ialomiţa, precum şi jumătatea sudică a judeţelor Buzău şi Brăila), în partea de sud a Transilvaniei (judeţul Braşov, jumătatea sudică a judeţului Sibiu), în partea de sud a Dobrogei (judeţul Constanţa şi sudul judeţului Tulcea), în cea mai mare parte a Olteniei (judeţele Dolj, Vâlcea, jumătatea estică a judeţelor Mehedinţi şi Gorj).

Fonetică şi fonologie

Vocale vocalele palatale nu sunt trecute în seria centrală după

consoanele s, z, ş, j, ţ, r. Ca urmare, diftongul ea nu se monoftonghează în a, iar [i] este înregistrat ca marcă a pluralului, la nume, şi a persoanei a II-a, la verbe. Modificările menţionate apar numai în unele graiuri din sudul şi din nordul Olteniei, de obicei, după consoanele s, z, t:

pisâcă; sămn; zâulică;părinţ; ţăvi;(eu)cosăsc ;

23

(eu)zâc;ce zâsăşi?, (el)sâmpte; (tu)ţâi; (el)băgasă; ascuţât;verz

după ş, j sunt înregistrate, de obicei, vocale palatale : uşe; păpuşe; cuaje

uneori, chiar după p dupe

vocalele palatale trec în seria anterioară8 după consoanele d şi p, mai ales în prepoziţii di, piMă dusăi pi la Ioana pi colea.

se păstrează diftongul îi, creat prin anticipare, în cuvintele :câine; pâine; mâine

hiatul a+u se reduce la asă cate

Consoane

nu apar fonetismele arhaice d şi ĝ, prezente în alte subdialecte9. Acestea au devenit z şi j încă din secolul al XVI-lea, aria la care ne referim fiind aria de origine a fricatizării africatelor menţionate.

8 Spre deosebire de graiurile din Muntenia, unde trec în serie centrală: dă, pă etc9 Aceasta este, de altfel, o caracteristică a întregului subdialect muntenesc

24

palatalizarea labialelor10 Semnalăm, de asemenea, prezenţa stadiilor incipiente de palatalizare a oclusivelor labiale şi a fricativelor labio-dentale :

Byine, pk’ept;

Pentru f, v ,au fost înregistrate stadiile specifice fk’, sk’,vg’, zg’, Fk’er; sk’er, sk’e-mea; sk’i-meo; zg’er

Ce zgheri,mă?

africatele c,ĝ nu sunt supuse fricatizării; ele au timbrul din limba standard.

consoanele s, z, ţ, ş, j sunt ,,dure"11

ş, j au suferit o repalatalizare specifică

şeapte; şearpe; uşe; cuaje

10 În cadrul subdialectului muntean fenomenul apare în arii izolate, dar relativ întinse. O arie palatalizantă compactă apare în sud-vestul Olteniei, alta - mai restrânsă- la vest de Bucureşti, una foarte întinsă - în nord-estul şi estul Munteniei, alta - în sudul Transilvaniei. În celelalte arii, fenomenul este înregistrat sporadic.11 Spre deosebire de celelalte graiuri ale subdialectului muntenesc

25

Morfosintaxă

Substantiv

substantivele terminate în -ca, -ga, care aparţin g e n u 1 u i personal, precum şi unele substantive proprii cu această terminaţie au la genitiv-dativ forme în : -k’ii; -g’ii

Viorik’ii, Rodik’ii;Olg’ii

iar cele terminate în a, au la genitiv-dativ forme în - ii

Dorinii, Ioanii , Florinii

alternanţa a/ă, ca marcă suplimentară a pluralului

ălbii; ăşk’iicaier-caiăre

desinenţa de plural – e, după consoanele dure, se transformă în ăZdreanţă(cârpe)

pluralul arhaiccasă-căşirăscruce-răscruciurigrijă-grijuri

folosirea substantivului în vocativ fetiţă, ca apelativ afectiv, pentru persoane adulte

Fetiţă, hai la taină, la şuşa

26

Articol

articolul genitival are forme variabile după gen şi număr : al, a, ai, ale

a lu’ Chirimişal lu’ Ion

articolul adjectival are formele populare ăl,a,ăi,ale

băiatu ăl mic; ăl mare

însoţirea substantivului propriu, fie în nominativ, fie în acuzativ, de către particula ale

Ale Tudor nu mai fârşii de cosât..

Pronume

pronumele (şi adjectivele) demonstrative au formele :ăsta, asta, ăştia(şi pentru feminin, şi pentru masculin) pentru demonstrativele de apropiere, şi

ăla, aia, ăia, ălea — pentru demonstrativele de depărtare, realizate în diferite variante hălea, helea, hăia

Ălea(actele) s-au dus cu apele

la feminin plural, după modelul formei de masculin, se creează formele de feminin

ăştea (fetele ăştea, căşile ăştea etc.) şi chiar ăştia (căşile ăştia)

27

pronumele reflexiv se, se pronunţă să : să ducea

prin demonstrativele ăsta, asta, ca elemente deictice, se denumesc soţii între ei „ ăsta nu se vede la şuşa”

Verb sunt frecvente schimbările între conjugările a II-a şi a III-a,

de obicei în favoarea conjugării a III-a

a tace, a place, a pare, a scade, a cade

la indicativ prezent, persoana I şi a II-a plural, se remarcă prezenţa accentuării pe terminaţia verbală şi la verbele de conjugarea a III-a :făcem, făceti ; punem, puneţi

la persoana a III-a, la unele timpuri ale indicativului (prezent, perfect compus, viitor), se neutralizează opoziţia de număr:(el) zice — (ei) zice; (el) ţine-(ei) tine; (el) a spus — (ei) a spus; (el) va merge — (ei) va merge etc

la indicativ prezent, la unele verbe de conjugarea a IV-a, nu se foloseşte terminaţia verbală –escciup; cheltui;vărui

la imperfect, absenţa lui -u de la persoana a III-a plural ar putea fi interpretată ca un fenomen de conservare (formele fără -u: (ei) cânta, vedea, făcea, venea etc. sunt etimologice).

Sus pe batoză se aflau 2 coşari care băga snopii în toba maşinii.

28

într-un mod similar ar putea fi interpretata absenta lui -ră de la persoana a III-a plural a mai mult ca perfectului (formele fără -ră : (ei) cântase|ă, văzuse|ă etc. sunt normale etimologic)

la indicativ şi conjunctiv prezent, dar mai ales la gerunziu, apar forme iotacizate, la verbele cu tema în -d, -t, -n, -r :să nu te puie (naibii să mori) ; să vie; spuind, puind

folosirea perfectului simplu, exprimând relaţia de opoziţie faţă de perfectul compus : primul exprimă, de obicei, acţiuni petrecute într-un trecut foarte apropiat (în limitele unei singure zile), celălalt - acţiuni petrecute într-un trecut mai îndepărtat (cel puţin cu o zi înainte) :

Pusei oala pe foc, că acu venii de la Cot, că ieri am fost la Vârtop, cu a lu’ Logofătu’.

Foarte frecventă este forma de perfect simplu avui a verbului a avea şi dedei, a verbului a da

N-avui ce să mai mă fac, îi dedei nainte

auxiliarul perfectului compus are, la persoana a III-a, singular şi plural, forma a III-a; în ceea ce priveşte perfectul compus, se remarcă forma am stătut, a verbului a sta

viitorul se exprimă cu ajutorul auxiliarului a vrea, de obicei, cu forme fără v iniţial, dar sunt frecvente şi formele cu o invariabil + conjunctivul (o să fac)- viitorul popular; oi vedea ce-oi face

de remarcat şi prezenţa particulei -reţi, resimţită ca marcă a imperativului plural la interjecţia haide (haidereţi)

29

forma populară a verbului a lua na!- nareţi!

Adverb

topica adverbului mai în construcţii cu verbe însoţite de pronume reflexive sau personale sau cu forme de perfect compus şi de condiţional: adverbul precedă pronumele reflexiv sau forma verbală (nu apare intercalat între pronume şi verb sau între auxiliar şi verb, ca în celelalte graiuri ori ca în limba standard) :

mai mă duc, nu mai se poate, mai te doare, nu mai am făcut, mai aş vrea etc.

adverbul de loc

de apropiere aici are forma colea, colea-şa, ici, ici(a)-şa, acia, acii-şa

de depărtare , acolo12, forma colo, colo-şa; încoace- încoace

pentru cantitativul puţin se preferă forma o ţâră, o ţârică, iar pentru mult, superlativul duium

Lexic

12 În situaţia în care, totuşi, nu se folosesc formele prescurtate, adverbul acolo este accentuat pe ultima silabă

30

După E. Petrovici, sunt specifice subdialectului muntean termenii:

zăpadă, varză, burtă , ficat, năduşeală, rinichi, ciupesc , chel etc.

La aceştia, E. T o d o r a n adaugă termenii :ginere (ginerică) ,,mire", zeamă de varză, porumbel,cimitir,

năduf ,,astmă", a înjura,noroi , pisica etc.

Dintre influenţele străine, cea mai puternică este influenţa bulgară :

a năduşi, lele (leică), vopsea (derivat de la a vopsi) etc.

Regionalisme

Substantive care denumesc grade de rudenie:Leliţă - apelative pentru femei tinereDadăTuşă - apelative pentru femei vârstniceDaică Tataie - apelative pentru bunicBâtrânu’

Mamaie apelative pentru bunicăBabaMaica apelative pentru străbuniciTaicu Dădică apelative pentru fraţii mai mari(soră,frate)NeniculeVăruică - verişoarăCuscru, ă –părinţii ginerelui, noreiTiză – persoană omonimă

Animale:

Mânzat-viţel de un an

31

Mânzată – viţea care nu a luat viţelGroştei, grăsuni -purceiCârlan – cal neînvăţat la hamNoatină – oaie tânărăOare – totalitatea păsărilor de curte

Plante

Sălbatice:Coada- racului – plantă care creşte în apele izvoarelor, seamănă cu leuşteanulDracilă – buruiană cu ţepi

De grădină:Gherghine – daliiCârciumăreseGheţişoareBună-dimineaţaRegina nopţiiMâna Maicii DomnuluiRăsură

De pădure:BrebeneiCocorăiBojoţăiVioreleTămâioareGhiocei de pădure

Îmbrăcăminte:

Ilic- pulovăr gros, de lână

32

Galoşi BazmaBroboadă

Unelte, instrumente casnice:

Vârşie – unealtă de pescuit din nuieleMinciog – instrument de colectat peşteleTârnă – coş mareŞtircă– obiect din nuiele în care se zdrobesc struguriiCăldare – găleată din aramă Postavă – albie din lemn, în care se frământă pâinea Căpistere - albie din lemnTiugă – instrument de luat apa fierbinte , confecţionat din planta omonimăCauc-polonicTaier- farfurie plată de pământPisălog – obiect din lemn sau fier, cu care se pisează usturoiulPiuă – vas de lemn sau de metal, în care se pisează usturoiulMestecău – obiect din lemn, rotund, cu care se mestecă mămăliga

Obiecte de ţesut:

BrâgleAlergătorVârtelniţăSpatăSpeteazăIţăSulSuveicăFurcă de tors caiereleDărac

33

CeacârTindea, tindeche

Din universul rural:

Ma’ala – mahalaRăscruci – intersecţie (se foloseşte doar forma de plural)Şuşa – strada principalăColnic – potecă mai puţin folosităMăgură,i – grămadă rotundă din pământMejdină –hotarul prin care se departajează loturile de pământAzmă – pâine nedospităPerioară- pernuţa, pui de pernăCoşare – grajdObor – spaţiul în care sunt împrejmuite oileCorlată – suport din scânduri în jurul coşului de la vatrăBeci – pivniţăJordea- băţ, creangă subţirePăiente – amestec de lemn, pământ şi bucăţi de cărămidă

Adjective: Oacheş – brunetSpelb , spălăcit– blond albuminosSpân- roşcatBălan,ă- blondă,ăÎmpopistrat – colorat

Verbe:A râni – a curăţa grajdul vitelorA gâjbi – a plesniA întina – a necinstiA zdropşi – a zdrobi

34

Interjecţii:Olele!Olelica!

CONCLUZIE

Din punct de vedere lingvistic, comuna Podari respectă, în mare parte, specificul subdialectului muntenesc, în speţă, ale graiului oltenesc de sud-vest.

Cel mai important aspect al limbajului constă în numărul mare de regionalisme înregistrat, iar ceea ce este foarte interesant din punct de vedere al studiilor dialectale este că, deşi acest sat nu este izolat, regionalismele s-au păstrat, fără a fi contaminate de influenţa comunităţilor, mai mari, din împrejurimi şi, mai ales, fără să fie preluate de acestea.

În ceea ce priveşte influenţa lingvistică, aceasta este de origine slavă şi de origine turcă.

35

Cultura populară

Conceptul de cultură populară se remarcă printr-o polisemie de sensuri, interferându-se cu noţiunile de cultură orală, cultură vie, cultură cotidiană, identitate culturală. Adeseori, noţiunea de cultură populară se opune celei de cultură cultivată, definibilă prin universalitate şi permanenţă, pe când cultura populară ar fi neformală, efemeră, neformulabilă.

Cultura populară se structurează pe baza aceloraşi coordonate, comune tuturor tipurilor de cultură. Ea este un sistem de obiecte(opere), modele de referinţă(sisteme culturale) şi norme(criterii de valoare). Orice cultură se înscrie în raporturile de comunicare şi de schimb, unde se produc relaţii de opoziţie, de contaminare şi de asimilare. Cultura populară nu face excepţie şi, de altfel, nu poate evolua într-un alt fel.

Cultura populară, prin comportamente, normele simbolice, practicile cotidiene, fiinţează paralel cu cultura globală a societăţii. Ea exprimă valori existente în alte perioade de timp care persistă în condiţiile prezentului. „ Cultura populară este ansamblul de modele culturale şi de norme simbolice, constituind sisteme deschise în relaţiile cu dinamica socială şi politică şi care exprimă, în forme diverse, multiple, relaţiile interindividuale, raportul cu timpul şi spaţiul, coduri lingvistice, producţii reale şi imaginare”13 Această definiţie omite însă elementul esenţial al culturii populare: identitatea culturală. Cultura populară apare, înainte de toate, ca expresie elocventă a identităţii unui grup sau a unei societăţi. Fiind centrată pe etnie, ea se instituie ca formă de reprezentare a acesteia. În contextul actual al integrării europene, în care globalizarea este fenomenul cultural (şi nu numai) omniprezent, vehicularea conceptului de etnie nu trebuie să aibă conotaţia unui protocronism desuet, funcţionând în

13 Poujol, G., Laboune, R., Les cultures populaires, Privat, Paris, 1979, p.10

36

limitele unei interpretări exagerate. Cultura populară este cea care pune în lumină trăsăturile individualizatoare ale unui popor, le asigură acestora continuitatea , dăinuirea în sistemul diverselor forme de manifestare a culturii de masă prezente contaminate de globalizare. Cultura populară concentrează datul etnic şi-l redă în obiceiuri, în tradiţii şi în mentalităţi. Astfel, cultura populară se revendică, în primul rând, din creaţia sa literară anonimă, din ceea ce poporul a produs în diferitele condiţii istorice care i-au marcat existenţa.

Cultura populară cunoaşte, evident, o evoluţie, ea fiind în actualitate prin valori ce consonează cu cerinţele şi aspiraţiile actuale, fără a renunţa la specificitatea ei, de păstrătoare a identităţii naţionale. Asistăm astăzi la mutaţii esenţiale în cultura populară ca în orice alt domeniu al culturii. Arta populară este creată şi în afara cadrului rural, ceea ce reprezintă expresia interesului faţă de ea din partea unui larg public. A crescut interesul social şi turistic pentru produsele folclorice, iar abundenţa de produse folclorice, precum şi creşterea numărului de producători (creatori) este peremptorie pentru interesul faţă de cultura populară.Evident, o serie de factori au contribuit la aceasta situaţie. Se mentionează, de regulă, industrializarea şi urbanizarea, care ar fi determinat distrugerea vieţii specifice raporturilor sociale tradiţionale. Au apărut norme care au creat alte structuri de colectivitate şi de consum. Însă nu au dispărut tehnicile şi motivele artei populare. Noile condiţii determinate de urbanizare, industrializare, nivel de instrucţie au creat noi nevoi de fabricare şi consum al produselor de artă populară. În acest fel, arta folclorică este un fenomen viu, cu consecinţe directe asupra spiritualităţii contemporane. Arta populară cuprinde creaţia şi difuzarea obiectelor de artă populară, tehnici tradiţionale de artă folclorică, utilizarea unor motive şi a unor obiecte caracteristice.

În acest context apare problema raportului dintre funcţionalitatea şi valoarea estetică a unui obiect de artă populară. Iniţial, obiectul de artă populară are o funcţionalitate anume. Însă

37

aceste obiecte nu sunt căutate astăzi pentru funcţionalitatea lor, ci pentru valoarea lor artistică. O lingură de lemn, de pildă, pentru mulţi nu reprezintă în zilele noastre nici un interes funcţional. Ea este achiziţionată cu deosebire pentru dimensiunea ei estetică. Publicul are deci nevoie de obiecte cu puternice valenţe estetice. Din această cauză, creatorul este stimulat şi tentat în acelaşi timp să-şi deplaseze interesul său profesional către estetic. În consecinţă, el adaugă noi elemente estetice din dorinţa de a răspunde unei anumite cerinţe a publicului. Avem aici de-a face cu paradoxul esteticului în creaţia populară. Pe măsură ce se intensifică interesul pentru arta populară la un mare număr de oameni, obiectul de artă populară devine prea estetic, sau altfel spus, cu exces de intenţie estetică, de multe ori frizând kietsch-ul. Dacă la obiectele create tradiţional esteticul consona firesc cu funcţionalul, ele neputând fi despărţite, astăzi intenţia estetică este omniprezentă.

În arta populară clasică, dominantă este trăsătura ei colectivă, şi face parte integrantă din viaţa cotidiană, fiind practicată de o manieră activ-creativă de către membrii comunităţii. Creatorul şi receptorul sunt orientaţi de acelaşi gust derivat din norme comune de învăţare. De asemenea, produsele artei populate au aceeaşi semnificaţie în viaţa fiecărui membru al comunităţii. Dar comunităţile tradiţionale au dispărut. Modul de viaţă care a servit ca bază a unor activităţi de creaţie a culturii populare s-a diminuat foarte mult, iar în unele locuri el s-a transformat radical.

Pe de altă parte, impactul tehnicii se face resimţit şi în acest domeniu. În consecinţă a apărut o mare cantitate de produse folclorice în afara colectivităţii originare. Au apărut grupuri sociale care îşi câştigă existenţa din producerea şi comercializare acestor produse. A apărut o reţea de magazine destinate special vanzării unor asemenea produse. În unele unităţi comerciale se valorifică creaţii de artă populară. În acest fel s-a creat un mediu specific, un gust anume orientat de aceste structuri prin care se creează şi se valorifică arta populară. Este semnificativ cum un interes pentru un alt gen de

38

cultură a determinat organizarea unui sistem de producţie care, de fapt, în esenţa lui, nu are nimic de-a face cu cultura populară. Nu avem în vedere numai câştigul material ce rezultă din vânzarea acestor produse. Luăm în seamă şi deformările care au loc prin lărgirea, până la anulare, a conceptului de artă populară.

Evoluţia culturii populare şi atitudinea grupurilor sociale exprimă într-o manieră sui-generis teoria formelor fără fond. Se pot formula astfel o serie de raporturi formă şi fond:- fond vechi de cultură populară - formă nouă de cultură populară;- formă veche de cultură populară - fond nou de cultură populară;- formă nouă de cultură populară - fond nou de cultură populară;- fond de cultură populară - formă din afara artei populare;- fond din afara artei populare - formă de cultură populară;- fond vechi de artă populară şi formă veche din afara artei

populare;- formă veche de cultură populară şi fond vechi din afara artei

populare;- fond nou de cultură populară şi formă din afara culturii populare;- fond nou din afara culturii populare şi formă nouă de cultură

populară;- fond vechi de cultură populară şi formă nouă din afara culturii

populare;- fond nou din afara culturii populare şi formă veche de cultură

populară;- fond vechi din afara culturii populare şj formă nouă de cultură

populară.Toate aceste forme sunt regăsite, într-o forma sau alta, în

creaţiile culturii populare de astăzi.Cultura populară constituie expresia unui mod particular de

civilizaţie, cea românească. Persistenţa acestui tip de civilizaţie determină influenţa culturii populare şi, de aceea, ea apare ca o realitate concretă în spiritualitatea contemporană, ca o entitate a peisajului cultural şi ca o formă subalternă faţă de alte tipuri de

39

cultură. Cultura populară fiinţează prin sine în forme specifice în toate mediile sociale şi rezidenţiale.

Norme

Cultura se distinge, în dimensiunea ei de existenţă eminamente umană şi socială, prin modele acceptate sau impuse indivizilor în scopul raţionalizării comportamentelor individuale şi sociale. Convieţuirea oamenilor într-o societate este proiectată de cultura lor în modelele ce au caracter de normă. Primele structuri sociale s-au constituit din momentul când grupurile de hominizi au dispus de cultură, adică de principii ce au diriguit trăirea în comun, acceptate ca atare de către toţi membrii grupului. Din interacţiunea interumană şi intergrupală, indivizii au învăţat acele norme, pentru că numai astfel devenea posibilă funcţionarea raporturilor dintre ei. Dincolo de particularităţile biopsihice, de trebuinţele specifice, de interesele proprii, oamenii au căzut de acord sau li s-a impus să acţioneze în temeiul unor norme. Toate culturile au moduri de a susţine şi întări ceea ce au comun, concomitent cu descurajarea şi pedepsirea a ceea ce ele consideră că este inadecvat unui comportament colectiv, acceptat, pentru funcţionarea societăţii.

Ce sunt normele? Ele reprezintă reguli şi modele care determină ce comportament este corespunzător sau nu este corespunzător într-o situaţie dată, conform standardelor de comportament cerute de o cultură. O normă, pentru a funcţiona, trebuie să fie acceptată şi înţeleasă de individ sau de grup. Normele au un sens după care oamenii se orientează în reţelele sociale şi culturale, astfel încât ei să ajungă la acceptarea reciprocă a convieţuirii într-un spaţiu social. Obligaţiile de rol într-un grup social sunt definite de normele sociale ale grupului.14 Normele sunt şi scopuri. Li se atribuie calităţi şi funcţii, ele capătă caracterul unor realităţi construite şi, de aceea, ele reprezintă

14 Theodorson & Theodorson, 1969, p. 277

40

standarde prin care sunt judecate acţiunile umane şi sunt sancţionate cornportamentele.

Etnologic, termenul de normă are originea în cuvântul grec nomos, care înseamnă ordine. Conceptul de normă pare să aibă şi o altă rădăcină, tot greacă, în zeiţa Nemesis, care îndeplinea misiunea de a reglementa respectarea împărţirii lumii între zei. Nemos se referă la ordinea umanului spre deosebire de physis, care desemnează ordinea naturii. Diferenţa aceasta dovedeşte că încă din antichitate societatea era concepută ca structură diriguită de norme pentru menţinerea ordinii şi sancţionarea abaterii de la reguli şi împotriva ordinii. Norma socială are consecinţe, ca urmare a rolului ei în raţionalizarea vieţii sociale15: crearea de drepturi, obligaţii şi interdicţii, menţinerea sociabilităţii umane prin dirijarea convergentă a acţiunilor şi conduitelor individuale, evitarea conduitelor şi tensiunilor prin limitare acţiunii individuale şi întărirea coeziunii, susţinerea sentimentelor de solidaritate socială şi fortificarea securităţii individuale şi sociale, stabilirea regulilor de conduită pentru individ şi grup privind comportamentul dezirabil. Toate aceste efecte se regăsesc în orice cultură, iar concretizarea lor are loc diferit în fiecare cultură. Iată cum se concretizează normele în Comuna Podari:

Interdicţii:

Femeile n-au voie să intre în altarul bisericii decât la sfinţirea acesteia

Femeia nu are voie să treacă calea unui bărbat şi asta se respectă şi azi. Dacă vine un bărbat şi are de trecut drumu’ ea aşteaptă până trece bărbatu’ ; de asemenea, femeia nu are voie să treacă prin faţa carului, pentru că acesta poartă sarcina

Duminica n-ai voie să munceşti la câmp, să coşi, să speli

15 S. Radulescu, 1994, p. 59

41

N-ai voie să mănânci înainte de a fi împărtăşit (împărtăşania se face pe inima goală)

N-ai voie să mănânci fruct nou până nu dai de pomană din el Nu se mătură niciodată înainte de a se împărţi (de a se da de

pomană)

Legate de botez:

n-ai voie să furi nimic cât eşti gravidă, că iese copilul pătat în forma lucrului pe care l-ai furat

n-ai voie să strigi copilul pe nume până la botez; copilul nu poate fi închinat decât după botez după botez, copilul se sărută doar după prima scaldă, ca să nu i

se ia mirul femeia gravidă nu are voie să facă pomană, să poarte doliu, să

meargă la înmormântare, să treacă răscruciurile noaptea, să îi treacă o pisică peste picioare, să dea cu piciorul într-un animal păros

n-ai voie să intrii în biserică, ca mamă, până la 6 săptămâni după ce ai născut, până se face molifta de curăţenie

femeia lehuză nu are voie să iasă la toaletă cât alăptează, că-i coace pkieptu’

femeia lehuză nu are voie să iasă din curte 6 săptămâni de la naştere, că trece prin răscruci, şi-i sacă pkieptu’

Legate de nuntă:

n-ai voie să vezi mireasa, ca ginere, înainte de a fi învelită nu se face nuntă miercurea, vinerea şi în cele patru posturi mari

de peste an miresele nu au voie să se vadă la biserică; dacă se întâlnesc două

mirese la biserică, trebuie să facă schimb de agrafe

42

nu se face nuntă până la un an de la decesul cuiva din familia celor doi miri

Legate de înmormântare:

n-ai voie să scalzi mortul decât dacă eşti de acelaşi sex cu el, sau dacă eşti rudă

n-ai voie să mături cât stă mortul în casă pt că îi dai cu gunoi în ochi

n-ai voie să văruieşti până la 6 săptămâni de la înmormântare pentru că îi acoperi mortului ochii cu var;

n-ai voie să te uiţi în oglindă16 până la 3 zile de la înmormântare n-ai voie să te bărbiereşti şi să te tunzi 6 săptămâni de la

înmormântarea unei rude apropiate n-ai voie să asculţi muzică, să te uiţi la televizor până la 6

săptămâni; n-ai să vorbeşti în timpul primului tămâiat n-ai voie să boceşti în biserică n-ai voie să treci calea mortului n-ai voie să speli vasul din care ai primit de pomană

Superstiţii:

Fetele se duceau (de anul Nou) în grajdurile boilor şi dacă bou’ era culcat îi dădea cu picioru’ şi zicea : „ di ăst timp, di la anu’, di la ălălalt”. Dacă bou’ se ridica când zicea în ăst timp, fata se mărita repede; dacă se ridica când zicea la anu’ - fata nu se mărita acum dar la anu’ se mărita precis; sau la celălalt an ş.a. De multe ori nu se ridica bou’ şi fata venea plângând în casă

Atunci când popa umbla cu botezu’ prin sat, fiecare fată cerea câte o crenguţă de busuioc, dar îi dădea altele în schimb şi seara

16 Oglinzile sunt acoperite din momentul în care a decedat persoana

43

şi le punea sub pernă, că visează pe cine va lua, sau, mă rog, ce va petrece în viaţă;

Când pleacă la lucru cineva şi-i iese cu plin, adică când trece cineva cu găleata cu apă plină, se duce cu fruntea sus că-i merge strună treaba. Mie, când mi-o ieşi cu plin, izbândesc, unde mă duc; dacă-mi iese cu gol, mă duc cu inima-ndoită că ori nu rezolv ce am de făcut,ori, şi dacă rezolv, e ceva tras de păr;

Fetele ca să fie frumoase, harnice şi să se mărite repede, şirul de mărgele de la gât îl punea sub prag acolo, sub pragul camerei, şi popa când intra în cameră să boteze, normal că dădea pasu’ peste el şi fata purta după aia şiragu’ de mărgele la gât şi precis se mărita;

Pentru a afla sexul copilului înainte de naştere, fără să ştie mama, o femeie îi presară-n cap sare. Dacă femeia va duce mâna la gură, va fi fată, iar dacă o duce la nas (să se frece), va fi băiat;

Femeia gravidă când visează un trandafir, bujor sau busuioc înseamnă că va avea băiat, iar când visează o garoafă sau o lalea, va avea o fată

În dimineaţa de Bobotează,fata să măture şi să stea pe gunoi. Primul nume de bărbat pe care îl va auzi, va fi numele pe care îl va purta ursita ei

Prima apă de scaldă se pune la rădăcina unei flori Doliul se pune pe o apă curgătoare sau într-o salcie Când vin cucii sau de Paşti, când ştii că ies oile cu miei noi, să

nu te prindă nemâncat, măcar sare pe limbă să pui, ca să nu te spurce

În noaptea de Anul Nou, să împuşti anu’ vechi, fie cu pu;ca , fie cu un chiot mare

Funcţiile normelor sunt un reflex al culturii în care ele fiinţează. Există un număr de funcţii prezente în orice societate: exprimarea şi promovarea criteriilor funcţionale ale unui sistem, expresie acţională a cunoştinţelor acumulate, mod simplificat de

44

decizie, modalitate simplă de exercitare a controlului, crearea consensului şi reducerea incertitudinii17

Obiceiuri

O formă aparte de normativitate o reprezintă obiceiurile. Ele sunt un comportament construit în funcţie de normele unei comunităţi pentru că, altfel, s-ar produce o încălcare a principiilor după care se desfăşoară viaţa de obşte. Vecinătatea la români, obişnuinţa ca în fiecare duminică toţi membrii comunităţii să meargă la biserică, participarea la evenimente sociale sau familiale sunt obiceiuri. Persoanele care nu se conformează obiceiurilor sunt privite ca fiind diferite de comunitate.

Unele obiceiuri cărora li se ataşează o semnificaţie morală sunt socotite vitale pentru fiinţarea şi supravieţuirea societăţii. Violarea lor este aspru pedepsită. În societatea tradiţională, cei care încalcă aceste obiceiuri sunt etichetaţi ca răi sau păcătoşi, iar din această cauză trebuie să moară sau să fie privaţi de libertate, sau să fie torturaţi. Societatea instituie interdicţii clare, tabuuri, cu privire la acte ce sunt prohibite. Incestul, violul, atentatul la viaţa personală, tentativa de atac la securitatea grupului sau comunităţii sunt interzise şi încălcarea lor se sancţionează cu pedepse aspre mergând până la pedeapsa cu moartea.

Normativitatea socială se impune, cu deosebire în societatea modernă, prin legi. Sursa actelor legislative este, cu precădere, în sistemul de valori morale ale societăţii. Legile sunt reguli impuse de un grup specializat al statului, alcătuit din oameni care au dreptul şi obligaţia de a folosi toate mijloacele, inclusiv forţa, în menţinerea ordinii şi stabilităţii sociale. Spre deosebire de obiceiuri şi tradiţii, legea este o reglementare a raporturilor sociale în mod deliberat.

17 Catalin Zamfir, Norma, în Dicţionar, 1993, p. 396

45

Spre deosebire de ,,dreptul viu", aşa cum l-a denumit Gusti, legea este o construcţie raţională. Dreptul viu sau dreptul obişnuielnic este ansamblul obiceiurilor juridice transmise din generaţie în generaţie prin care s-a reglementat viaţa socială a comunităţilor, în lipsa unor texte juridice scrise. Dreptul obişnuielnic se aplica în acordarea unor drepturi de moştenire, în cazurile de înstrăinare, de hotărnicie, sancţionarea delictelor, relaţiile individuale cu obştea. De altfel, în obştea sătească acţiona obiceiul pământului, dreptul de folosire în comun (în devălmăşie) a pământului, apelor şi pădurilor, adică, ,,stăpânirea de-a valma" derivată din patrimoniul comun al locuitorilor satului, urmare a unei moşteniri de neam. Sociologul român D. Gusti concepea astfel dreptul viu: ,,dreptul existent efectiv în cadrul unui grup social şi care cuprinde, în măsuri diferite, legea scrisă, legea pământului şi chiar creaţia populară. Pentru funcţionarea structurilor societăţii se impune aplicarea legilor scrise şi a dreptului obişnuielnic, din cauză că normele juridice, deşi universale, nu pot răspunde la toate aspectele specifice ale mecanismelor de fiinţare a relaţiilor sociale.

Vărsatul apei de Joi Mari

Cu o zi înainte, fetele aduc flori din pădure, iar băieţii aduc pentru fiecare fată câte o creangă de pom înflorit. Seara se strâng la una dintre fete, îşi împodobeşte fiecare crenguţa cu florile culese şi-şi aranjează coşurile cu uitate – colaci pe care se pun rahat, bomboane sau halva şi lumânări.

După 12 noaptea, fiecare fată îşi ia coşul cu uitate , creanga împodobită, o găleată, lumânări şi tămâie şi o listă cu toţi morţii din neam şi pleacă la izvor unde le aşteaptă băieţii care fac un gropan în care să se strângă apa şi fac focul. Fiecare fată îşi alege pe poiană un loc unde îşi înfige creanga de pom, iar pe un şervet, îşi aşază uitatele cu lumânările aprinse, şi celelalte lumânări, înfipte în pământ pentru a delimita locul ei. Apoi tămâie locul şi încep fiecare să care câte o

46

găleată de apă, la început pentru Dumnezeu şi pentru sfinţi, şi după aceea pentru fiecare mort din neam, pe care le varsă pe poiană. La sfârşit împart colacii băieţilor, ,,îi dau peste pârâu’’, pe care-i rumenesc pe jar şi-i mănâncă.

Lăsatul Postului de Paşti

La Lăsatul Postului de Paşti (după-amiaza) femeile se duc la naşi cu o sticlă de vin, una de ţuică, o pâine, cu ouă, carne, cozonac, ,,pupă mâna naşului, acu’ văd că se sărută aşa....e tineret de-sta care nu mai ştie să pupe mâna’’.( Păuna Elena).

Tot la lăsatul postului se strigă, fie la margine de sat, fie prin sat: ,, se strângeau câţiva băieţi (şi fete câteodată) şi se strigau unele abateri de la morală, unele treburi, şi mă rog, cele sau cei care umblau aşa haimanale şi atuncea se strigau: -auzit-aţi mă? -ce mă? – păi cutare şi cutare au fost cu cutare şi cutare şi-au făcut şi-au dres.. Şi ceilalţi răspundeau şi ei – Ruşine să le fie’’. ,,După ce se termina masa de seară firmiturile nu se aruncau, se adunau într-un pachet, în poală de exemplu, se ducea fata afară şi la arunca şi striga: nare-ţi şi voi păsărilor şi voi jivinelor....asta pentru ca să aibă acuma ce să mănânce. Prin asta apărau holda.’’(Vlad Daniela).

Paştelereînviat de Tudor Gheorghe

47

Sunt un pic amărât, pentru că această minune care înseamnă Sărbătoarea Paştelui se manifestă atât de deosebit in mai multe locuri din ţara noastră şi, din păcate, nu se cunosc toate aceste obiceiuri. Pentru mine, ideea de Paşti înseamnă primeneală. In satul meu natal, copil fiind, era ideea de a mă duce la împărtăşanie cu foarte multă pioşenie, cu o anume spaimă, aş zice, pe care mi-a inoculat-o bunica. Tatăl meu fiind cântăreţ de biserică, am copilărit în strană. Pentru mine, nimic nu e străin din aura frumuseţii Ortodoxiei! Ei bine, şi noi copiii eram pregătiţi de aceasta sfânta sărbătoare, începând de la respec-tul faţă de post. Iată-ma, sunt om la 57 de ani şi, spre uimirea multora, posturile astea două, al Crăciunului şi al Paştelui, le ţin cu străşnicie. Pe vremea când eram copil, la mine în sat se întâmpla un fenomen. Femeile veneau cu pomelnice, dădeau părintelui să citească viii şi morţii, şi-n noaptea de Paşti se umplea curtea bisericii de 300,400 de coşuri. Femeile cărau coşuri în care aveau pâine, o bucată de miel, brânză, două sticle de vin şi o jumătate de sticlă de ţuică.

Aşadar, toţi morţii aşezării se bucurau de câte un cos. Erau purtaţi simbolic, ca în sânul lui Avraam. Era extraordinar de frumos, pentru că după ce venea ora şi părintele spunea:

"Veniţi să luaţi lumină!", atunci cele 300, 400 de femei aprindeau lumânări.

Să vezi, într-o curte cu iarbă verde şi brazi, 400 de coşuri peste care ard lumânări...

Veneau şi ele, ca mironosiţe odinioară, la mormântul Domnului...

Bărbaţii apăreau ceva mai târziu. Erau îmbrăcaţi cu cămăşile curate, ca de Paşti. Fiecare femeie dădea consilierilor bisericii câte o sticlă de vin. Astfel, 400 de sticle de vin se puneau laolaltă, într-un butoi, care se umplea ochi.

Tu veneai, bărbat, la slujbă, te închinai la iconostas, sărutai mâna părintelui, te miruiai, luai Paşti şi ieşeai pe altă uşă. La biserica noastră îmi amintesc două uşi, una principală şi una care se deschidea

48

tainic, numai de Paşti. Şi era un consilier, care te primea cu o cană de vin din butoi şi zicea

- "Hristos a înviat!" .

Şi tu trebuia să bei cele 200 de grame cât avea cana şi să zici:

- "Adevărat a înviat!".

Dar din curte până la şosea trebuia să mai treci printr-o alee de coşuri, şi fiecare femeie avea un păhăruţ mic. Şi iarăşi, tu treceai, ţi se zicea: "Hristos a înviat", tu trebuia să iei paharul şi ziceai: "Adevărat a înviat!". Sigur că totul era într-o anume cumpătare. In zorii zilei era o serbare atât de frumoasă în curtea bisericii mele, că simţeam adevărata fericire şi bucurie. După aceea oamenii plecau spre casă; femeile nu se culcau, nici bărbaţii. Noi, copiii ne trezeam şi mergeam în cimitir unde ni se dădeau ouă peste groapă. Era un obicei frumos... Noi stăteam într-o parte a mormântului bunicilor, fraţilor, unchilor, neamurilor şi aruncam un ou peste groapă. Acolo, în cimitir, se mai întâmpla un lucru extraordinar: oamenii se aşezau în fata crucilor şi întindeau masa. In cimitir, în locul marii treceri.

Acest obicei era numai în ziua de Paşti. Avea loc, astfel, cea mai fascinantă întâlnire şi petrecere a viilor cu morţii.

Căluşarii.

„Muzica din căluş te face să joci fără să vrei”. „Pe aicea n-au mai venit de mult ... n-a mai avut lumea ce să

muncească ca să-i ia din căluş. (...) Am asistat şi eu la un caz – la o ţigancă. În timpul sărbătorilor de Rusalii s-a îmbolnăvit şi doctorii nu au reuşit nimic. Atunci au fost chemaţi căluşarii pentru că era luată din căluş. S-au adunat cu lăutarii, în răscruci, au întins o rogojină jos, pe care au pus-o culcată cu o perină sub cap, că ea nu ştia de ea şi-au început să cânte lăutarii şi mai repede, şi mai repede şi pe urmă ea a

49

început să facă aşa din picior şi aşa (să-şi mişte haotic picioarele) şi când a spart oala cu usturoi atunci s-a ridicat şi a luat-o la fugă (se zice că atunci când se ridică de jos, „pacienţii” căluşarilor au impulsuri sinucigaşe, ori se aruncă în faţa unei maşini ori într-o apă). Asta e văzută şi ştie toată lumea”. În timpul căluşului (zilele de Rusalii) nu se munceşte şi se poartă la brâu un grăunte de usturoi sau un fir de pelin pentru a nu fi „luat din căluş”. Căluşarii sunt 9, fiecare dintre ei având un rol, existând şi un vătaf – şeful căluşarilor. Unul din obiectele importante din recuzita lor este o oală mare de pământ plină cu apă, usturoi şi frunze de pelin, în jurul căreia se joacă şi care este spartă la sfârşitul ritualului.

„Căluşarii joacă în jurul oalei, toată lumea e foarte concentrată, atentă acolo, ei joacă în continuare, sar, nu se încurcă, până la un moment dat când văd că începe să mişte cel bolnav. Atuncea vătaful se duce şi sparge oala. Toată lumea se fereşte să nu te ajungă un strop din aia, pentru că şi pe ei pe căluşari, pe care-i atinge apa cade jos şi trebuie să-i joace şi lui alt căluş.” (Păuna Elena)

Calendarul de ceapă

În noaptea de Anul Nou, bătrânii puneau 12 foiţe de ceapă, pentru fiecare lună din an câte una, le puneau la loc ferit şi puneau câte un pic de sare în fiecare foiţă şi dimineaţa care lună avea sarea cea mai topită şi mai multă apă în ea, aia ca fi cea mai ploioasă. Se mai zice că lunile ianuarie şi februarie sunt total diferite – cum e una nu e cealaltă.(Genoiu Elena)

Vrăjitul – în noaptea de Anul Nou

În noaptea de Anul Nou se cerne cenuşă pe o farfurie, deasupra se pune un pahar cu apă ne-ncepută şi, de o parte şi de alta a paharului, tot pe farfuria cu cenuşă, două lumânări aprinse.

50

La 12 fix te închini cu o verighetă cununată şi o arunci apoi în paharul cu apă. Te uiţi în cercul de-l face verigheta. Dacă se vede ceva repede, atunci te măriţi repede. Dacă ţi se arată mai greu, te măriţi mai târzior. Da sigur,sigur, ţi se arată ursita.(Vlad Daniela)

Valori

Dacă normele sunt reguli pentru un comportament adecvat stabilităţii şi funcţionalităţii grupului sau societăţii, valorile sunt realităţi abstracte cu privire la ceea ce este dezirabil, corect şi bun, aşa cum sunt apreciate o faptă bună, un obiect, o acţiune, o idee etc. de către majoritatea membrilor societăţii. Valorile furnizează modelele de judecată după care sunt evaluaţi oamenii, obiectele şi evenimentele. Adevărul, binele, frumosul sunt repere absolute în orice colectivitate. Petre Andrei a afirmat ideea că obiectul judecăţilor de valoare îl constituie chiar valorile, iar cultura este cea care orientează valorile.Sociologic, valoarea este o relaţie socială, adică ea rezultă din procesul interacţiunii oamenilor. Un sistem valoric este expresia unei comunităţi, şi se constituie ca totalitate a valorilor unui gurp sau a unei societăţi.Iată câteva exemple de valori promovate în universul rural, concretizate paremiologic:

Bunăvecinătatea De vrei să ştii cum e oarecine, nu-ntreba departe,ci numai

cată cum trăieşte cu vecinii Bună dimineaţa nu e de la Dumnezeu, e de la oameni

Ospitalitatea Vai de casa în care nimeni nu intră! Cine pe altu’ omeneşte, pe Dumnezeu îl cinsteşte

51

Respectul pentru părinţi, pentru bătrâni La omu’ bătrân să nu-i calci cuvântu’! Mâna părinţilor se pupă şi când e murdară de pământ

Toleranţa,flexibilitatea Mai bine o pace strâmbă decât o judecată dreaptă Mai bine suferi o nedreptate decât să faci o strâmbătate

Răbdarea Cu răbdare şi tăcere se face agurida miere Cu vreme şi cu răbdare şi frunza de dud se face mătasă

Milostenia Ce dai săracilor, ţie-şi dai Cine dă săracului, împrumută pe Dumnezeu Na, să am pe lumea ailaltă!

Tradiţii

S-a desprins din analiza culturii dimensiunea ei cumulativă, concretizată în moştenirea culturală. Mecanismul cel mai important prin care societatea transmite acest patrimoniu cultural îl reprezintă tradiţiile. De pildă, obiceiurile sunt o moştenire a unui grup sau a unei societăţi preluată de cel puţin trei generaţii. Prin urmare, pentru ca un obiect să fie integrat într-o tradiţie este necesar transferul lui de la o generaţie la alta, adică verificarea oportunităţii lui pe o durată lungă de timp. Prin tradiţie se poate transmite orice valoare, idee, conduită umană, evident, cu particularităţile acesteia. Obiecte ale

52

tradiţiei sunt tipuri de acţiune, construcţii, limba, obiceiuri, simboluri.

Din perspectiva fiecărei sfere a culturii, suntem îndrituiţi să susţinem specificitatea tradiţiei, exprimată în trăinicia ei în timp. În creaţiile spirituale, tradiţia dăinuie în eternitate. Operele literare şi artistice perene sunt un izvor de elemente ale tradiţiei. Moştenirea lor este transmisă de-a lungul întregii istorii a artelor şi literaturii. Publicul din fiecare epocă receptează aceste opere din unghiul trebuinţelor sale şi găseşte în aceste creaţii răspuns la aspiraţiile şi idealurile sale.Pentru religie tradiţia este însăşi dogma, învăţătura dată de Dumnezeu, prin viu grai, Bisericii. Creştinismul, ca orice altă religie, se înrădăcinează într-o tradiţie. O asemenea tradiţie, cum este cea ortodoxă, comunică cu spiritul timpului şi dă răspuns la problemele fiecărei epoci.

În sfera culturii materiale şi a celei ştiinţifice, moştenirea se perimează mai repede şi, de aceea, tradiţiile durează mai puţin.

În orice tip de societate, viaţa oamenilor şi evoluţia grupurilor sociale sunt orientate de mecanismul prin care se asigură stabilitatea şi prin care se produce schimbarea. Este de mult cunoscut că este posibilă o autentică prefacere socială şi culturală numai dacă ea este generată de structuri statornice. Nevoia de înnoire rezultă dintr-un cadru concret al unei comunităţi umane interesate în sincronizarea cu epoca sau cu timpul prezent. Omul este o fiinţă eminamente culturală, distingându-se prin tezaurizarea creaţiilor sale într-o moştenire transmisă din generaţie în generaţie. Acest patrimoniu, caracteristic pentru orice popor sau naţiune, capătă expresia tradiţiei, obiceiurilor, miturilor etc. Dintre ele, tradiţia conferă specificitatea cea mai clară unui grup uman sau social. Orice popor şi-a construit spaţiul spiritual şi a edificat un câmp cultural prin dezvoltarea unor tradiţii proprii.

Ce este tradiţia? Este un ansamblu de valori, norme, principii, concepţii, instituţii şi acţiuni durabile în timp, de regulă de-

53

a lungul a cel putin trei generaţii. Etimologic, prin termenul de tradiţie este desemnată orice transmitere a moştenirii de la o generaţie la alta.

Chestiunea esenţială o reprezintă ce şi cât se transmite din aceasta moştenire? Răspunsul la această întrebare determină şi modul cum este conceput rolul tradiţiei în dezvoltarea unei comunităţi. Dincolo de această atitudine, rămâne ca un fapt indiscutabil prezenţa tradiţiei ca element fundamental al vieţii sociale, ea manifestându-se în toate componentele şi nivelurile de organizare a socialului. Datorită acţiunii agenţilor sociali, concretizată în acumularea socială şi culturală, tradiţia se impune ca factor al evoluţiei unei societăţi. Moştenirea trecutului, istoria, memoria contribuie la direcţionarea desfăşurării evenimentelor, comportamentelor, concepţiilor individuale, sociale şi de grup. În tradiţie se oglindesc generaţiile anterioare prin instituţii, obiceiuri, moduri de a simţi şi a gândi, tipuri de acţiune ce fiinţează ca normă de conduită şi de concepere a mersului societăţii de către generaţiile prezente. Ea reprezintă reperul, stabilul în raportarea acestuia la un viitor. Tradiţia este totodată sintagma obişnuită în viaţa cotidiană a grupurilor şi comunităţilor.

Este indiscutabilă pentru orice individ şi grup necesitatea organizării propriei acţiuni în funcţie de exigenţele tradiţiilor, de impactul lor cu realitatea umană, socială şi naţională. Fiind o continuare a trecutului în prezent, fiinţând ca moştenire, tradiţiile influenţează direct viaţa socială şi individuală. Ele apar în concepţia oamenilor ca fapte constrângătoare, acceptate ca atare, cărora nu ai cum să te opui. Există diferenţe de reacţie faţă de forţa puternică a tradiţiilor, determinate de tipul de comunitate de care aparţin indivizii. Într-o comunitate restrânsă, în care toţi membrii participă la viaţa cetăţii, împreună, raporturile dintre ei sunt directe, de cunoaştere reciprocă permanentă. Deoarece comportamentul fiecăruia este vizibil şi măsurabil de către toţi ceilalţi sau de către marea majoritate, poziţia în comunitate este în mare măsură

54

dependentă de modul cum respectă obiceiurile, normele şi principiile comunităţii. De aceea, satul se remarcă prin respectarea strictă a tradiţiilor. Sancţiunea, uneori destul de severă, a devianţei de la tradiţii, contribuie la exercitarea funcţiilor lor faţă de toţi locuitorii satului. Interesant, deşi satul contemporan cunoaşte influenţa inevitabilă a mediului urban, atât prin contactele directe ale locuitorilor, cât şi prin mass media, el continuă să rămână şi să fie considerat depozitarul principal al tradiţiilor în societatea modernă. Deşi se vehiculează mult teoria amneziei sociale, conform căreia se practică un ritual, pentru că aşa e bine, pierzându-i-se de mult timp simbolistica, nu facem aici aprecierea de valoare a acestor tradiţii, subliniem numai rolul remarcabil al tradiţiei în arealul sătesc, rol care-l plasează într-o situaţie conflictuală cu spiritul urban, axat, în principal, pe schimbare, modernizare, toleranţă. Oricât ar fi o comunitate disponibila la nou, la schimbare, ea nu se poate afirma in lipsa unor tradiţii proprii, apte sa exprime specificitatea ei.

Trăinicia unei tradiţii într-un anumit loc înseamnă existenţa unor mecanisme psihologice şi sociologice prin care tradiţia se impune în calitatea ei de regulator al vieţii oamenilor, iar noul este decantat de cerinţele normelor, principiilor şi valorilor moştenite. Este dificil, cel puţin în cazul unei comunităţi naţionale înscrise pe traiectul modernizării, de a considera hotărâtor dictatul tradiţiei, fără nici o manifestare a noului. Schimbarea se produce, dar ea este filtrată de tradiţii, acolo unde sunt puternice, iar forţa noului fiind moderată se impune mai lent. De aici frustrările şi stările conflictuale ce se pot naşte, mai ales, la nivel individual, însă şi la nivel de grup, faţă de ritmul încet al prefacerilor, aşteptate de o parte dintre membrii comunităţii să se producă rapid, pentru a răspunde unor cerinţe culturale, sociale sau ale modului de viaţă.

Naşterea

55

Când se naşte copilul, se face o sticlă de apă sfinţită ca s-o citească popa cu care se duce moaşa la biserică şi care este citită de către preot .Cu acesta se spală moaşa pe mâini când spală copilul, şi cu care îl mai şi stropeşte din când în când, atunci când plânge mai ales. Tot din această apă trebuie să bea mama înainte de a scălda copilul.

Ursitorile

După 3 zile de la naştere se face masa de ursitori: ,, vine o fetiţă curată şi face pâinea copilului, o frământă-n căpistere ajutată de o o bătrână cu vorba, o coace; pă pâine se pun tot aşa, bani înfipţi, bomboane, zahăr, da’ vin nu se pune şi cu ţuică, că cică iasă beţivan; acolo-i pui carte, îi pui creion, înainte îi punea sapă, îi punea seceră la cap, să fie harnic, să muncească. Se pune acu’ creion şi stilou, carte, caiet, să scrie, carte să citească, să fie deştept. Acu’ se mai pune o minge să se facă fotbalist. După ce se pune masa ursitorilor nu se mai intră în camera respectivă.’’ (Genoiu Elena)

Masa ursitorilor se face ,,ca să nu pocească copilul’’. Ursitorile sunt 3: ursitoarea mare, mijlocie şi mică, iar

darurile care se fac ursitorilor trebuie să fie distribuite în mod perfect egal, ca să nu se supere una dintre ursitoare, şi să priveze copilul de anumite calităţi.

După ce pune masa de ursitori, moaşa trebuie să rămână acasă la nepot, pentru că este important ceea ce visează, atât ea cât şi mama, în acea noapte în care vor sosi ursitorile. Când moaşa pleacă dimineaţa, lasă o bucată de pâine şi acasă şi apoi împarte pâinea la cei cu care se întâlneşte , asta ca să fie darnic; dacă moaşa nu împarte din pâine copilul va fi zgârcit. După ce s-a pus masa de ursitori, nu trebuie să mai iasă nimeni din casă, ca să nu se sperie ursitorile.

Botezul

56

Naşa aduce lumânarea împodobită, o plapumă şi o bucată de ţesătură .Copilul este dus la biserică în hainele aduse de către moaşă, şi adus înapoi, acasă, în hainele aduse de către naşă. Înainte de a intra în biserică, naşa participă la un ritual religios prin care se leapădă de Satana, preluând asupra ei datoria creştinării copilului.

Copilul e scăldat de 3 ori de către preot într-un hârdău plin cu apă adusă de o fată tânără, iar când e scos de acolo, e prijonit (sprijinit )de naşă pe bucata de material adusă, şi dus acasă. O dată botezat, copilul este purtat de către naşă, care este înconjurată de întregul alai (naş, moşi, tată) şi dau ocol mesei pe care se află Sfintele Taine. În tot acest timp, lumânarea este ţinută de către naş, care trebuie să-i protejeze flacăra. Lumânarea de botez, ca şi cea de la nuntă, este păstrată acasă, dar este bine ca ea să fie adusă la biserică în Săptămâna Mare, pentru a se sluji şi apoi a se lua cu ea lumină, în noaptea de înviere. De asemenea, această lumânare este bine să se aprindă atunci când copilul plânge, sau când celor din casă le este urât.

Deşi mama nu are voie să intre în biserică până la 6 săptămâni ale copilului, totuşi, acesteia i se poate face o slujbă în pridvorul bisericii, având, în acest fel, dezlegare să asiste la slujba de botez, fără să participe, însă, în mod activ la ritual.

De obicei, alaiul se întoarce pe jos de la biserică, pentru că întreaga familie se mândreşte cu faptul că cel mai mic membru al familiei a fost creştinat, a intrat în rândul lumii.

Acasă, alaiul este întâmpinat de mamă(dacă nu a fost la biserică), iar aceasta primeşte , peste o pânză albă şi un colac, copilul din braţele naşei.

Prima scaldă

După botez, a doua zi, naşa şi moaşa scaldă copilul, pentru a-i lua mirul Moaşa aduce sticla cu agheazmă, ce a fost pregătită

57

înainte de punerea mesei de ursitori. Toarnă din această apă în ălbioara în care va fi scăldat copilul; în apă se mai pun câţiva bănuţi şi petale de flori, precum şi o crenguţă de busuioc. Moaşa este cea care bagă copilul în apă, iar naşa cea care îl spală, îi ia mirul, şi îl scoate din apă. Apa primei scalde se toarnă la rădăcina unei flori din grădină.

Tăiatul moţului

Este un ritual realizat doar în cazul băiatului, după ce împlineşte un an.Este un ritual laic, întregul ceremonial desfăşurându-se acasă la copil. Naşa leagă părul băieţelului cu o fundă roşie, în frunte, iar de această fundă prinde un ban, în mod obligatoriu, de argint. Acesta reprezintă semnul în funcţie de care este tăiat părul copilului.

Vinderea rituală a copilului

În cazul unei boli grave ale copilului, există obiceiul vinderii ritualice a acestuia, care constă în datul de pomană al copilului unei femei căreia nu i-a murit nici un copil. Copilul se dă de pomană pe fereastră, într-o căldare, pentru că femeia care îl primeşte nu are voie să îl atingă. Copilul primeşte numele femeii respective şi va fi strigat cu acest nume, nu cu numele legal, pentru a nu fi recunoscut de boală.

Nunta

Peţitul

58

Băiatul pleacă cu părinţii şi rudele apropiate cu sticla de ţuică şi ceva de mâncare la fată acasă. Când ajung şi după ce vorbesc, tatăl băiatului întreabă fata dacă-i place de băiat; şi fata zice - Îmi place. Apoi fata ia sticla de ţuică şi i-o dă tatălui băiatului, apoi tatălui ei. Tatăl băiatului spune ce zestre vrea de la fată (pentru ei, pentru naşi, pentru nuntă etc.), şi, dacă se înţeleg, ia fata acasă la băiat.

Cununia civilă Se face ori înainte de nuntă ori sâmbătă dimineaţa: se duc la

sfat cu naşii şi cu tineretul. Dacă se face înainte de nuntă, se face masă (fedeleş) şi se petrece şi se dau diverse cadouri (servicii de masă, pahare, vase). Naşul are un rol minim în cununia civilă.

Invitaţia la nuntăDuminică dimineaţa mirele pleacă cu lăutarii şi cumnatul de

mână cu o ploscă cu ţuică prin sat, să invite lumea la nuntă. Dacă bei din ploscă trebuie să vii la nuntă.

Împodobirea cortului

Cortul este capitonat cu macate şi velinţe ţesute; mesele şi băncile lungi de lemn sunt învelite în feţe de masă împodobite cu crenguţe de brad şi cu flori.

Cortul este împodobit cu ghirlande din hârtie colorată şi cu buchete de flori. Locul naşilor şi al mirilor, precum şi al socrilor, este marcat prin cele mai mari buchete de flori.

Bradul

Când se întorc, se pleacă la brad (,, înainte era de hârtie de la Craiova, acu’ e brad verde, pin’’): mireasa, cumnatul de mână, tineretul. Bradul este împodobit cu mere, hârtie colorată.

59

Cumnatul de mână scoate apă de la Fântâna Cucului, o pune într-o căldare, şi o varsă pe piciorul miresei după care ia busuiocul şi stropeşte în cele 4 puncte cardinale, şi iar varsă apă pe celalalt picior, şi iar stropeşte, repetând de 3 ori. Se face o horă şi se dă bradul din mână în mână, iar când se termină hora, la cine rămâne bradul se zice că se va însura anul viitor.

Cumnatul de mână trebuie să aibă peste 18 ani, şi, de obicei, este cel mai bun prieten al mirelui. El preia ritualul de la un alt flăcău, care a fost cumnat de mână cu un an înainte.

Alaiul naşilor

După brad se pleacă să se ia naşii; este un alai doar al băieţilor.

Acasă la naşi i se pun ginerelui floarea şi banii în piept, ca şi cumnatului de mână, după care se întorc la nuntă.

Bărbieritul ginerelui

Ginerele e bărbierit, la început cu toporul, apoi se dă cu un măr, înmuiat într-un pahar cu vin, pe faţa ginerelui ca să-i înmoaie barba, şi este bărbierit cu un brici de către cumnatul de mână. Mama este cea care şterge obrazul ginerelui, cu şorţul.

60

Cumnatul de mână adresează diferite sfaturi ginerelui şi îi testează maturitatea şi hotărârea de a se căsători - cumnatul de mână reprezentând lumea pe care ginerele o lasă în urmă, aceea a burlacilor, a flăcăilor, iar naşul simbolizând lumea în care va intra, aceea a familiei.

Învelitul miresei

Se înveleşte mireasa de către naşă - o cunună de văl prinsă în păr cu agrafe, mireasa având în faţă o oglindă ţinută de domnişoara de onoare. În acest timp, lăutarii cântă Ia-ţi mireasă ziua bună.

După învelitul miresei, cumnata de mână prinde în piept, mai întâi naşilor, apoi socrilor mari, apoi socrilor mici, fraţilor, rudelor apropiate şi invitaţilor, flori în piept, deosebite în funcţie de importanţa rolului jucat în nuntă.

Cununia religioasă

Se pleacă la biserică cu tot alaiul; naşii ţin lumânările împodobite cu flori , iar cumnatul de mână ţine bradul. Când se intră în biserică se zice că cine pune primul piciorul în prag, acela va fi cocoşul în casă; de obicei bărbatul calcă primul pentru ca femeia ,,să-i ia frica’’. Popa le ţine cununile pe cap, întâi ginerelui şi apoi miresei, le citeşte, şi apoi le dă jos cu ajutorul naşilor: naşul la mire şi naşa la mireasă; îşi schimbă inelele între ei. Mirii sărută mâna naşilor.

După ce se termină slujba , o femeie, de obicei o rudă apropiată, pune pe o tavă o mână de grâu, bomboane, nuci, mere, pişcoturi (mai de mult se dădeau cubuleţe de zahăr) şi serveşte oamenii.

61

Se dă ocol de 3 ori bisericii şi se rupe bradul de către cumnatul de mână, iar apoi se pleacă la nuntă.

Întâmpinarea alaiului. Turta miresei

Se scoate o masă mică, cu trei picioare, pe care este urcată mireasa de către soacră care-i pune deasupra capului o pâine mare pe care sunt puse zahăr şi sare şi un pahar cu vin. Îi învârteşte pâinea de 3 ori deasupra capului , apoi o coboară şi îi dă norei să muşte de fiecare dată din pâine, din trei locuri diferite şi să guste din sare, zahăr şi vin; apoi îi bagă miresei în sân o monedă care trebuie să cadă jos, repetând de 3 ori.

Soacra coboară mireasa de pe masă, o învârteşte de trei ori în braţe, după care dă un chiot.

Apoi rupe pâinea deasupra capului miresei în multe bucăţi şi o aruncă către lume (despre care se zicea înainte că e bună la friguri).

Invitaţii sunt întâmpinaţi cu pahare cu vin şi prăjituri, mai ales pişcoturi.

Naşul pleacă acasă să se schimbe, se intră în cort şi se pune masa.

Naşul are 2 oameni ,,ai naşului’’ care ,,poartă naşul’’ şi care de obicei sunt fraţii mirelui sau rude apropiate.

Ospăţul

62

Naşii stau în capul mesei, în locul cu vizibilitate maximă. În timpul ospăţului, se respectă cu stricteţe ordinea în care se aduce mâncarea: mai întâi naşilor, apoi mirilor, socrilor mari şi socrilor mici. Naşii trebuie să aştepte ca toţii mesenii să primească mâncarea, iar mesenii nu încep să mănânce până în momentul în care naşii nu au început să o facă.

Darul. Dansul găinii

Şi în cazul nunţii se respectă acea lege nescrisă a ajutorului social.

Ca şi în cazul înmormântării, în care oamenii aduc familiei îndurerate coşul cu daruri, simbolizând ajutorul pe comunitatea îl dă rudelor, ca şi în cazul botezului, în care oamenii aduc cadouri micuţului, şi la nuntă tinerii căsătoriţi primesc fie daruri, fie bani. Prin aceasta, comunitatea înlesneşte viaţa tinerei familii şi dovedeşte faptul că acceptă tânăra familie în sânul ei, oferindu-i protecţie încă de la început.

Spre sfârşitul mesei, naşii, mirii şi socrii dau noroc între ei şi apoi cu toată lumea, urându-le de fericire şi sănătate mirilor. Se strânge apoi „darul”, contribuţia materială a nuntaşilor la noul început al tinerilor, cu un moment simbolic în care protagonistul este naşul: „vine bucătarul c-o găină friptă, legată cu fundă roşie şi flori, pe-o tavă cu lumânările aprinse” pentru care naşul trebuie să plătească. Acesta este momentul în care socrul mare strânge darul, începând cu naşii.

Dezvelitul miresei

Dezvelitul miresei are loc fie în seara nunţii, fie luni dimineaţa. După ce este dezvelită miresei i se pune pe cap un batic şi se zice că a intrat în rândul femeilor. Vălul este pus, de obicei, cumnatei de mână, prevestind căsătoria acesteia.

63

Ţuica fiartă. Ţuica roşie

Luni dimineaţa se strâng rudele apropiate şi fierb un ceaun de ţuică şi se pun iarăşi la masă. Soacra mare pregăteşte o sticlă cu ţuică colorată în roşu, pe care o joacă în horă şi din care dă tuturor mesenilor să bea. Aceasta simbolizează intrarea tinerei fete în rândul femeilor.

Cănirea socrilor. Pârlirea socrilor.

Acest ritual are o latură comică, amintind de anticii tragos. Se reiterează o veche formă a teatrului comic.

Socrii „se dau prin foc şi cu roşeaţă”. Sunt obligaţi să treacă prin foc, sunt căniţi cu funingine, puşi să se caţăre în copaci.

Obiceiuri legate de înmormântare

Cel ce a murit este scăldat şi îmbrăcat, de către trei persoane de acelaşi sex, care primesc o plată simbolică pentru asta. Scalda mortului este aruncată la rădăcina unui pom. În cazul unui mort tânăr, rudele de sex feminin apropiate lui(mama, sora), dacă vor să îi facă rău partenerului acestuia, îl stropesc cu apa din scaldă, ca să nu se mai recăsătorească. Apoi, mortul este aranjat în coşciug, sau în pat până acesta va fi gata: picioarele îi sunt legate cu o aţă roşie. În

64

coşciug se face saltea din hainele purtate de mort după care se pune lenjeria de tron. Sub pernă se pune un săpun, un pieptăn, iar în sicriu, un mestecău de mămăligă, o căpăţână de usturoi şi o ceapă. Pe piept se pune o cruce de crenguţe de măceş, de degetul mic se leagă un covrig şi un ban metalic, ortul.

Cât timp mortul este păstrat în casă ( 1-2 zile ), nu e bine ca el să fie lăsat singur, iar pe această durată pisicile din gospodărie sunt închise. Pe pieptul mortului este aşezat un „stat”, o lumânare din ceară în formă de spirală, are urează să fie aprinsă în biserică, la capul acestuia, de către femeia care-l va tămâia. În ziua înmormântării vine preotul şi „citeşte” coşciugul, crucea (din lemn), mâncarea care va fi servită celor ce vor veni la înmormântare, cât şi „darurile” pentru aceştia: „ se dau prosoape, batice, şoarţe la fiecare om (...) nu e om care să plece din curte să nu aibă ceva în mână”.

Ultimul drum este făcut, de obicei, cu un tractor sau vehicul cu remorcă, în care se aştern velinţe, iar deasupra sicriului, la capătul mortului, se pune o fotografie a acestuia. Alături de sicriu se urcă în remorcă rudele apropiate de sex feminin ale decedatului, care-l bocesc. Când se pleacă de acasă, o femeie sparge un vas, o oală, care apoi rămâne să măture casa. Pe drumul către biserică, la fiecare răscruce preotul „citeşte” mortului, rudele aruncând pe spate monezi ca „să-i dezlege drumurile”, monezi despre care se spune că sunt aducătoare de noroc. În urma cortegiului trece cineva apropiat cu o găleată cu vin, din care dă sa bea celor care ies în întâmpinarea mortului la porţi. Atunci când „trece mortul pe drum” este bine ca să deschizi poarta în semn că ai dori ca acesta să mai poposescă puţin pe lumea aceasta. La biserică mortul este aşezat aproape de altar, cu „picioarele înainte”, picioarele îi sunt dezlegate, i se aprinde statul, şi 9 lumânări pe marginile coşciugului, la colţuri şi la mijloc. Se împart celor din biserică 44 de batiste şi 9 „pomneţi”(monede), care au legate la două dintre colţuri o lumânare mică şi o monedă, şi încă „9 mâini de câte 9 lumânări”. La mormânt, după slujba făcută de preot, coşciugul este acoperit şi coborât în groapă cu ajutorul a două

65

frânghii şi a unei pânze care rămâne groparilor. În firida mormântului se lasă o sticlă de vin, una de ţuică şi pahare, iar cei foarte apropiaţi aruncă bani.

După ce se aruncă cu pământ peste sicriu, oamenii pleacă de la cimitir, fără a se uita înapoi, se spală pe mâini şi aruncă câţiva stropi de apă spre spate.

În camera în care a decedat persoana, se lasă timp de 6 săptămâni lumina aprinsă , iar după uşă se pune o măsuţă pe care, în fiecare zi, înainte de apusul soarelui, se pune un pahar cu apă neîncepută şi o bucăţică de rahat, sau bomboane. Dimineaţa, acestea se dau de pomană copilului din casă.

Un obicei interesant este dezlegatul din fiare. Ritualul este realizat de preot la cimitir, şi constă în oficierea unei slujbe prin care, persoanele născute în aceeaşi lună cu mortul, sunt dezlegate de acesta, cunoscut fiind faptul că, în lumea satului, persoanele născute în aceeaşi lună se consideră fraţi de cruce.

Căratul apei

După înmormântare, pentru sufletul mortului, se cară, de către o fetiţă, 2 „ape”: apa mică – 44 de găleţi, care se slobozeşte la pomana de 6 săptămâni şi apa mare – 88 de găleţi, pentru pomana de un an.

Slobozirea apei – „fata care a cărat apa ia un martor, un băiat; are un băţ (o crenguţă de măr) pe care a semnat cu o tăietură de fiecare dată când a cărat apa – 44 de tăieturi; îl pune să ţină de băţ şi-l întrebă:<< - Eşti martor că am cărat apa lu’ cutare? - Da. >>, şi se repetă de 3 ori. Se slobod tiugile cu lumânări pe apă, care se zice că-i deschid calea mortului în rai, îi luminează calea” (Păuna Elena)

În semn de doliu rudele „din casă” nu se bărbieresc vreme de 6 săptămâni (bărbaţii), se poate renunţa şi după 3, iar femeile se îmbracă în negru şi ţin un batic pe cap.

66

Pomenile

Mortul este pomenit la 3 zile, la 9 zile, la 3 săptămâni, la 6 săptămâni (Pomana mare) şi la 1 an, după care se continuă la fiecare jumătate de an până la pomana de 7 ani, însă cele mai importante sunt cele de la 6 săptămâni, 1 an şi 7 ani.

Imediat după ce a decedat persoana se duce la biserică un ulcior cu grâu şi o lumânare groasă care va arde timp de şase săptămâni în biserică. La Pomana mare din grâul care a stat în biserică timp de 6 săptămâni se va face coliva, cu care (împreună cu o sticlă de vin) , se tămâie mortul la cap la pomană.

Atunci când decesul are loc în condiţii mai puţin neobişnuite, există şi excepţii de la acest ritual. În cazul celor care mor spânzuraţi, spre exemplu, slujba de înmormântare nu are loc în biserică, ci în afara ei, urmând ca după 7 ani mortul să fie deshumat şi abia atunci să aibă loc, reluând totodată întreaga desfăşurare a înmormântării. Dacă cel care moare este necăsătorit, sunt integrate în ritual câteva din obiceiurile unei nunţi, pentru a întregi parcursul pe lume al decedatului. Dacă cel care a murit este bărbat este îmbrăcat în ginere,

67

iar dacă este femeie, în mireasă şi dacă au avut prieten sau prietenă şi dacă sunt de acord şi sunt orfani de un părinte, se îmbracă de asemenea în haine de nuntă

Creaţia populară

Datu-n bobi - tuşa Ghiţa lu’ Vasâle

„41- una de bobi, 41- una de fraţi,cum ştiţi, bobilor, bine să-mi daţiîntr-o cămăşă-mbrăcaţitot de gându lu’ ..........să-mi daţicare câmpu-l înverziţişi lumea râniţi18

Dacă cade pe 5 cade de bine;Dacă cade pe 9 cade de rău;Dacă rămân 3 în partea bărbătească şi trei în josÎnseamnă că este un bob zăbavă până vine călătorulCând cad câte 4 la mijloc şi 4 în jos – temeiul de jos cade cu năcaz ’’– accident.

18 Hrăniţi.

68

Făcătură de câştig

„...plecat pe cale, pe cărare să-ntâlnească, să câştigă dreptu’ lui (servici, carte,bucurie, câştig) la drum la călătorie, să câştigă drumul lui, cu câştig, cu noroc, cu bucurie, să câştigă tot norocul lui, să-l ţină pe lângă el.”

Descântec

Ieşi din corpul omului deochetură! De-a fi de om bătrân să-i crape boaşele, să-i cură pişatăle,cum s-a mirat de ..... să mire lumea de el.De- a fi de femeie deocheat, să-i crapă ţâţăle, să-i cure laptele, să se mire lumea de ea cum s-a mirat de ....Şi-a venit Sf.Gheorghe al nostruCu biciu’ de mătasăÎmpletit în şasăŞi-a început a plesniDeochiu a fugiÎn coadele măriiÎn coadele ţăriiUnde cocoş n-a cântatUnde câine n-a lătratFugi deochiDintre ochiFugi deocheturăCă te-ajunge-o zburăturăŞi-a rămas fata mea luminată şi curatăCa roua pe câmpCa stelele pe cer

69

Mie colacŞi fetei mele leac.

Cântec popular

Pe şoseaua din cepariPe podu di la PodariTrece-o fată cu-n jandar’Jandaru mergea călareFata mare pe picioare-Suie-mă, jandar, călare,Că nu mai pot de picioare!...- Bucuros, fată, te-aş pune,Da’ mi-e murgu’ mic de zâleScurt de aniŞi mic de zâleDe-abia mă duce pe mine!- Duce murgu doi şi treiDa’ pe noi, doi porumbei?...Duce murgu’ o căruţă, Da’ pe mine,-o porumbiţă?Dar-ar Dumnezeu o ploaieCărările să ţi le-nmoaieMurgu să să poticneascăPe tine să te trânteascăŞi să mâi şi mut şi surdSă mâi calu’ tot din gândMâna stângă să ţi-o frângăMâna dreaptă s-o scrânteascăMurgu’ să să ologească,Să te-nsori de nouă oriŞi să faci nouă feciori

70

Pe-a de-a zecea s-o faci fatăSă umble pe câmp turbatăSă ţâi minte viaţa toatăC-ai fost blăstămat de-o fatăPe şoseaua din CepariPe podu’ di la Podari!

(cules de la Tudor Ilie)

Foaie verde şi’un dudău

ce bine trăiam flăcău ’Că’ncălicam calu’ meu Umblam pe unde vream io Dar e bine şi’nsuratCă ştiu sara un’ să tragLa perina de bumbac umplută cu liliacLa cearşaf alb îmbrodatDe ce Doamne m-ai lăsatBăiat tânăr si săracNu-mi zice că sunt bătrânCă beau o oală de vinŞi rad barba pân’la os Şi mă fac tinăr frumosTinculeană , Tinculeană ...Asară ţi-am dat o palmăToată noaptea n-am dormit Credeam că te-am prăpădit mă ...Am o palmă ticăloasă Şi’o inimă păcătoasăCe iubeşte nu mai lasăDe la Şegarcea la valeO fată secerătoareGrâu’i mic si zîua’i mareDau dogoare din picioare

71

Du-o Doamne dupe aiciLa fântâna cu trei cruciSă dea apă la doi junciGuriţă la doi voiniciDoi voinici pe doi cai murgi Că de-ar fi moartea ca mândra Sîngur m-aş duce la eaDar e moartea despletită , nu e ca mândra gătităŞi pe buză rumenităMă culcai in drum lungitAm dat vorbă c’am muritSă văd duşmanii ce zîc , mândrele care mă plâng măDuşmanii râdea de moarteMândrele mă plângeau toateŞi când fu’ la lumânare detei’ puţîn din picioareUite al’dracu’ nu mai moareCă tot mai dă din picioare

Foaie verde de’un biberiCâte stele sunt pe ceri Toate pân’ la ziuă pier Da’ numai Luna si c’o stea ştie de patima meaCare’o pat eu cu mândraPatima ce’o pătimesc n-am cui să mă jeluiescJelui-m-aş dumitale ca la un frate mai mareMă uitai prin nori , prin stele ...Văzui mândruţele meleAlea ’nalte, subţirele ...Cu părul făcut ineleVăzui şi iubita mea , pe braţele altcuivaN-am un cuţît m-aş’njunghea ...

72

Şi pe mine şi pe eaSă să ducă pomina...pomina şi vestea’n târgCă s-a’njungheat un voinic pentru’n pustiu de iubit

Carul cu flori(cules şi interpretat de Tudor Gheorghe)

Sălcioară,tămâioarăDrag mi-a fost ziua de varăŞi noaptea de primăvarăCă trec oameni la ogoarăŞi dorm fetele pe-afarăPrimăvară tu când viiToate lemnele mângâiCopacii de-mbobocescFete mari să primenescCoboară din deal în valeTamai cară cu povarăÎncărcate de scumpieCă să trag la LisăndriePe urmă un osâceanCu caru de odoleanCăpăţâni de lemn trăznitDe dau raze pe pământCu obezi de tufăneleCu spiţă de micşoneleLoitre de scorţâşoarăCu spetezi de fililoarăRoţâle de calomfiriChilimir de trandafirCâte cuie sînt la carToate-s din mărgăritarŞizleţii din foi de vie

Buturugi de razachieGânjurile de-avrămeasăPotinu de cârstinneasăJiglele de cocorăiLa jug trag doi brebeneiFunia de vioreleDe ţâne mândra de eleDe-a săcat zâlele meleHai la rai, suflete ,hai!Ş-acolo sama să-ţi daiHai,suflete,păcătoase,Mă mir că mai stai în oaseDe vorbe şi de ponoaseCând,la rai, raiu-ncuiat Văzui că sunt vinovatCâte flori sînt pe pământToate merg la jurământDoar un dănăcel ca mineSă n-am păcate pe lumeDoar cu ochii să privescCă-ncolo mă prăpădescIar în poarta raiuluiŞade floarea-soareluiŞi judecă florileCe-au făcut miroasele

73

74

Moştenirea culinară

Se mânâncă mai ales iarna...

ciulama, varză călită, sarmale, ciorbă de os cu foi de varză, varză fiartă cu carne grasă, perişoare, maţă umplute, piftii, burtă, ciorbă de raci(tip de ardei,uscat)

Se mâncă mai ales primăvara...

ciorbă de ştir, de lobodă, de urzâci, de dragavei, mâncare sau salată de leurdă, dragavei îngroşat, urzâci îngroşate, ciorbă de ţucără, mâncare de mazăre, cartofi fripţi, pireu de cartofi, mâncare de orez, salată de foi de ceapă, drob de miel(de Paşte), ciorbă, saramură şi ciulama de bureţi(ciuperci)

Se mânâncă mai ales vara...

ciorbă de roşii, roşii scăzute, saramură de pui, ardei copţi, salată de vinete, salată de roşii

Se mânâncă mai ales toamna...

ciopârtani (ciuperci mari) fripţi, saramură de ciopârtani, preparate din oaie

75

CALENDARUL POPULAR

Dincolo de calendarele oficiale, există, în cultura românească cea mai veche, Calendarul Popular, care indică, prin datele sărbătorilor şi obiceiurilor, timpul optim pentru arat şi semănat, pentru formarea şi desfacerea turmelor, pentru urcarea şi cobordrea oilor de la munte, zilele favorabile sau obligatorii anumitor ritualuri gastronomice sau culegerii plantelor de leac, pentru peţit şi logodit, pentru pomenirea moşilor şi strămoşilor, pentru aflarea ursitei.

În conditiile în care nu se ştia scrie şi nici citi, cel care învăţa pe dinafară această enciclopedie populară (de unde şi zicala populară: „A face capul Calendar!") devenea şi cel mai bun gospodar şi înţelept al satului

Calendarul Popular se bazează pe orologii cosmice de mare precizie. Cele mai multe sărbători, ceremonii, prilejuri de mari ospeţe, ritualuri şi obiceiuri populare au fost suprapuse peste ciclurile vietii animalelor, păsărilor, reptilelor şi plantelor: Nunta Urzicilor este ziua când înfloresc urzicile şi nu mai sunt bune de mâncat; Sânzienele sau Drăgaica este ziua când înfloresc plantele cu acelaşi nume,indicând ziua cea mai lungă a anului când se culeg ierburile de leac; Împuiatul Urşilor sau Macavei marchează perioada de împerechere a urşilor; Nunta Oilor sau Năpustitul Berbecilor este ziua când se amestecă berbecii cu oile în vederea împerecherii; la Ziua Şarpelui şerpii, salamandrele şi şopârlele se retrag să ierneze în adăposturile lor subpământene; la Filipii de Toamnă începe împerecherea lupilor etc.

În Calendarul Popular există de asemenea, mai mult sau mai putin conseruate, multe ceremonii antice precreştine dintre care unele au fost asimilate de creştinismul carpatic (Crăciunul de exemplu).

Astfel, Calendarul Popular dă -în cadrul unor sărbători şi obiceiuri arhaice - măsura vechimii şi, dacă vreti, a dramatismului bucătăriei româneşti, a tradiţiilor sale rituale şi sacre. (după Ghinoiu)

În Calendarul Popular ce urmează, Paştele a fost plasat conventional, dupa modelul dictionarului domnului Ion Ghinoiu, ,Obiceiuri populare de peste an", la mijlocul lunii aprilie, iar Anul Nou intr-o zi de luni - tot ca un inceput convenţional

76

GERAR, CĂLINDAR, GHENARIE (IANUARIE)

1 - An Nou, Crăciunul Mic, Fratele Crăciunului, Sânvăsâi, Siva 3 - Îngroparea anului vechi 5 - Ajunul Bobotezei (Ziua Crucii) 6 - Boboteaza, lordanul, Apă-Botează, Arătarea Domnului,

Chiraleisa 7 - Sântion, Iordănitul, lordănitul Femeilor8 - Ziua Moaşei 11 - Tudose16 - Sf. Petru de Iarnă (cel Şchiop), Sânpetrul Lupilor, Miezul

lernii, Circovii de Iarnă, Fulgerătoarele 17 - Circovii de Iarnă, Antanasiile, Fulgerătoarele, Tănasea ciumii 18 - Circovii de Iarnă, Tănase de Ciumă, Fulgerătoarele, Tănase şi

Chirică20 - Eftimie25 - Filipii de Iarnă29 - Filipii de Iarnă30 - Filipii de Iarnă, Teciele, Treisfetitele

FĂURAR (FEBRUARIE)

1 - Martinii de Iarnă, Trif Nebunul, Sfântul Trifan, Trifonul viermilor şi al lăcustelor, Arezanul (Gurbanul) viilor, Ziua Omizilor

2 - Martinii de Iarnă, Martinul cel Mare (Ziua Ursului), Stretenia, Târcolitul Viilor, Anul Nou al Podgorenilor

3 - Martinii de Iarnă, Simion Bătrânul5 - Câmeleagă10 - Haralambie11 - Vlasie,Vlaşii, Vlaşii ochilor, Vracii12 - Hârţa, Săptămâna Clisei, Săptămâna Vârstată16 - Pamfile14 - Moşii de iamă, Sâmbăta Morţilor, Sâmbăta Piftiilor15 - Lăsatul Secului de Carne16 - Săptămâna Albă, Săptămâna Brânzei, Săptămâna Nebunilor 17 - Marţea Albă19 - Joia Nepomenită, Joia Necurată

77

20 - Vinerea Ouălor22 - Lăsatul Secului de Brânză23 - Începutul Postului Mare, Păresimile, Săptămâna Mare, Lunea

Curată, Spolocania, Lunea Păstorilor, Lunea Forfecarilor, Lunea Viermilor, Tărbacul Câinilor, Cucii

24 - Dragobete, Drăgostitele, Logodna păsărilor, Sântion de Primăvară; Intrarea în Săptămâna Caii lui Sântoader, Marţea Încuiată, Marţea Sântoaderului, Marţea Ciorilor, Marţea Trăznetului

26 - Joimărica, Joia lepelor, Joia tuturor Jivinelor, Joia Furnicilor27 - Vinerea Sântoaderului28 - Sântoaderul cel Mare, Sâmbăta Sântoaderului, Sâmbăta

Mortilor

MĂRTIŞOR, GERMĂNAR, FAUREL (MARTIE)

1 - Baba Dochia, Baba Marta, Cap de Primăvară, Mărţişorul, Intrarea în Zilele Babei, Dragobete

2 - leşirea din Săptămâna Caii lui Sântoader; Marţea Încuiată9 - Măcinicii, Moşii de Mărţişor, Moartea Dochiei, leşirea din

Zilele Babei, Sâmbra Plugului, Cap de Primăvară, Anul Nou al Plugarilor

10 - Intrarea în Zilele Moşilor15 - Cristofor16 - Ajunul lui Alexie17 - Alexiile, Corn înflorit, Alexie, omul lui Dumnezeu cel Cald,

Ziua Şarpelui, Ziua Peştelui18 - leşirea din Zilele Moşilor20 - Miezul Păresimilor, Târnoasele, Sărbătoarea ouălelor,

Miercurea număratului ouălelor, Ziua Şarpelui21 - Târ-nainte, târ-napoi (Echinoc0u) 24 - Ajunul Blagoveşteniei25 - Blagoveştenie (Buna-Vestire), Ziua Cucului26 - Stoborul Blagoveşteniilor, Gavril Blagoveşnicu, Părinţii

Blagoveştenilor, Blagoveşnicul30 - Sâmbăta Ursului

78

PRIER, FLORARIU, TRAISTĂ-N BĂŢ (APRILIE)

1 - Ziua Păcălitului, Ziua Nebunilor3 - Moşii de Florii, Sâmbăta Floriilor, Lăzărelul4 - Floriile, Nunta Urzicilor5 - Săptămâna Patimilor, Săptămârïa Mare7 - Miercurea Paştilor8 - Joimari, Joimăriţa, Moşii de Joimări, Joia Neagră, Joia Verde,

Sărbătoarea Dinţilor9 - Vinerea Seacă, Vinerea Mare, Vinerea Patimilor10 - Sâmbăta Paştelui 11 - Paştele, Săptămâna Paştelui, Săptămâna Luminată 12 - A doua zi de Paşte, Luni după Paşti 13 - A treia zi de Paşte, Martea Dracului, Mătcălău 14 - Miercuri după Paşti15 - Joia Paştilor, Joia Rea, Joia Verde, Joia Nepomenită, Joia

Necurată, Paparuda 16 - Fântâniţa 17 - Sâmbăta Tomii 18 - Paştele Blajinilor, Paştele Mic, Druşte19 - Sangiorzul Vacilor, Ajunul Sângiorzului, Mânecătoarea,

Săptămâna Neagră, Lunea Morţilor, Mătcălău20 - Sângiorzul, Sângeorgiu, Blojul, Anul Nou al Ciobanilor,

Ropotinul (Marţea) Ţestelor 21 - Poitra lui Sf. Gheorghe22 - Joia Verde, Marcul Boilor 27 - Ropotinul (Marţea) Testelor, Marţea Dracului, Marţea de

Trăznet, Ziua Ucigaşului, Caloianul, 29 - Joia Verde30 - Ajunul Armindenului

FLORAR, FRUNZAR, LUNA IERBURILOR (MAI)

1 - Armindeni, Începătorul verii, Ziua Pelinului2 - Săptămâna Rusaliilor4 - Ropotinul (Marţea) Ţestelor 6 - Joia Verde7 - Todorusale, Strat de Rusalii, Sfredelul Rusaliilor

79

9 - Ghermanul, Harmanul viennilor 11 - Ropotinul (Marţea) Testelor13 - Joia Verde15 - Moşii de lapte, Gherman18 - Ropotinul (Marţea) Ţestelor, Costandinul Puilor, Constantin

Graur19 - Moşii de Ispas20 - Ispasul, Paştele Cailor, Joia Iepelor, Joia Verde22 - Nedeea lui Ispas, Ioan Fierbe Piatră24 - Oarbele Şchioapele, Lunea Rătăcită25 - Ropotinul (Marţea) Ţestelor27 - Joia Verde29 - Sâmbăta Rusaliilor, Moşii de Rusalii, Moşii cei Mari, Moşii

de Sâmburi, Moşii de Vară, Naşterea Căluşului 30 - Duminica Mare, Rusaliile31 - Irimia, Sărbătoarea boilor; A doua zi de Rusalii

CIREŞAR (IUNIE)

1 - A treia zi de Rusalii3 - Joia Nepomenită, Buciumul Rusaliilor, Bulcile5 - Rusitorii, Rusitoarele6 - Duminica tuturor Sfintilor, Lăsatul Secului de Sânpetru7 - Timotei, Lunea încurcată8 - Spartul (Moartea) Căluşului, Marţea Căluşului, Vartolomeul

Grâului9 - Onufrie, Nunta Şoarecilor11 - Eliseiul Grâului, Joia Mânioasă 16 - luda20 - Moşii de Sânziene, Ajunul Sântion 21 - Sânziene, Drăgaica, Amuţitul Cucului, Sântion de Vară28 - Ajunul Sânpetrului 29 - Sânpetru de Vară30 - Stoborul Sânpetrului, Pietrele lui Sânpetru

80

CUPTOR (IULIE)

1 - Cosmadinul, Ana-Foca 8 - Pricupul, Procopiile 13 - Panteliile15 - Ciurica, Ziua Femeilor, Chiric Şchiopul, Circovii Mărinei16 - Circovii de Vară (Miezul Verii) 17 - Circovii de Vară, Mărina Măcinica, Sân Mărghita, Păliile 18 - Circovii de Vară, Mărina19 - Păliile, Circovul lui Sântilie ăl dintâi20 - Sântilie, Pârliile21 - Ilie Pâlie, Circovul lui Sântilie ăl din urmă, Pârliile22 - Foca, leşirea Pârliilor 23 - Opârlia25 - Ana Ospenia, Sf. Ana27 - Pantelimonul Oveselor, Pintilie Călătorul, Sântilie cel Mic,

Sântilie cel Şchiop, Sora lui Sântilie, Ilie Pâlie, Panteliile

GUSTAR, SECERAR,MĂSELAR, MACAVEI CAP DE POST (AUGUST)

1 - Macaveii, Macaveiul Ursului, Împuiatul Urşilor, Paştele Viţeilor, Ziua Crucii de vară, Intrarea în Postul Sântămăriei

2 - Ziua Ursului6 - Probejenia, Moşii Schimbării la Faţă15 - Sântămăria Mare 24 - Martirul Lupu29 - Crucea mică, Sântion de Toamnă, Sântion cap tăiat, loan taie

capul pe varză, Brumariu

RĂPCIUNE, VINITEL (SEPTEMBRIE)

1 - Simion Stâlpnicul, Ciricul Păsărilor4 - Vavila6 - Ciuda lui Arhanghel 8 - Sântămăria Mică

81

9 - Stoborul Sântămăriei Mici14 - Ziua Crucii, Cârstovul Viilor, Ziua Şarpelui15 - Macovei21 - Târ-nainte, târ-napoi (Echinoctiu)24 - Teclele26 - Berbecarii, Filipii27 - Berbecarii29 - Începutul Verii lui Mioi (Sân-Mihai)

BRUMĂREL (OCTOMBRIE)

1 - Procoavă 11 - Sf. Filip14 - Vinerea Mare, Nunta Oilor, Sfârşitul Verii lui Mioi17 - Osie, Lucinul18 - Ziua Lupului, Lucinul21 - Vinerea Ciumii22 - Moşii de Toamnă, Moşii de Sâmburi, Sâmbăta Morţilor25 - Ajunul de Sâmedru26 - Sâmedru, Ziua Soroacelor27 - Poitra lui Sâmedru, Sf. Dumitru cel Nou, fratele lui Sâmedru

BRUMAR, PROMORAR, VINICER, VINAR (NOIEMBRIE)

1 - Cosma şi Damian; Vrăcevul8 - Arhanghelii, Năpustitul Arieţilor 9 - Poitra lui Arhanghel10 - Filipii11 - Mina, Ziua Tâlharilor 12 - Martinii de Toamnä13 - Martinul cel Mare de Toamnă, Ziua Lupului14 - Martinii de Toamnă, Intrarea în Filipii de Toamnă, Läsatul

Secului de Crăciun15 - Spolocania21 - Ovidenia, Filipul cel Mare (cel Şchiop)24 - Climăta Vântului29 - Ajunul de Sântandrei

82

30 - Sântandrei, Moş Andrei, Noaptea Strigoilor, Ieşirea Filipilor de Toamnă

ANDREA, UNDREA, ANDREA, NINGĂU, NEIOS (DECEMBRIE)

4 - Bubatul, Zilele Bubatului, Varvara, Savele5 - Bubatul, Sava6 - Moş Nicolae (Sânnicoară); Crăciunul Copiilor7 - Poitra lui Sânnicoară 9 - Ana Zacetenia10 - Sâmnicoară, Sf. Nicolae cel Mic, Sora lui Sânnicoară,

Sânnicoara 12 - Spiridon, făcătorul de minuni 20 - Ignatul Porcilor, Înătoarea23 - Preziua Ajunului24 - Ajunul Crăciunului, Moş Ajun 25 - Crăciunul, Moş Crăciun26 - A doua zi de Crăciun 27 - A treia zi de Crăciun 28 - Îngropatul Crăciunului 31 - Îngropatul Anului Vechi şi Naşterea Anului Nou, Ajunul lui

Sânvăsâi

83

84

85