Ploua cu tine

Azi ploua . In general, detest ploaia rece, cu picuri monotoni. Dar azi, azi e altceva! Azi ploua cu tine! Nu te-am mai vazut de mult si de abia acum am inceput sa simt cat de mult imi lipsesti. Asa ca imi trag in graba pardesiul pe mine si ies afara. Inca de la primul pas simt cum ma imbratisezi…esti atat de rece, iubitule! Cu ce te-am suparat de acum ma lovesti cu ploaia ta de ganduri triste? Fiecare picur e o parte din tine si, unul dupa altul, ii simt cum patrund in mine si ma inconvoiaza sub un tremurat spasmodic. Pasesc agale pe drumul pavat ce se deschide inaintea-mi si inchide in urma-mi un altul, batatorit deja. Tu te prelingi in continuare pe fata, pe mainile, pe pieptul meu si simt cum creierul imi vuieste sub zbuciumul intrebarilor ce plang fara raspuns. Zambetul tau aluneca usor pe fruntea-mi calda si se opreste pe buzele mele. De mult nu m-ai mai sarutat astfel…iar acum realizez cat de mult mi-au lipsit bataile inimii tale accentuate la atingerea parului meu… Acum imi mangai iar suvitele si nu-mi pot da seama daca esti sau nu emotionat…eu simt cum rasuflarea ta umeda imi patrunde in piele si ajunge, dincolo de tesuturi si oase, la inima. Iar aceasta se opreste pentru o fractiune de secunda: te-a recunoscut! Stie ca esti tu si acum incepe sa bata mai tare, si mai tare, tot mai tare… Un picur mare imi biciuie fruntea…iarta-mi ideile prostesti avute cu ceva vreme in urma. Ma mai urasti tu oare, inca, pentru ele? Sau le-ai uitat si m-ai iertat deja? Da-mi un semn, te rog, iubitule…Lasa-ti genele de catifea sa-mi mangaie din nou umerii in timp ce-ti ascult cuvintele abia soptite…Nu te opri din mangaieri…aluneca in continuare pe pielea mea si patrunde-mi in sange pentru a ramane acolo definitiv!… De ce te-ai oprit? Oare ma izgonesti? Sa fie adevarat ca nu ma mai iubesti ca odinioara? Raspunsurile evitate se preling usor pe tinda unei case si se scurg intr-o balta. Ma oglindesc in ea si-ti recunosc privirea…da, sunt ochii tai, intr-adevar! Vartejul din ei ma ameteste si ma conduce la ganduri tot mai negre, tot mai disperate… Te strig! Nu ma auzi? Ai renuntat sa-mi mai raspunzi grabit, ca odinioara sau mi-ai uitat deja vocea?Sunt eu…femeia in bratele careia iti odihneai mereu fruntea obosita de ganduri; copilul pe care il luai de mana sa te insoteasca in vesnicele tale pelerinaje printre ceruri; norul cu care interactionai pentru a te dezlantui… Sa nu fii tu? Sa ma insel prea mult,de dorul tau? Sa te confund cu vreun strain? Nu…asta e imposibil, iubitule! Doar tu stii sa soptesti astfel, sa murmuri, sa te aprinzi si sa te stingi, sa rapai si sa susuri lin…doar tu poti fi ploaie! Sa inteleg ca despartirea e definitiva? Ca de acum refuzi sa-ti mai reversi imbratisarile asupra mea? Si ca aceasta ultima dovada de iubire va fi chiar cea din urma? De ce ma asupresti astfel? De ce ti-ai oprit valurile calde si acum forfotesti intr-un zbucium fara raspuns? Nu-ti cer decat o hotarare, un raspuns…si apoi nimic! O frunza se desprinde din castanul nostru si-mi deschide alt drum. Chipul tau frumos se sparge in mii de cioburi si-n urma lui apare cerul senin…un curcubeu trist brazdeaza lumea anuntandu-ma ca te-ai sfarsit… Oftez. De acum asupra mea nu se vor mai abate furtuni. Nici ploi calde. Nici reci. Nici tunete sau fulgere…iar pielea mea va deveni un desert vesnic insetat de o revarsare ce va refuza sa mai curga. Adio, atunci, iubitul meu cu ochi de ploaie!…Adio si…mai bine nu, lasa… Doar adio…

1