SECŢIA I CIVILĂ

1. Suportarea cheltuielilor procesuale avansate de către stat pentru partea care a beneficiat de ajutor public judiciar.

Art.19 alin.1 din O.U.G. nr.51/2008

Cheltuielile avansate de către stat sub forma plăţii onorariului pentru asigurarea reprezentării asistenţei juridice şi a apărării printr-un avocat din oficiu rămân în sarcina statului chiar dacă partea a pierdut procesul potrivit art.19 alin.1 din O.U.G. nr.51/2008, privind ajutorul public judiciar.

(Decizia civilă nr.3190/07.10.2013)

Constată că, prin acţiunea înregistrată la data de 07.12.2010, reclamantul F. P.I. a chemat în judecată pe pârâtul S. R., solicitând obligarea acestuia la plata daunelor morale şi a despăgubirilor civile ca urmare a măsurilor represive aplicate de regimul comunist, constând în arestarea sa ilegală în perioada 13.04.1972- 26.04.1972.

În motivarea acţiunii, reclamantul a arătat că în noaptea de 12.04.1972 a fost arestat ilegal de Procuratură şi Poliţie până pe data de 26.04.1972 la I.P.J. C. După ce a fost bătut şi torturat a fost trimis la Penitenciarul C. în data de 13.04.1972 până pe data de 07.06.1972, unde a fost încarcerat cu 150 de puşcăriaşi, ce aveau condamnări pentru infracţiuni periculoase.

Pentru aceste considerente, reclamantul solicită 57.000.000 lei.

Prin cererea precizatoare depusă la dosarul cauzei la termenul de judecată din 27.06.2011, reclamantul a solicitat să se constate caracterul politic al condamnării suferite în perioada 12.04.1972-07.06.1972 şi obligarea S. R. la acordarea unor despăgubiri în cuantum de 5.700 lei pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare. La cererea precizatoare reclamantul a depus o altă cerere care cuprinde motivarea în fapt a acţiunii iniţiale.

Prin întâmpinare, pârâtul S. R. a invocat excepţia inadmisibilităţii acţiunii referitor la capătul de cerere privind caracterul politic al condamnării, cu motivarea că cererea formulată nu întruneşte condiţiile expres prevăzute de art. 4 din Legea nr. 221/2009.

În cea ce priveşte capătul de cerere privind despăgubirile solicitate, s-a invocat excepţia inadmisibilităţii acţiunii motivată, în esenţă, pe vidul legislativ creat de la data publicării deciziei Curţii Constituţionale nr.1358/21.10.2010, prin care s-a admis excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art.5 alin.1 lit.a teza I din Legea nr.221/2009, decizie publicată în M.Of., partea I, nr.761/15.11.2010.

S-a mai arătat că, în prezent, nu mai există posibilitatea formulării unei acţiuni în pretenţii pentru acordarea de daune morale cauzate ca urmare a condamnărilor politice, ca urmare a declarării neconstituţionalităţii art. 5 alin.1 lit. a teza I din Legea nr.221/2009.

Prin sentinţa civilă nr.434 din 12 decembrie 2012, Tribunalul Argeş – Secţia Civilă a respins excepţia inadmisibilităţii acţiunii formulată de pârât şi a admis în parte acţiunea, aşa cum a fost precizată, constatându-se caracterul politic al măsurii reprezentând încarcerarea reclamantului în perioada 26.04.1972-07.06.1972.

A fost respins capătul de cerere privind obligarea pârâtului la despăgubiri morale.

Pentru a pronunţa această sentinţă, tribunalul a reţinut următoarele:

Din cuprinsul relaţiilor comunicate de către Penitenciarul de Maximă Siguranţă Craiova (fila 89), rezultă că reclamantul a fost încarcerat în data de 26.04.1972, în baza mandatului nr.1167/13/72, de Procuratura Locală Craiova, în baza art.197 alin.1 Cod penal şi eliberat la data de 07.06.1972 în baza Ordonanţei nr.1167/13/72 de Procuratura Locală Craiova.

Aşa fiind, în temeiul art.3 din Legea nr.221/2009 instanţa a constatat caracterul politic al încarcerării reclamantului în perioada 26.04.1972-07.06.1972, dispusă în temeiul art.197 alin.1 Cod penal.

În ceea ce priveşte cel de-al doilea petit al cererii, referitor la daunele morale pentru prejudiciul suferit ca urmare a încarcerării ilegale, instanţa a reţinut următoarele:

Potrivit prevederilor art.5 alin.1 lit.a, b din Legea nr.221/2009, „orice persoană care a suferit condamnări cu caracter politic în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989 sau care a făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic, precum şi, după decesul acestei persoane, soţul sau descendenţii acesteia până la gradul al II-lea inclusiv pot solicita instanţei prevăzute la art. 4 alin. 4, în termen de 3 ani de la data intrării în vigoare a prezentei legi, obligarea statului la:

a) acordarea unor despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare în cuantum de până la:

2

1) 10.000 de euro pentru persoana care a suferit condamnarea cu caracter politic în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989 sau care a făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic;

2) 5.000 de euro pentru soţul/soţia şi descendenţii de gradul I;

3) 2.500 de euro pentru descendenţii de gradul al II-lea;b) acordarea de despăgubiri reprezentând echivalentul

valorii bunurilor confiscate prin hotărâre de condamnare sau ca efect al măsurii administrative, dacă bunurile respective nu i-au fost restituite sau nu a obţinut despăgubiri prin echivalent în condiţiile Legii nr.10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, sau ale Legii nr.247/2005 privind reforma în domeniile proprietăţii şi justiţiei, precum şi unele măsuri adiacente, cu modificările şi completările ulterioare.

Cu toate acestea, tribunalul a reţinut că prin Decizia nr.1354/21.10.2010 pronunţată de Curtea Constituţională, publicată în Monitorul Oficial nr.761/15.11.2010, s-a stabilit că dispoziţiile art.I pct.1 şi art.II din O.U.G. nr.62/2010 pentru modificarea şi completarea Legii nr.221/2009 privind condamnările cu caracter politic şi măsurile administrative asimilate acestora, pronunţate în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989 sunt neconstituţionale, iar prin Decizia nr.1358/2010 pronunţată de Curtea Constituţională, publicată în Monitorul Oficial, Partea I, nr.761 din 15/11/2010, s-a reţinut că prevederile art.5 alin.1 lit.a teza întâi din Legea nr.221/2009 privind condamnările cu caracter politic şi măsurile administrative asimilate acestora, pronunţate în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, cu modificările şi completările ulterioare, sunt neconstituţionale.

Reţinând că în baza art.31 alin.3 din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, dispoziţiile din legile şi ordonanţele în vigoare constatate ca fiind neconstituţionale îşi încetează efectele juridice la 45 de zile de la publicarea deciziei Curţii Constituţionale, dacă, în acest interval, Parlamentul sau Guvernul, după caz, nu pune de acord prevederile neconstituţionale cu dispoziţiile Constituţiei. Pe durata acestui termen, dispoziţiile constatate ca fiind neconstituţionale sunt suspendate de drept, iar efectul suspendării constă în suprimarea temporară a acţiunii normei juridice, tribunalul nu s-a raportat în soluţionarea cauzei la respectiva normă juridică.

Curtea Constituţională a mai reţinut că, în materia acordării altor drepturi persoanelor persecutate de regimul

3

comunist, există o serie de acte normative cu caracter reparatoriu pentru anumite categorii de persoane care au avut de suferit atât din punct de vedere moral, cât şi social, ca urmare a persecuţiei politice la care au fost supuse în regimul comunist, legiuitorul fiind preocupat constant de îmbunătăţirea legislaţiei cu caracter reparatoriu pentru persoanele persecutate din motive politice si etnice, acte normative care stabilesc o serie de drepturi, cum ar fi: dreptul la o indemnizaţie lunară; scutire de plata impozitelor şi a taxelor locale; asistenţă medicală şi medicamente în mod gratuit şi prioritar, atât în tratament ambulatoriu, cât şi pe timpul spitalizărilor; transport urban gratuit cu mijloacele de transport în comun aparţinând societăţilor cu capital de stat sau privat (autobuz, troleibuz, tramvai, metrou); douăsprezece călătorii gratuite, anual, pe calea ferata română, la clasa I, pe toate categoriile de trenuri de persoane, cu mijloace de transport auto sau cu mijloace de transport fluviale; soţul (soţia) celui decedat, din categoria celor dispăruţi sau exterminaţi în timpul detenţiei, internaţi abuziv în spitale de psihiatrie, deportaţi, prizonieri sau cărora li s-a stabilit domiciliu obligatoriu, precum şi soţul (soţia) celui decedat după ieşirea din închisoare, din spitalul de psihiatrie, după întoarcerea din strămutare, din deportare, din prizonierat sau după încetarea măsurii de stabilire a domiciliului obligatoriu au dreptul la o indemnizaţie lunară de 200 lei, neimpozabilă, dacă ulterior nu s-au recăsătorit; restituirea bunurilor sau despăgubiri reprezentând echivalentul valorii bunurilor confiscate prin hotărâre de condamnare sau ca efect al măsurii administrative, în condiţiile Legii nr.10/2001.

Prin urmare, tribunalul a constatat că scopul acordării de despăgubiri pentru daunele morale suferite de persoanele persecutate în perioada comunistă este nu atât repararea prejudiciului suferit, prin repunerea persoanei persecutate într-o situaţie similară cu cea avută anterior - ceea ce este şi imposibil - ci finalitatea instituirii acestei norme reparatorii este de a produce o satisfacţie de ordin moral, prin înseşi recunoaşterea şi condamnarea măsurii contrare drepturilor omului. Astfel, Curtea Constituţională a reţinut că nu poate exista decât o obligaţie „morală” a statului de a acorda despăgubiri persoanelor persecutate în perioada comunistă, făcând trimitere în acest sens chiar la jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor.

Faţă de considerentele expuse şi deciziile Curţii Constituţionale care sunt general obligatorii şi produc efecte de la data publicării în Monitorul Oficial, tribunalul a reţinut că nu mai există cadrul legal în limitele căruia reclamantul să-şi întemeieze pretenţia, dispărând temeiul de drept menţionat. Sub acest aspect, excepţia inadmisibilităţii acţiunii invocată de

4

pârâtul Statul Român a fost privită ca o apărare, dacă se ţine seama că la momentul promovării acţiunii, în funcţie de care se apreciază admisibilitatea acesteia, temeiul legal al promovării ei exista - în domeniul acordării de despăgubiri pentru daunele morale persoanelor persecutate din motive politice în perioada comunistă, existând reglementări paralele şi anume, Decretul-lege nr.118/1990, republicat şi O.U.G. nr.214/1999, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr.568/2001, cu modificările şi completările ulterioare şi având în vedere şi aspectele deduse din jurisprudenţa instanţei europene.

Împotriva sentinţei civile nr.434/12 decembrie 2012, pronunţată de Tribunalul Argeş – Secţia Civilă au declarat recurs, în termen legal, reclamantul F. F.I. şi pârâtul S. R. prin M.F.P., reprezentat de D.G. F. P. A.

Reclamantul F. F.I. a criticat, în sinteză, hotărârea atacată în sensul că în mod greşit nu i-au fost acordate daune morale şi că procurorul nu trebuia să participe la şedinţele de judecată.

Pârâtul S. R. prin M.F.P., reprezentat de D.G.F.P.A., a criticat hotărârea atacată pentru motive de nelegalitate, în sensul că nu s-a făcut dovada că fapta pentru care a fost condamnat reclamantul are un caracter politic şi că în speţă nu sunt aplicabile dispoziţiile Legii nr.221/2009.

Totodată, s-a menţionat că din coroborarea textelor de lege prevăzute de O.U.G. nr.214/1999, rezultă fără echivoc faptul că pentru a constata caracterul politic al încarcerării suferite de către reclamant, este necesar ca faptele penale ale acestuia să fi fost săvârşite împotriva regimului comunist, ca regim politic şi pentru susţinerea principiilor democraţiei şi a apărării drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului.

Prin decizia civilă nr. 664/13.03.2012, Curtea de Apel Piteşti a admis recursul declarat de pârâtul S. R. prin M.F.P., reprezentat de D.G.F.P.A., împotriva sentinţei civile nr.434 din 12 decembrie 2011, pronunţată de Tribunalul Argeş – Secţia Civilă, în dosarul nr.4524/109/2010.

A modificat în parte sentinţa civilă nr.434/12 decembrie 2011, pronunţată de Tribunalul Argeş – Secţia Civilă, în sensul că a respins şi capătul de cerere privind constatarea caracterului politic al măsurii.

A menţinut în rest sentinţa civilă nr.434/12 decembrie 2011, pronunţată de Tribunalul Argeş – Secţia Civilă

A respins recursul declarat de reclamantul F. F. I., împotriva sentinţei civile nr.434 din 12 decembrie 2011, pronunţată de Tribunalul Argeş-Secţia Civilă, în dosarul nr.4524/109/2010.

5

Pentru a dispune astfel s-a reţinut că în mod legal, tribunalul a respins capătul de cerere privind acordarea daunelor morale reclamantului, având în vedere că atât Curtea Constituţională, cât şi Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie au statuat că nu există o obligaţie „morală” a Statului de a acorda despăgubiri în temeiul art.5 alin.1 lit.a din Legea nr.221/2009, făcând trimitere şi la jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului.

Mai mult, prin decizia nr.12 din 19.09.2011, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Secţiile Unite, s-a stabilit că: urmare a deciziilor Curţii Constituţionale nr.1358/2010 şi 1360/2010, prevederile art.5 alin.1 lit.a teza I din Legea nr.221/2009 privind condamnările cu caracter politic şi măsuri administrative asimilate acestora şi-au încetat efectele şi nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluţionate definitiv la data publicării deciziilor instanţei de contencios constituţional în Monitorul Oficial.

Referitor la participarea procurorului la şedinţele de judecată în materia Legii nr.221/2009, aceasta reprezintă o obligaţie legală, în materia respectivă.

S-a reţinut că reclamantul a fost condamnat în baza dispoziţiilor art.197/1 Cod penal pentru săvârşirea infracţiunii de viol, care nu se încadrează în condiţiile prevăzute de art.1 din Legea nr.221/2009 şi nu poate avea un caracter politic al încarcerării suferite.

Prin sentinţa civilă nr.73/07.03.2013, Tribunalul Argeş, Secţia I civilă a fost respinsă cererea de completare a dispozitivului sentinţei civile nr. 434/12.12.2011, pronunţată de Tribunalul Argeş şi s-a dispus să rămână în sarcina statului cheltuielile procesuale avansate de către stat sub forma acordării asistenţei juridice gratuite.

Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reţinut, în rejudecarea cererii de completare, că prin decizia civilă nr. 664/13.03.2012, pronunţată de Curtea de Apel Piteşti, s-a admis recursul declarat de pârâtul S. R. prin M.F.P., reprezentat de D.G.F.P.A. împotriva sentinţei civile nr. 434/12.12.2011, pronunţată de Tribunalul Argeş, în dosarul nr. 4524/109/2010, s-a modificat în parte sentinţa în sensul că s-a respins şi capătul de cerere privind constatarea caracterului politic al măsurii fiind menţinută soluţia privind respingerea capătului de cerere privind obligarea pârâtului la despăgubiri către reclamantul F.F.I., acţiune întemeiată pe disp.Legii nr. 221/2009.

Dispozitivul sentinţei menţionate a fost completat prin sentinţa civilă nr. 164/07.05.2012, pronunţată de Tribunalul Argeş în acelaşi dosar nr. 4524/109/2010 în sensul că a fost

6

obligat pârâtul să plătească către stat suma de 300 de lei, reprezentând onorariu pentru avocat potrivit OG 51/2008.

Prin decizia civilă nr.2004/03.10.2012, pronunţată de Curtea de Apel Piteşti, s-a admis recursul declarat de S.R. prin M.F.P. reprezentat de D.G.F.P.A., împotriva sentinţei civile nr. 164/ 07.05.2012, pronunţată de Tribunalul Argeş, prin care s-a completat sentinţa civilă nr. 434/ 12..12.2011, pronunţată de Tribunalul Argeş, în dosarul nr. 4524/109/2010, reţinându-se că nu s-a soluţionat fondul acestei cereri, astfel că se impune casarea sentinţei şi trimiterea cauzei spre rejudecare la aceeaşi instanţă de fond.

Potrivit art. 19 alin.1 din OUG 51/2008, dacă partea care a beneficiat de ajutor public judiciar cade în pretenţii , cheltuielile procesuale avansate de către stat rămân în sarcina acestuia.

În cauză, reclamantul a beneficiat de ajutor public judiciar atât cu ocazia soluţionării cererii în pretenţii întemeiate pe disp.legii 221/2009, cât şi cu ocazia soluţionării cererii de completare sub forma plăţii onorariului pentru asigurarea reprezentării, asistenţei juridice şi a apărării printr-un avocat numit din oficiu şi în raport de soluţia de respingere în totalitate a acţiunii, reclamantul fiind cel care a căzut astfel în pretenţii, cheltuielile procesuale avansate de către stat rămân în sarcina acestuia .

Prin urmare, în cauză cererea de completare întemeiată pe disp.art. 281 ind.2 C.pr.civ. a fost respinsă întrucât pârâtul nu datorează statului suma de 300 de lei reprezentând onorariu avocat din oficiu, acesta urmând a fi suportat de către stat atât în ceea ce priveşte cheltuielile procesuale avansate de stat sub forma acordării asistenţei juridice gratuite cu ocazia soluţionării acţiunii în despăgubiri potrivit Legii 221/2009, cât şi cu ocazia soluţionării cererii de completare .

Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs reclamantul, F.F.I. criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie în sensul că, în mod greşit i-a fost respinsă acţiunea deşi a dovedit cu actele eliberate de Penitenciarul Craiova că a fost arestat datorită unor erori judiciare.

Recursul este nefondat.Instanţa de fond a făcut o corectă aplicare a

dispoziţiilor art.19 alin.1 din OUG nr.51/2008, privind ajutorul public judiciar în materie civilă, potrivit cu care daca partea care a beneficiat de ajutor public judiciar cade in pretenţii, cheltuielile procesuale avansate de către stat rămân în sarcina acestuia.

Ca urmare a admiterii recursului declarat de S.R. prin M.F.P., acţiunea formulată de reclamant, întemeiată pe dispoziţiile Legii nr.221/2009 a fost respinsă, astfel încât

7

cheltuielile procesuale avansate de către stat sub forma plăţii onorariului pentru asigurarea reprezentării, asistenţei juridice şi apărării printr-un avocat numit din oficiu, atât cu ocazia soluţionării acestei acţiuni, cât şi cu ocazia soluţionării cererii de completare, în mod corect s-a reţinut de către tribunal că trebuie să rămână în sarcina Statului.

Criticile formulate de recurent se apreciază ca inadmisibile faţă de situaţia că cererea sa, privind acordarea de despăgubiri morale şi constatarea caracterului politic al măsurii reprezentând încarcerarea recurentului pe perioada 26.04.1972 – 07.06.1972, a fost respinsă în mod irevocabil prin decizia civilă nr. 664/13.03.2013, pronunţată de Curtea de Apel Piteşti.

Pentru aceste considerente, în temeiul dispoziţiilor art.312 Cod procedură civilă, recursul a fost respins ca nefondat

2. Condiţia repunerii în termenul de acceptare a succesiunii.

Art.700 vechiul Cod civil

Actele de acceptare expresă sau tacită a unei succesiuni săvârşite după împlinirea termenului prevăzut de art.700 vechiul Cod civil sunt lipsite de orice eficienţă juridică în lipsa unei hotărâri judecătoreşti prin care să se confirme împrejurarea mai presus de voinţa succesibilului care a fost împiedicat să accepte succesiunea în termen.

(Decizia civilă nr. 3224/08.10.2013)

Constată că, prin sentinţa civilă nr.924/11.07.2012, Judecătoria Curtea de Argeş a admis excepţia tardivităţii invocată de reclamanţii-pârâţi P.C. şi G. N.E., constatând prescris dreptul de a formula cerere de repunere în termenul de acceptare a succesiunii defunctei P. A., decedată la data de 4.10.2010, de către pârâţii-reclamanţi P.D., P.E., P.D.I. şi P.M.E.

A fost respinsă, ca nefondată, cererea reconvenţională formulată de pârâţii-reclamanţi P.D., P.E., P.D.I. şi P.M.E. şi s-a admis acţiunea.

S-a constatat că reclamanţii-pârâţii P.C. şi G. N.E. sunt unicii moştenitori ai defunctei P.A., decedată la data de 4.10.2010, cu ultimul domiciliul în municipiul Curtea de Argeş, judeţul Argeş, iar pârâţii-reclamanţi P.D., P.E., P.D.I. şi P. M.E. nu au calitatea de moştenitori ai acestei defuncte, obligând, în solidar, pe pârâţii-reclamanţi să plătească reclamanţilor-pârâţi suma de 1.019,30 lei cu titlu de cheltuieli de judecată.

În motivare, s-a reţinut în fapt că, la decesul autoarei P.

8

A. aveau vocaţie succesorală asupra averii lăsată de aceasta reclamanţii P.C., nepot de frate predecedat şi G.E., nepoată de soră predecedată, pârâtul P.E., nepot de frate predecedat, pârâta P.D., nepoată de soră predecedată şi pârâtele P.D.I., P.M.E., strănepoate de frate predecedat.

Între aceste persoane cu vocaţie succesorală, reclamanţii P.D., P.E. şi pârâţii P.D.I. şi P.E.D., neacceptând în termen succesiunea, au formulat cerere de repunere în acest termen, cu motivarea că nu au cunoscut de survenirea decesului până la data la care au formulat cererea din dosar.

Instanţa, după ce, mai întâi constatând că decesul a survenit anterior intrării în vigoare a noului Cod civil este supusă normelor privitoare la deschiderea, dezbaterea şi devoluţiunea succesorală prevăzută în Codul civil de la 1864, dar celor ale noului Cod civil, cât priveşte instituţia repunerii în termenul de prescripţie extinctivă, a respins cererea sub acest din urmă aspect, ca tardiv formulată.

În fapt, s-a avut în vedere că, cel mai târziu, despre deschiderea succesiunii, aceştia au aflat la momentul cererii de chemare în judecată, în vreme ce repunerea în termen a fost solicitată peste termenul de 30 zile prevăzut de art.2522 alin.2 din Codul civil adoptat prin Legea nr.134/2009.

Cât priveşte fondul judecăţii, instanţa a considerat că, în lumina unei decizii de îndrumare a fostului Tribunal Suprem nr.7/1963, termenul de 6 luni în care poate fi exercitat dreptul de opţiune succesorală este unul de prescripţie a dreptului la acţiune, iar nu unul de prescripţie a dreptului material, motiv pentru care, ar fi susceptibil de întrerupere, suspendare şi repunere în termen.

În atare condiţii, singurii care au acceptat expres succesiunea în interesul termenului prevăzut de art.700 alin.1 Cod civil, sunt reclamanţii P.C. şi G.E., în vreme ce, manifestările de voinţă ale celorlalţi s-au exprimat după împlinirea acestui termen, respectiv P.D. la 25 august 2010 şi P.E. la 30 august 2010.

În acelaşi sens, s-a reţinut şi cât le priveşte pe pârâtele P.D.I. şi P. M. E.

Pe cale de consecinţă, s-a constatat că singurii moştenitori ai autoarei sunt P.C. şi G.E., fiind străini de succesiunea acestora ceilalţi pârâţi-reclamanţi în cererea de succesiune.

Apelul declarat împotriva sentinţei de către pârâţii-reclamanţi P.D., P.E., P. D.I. şi P.M.E. a fost respins prin decizia civilă nr.27/20 februarie 2013, ca nefondat, fiind obligaţi apelanţii la plata sumei de 1.240 lei, cheltuieli de judecată către intimaţi.

9

În motivare, s-a reţinut că excepţia inadmisibilităţii acţiunii de faţă, primă critică adusă soluţiei, este nefondată, întrucât reclamanţii nu ar putea fi obligaţi, între ei, să iasă din indiviziune pe calea acţiunii de faţă, singurul interes valorificabil fiind acela de a-şi clarifica raporturile faţă de celelalte persoane ce aveau vocaţie însă nu şi-au valorificat-o, respectiv ceilalţi reclamanţi şi pârâţi din proces.

Pe de altă parte, nici inadmisibilitatea cererii în constatare, prin raportare la o eventuală acţiune în realizare a dreptului, respectiv cea de revendicare a imobilelor, nu s-a constatat fondată, câtă vreme în lipsa unei confirmări a calităţii de unici proprietari ai reclamanţilor aceştia nu puteau uza de acţiunea în revendicare în contra celorlalţi coproprietari prin moştenire.

Cea de-a doua critică, vizând greşita aplicare a legii cât priveşte termenul de opţiune succesorală s-a constatat şi ea nefondată, ca urmare a efectului dispoziţiilor art.91 din Legea nr.71/2011, de punere în aplicare a noului Cod civil, text potrivit căruia, succesiunile deschise anterior intrării în vigoare a noului Cod civil, rămân supuse legii sub imperiul căruia decesul a intervenit.

Or, Legea nr.134/2009 a intrat în vigoare numai la 1 octombrie 2011, aşa încât, succesiunii deschise la data de 4 februarie 2010 nu-i este aplicabil noul Cod civil.

De aceea, cât priveşte durata termenului de opţiune succesorală, el rămâne cel prevăzut de legea în vigoare la data deschiderii succesiunii, respectiv de Decretul nr.167/1958, fiind deci cel de 6 luni, iar nu de 1 an, cum susţin apelanţii.

Totodată, asupra cererii de repunere în termen critica s-a constatat nefondată chiar dacă în mod greşit instanţa de fond a considerat aplicabile dispoziţiile art.2252 ale noului Cod civil.

În temeiul art.201 din aceeaşi Lege nr.71/2011 de punere în aplicare a noului Cod civil, prescripţiile începute şi neîmplinite la data intrării în vigoare a acestuia, rămân supuse dispoziţiilor legale care le-au instituit.

Aşadar, prescripţia începută anterior datei de 1 octombrie 2011, rămâne supusă Decretul nr.167/1958, inclusiv în ceea ce priveşte cererea de repunere în termen, situaţia din dosarul de faţă necăzând sub incidenţa derogării lor de la art.203 şi 204 din Legea nr.71/2011.

În plus, s-a mai arătat că termenul de 1 lună privind repunerea în termenul de prescripţie vizează atât procedura acestei repuneri, cât şi cererea însăşi privind pretenţia pe fond.

Or, din probele dosarului rezultă că, în mod indiscutabil, P. D. avea cunoştinţă de intervenirea decesului, întocmind procura autentică din data de 4.05.2011, cel puţin la

10

această dată, aşa încât, de la acest moment începea să curgă termenul de 1 lună de formulare a cererii de repunere în termen.

La fel în ceea ce le priveşte pe apelantele P.M.E. şi P.D.I. acestea au întocmit procură la data de 12.09.2011, iar P.E. a participat chiar la înmormântare locuind în aproprierea casei defunctei.

Nici cererile formulate la datele de 30.08.2010 şi 25.08.2010 de către P.E. şi P.D. nu au valoare de acte de acceptare expresă, ele fiind formulate după expirarea termenului de 6 luni de opţiune succesorală.

De altfel, nici aceste două date nu au caracterul de „cert” în sensul art.1182 şi art.1864 Cod civil, pentru a putea fi luate în considerare.

Cât priveşte motivele de repunere în termen, au fost şi ele examinate de instanţă, chiar dacă s-a constatat tardivitatea adresării către instanţă, reţinându-se că aflarea domiciliului succesibilului într-un alt loc decât cel al defunctului nu este suficient pentru a justifica necunoaşterea decesului şi de a cere repunerea în termenul de prescripţie, cauza obiectivă de natură a atrage o asemenea protecţie legală fiind necesar să fie neimputabilă părţii.

La fel, nici susţinerea că reclamanţii-intimaţi ar fi pretins calitatea de legatar universal nu este de natură a justifica pierderea neimputabilă a termenului de opţiune succesorală, întrucât actele de acceptare a succesiunii trebuie realizate în interiorul termenului pentru ca, ulterior, în caz de neînţelegere, să fie stabilite drepturile cuvenite fiecăruia dintre comoştenitori.

Împotriva deciziei, în termen, au formulat recurs P.E., P.D., P.A.D.I., P.A.M.E., criticând soluţia pentru motive arătate a se încadra în cel prevăzut de art.304 pct.9 Cod procedură civilă, în sinteză după cum urmează:

Greşit a fost respinsă excepţia inadmisibilităţii formulată prin întâmpinare, cererea în constatarea calităţii de proprietar în calitate de unic moştenitori exclusivi, fiind una subsidiară celei în realizare, respectiv acţiunii în partaj sau revendicare, aşa cum prevăd dispoziţiile art.111 Cod procedură civilă.

Instanţa se contrazice în argumentele date acestei critici, aşa încât, soluţia adoptată este una greşită.

Într-o a doua critică, se arată greşită fundamentarea soluţiei pe dispoziţiile vechi ale Codului civil, în condiţiile în care cererea de chemare în judecată a fost introdusă după 1 octombrie 2011, data de intrare în vigoare a Legii nr.134/2009 privind Codul civil, sens în care şi judecătoria s-a raportat la dispoziţiile art.2522 ale acestui cod

De aceea, instanţa trebuia să observe că termenul de

11

opţiune succesorală era de 1 an de zile, iar nu de 6 luni şi, pe cale de consecinţă, să admită cererea reconvenţională a pârâţilor care au, la rândul lor, calitatea de moştenitori.

În sfârşit, într-o a treia critică, se arată că în mod greşit tribunalul nu a făcut aplicarea în cauză a dispoziţiilor noului Cod civil, cât priveşte cererea de repunere în termen, termen care începea să curgă nu de la data deschiderii succesiunii, ci de la aceea a aflării, de către persoanele cu vocaţie la succesiune, despre deschiderea acesteia.

În mod contradictoriu soluţia este motivată, arată recurenţii, sub aspectul stării de fapt, atunci când s-a reţinut că cererea de repunere în termen s-a formulat la data de 26.01.2012, deci cu depăşirea termenului de 30 de zile, prevăzut de legiuitor, după ce s-a observat, totuşi, că, în realitate repunerea în termen a avut loc cu câteva zile peste încheierea termenului de 6 luni de opţiune succesorală prin declaraţiile date în faţa notarului de aceşti pârâţi la datele de 30 şi 25.08.2010.

Acestea trebuiau să fie considerate de către magistrat momentele la care se raportau pentru a verifica acceptarea succesiunii, iar nu la data formulării cererii reconvenţionale de către pârâţi.

În acelaşi fel, şi ceilalţi recurenţi prezenţi în faţa notarului au arătat că înţeleg să accepte succesiunea prin mandatara lor P.G., la data de 12.09.2011, sens în care notarul a consemnat afirmaţiile celor doi intimaţi-reclamanţi, în sensul că pretind un legat universal urmând a prezenta înscrisul.

De aceea, trebuia să se constate ca verosimilă apărarea potrivit căreia recurenţii nu au făcut acte de acceptare a succesiunii în interiorul termenului prevăzut de lege, fiind împiedicaţi de pretenţia intimaţilor de a o culege în totalitate.

În momentul în care asemenea înscris nu a fost prezentat, intimaţii au arătat că înţeleg să accepte şi ei moştenirea, aşa încât, situaţia a fost consemnată în încheierea întocmită de notar la data de 20.04.2011.

Nici chiar participarea, de către pârâtul P.E., la înmormântare, stare real consemnată de instanţă, nu putea fi avută în vedere în condiţiile în care reclamanţii s-au pretins unici moştenitori, în baza unui legat inexistent.

În considerarea faptului că dispoziţiile noului Cod civil sunt de aplicare imediată, tribunalul trebuia să constate că moştenirii îi era aplicabil termenul de acceptare de 1 an, potrivit art.1103, aşa încât, la data înregistrării cererii de chemare în judecată, ulterioară celei de 1.10.2011, acceptarea a fost făcută în interiorul termenului de 1 an.

Prin întâmpinare, reclamanţii au solicitat respingerea recursului ca nefondat, arătând că în mod corect în cauză s-a

12

făcut aplicarea vechilor dispoziţii ale Codului civil, cât priveşte succesiunea în discuţie, faţă de dispoziţiile art.91 din legea de punere în aplicare a noului Cod civil.

La fel, sub aspectul admisibilităţii acţiunii, corect tribunalul a constatat că cea de faţă este singura potrivit căreia dreptul putea fi apărat, intimaţii exercitând posesiunea bunurilor succesorale, aşa încât, acţiunea în revendicare era lipsită de sens, iar cei doi comoştenitori nu pot fi obligaţi să iasă din indiviziune pe cale judecătorească, între ei, ci numai faţă de persoanele cu care ar avea interese contrarii, în cauză, pârâţii, însă împotriva acestora s-a invocat lipsa calităţii de moştenitori.

Cum succesiunii îi sunt aplicabile dispoziţiile legii în vigoare la data deschiderii sale, corect tribunalul a aplicat termenul de 6 luni opţiunii succesorale, potrivit art.700 din Codul civil de la 1864, la fel ca şi termenul de 30 de zile de repunere în termenul de acceptare prevăzut de art.19 din Decretul nr.167/1958, în vigoare la acelaşi moment.

Chiar şi sub imperiul legii noi, momentul la care ar fi încetat împiedicarea a fost cel la care a fost formulată cererea de chemare în judecată, respectiv data de 27.10.2011, motiv pentru care, însăşi cererea de repunere în termen este făcută cu depăşirea termenului de 30 zile ce începea să curgă de la această dată.

Curtea, examinând decizia prin prisma criticilor ce-i sunt aduse, constată recursul ca nefiind fondat, pentru cele ce se vor arăta:

Recurenţii îşi fondează apărarea privind inadmisibilitatea acţiunii promovată împotriva lor, pe dispoziţiile art.111 Cod procedură civilă.

Acest text nu permite formularea unei acţiuni în constatare, ori de câte ori partea ce invocă dreptul a cărui constatare o cere are la îndemână o acţiune în realizare.

Recurenţii pretind că acţiunea în realizare aflată la îndemâna reclamanţilor ar fi cea de partaj succesoral sau, eventual, cea în revendicare.

Aceştia însă, pe de o parte, nu pretind niciun moment că ar exercita posesia bunurilor rămase în patrimoniul succesoral. De aceea, nu se poate discuta despre acţiunea proprietarului neposesor împotriva posesorului neproprietar, aşa cum o pretinde acţiunea în revendicare.

Cât despre cererea de partaj, ea trebuie făcută de către comoştenitorii aflaţi în bună relaţie împotriva celorlalţi comoştenitori cu care nu se poate ajunge pe cale de bună înţelegere la repartizarea bunurilor succesorale.

În cauza de faţă, reclamanţii nu au între dânşii neînţelegeri sub aspectul exercitării în comun a proprietăţii ca să

13

se impună ieşirea lor din indiviziune, singura neînţelegere dedusă soluţionării în instanţă fiind aceea cu privire la calitatea de moştenitori pe care o pretind şi pârâţii.

Or, această calitate este o componentă a unei acţiuni în constatare, fără să atragă în mod necesar şi realizarea dreptului în sensul partajării, aşa încât, nici sub acest aspect cerinţa de inadmisibilitate prevăzută de art.111 Cod procedură civilă, nu este îndeplinită.

Nici cea de-a doua critică nu se constată fondată.Pentru a pretinde greşita aplicare a legii vechi, pentru

motivul formulării cererii de chemare în judecată după intrarea în vigoare a noilor dispoziţii ale Codului civil, recurenţii arată că, în opinia lor, legea de drept material ar fi cea din momentul judecării, iar nu cea din momentul deschiderii succesiunii.

Afirmaţia nu este fondată pe vreo dispoziţie legală care să o îndreptăţească, în vreme ce, aşa cum corect a arătat prima instanţă de fond, Legea nr.71/2011 cuprinde dispoziţii exprese în materie succesorală, lăsând moştenirile deschise mai înainte de intrarea în vigoare a noului Cod civil, supuse legii sub imperiul căreia acesta a avut loc, prin dispoziţiile art.91.

Ca atare, corect tribunalul a constatat aplicabile raporturilor părţilor, dispoziţiile privitoare transmiterea succesorală a patrimoniilor, aşa cum erau ele reglementate de Codul civil de la 1864.

De asemenea, în ceea ce priveşte cea de-a treia critică se constată lipsa de fundament a acesteia.

Examinarea existenţei unor motive ce ar justifica neformularea unor acte de acceptare exprese sau tacite a succesiunii în termenul de 6 luni prevăzut de legea materială, Codul civil, este subsidiară constatării existenţei unei cereri de repunere în termen formulată cu respectarea regulilor de procedură, respectiv formulată la o distanţă de cel mult 30 de zile de momentul la care împiedicarea pretinsă a încetat.

Or, aşa cum prima instanţă de fond a constatat, cel mai târziu, pentru unii dintre cei ce s-au pretins împiedicaţi a accepta succesiunea, o atare împiedicare a pierit în momentul în care a fost formulată cererea de chemare în judecată.

În mod indiscutabil, cererea s-a adresat instanţei la data de 27.10.2011, aşa încât, cele 30 de zile în interiorul cărora repunerea în termen putea fi cerută a început să curgă de la această dată.

Prima dată când recurenţii au solicitat repunerea în termenul de acceptare o reprezintă cea de 26.01.2012, în mod evident, cu mult peste termenul prevăzut de dispoziţiile art.19 din Decretul nr.167/1958.

Cele două declaraţii consemnate de notar însă, pretinse

14

de către recurenţi a constitui ele însele acte de acceptare, urmează a se observa că sunt făcute după încheierea termenului de 6 luni de la data deschiderii succesiunii, aşa încât, în mod necesar, ele trebuiau însoţite de o cerere de repunere în termenul de acceptare succesorală, spre a fi eficiente.

Demersul efectuat după încheierea termenului prevăzut de art.700 Cod civil de la 1864, este ineficient, fără o intervenţie jurisdicţională care să constate existenţa unor împiedicări apte de a atrage instituţia repunerii în termen.

Toate celelalte critici care se referă, într-adevăr, la soluţia tribunalului, sunt însă superflue, câtă vreme nu se impune cercetarea temeiniciei cererii de repunere în termen, formulată cu depăşirea termenului prevăzut de lege, prima instanţă de fond respingând ca tardivă însăşi cererea de repunere în termen, iar nu ca nefondată.

Este adevărat însă, instanţa apelului a explicat în hotărârea sa şi pentru care motive o atare cerere nu ar putea fi primită din punctul de vedere al argumentelor pe care părţile s-au întemeiat, respectiv aflarea cu întârziere despre survenirea decesului sau inducerea în eroare cu privire la existenţa unui act de voinţă al defunctului de a înlătura pe o parte dintre moştenitorii săi nerezervatari de la succesiune.

Din acest punct de vedere, întrucât instanţa apelului a intrat şi în fondul examinării cereri de repunere în termen, urmează ca si Curtea să constate că în cauză nu se formulează critici la adresa nelegalităţii statuării, din acest punct de vedere, în instanţa de apel, ci doar critici cu privire la stabilirea în fapt a momentului începerii curgerii termenului de repunere în termen precum şi la stabilirea caracterului de impediment insurmontabil al evenimentelor invocate, pentru formularea unor asemenea cereri. Or, asemenea critici, nu pot fi primite în condiţiile în care, potrivit art.312 alin.1 Cod procedură civilă, instanţa de recurs nu poate examina soluţia dată în apel decât prin prisma criticilor de nelegalitate, iar nu a celor de netemeinicie, prevăzute de fostele dispoziţii ale punctelor 9 şi 10 ale acestui articol, abrogate.

Faţă de toate acestea, în temeiul art.312 Cod procedură civilă, a fost respins recursul ca nefondat, cu aplicarea art.274 Cod procedură civilă, în sensul obligării recurenţilor la plata cheltuielilor de judecată către intimatul P. C. care le-a dovedit că le-a făcut.

3. Principiul consensualismului şi a bunei-credinţe în

15

relaţiile de muncă.

Art.8 din Codul muncii

Relaţiile de muncă se bazează pe principiul consensualităţii şi a bunei-credinţe, în cadrul raportului de muncă părţile având obligaţia să se informeze şi să se consulte reciproc potrivit art.8 din Codul muncii.

Omisiunea angajatorului de a informa salariatul că în raport de media obţinută, în ordinea descrescătoare, la concursul organizat se poate opta pentru unul din posturile vacante, îi este imputabilă şi nu poate să îl lipsească pe salariat de dreptul prevăzut în favoarea sa.

(Decizia civilă nr.3298/14.10.2013)

Prin cererea înregistrată la data de 02.02.2012, pe rolul Tribunalului Caraş-Severin, contestatorul D.S. în contradictoriu cu intimatul I.S.C. a formulat contestaţie împotriva deciziei de încetare a contractului individual de muncă nr.1705/28.12.2011 emisă de intimat, solicitând anularea acesteia, repunerea părţilor în situaţia anterioară concedierii şi obligarea intimatului la plata unei despăgubiri egale cu salariile indexate, majorate şi reactualizate împreună cu celelalte drepturi de care ar fi beneficiat ca angajat.

Motivând cererea, contestatorul a arătat că desfacerea contractului individual de muncă a avut loc în condiţiile art.65 alin.1 Codul muncii, mai exact ale desfiinţării postului pe care îl ocupa în cadrul I.S.C. de inspector de specialitate - desfiinţare ce a avut loc o dată cu reorganizarea intimatului şi pe motivul rezultatului obţinut la concursul/examenul desfăşurat în data de 05.12.2011, la Timişoara, pentru ocuparea unui post vacant în cadrul structurii D.R.C. Vest din subordinea Inspectoratului de Stat în Construcţii, constituită prin reorganizarea fostelor inspectorate judeţene Caraş-Severin, Hunedoara, Arad, Timiş.

A precizat contestatorul că deşi s-a produs în conformitate cu art.65 alin.1 Codul muncii, fiind determinată de cauze care nu ţin de persoana salariatului, desfiinţarea postului nu a fost una efectivă care să aibă la bază o cauză reală şi serioasă, ci abuzivă arătând, în esenţă, că deşi a fost declarat admis în urma participării la concurs şi existau în structura intimatului posturi de inspector de specialitate vacante care să fie ocupate în ordinea notelor obţinute la concurs, între care trebuia să se numere (existau 45 de posturi şi promovaseră examenul 42 de salariaţi), i s-a oferit un post similar celui ocupat în cadrul D.R.C. Sud-Est Constanţa.

16

De asemenea, contestatorul a susţinut că decizia de concediere cuprinde ca şi motiv al desfacerii contractului individual de muncă rezultatul obţinut de contestator la concursul/examenul organizat la data de 05.12.2012, deşi în răspunsul dat la adresa nr.12361/22.12.2011, prin care contestatorul arăta că are dreptul şi optează să ocupe, în ordinea mediilor, unul din posturile din structura D.R.C. Vest care deservesc şi judeţul Caraş-Severin, angajatorul motivează măsura de încetare a contractului de muncă prin neacceptarea de către salariat a propunerii de a ocupa un post de inspector de specialitate la D.R.C. Sud-Est Constanţa, fără ca acest motiv să fie inserat în decizia de concediere.

Formulând întâmpinare, intimatul I.S.C.a solicitat respingerea contestaţiei ca netemeinică şi nelegală arătând, în esenţă, că I.S.C. a fost reorganizat, pe regionale, ca urmare a adoptării OUG nr.93/2011 de modificare şi completare a OUG nr.63/2001 privind înfiinţarea I.S.C., că în numărul de 750 posturi stabilite în urma reorganizării şi aprobate prin HG nr.1157/2011 cu anexele la aceasta prin care se aprobă şi Statele de Funcţii, nu se regăsea postul de inspector de specialitate grad IA în structura Compartimentului de Control şi Inspecţie pentru Calitatea Lucrărilor în Construcţii Caraş Severin, post pentru care contestatorul a candidat la concurs.

S-a mai arătat că un astfel de post nu se afla nici în celelalte compartimente de control din cadrul D.R.C. Vest astfel că i s-a oferit contestatorului un post de acelaşi tip, vacant în cadrul D.R.C. Sud Est Constanţa, însă a fost refuzat, fapt ce a determinat încetarea contractului individual de muncă în condiţiile art.65, art.74 alin.5 şi art.75-77 Codul muncii.

Prin sentinţa civilă nr.6275 din 9 noiembrie 2012, Tribunalul Argeş a admis contestaţia, a anulat decizia nr.1705/28.12.2011 emisă de intimat şi a dispus reintegrarea contestatorului pe un post corespunzător pregătirii profesionale, anume inspector de specialitate, în cadrul D.R.C.Vest.

A fost obligat intimatul să plătească contestatorului o despăgubire egală cu salariile indexate, majorate şi reactualizate şi celelalte drepturi de care ar fi beneficiat de la data concedierii până la data reintegrării efective, precum şi suma de332,55 lei cheltuieli de judecată.

Pentru a pronunţa această sentinţă, tribunalul a reţinut în esenţă că, prin decizia nr.1705/28.12.2011, intimatul I.S.C.– Inspectoratul Judeţean în Construcţii C.S., a dispus încetarea contractului individual de muncă al acestuia în conformitate cu dispoziţiile art.65 alin.1 Codul muncii, urmare restructurării şi reorganizării Inspectoratului de Stat în Construcţii, pe de o parte,

17

şi rezultatul obţinut de contestator la examenul/concursul organizat în data de 05.12.2011, pe de altă parte.

Restructurarea şi reorganizarea ce au avut loc în conformitate cu OUG nr.93/2011 de modificare şi completare a OUG nr.63/2001 privind înfiinţarea I.S.C., ce a stabilit înfiinţarea de 7+1 direcţii regionale, precum şi cu HG nr.1157/2011 care a stabilit şi aprobat un număr de 750 posturi din cadrul Inspectoratului, au determinat micşorarea numărului de posturi şi, implicit, organizarea de concurs de evaluare a competenţelor, concurs care să detaşeze în cunoştinţe candidaţii şi în raport de care, în ordinea notelor, să se efectueze ocuparea posturilor.

Acest ordin, în speţă Ordinul nr.2973/2011, şi mai exact anexa 6 la acesta reprezentând Statul de funcţii al D.R.C. Vest (fila 8), în condiţiile reducerii numărului de posturi, a stat la baza organizării în data de 05.12.2011, în conformitate cu art.II şi III din OUG nr.93/2011 care prevede modalitatea de ocupare a posturilor de conducere şi execuţie din noua structură organizatorică, a concursului la care contestatorul a participat prin înscrierea sa, aşa cum rezultă din cererea pe care acesta o formulează la data de 30.11.2011.

Cererea de înscriere la concurs formulată de contestator privea ocuparea unui post de inspector de specialitate, fără indicarea gradului IA pe care îl deţinuse de altfel înainte de decizia de încetare a contractului individual de muncă. Prin urmare, s-a reţinut a fi nereală susţinerea intimatului în sensul că s-a participat la concurs pe un post inexistent întrucât în cadrul Compartimentului de Control şi Inspecţie pentru Calitatea Lucrărilor de Construcţii C. S. statul de funcţii nu cuprindea niciun post de inspector de specialitate grad IA, şi aceasta deoarece, aşa cum s-a mai spus, opţiunea contestatorului a fost una pentru un post de inspector de specialitate privit în genere, fără a fi indicat vreun grad, post care se regăseşte în statul de funcţii printre cele 6 posturi aprobate prin Ordinul nr.2973/2011 – fila 9, pct.482-487.

Din cei nouă candidaţi pe cele 6 posturi de inspector de specialitate existente în cadrul Compartimentului de Control şi Inspecţie pentru Calitatea Lucrărilor de Construcţii C. S. din cadrul D.R.C. Vest, opt au fost admişi astfel: primii şase în ordinea notelor, direct pe post, restul de doi, între care se regăseşte şi contestatorul, au fost admişi fără loc, fiind firesc şi legal ca aceştia să ocupe unul din posturile de inspector de specialitate rămase neocupate, în ordinea mediilor, în cadrul D.R.C.Vest.

Aceasta însă nu s-a întâmplat, intimatul făcând contestatorului propunerea de a ocupa un post de inspector de specialitate în cadrul D.R.C. Sud-Est Constanţa. Gestul a fost

18

justificat prin lipsa de posturi corespunzătoare pregătirii sale şi opţiunii exprimate cu prilejul înscrierii la concurs (aspect lămurit deja în cele de mai sus) şi Statul de funcţii aprobat prin Decizia nr.91/30.03.2012 a Ministerului Dezvoltării Regionale şi Turismului.

S-a observat, însă, că la momentul concedierii contestatorului, în speţă la data de 28.12.2011, numărul şi structura posturilor în cadrul D.R.C. Vest erau date de anexa 6 a Ordinul nr.2973/29.11.2011, reprezentând Statul de funcţii, potrivit căruia din 57 posturi, 45 erau posturi de inspector de specialitate, indiferent de grad, iar nu de anexa 6 a Deciziei nr.91/30.03.2012 a Ministerului Dezvoltării Regionale şi Turismului, în vigoare la trei luni după încetarea contractului individual de muncă al contestatorului, care restrânge numărul de posturi la 53, în general, şi pe cel de inspectori de specialitate la 41, în special – reducerea s-a făcut cu patru posturi de inspector de specialitate faţă de statul de funcţii din decembrie 2011.

Invocând faptul că la momentul decembrie 2011 nu a existat vreun post de inspector de specialitate grad IA, aşa cum ar fi solicitat contestatorul prin cererea de înscriere la concurs, intimatul a încercat să justifice propunerea făcută contestatorului de a ocupa un post în raza de activitate a unei direcţii situate din punct de vedere geografic la capătul opus al ţării faţă de fostul său loc de muncă şi localitatea de domiciliu, dar şi concedierea, însă această apărare nu poate fi reţinută întrucât din lista cu notele obţinute la concursul din 05.12.2011 pentru ocuparea posturilor de inspector de specialitate, rezultă că un număr de 45 candidaţi, între care se află şi contestatorul D., au obţinut note de promovare, în speţă între 7.05 şi 10.00, putând ocupa astfel oricare din cele 45 de posturi existente, potrivit Statului de funcţii aprobat prin anexa 6 a Ordinul nr.2973/29.11.2011, la momentul desfăşurării concursului, posturi stabilite şi aprobate după etapa restructurării şi reorganizării Inspectoratului de Stat în Construcţii.

Instanţa a constatat că la nivelul Inspectoratului Judeţean în Construcţii C.S., ca de altfel la nivelul tuturor inspectoratelor din ţară, a avut loc o reorganizare a activităţii prin desfiinţarea unor posturi, printre care şi cel ocupat de contestator, şi înfiinţarea altora, în raport de nevoile generale ale I.S.C., însă faţă de rezultatul obţinut la concursul de evaluare şi existenţa posturilor de inspector specialitate vacante în cadrul D.R.C. Vest la momentul 29.11.2011, posturi corespunzătoare pregătirii profesionale a contestatorului, concedierea acestuia şi în funcţie de refuzul de a ocupa un post în cadrul D.R.C. Sud-Est

19

Constanţa s-a apreciat de tribunal ca fiind nelegală şi neîntemeiată.

Împotriva acestei sentinţe a declarat recurs, în termen legal, intimatul I.S.C.- prin D.R.C. Sud Muntenia, criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie sub următoarele aspecte:

Greşit s-a reţinut că intimatul-contestator trebuia încadrat pe unul dintre posturile rămase vacante în cadrul D.R.C. Vest întrucât a obţinut nota de promovare a concursului, în condiţiile în care acesta a optat pentru un post de inspector de specialitate în cadrul Compartimentului de Control pentru Calitatea lucrărilor în Construcţii C.S.

Se arată că, referitor la faptul că structura organizatorică a D.R.C. Vest cuprindea un număr de 45 de inspectori de specialitate şi că intimatul-contestator putea să ocupe pe oricare dintre acestea. Recurentul arată că acesta nu s-a exprimat în acest sens, singura opţiune a sa fiind aceea de a ocupa un post în cadrul Compartimentului de Control pentru Calitatea lucrărilor în Construcţii C.S.

De asemenea, diminuarea cu un număr de 4 posturi nu s-a făcut în martie, aşa cum în mod greşit a reţinut instanţa de fond. Încă din luna decembrie, în cadrul structurii organizatorice a D.R.C. Vest nu mai exista nici un post vacant, toate fiind ocupate conform Deciziei nr.1572/27.12.2012.

Intimatul prin întâmpinare a solicitat respingerea recursului ca nefondat pentru considerentele expuse pe larg

Recursul este nefondat pentru următoarele considerente:

Cererea formulată de către intimat vizează un post de inspector de specialitate in cadrul Regionalei in construcţii Vest. Este adevărat ca a menţionat şi compartimentul in care ar dori sa funcţioneze, respectiv centrul de inspecţie in construcţii C.S., însă, această menţiune nu se poate interpreta in sensul că a dorit ocuparea unui post numai in C.S., excluzând orice alt post in cadrul regionalei.

Fiind exprimată opţiunea ocupării unui post in cadrul regionalei, angajatorul trebuia să valorifice rezultatul obţinut la examen, potrivit disp. art. 18 alin. 5 din Regulamentul de concurs aprobat prin Decizia nr. 897/2011, care prevede: „ Promovarea concursului se face in ordinea descrescătoare a mediei aritmetice a notelor obţinute la cele două probe, pana la ocuparea tuturor posturilor de aceeaşi categorie, clasă şi/sau grad profesional din structura reorganizată „.

Disp art. 4 alin. 4 din acelaşi regulament prevăd că, posturile rămase neocupate, se declara vacante, urmând să se comunice candidaţilor ... care au obţinut cel puţin nota minimă 7 posibilitatea de a ocupa posturile respective.

20

Corect a reţinut instanţa de fond că organigrama in vigoare la momentul susţinerii concursului, decembrie 2011, prevedea un număr de 57 posturi, dintre care 45 erau pentru inspectori de specialitate.

In urma concursului din aceeaşi lună, potrivit tabelului cu rezultatele obţinute la concurs, au fost admişi un nr. de 37 candidaţi pentru posturi de inspectori de specialitate, iar 4 concurenţi pentru aceleaşi posturi au fost admişi fără loc, in această categorie intrând şi intimatul. Rezultă un total de 41 de candidaţi care au fost admişi, pentru un număr de 45 de posturi de inspectori de specialitate in cadrul Regionalei Vest.

In aceste condiţii, angajatorul cu ignorarea dispoziţiilor legale mai sus menţionate, a dispus desfacerea contractului de muncă al contestatorului deşi potrivit art. 4 alin. 4 din regulament, trebuia să promoveze pe locurile libere persoanele care obţinuseră note peste 7, in cadrul Regionalei Vest, pana la ocuparea tuturor posturilor.

Susţinerea recurentei in sensul că intimatul nu ar fi putut beneficia de dispoziţiile regulamentului întrucât a optat exclusiv pentru un post in numai C.S., este contrazisa chiar de conţinutul cererii de participare la concurs in care intimatul a arătat ca doreşte sa candideze pentru un post de inspector in cadrul Regionalei Vest, in subsidiar, menţionând şi localitatea in care ar dori sa ocupe postul. Această menţiune nu este însă de natură să îl excludă pe salariat de la beneficiul prevăzut de art. 4 alin. 4 regulament, şi nici să îl exonereze pe angajator de respectarea dispoziţiilor privind desfăşurarea concursului şi ocuparea posturilor vacante.

Codul muncii, prin art. 8 statuează că „ relaţiile de muncă se bazează pe principiul consensualităţii şi al bunei-credinţe, iar pentru buna desfăşurarea relaţiilor de muncă, participanţii la raporturile de muncă se vor informa şi se vor consulta reciproc, in condiţiile legii şi ale contractelor de muncă” ori din conduita angajatorului nu rezultă ca ar fi respectat acest principiu fundamental care reglementează raporturile de muncă.

Faţă de cele ce preced recursul este nefondat şi a fost respins potrivit dispoziţiilor art. 312 cod procedură civilă.

4. Înţelesul noţiunii de durată a procesului pentru aprecierea tergiversării judecăţii.

Art. 522 N.C.P.C.Art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului

Încălcarea dreptului la soluţionarea procesului civil într-un termen optim şi previzibil poate fi invocată în procedura contestaţiei reglementată de art.522 N.C.P.C.

21

Durata procesului civil în raport de care se apreciază respectarea termenului optim şi previzibil nu cuprinde intervalul curs între momentul înregistrării cererii de chemare în judecată şi data de recomandare alocată în sistemul ECRIS.

(Decizia civilă nr. 3649/08.11.2013)

Prin încheierea pronunţată la data de 6 septembrie 2013, Tribunalul Argeş a respins contestaţia împotriva tergiversării procesului, formulată de contestatorul P. P. în contradictoriu cu intimata C. S. de P. a S.R.I., având în vedere ”data de recomandare” – 12 februarie 2014, denumită astfel în programul ECRIS ca fiind data fixată pentru demararea procedurii de verificare a cererii de chemare în judecată prevăzută de art.200 Cod procedură civilă.

Potrivit art.103 ind.1 alin.2 din ROI, această dată a fost stabilită funcţie de încărcătura completelor de judecată raportat la volumul optim de activitate implementat prin „Programul pentru stabilirea volumului optim de muncă” (Hotărârile Plenului CSM nr.2119/2009, 945/2010 şi 4/2012).

Intervalul scurs între momentul înregistrării acţiunii şi data de recomandare (alocată de sistemul ECRIS – program informatic conceput pentru evidenţa activităţii judiciare) nu intră în durata cercetării procesului ce trebuie estimată de judecător astfel încât procesul să fie soluţionat într-un termen optim şi previzibil, interesând numai perioada care începe să curgă o dată cu primul termen de judecată (art.238 Cod procedură civilă).

Având în vedere că cererea formulată nu se încadrează în niciunul din cazurile prevăzute de art.522 alin.2 pct.1-4 Cod procedură civilă, instanţa a respins contestaţia împotriva tergiversării procesului.

Împotriva încheierii din data de 6 septembrie 2013 pronunţată de Tribunalul Argeş, a formulat în termen plângere petentul P.P., criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie, intimată fiind C.S. de P. a S.R.I.

În motivarea plângerii, petentul arată că în mod eronat tribunalul a reţinut că cererea formulată nu se încadrează în niciunul din cazurile prevăzute de art.522 alin.2 pct.1-4 Cod procedură civilă.

Apreciază petentul că în mod evident tribunalul a nesocotit dispoziţiile art.522 alin.(2) pct.4 din Noul Cod de procedură civilă, care justifică contestaţia împotriva tergiversării procesului ”atunci când instanţa şi-a nesocotit obligaţia de a soluţiona cauza într-un termen optim şi previzibil prin neluarea măsurilor stabilite de lege sau prin neîndeplinirea din oficiu; atunci când legea o impune, a unui act de procedură necesar

22

soluţionării cauzei, deşi timpul scurs de la ultimul său act de procedură ar fi fost suficient pentru luarea măsurii sau îndeplinirea actului”.

Nefondat este şi motivul reţinut de Tribunalul Argeş, care susţine că ”intervalul scurs între momentul înregistrării acţiunii şi data de recomandare (alocată de sistemul Ecris – program informatic conceput pentru evidenţa activităţii judiciare) nu intră în durata cercetării procesului ce trebuie estimată de judecător astfel încât procesul să fie soluţionat într-un termen optim şi rezonabil, interesând numai perioada care începe să curgă odată cu primul termen de judecată (art.238 Cod procedură civilă).

Invocând jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, petentul arată că în mai multe cauze s-a reţinut că autorităţile naţionale sunt singurele responsabile pentru durata excesivă a procedurii, şi că autorităţile naţionale nu pot invoca numărul mare de litigii cu care sunt confruntate pentru a justifica depăşirea ”termenului rezonabil” de soluţionare a cauzelor.

De aceea în considerarea tuturor celor arătate mai sus, se solicită admiterea plângerii.

Examinând plângerea de faţă, Curtea a constatat că nu este întemeiată.

Astfel în Noul Cod de procedură civilă, art.6 prevede, într-o formulare care reproduce în parte dispoziţiile art.6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, că orice persoană are dreptul la judecarea cauzei sale, în mod echitabil, în termen optim şi previzibil, de către o instanţă independentă, imparţială şi stabilită prin lege.

În acest scop, instanţa este datoare să dispună măsurile permise de lege şi să asigure desfăşurarea cu celeritate a judecăţii.

Cu privire la articolul din Convenţie, jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului a statuat în sensul că pentru state reprezintă o obligaţie nu numai respectarea ”termenului rezonabil” prin crearea unui sistem judiciar eficient care să nu permită întârzieri procedurale sau administrative, ci şi oferirea unor remedii efective pentru situaţia depăşirii duratei rezonabile a procedurilor judiciare, conform art.13 din Convenţie.

În acest context, a fost introdusă pentru întâia oară în reglementarea procesual civilă contestaţia privind tergiversarea procesului, scopul său fiind acela de a remedia încălcarea dreptului la soluţionarea procesului într-un termen optim şi previzibil.

Având în vedere cele expuse mai sus, prima instanţă a reţinut că cererea de faţă nu se încadrează în niciunul din cazurile prevăzute de art.522 alin.2 pct.1-4 Cod procedură civilă.

23

Astfel arată instanţa că data de 12 februarie 2014 ”dată de recomandare” a fost stabilită în funcţie de încărcătura completelor de judecată raportat la volumul optim de activitate implementat prin ”Programul pentru stabilirea volumului optim de muncă”, în acest sens fiind hotărârile Plenului Consiliului Superior al Magistraturii.

Potrivit Hotărârii nr.976 din data de 23 octombrie 2013, Plenul C.S.M. a constatat că intrarea în vigoare a Noului Cod de procedură civilă, implică o creştere considerabilă a volumului de activitate la nivelul tuturor instanţelor de judecată, iar soluţia viabilă pentru evitarea acestei situaţii şi pentru desfăşurarea actului de justiţie în condiţii de normalitate este continuarea într-o formă adaptată a Programului privind volumul de activitate al instanţelor.

Limitarea numărului de cauze nou intrate, se arată în hotărâre (indiferent de momentul sesizării instanţei), la un număr predeterminat de puncte de încărcare pe complet, va conduce, fără doar şi poate la fluidizarea circuitului instanţei, la păstrarea unei încărcături rezonabile pe magistrat, respectiv grefier, dar şi la creşterea calităţii actului de justiţie.

În ce priveşte invocarea dispoziţiilor art.522 alin.(2) pct.4 din Noul Cod de procedură civilă, pe care petentul susţine că instanţa l-ar fi încălcat, urmează a se observa că din redactarea textului prin referirea la termenul optim şi previzibil de soluţionare a cauzei, pare că are în vedere tergiversarea judecăţii în ansamblul său, dar, în realitate deschide calea contestaţiei pentru neîndeplinirea ori nedispunerea măsurilor de îndeplinire a oricărui act de procedură necesar judecării cauzei de către instanţă însăşi.

În raport de cele arătate, în mod corect prin încheiere, instanţa a reţinut că intervalul scurs între momentul înregistrării acţiunii şi data de recomandare (alocată de sistemul Ecris) nu intră în durata cercetării procesului ce trebuie estimată de judecător, ţinând cont de împrejurările cauzei, astfel încât procesul să fie soluţionat într-un termen optim şi previzibil, aşa cum prevăd dispoziţiile art.238 alin.(1) din Noul Cod de procedură civilă.

De aceea, Curtea a constatat că susţinerile şi criticile petentului sunt neîntemeiate şi nu pot fi primite.

În consecinţă pentru considerentele arătate şi conform dispoziţiilor art.525 din Noul Cod de procedură civilă, Curtea a respins plângerea.

5. Caracterul necontencios al procedurii de înscriere în cartea funciară – citarea persoanelor în privinţa cărora înscrierea în cartea funciară produce efecte juridice.

24

Art. 331-339 Cod procedură civilă

Procedura înscrierii în cartea funciară este o procedură necontencioasă îndeplinită de către registratorul de carte funciară care nu îndeplineşte o activitate jurisdicţională ci una cu caracter administrativ.

Încheierea de înscriere în cartea funciară este act administrativ supus controlului judiciar în cadrul unei proceduri necontencioase reglementată de normele speciale din Legea cadastrului şi publicităţii imobiliare în completare cu normele de procedură necontencioase cuprinse în art. 331-339 Cod procedură civilă.

În procedura judiciară se vor cita toate persoanele interesate în privinţa cărora înscrierea în cartea funciară produce efecte juridice astfel ca hotărârea pronunţată să le fie opozabilă.

(Decizia civilă nr. 3662/07.11.2013)

Prin cererea înregistrată la data de 23.11.2012, reclamanta S.C. V. Instituţie Financiară Nebancară S.A a formulat, în contradictoriu cu B.C.P. I. Râmnicu Vâlcea, plângere împotriva încheierii de respingere nr.39587 pronunţată de B.C.P.I. Râmnicu Vâlcea în dosarul nr.39587/04.10.2012, prin care a solicitat desfiinţarea acesteia şi, pe fond, admiterea cererii de reexaminare a încheierii de respingere nr.34104 pronunţată în dosarul nr.341048/28.08.2012, cu consecinţa admiterii cererii de intabulare a dreptului de proprietate asupra imobilului din Rm. Vâlcea, str. M. E. nr. 47, bl. C 13, sc.H, ap. 11, jud. Vâlcea, înscris în CF nr. 35249-C1-U2 (provenită conversia CF 20.633) al loc. Rm. Vâlcea nr. cad/topo 654/7;11, dobândit în baza actului de adjudecare nr. 389/14.02.2012, emis de BEJ G.B. în dosarele execuţionale nr. 389/2009 şi 390/2009.

În motivarea în fapt a cererii, reclamanta a arătat că a solicitat intabularea dreptului de proprietate asupra unui imobil înscris în CF 35249-C1-U2, dobândit printr-un act de adjudecare, nr. 389/2009, prin preluarea în contul creanţei pe care o avea împotriva debitorilor D. I. şi T.

Prin încheierea nr.34104 a fost respinsă cererea de intabulare a dreptului de proprietate întrucât nu a fost achitat impozitul pe transfer al dreptului de proprietate, prevăzut de art.77 ind.1 din C. fiscal deşi, în opinia reclamantei, acest impozit nu este datorat în materia vânzării silite.

S-a mai susţinut că cererea de reexaminare împotriva încheierii de respingere a fost respinsă prin încheierea nr. 39587/2012, de către OCPI Vâlcea.

25

Reclamanta a apreciat că cererea sa de intabulare îndeplineşte rigorile legii, astfel că trebuia admisă, iar impozitul prevăzut de art. 77 ind. 1 din C. fiscal nu este datorat, bunul fiind preluat în urma vânzării silite, nefiind, aşadar, un transfer voluntar al dreptului de proprietate.

Prin cererea de la fila 26, reclamanta a precizat că înţelege să se judece în contradictoriu cu OCPI Vâlcea, iar nu cu pârâţii citaţi în urma dispoziţiei instanţei, D. I. şi T.

Instanţa, reţinând că, într-adevăr, reclamanta a precizat în cuprinsul acţiunii introductive anume denumirea pârâtei, a luat act de această împrejurare, a dispus introducerea în calitate de pârât a OCPI Vâlcea.

La acelaşi termen, a invocat din oficiu excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a acestui pârât.

Prin sentinţa civilă nr.863 din 29 ianuarie 2013, Judecătoria Râmnicu Vâlcea a luat act că reclamanta nu şi-a îndreptat acţiunea împotriva numiţilor D. I. şi D. T., a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a OCPI - Biroul de Cadastru şi Publicitate imobiliară Vâlcea şi a respins cererea formulată de reclamantă, ca fiind îndreptată împotriva unei persoane lipsite de calitate procesuală pasivă.

Pentru a pronunţa această soluţie, instanţa de fond a reţinut următoarele:

Reclamanta critică încheierea de respingere a cererii sale de intabulare a dreptului de proprietate obţinut în urma executării silite a debitorilor săi D. T. şi I., considerând că nu datorează impozitul a cărei dovadă de achitare s-a cerut de pârâtul OCPI, privind transferul dreptului de proprietate, prevăzut de art. 77 ind. 1 din Codul fiscal.

Potrivit art. 32 din Legea 7/1996, soluţionarea plângerii împotriva încheierii de carte funciară, a acţiunii în justificare tabulară, în rectificare, precum şi prestaţie tabulară se face fără citarea oficiului teritorial.

De asemenea, prin Decizia ÎCCJ nr. LXXII/2008, admiţându-se recursul în interesul legii, s-a stabilit că în plângerile de carte funciară, OCPI nu are calitate procesuală pasivă.

Apare evident, aşadar, că pârâtul indicat, în virtutea principiului disponibilităţii, de către reclamant, nu are calitate procesuală pasivă, deoarece întabularea unui drept real nu naşte obligaţii sau drepturi împotriva acestei instituţii, ci numai împotriva anteriorului titular înscris.

Cadrul procesual se determină în raport cu efectele desprinse din raportul de drept material, or acestea privesc vechiul şi actualul proprietar tabular, sau care urmează a

26

dobândi această calitate, nicidecum instituţia care administrează cartea funciară.

Numai în acest cadru procesual se pot analiza criticile reclamantei, iar nu în cel desemnat de ea, astfel încât excepţia a fost admisă, iar cererea a fost respinsă ca greşit îndreptată.

Împotriva acestei sentinţe a formulat apel reclamanta S.C. V. Instituţie Financiară Nebancară S.A., solicitând schimbarea în tot a sentinţei, iar pe fond, admiterea plângerii împotriva încheierii de respingere nr.39587, cu consecinţa admiterii cererii de intabulare a dreptului de proprietate asupra imobilului pe care l-a dobândit în baza actului de adjudecare.

În motivarea căii de atac, apelanta-reclamantă a arătat că prima instanţă s-a pronunţat pe excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a OCPI Vâlcea fără să o pună în discuţia părţilor şi chiar fără citarea acesteia din urmă şi aceasta în condiţiile în care reclamanta a precizat, faţă de disp.art. 50 alin.2 ind.2 din Legea nr.7/1996, că înţelege să se judece cu B.C. P. I. Rm. Vâlcea, iar nu cu OCPI Vâlcea.

În continuare, apelanta-reclamantă face referire la decizia nr.72/2007 a ÎCCJ, care statuează cu privire la caracterul necontencios al procedurii de înscriere în cartea funciară, concluzionând că speţa are caracter necontencios prin natura cererii deduse judecăţii, solicitarea nevizând stabilirea vreunui drept faţă de proprietarul înscris momentan în cartea funciară. A susţinut apelanta reclamantă că dreptul de proprietate este dat de lege şi de actul de adjudecare, necontestat de către debitorii înscrişi momentan în cartea funciară.

În drept, au fost invocate disp.art. 31 alin.5 din Legea nr.7/1996.

Prin decizia civilă nr.74/A din 25 aprilie 2013, Tribunalul Vâlcea s-a respins ca nefondat apelul, reţinând următoarele:

A considerat tribunalul că nu sunt întemeiate criticile reclamantei.

Cât priveşte primul motiv invocat, tribunalul a recunoscut că, în vederea respectării principiului contradictorialităţii, instanţa de judecată are obligaţia de a pune în discuţie toate aspectele de fapt şi de drept ce se ivesc în cursul procesului, în baza cărora va soluţiona litigiul, neputând să-şi întemeieze hotărârea pe elemente nesupuse dezbaterii contradictorii a părţilor. Însă, aşa cum s-a decis în practica judiciară, principiul contradictorialităţii nu este nesocotit dacă, deşi una din părţi nu a fost prezentă la nici un termen de judecată stabilit în cauză, procedura de citare a fost legal îndeplinită cu toate părţile din proces, actele de procedură au fost comunicate, iar instanţa a asigurat efectiv condiţiile necesare

27

discutării, argumentării şi dovedirii tuturor problemelor de fapt şi de drept care interesează soluţionarea pricinii.

Soluţia adoptată de prima instanţă de fond s-a impus graţie precizărilor pe care însăşi reclamanta le-a făcut cu privire la cadrul procesual (sub aspect subiectiv) pe care a înţeles să-l fixeze, în virtutea principiului disponibilităţii. Astfel cum a reţinut şi prima instanţă de fond, reclamanta a precizat, atât prin plângere, cât şi prin cererea depusă la fila 26 dosar, că înţelege să se judece în contradictoriu cu B.C.P.I. Râmnicu Vâlcea, care a emis încheierea contestată. În baza acestor precizări, instanţa a dispus introducerea în cauză, în calitate de pârâtă a O.C.P.I. –Biroul de Cadastru şi Publicitate Imobiliară Vâlcea. Cum lipsa calităţii procesuale pasive a acestei instituţii a fost statuată atât de instanţa supremă printr-un recurs în interesul legii (decizia nr.72/2007), cât şi ulterior, de legiuitor (art.32 din Legea nr.7/1996), în mod corect a procedat instanţa de fond admiţând excepţia şi respingând plângerea ca fiind greşit îndreptată.

Cât priveşte susţinerea apelantei în sensul că excepţia nu a fost pusă în discuţia părţilor, s-a constatat că instanţa de fond a asigurat toate condiţiile necesare discutării excepţiei respective într-un cadru legal, cu respectarea dispoziţiilor referitoare la citarea reclamantei pentru termenul de judecată la care s-a invocat incidentul procedural respectiv (a se vedea dovada de îndeplinire a procedurii de citare de la fila 23 dosar). Neîndeplinirea procedurii de citare cu pârâtul putea fi invocată numai de acesta (nu şi de apelanta-reclamantă) în ipoteza în care i-ar fi produs vreo vătămare, fiind un caz de nulitate relativă, nu absolută. În plus, norma legală mai sus menţionată prevede expres că soluţionarea plângerii se face „fără citarea oficiului teritorial”. Împrejurarea că excepţia nu a fost pusă în discuţia părţilor nu îi poate fi imputată instanţei de fond, fiind consecinţa atitudinii pasive a reclamantei, care, deşi legal citată, nu a înţeles să se prezinte, solicitând judecarea cauzei în lipsă, în condiţiile art. 242 alin.2 Cod procedură civilă.

În fine, legat de aceeaşi primă critică, tribunalul a constatat că în mod corect a dispus judecătorul fondului introducerea în cauză a O.C.P.I. Vâlcea, şi nu a B.C.P.I. Râmnicu Vâlcea, întrucât, potrivit legislaţiei în materie de cadastru şi publicitate imobiliară, oficiile teritoriale sunt cele care au personalitate juridică, birourile de cadastru fiind lipsite de capacitate procesuală şi, deci, neputând sta în judecată (a se vedea disp.art.3 alin.2 şi 3 din Legea nr.7/1996).

Cât priveşte cea de-a doua critică, tribunalul nu a contestat că procedura de înscriere în cartea funciară este esenţialmente necontencioasă, prin aceasta nefiind rezolvate situaţii litigioase, acest caracter fiind stabilit prin aceeaşi decizie

28

pronunţată în interesul aplicării unitare a legii, menţionată anterior. Însă, susţinerea apelantei, în sensul că plângerea nu se judecă în contradictoriu cu proprietarii (debitorii) înscrişi în cartea funciară, este contrazisă de textul art.893 lit.a din Codul civil (care a preluat prevederea cuprinsă în art.22 lit.a din Legea nr.7/1996), potrivit căruia înscrierea unui drept real se poate efectua numai împotriva aceluia care, la înregistrarea cererii, este înscris ca titular al dreptului asupra căruia urmează să fie făcută înscrierea. Într-o atare situaţie, constatând că reclamanta (singura căreia îi revenea această obligaţie, în aplicarea principiului disponibilităţii) nu a înţeles să fixeze în mod corect cadrul procesual în pricina de faţă, sub aspectul persoanelor, tribunalul a constatat că soluţia pronunţată de prima instanţă de fond este legală, astfel încât, văzând disp. art.296 teza I Cod procedură civilă, a respins apelul declarat.

Împotriva acestei decizii a formulat recurs reclamanta S.C. V. Instituţie Financiară Nebancară S.A. T. care a criticat-o pentru nelegalitate şi netemeinicie.

În dezvoltarea criticilor se susţine că plângerea ce face obiectul prezentului litigiu priveşte un act administrativ emis de B.C.P.I. Râmnicu Vâlcea, astfel încât procedura de soluţionare este una administrativă, necontencioasă.

Apreciază că procedura ar fi avut caracter contencios numai în măsura în care ar fi fost declanşată de orice altă persoană în afara reclamantei care a solicitat înscrierea în cartea funciară.

Consideră că speţa are un caracter necontencios prin natura cererii deduse judecăţii, fără a se solicita ca prin hotărârea ce se va pronunţa să se stabilească vreun drept faţă de proprietarul înscris în cartea funciară.

În drept s-au invocat prevederile art.304 pct.8 şi 9 Cod procedură civilă.

Examinând actele şi lucrările dosarului prin prisma criticilor formulate, prevăzute de art.304 pct.8 şi 9 Cod procedură civilă, Curtea constată că recursul este nefondat pentru următoarele considerente:

În mod judicios instanţa de apel a constatat că judecătoria a respectat principiul contradictorialităţii, care nu a fost nesocotit având în vedere că la niciun termen de judecată stabilit în cauză, în condiţiile unei legale îndepliniri a procedurii de citare, nu a fost prezentă nicio parte, iar actele de procedură au fost comunicate, fiind asigurată finalitatea prevederilor art.85 Cod procedură civilă.

Criticile privind greşita stabilire a cadrului procesual subiectiv vor fi respinse ca neîntemeiate, având în vedere că s-a dat eficienţă Deciziei în interesul legii nr.72/2007 pronunţată de

29

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, care a statuat că Oficiul de Cadastru şi Publicitate Imobiliară nu are legitimare procesuală pasivă în cauzele ce au ca obiect plângerile privind cartea funciară întemeiate pe dispoziţiile art. 50 din Legea nr. 7/1996, republicată.

Curtea reţine totodată că potrivit art. 17 alin. (1) din Legea cadastrului şi a publicităţii imobiliare nr. 7/1996, republicată, "publicitatea imobiliară întemeiată pe sistemul de evidenţă al cadastrului general are ca obiect înscrierea în cartea funciară a actelor şi faptelor juridice referitoare la imobilele din acelaşi teritoriu administrativ şi se realizează de către oficiile teritoriale pentru imobilele situate în raza teritorială a acestora".

În conformitate cu principiul relativităţii, pe care îl consacră art. 22 din legea menţionată , astfel cum a fost modificat prin Legea nr.247/2005, în soluţionarea cererii reclamantei de înscriere a dreptului de proprietate asupra imobilului din R.V., str. M.E., nr.47, bl.C13, sc.H, ap.11, jud. V., în baza Actului de adjudecare nr.389 din data de 14.02.2012 emis de B.E.J.G.B., s-a avut în vedere în mod judicios, opozabilitatea faţă de proprietarii tabulari, D. I. şi D. T.

În speţa dedusă judecăţii, în urma propriului examen, Curtea apreciază că argumentele reclamantei în sensul greşitei stabiliri a cadrului procesual subiectiv nu pot fi reţinute, deoarece în Decizia nr. 72/2007, pronunţată în recursul în interesul legii de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie se afirmă caracterul necontencios al fazei administrative în care se soluţionează cererea de înscriere în cartea funciară pentru a se ajunge la concluzia că organul administrativ chemat să dea o rezolvare cererii de înscriere nu poate fi parte în faza jurisdicţională. De asemenea, prin înscrierea plângerilor în cartea funciară, în temeiul art. 50 din Legea nr. 7/1996, nu poate decurge obligativitatea faţă de terţele persoane a hotărârii prin care s-a soluţionat plângerea, din cauza principiului relativităţii lucrului judecat.

Procedura de înscriere în cartea funciară reglementată de art. 47 - 55 din Legea nr. 7/1996 este o procedură necontencioasă, întrucât registratorul de carte funciară nu este abilitat de lege să dea o rezolvare juridică unor situaţii litigioase.

Prin urmare, pe rolul instanţei, judecata plângerii formulate de recurentă împotriva unei încheieri de carte funciară , potrivit art.50 alin.2/1 şi 2/2 din Legea nr.7/1996 trebuie să se desfăşoare cu respectarea principiului relativităţii, fiind asigurată participarea tuturor persoanelor în privinţa cărora înscrierea de carte funciară produce efecte juridice.

Faţă de cele ce preced, văzând dispoziţiile art.312 Cod procedură civilă, s-a respins recursul ca nefondat.

30

6. Modalitatea de calcul al termenului de aplicare a sancţiunii disciplinare în cazul abaterilor săvârşite în mod repetat.

Art.252 alin.1 Codul Muncii

Sancţiunile disciplinare se aplică de către angajator printr-o decizie emisă în formă scrisă în termen de 30 de zile calendaristice de la data la care a cunoscut săvârşirea abaterii, dar nu mai târziu de 6 luni de la data săvârşirii faptei, potrivit art.252 alin.1 Codul Muncii.

Absenţele nejustificate de la serviciu presupun abateri săvârşite în fiecare zi astfel că angajatorul nu trebuie să aibă în vedere primele absenţe pentru a putea să aplice sancţiunea disciplinară în termenul prevăzut de lege.

(Decizia civilă nr.3731/12.11.2013)

Constată că prin contestaţia înregistrată sub nr.6595/120/2012 pe rolul Tribunalului Dâmboviţa, contestatorul N.D., în contradictoriu cu intimata Unitatea Administrativ Teritorială Comuna R., reprezentată prin primar a solicitat anularea deciziei nr.205/1.08.2012, reintegrarea sa pe postul deţinut anterior, obligarea intimatei la plata drepturilor salariale indexate şi actualizate, precum şi obligarea pârâtei, în solidar cu primarul C. P., la plata de daune morale în sumă de 100.000 euro.

Contestatorul a arătat că a fost salariatul primăriei comunei R., cu contract de muncă pe perioadă nedeterminată, iar primarul C. P. i-a interzis să mai intre în primărie atât timp cât nu îşi retrage plângerea pe care a formulat-o împotriva acestuia la Parchetul de pe lângă Tribunalul Dâmboviţa (împreună cu alţi salariaţi a formulat o plângere împotriva primarului C. P., înregistrată sub nr.401/P/2011, prin care s-au plâng de comportamentul abuziv, violent fizic şi verbal al acestuia şi de faptul că în fiecare zi de salariu, acesta le reţinea sume de bani din salariu pentru care nu le dădea nici o justificare). O perioadă de timp a continuat să se prezinte la serviciu, iar apoi, la interval de 1-2 săptămâni, se prezenta şi solicita permisiunea de a lucra. Întrucât dosarul penal nu s-a finalizat, a solicitat ITM Dâmboviţa eliberarea cărţii de muncă pentru a se putea angaja, însă i s-a spus că încă este angajatul UAT R.

Contestatorul mai arată că în data de 27.06.2012 a reuşit să înregistreze la Primăria R o cerere prin care a solicitat să i se lămurească situaţia şi a primit din partea Primăriei o înştiinţare cu acelaşi nr. din 20.07.2012 prin care a fost convocat

31

să clarifice situaţia privind încetarea contractului său individual de muncă. S-a prezentat la data de 31.07.2012 iar comisia de disciplină i-a adus la cunoştinţă că trebuie să dea o declaraţie având ca finalitate încetarea contractului de muncă, lucru cu care nu a fost de acord, întrucât el nu se face vinovat de lipsa de la locul de muncă, ci angajatorul, prin manevre abuzive.

Prin întâmpinarea formulată, intimata a solicitat respingerea contestaţiei ca neîntemeiată, arătând că reclamantul, având funcţia de şofer în cadrul primăriei, nu s-a mai prezentat la locul de muncă începând din 10.08.2009, dată anterior căreia a mai înregistrat, de altfel, absenţe nemotivate. Plângerea penală împotriva primarului a fost formulată abia în anul 2011, fiind înregistrată sub nr.401/P/2011. Mai mult, nici după data de 15.06.2012, când a fost validat noul primar, salariatul nu s-a prezentat la serviciu.

În realitate conflictul dintre contestator şi fostul primar a fost cauzat de cererile consecutive de concediu de odihnă formulate de reclamant, care, fără a mai aştepta aprobare, nu se mai prezenta la serviciu, deşi i se comunicau adrese de rechemare din concediu.

A mai arătat intimata că abaterea constând în absentarea nemotivată se săvârşeşte zi de zi, în mod continuu, neputându-se reţine că aceasta a încetat la un moment dat, anterior emiterii deciziei de concediere.

Pe de altă parte, contestatorul, deşi pretinde că a fost prejudiciat, a rămas în pasivitate aproape trei ani, neformulând nici o cerere la intimată şi nici o acţiune în instanţă pentru a reclama aspectele descrise şi a obţine reparaţie.

În fine, se susţine că este incorect ca reclamantul să pretindă drepturi salariale pentru o perioadă de timp cât nu a prestat muncă în folosul angajatorului.

Întrucât prin încheierea nr.2357/18.04.2013 pronunţată de ÎCCJ s-a dispus strămutarea cauzei la Tribunalul Vâlcea, dosarul a fost înaintat acestei instanţe.

Prin sentinţa civilă nr.861/11.06.2013 a fost respinsă contestaţia şi a fost obligat contestatorul la 1.000 lei cheltuieli de judecată către intimatul C P.

Pentru a pronunţa această soluţie, instanţa a reţinut că reclamantul a fost angajatul Unităţii Administrativ Teritoriale R, iar prin dispoziţia nr.205/1.08.2012, aceasta a dispus încetarea contractului individual de muncă în baza art.61 lit.a din Codul muncii, începând cu data de 1.08.2012, ca urmare a absenţelor nemotivate de la serviciu.

Intimata a efectuat cercetarea disciplinară prealabilă, convocându-l pe salariat prin adresa nr.4833/20.07.2012 şi i-a luat acestuia notă explicativă, ocazie cu care angajatul a arătat că

32

a absentat nemotivat întrucât nu a mai fost primit la serviciu de fostul primar, Coman Petre.

Din răspunsurile la interogatoriu şi din foile de pontaj, rezultă că reclamantul nu s-a mai prezentat la serviciu din luna septembrie 2009 şi până la 1.08.2012 când s-a dispus încetarea contractului său individual de muncă.

Împrejurarea că reclamantul a înregistrat absenţe nemotivate rezultă şi din cuprinsul actelor de cercetare prealabilă, dar şi din declaraţiile celor doi martori audiaţi în cauză, care au relatat că din septembrie 2009 şi până în 2012 reclamantul nu s-a mai prezentat la serviciu, că abia în anul 2012 a depus o cerere la primărie pentru clarificarea situaţiei contractului său de muncă şi că reclamantul nu a fost îndepărtat fizic din incinta instituţiei pentru a nu mai fi primit la muncă. Martorii au relatat şi faptul că reclamantul a înregistrat absenţe nemotivate şi înainte de septembrie 2009, precum şi faptul că, deşi mai mulţi angajaţi au semnat plângerea penală împotriva primarului, reclamantul este singurul care nu s-a mai prezentat la serviciu.

De asemenea, din procesul verbal încheiat cu ocazia cercetării disciplinare rezultă că reclamantul a afirmat că se va prezenta la serviciu „când vrea el” , iar prin răspunsul la interogatoriu, reclamantul a arătat că nu este treaba lui să ştie câte absenţe nemotivate sunt necesare pentru desfacerea contractului de muncă şi că este dreptul său să primească drepturile salariale pentru perioada cât nu a prestat activitate în muncă.

A concluzionat instanţa, pe baza probatoriului administrat, că nu se confirmă susţinerea contestatorului cum că absenţele nemotivate au fost determinate de atitudinea fostului primar Coman Petre, care nu i-ar mai fi permis să se prezinte la muncă.

Este adevărat că ar fi fost necesar ca desfacerea contractului de muncă al contestatorului să se facă după cele cinci zile de absenţe nemotivate, prevăzute de art.30 din R.O.I. şi nu după aproape trei ani de la înregistrarea primelor absenţe nemotivate, însă acesta nu constituie un motiv de nelegalitate a deciziei de desfacere a contractului de muncă, întrucât absenţa de la serviciu, s-a săvârşit în fiecare zi până la 1.08.2012, reprezentând o abatere continuă, termenul de 30 zile prevăzut de art.252 din Codul muncii calculându-se în raport de fiecare absenţă nemotivată.

Tribunalul a apreciat ca nefondată şi susţinerea contestatorului cum că din culpa intimatei nu s-a mai putut angaja, argumentând că reclamantul putea oricând să formuleze o cerere de demisie sau de încetare a contractului prin acordul

33

părţilor, ori, cel puţin, să se adreseze intimatei pentru clarificarea situaţiei înainte de a lăsa să treacă trei ani.

Concluzia tribunalului a fost că măsura desfacerii disciplinare a contractului de muncă al contestatorului este legală şi temeinică, fiind dispusă cu respectarea dispoziţiilor art.247-252 din Codul muncii şi a art.30 şi 31 din R.O.I., situaţie faţă de care contestaţia a fost respinsă.

În baza art.274 Cod procedură civilă, contestatorul a fost obligat la 1.000 lei cheltuieli de judecată către intimatul C. P.

În termen legal contestatorul a formulat recurs împotriva sentinţei tribunalului, pe care a criticat-o pentru nelegalitate şi netemeinicie sub următoarele aspecte:

Măsura concedierii a fost luată cu încălcarea dispoziţiilor art.268 alin.1 din Codul muncii, conform cărora angajatorul dispune aplicarea sancţiunii disciplinare printr-o decizie emisă în formă scrisă, în termen de 30 de zile calendaristice de la data luării la cunoştinţă despre săvârşirea abaterii disciplinare, dar nu mai târziu de 6 luni de la data săvârşirii faptei, or fapta imputată contestatorului a fost săvârşită cu circa 3 ani înainte de concedierea sa.

De asemenea, au fost încălcate dispoziţiile art.268 lit.c din Codul muncii care prevăd obligaţia menţionării în decizia de sancţionare a motivelor pentru care au fost înlăturate apărările formulate de salariat în timpul cercetării disciplinare.

A susţinut recurentul că nu a fost avută în vedere nota explicativă dată de acesta cu ocazia cercetării disciplinare în sensul că nu s-a analizat dacă în perioada de 3 ani de absenţe nemotivate a fost vreodată chemat pentru elucidarea situaţiei sale.

Pe de altă parte i-au fost încălcate dreptul la contestaţie şi dreptul la muncă, având în vedere că recurentul figura ca angajat al intimatei la data de 27.06.2012, aşa cum rezultă din adresa nr.7898 din aceeaşi dată emisă de Inspectoratul Teritorial de Muncă Dâmboviţa.

Ultima susţinere a recurentului a fost aceea că instanţa nu trebuia să valorifice declaraţia martorului T. G., care nu îşi desfăşura activitatea în primărie şi lucra în tură de noapte, astfel că nu cunoştea situaţia de fapt, respectiv aceea că recurentului nu i s-a permis să semneze condica, aceasta fiind ţinută de primar.

Analizând sentinţa recurată în raport de criticile formulate, Curtea reţine următoarele:

Potrivit art.252 alin.1 din Codul muncii, angajatorul dispune aplicarea sancţiunii disciplinare printr-o decizie emisă în formă scrisă, în termen de 30 de zile calendaristice de la data

34

luării la cunoştinţă despre săvârşirea abaterii disciplinare, dar nu mai târziu de 6 luni de la data săvârşirii faptei.

În speţă fapta imputată contestatorului nu a fost săvârşită printr-o singură acţiune, în urmă cu circa 3 ani, aşa cum susţine acesta, ci a avut o formă continuă, absenţa de la serviciu săvârşindu-se în fiecare zi, din 2009 până în 2012. Ca atare, angajatorul nu trebuia să se raporteze neapărat la primele absenţe înregistrate de contestator, astfel cum greşit pretinde acesta, în condiţiile în care termenul de 30 zile prevăzut de art.252 din Codul muncii se calculează în raport de fiecare absenţă nemotivată.

Pe de altă parte, Curtea observă în dispoziţia de încetare a contractului individual de muncă (f.48- 49 dosar fond) au fost inserate motivele pentru care au fost înlăturate apărările formulate de contestator cu ocazia cercetării disciplinare.

În aceste condiţii Curtea apreciază că în speţă nu au fost încălcate nici dispoziţiile art.252 alin.1, nici cele ale art.252 alin.2 lit.c din Codul muncii.

În altă ordine de idei, Curtea constată că angajatorul l-a convocat pe salariat în vederea desfăşurării cercetării disciplinare prin adresa nr.3/20.07.2012 (f.42 dosar fond), astfel că şi-a îndeplinit obligaţia instituită de art.251 alin.2 din Codul muncii.

Faptul că nu l-a convocat pe contestator decât după circa 3 ani de absenţe nemotivate nu poate decât să îi profite acestuia, întrucât, aşa cum rezultă din dispoziţia de concediere, contestatorul şi-a pierdut calitatea de salariat abia începând cu data de 1.08.2012.

În fine, referitor la probatoriul administrat, Curtea constată că la data de 11.06.2013 Tribunalul Vâlcea a audiat câte un martor pentru fiecare parte, martorul T.E.G. fiind propus de către intimatul C.P.

Din declaraţia acestuia (f.37) rezultă că respectivul era angajat al primăriei şi efectua serviciul de pază în interiorul clădirii, observând toate persoanele care intrau sau ieşeau din primărie. A mai relatat martorul că nu a primit nicio dispoziţie de la primar în sensul de a îngrădi accesul contestatorului în clădire şi că reclamantul obişnuia să lipsească de la serviciu şi înainte de anul 2009.

Curtea apreciază că nu există nici un motiv pentru care această declaraţie de martor să fie înlăturată din probatoriul administrat, susţinerea recurentului cum că martorul T. nu lucra în clădirea primăriei nefiind fondată.

Nu în ultimul rând, Curtea constată că susţinerea recurentului în sensul că nu i s-a permis să semneze condica, aceasta fiind ţinută de primar, este făcută pentru prima oară în

35

recurs, lucru interzis de dispoziţiile art.316 raportat la art.294 din Codul de procedură civilă.

Pentru toate aceste considerente, Curtea, în temeiul art.278 din Codul muncii şi art.312 Cod procedură civilă, a respins recursul ca nefondat.

7. Aplicarea legii în timp cu privire la dreptul de asigurări sociale.

Art.14 din Legea nr.3/1977Art. 77 alin. (2) raportat la art. 43 alin. (1) şi (2)

din Legea nr. 19/2000Decizia ÎCCJ - Recurs în interesul legii nr.40/2008

Dreptul la pensie se apreciază în raport de legea aflată în vigoare la data la care a fost recunoscut în favoarea asiguratului.

Constatarea unor diferenţe între sumele stabilite şi acelea plătite în mod efectiv impune operaţia recalculării pensiei prin adăugarea veniturilor nevalorificate la stabilirea pensiei, chiar dacă legea aflată în vigoare la acea dată a fost abrogată.

(Decizia civilă nr.3736/13.11.2013)

Prin acţiunea înregistrată la data de 08.05.2012, reclamantul C.C.N. a solicitat obligarea pârâtei Casa Judeţeană de Pensii Argeş să procedeze la recalcularea pensiei sale în raport de un stagiu de cotizare de 20 de ani şi să-i plătească diferenţele drepturilor de pensie.

În motivarea acţiunii, reclamantul a arătat ca este pensionat pentru munca depusă şi limită de vârsta, cu decizia nr.212989/26.05.1998, conform Legii nr.3/1977, realizând un stagiu de cotizare de 24 ani, 10 luni şi 25 zile în grupa I de muncă. A mai învederat că, odată cu intrarea în vigoare a OUG nr.4/2005, pensiile stabilite anterior datei de 01.04.2001 au fost recalculate.

Potrivit art.2 din Normele metodologice aprobate prin HG nr.1550/2004, la recalculare se avea în vedere stagiul complet de cotizare reprezentat de vechimea integrala în munca prevăzuta de legislaţia în vigoare la data deschiderii dreptului de pensie de care persoana beneficiază. La data pensionarii reclamantului Legea nr.3/1977 stabilea în art. 14 o vechime în munca de 20 ani în grupa I, necesara pentru pensionare. Prin urmare, stagiul complet de cotizare la pensie ce trebuia avut în

36

vedere la determinarea punctajului mediu anual era de 20 ani, pentru personalul care a desfăşurat munca în grupa I, si de 30 ani, pentru personalul care a desfăşurat activitate în condiţii normale.

Pârâta Casa Judeţeană de Pensii Argeş a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea acţiunii ca neîntemeiată, arătând că la determinarea punctajului mediu anual recalculat s-a utilizat stagiul complet de cotizare de 30 ani, potrivit HG nr.1550/2004, ce reprezintă vechimea integrală în muncă prevăzută de legislaţia în vigoare la data deschiderii dreptului la pensia de care persoana beneficiază sau care i se cuvine la data începerii operaţiunilor de evaluare.

Prin sentinţa civilă nr.6660 din data de 23 aprilie 2013, Tribunalul Argeş a admis acţiunea şi a obligat pârâta să emită reclamantului o decizie de revizuire a drepturilor de pensie prin care, la stabilirea punctajului mediu anual să fie utilizat un stagiu complet de cotizare de 20 de ani, precum şi să-i plătească diferenţele de drepturi de pensie începând cu data de 08.05.2009.

Pentru a pronunţa această sentinţă, tribunalul a reţinut următoarele:

Reclamantul este beneficiar de pensie pentru munca depusă şi limita de vârstă, conform deciziei nr. 212989/26.05.1998, având o vechime în munca, în grupa I, de 24 ani, 10 luni si 25 zile.

Ca urmare a apariţiei OUG nr.4/2005, Casa Judeţeană de Pensii Argeş a procedat la recalcularea pensiei acestuia, prin utilizarea unui stagiu complet de cotizare de 30 ani .

Din analiza acţiunii formulate s-a constatat că obiectul criticilor reclamantului îl constituie stagiul de cotizare avut în vedere de pârâtă pentru recalcularea pensiei, conform OUG nr.4/2005, susţinându-se că ar trebuit să fie avut în vedere la determinarea punctajului mediu anual un stagiu de cotizare de 20 ani, iar nu de 30 ani.

În cauza de faţă, instanţa a reţinut că în cazul reclamantului s-a aplicat, la ieşirea la pensie, art.14 din Legea nr.3/1977.

Astfel, potrivit acestui text de lege, persoanelor care au lucrat efectiv cel puţin 20 ani în locuri care, potrivit legii, se încadrează în grupa I de munca, sau cel puţin 25 ani în grupa II de munca, la stabilirea pensiei li se ia în calcul, pentru fiecare an lucrat în aceste grupe câte: a) un an şi şase luni pentru grupa I de munca; b) un an şi trei luni pentru grupa II de munca. Pe aceasta baza persoanele care au lucrat în grupele I şi II de munca au dreptul, la cerere, sa fie pensionate, la împlinirea vârstei de:

37

a) 52 ani, pentru grupa I şi 57 ani pentru grupa II, bărbaţii; b) 50 ani pentru grupa I şi 52 ani pentru grupa II, femeile.

Conform art.4 din OUG nr.4/2005, privind recalcularea pensiilor din sistemul public, provenite din fostul sistem al asigurărilor sociale de stat, determinarea punctajului mediu anual şi a cuantumului fiecărei pensii se face pe baza datelor, elementelor şi informaţiilor din documentaţiile de pensie aflate în păstrarea caselor teritoriale de pensii, cu respectarea prevederilor Hotărârii Guvernului nr.1550/2004 privind efectuarea operaţiunilor de evaluare în vederea recalculării pensiilor din sistemul public, stabilite în fostul sistem al asigurărilor sociale de stat potrivit legislaţiei anterioare datei de 1 aprilie 2001, în conformitate cu principiile Legii nr. 19/2000.

Art.2 din HG 1550/2004 defineşte stagiul complet de cotizare utilizat la determinarea punctajului mediu anual ca fiind vechimea integrală în muncă prevăzută de legislaţia în vigoare la data deschiderii dreptului la pensia de care persoana beneficiază sau care i se cuvine la data începerii operaţiunilor de evaluare. Pentru persoanele ale căror drepturi de pensie s-au deschis în intervalul 1 iulie 1977 - 31 martie 2001, stagiul complet de cotizare utilizat la determinarea punctajului mediu anual va fi cel reglementat de Legea nr. 3/1977.

Prin data deschiderii dreptului la pensie se înţelege data la care persoana în cauză a fost înscrisă la categoria de pensie de care beneficiază sau care i se cuvine la data începerii operaţiunilor de evaluare.

Analizând recursul în interesul legii promovat de Procurorul General al Parchetului de pe lângă Î.C.C.J., instanţa supremă a statuat, prin Decizia nr.40/2008, ca dispoziţiile art. 77 alin. (2) raportat la art. 43 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 19/2000 privind sistemul public de pensii şi alte drepturi de asigurări sociale se interpretează în sensul că stagiul complet de cotizare utilizat la determinarea punctajului mediu anual pentru persoanele ale căror drepturi de pensie s-au deschis în intervalul 1 iulie 1977 - 31 martie 2001 şi care şi-au desfăşurat activitatea în grupe speciale de muncă este cel reglementat de art. 14 din Legea nr. 3/1977 privind pensiile de asigurări sociale de stat şi asistenţă socială.

Este evident ca reclamantul se încadrează în categoria persoanelor ale căror drepturi de pensie s-au deschis în perioada 01.07.1977-31.03.2001, fiind pensionat în 1998. De asemenea, este evident ca acesta a desfăşurat activitate în grupe speciale de munca, fiindu-i aplicabile disp. art.14 din Legea nr.3/1977.

Or, instanţa a apreciat, interpretând această dispoziţie, că articolul în cauză a prevăzut nu numai o reducere a vârstei de pensionare, ci şi o reducere a stagiului de cotizare necesar ieşirii

38

la pensie, tocmai în considerarea muncii deosebite pe care reclamantul a prestat-o. 20 de ani lucraţi in locuri care, potrivit legii, se încadrează în grupa I de munca echivalează cu 30 de ani lucraţi în condiţii normale. Prin urmare, stagiul de cotizare ce ar trebui avut in vedere la recalcularea pensiei este de 20 ani, reclamantul desfăşurând activitate în grupa I de munca timp de 24 ani, 10 luni şi 25 zile şi beneficiind de reducerea stagiului total de cotizare necesar de la 30 ani la 20 ani.

În consecinţă, apreciind că acţiunea formulată este întemeiată, tribunalul a admis-o şi a obligat pârâta să emită reclamantului o decizie de revizuire a drepturilor de pensie prin care la stabilirea punctajului mediu anual să fie utilizat un stagiu de cotizare de 20 ani, precum şi să plătească acestuia diferenţa drepturilor de pensie, începând cu data de 08.05.2009, cu respectarea termenului de prescripţie prevăzut de art.3 din Decretul nr.167/1958 R.

Împotriva sentinţei civile nr.6660 din data de 23 aprilie 2013 pronunţată de Tribunalul Argeş, a formulat în termen recurs pârâta Casa Judeţeană de Pensii Argeş, criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie, invocând dispoziţiile art.304 pct.9 Cod procedură civilă, art.304 pct.6 Cod procedură civilă, cu aplicarea art.3041 Cod procedură civilă.

În motivarea recursului, pârâta susţine în esenţă că hotărârea este nelegală întrucât reclamantul a formulat acţiune la data de 08.05.2012 când intrase în vigoare Legea nr.263/2010, iar O.U.G. nr.4/2005 era abrogată prin dispoziţiile art.196 din Legea nr.263/2010.

Temeiul legal invocat de reclamant în motivarea în drept pentru promovarea acţiunii este reprezentat de H.G. nr.1550/2004, O.U.G. nr.4/2005 şi Legea nr.19/2000, deşi acesta putea solicita recalcularea drepturilor de pensie în baza acestor acte normative numai până la data de 1 ianuarie 2011.

După această dată posibilitatea revizuirii drepturilor de pensie ale reclamantului este reglementată de art.107 din Legea nr.263/2010.

În al doilea rând se susţine că drepturile de pensie ale reclamantului nu pot fi recalculate prin utilizarea unui stagiu de 20 ani, în condiţiile în care acesta nu a desfăşurat activitate în baza unor acte normative cu caracter special, astfel că drepturile acestuia au fost recalculate corect prin utilizarea unui stagiu de cotizare de 30 ani.

În fine, obligarea pârâtei la plata diferenţelor drepturilor de pensie începând cu data de 08.05.2009 s-a făcut fără temei legal, întrucât actele normative referitoare la recalculare erau abrogate.

39

Intimatul-reclamant C.C. a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

Examinând criticile formulate se constată că nu sunt întemeiate, iar recursul este nefondat.

Astfel potrivit menţiunilor cuprinse în decizia nr.212989/26.05.1998, reclamantul a avut o vechime în grupa I-a de muncă de 24 de ani, 10 luni şi 25 zile.

Prin decizia nr.40 din data de 20 septembrie 2008 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în interesul legii, s-a statuat că dispoziţiile art.77 alin.2 rap.la art.43 alin.1 şi alin.2 din Legea nr.19/2000 privind sistemul public de pensii şi alte drepturi de asigurări sociale, se interpretează în sensul că stagiul complet de cotizare utilizat la determinarea punctajului mediu anual pentru persoanele ale căror drepturi de pensie s-au deschis în intervalul 1 iulie 1977- 31 martie 2001 şi care şi-au desfăşurat activitatea în grupe speciale de muncă este cel reglementat de art.14 din Legea nr.3/1977 privind pensiile de asigurări sociale şi asistenţă socială.

Rezultă aşadar că, atunci când Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a stabilit că în cazul reevaluării sau recalculării pensiilor se aplică un act normativ abrogat expres de Legea nr.19/2000 s-a avut în vedere dreptul conferit de actul normativ în vigoare la data pensionării, ori acest drept nu a fost afectat în nici un mod de noile dispoziţii cuprinse în Legea nr.263/2010.

Urmează a se observa că însăşi Legea nr.263/2010 prevede în art.107 alin.3, posibilitatea recalculării pensiei prin adăugarea veniturilor şi/sau stagiilor de cotizare prevăzute de lege şi nevalorificate la stabilirea acesteia, recunoscând aşadar, posibilitatea valorificării stagiilor de cotizare realizate de asigurat, în condiţiile achitării C.A.S.

Aşadar, chiar dacă procedura de recalculare a pensiilor reglementată de O.U.G. nr.4/2005 şi H.G. nr.1550/2004, a fost abrogată, revizuirea în sine, privită ca procedeu tehnic de modificare a drepturilor de pensie şi nu ca un drept de sine stătător, a fost păstrată şi de actuala reglementare care, prin dispoziţiile art.107 alin.3 cât şi art.107 alin.1 din Legea nr.263/2010 prevede faptul că, în situaţia în care, ulterior stabilirii drepturilor de pensie se constată diferenţe între sumele stabilite şi/sau plătite şi cele legal cuvenite, pârâta operează din oficiu sau la solicitarea pensionarului modificările ce se impun, printr-o decizie de revizuire, sumele rezultate în urma revizuirii acordându-se în cadrul termenului general de prescripţie, calculat de la data constatării diferenţelor.

De aceea instanţa a motivat hotărârea conform dispoziţiilor art.107 din Legea nr.263/2010, drepturile cuvenite urmând a fi acordate începând cu data 08.05.2009,

40

respectiv în termenul general de prescripţie invocat în cele arătate mai sus.

Întrucât instanţa de fond a procedat în acest mod, a pronunţat o sentinţă legală şi temeinică, astfel că motivele de modificare invocate de pârâtă nu sunt întemeiate.

De asemenea nu se pot reţine dispoziţiile de modificare prevăzute de art.304 pct.6 Cod procedură civilă, întrucât în motivele de recurs nu se regăsesc critici care să se circumscrie acestui motiv.

Pe cale de consecinţă, conform dispoziţiilor art.312 Cod procedură civilă, Curtea a respins recursul ca nefondat.

8. Condiţii privind reducerea onorariilor avocaţilor.

Art.274 alin.3 Cod procedură civilă

Potrivit art.274 alin.3 Cod procedură civilă cheltuielile de judecată constând în onorariile avocaţilor pot fi majorate sau reduse motivat în raport de valoarea cauzei sau munca îndeplinită de către avocat.

Soluţionarea cauzei pe o excepţie procesuală care face de prisos cercetarea fondului justifică în raport de munca îndeplinită de către avocat reducerea cuantumului onorariului.

(Decizia civilă nr.3657/7.11.2013)

Constată că, prin cererea înregistrată la data de 14.10.2010, la Tribunalul Vâlcea, astfel cum a fost precizată şi completată la filele 34-40 dosar, contestatoarea D.A. a chemat în judecată pe intimata Casa Judeţeană de Pensii Vâlcea, solicitând anularea deciziei asupra capacităţii de muncă nr.1401/06.10.2010 şi obligarea intimatei la emiterea unei noi decizii, repunerea părţilor în situaţia anterioară emiterii acesteia şi anume în conformitate cu decizia asupra capacităţii de muncă nr.4970/8.07.2010.

În motivarea cererii, contestatoarea a arătat că până la data de 01.11.2010 a avut calitatea de pensionar de invaliditate de gradul III, cu capacitatea de muncă pierdută parţial, în temeiul art. 54 lit. c din Legea nr. 19/2000 privind sistemul public de pensii.

Termenul de revizuire al pensiei a fost fixat la data de 08.10.2011, aşa cum prevede art.62 alin.1 şi 5 din Legea nr.19/2000, iar o nouă revizuire până la acest termen nu se putea face decât la cererea pensionarului.

Cu toate acestea, în luna octombrie 2010 a fost chemată printr-o invitaţie la Comisia de expertiză medicală din

41

cadrul Casei Judeţene de Pensii Vâlcea, în vederea reexpertizării medicale.

La data de 6.10.2010 s-a prezentat la această comisie de expertiză, unde i s-a adus la cunoştinţă faptul că s-a emis pe numele său decizia asupra capacităţii de muncă nr.1401/06.10.2010, prin care a fost trecută în grad de invaliditate zero, fiind depensionată.

În cabinetul medicului expert nu i s-a efectuat nici un consult medical, în ciuda prevederilor punctului 23 cap. 2 din Ordinul nr.340/2001 privind Normele de aplicare ale Legii nr.19/2000. De altfel, la data la care a fost chemată, decizia medicală era deja emisă.

Contestatoarea consideră că revizuirea stării sale de sănătate s-a făcut cu încălcarea disp. art. 62 alin. 1 şi 5 din Legea nr. 19/2000 şi art. 28 din Cap. C, Secţiunea II-a din Ordinul nr. 340/2001 privind Ordinul de aplicare ale Legii nr.19/2000, neexistând nici cererea pensionarului şi nici cea a medicului de specialitate.

Contestatoarea a mai arătat că a formulat o contestaţie la decizia medicală nr.1440/08.10.2010, care a fost înregistrată, aşa cum prevede art.56 alin.2 din Legea nr.19/2000, însă aceasta nu a fost soluţionată nici până în prezent, încălcându-se prev. art. 56 alin. 4 şi 5 din Legea nr. 19/2000.

În drept au fost invocate prevederile art.56 şi 62 din Legea nr.19/2000, Ordinul nr.340/2001, Legea nr. 119/2010 şi H.G. nr.1418/2010.

Intimata Casa Judeţeană de Pensii Vâlcea a formulat întâmpinare prin care a solicitate respingerea contestaţiei ca neîntemeiată, arătând că decizia atacată a fost contestată în termen, în conformitate cu dispoziţiile art.56 alin.3 din Legea nr.19/2000 şi că a fost solicitat avizul INEMRCM pentru soluţionarea contestaţiei, precum şi că, în baza acestei decizii a fost emisă decizia nr.160786/27.10.2010 privind încetarea plăţii pensiei, în conformitate cu art.91 alin.1 lit.b din Legea nr.19/2000.

Prin sentinţa civilă nr.1009 din6 octombrie 2011, Tribunalul Vâlcea a admis contestaţia şi a dispus anularea deciziei asupra capacităţii de muncă nr.1401/06.10.2010 şi a deciziei nr.142472/27.10.2010 de încetare a plăţii pensiei emise de intimata Casa Judeţeană de Pensii Vâlcea.

Totodată s-a dispus repunerea părţilor în situaţia anterioară şi a fost obligată intimata la plata către contestatoare a cheltuielilor de judecată, în cuantum de 300 lei.

Pentru a pronunţa această sentinţă, tribunalul a reţinut următoarele:

Prin decizia asupra capacităţii de muncă

42

nr.4271/09.08.2010, contestatoarea a fost încadrată în gradul de invaliditate III, stabilindu-se un termenul de revizuire în luna iulie 2011. Decizia a fost dată în urma revizuirii gradului de invaliditate, data ivirii acestei incapacităţi de muncă fiind anterioară, respectiv la data de 29.08.1998.

La data de 6.10.2010, contestatoarei i-a fost emisă decizia asupra capacităţii de muncă nr.1401/6.10.2010, prin care, s-a dispus revizuirea medicală a acesteia şi s-a stabilit că se încadrează în gradul de invaliditate zero.

În baza deciziei nr.1401/06.10.2010, a fost emisă decizia nr.142472/27.10.2010, prin care s-a încetat plata pensiei contestatoarei, începând cu data de 1.11.2010.

La emiterea deciziei asupra capacităţii de muncă nr.1401/06.10.2010, intimata Casa Judeţeană de Pensii Vâlcea a reexaminat decizia nr. 42710/09 august 2010, fără a respecta dispoziţiile legale în materie. Nu au fost respectate nici prevederile pct. 23 şi 28 din Secţiunea C, Subsecţiunea II (Referitor la revizuirea medicală) din Ordinul nr. 340 din 4 mai 2001 pentru aprobarea Normelor de aplicare a prevederilor Legii nr. 19/2000 privind sistemul public de pensii şi alte drepturi de asigurări sociale, cu modificările şi completările ulterioare invocate de contestatoare şi nici prevederile pct. 41 din subsecţiunea III a secţiunii C din Ordinul nr. 340/2001, menţionate ca temei juridic de intimată în răspunsul la interogatoriu de la fila 59 din dosar.

Mai mult, în cuprinsul deciziei atacate nu se menţionează temeiul juridic în baza căruia s-a făcut revizuirea pensiei.

Astfel, potrivit art. 23 din Ordinul nr. 340/2001: ,,Medicul expert al asigurărilor sociale, după examinarea persoanei în cauză şi a documentaţiei medicale întocmite de unitatea sanitară care asigură asistenţa medicală de specialitate şi de recuperare a invalidului, emite decizia medicală în 3 exemplare, în raport de starea de sănătate (un exemplar se înmânează persoanei sub semnătură, al doilea casei teritoriale de pensii şi cel de-al treilea exemplar se păstrează în dosarul medical), şi stabileşte termenul de revizuire în funcţie de recuperabilitatea afecţiunilor (6 - 12 luni).”.

Aşa cum rezultă din materialul probator administrat în cauză, decizia asupra capacităţii de muncă nr.1440/08.10.2010 a fost emisă fără ca medicul expert să o examineze pe contestatoare în prealabil, aceasta fiind chemată la aproximativ două luni după emiterea deciziei iniţiale prin care a fost acordat gradul II de invaliditate.

De asemenea, intimata nu a făcut dovada că unitatea sanitară care asigura asistenţa medicală de specialitate şi de

43

recuperare a invalidului a întocmit o documentaţie medicală şi că aceasta a fost examinată de medicul expert al asigurărilor sociale înainte de emiterea deciziei atacate.

Potrivit art. 28 din aceeaşi subsecţiune a Ordinului nr.340/2001: ,,Revizuirea medicală se poate efectua şi înaintea termenului stabilit, indiferent de gradul de invaliditate, la solicitarea pensionarului, dar numai până la împlinirea vârstelor standard pentru pensionare pentru limită de vârstă şi dacă unităţile sanitare care asigură asistenţa medicală apreciază agravarea sau ameliorarea stării de invaliditate. Cererile de revizuire pentru agravare sau ameliorare se depun la cabinetul de expertiză medicală şi recuperare a capacităţii de muncă care are în evidenţă persoana în cauză şi devin componente ale dosarului medical.”.

Revizuirea medicală a contestatoarei s-a făcut înainte de termenul stabilit prin decizia asupra capacităţii de muncă nr.4970/8 iulie 2010 (luna iulie 2011), deşi nu a existat nici un fel de solicitare din partea acestuia, iar unităţile sanitare care asigură asistenţa medicală nu au făcut vreo apreciere legată de agravarea sau ameliorarea stării de invaliditate.

Nici dispoziţiile art. 41 din Subsecţiunea III a Secţiunii C din Ordinul nr. 340/2001, potrivit cărora: ,, Deciziile rămase definitive pot fi revizuite în caz de erori de către unitatea de expertiză medicală şi recuperare a capacităţii de muncă care le-a emis, la sesizarea părţii interesate sau a organelor de control ale CNPAS.”, nu pot fi considerate ca fiind temei al deciziei asupra capacităţii de muncă nr. 1440/08.10.2010. Pe de o parte, în cuprinsul acesteia nu se face vorbire de vreo eroare care ar fi dus la necesitatea revizuirii pensiei de invaliditate a contestatoarei, iar o astfel de eroare nu este invocată nici de intimată, iar pe de altă parte schimbările intervenite în starea de sănătate a contestatoarei de la data ultimei reexaminări, nu se încadrează în noţiunea de ,,eroare”, la care face referire texul de lege menţionat.

Având în vedere aceste considerente, instanţa a apreciat că decizia asupra capacităţii de muncă nr.1401/6.10.2010, emisă de Casa Judeţeană de Pensii Vâlcea este lovită de nulitate, fiind emisă cu încălcarea dispoziţiilor legale menţionate anterior. Nulitatea atrage după sine, ca o consecinţă firească şi repunerea părţilor în situaţia anterioară, constând în menţinerea deciziei asupra capacităţii de muncă nr.4271/09 august 2010 şi a pensiei de invaliditate stabilite în baza acesteia, cel puţin până la data emiterii unei noi decizii asupra capacităţii de muncă în condiţiile legii.

Pentru toate aceste motive, instanţa a admis cererea, a anulat decizia asupra capacităţii de muncă nr. 401/08.10.2010,

44

emisă de Casa Judeţeană de Pensii Vâlcea şi a dispus repunerea părţilor în situaţia anterioară.

În baza art. 274 Codul de procedură civilă, intimata a fost obligată la plata către contestatoare a cheltuielilor de judecată, constând în onorariul de avocat de 300 lei.

Prin încheierea pronunţată la data de 19 octombrie 2011, Tribunalul Vâlcea a admis cererea formulată de petenta D.A. şi a dispus îndreptarea erorii materiale strecurate în cuprinsul sentinţei civile nr.1009/06.10.2010 pronunţată în dosarul nr.3816/90/2010, în sensul că se va consemna corect: „Obligă intimata la plata către contestatoare a sumei de 900 lei (nouăsute lei), cheltuieli de judecată”, în loc de 300 lei, cum greşit s-a consemnat.

Împotriva sentinţei civile nr.1009 din 6 octombrie 2011 pronunţată de Tribunalul Vâlcea, în termen legal a formulat recurs intimata Casa Judeţeană de Pensii Vâlcea, susţinând că este netemeinică şi nelegală, având în vedere următoarele:

- Instanţa de fond în mod greşit a admis contestaţia, motivând că au fost încălcate prevederile art.23 şi 28 din Ordinul nr.340/2001, deoarece acestea nu sunt aplicabile în speţă, expertizarea dosarului contestatoarei făcându-se în baza art.41 subsecţiunea III a secţiunii C din Ordinul nr.340/2001, privind normele de aplicare a Legii nr.19/2000, care prevăd expres că deciziile rămase definitive pot fi revizuite în caz de erori de către unitatea de expertiză medicală şi recuperare a capacităţii de muncă care le-a emis, la sesizarea părţii interesate sau a organelor de control ale C.N.P.A.S.

- Revizuirea medicală s-a făcut în conformitate cu dispoziţiile art.6 alin.2 din Legea nr.119/2010, care obliga C.N.P.A.S. prin Institutul Naţional de Expertiză Medicală şi Recuperare a Capacităţii de Muncă, ca în termen de un an de la data intrării în vigoare a legii să se verifice încadrarea în grad de invaliditate a pensionarilor aflaţi în evidenţă la acea dată.

- Nu s-a avut în vedere faptul că în baza art.62 alin.2 lit.c din Legea nr.19/2000 s-a stabilit încetarea calităţii de pensionar de invaliditate ca urmare a redobândirii capacităţii de muncă.

- Prin expertiza medico-legală administrată în cauză s-a concluzionat că, contestatoarea nu se încadrează în grad de invaliditate, astfel că în mod corect a fost depensionată prin decizia medicală nr.1401/6 octombrie 2010.

S-a solicitat admiterea recursului, modificarea sentinţei şi pe fond respingerea contestaţiei.

Recursul nu este încadrat în drept, însă expunerea sa face posibilă încadrarea în art.304 pct.9 Cod procedură civilă.

Prin decizia civilă nr.2637/R-CA din 14 decembrie

45

2011, Curtea de Apel Piteşti – Secţia I civilă a respins recursul formulat de intimata Casa Judeţeană de Pensii Vâlcea şi a obligat-o pe să plătească intimatei-contestatoare D.A. suma de 1.000 lei cheltuieli de judecată.

Pentru a hotărî astfel, Curtea, examinând sentinţa recurată sub aspectul motivului de nelegalitate care se desprinde din expunerea recursului, în raport cu actele dosarului şi dispoziţiile legale invocate în cauză, a reţinut că recursul este nefondat şi urmează a fi respins.

Primul motiv de nelegalitate invocat de intimată, în sensul că nu se impunea admiterea contestaţiei întrucât expertizarea dosarului contestatoarei s-a făcut în baza art.41 din Ordinul nr.340/2001 privind normele de aplicare a Legii nr.19/2000, este neîntemeiat şi a fost respins.

Acest text de lege se referă la constatarea unei erori în cuprinsul unei decizii medicale rămasă definitivă, situaţie în care aceasta se revizuieşte la simpla ei observare, eroare care poate fi semnalată de către pensionar sau în cadrul unui control al C.N.P.A.S., ceea ce nu este cazul în speţă.

Se constată că instanţa de fond a interpretat şi aplicat corect prevederile art.62 (1) şi (5) din Legea nr.19/2000 şi art.22, 23 şi 28 din Ordinul nr.340/2001, prin soluţia pronunţată în cauză.

Potrivit acestor temeiuri de drept, revizuirea medicală se face doar la termenul stabilit de lege, iar înaintea acestuia, la sesizarea pensionarului sau a medicului specialist, după examinarea persoanei în cauză şi a dosarului medical.

Susţinerile recurentei în sensul că instanţa de fond nu a avut în vedere că revizuirea medicală s-a făcut în conformitate cu dispoziţiile art.6 alin.2 din Legea nr.119/2010, sunt nejustificate în raport de dispoziţiile art.6 din aceeaşi lege, care arată că „reexpertizarea pensionarilor de invaliditate se face în termen de un an de zile de la data intrării în vigoare a legii, dar numai după ce se vor emite norme privind procedura de încadrare în grad de invaliditate”.

Această procedură a fost stabilită prin Ordinul nr.1418 din 11 octombrie 2010, care a intrat în vigoare la 3 zile de la publicare, deci ulterior emiterii deciziei medicale contestate, nr.1401/6 octombrie 2010.

Prin urmare, contestatoarei nu îi sunt incidente prevederile Legii nr.119/2010, ci prevederile Legii nr.19/2000 şi Ordinului nr.340/2001.

Şi celelalte aspecte de nelegalitate invocate de către recurentă sunt neîntemeiate, având în vedere că din actele dosarului rezultă faptul că, contestatoarea nu a fost examinată efectiv înainte de emiterea deciziei medicale nr.1401/6 octombrie

46

2010.Faptul că, contestatoarea nu a fost examinată nici de

Comisia de expertiză medicală şi nici de către I.N.E.M.R.C.M. şi nu s-a dispus refacerea analizelor medicale care erau vechi, deşi aceasta suferea de TBC activ, boală deosebit de contagioasă şi gravă, a condus la considerarea acesteia ca fiind sănătoasă şi trimisă în colectivitate şi în familie, în loc să fie internată.

Atât adresa I.N.R.C. nr.12726/22.11.2011, dar şi raportul de expertiză al acestui institut, confirmă decizia emisă de către pârâtă, dar tot fără a fi fost chemată la examinare, cu nerespectarea prevederilor legale prevăzute de Legea nr.19/2000 şi Ordinul nr.340/2001.

Pentru considerentele expuse anterior, s-a constatat că instanţa de fond a făcut o interpretare corectă atât a actelor de la dosar, cât şi a dispoziţiilor legale care reglementează revizuirea medicală, pronunţând o soluţie legală şi temeinică, motiv pentru care în temeiul art.312 (1) Cod procedură civilă s-a respins ca nefondat recursul formulat de intimată şi a fost obligată recurenta-intimată la plata sumei de 1.000 lei cheltuieli de judecată către intimata-contestatoare.

Împotriva deciziei civile nr.2637/R-CA/14.12.2011 pronunţată de Curtea de Apel Piteşti s-a formulat contestaţie în anulare de către contestatoarea Casa Judeţeană de Pensii Vâlcea, invocând dispoziţiile art.318 Cod procedură civilă, în sensul că instanţa a pronunţat decizia în mod nelegal, iar dezlegarea dată recursului este rezultatul unei greşeli materiale.

În motivarea contestaţiei în anulare se arată de către contestatoare că instanţa de recurs a reţinut în mod greşit că analizele medicale pe baza cărora contestatoarea a fost depensionată erau vechi şi nu au fost refăcute, deoarece biletul de ieşire din Spitalul Mihăeşti, care indică TBC vindecat, şi pe baza căruia a fost emisă decizia medicală nr.1401/2010, a fost eliberat în data de 02.08.2010, deci cu numai două luni anterior emiterii deciziei medicale contestate, când de fapt, în realitate, analizele medicale nu erau vechi, ci, dimpotrivă, erau recente.

O altă eroare materială săvârşită de către instanţa de recurs este aceea că, în mod greşit a reţinut că nu ar fi fost examinată contestatoarea la întocmirea raportului de expertiză, deoarece în cuprinsul acestuia se menţionează în mod expres, chiar în partea introductivă, că au fost examinate atât documentele medicale, prezentate de către parte, cât şi contestatoarea D.A.

În final, se depun înscrisurile despre care s-a făcut vorbire în motivele contestaţiei în anulare aflate la filele 3-9 din dosarul de faţă şi se solicită anularea deciziei nr.2637/2011 pronunţată de Curtea de Apel Piteşti, cu consecinţa rejudecării

47

recursului.S-a formulat întâmpinare de către intimata D.A., prin

care s-a invocat excepţia tardivităţii contestaţiei în anulare pe considerentul că a trecut mai mult de un an de la data când decizia a rămas irevocabilă şi pe fond, dacă se va trece peste această excepţie, se arată că nu există motive prevăzute de lege în sensul de eroare materială şi că, în realitate, se tinde la rejudecarea recursului; se solicită cheltuieli de judecată.

Examinând motivele contestaţiei în anulare, având în vedere în primul rând, în baza dispoziţiilor art.162 Cod procedură civilă, excepţia tardivităţii contestaţiei în anulare, raportat la art.319 alin.1 şi 2 din Codul de procedură civilă, Curtea va rămâne în pronunţare pe această excepţie, care face inutilă analiza fondului pe care o va admite pentru următoarele considerente.

Potrivit dispoziţiilor art.319 Cod procedură civilă, împotriva hotărârilor irevocabile care nu se aduc la îndeplinire pe cale de executare silită, contestaţia poate fi introdusă în termen de 15 zile de la data la care contestatorul a luat cunoştinţă de hotărâre, dar nu mai târziu de 1 an de la data când hotărârea a rămas irevocabilă.

Pe de altă parte, aceleaşi dispoziţii legale prevăd că în situaţia în care hotărârea este supusă executării, contestaţia se poate face oricând înainte de începutul executării silite, iar în timpul ei, până la împlinirea termenului stabilit la art.401 alin.1 lit.b) sau c).

Curtea constată că decizia civilă împotriva căreia s-a formulat contestaţie în anulare s-a pronunţat la data de 14.12.2011, iar prezenta contestaţie s-a formulat la data de 3 iunie 2013, cu mult peste termenul prevăzut de lege.

S-a susţinut de către contestatoare că în speţa dedusă judecăţii hotărârea se execută şi că au fost obligaţi să emită o decizie, motiv pentru care prezenta contestaţie nu este tardivă, însă, fiind vorba de un litigiu de muncă, hotărârea este executorie de drept din faza instanţei de fond, instanţa de recurs respingând recursul declarat de către contestatoare.

Faţă de cele arătate mai sus, Curtea va rămâne în pronunţare pe excepţia tardivităţii prezentei contestaţii.

În ceea ce priveşte solicitarea intimatei privind acordarea cheltuielilor de judecată, Curtea va face aplicaţiunea dispoziţiilor art.273 alin.3 Cod procedură civilă, potrivit art.274 alin.(3) Cod procedură civilă, judecătorii au însă dreptul să mărească sau să micşoreze onorariile avocaţilor, potrivit cu cele prevăzute în tabloul onorariilor minimale ori de câte ori vor constata motivat că sunt nepotrivit de mici sau de mari faţă de valoarea pricinii sau munca îndeplinită de avocat.

48

Totodată, practica în această materie a Curţii Europene a Drepturilor Omului statuează în sensul că partea care a câştigat procesul nu va putea obţine rambursarea unor cheltuieli decât în măsura în care se constată realitatea, necesitatea şi caracterul lor rezonabil (cauzele Costin împotriva României, Străin împotriva României, Stere şi alţii împotriva României, Raicu împotriva României).

În acelaşi sens se statuează şi în Decizia nr.401 din 14 iulie 2005 a Curţii Constituţionale, prin care s-a respins excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art.274 alin.(3) Cod procedură civilă.

S-a avut în vedere de către Curte faptul că instanţa a rămas în pronunţare pe excepţia tardivităţii contestaţiei în anulare, excepţie invocată de altfel şi de către intimata-contestatoare în întâmpinare şi raportat la volumul mic şi complexitatea redusă a cauzei, s-a procedat ca atare.

Pentru aceste motive, Curtea, în baza dispoziţiilor art.320 şi art.319 Cod procedură civilă, a respins contestaţia în anulare ca tardiv declarată şi, în baza dispoziţiilor art.273 alin.3 Cod procedură civilă, a dispus reducerea onorariului de avocat al intimatei la 1.000 lei, sumă ce va fi plătită de către contestatoare, cu titlu de cheltuieli de judecată.

SECŢIA A II-A CIVILĂ, DE CONTENCIOS ADMINISTRATIV ŞI FISCAL

CONTENCIOS

1. Suspendarea executării unui act administrativ. Obligativitatea parcurgerii procedurii contestaţiei administrative prevăzute de Codul de procedură fiscală.

Art. 14 şi 15 din Legea nr. 554/2004Art. 205 ŞI 215 Cod procedură fiscală

Potrivit art.205 Cod procedură fiscală, împotriva actului administrativ fiscal se poate face contestaţie administrativă. Potrivit art. 215, în timpul soluţionării contestaţiei se poate solicita instanţei de judecată, în

49

temeiul Legii nr.554/2004, suspendarea executării respectivului act.

Potrivit art. 14 şi 15 din Legea nr. 554/2004, suspendarea executării unui act administrativ poate fi solicitată fie în faza de soluţionare a plângerii prealabile, fie prin cererea în justiţie pentru anularea actului, în cazuri bine justificate şi pentru prevenirea unei pagube iminente.

În ambele situaţii, însă, reclamantul trebuie să dovedească faptul că a iniţiat ori a parcurs, după caz, procedura prealabilă de contestare a actului administrativ, respectiv procedura contestaţiei administrative în cazul actelor administrative fiscale.

Reclamanţii nu au dovedit că, anterior sesizării instanţei, au parcurs procedura contestaţiei administrative prevăzută de Codul de procedură fiscală.

Cererea de suspendare a actului administrativ în condiţiile în care împotriva acestuia nu s-a dovedit că s-a formulat contestaţie la organul fiscal, condiţie ce constituie fine de neprimire a acţiunilor în justiţie în materia contenciosului fiscal, este inadmisibilă conform art.109 alin.2 Cod procedură civilă.

În aceste condiţii nu se mai poate trece la examinarea existenţei şi temeiniciei cazului bine justificate de suspendare şi a condiţiei pagubei iminente.

(Decizia nr. 2906/R-cont/Octombrie 2013)

Prin cererea înregistrată la Tribunalul Argeş la data de 04.05.2012, reclamanţii C.C. şi SC E.T. SRL au chemat în judecată pe pârâtele Administraţia Finanţelor Publice Târgovişte şi Administraţia Finanţelor Publice Câmpulung solicitând instanţei să dispună suspendarea executării deciziei de angajare a răspunderii solidare nr. ***/18.04.2011 emisă de AFP Câmpulung şi a tuturor actelor de executare începute în privinţa reclamanţilor, până la soluţionarea definitivă şi irevocabilă a contestaţiei la executare.

În motivarea cererii s-a arătat, în esenţă, că în mod greşit a dispus organul fiscal angajarea răspunderii solidare a reclamantului C.C. cu debitoarea SC E.T. SRL, pentru debitele fiscale ale acesteia din urmă, în condiţiile în care decizia de angajare a răspunderii este nulă pentru nerespectarea termenului de 3 ani anterior declarării societăţii ca fiind inactivă, respectiv în condiţiile în care nu s-a motivat reaua-credinţă a reclamantului şi nu s-a dovedit declararea stării de insolvabilitate a societăţii.

50

Prin sentinţa nr.1273/06.06.2012 Tribunalul Argeş – Secţia civilă a admis cererea reclamanţilor şi a dispus suspendarea executării deciziei nr. ***/18.04.2011 până la soluţionarea irevocabilă a acţiunii în anulare.

În motivarea hotărârii s-a reţinut că în cauză nu s-a dovedit de către pârâte existenţa unui proces verbal de insolvabilitate a reclamantei-debitoare şi nici a unui referat aprobat de administraţia finanţelor publice.

S-a mai reţinut că executarea deciziei contestate este de natură să creeze reclamanţilor „un prejudiciu viitor şi previzibil”.

Împotriva sentinţei a formulat recurs pârâta Administraţia Finanţelor Publice Câmpulung (în prezent Serviciul Fiscal Municipal Câmpulung), criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie în sensul că în cauză nu a fost dovedită îndeplinirea condiţiilor legale de suspendare, anume cazul bine justificat şi paguba iminentă, şi că actul administrativ contestat se bucură în continuare de prezumţiile de legalitate, autenticitate şi veridicitate.

Recurenta a mai arătat că decizia de angajare a răspunderii personale a fost întocmită legal în temeiul art.27 alin.2 lit.c) şi d) Cod procedură fiscală.

Examinând sentinţa prin prisma excepţiei invocate din oficiu de instanţa de recurs, care face de prisos examinarea motivelor de recurs invocate de recurentă, ce vizează fondul cauzei, Curtea constată că cererea reclamanţilor este inadmisibilă.

Astfel, potrivit art.205 Cod procedură fiscală, împotriva actului administrativ fiscal se poate face contestaţie administrativă. Potrivit art. 215, în timpul soluţionării contestaţiei se poate solicita instanţei de judecată, în temeiul Legii nr.554/2004, suspendarea executării respectivului act.

Potrivit art. 14 şi 15 din Legea nr. 554/2004, suspendarea executării unui act administrativ poate fi solicitată fie în faza de soluţionare a plângerii prealabile, fie prin cererea în justiţie pentru anularea actului, în cazuri bine justificate şi pentru prevenirea unei pagube iminente.

În ambele situaţii, însă, reclamantul trebuie să dovedească faptul că a iniţiat ori a parcurs, după caz, procedura prealabilă de contestare a actului administrativ, respectiv procedura contestaţiei administrative în cazul actelor administrative fiscale.

În speţă, deşi reclamanţii au solicitat suspendarea executării deciziei de angajare a răspunderii solidare până la soluţionarea contestaţiei la executare, Curtea constată că s-a avut în vedere acţiunea de anulare formulată împotriva actului

51

respectiv, potrivit dovezii de la dosar din care rezultă că Tribunalul Argeş a înregistrat pe rolul său, în aceeaşi zi cu cererea de suspendare din cauza de faţă, şi o astfel de acţiune împotriva deciziei de angajare a răspunderii solidare.

Reclamanţii nu au dovedit că, anterior sesizării instanţei, au parcurs procedura contestaţiei administrative prevăzută de Codul de procedură fiscală.

Cererea de suspendare a actului administrativ în condiţiile în care împotriva acestuia nu s-a dovedit că s-a formulat contestaţie la organul fiscal, condiţie ce constituie fine de neprimire a acţiunilor în justiţie în materia contenciosului fiscal, este inadmisibilă conform art.109 alin.2 Cod procedură civilă.

În aceste condiţii nu se mai poate trece la examinarea existenţei şi temeiniciei cazului bine justificate de suspendare şi a condiţiei pagubei iminente.

Pentru cele expuse, văzând dispoziţiile art. 312 alin. 1-3 Cod procedură civilă, Curtea a admis recursul pârâtei AFP Câmpulung şi a modificat sentinţa atacată în sensul respingerii cererii reclamanţilor.

2. Refuzul primarului unei localităţi de a efectua înscrierile în registrul agricol privind un teren atunci când referitor la acesta există litigii care pun în discuţie titularul dreptului de proprietate.

Art.1 din O.G. nr.28/2008Art.6 alin.6 lit. a din O.G. nr.28/2008

Art.1 din Legea nr.554/2004

Ţinerea registrului agricol se face, aşa cum rezultă şi dispoziţiile art.1 din OG nr.28/2008 şi „în scopul asigurării unei evidenţe unitare cu privire la categoriile de folosinţă a terenurilor, (…)”, dar şi pentru a constitui o „sursă de date pentru înfăptuirea pe plan local a unor politici în domeniile: fiscal, agrar, al protecţiei sociale, edilitar-urbanistic, sanitar, şcolar şi altele asemenea;” (art.6 alin.6 lit.a).

În aceste condiţii se apreciază că refuzul primarului unei localităţi de a efectua înscrierile în registrul agricol privind un teren atunci când referitor la acesta există litigii, litigii care pun în discuţie titularul dreptului de proprietate, nu poate fi apreciat ca nejustificat.

În cauză, reclamantul a cumpărat, la 30 decembrie 1999, terenul de 1050 mp. din suprafaţa totală de 2100 mp., situat în intravilanul comunei Merişani, pct.”Vatra satului”, de la M. V., aceasta dovedindu-şi dreptul de

52

proprietate dobândit în condiţiile Legii nr.18/1991 prin procesul-verbal de punere în posesie nr. ***/17.06.1999.

Este adevărat că prin sentinţa nr.3169/2010 acţiunea formulată de Primarul Comunei Merişani prin care acesta solicita să se constate nulitatea procesului verbal de punere în posesie nr. ***/1999 şi în care actualul intimat a avut calitatea de pârât a fost respinsă, soluţie menţinută prin decizia nr. ***/2011. Respingerea însă a fost determinată de aprecierea că în cauză este incidentă excepţia autorităţii de lucru judecat prin aceea că, într-o judecată anterioară, acelaşi proces verbal de punere în posesie s-a constatat a fi nul printr-o hotărâre irevocabilă.

În aceste condiţii se apreciază că în cauză nu sunt îndeplinite cerinţele art.1 din Legea nr.554/2004, întrucât refuzul Primarului Comunei Merişani de a efectua înscrierea în registrul agricol este justificat de necesitatea ca acest document să conţină menţiuni despre care nu există, cel puţin la momentul realizării lor, elemente care să pună în discuţie dreptul. Or, cum în cauză există o hotărâre judecătorească în care s-a constatat nulitatea titlului de proprietate al vânzătoarei, se impune să se observe care sunt efectele pe care aceasta le produce asupra transmisiunilor de drepturi făcute de ea.

(Decizia nr. 2907/R-cont/02 Octombrie 2013)

Prin acţiunea înregistrată la 12 ianuarie 2012, reclamantul I. F. a chemat în judecată pe pârâţii Primarul Comunei Merişani şi Comuna Merişani solicitând obligarea acestora la deschiderea rolului agricol şi înscrierea dreptului de proprietate în evidenţele fiscale, cu consecinţa eliberării dovezilor necesare referitoare la terenul proprietatea sa.

A mai solicitat reclamantul şi obligarea pârâtelor la daune egale cu majorările de întârziere, penalităţi şi dobânzi aferente perioadei de la data când a pretins înscrierea dreptului de proprietate şi până la cel al pronunţării hotărârii, daune estimate provizoriu la 1.000 lei.

În motivare reclamantul a arătat că, la 30 decembrie 1999 a dobândit proprietatea unui teren de 1.050 mp., iar în septembrie 2011 a solicitat Primarului Comunei Merişani o dovadă din care să rezulte că figurează înscris în rolul agricol cu acest imobil. La 25 octombrie 2011 i-a fost comunicat refuzul, motivat de nerespectarea termenului de 30 de zile, nerespectare ce are alte consecinţe decât neînscrierea bunului în registrul agricol.

Poziţia pârâţilor este cu atât mai greşită cu cât vânzătoarea către reclamant a avut înscris terenul în evidenţele

53

fiscale, iar procesul-verbal de punere în posesie eliberat acesteia (nr. ***/17.06.2009) a fost menţinut în urma contestării în justiţie de către primar.

Prin sentinţa civilă nr.3566/2012, Tribunalul Argeş a admis în parte acţiunea şi a obligat pe pârâţi să înscrie reclamantului dreptul de proprietate în evidenţele fiscale ale autorităţii administrativ teritoriale. A fost respins capătul de cerere privind despăgubirile.

Pentru a hotărî astfel instanţa a reţinut că reclamantul a dobândit dreptul de proprietate prin vânzare-cumpărare, înscris autentic în temeiul căruia este îndreptăţit să fie înscris în registrul agricol al localităţii.

Împotriva acestei sentinţe au formulat recurs Comuna Merişani şi Primarul Comunei Merişani invocând dispoziţiile art.304 pct.9 şi art.3041 Cod procedură civilă, în dezvoltarea cărora au susţinut următoarele:

- în mod greşit instanţa a respins cererea de suspendare a judecăţii până la soluţionarea dosarului nr. 23379/280/2012, pricină în care se pune în discuţie existenţa dreptului de proprietate al reclamantului;

- reclamantul avea obligaţia să solicite înscrierea dreptului său până la 31 ianuarie 2000, iar în absenţa unei astfel de solicitări a avut loc eliberarea unui alt proces verbal de punere în posesie în favoarea unei alte persoane, care, de altfel, s-a şi înregistrat în registrul agricol;

- prin sentinţa nr.7672/16.11.2009 s-a constatat nulitatea procesului verbal de punere în posesie nr. ***/1999, act ce a stat la baza contractului de vânzare-cumpărare invocat drept titlu de către reclamant.

Examinând criticile formulate se constată că ele sunt fondate pentru cele ce se vor arăta mai jos.

În condiţiile art.306 alin.2 din Codul de procedură civilă, în discuţia părţilor a fost pusă excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Comunei Merişani, excepţie invocată din oficiu de către instanţă şi care se apreciază că se impune a fi soluţionată cu prioritate.

Astfel, potrivit art. 9 din OG nr.28/2008 „(1) Înscrierea datelor în registrul agricol se face la comune, oraşe, municipii şi sectoare ale municipiului Bucureşti de către persoanele cărora le revin, prin dispoziţie a primarului respectiv, sarcina completării, ţinerii la zi a registrului agricol atât pe suport hârtie, cât şi în format electronic, precum şi a centralizării datelor”.

Legea recunoaşte în sarcina primarului dreptul şi obligaţia de a dispune înscrierea datelor în registrul agricol, aşa cum rezultă şi din dispoziţiile art.6 ale aceluiaşi act normativ. Faptul că această menţionare se face de către secretarul

54

localităţii nu este de natură să infirme aprecierea potrivit căreia titularul dreptului şi obligaţiei, inclusiv sub aspect procesual, în pricinile de natura celei de faţă, este primarul.

Se apreciază, aşadar, că unitatea administrativ teritorială - cea în favoarea căreia se recunoaşte personalitatea juridică, aspect care, însă, în cauzele de contencios administrativ, are o altă relevanţă prin raportare la capacitatea de drept public - nu are legitimare procesual pasivă, aşa încât acţiunea formulată împotriva Comunei Merişani se impunea a fi respinsă ca fiind îndreptată împotriva unei persoane fără calitate.

În ceea ce priveşte susţinerile Primarului Comunei Merişani – persoană care a semnat calea de atac în dubla sa calitate, de primar şi de reprezentant al unităţii administrativ teritoriale – acestea se impun a fi reţinute sub aspectul ultimelor două critici.

Ţinerea registrului agricol se face, aşa cum rezultă şi dispoziţiile art.1 din OG nr.28/2008 şi „În scopul asigurării unei evidenţe unitare cu privire la categoriile de folosinţă a terenurilor, (…)”, dar şi pentru a constitui o „sursă de date pentru înfăptuirea pe plan local a unor politici în domeniile: fiscal, agrar, al protecţiei sociale, edilitar-urbanistic, sanitar, şcolar şi altele asemenea;” (art.6 alin.6 lit.a).

În aceste condiţii se apreciază că refuzul primarului unei localităţi de a efectua înscrierile în registrul agricol privind un teren atunci când referitor la acesta există litigii, litigii care pun în discuţie titularul dreptului de proprietate, nu poate fi apreciat ca nejustificat.

În cauză, reclamantul a cumpărat, la 30 decembrie 1999, terenul de 1050 mp. din suprafaţa totală de 2100 mp., situat în intravilanul comunei Merişani, pct.”Vatra satului”, de la M. V., aceasta dovedindu-şi dreptul de proprietate dobândit în condiţiile Legii nr.18/1991 prin procesul-verbal de punere în posesie nr. ***/17.06.1999.

Este adevărat că prin sentinţa nr.3169/2010 acţiunea formulată de Primarul Comunei Merişani prin care acesta solicita să se constate nulitatea procesului verbal de punere în posesie nr. ***/1999 şi în care actualul intimat a avut calitatea de pârât a fost respinsă, soluţie menţinută prin decizia nr. ***/2011. Respingerea însă a fost determinată de aprecierea că în cauză este incidentă excepţia autorităţii de lucru judecat prin aceea că, într-o judecată anterioară, acelaşi proces verbal de punere în posesie s-a constatat a fi nul printr-o hotărâre irevocabilă.

În aceste condiţii se apreciază că în cauză nu sunt îndeplinite cerinţele art.1 din Legea nr.554/2004, întrucât refuzul Primarului Comunei Merişani de a efectua înscrierea în registrul agricol este justificat de necesitatea ca acest document să

55

conţină menţiuni despre care nu există, cel puţin la momentul realizării lor, elemente care să pună în discuţie dreptul. Or, cum în cauză există o hotărâre judecătorească în care s-a constatat nulitatea titlului de proprietate al vânzătoarei, se impune să se observe care sunt efectele pe care aceasta le produce asupra transmisiunilor de drepturi făcute de ea.

În ceea ce priveşte critica privind greşita respingere a cererii de suspendare se apreciază că ea nu este fondată şi chiar dacă efectuarea menţiunilor depinde de modul de rezolvare a drepturilor invocate de părţi, parte din ele făcând obiectul unui litigiu, nu sunt de natură să justifice o astfel de măsură. Aceasta pentru că, aşa cum s-a arătat mai sus, la acest moment refuzul de înscriere în registrul agricol este un refuz justificat şi el nu poate fi sancţionat în condiţiile art.1 din Legea contenciosului administrativ.

Pentru toate aceste considerente, Curtea a apreciat că recursul este fondat şi, în baza art.312 alin.2 Cod procedură civilă, a admis recursul, cu consecinţa modificării sentinţei şi respingerii acţiunii faţă de Comuna Merişani, ca fiind îndreptată împotriva unei persoane fără calitate procesuală, iar faţă de Primarul Comunei Merişani, ca nefondată.

3. Aplicarea principiului constituţional al neretroactivităţii legii în cazul dispoziţiilor sancţionatorii cuprinse în Codul de procedură fiscală.

Art. 15 alin.2 din Constituţia RomânieiArt.27 alin.2 din Codul de procedură fiscală

Potrivit art.27 alin.2 din Codul de procedură fiscală în forma sa în vigoare la data de emiterii actelor fiscale: „Pentru obligaţiile de plată restante ale debitorului declarat insolvabil, în condiţiile prezentului cod, răspund solidar cu acesta următoarele persoane: (...);

c) administratorii care, în perioada exercitării mandatului, cu rea-credinţă, nu şi-au îndeplinit obligaţia legală de a cere instanţei competente deschiderea procedurii insolvenţei, pentru obligaţiile fiscale aferente perioadei respective şi rămase neachitate la data declarării stării de insolvabilitate;

d) administratorii sau orice alte persoane care, cu rea-credinţă, au determinat nedeclararea şi/sau neachitarea la scadenţă a obligaţiilor fiscale

Aceste dispoziţii legale nu erau cuprinse în Codul de procedură fiscală în forma sa în vigoare la data la care reclamantul a cesionat părţile sociale către cesionar,

56

persoană care de altfel a cesionat şi ea ulterior părţile sociale către altcineva.

În aceste condiţii, reclamantul nu poate să răspundă decât pentru faptele săvârşite în exerciţiul calităţii sale de asociat şi/sau administrator şi numai în măsura în care aceste fapte erau sancţionabile potrivit normelor legale în vigoare la data săvârşirii lor.

La data la care reclamantul a încheiat actul de cesiune, Codul de procedură fiscală nu conţinea dispoziţiile sancţionatorii la care se raportează organele fiscale, aşa încât ele nu pot fi aplicate retroactiv.

Apreciindu-se că nu se poate accepta decât cu încălcarea principiului constituţional al neretroactivităţii legii adoptarea punctului de vedere exprimat de organele fiscale, urmează a se reţine că cele două decizii sunt nelegale şi se impune ca ele să fie anulate.

Concluzionând în sensul că reclamantului i-au fost aplicate sancţiuni cu consecinţa antrenării răspunderii sale personale pentru fapte nesancţionabile la data exercitării calităţii de administrator şi/sau asociat a agentului economic, reţinând şi statuarea de mai sus, urmează să se dispună admiterea recursului şi modificarea sentinţei în sensul anulării actelor fiscale.

(Decizia nr. 2955/02 Octombrie 2013)

Prin acţiunea înregistrată la 16.08.2012, reclamantul V. D.M. a chemat în judecată pe pârâtele Administraţia Finanţelor Publice Piteşti şi Direcţia Generală a Finanţelor Publice Argeş pentru a se dispune anularea deciziei nr. *** emisă de către prima pârâtă la 4 mai 2012 şi a deciziei nr.*** emisă de către cea de-a doua pârâtă la 19 iunie 2012.

În motivare, s-a arătat că prin actele administrative contestate s-a atras răspunderea solidară a reclamantului cu S.C. D.A.D. S.R.L., societate la administrarea căreia a participat împreună cu Z.V.C., persoană faţă de care s-a emis o altă decizie de antrenare a răspunderii.

Actele fiscale, însă, nu conţin elementele la care se referă dispoziţiile art.43 din O.G. nr.92/2003, iar constatarea nulităţii lor se impune şi pentru considerentul că la momentul la care reclamantul a cesionat părţile sociale şi a pierdut calitatea de administrator, art.27 din Codul de procedură fiscală nu prevedea posibilitatea antrenării răspunderii pentru elementele avute în vedere de către pârâte.

Astfel, răspunderea reclamantului s-a atras în temeiul dispoziţiilor art.27 alin.2 pct.c) şi d), aşa cum sunt ele reglementate în prezent, fără să se aibă în vedere că reclamantul

57

a încetat calitatea de administrator la data de 21.05.2009, iar faptul că societatea înregistra o datorie la bugetul de stat, aşa cum se pretinde, fără să se detalieze, nu produce o consecinţă de natura celei avută în vedere.

Prin sentinţa civilă nr.2701/26.04.2012, Tribunalul Vâlcea a respins acţiunea, reţinând că la data la care reclamantul a cedat părţile sociale, societatea figura cu datorii restante la bugetul de stat în sumă de 211.665 lei, iar în prezent se află în stare de insolvabilitate.

Împotriva acestei sentinţe, a declarat recurs reclamantul, invocând dispoziţiile art.304 pct.9 şi art.3041 Cod procedură civilă şi susţinând în esenţă următoarele:

- instanţa a avut în vedere forma pe care art.27 din O.G. nr.92/2003 o avea la data de 21 mai 2009, anterior adoptării O.U.G. nr.54/2010, aşa încât nu se poate reţine că în calitate de administrator sau asociat nu a achitat cu rea-credinţă obligaţiile bugetare;

- din decizia contestată nu rezultă natura creanţelor, aşa cum dispun prevederile art.43 şi art.28 din Codul de procedură fiscală;

- chiar dacă s-ar aprecia că legea civilă retroactivează se impunea să se observă că în cauză nu este îndeplinită condiţia relei-credinţe, cerinţă pe care textul o impune pentru atragerea răspunderii personale. De altfel, în actele fiscale nu este argumentat în niciun mod acest aspect.

Examinând criticile formulate se constată că ele sunt fondate, pentru cele ce se vor arăta mai jos.

Prin decizia de angajare a răspunderii solidare nr.115369/4 mai 2012, s-a reţinut în sarcina reclamantului săvârşirea faptelor prevăzute de art.27 alin.2 lit.c) şi d) din O.G. nr.92/2003, alături de S.C. D.A.D. S.R.L.

Contestaţia formulată de reclamant a fost respinsă prin decizia nr.184154/19 iunie 2012.

În ambele acte fiscale s-a reţinut că în perioada 25.01.2009-25.04.2009 cât administrator al societăţii a fost reclamantul, societatea nu şi-a achitat obligaţiile fiscale şi de altfel, începând cu 25.04.2009 nu a mai depus declaraţii.

La data cesiunii părţilor sociale de către reclamant agentul economic înregistra obligaţii fiscale restante în sumă de 211.665 lei, în condiţiile în care reclamantul participant la Adunarea Generală a Asociaţiilor avea cunoştinţă de situaţiile financiare anuale.

Potrivit art.27 alin.2 din Codul de procedură fiscală în forma sa în vigoare la data de emiterii actelor fiscale: „Pentru obligaţiile de plată restante ale debitorului declarat insolvabil, în condiţiile prezentului cod, răspund solidar cu acesta următoarele

58

persoane: (...);c) administratorii care, în perioada exercitării

mandatului, cu rea-credinţă, nu şi-au îndeplinit obligaţia legală de a cere instanţei competente deschiderea procedurii insolvenţei, pentru obligaţiile fiscale aferente perioadei respective şi rămase neachitate la data declarării stării de insolvabilitate;

d) administratorii sau orice alte persoane care, cu rea-credinţă, au determinat nedeclararea şi/sau neachitarea la scadenţă a obligaţiilor fiscale”.

Aceste dispoziţii legale nu erau cuprinse în Codul de procedură fiscală în forma sa în vigoare la data la care reclamantul a cesionat părţile sociale la S.C.B. A. S.R.L. (viitor S.C.D.A.D. S.R.L.) către Z.V.C. , persoană care de altfel a cesionat şi ea ulterior părţile sociale către A.D.

Aceste cesiuni au determinat şi încheierea procesului verbal de predare-primire din 18.05.2009, prin care Z.V.C. şi V.D.M. în calitate de foşti administratori ai agentului economic predau noului asociat evidenţa contabilă, activul şi pasivul societăţii.

În aceste condiţii, reclamantul nu poate să răspundă decât pentru faptele săvârşite în exerciţiul calităţii sale de asociat şi/sau administrator şi numai în măsura în care aceste fapte erau sancţionabile potrivit normelor legale în vigoare la data săvârşirii lor.

La data la care reclamantul a încheiat actul de cesiune, Codul de procedură fiscală nu conţinea dispoziţiile sancţionatorii la care se raportează organele fiscale, aşa încât ele nu pot fi aplicate retroactiv.

Apreciindu-se că nu se poate accepta decât cu încălcarea principiului constituţional al neretroactivităţii legii adoptarea punctului de vedere exprimat de organele fiscale, urmează a se reţine că cele două decizii sunt nelegale şi se impune ca ele să fie anulate.

Concluzionând în sensul că reclamantului i-au fost aplicate sancţiuni cu consecinţa antrenării răspunderii sale personale pentru fapte nesancţionabile la data exercitării calităţii de administrator şi/sau asociat a agentului economic, reţinând şi statuarea de mai sus, urmează să se dispună admiterea recursului şi modificarea sentinţei în sensul anulării actelor fiscale.

Faţă de această apreciere, devine inutilă verificarea celorlalte critici din calea de atac.

Pentru aceste motive, Curtea a admis recursul formulat de reclamantul V.D.M. şi a modificat sentinţa în sensul că a admis acţiunea şi a anulat decizia nr. *** emisă la 19 iunie 2012 de

59

Direcţia Generală a Finanţelor Publice Argeş. A fost admisă contestaţia formulată împotriva deciziei nr.*** emisă la data de 4 mai 2012 de Administraţia Finanţelor Publice Piteşti, iar pe fond s-a dispus anularea şi a acestei decizii de angajare a răspunderii solidare a reclamantului.

4. Determinarea stării de incompatibilitate stabilită contractual. Înţelesul sintagmei „funcţii salarizate” pentru a determina elementul care atrage incompatibilitatea pentru managerul unui serviciu de ambulanţă ce deţine mai multe funcţii pentru care legea prezumă existenţa unui conflict de interese.

Art.111 alin.15 lit. a) din Legea nr.95/2006

Curtea, din interpretarea dispoziţiilor contractuale şi a celor legale sus citate, constată că DSP Argeş era îndrituită să procedeze la încetarea Contractului de management atât din punctul de vedere al momentului la care a aplicat măsura, cât şi din punct de vedere al faptelor pentru care a aplicat măsura.

În contract, cu privire la starea de incompatibilitate, nu se face trimitere la constatarea acesteia de către ANI sau de către altă instituţie statală pentru a se dispune încetarea contractului.

Este adevărat că art.111 alin.15 lit. a) din Legea nr.95/2006, foloseşte sintagma „funcţii salarizate” pentru a determina elementul care atrage incompatibilitatea pentru managerul unui serviciu de ambulanţă ce deţine mai multe funcţii, însă legea trebuie interpretată nu doar în „litera” ei, care uneori poate fi insuficient de expresivă pentru intenţia legiuitorului. Ca atare, în aplicarea ei, legea trebuie interpretată şi în „spiritul” ei, anume cu luare în consideraţie a scopului pentru care a fost adoptată o anume normă.

Astfel, Curtea constată că intenţia legii este aceea de a interzice managerului unui Serviciu de Urgenţă să deţină alte funcţii remunerate decât cele permise expres, care sunt „funcţiile sau activităţile în domeniul medical desfăşurate în aceeaşi unitate sanitară, a activităţilor didactice, de cercetare ştiinţifică şi de creaţie literar-artistică”.

Arătarea cuprinzătoare a excepţiilor permise duce la concluzia că nu doar salariul este elementul definitoriu în incompatibilitate, ci orice remuneraţie primită de manager în alte funcţii decât cele permise. Astfel, este mai degrabă

60

firesc faptul ca o persoană cu activitate de creaţie literar-artistică să fie remunerată pentru creaţiile sale primind venituri sub altă forma decât ce a unui salariu – care presupune un raport de muncă/de serviciu şi are o periodicitate de plată. Or această formă de activitate producătoare de venituri, permisă managerului, este o excepţie de la „funcţiile salarizate” interzise ca regulă.

Prin urmare, exprimarea „funcţii salarizate” vizează funcţiile remunerate în orice alt fel decât cele permise explicit.

(Decizia nr. 3551/R-CONT/13 Noiembrie 2013)

Prin cererea înregistrată la Tribunalul Argeş la data de 08.02.2013, reclamantul P. D. G. a chemat în judecată pe pârâta Direcţia de Sănătate Publică Argeş, solicitând instanţei să dispună anularea Dispoziţiei nr. ***/10.01.2012 prin care s-a dispus încetarea contractului său de management, cu plata despăgubirilor reprezentând drepturi salariale convenite potrivit capitolelor VII şi VIII pct.A.1 din Contract, calculate de la data emiterii dispoziţiei şi indexate până la plata efectivă, precum şi cu plata cheltuielilor de judecată.

În motivarea cererii, reclamantul a arătat că a încheiat cu pârâta Contractul de management nr. ***/26.10.2011 pentru ocuparea postului de manager al Serviciului Judeţean de Ambulanţă Argeş pentru o durată de 3 ani.

Prin Dispoziţia nr. ***/10.01.2012, directorul executiv al pârâtei a dispus încetarea contractului respectiv sub motivul „apariţiei” unei stări de incompatibilitate.

Reclamantul a arătat că măsura este nelegală, întrucât constatarea existenţei unei eventuale stări de incompatibilitate revine exclusiv Autorităţii Naţionale de Integritate (ANI), lucru care încă nu s-a realizat în speţă, întrucât procedura în faţa ANI este în derulare. Ca atare, emiterea Dispoziţiei nr. ***/10.01.2012 este prematură.

Reclamantul a mai susţinut că emitentul dispoziţiei respective, ca şi emitenţi adreselor nr. ***/10.01.2013 şi nr. ***/02.11.2012, invocate în preambulul dispoziţiei, sunt în eroare în privinţa asimilării calităţii de medic titular al unui cabinet de medicină cu o funcţie salarizată. Ca atare, nu puteau fi reţinute în mod legal dispoziţiile art.111 alin.15 lit.a) din Legea nr.95/2006.

Prin sentinţa nr.3013/24.05.2013 Tribunalul Argeş – Secţia civilă – Complet specializat contencios administrativ şi fiscal a admis acţiunea reclamantului şi a anulat Dispoziţia nr. ***/10.01.2012, obligând-o pe pârâtă la plata despăgubirilor reprezentând salariile cuvenite reclamantului, conform

61

contractului de management nr. ***/2011 şi nr. ***/2011, începând cu data emiterii dispoziţiei respective şi indexate cu indicele de inflaţie până la data plăţii efective.

În motivare s-a reţinut că Dispoziţia nr. ***/10.01.2012 este prematur emisă, întrucât în privinţa reclamantului procedura de evaluare a respectării regimului juridic al incompatibilităţilor este încă în derulare în faţa Agenţiei Naţionale de Integritate.

Împotriva sentinţei a formulat recurs pârâta Direcţia de Sănătate Publică Argeş, invocând dispoziţiile art.304 pct.8 şi 9 şi art.3041 Cod procedură civilă şi criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie, după cum urmează:

- tribunalul a interpretat greşit actul juridic dedus judecăţii şi a schimbat natura juridică a acestuia. Astfel, potrivit capitolului XIII lit.d din Contractul de management, unul dintre motivele încetării respectivului contract este şi „apariţia stării de incompatibilitate”.

Nu este corectă interpretarea tribunalului în sensul că recurenta-pârâtă nu putea constata apariţia unei stări de incompatibilitate pentru considerentul că singura instituţie abilitată în acest sens ar fi Agenţia Naţională de Integritate. La dosar se află adresa nr.50377/11.10.2012 emisă de Ministerul Sănătăţii, care este şi emitentul Ordinului nr.1626/2007 în baza căruia a fost încheiat Contractul de management în discuţie în speţă. De asemenea, avizarea actului normativ care stabileşte existenţa incompatibilităţii în situaţia reclamantului a fost realizată de aceeaşi persoană care este şi semnatara adresei menţionate anterior.

Art.111 alin.15 lit.a) din Legea nr.95/2006 foloseşte expresia „incompatibilitate” şi permite managerului general să desfăşoare funcţii sau activităţi în domeniul medical doar în aceeaşi unitate sanitară în care este manager. Or reclamantul a desfăşurat activitate şi în cadrul cabinetului medical şi s-a aflat în relaţie contractuală cu Casa de Asigurări de Sănătate Argeş, potrivit adresei CAS Argeş nr.10842/10.09.2012 şi altor înscrisuri depuse la dosar.

Tribunalul Argeş a respins cererea de suspendare a Dispoziţiei nr. ***/10.01.2012 formulată în dosarul nr. 819/109/2013, statuând că în cauză nu este relevant dacă intimata are dreptul sau nu să constate starea de incompatibilitate a petentului, câtă vreme acel lucru se stabilise deja prin adresa ministerului nr. ***/2012, cu atât mai mult cu cât se dispusese şi numirea unui manager interimar de către aceeaşi instituţie „Ministerul Sănătăţii Publice – Direcţia Juridică şi de Contencios – Subsecretar de stat”.

62

- soluţia privind prematuritate emiterii dispoziţiei este nelegală întrucât dispoziţia a fost emisă pentru a preîntâmpina efectuarea de acte juridice nule de către managerul pasibil de incompatibilitate, aspect cu un impact negativ asupra bugetului SJA Argeş. Tribunalul nu face discuţii asupra legalităţii actului administrativ, spre deosebire de completul care a soluţionat cererea de suspendare şi care a arătat că actul cuprinde toate motivele de fapt şi de drept în baza căruia a fost emis, măsura ce a fost dispusă, termenul de contestaţie şi instanţa competentă să o soluţioneze.

- nu se justifică obligarea pârâtei la plata despăgubirilor câtă vreme reclamantul nu a dovedit că în perioada de la eliberarea sa din funcţie nu a practicat profesia liberală de medic, în ambele situaţii sumele folosite fiind din bugetul statului.

Intimatul-reclamant a depus întâmpinare solicitând respingerea recursului ca nefondat pentru faptul că nu există un raport de evaluare definitiv al ANI care să constate starea sa de incompatibilitate, caz în care sunt fără relevanţă adresele Ministerului Sănătăţii ori statuările instanţei învestite cu suspendarea executării Dispoziţiei nr. ***/10.01.2012. De asemenea, pârâta cunoştea încă de la încheierea contractului de management faptul că reclamantul desfăşura activitate în CMI dr. P.D.G., al cărui titular este. Cât priveşte „preîntâmpinarea” efectuării unor acte juridice nule cu impact negativ asupra bugetului instituţiei, contractul de management nu reţine o astfel de situaţie ca motiv de încetare a raportului juridic.

În privinţa despăgubirilor, intimatul-reclamant a arătat că prin încetarea contractului mai înainte de împlinirea termenului de 3 ani la data de 26.10.2014 i s-a cauzat o pagubă constând în lipsa drepturilor sale salariale, fiind fără relevanţă că reclamantul beneficiază şi de o altă sursă legală de venit ca prestator de servicii în relaţie contractuală cu Casa Judeţeană de Sănătate Argeş.

Instanţa a încuviinţat părţilor proba cu înscrisuri.Examinând sentinţa prin prisma motivelor de recurs

invocate, Curtea constată că recursul este fondat.Prin contractul de management al Serviciului de

Ambulanţă al Judeţului Argeş încheiat între recurenta - pârâtă DSP Argeş şi intimatul - reclamant P. D. G. şi înregistrat sub nr.***/26.10.2011 la DSP Argeş, precum şi în baza Dispoziţiei nr. ***/20.10.2011 a DSP Argeş, reclamantul a dobândit funcţia de manager general al Serviciului de Ambulanţă al Judeţului Argeş pe o durată de 3 ani.

63

Potrivit art.XIII lit.d) din Contract „Prezentul contract de management încetează … la apariţia unei situaţii de incompatibilitate … prevăzute de lege”.

Prin Dispoziţia nr. ***/10.01.2013, pârâta DSP Argeş, prin directorul executiv, a dispus încetarea contractului de management susmenţionat, începând cu data de 11.01.2013, ca urmare a apariţiei unei situaţii de incompatibilitate conform capitolului XIII pct.d) din Contract.

În preambulul dispoziţiei s-a precizat că aceasta a fost emisă având în vedere petiţia Sindicatului Ambulanţa Argeş, înregistrată la DSP Argeş sub nr. ***/08.01.2013, adresa nr. ***/10.01.2013 întocmită de comisia numită prin dispoziţia DSP Argeş nr. ***/2013, prevederile O. MS nr. 1626/2007 şi ale Contractului de management - capitolul VIII pct.A.3 pct.5 şi capitolul XIII pct.d).

Prin urmare, în fapt, reclamantului i s-a imputat că, în paralel cu funcţia de manager la SJU Argeş, a exercitat profesia de medic în cadrul Cabinetului Medical Individual (CMI) Dr. P. D.G., al cărui titular este, existând dovezi că s-a aflat în raporturi contractuale cu Casa de Asigurări de Sănătate Argeş şi că a avut un program de lucru la CMI ce se suprapunea peste cel de manager la SJU Argeş, fapt interzis de lege şi care constituie motiv de încetare a contractului de manager.

Potrivit art.111 alin.15 lit. a) din Legea nr.95/2006 privind reforma sănătăţii, cu referire la conducerea serviciilor de ambulanţă judeţene, „Funcţia de manager general este incompatibilă cu: a) (…) deţinerea de orice alte funcţii salarizate, cu excepţia funcţiilor sau activităţilor în domeniul medical desfăşurate în aceeaşi unitate sanitară, a activităţilor didactice, de cercetare ştiinţifică şi de creaţie literar-artistică”.

Curtea, din interpretarea dispoziţiilor contractuale şi a celor legale sus citate, constată că DSP Argeş era îndrituită să procedeze la încetarea Contractului de management atât din punctul de vedere al momentului la care a aplicat măsura, cât şi din punct de vedere al faptelor pentru care a aplicat măsura.

Nu trebuie pierdut din vedere că răspunderea incidentă în speţă este una contractuală, iar nu una disciplinară. Astfel, chiar dacă actul juridic încheiat de părţi este un contract administrativ, acesta este totuşi un contract, adică un act consensual. Prin urmare, însuşindu-şi actul, managerul s-a obligat faţă de cocontractant să îl respecte întocmai.

În contract, cu privire la starea de incompatibilitate, nu se face trimitere la constatarea acesteia de către ANI sau de către altă instituţie statală pentru a se dispune încetarea contractului.

64

Părţile au stipulat, având în vedere faptul că funcţia de manager al unei unităţi sanitare publice ca SJU Argeş impune anumite restricţii legale, că apariţia unei stări de incompatibilitate în sensul legii duce la încetarea contractului.

Sintagma „apariţia stării de incompatibilitate” nu poate fi similară cu sintagma „aparenţa stării de incompatibilitate”, în sensul că încetarea contractului intervine când existenţa situaţiei de incompatibilitatea este vădită, iar nu doar aparentă. Ca atare, DSP Argeş şi-a asumat la încheierea contractului de management întreaga răspundere a determinării stării de incompatibilitate, fără a fi necesară o „confirmare” ulterioară a constatărilor sale de către ANI.

„Apariţia” stării de incompatibilitate înseamnă din perspectiva DSP Argeş „existenţa” cunoscută a acestei stări, iar nu doar apariţia unor indicii despre existenţa incompatibilităţii, sub rezerva ulterioară a stabilirii incompatibilităţii de către ANI.

Pentru aceste argumente este irelevantă poziţia ulterioară a ANI, în sensul că nu derobează de răspundere DSP Argeş o eventuală constatare (şi) de către ANI a incompatibilităţii.

În rezumat, răspunderea pentru încetarea contractului revine DSP Argeş prin raportare la faptele din momentul respectiv, iar nu prin raportare la deciziile ANI relativ la incompatibilitatea reclamantului.

Asumându-şi răspunderea pentru încetarea contractului de management, indiferent că în viitor ANI (şi eventual instanţele judecătoreşti) confirmă starea de incompatibilitate, DSP Argeş a procedat la încetarea contractului atunci când existenţa stării de incompatibilitate în care se afla reclamantul i s-a relevat cu certitudine, iar nu în aparenţă. Ca atare, sub aspectul momentului încetării contractului de management, DSP Argeş a procedat potrivit contractului însuşi, astfel că nu se susţin criticile reclamantului referitoare la necesitatea confirmării stării sale prin raportul ANI rămas definitiv după contestarea în justiţie. Faptul că, după susţinerile reclamantului, reprezentanţii DSP Argeş cunoşteau starea de incompatibilitate încă de la încheierea contractului, nu este de natură să inactiveze clauza contractuală prev. de art.XIII lit.d), ci eventual să pună în discuţie răspunderea factorilor de decizie la nivelul instituţiei recurente, aspect fără relevanţă asupra încetării contractului.

În concluzie, sub aspectul momentului la care trebuia să intervină încetarea contractului de management, Curtea constată că Dispoziţia nr. ***/10.01.2012 nu a fost prematur emisă.

65

Cât priveşte legalitatea şi temeinicia acesteia, adică evaluarea corectă a situaţiei în care s-a aflat reclamantul şi legalitatea considerării acestei situaţii ca atrăgând starea de incompatibilitate, Curtea a constatat, de asemenea, că dispoziţia recurentei pârâte este corectă.

Este adevărat că art.111 alin.15 lit. a) din Legea nr.95/2006, sus citat, foloseşte sintagma „funcţii salarizate” pentru a determina elementul care atrage incompatibilitatea pentru managerul unui serviciu de ambulanţă ce deţine mai multe funcţii, însă legea trebuie interpretată nu doar în „litera” ei, care uneori poate fi insuficient de expresivă pentru intenţia legiuitorului. Ca atare, în aplicarea ei, legea trebuie interpretată şi în „spiritul” ei, anume cu luare în consideraţie a scopului pentru care a fost adoptată o anume normă.

Astfel, Curtea constată că intenţia legii este aceea de a interzice managerului unui Serviciu de Urgenţă să deţină alte funcţii remunerate decât cele permise expres, care sunt „funcţiile sau activităţile în domeniul medical desfăşurate în aceeaşi unitate sanitară, a activităţilor didactice, de cercetare ştiinţifică şi de creaţie literar-artistică”.

Arătarea cuprinzătoare a excepţiilor permise duce la concluzia că nu doar salariul este elementul definitoriu în incompatibilitate, ci orice remuneraţie primită de manager în alte funcţii decât cele permise. Astfel, este mai degrabă firesc faptul ca o persoană cu activitate de creaţie literar-artistică să fie remunerată pentru creaţiile sale primind venituri sub altă forma decât ce a unui salariu – care presupune un raport de muncă/de serviciu şi are o periodicitate de plată. Or această formă de activitate producătoare de venituri, permisă managerului, este o excepţie de la „funcţiile salarizate” interzise ca regulă.

Prin urmare, exprimarea „funcţii salarizate” vizează funcţiile remunerate în orice alt fel decât cele permise explicit.

Având în vedere aserţiunile de mai sus, exercitarea profesiei de medic în cadrul CIM în care este titular este o activitate remunerată, în sensul de producătoare de venituri în altă manieră decât ca funcţie sau activitate în domeniul medical desfăşurată în aceeaşi unitate sanitară, activitate didactică, de cercetare ştiinţifică şi de creaţie literar-artistică.

Cum maniera respectivă nu este permisă de lege, rezultă că desfăşurarea activităţii de medic în cadrul CMI şi obţinerea de venituri din aceasta, concomitent cu exercitarea funcţiei de manager la SJU, atrage incompatibilitatea medicului indiferent că acesta este titular al CMI şi primeşte veniturile drept contraprestaţie pentru serviciile sale ori că este medic salarizat şi primeşte salariu pentru activitatea sa în cadrul CMI.

66

Concluzionând sub aspectul legalităţii şi temeiniciei motivului pentru care a încetat contractul de management al reclamantului, Curtea constată că Dispoziţia nr. ***/10.01.2012 este legală şi temeinică.

Pentru cele expuse, în baza art. 312 alin. 1-3 C.proc.civ., Curtea a admis recursul declarat de pârâta Direcţia de Sănătate Publică Argeş împotriva sentinţei civile nr. 3013 din 24 mai 2013 pronunţată de Tribunalul Argeş - Secţia civilă - Complet specializat de contencios administrativ şi fiscal, în dosarul nr.1678/109/2013, intimat fiind reclamantul P. D. G., şi a modificat sentinţa în sensul respingerii acţiunii ca nefondată.5. Modul de calcul a taxelor vamale şi a celorlalte drepturi de import în cazul achiziţionării bunului introdus în ţară ca urmare a unui contract de leasing.

Art. 2 lit. c) din OG 51/1997Art. 27 al. 4 din OG 51/1997

Art. 29 pct. D lit. d) din Legea 345/2002

În cazul bunurilor introduse în ţară ca urmare a încheierii unui contract de leasing, sunt incidente, sub acest aspect, prevederile art. 27 al. 4 din OG 51/1997, care prevăd că, în cazul achiziţionării bunului introdus în ţară ca urmare a unui contract de leasing, utilizatorul este obligat să achite taxa vamală calculată prin raportare la valoarea reziduală a bunului din momentul încheierii contractului de vânzare-cumpărare, care nu poate fi mai mică de 20% din valoarea de intrare a bunului.

În acelaşi sens sunt şi dispoziţiile prevăzute de Legea 345/2002 privind taxa pe valoarea adăugată, act normativ în vigoare la data înregistrării declaraţiilor vamale. Astfel, la art. 29 pct. D lit. d) din această lege se stipula că, dacă la expirarea contractului de leasing bunurile care au făcut obiectul acestuia trec în proprietatea beneficiarului, taxa pe valoarea adăugată datorată pentru valoarea la care se face transferul dreptului de proprietate asupra bunurilor respective se achită la organele vamale.

Or, valoarea la care se face transferul dreptului de proprietate este, aşa cum prevede art. 2 lit. c) din OG 51/1997, valoarea reziduală, iar nu valoarea de intrare a bunurilor.

Din aceste dispoziţii legale rezultă că sunt întemeiate susţinerile recurentei cu privire la faptul că determinarea taxelor se face prin raportare la valoarea reziduală a bunurilor, iar nu la valoarea de intrare, cum s-a reţinut în

67

actele administrativ fiscale contestate şi în sentinţa instanţei de fond.

Aşadar, atât organele fiscale, cât şi instanţa de fond au stabilit în mod eronat că taxele se calculează la valoarea de intrare a bunurilor, în condiţiile în care nicio dispoziţie legală nu prevede calcularea în acest mod a taxelor vamale şi a celorlalte drepturi de import.

(Opinie majoritară)Art.27 din OG nr.51/1997, nu poate fi apreciat ca

reglementând o situaţie de exceptare a titularilor care nu-şi îndeplinesc obligaţiile prevăzute în contractul de leasing, în partea referitoare la finalizarea operaţiunii în momentul expirării termenului, conţinutul acestuia prevăzând clar că, în ipoteza în care, din vina proprietarului bunurilor, nu se poate respecta contractul de leasing, utilizatorul va fi obligat la plata bunurilor la valoarea reziduală din contract, care nu poate fi mai mică de 20% din valoarea de intrare a bunurilor. Deci, şi acest text, prevede obligaţia de plată din partea utilizatorului care nu respectă dispoziţia sus arătată, dar nu la valoarea bunurilor importate (din factură), ci, aşa cum s-a arătat, la valoarea reziduală din contractul de leasing, ceea ce nu este cazul în speţă.

(Opinie separată)

(Decizia nr. 3577/R-cont/14 Noiembrie 2013)

Prin cererea înregistrată la 19.07.2012, reclamanta SC HL Romania SRL a chemat în judecată pe pârâta Ministerul Finanțelor Publice - Agenția Naționala de Administrare Fiscala - Direcția Generală a Finanțelor Publice Argeș, solicitând anularea deciziei nr.***/30/43506/04.05.2012, a deciziei de regularizare nr. ***/29.02.2012 şi a procesului verbal de control nr. ***/28.02.2012, cu cheltuieli de judecată.

În motivarea acţiunii, reclamanta a arătat că, în urma încheierii contractului de leasing financiar extern nr. MT/13567 00455-459/1665/30.07.2003, în luna septembrie 2003 a derulat patru operaţiuni în regim vamal de admitere temporară cu exonerare totală de la obligaţia de plată a sumelor aferente drepturilor de import, inclusiv a garanţiilor vamale, conform art. 27 al. 1 din OG 51/1997. Termenul iniţial al contractului a fost de 48 de luni, ulterior fiind prelungit prin act adiţional, astfel încât termenul de închidere a operaţiunilor a devenit 15.03.2008.

La data de 09.01.2008 contractul de leasing financiar a încetat prin exercitarea dreptului de opţiune al utilizatorului în sensul transferării dreptului de proprietate asupra bunurilor.

68

Valoarea reziduală totală în cuantum de 61.273,60 euro (15.318,40 euro pentru fiecare autovehicul) a fost achitată în rate conform graficului de eşalonare a plăţilor din actul adiţional, ultima rată fiind achitată la 09.01.2008. În consecinţă, la această dată a operat transferul dreptului de proprietate de la finanţator la utilizator.

Organele fiscale au reţinut în mod eronat faptul că la sfârşitul perioadei de leasing, reclamanta ca utilizator al bunurilor ce făceau obiectul contractului nu şi-a exercitat în niciun fel dreptul de opţiune, respectiv nu a prelungit termenul contractului de leasing, nu a achiziţionat bunurile şi nici nu le-a restituit partenerului extern.

Reclamanta nu a comunicat DRAOV Argeş faptul că a devenit proprietar al celor patru autovehicule, faptă ce poate atrage o sancţiune contravenţională, însă nicidecum ignorarea sau reconsiderarea calităţii de proprietar, ori calcularea TVA în funcţie de la întreaga valoare de intrare, cum au procedat organele de control în speţă.

În mod corect, potrivit art. 155 al. 2 din HG 1114/2001 , art. 148 din Legea 141/1997, art. 122 al. 1 din Codul Vamal, art. 29 pct. D lit. d) din Legea 345/2002, TVA trebuie calculate la valoarea reziduală a contractului.

S-a criticat şi modul de stabilire a accesoriilor, susţinându-se că nu conţin temeiul legal al modalităţii de calcul.

Prin Sentinţa nr.3038/07.11.2012, Tribunalul Argeş, Secţia civilă, complet specializat de contencios administrativ şi fiscal a respins acţiunea formulată de reclamanta SC HLRomania SRL.

Pentru a hotărî astfel, instanţa de fond a reţinut următoarele:

Prin actele administrativ fiscale contestate au fost stabilite în sarcina reclamantei obligații fiscale în sumă de 492.432 lei, reprezentând TVA şi accesorii aferente.

Din înscrisurile depuse la dosar de părţi a rezultat că, în luna septembrie 2003, reclamanta a derulat prin Direcția Județeană pentru Accize şi Operațiuni Vamale Argeş, un număr de patru operaţiuni de admitere temporară cu exonerare totală de la plata drepturilor de import aferente unui contract de leasing extern, conform dispoziţiilor art. 27 al.1 din OG nr.51/1997, privind operațiunile de leasing şi societăţile de leasing.

Obiectul operațiunii în cauză l-a constituit importul a patru autospeciale marca Mercedes Benz, a căror valoare în vamă a fost de 1.157.563 lei.

69

Bunurile au fost expediate în condiția de migrare EXW şi au fost însoţite de certificatele de circulaţie a mărfurilor EUR 1, drept pentru care au beneficiat de preferinţe tarifare.

Termenul iniţial de încheiere a acestor operațiuni a fost 15.09.2007, conform autorizației de admitere temporară nr.14.579/08.09.2003 şi apoi 1503/2008, ca urmare a solicitării reclamantei din data de 19.07.2007 de prelungire cu 6 luni, conform actului adiţional încheiat la contractul de leasing.

La expirarea termenului acordat pentru încheierea operațiunilor de admitere temporară, reclamanta, în calitate de utilizator al bunurilor ce fac obiectul contractului de leasing nu şi-a exercitat în niciun fel dreptul de opțiune, respectiv nu a prelungit termenul contractului de leasing, nu a achiziționat bunurile şi nici nu le-a restituit partenerului extern.

Având în vedere că reclamanta în calitate de titulară a acestei operațiuni vamale avea obligaţia ca în termenul acordat de autoritatea vamală să plaseze mărfurile sub regim vamal de import şi să achite drepturile de import la valorile reziduale prevăzute în contractele de leasing, iar operaţiunea de admitere temporară nu s-a încheiat în termenul acordat, organele vamale au aplicat în mod corect dispoziţiile art. 155 al.2 din HG. Nr.1114/2001 privind Regulamentul de aplicare a Codului Vamal şi au stabilit că aceasta datorează TVA în sumă de 219.954 lei calculată la valoarea de intrare a bunurilor de 1.157,653 lei.

Cu privire la majorările de întârziere în sumă totală de 272.479 lei, acestea au fost în mod corect calculate cu respectarea dispoziţiilor art.119 – 120 C.pr.fiscală.

Faţă de aceste considerente şi în temeiul dispoziţiilor legale sus menţionate acțiunea reclamantei a fost respinsă.

Împotriva sentinţei pronunţată de Tribunalul Argeş – Secţia civilă, a formulat recurs reclamanta SC HL Romania SRL

Recurenta – reclamantă îşi întemeiază recursul pe dispoziţiile art.304 alin.1 pct.7 şi 9 Cod procedură civilă, solicitând admiterea acestuia, cu modificarea în tot a sentinţei atacate şi, pe cale de consecinţă, să fie admisă acţiunea în anulare aşa cum a fost formulată, cu anularea ca neîntemeiată a Deciziei pentru regularizarea situaţiei privind obligaţiile suplimentare stabilite de controlul vamal nr.2983/29.02.2012 şi comunicată în data de 02.03.2012, precum şi procesul – verbal de control nr.2959/28.02.2012, comunicat la data de 02.03.2012. Cu cheltuieli de judecată.

În motivarea recursului, susţine următoarele:Hotărârea pronunţată nu cuprinde motivele pe care se

sprijină (art.304 alin.1 pct.7 Cod procedură civilă), întrucât

70

judecătorul fondului reia susţinerile DGFP Argeş în parte fără a argumenta în niciun fel înlăturarea susţinerilor reclamantei.

Hotărârea pronunţată este lipsită de temei legal ori a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a legii (art.304 alin.1 pct.9 Cod procedură civilă).

Legea aplicabilă la data de 08.09.2003, data înregistrării cererii de admitere temporară nr. 4921 şi a emiterii Autorizaţiei nr. 14571. Era Legea 345/2002, şi anume art. 29 pct. D lit. d), întrucât Codul fiscal nu era în vigoare. Organul fiscala a aplicat o sancţiune neprevăzută de lege. Au fost ignorate prevederile art. 27 al. 4 din OG 51/1997, care prevăd calculul TVA raportat la valoarea reziduală a bunului.

S-a criticat soluţia primei instanţe şi sub aspectul modului de soluţionare a cererii în ceea ce priveşte modul de calcul şi temeiul de drept al accesoriilor.

Analizând recursul prin prisma motivelor invocate şi a prevederilor art. 3041 C.proc.civ., Curtea a constatat, cu majoritate, că acesta este fondat, din următoarele considerente:

Potrivit art. 261 al. 1 pct. 5 C.proc.civ., hotărârea trebuie să cuprindă atât motivele de fapt şi de drept care au format convingerea instanţei, precum şi pe cele pentru care s-au înlăturat cererile părţilor.

În cauză, sentinţa pronunţată cuprinde prima categorie de motive, întrucât judecătorul fondului a argumentat de ce şi-a însuşit punctul de vedere al pârâtului, însă nu a precizat motivele pentru care neîndeplinirea de către reclamantă a obligaţiei de finalizare a regimului vamal suspensiv determină calcularea taxei pe valoare adăugată la valoarea de intrare a bunurilor şi nu la valoarea reziduală, aşa cum susţine reclamanta prin contestaţia administrativă şi prin cererea de chemare în judecată.

Trecând la cel de-al doilea motiv de recurs, care critică pe fond soluţia pronunţată, Curtea constată că situaţia de fapt ce a determinat emiterea Deciziei de regularizare a situaţiei nr. 2983/29.02.2012 este necontestată, fiind vorba, în esenţă, de neîndeplinirea de către reclamantă a obligaţiei de a-şi încheia operaţiunile vamale de admitere temporară în modurile prevăzute de lege.

Urmare a acestei omisiuni, organele fiscale au determinat taxele vamale datorate, îndreptăţire ce le este conferită de art. 155 al. 2 din HG 1114/2001, în baza cărora s-a emis decizia contestată.

Aceste prevederi legale nu determină însă şi modul de calcul al taxelor vamale şi al celorlalte drepturi de import, ci trimit, în acest scop, la elementele de taxare în vigoare la data

71

înregistrării declaraţiei vamale pentru acordarea regimului vamal suspensiv.

În speţă, declaraţiile vamale în baza cărora s-a acordat regimul vamal suspensiv datează din septembrie 2003, aceasta fiind data la care se raportează modul de calcul al taxelor vamale şi a celorlalte drepturi de import.

Prevederile legale citate, alături de cele ale art. 95 din Codul Vamal al României, aprobat prin Legea 141/1997, ulterior preluate de art. 111 din Legea 85/2006, conferă autorităţii vamale dreptul de a dispune, din oficiu, încheierea regimului vamal suspensiv, în cazul în care titularul nu finalizează operaţiunile acestui regim în termenul aprobat, precum şi de a calcula taxele datorate, însă nu stabilesc moduri diferite de calcul a acestor drepturi, în funcţie de modul cum se încheie regimul vamal suspensiv, la cerere sau din oficiu..

Nicio altă dispoziţie legală nu instituie o astfel de diferenţiere a modului de calcul al obligaţiilor, aşa încât, indiferent dacă regimul vamal suspensiv s-a încheiat la solicitarea titularului ori din oficiu, de către organele fiscale, modul de calcul a taxelor vamale şi a celorlalte drepturi de import este acelaşi.

Astfel, în cazul bunurilor introduse în ţară ca urmare a încheierii unui contract de leasing, sunt incidente, sub acest aspect, prevederile art. 27 al. 4 din OG 51/1997, care prevăd că, în cazul achiziţionării bunului introdus în ţară ca urmare a unui contract de leasing, utilizatorul este obligat să achite taxa vamală calculată prin raportare la valoarea reziduală a bunului din momentul încheierii contractului de vânzare-cumpărare, care nu poate fi mai mică de 20% din valoarea de intrare a bunului.

În acelaşi sens sunt şi dispoziţiile prevăzute de Legea 345/2002 privind taxa pe valoarea adăugată, act normativ în vigoare la data înregistrării declaraţiilor vamale. Astfel, la art. 29 pct. D lit. d) din această lege se stipula că, dacă la expirarea contractului de leasing bunurile care au făcut obiectul acestuia trec în proprietatea beneficiarului, taxa pe valoarea adăugată datorată pentru valoarea la care se face transferul dreptului de proprietate asupra bunurilor respective se achită la organele vamale.

Or, valoarea la care se face transferul dreptului de proprietate este, aşa cum prevede art. 2 lit. c) din OG 51/1997, valoarea reziduală, iar nu valoarea de intrare a bunurilor.

Din aceste dispoziţii legale rezultă că sunt întemeiate susţinerile recurentei cu privire la faptul că determinarea taxelor se face prin raportare la valoarea reziduală a bunurilor, iar nu la valoarea de intrare, cum s-a reţinut în actele administrativ fiscale contestate şi în sentinţa instanţei de fond.

72

Aşadar, atât organele fiscale, cât şi instanţa de fond au stabilit în mod eronat că taxele se calculează la valoarea de intrare a bunurilor, în condiţiile în care nicio dispoziţie legală nu prevede calcularea în acest mod a taxelor vamale şi a celorlalte drepturi de import.

Faptul că reclamantul nu şi-a îndeplinit obligaţia de finalizare a regimului vamal suspensiv, la expirarea termenului contractual, cu toate că şi-a exercitat dreptul de opţiune în sensul achiziţionării bunului, este real, însă este irelevant sub aspectul cuantumului drepturilor datorate, deoarece nu determină un alt mod de calcul decât cel stabilit de prevederile menţionate ale OG 51/1997 şi de cele ale art. 29 pct. D lit. d) din Legea 345/2002, acestea din urmă coroborate cu art. 2 lit. c) din OG 51/1997.

Din înşiruirea de prevederi legale menţionate în procesul verbal de control şi decizia de regularizare a situaţiei, singurele care se referă la o anumită modalitate de calcul a taxelor vamale şi a celorlalte drepturi de import sunt cele ale art. 139 al. 1 din Legea 571/2003 privind Codul Fiscal, însă în luna septembrie 2003 acest act normativ nu era în vigoare, astfel că nu poate primi aplicare.

Dincolo de acest aspect, prevederile citate ale Codului Fiscal nu instituie, nici după 01.01.2004, când a intrat în vigoare acest act normativ, un alt mod de calcul al taxelor vamale şi al celorlalte drepturi de import, deoarece, şi acestea trimit, pentru stabilirea bazei de impozitare, la „valoarea în vamă a bunurilor, stabilită conform legislaţiei vamale în vigoare”. Or, legislaţia vamală incidentă, în privinţa bunurilor introduse în ţară prin contract de leasing este cea cu caracter special cuprinsă în OG 51/1997, şi anume art. 27 al. 4 din OG 51/1997.

Curtea constată aşadar că prevederile legale invocate de pârât ori de către instanţa de fond nu se referă la modul de calcul al taxelor vamale ori al altor drepturi de import. Totodată, se reţine că organele fiscale şi instanţa de fond nu au indicat vreun temei de drept care să justifice calcularea taxelor vamale în funcţie de valoarea de intrare a bunului, iar actele administrativ fiscale contestate încalcă prevederile art. 27 al. 4 din OG 51/1997 şi pe cele ale art. 29 pct. D lit. d) din Legea 345/2002, în vigoare la data înregistrării declaraţiilor vamale, acestea din urmă coroborate cu art. 2 lit. c) din OG 51/1997.

În consecinţă, pentru aceste considerente, în baza art. 312 C.proc.civ., va admite recursul, va modifica sentinţa în sensul că va admite cererea de chemare în judecată, va anula în parte decizia de soluţionare a contestaţiei nr.85/04.05.2012, emisă de Ministerul Finanțelor Publice - Agenția Naționala de Administrare Fiscala - Direcția Generala a Finanțelor Publice Argeș şi decizia de regularizare a situaţiei ***/29.02.2012, în sensul că le va

73

menţine pentru TVA calculată la valoarea reziduală a bunurilor şi accesorii aferente.

Dată fiind modul de rezolvare a capătului de cerere referitor la obligaţiile principale, odată cu determinarea cuantumului drepturilor de import se vor recalcula în mod corespunzător şi accesoriile aferente, astfel încât critica referitoare la modul de stabilire a acestora devine lipsită de interes.

Văzând modul de soluţionare a cererii, Curtea constată că pârâta, care a căzut în pretenţii este obligată să restituie reclamantei, la cererea acesteia, în baza art. 274 al. 1 C.proc.civ., cheltuielile de judecată efectuate de aceasta. Sub acest aspect, s-a făcut dovada de către reclamantă a plăţii taxelor judiciare de timbru (39 lei pentru fond, 20 lei pentru recurs), a timbrelor judiciare şi a onorariului avocaţial în cuantum de 49.944,22 lei.

Curtea observă că, raportat la soluţia de admitere în parte a cererii, cheltuielile de judecată se acordă parţial, astfel cum prevăd dispoziţiile art. 276 C.proc.civ.

De asemenea, dând efect prevederilor art. 274 al. 3 C.proc.civ., partea din cheltuielile de judecată reprezentând onorariul avocaţial se impune a fi diminuată prin aplicarea principiului proporţionalităţii, ţinând seama de valoarea obiectului pricinii şi de durata de soluţionare a acesteia (3 termene în fond, unul în recurs).

În consecinţă, pentru aceste motive şi în baza dispoziţiilor legale menţionate, intimata va fi obligată la plata către recurentă, a sumei de 10.000 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Pentru aceste motive, a fost admis recursul declarat de reclamanta SC HL Romania SRL , împotriva sentinţei nr.3038/07.11.2013 pronunţată de Tribunalul Argeş - Secţia civilă, complet specializat de contencios administrativ şi fiscal, în dosarul nr.15297/109/2012, în contradictoriu cu intimatul – pârât Ministerul Finantelor Publice - Agentia Nationala de Administrare Fiscala - Directia Generala a Finantelor Publice Arges – (în prezent Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Ploieşti, Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Argeş potrivit art.11 alin.3 din O.U.G. nr.74/2013 şi art.13 din H.G. nr.520/2013) şi a fost modificată sentinţa în sensul că a fost admisă cererea, a fost anulată în parte decizia nr.***/04.05.2012, emisă de Ministerul Finanțelor Publice - Agenția Naționala de Administrare Fiscala - Direcția Generala a Finanțelor Publice Argeș şi decizia de regularizare a situaţiei ***/29.02.2012, în sensul că le menţine pentru TVA calculată la valoarea reziduală a bunurilor şi accesorii aferente.

74

OPINIE SEPARATĂ

Opinia separată s-a pronunţat pentru respingerea recursului ca nefondat şi menţinerea ca temeinică şi legală a sentinţei pronunţate de instanţa de fond.

În esenţă, obiectul operaţiunilor efectuate în cauză de către reclamantă l-a constituit importul a patru autospeciale marca Mercedes Benz în valoare totală, în vamă, de 1.157.563 lei, la datele menţionate în declaraţiile vamale, respectiv 2003.

Termenul de încheiere a operaţiunilor a fost 15.09.2007, prevăzut în autorizaţia de admitere temporară nr.***/08.09.2003 şi respectiv nr.***/15.03.2008 de prelungire a acestuia cu şase luni, conform actului adiţional încheiat la contractul le leasing.

Pornind de la temeiul legal în baza căruia s-a încheiat contractul de leasing, Curtea reţine că bunurile mobile care sunt introduse în ţară de către utilizatori, persoane fizice sau juridice române, în baza unor contracte de leasing, „(…) se încadrează în regimul vamal de admitere temporară, pe toată durata contractului de leasing, cu exonerarea totală de la obligaţia de plată a sumelor aferente drepturilor de import, inclusiv a garanţiilor vamale”, iar la expirarea termenului acordat, în calitatea sa de titular al operaţiunii vamale, reclamanta are obligaţia, potrivit textului analizat anterior, să plaseze mărfurile sub regim vamal de import şi să achite drepturile de import la valorile reziduale prevăzute în contractele de leasing.

Or, potrivit art.95 alin.1 şi 2 din Legea nr.141/1997 (Codul vamal), regimul vamal suspensiv aprobat se încheie atunci când mărfurile primesc un alt regim vamal, iar potrivit alin.2 al aceluiaşi articol, autoritatea vamală poate dispune, din oficiu, încheierea regimului vamal suspensiv, când titularul nu finalizează operaţiunile acestui regim în termenul aprobat, făcând aplicaţia art.136, respectiv 139 Cod fiscal, care reglementează faptul generator şi exigibilitatea importului de bunuri, precum şi baza de impozitare pentru import. Aşadar, în cauză, la data de 15.09.2007, aşa cum rezultă din Contractul de leasing financiar nr.***/1665 încheiat între MH LTD-Cipru şi SC HL România SRL reclamanta era obligată să încheie acest regim, în caz contrar, devenind incidente disp.art.155 alin.1 şi 2 din HG nr.1114/2001, precum şi art.67, 122 şi 148 alin.1 din Codul vamal.

De subliniat că, la data iniţierii operaţiunii în litigiu, erau în vigoare dispoziţiile HG nr.1114/2001 - privind aprobarea Regulamentului vamal al României, ale Legii nr.141/1997 - privind Codul vamal al României şi ale OG nr.51/1997 privind operaţiunile de leasing şi societăţile de leasing, dispoziţii ce se

75

coroborează cu art.111 alin 1 şi 2 Legea nr.86/2006 - noul Cod vamal, în vigoare începând cu data de 01.01.2006, precum şi ale art.89 din Codul vamal comunitar - Regulament nr.2193/1992 al Consiliului. Din aceste texte rezultă cu claritate că operaţiunile vamale începute în regim de admitere temporară, anterior datei de 01.01.2007, când România a aderat la CE, se „finalizează în condiţiile legislaţiei în vigoare înainte de data aderării, făcându-se aplicarea principiului neretroactivităţii legii civile”.

Contractul de leasing financiar intervenit între părţile din prezenta cauză a fost încheiat sub incidenţa OG nr.51/1997, potrivit cu care „o parte denumită locator transmite pentru o perioadă determinată dreptul de folosinţă asupra unui bun către altă parte denumită utilizator, la solicitarea acesteia din urmă, contra unei plăţi periodice, denumită rată de leasing, iar la sfârşitul perioadei de leasing locatarul se obligă să respecte dreptul de opţiune a utilizatorului de a cumpăra bunul, de a prelungi contractul de leasing, ori de a înceta raporturile contractuale”.

În urma controlului efectuat de autoritatea vamală, definitivat la data de 28.02.2012, s-a constatat că SC HL România SRL nu a încheiat operaţiunea vamală suspensivă prin efectuarea vreuneia din modalităţile prevăzute de lege, respectiv prin efectuarea formalităţilor de vămuire în regim de punere în liberă circulaţie, prin solicitarea prelungirii termenului acordat iniţial pentru încheierea regimului suspensiv sau prin exercitarea dreptului de opţiune prin una din modalităţile prevăzute în contractul de leasing.

Ulterior, reclamanta, la data de 19.07.2007, s-a adresat cu cerere către D.J.A.O.V. Argeş, având nr. ***, prin care a solicitat prelungirea termenului de încheiere a operaţiunilor cu încă 6 luni, respectiv până la data de 15.03.2008, dar nici la această dată, aşa cum s-a menţionat anterior, reclamanta nu a încheiat operaţiunile de admitere temporară în nici unul din modurile legale prevăzute de legislaţia în vigoare la acel moment.

Revenind, se va sublinia că obligaţiile impuse de text, se referă strict la titularul operaţiunii vamale suspensive, mai concret, la utilizatorul bunurilor, şi nu la proprietarul bunurilor, după cum obligaţia de a proceda la încheierea regimului vamal suspensiv subzistă, indiferent de regimul pe care utilizatorul bunurilor alege să îl atribuie acestora, aşa cum stipulează art.40 Regulamentul vamal – HG nr.1114/2001 – în vigoare la acea dată, şi art.199 din Regulamentul vamal comunitar nr.2454/93 al Consiliului de stabilire a unor dispoziţii de aplicare a Regulamentului nr.2913/92 al Consiliului de instituire a Codului vamal comunitar.

76

Potrivit acestora, depunerea la biroul vamal a unei declaraţii semnate de declarant sau de reprezentant îl obligă pe acesta să răspundă de „corectitudinea informaţiilor, autenticitatea documentelor anexate”, dar mai ales de „respectarea tuturor obligaţiilor ce decurg din plasarea respectivelor mărfuri sub regimul avut în vedere”. Pe de altă parte, art.4 pct.22 din Codul vamal al României - Legea nr.86/2006 - corespunzător art.4 pct.21 din Regulamentul nr.2913/92, prevede că prin declarant se înţelege „persoana care întocmeşte declaraţia vamală în nume propriu”, iar titularul regimului vamal este persoana în numele căreia s-a făcut declaraţia sau căreia i-au fost transferate drepturile şi obligaţiile. Reclamanta din prezenta cauză, însă, precizează că la data de 09.01.2008 contractul de leasing financiar a încetat conform art.13 alin.2 şi 3 prin exercitarea dreptului de opţiune al utilizatorului, în sensul transferării dreptului de proprietate asupra bunurilor, obiect al contractului, de la finanţator.

Ca atare, se susţine că reclamanta a achitat valoarea reziduală pentru cele 4 vehicule conform prevederilor contractului de leasing şi a devenit proprietar al acestor autovehicule, motiv pentru care facturile emise în data de 15.01.2008 prevăd că „valoarea reziduală a fost achitată odată cu facturile pentru ratele de leasing”, documente ce atestă că finanţatorul a precizat că valoarea reziduală aferentă celor 4 autovehicule a fost achitată.

S-a mai susţinut că reclamanta nu ar fi avut posibilitatea fizică să deţină bunurile respective timp de aproximativ 4 ani, fără niciun titlu, susţinere fără relevanţă atâta vreme cât, chiar şi faţă de acest aspect, îi incumba obligaţia de a înştiinţa organul vamal despre situaţia privind regimul juridic aferent autoturismelor la momentul achitării integrale a valorii lor.

Aşadar, această susţinere, nu poate fi primită deoarece, aşa cum s-a subliniat anterior, conţinutul art.155 din HG nr.1114/2001 (în vigoare la acea dată) nu lasă loc la interpretare, stipulând clar că „1) Regimul vamal suspensiv încetează dacă mărfurile plasate sub acest regim sau, după caz, produsele compensatoare ori transformate obţinute primesc, în mod legal, o altă destinaţie vamală sau un alt regim vamal. 2) Dacă regimul vamal suspensiv nu încetează în condiţiile alin.1, taxele vamale şi alte drepturi de import datorate se încasează din oficiu de birourile vamale în baza unui act constatator, iar operaţiunea se scoate din evidenţa biroului vamal. Taxele vamale şi alte drepturi de import datorate se determină pe baza elementelor de taxare în vigoare la data înregistrării

77

declaraţiei vamale pentru acordarea regimului vamal suspensiv. Actul constatator constituie titlu executoriu pentru încasarea taxelor vamale şi a altor drepturi de import, la care se adaugă comisionul vamal, dacă acestea se datorează.”

Intimata-reclamantă recunoaşte că nu a respectat termenul prevăzut în declaraţiile vamale de import nr.***, nr.***/09.09.2003, nr. ***/19.09.2003 şi nr. ***/23.09.2003, opinând, însă, că pentru fapta de a nu informa organul vamal că a devenit proprietar al celor 4 autovehicule, era atrasă răspunderea contravenţională, conform HG nr.707/2006, susţinere ce nu poate fi primită faţă de caracterul imperativ al normelor prevăzute în Legea nr.141/1997, respectiv art.155 alin.2 din Regulamentul vamal aprobat prin HG nr.1114/2001.

Conform prevederilor legale citate se reţine că la încheierea unui regim vamal început înainte de aderare, în condiţiile legislaţiei comunitare şi care dă naştere unei datorii vamale, suma drepturilor de import care trebuie plătite este cea în vigoare la data la care a luat naştere datoria vamală în conformitate cu Tariful Vamal Comun (art.660 din HG nr.707/2006 privind Regulamentul de aplicare a Codului vamal român, precum şi art.144(10) din Regulamentul CEE nr.2913/92.

Aşadar, cum intimata-reclamantă nu a respectat termenele şi condiţiile aferente plasării mărfurilor în regimul vamal arătat, nu are relevanţă susţinerea că prin achitarea valorii reziduale, odată cu ratele de leasing, deoarece, textele legale prevăd că persoana semnatară a declaraţiei vamale prin care s-a solicitat regimul respectiv, este răspunzătoare de nerespectarea acestor dispoziţii, iar la data de 1.03.2007, aceasta avea cunoştinţă de modificarea apărută cu privire la operaţiunea încheiată.

Ca atare, în ipoteza în care intimata-reclamantă ar fi fost în imposibilitate să procedeze la încheierea regimului vamal suspensiv, ca urmare a unor incidente legate de modul de derulare a contractului, până la data limită acordată, aceasta trebuia să se prezinte la biroul vamal şi să informeze asupra împiedicării, solicitând în acelaşi timp prelungirea termenului de încheiere a operaţiunii iniţiate, obligaţie pe care aceasta nu şi-a respectat-o, aşa cum rezultă din chiar recunoaşterea acesteia.

În fine, se va sublinia că art.27 din OG nr.51/1997, nu poate fi apreciat ca reglementând o situaţie de exceptare a titularilor care nu-şi îndeplinesc obligaţiile prevăzute în contractul de leasing, în partea referitoare la finalizarea operaţiunii în momentul expirării termenului, conţinutul acestuia prevăzând clar că, în ipoteza în care, din vina proprietarului bunurilor, nu se poate respecta contractul de leasing, utilizatorul va fi obligat la plata bunurilor la valoarea reziduală din contract,

78

care nu poate fi mai mică de 20% din valoarea de intrare a bunurilor. Deci, şi acest text, prevede obligaţia de plată din partea utilizatorului care nu respectă dispoziţia sus arătată, dar nu la valoarea bunurilor importate (din factură), ci, aşa cum s-a arătat, la valoarea reziduală din contractul de leasing, ceea ce nu este cazul în speţă.

De subliniat că recurenta nu a contesta nici modul de calcul, în ceea ce priveşte cota şi perioada aplicată, în determinarea accesoriilor aferente.

Ca ultim aspect, se reţine că cele două instituţii au aplicat corect, în cauză, dispoziţiile Legii nr.141/1997, coroborate cu HG nr.1114/2001, Legea nr.86/2006, precum şi pe cele cuprinse în regulamentele comunitare. Faţă de considerentele expuse, în temeiul art.312 alin.1 Cod procedură civilă, în opinia separată s-a considerat că se impunea respingerea recursului ca nefondat.

6. Caracterul nediscriminatoriu al taxei pentru emisiile poluante calculate pentru înmatricularea autoturismelor în perioada 1 ianuarie 2013 – 15 martie 2013.

Art.2 lit. i) din Legea nr.9/2012Art.4 alin.2 din Legea nr.9/2012Art.5 alin.1 din Legea nr.9/2012

Curtea reţine că prin Legea nr.9/2012 privind taxa pentru emisiile poluante provenite de la autovehicule, s-a abrogat O.U.G. nr.50/2008, însă deşi s-a menţionat că taxa se va numi “taxa pentru emisiile poluante”, s-au avut în vedere criterii de determinare şi un mod de calcul similar cu cel impus de actul normativ anterior, analizat de Curtea de la Luxemburg, în cauza Tatu împotriva României.

Legea nouă a urmărit, tocmai în virtutea jurisprudenţei Tatu, înlăturarea discriminării reţinută de curte, impunând obligaţia de plată a taxei şi cu ocazia primei transcrieri a dreptului de proprietate, în România, asupra unui autovehicul rulat şi pentru care nu a fost achitată taxa specială pentru autoturisme şi autovehicule (art.4 alin.2).

Cum textul menţionat a fost suspendat de la aplicare prin O.U.G. nr.1/2012 până la 1.01.2013, rezultă că în această perioadă nu a mai funcţionat criteriul nediscriminatoriu, reţinut în jurisprudenţa Curţii Europene de Justiţie şi introdus prin art.4 alin.2 din Legea nr.9/2012, taxa rămânând în continuare discriminatorie, deoarece România nu a îndeplinit criteriile impuse de curte. Pe durata suspendării aplicării dispoziţiilor art.4 alin.2 din

79

Legea nr.9/2012, considerentele Curţii de Justiţie a Uniunii Europene din Cauza C-263/10, Nisipeanu, au rămas actuale, fiind menţinut efectul protecţionist pentru vehiculele de ocazie având aceeaşi vechime şi aceeaşi uzură de pe piaţa naţională în defavoarea vehiculelor de ocazie cumpărate din alte state membre, descurajând punerea acestor bunuri în circulaţie, fără însă a descuraja cumpărarea unor vehicule de ocazie având aceeaşi vechime şi aceeaşi uzură de pe piaţa naţională.

Însă, după 1 ianuarie 2013, dispoziţiile art.2 lit.i), art.4 alin.2, privind prima transcriere a dreptului de proprietate şi ale art.5 alin.1 au devenit aplicabile, producându-şi efectele, astfel că taxa pentru emisiile poluante provenite de la autovehicule se datorează pentru orice autoturism rulat, indiferent că este achiziţionat din străinătate sau deja înmatriculat în România, cu excepţia celor pentru care deja a fost achitată taxa, ori au fost scutite potrivit legii chiar la momentul primei înmatriculări.

Ca atare, taxa în vigoare la data solicitării înmatriculării fără achitarea acesteia nu este discriminatorie pentru autovehiculele rulate, introduse în ţară din spaţiul european, deoarece pentru autoturisme cu aceleaşi caracteristici se datorează aceeaşi taxă fie la prima înmatriculare, fie, pentru cele care nu au achitat atare taxă la momentul unei înmatriculări anterioare, la următoarea transmitere a dreptului de proprietate.

(Decizia nr. 3646/R-CONT/18 noiembrie 2013)

Prin cererea înregistrată la Tribunalul Argeş la data de 6.03.2013 şi precizată ulterior, reclamantul A. V. a chemat în judecată pe pârâta Instituţia Prefectului Argeş - Serviciul Public Comunitar Regim Permise de Conducere şi Înmatriculare a Autovehiculelor, solicitând obligarea acesteia ca pe calea ordonanţei preşedinţiale să înmatriculeze autoturismul proprietatea lui marca Suzuki Vitara serie şasiu *** fără plata taxei de emisii poluante, precum şi să-i emită numere provizorii de circulaţie până la rămânere irevocabilă a hotărârii.

La data de 3.04.2013, reclamantul a precizat cererea arătând că înţelege să se judece pe calea dreptului comun.

Prin sentinţa nr.2245/3 aprilie 2013, Tribunalul Argeş a admis acţiunea precizată şi a obligat pe pârâtă să înmatriculeze autoturismul proprietatea reclamantului marca Suzuki Vitala serie şasiu ***, fără plata taxei speciale pentru emisiile poluante, precum şi să emită numere provizorii de circulaţie până la

80

soluţionarea irevocabilă a cauzei.Împotriva acestei sentinţe, a declarat recurs Instituţia

Prefectului Judeţului Argeş solicitând admiterea acestuia, modificarea sentinţei şi respingerea acţiunii.

În drept, recursul este întemeiat pe dispoziţiile Legii nr.9/2012, prevederile Legii nr.134/2010 privind Codul de procedură civilă şi ale Legii nr.554/2004.

În motivare, se susţine că prin Legea nr.9/2012 se stabileşte cadrul legal privind instituirea taxei pentru emisii poluante, taxă ce constituie venit la bugetul fondului pentru mediu, obligaţia achitării acestei intervenind cu ocazia primei înmatriculări a unui autovehicul în România.

Se susţine că noua lege nu încalcă dispoziţiile art.90 TCE, taxa nefiind discriminatorie, iar instituţia recurentă nu are abilitare decât să constate existenţa dovezii achitării acestei taxe care se determină ţinând seama de emisiile de noxe şi de dioxid de carbon, scopul acesteia fiind asigurarea protecţiei mediului.

A fost achitată taxa de timbru, aşa cum a fost pus în vedere.

A.V. a formulat întâmpinare, solicitând respingerea recursului ca nefondat.

La termenul din 18 noiembrie 2013, Curtea faţă de dispoziţiile art.28 alin.1 din Legea nr.554/2004, reţinând completarea dispoziţiilor Legii contenciosului administrativ cu cele ale Noului Cod de procedură civilă, a constatat îndeplinite condiţiile formale ale recursului, potrivit art.486 NCPC raportat la dispoziţiile Legii nr.146/1997.

Curtea reţine totodată, în temeiul art.22 NCPC, că motivele invocate de Instituţia Prefectului Judeţului Argeş sunt încadrabile în dispoziţiile art.488 alin.1 pct.8 NCPC, respectiv hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material, în speţă, Legea nr.9/2012, aplicabilă în raport de data sesizării instanţei, respectiv 6 martie 2013.

Analizând sentinţa atacată prin prisma criticilor invocate, în raport de probatoriul invocat în cauză, de dispoziţiile art.488 alin.1 pct.8 NCPC, Curtea constată că recursul este fondat pentru următoarele considerente:

Potrivit art.488 alin.1 pct.8 NCPC, casarea unei hotărâri se poate cere atunci când aceasta a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material.

De asemenea, potrivit art.20 alin.3 din Legea nr.554/2004, în caz de casare a hotărârii instanţa rejudecă litigiul în fond, cu excepţia cazurilor în care este incidentă trimiterea spre rejudecare.

În discuţie sunt dispoziţiile Legii nr.9/2012 privind taxa pentru emisii poluante, care a abrogat dispoziţiile O.U.G.

81

nr.50/2008 cu scopul de a adapta reglementarea internă la cerinţele jurisprudenţei Curţii de la Luxemburg în materia taxei pe poluare.

În context, Curtea reţine că reclamantul a achiziţionat un autoturism second-hand, iar la 6.03.2013 a solicitat în faţa instanţei, în contradictoriu cu pârâta să procedeze la înmatricularea autoturismului proprietatea sa fără plata taxei pentru emisii poluante.

În acest context faţă de argumentele aduse în cererea de obligare a pârâtei la înmatricularea fără plata taxei pentru emisii poluante, în forma în vigoare la data solicitării acestei înmatriculări, Curtea constată că se impune o prezentare succintă a evoluţiei taxei în materie pentru a analiza în final caracterul discriminatoriu al acesteia şi determinarea descurajării importului autoturismelor de ocazie din alte state membre ale Uniunii Europene.

Taxa a fost reglementată iniţial ca taxă pentru prima înmatriculare prin dispoziţiile art.214 indice Cod fiscal, abrogate ulterior prin prevederile O.U.G. nr.50/2008 instituind taxa pe poluare, modificată prin O.U.G. nr.208/2008, OUG nr. 218/2008, OUG nr. 7/2009 si OUG nr.117/2009.

Prin Legea nr.9/2012, a fost abrogată O.U.G. nr.50/2008, taxa fiind reintitulată taxă pentru emisii poluante, definită ca suma datorată de către contribuabil pentru emisiile poluante provenite de la autovehiculele din categoriile M1, M2, M3 şi N1, N2, N3, care se înmatriculează în România, nefăcând distincţie între autovehiculele noi şi cele vechi.

A fost instituită totodată şi taxa pentru prima transcriere a dreptului de proprietate, definit ca primul transfer al dreptului de proprietate asupra autovehiculului rulat, realizat după intrarea în vigoare a acestei legi, în condiţiile art.11 alin.2) lit. b) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 195/2002 privind circulaţia pe drumurile publice, republicată, cu modificările şi completările ulterioare.

Art.4 alin.2 din Legea nr.9/2012, a impus plata taxei pentru transcrierea dreptului de proprietate, în România, asupra unui autovehicul rulat şi pentru care nu a fost achitată taxa specială pentru autoturisme şi autovehicule, conform Legii nr. 571/2003 sau taxa pe poluare pentru autovehicule şi care nu face parte din categoria autovehiculelor exceptate sau scutite de la plata acestor taxe, potrivit reglementărilor legale în vigoare la momentul înmatriculării.

Însă, această dispoziţie a fost suspendată de la aplicare până la 1.01.2013, prin O.U.G. nr.1/2012 pentru suspendarea aplicării unor dispoziţii ale Legii nr. 9/2012 privind taxa pentru emisiile poluante provenite de la autovehicule, precum şi pentru

82

restituirea taxei achitate în conformitate cu prevederile art. 4 alin. (2) din lege.

Dispoziţia a reintrat în fondul legislativ activ la 1.01.2013, fiind aplicată până la data 15.03.2013, când a intrat în vigoare O.U.G. nr.9/2013, care a dispus abrogarea Legii nr.9/2012, instituind timbrul de mediu pentru autovehicule, reprezentând suma datorată de către contribuabil pentru emisiile provenite de la autovehiculele din categoriile M1, M2, M3 şi N1, N2, N3.

Această taxă se achită în condiţiile art.4 din O.U.G. nr.9/2013: a) cu ocazia înscrierii în evidenţele autorităţii competente, potrivit legii, a dobândirii dreptului de proprietate asupra unui autovehicul de către primul proprietar din România şi atribuirea unui certificat de înmatriculare şi a numărului de înmatriculare; b) la reintroducerea în parcul auto naţional a unui autovehicul, în cazul în care, la momentul scoaterii sale din parcul auto naţional, i s-a restituit proprietarului valoarea reziduală a timbrului, în conformitate cu prevederile art. 7; c) cu ocazia transcrierii dreptului de proprietate asupra autovehiculului rulat şi pentru care nu a fost achitată taxa specială pentru autoturisme şi autovehicule, taxa pe poluare pentru autovehicule sau taxa pentru emisiile poluante provenite de la autovehicule, potrivit reglementărilor legale în vigoare la momentul înmatriculării; d) cu ocazia transcrierii dreptului de proprietate asupra autovehiculului rulat în situaţia autovehiculelor pentru care s-a dispus de către instanţe restituirea sau înmatricularea fără plata taxei speciale pentru autoturisme şi autovehicule, taxei pe poluare pentru autovehicule sau taxei pentru emisiile poluante provenite de la autovehicule.

Prin urmare, timbrul pentru mediu este perceput pentru toate autoturismele independent de provenienţa acestora, fie la prima înmatriculare în România, fie la reînmatriculare, atunci când autoturismul a fost anterior înstrăinat, fără ca taxa aferentă să fi fost achitată, ori datorită faptului că instanţa a dispus restituirea sau înmatricularea fără plata taxei.

În acest context, se reţine că potrivit art. 148 din Constituţie ca urmare a aderării la Uniunea Europeană prevederile tratatelor constitutive ale UE precum şi celelalte reglementări comunitare cu caracter obligatoriu au prioritate faţă de dispoziţiile contrare din legile interne cu respectarea prevederilor actului de aderare, iar Parlamentul, Preşedintele, Guvernul şi Autoritatea judecătorească garantează aducerea la îndeplinire a obligaţiilor rezultate din actul aderării.

Conform Legii nr.157/2005 de ratificare a Tratatului, statul român şi-a asumat obligaţia de a respecta dispoziţiile din tratatele originare ale Comunităţii.

83

Art.110 TFUE (fost art.90 TCE) prevede că nici un stat membru nu aplică direct sau indirect produselor altor state membre impozite interne de orice natură mai mari decât cele care se aplică direct sau indirect produselor naţionale similare.

Textul interzice discriminarea directă, respectiv tratarea inegală a autoturismelor naţionale şi a celor care provin dintr-un alt stat membru, dreptul intern (O.U.G. nr.50/2008, Legea nr.9/2012 şi O.U.G. nr.9/2013) respectând această cerinţă deoarece nu face vreo deosebire între vehicule nici în funcţie de provenienţa lor, nici raportat la proprietarii acestor vehicule, la cetăţenia sau naţionalitatea lor, fiind datorată independent de cetăţenia sau naţionalitatea proprietarului vehiculului, de statul membru în care acest vehicul a fost produs şi de faptul că vehiculul a fost cumpărat pe piaţa naţională sau importat.

Potrivit jurisprudenţei CJUE, chiar dacă nu sunt întrunite condiţiile unei discriminări directe, un impozit intern poate fi indirect discriminatoriu, datorită efectelor sale. Astfel, un sistem de taxare care să fie considerat compatibil cu art.110 TFUE (fost art.90 din Tratatul CEE), trebuie să excludă orice posibilitate ca produsele importate să fie supuse unor taxe mai mari decât produsele similare, naţionale şi să nu producă în niciun caz efecte discriminatorii.

Textul art.110 TFUE (fost art.90 din Tratatul C.E) se referă la produsele provenind din alte state membre şi supuse unor impozite interne, de orice natură, superioare celor care se aplică direct sau indirect produselor naţionale similare.

Curtea de Justiţie de la Luxemburg s-a pronunţat în cauza Tatu împotriva României, din data de 7 aprilie 2011, reţinând că taxa pe poluare instituită prin O.U.G. nr.50/2008, încalcă dispoziţiile art.110 din TFUE, în condiţiile în care discriminează autovehiculele introduse în ţară faţă de cele aflate deja pe piaţa naţională, care nu au fost supuse taxei pe poluare. Art.110 TFUE trebuie interpretat în sensul că se opune ca un stat membru să instituie o taxă pe poluare aplicată autovehiculelor cu ocazia primei lor înmatriculări în acest stat membru, dacă regimul acestei măsuri fiscale este astfel stabilit încât descurajează punerea în circulaţie, în statul membru menţionat, a unor vehicule de ocazie cumpărate în alte state membre, fără însă a descuraja cumpărarea unor vehicule de ocazie având aceeaşi vechime şi aceeaşi uzură de pe piaţa naţională. O.U.G. nr.50/2008 are ca efect descurajarea importării şi punerii în circulaţie în România a unor vehicule de ocazie cumpărate în alte state membre (Paragraful 58 al hotărârii).

Se constată că argumentele instanţei europene, care au determinat concluzia Curţii, nu ţin de criteriile folosite de legiuitorul român pentru determinarea taxei pe poluare, pe care

84

le declară corespunzătoare şi conforme dreptului european (Paragraf 47 din cauza 402/09), dar s-a reţinut efectul descurajant al unei asemenea taxe, în sine, pentru importul autovehiculelor de ocazie.

Ulterior, la data de 7 iulie 2011, Curtea de Justiţie a Uniunii Europene s-a pronunţat şi în cauza C-263/10, Nisipeanu, asupra interpretării art. 110 TFUE din Tratatul privind Funcţionarea Uniunii Europene (TFUE) pornind de la mai multe întrebări adresate Curţii de Tribunalul Gorj sesizat cu o cerere de restituire a taxei pe poluare. Curtea a reluat considerentele expuse în hotărârea în cauza C-402/09 Tatu, reţinând că modificările succesive aduse O.U.G. nr.50/2008 prin O.U.G. nr.208/2008, O.U.G. nr.218/2008, O.U.G. nr.7/2009 si O.U.G. nr.117/2009 menţin un regim de impozitare care descurajează înmatricularea în România a unor autovehicule de ocazie cumpărate din alte state membre şi care se caracterizează printr-o uzură şi o vechime importante, în timp ce vehiculele similare puse în vânzare pe piaţa naţională a vehiculelor de ocazie nu sunt în niciun fel grevate de o astfel de sarcină fiscală, condiţii în care reglementarea menţionată are ca efect descurajarea importării şi punerii în circulaţie în România a unor autovehicule de ocazie cumpărate din alte state membre.

Competenţa statelor membre de a stabili noi taxe nu este nelimitată, interdicţia de a aplica impozite mai mari produselor provenind din alte state membre în raport cu taxele aplicate produselor naţionale, prevăzută de art. 110 TFUE, trebuie să se aplice de fiecare dată când taxa respectivă este de natură să descurajeze importul de bunuri provenite din alte state membre, favorizând producţia naţională.

Curtea a reamintit că obiectivul protecţiei mediului ar putea fi realizat, fără favorizarea produselor naţionale, prin stabilirea unei taxe anuale, aplicabilă oricărui vehicul pus în circulaţie în România, art.110 TFUE fiind interpretat în sensul că impunerea unei taxe fiscale (taxa pe poluare) doar autovehiculelor înmatriculate pentru prima dată în România după intrarea in vigoare a O.U.G. nr.50/2008, deşi nediscriminatorie, creează un efect protecţionist pe piaţă, descurajând importul de maşini de ocazie fără a descuraja în egală măsură şi cumpărarea de maşini de ocazie existente pe piaţa naţională anterior O.U.G. nr.50/2008.

Curtea reţine că prin Legea nr.9/2012 privind taxa pentru emisiile poluante provenite de la autovehicule, s-a abrogat O.U.G. nr.50/2008, însă deşi s-a menţionat că taxa se va numi “taxa pentru emisiile poluante”, s-au avut în vedere criterii de determinare şi un mod de calcul similar cu cel impus de actul normativ anterior, analizat de Curtea de la Luxemburg, în cauza

85

Tatu împotriva României.Legea nouă a urmărit, tocmai în virtutea jurisprudenţei

Tatu, înlăturarea discriminării reţinută de curte, impunând obligaţia de plată a taxei şi cu ocazia primei transcrieri a dreptului de proprietate, în România, asupra unui autovehicul rulat şi pentru care nu a fost achitată taxa specială pentru autoturisme şi autovehicule (art.4 alin.2).

Cum textul menţionat a fost suspendat de la aplicare prin O.U.G. nr.1/2012 până la 1.01.2013, rezultă că în această perioadă nu a mai funcţionat criteriul nediscriminatoriu, reţinut în jurisprudenţa Curţii Europene de Justiţie şi introdus prin art.4 alin.2 din Legea nr.9/2012, taxa rămânând în continuare discriminatorie, deoarece România nu a îndeplinit criteriile impuse de curte. Pe durata suspendării aplicării dispoziţiilor art.4 alin.2 din Legea nr.9/2012, considerentele Curţii de Justiţie a Uniunii Europene din Cauza C-263/10, Nisipeanu, au rămas actuale, fiind menţinut efectul protecţionist pentru vehiculele de ocazie având aceeaşi vechime şi aceeaşi uzură de pe piaţa naţională în defavoarea vehiculelor de ocazie cumpărate din alte state membre, descurajând punerea acestor bunuri în circulaţie, fără însă a descuraja cumpărarea unor vehicule de ocazie având aceeaşi vechime şi aceeaşi uzură de pe piaţa naţională.

Însă, după 1 ianuarie 2013, dispoziţiile art.2 lit.i), art.4 alin.2, privind prima transcriere a dreptului de proprietate şi ale art.5 alin.1 au devenit aplicabile, producându-şi efectele, astfel că taxa pentru emisiile poluante provenite de la autovehicule se datorează pentru orice autoturism rulat, indiferent că este achiziţionat din străinătate sau deja înmatriculat în România, cu excepţia celor pentru care deja a fost achitată taxa, ori au fost scutite potrivit legii chiar la momentul primei înmatriculări.

Ca atare, taxa în vigoare la data solicitării înmatriculării fără achitarea acesteia nu este discriminatorie pentru autovehiculele rulate, introduse în ţară din spaţiul european, deoarece pentru autoturisme cu aceleaşi caracteristici se datorează aceeaşi taxă fie la prima înmatriculare, fie, pentru cele care nu au achitat atare taxă la momentul unei înmatriculări anterioare, la următoarea transmitere a dreptului de proprietate.

Faţă de cele expuse, instanţa a constatat că refuzul de înmatriculare fără plata taxei pentru emisii poluante este justificat, astfel că în temeiul art.488 alin.1 pct.8 raportat la art.496 alin.2, art. 498 NCPC şi art.20 din Legea nr.554/2004, Curtea a admis recursul, a casat sentinţa atacată şi a respins cererea.

86

7. Verificarea de către instanţa de judecată a existenţei motivelor de nelegalitate prevăzute de lege pentru admiterea recursului.

Art.488 alin.1 pct.8 şi alin.2 Cod procedură civilă

Privitor la cauţiune, Curtea a constatat că tribunalul a impus reclamantei plata cu acest titlu a 2% din totalul sumei contestate, iar reclamanta s-a conformat îndeplinindu-şi obligaţia, aspect confirmat şi în recurs, când intimata a depus copia chitanţei nr. ***/1/18.06.2013, din care rezultă depunerea la CEC Banc a sumei de 24.264,98 lei cu titlu de cauţiune în dosarul de faţă nr. 3945/109/2013.

Cât priveşte cazul bine justificat, Curtea constată că prima instanţă a aplicat corect legea şi a considerat justificat că simpla enunţare în decizia de impunere a existenţei unui dosar penal nu constituie o motivare a acesteia în sensul că în acest fel nu se arată în legătură cu ce sume, în ce perioadă şi pentru care din societăţile furnizoare s-a considerat că reclamanta a încălcat dispoziţiile Codului fiscal.

Astfel, în decizia de impunere s-a menţionat că societatea a dedus nelegal cheltuieli, respectiv a dedus nelegal TVA „aferente la 86 de facturi primite de la cele 5 societăţi care au vândut facturi în alb, doar semnate şi ştampilate, către SC BPV SRL, care a înregistrat în contabilitate facturi fiscale fictive de achiziţii de mărfuri, achiziţionate de la alţi furnizori neidentificaţi fapt menţionat în adresa DIICOT Iaşi nr.27/D/P/05.11.2012”.

Menţiunile respective nu precizează însă care sunt cele cinci societăţi de la care se pretinde că reclamanta a cumpărat facturi în alb şi care sunt bunurile pe care aceasta le-a înscris în contabilitate în baza facturilor pretins fictive.

Referirile din cuprinsul deciziei de impunere sunt, la un examen de suprafaţă, echivoce şi insuficiente pentru a considera că actul este motivat sub aspectul stării de fapt, stare care trebuie să reiasă cu certitudine din act şi în raport de care se verifică aplicarea corectă a normei de drept.

În condiţiile în care actul fiscal pare a fi evaziv în legătură cu elemente importante ale stării de fapt, care practic identifică împrejurările în care se pretinde că reclamanta a procedat nelegal, în mod corect a apreciat tribunalul că există caz bine justificat de suspendare, adică

87

acea împrejurare care este de natură să pună la îndoială în mod serios legalitatea actului administrativ fiscal.

Sub aspectul pagubei iminente se reţine, de asemenea, că tribunalul a pronunţat o soluţie legală, justificând-o prin argumente a căror realitate nu a fost combătută de recurentă.

(Decizia nr. 3708/R-CONT/27 Noiembrie 2013)

Prin cererea înregistrată la Tribunalul Argeş la data de 09.05.2013, reclamanta SC BPV SRL a chemat în judecată pe pârâta Direcţia Generală a Finanţelor Publice Argeş solicitând instanţei să dispună, în baza art.14 din Legea nr.554/2004, suspendarea executării Deciziei de impunere nr.***/28.02.2013, a Raportului de Inspecţie Fiscală nr.***/28.02.2013 şi a Deciziei de reverificare nr. ***/05.02.2013.

În motivarea cererii reclamanta a arătat că pârâta a stabilit în sarcina sa debite fiscale suplimentare constând în impozit pe profit şi TVA, fiecare cu majorări şi penalităţi, în sumă totală de 1.213.249 lei, pentru care ulterior a emis titlu executoriu şi a dispus indisponibilizarea sumelor prezente şi viitoare din conturile reclamantei.

Sub aspectul pagubei iminente reclamanta a arătat că executarea sa silită va duce la imposibilitatea continuării activităţii pentru că debitul fiscal depăşeşte cu mult cifra sa de afaceri anuală.

În ce priveşte cazul bine justificat de suspendare reclamanta a arătat că actele fiscale sunt nelegale pentru că: avizul de inspecţie fiscală a fost comunicat reclamantei mai înainte de expirarea celor 15 zile prevăzute de art.102 Cod procedură fiscală, punând-o în imposibilitatea de a-şi pregăti apărarea; pârâta nu a realizat un control fiscal efectiv, concluziile raportului de inspecţie fiscală neavând la bază studierea sau verificarea documentelor financiar contabile ale societăţii, în pofida art.671 Cod procedură fiscală; inspectorii fiscali au preluat concluziile Gărzii Financiare – Secţia Argeş din procesul-verbal nr. ***/27.11.2012 care, la rândul său, a întocmit actul respectiv la dispoziţia imperativă a DIICOT Iaşi; perioada verificată de inspectorii fiscali a mai făcut obiectul unei inspecţii fiscale în urma căreia reclamanta şi-a îndeplinit şi la timp măsurile stabilite de pârâtă. Ca atare, pârâta a încălcat dispoziţiile art.105 alin.3 Cod procedură fiscală; pârâta a încălcat dispoziţiile art.94 şi urm., art.105, 106 şi 107 Cod procedură fiscală.

Reclamanta a mai arătat că Garda Financiară – Secţia Argeş a constatat realitatea şi legalitatea operaţiunilor sale, dar, la solicitarea expresă a DIICOT Iaşi, a stabilit debite

88

suplimentare pe considerentul că „firmele care au comercializat aceste mărfuri (cele cinci) au vândut facturi în alb, doar semnate şi ştampilate”.

Prin sentinţa nr. 3659/28.06.2013, Tribunalul Argeş – Secţia civilă – Complet specializat contencios administrativ şi fiscal a admis în parte cererea reclamantei şi a dispus suspendarea executării deciziei de impunere nr. ***/2013 până la pronunţarea instanţei de fond.

În motivare s-au reţinut următoarele:Prin raportul de inspecţie fiscală nr. ***/28.02.2013 s-a

stabilit că reclamanta datorează impozit pe profit suplimentar de 344.501 lei, la care s-au calculat majorări de 76.099 lei şi penalităţi de 51.675 lei, şi TVA suplimentar de 536.195 lei, la care s-au calculat majorări de 124.350 lei şi penalităţi de 80.429 lei.

În baza raportului de inspecţie fiscală s-a emis decizia de impunere nr. ***/28.02.2013, motivată de faptul că facturile în original nu se află la societate, ci la DIICOT Iaşi pentru efectuarea unor cercetări penale în legătură cu furnizori neidentificaţi, care au vândut facturi în alb doar semnate şi ştampilate.

Împotriva acestor acte s-a formulat plângere prealabilă, a cărei soluţionare a fost suspendată, aşa cum reiese din adresa nr.1/30/47107/13.05.2013, până la pronunţarea unei soluţii definitive pe latura penală.

Cu toate acestea pârâta a pornit executarea silită, conform adresei de înfiinţare a popririi nr. ***/09.05.2013.

Examinând condiţia cazului bine justificat, tribunalul a constatat că se regăseşte îndoiala legitimă asupra legalităţii câtă vreme reclamanta a încunoştinţat pe pârâtă despre faptul că facturile în original se află într-un dosar penal la DIICOT Iaşi, astfel că nu se poate reţine culpa acesteia pentru neprezentarea în original a acelor facturi. Mai mult, tribunalul a apreciat că simpla enunţare a acestui motiv în decizia de impunere nu echivalează cu motivarea în fapt a acestui act, câtă vreme nu se precizează concret despre ce sume, pentru ce perioade, şi cu privire la ce societăţi sunt considerate încălcate dispoziţiile codului fiscal. Dacă s-ar aprecia că motivarea în fapt se regăseşte în raportul de inspecţie fiscală, este de observat că acesta nu este anexă a deciziei şi nici nu face parte integrantă din aceasta, ci reprezintă o operaţiune – act premergător emiterii deciziei respective.

Totodată, s-a constatat că raportul de inspecţie fiscală a preluat în mare parte constatările şi concluziile procesului verbal întocmit de Garda Financiară Secţia Argeş la 27.11.2012.

89

S-a mai arătat că şi din faptul că procedura administrativă nu este finalizată derivă cazul bine justificat, iar executarea înainte de definitivarea procedurii şi mai înainte ca justiţia să se pronunţe asupra legalităţii şi temeiniciei datoriei contestate constituie un motiv întemeiat pentru admiterea cererii de suspendare, existând astfel posibilitatea ca şi alte constatări şi reţineri ale organului fiscal să fie neconforme cu situaţia de fapt şi de drept. Aceasta cu atât mai mult cu cât, în cursul soluţionării cauzei de faţă, s-a emis decizia nr. ***/2013 prin care s-a dispus suspendarea soluţionării plângerii prealabile formulată de reclamantă până la pronunţarea unei soluţii definitive pe latura penală.

Cu privire la condiţia evitării unei pagube iminente, s-a observat că suma prevăzută în decizie este foarte mare, iar executarea acesteia ar pune evident în pericol funcţionarea societăţii petente şi deci asigurarea plăţii salariilor şi a altor debite, atât către parteneri comerciali cât mai ales către bugetul de stat.

A fost avută în vedere şi Recomandarea nr. R(89)8/13.09.1989 a Comitetului de Miniştri din cadrul Consiliului Europei, care a considerat că este de dorit să se asigure persoanelor o protecţie jurisdicţională provizorie, în funcţie de împrejurările concrete ale cauzei, pentru a nu cauza acestora un prejudiciu ireparabil şi pe care echitatea îl impune ca fiind de evitat pe măsura posibilului.

Împotriva sentinţei a formulat recurs pârâta, invocând dispoziţiile art.488 pct.8 Cod procedură civilă şi criticând-o pentru aplicarea greşită a legii, pentru următoarele motive:

- tribunalul, în mod greşit, nu a pus în vedere reclamantei să depună cauţiunea de 20% din suma contestată, încălcând dispoziţiile art.215 alin.2 Cod procedură fiscală. Pentru acest motive cererea reclamantei trebuia respinsă ca inadmisibilă.

- cererea de suspendare nu întruneşte cerinţa cazului bine justificat întrucât argumentele invocate de reclamantă determină instanţa să soluţioneze fondul cauzei. Or, în cererea de suspendare trebuie invocate doar neregularităţile vădite ce pot fi constatate la o analiză sumară a actelor atacate. Pe de altă parte, actul se bucură de prezumţia de legalitate, suspendarea fiind o măsură extremă şi temeinic motivată. Interesul statului de a executa actul administrativ este mai mare decât cel al reclamantei de a fi suspendată executarea. Reclamanta nu a răsturnat prezumţia de legalitate a actului atacat şi a actelor care au stat la baza acestuia şi în care s-a constatat că în perioada noiembrie 2010 – decembrie 2011 reclamanta s-a aprovizionat cu mărfuri de la cinci societăţi, în baza a 86 de facturi, în valoare

90

totală de 2.770.341,42 lei, cele cinci societăţi vânzând facturile în alb, doar semnate şi ştampilate. În aceste condiţii, reclamanta – care a cumpărat facturile – a înregistrat în contabilitate facturi fiscale fictive de achiziţii de mărfuri, mărfuri achiziţionate de alţi furnizori neidentificaţi. Astfel de facturi nu au însă calitatea de document justificat în sensul art.21 alin.4 lit. f) Cod fiscal.

- nu se confirmă argumentul reclamantei conform căruia a fost verificată înainte de expirarea celor 15 zile de la data comunicării avizului. Decizia de reverificare a fost emisă la 05.02.2013, iar inspecţia fiscală a început după 20 de zile, anume la 25.02.2013. Nu se verifică nici susţinerea că inspectorii fiscali au preluat concluziile Gărzii Financiare care, la rândul său, a încheiat procesul verbal nr.***/27.11.2012, la dispoziţiile imperative ale DIICOT Iaşi, câtă vreme reclamanta nu justifică cele 86 de facturi fiscale înscrise în contabilitate şi care conţin operaţiuni fictive, conform adresei DIICOT Iaşi nr. 27D/P/2012, care nu dau drept de deducere a cheltuielilor de aprovizionare şi TVA aferentă.

- organul fiscal nu se poate pronunţa încă pe fondul cauzei, înainte de a se finaliza procesul penal relativ la operaţiunile reclamantei şi la cele 86 de facturi fiscale, motiv pentru care în mod corect s-a dispus suspendarea soluţionării contestaţiei administrative.

- reclamanta nu a dovedit paguba iminentă pe care susţine că ar suporta-o prin executarea deciziei de impunere.

Intimata-reclamantă a depus întâmpinare solicitând în principiu anularea recursului în temeiul art.489 alin.2 Cod procedură civilă, iar în subsidiar respingerea acestuia ca nefondat. Astfel, recursul este nul pentru că, deşi invocă pct.8 al art.488 Cod procedură civilă, criticile nu pot fi încadrabile în respectivul text de lege ori în altul. Practic, nu există critici propriu-zise împotriva sentinţei, ci o redare a istoricului cauzei. Recursul este nefondat întrucât cauţiunea a fost plătită potrivit dispoziţiilor instanţei şi cererea reclamantei a întrunit cerinţele cazului bine justificat şi pagubei iminente pentru suspendare.

Examinând excepţia invocată de intimată, Curtea constată că aceasta nu este fondată.

Potrivit art.488 alin.1 pct.8 Cod procedură civilă, casarea unei hotărâri se poate cere numai pentru motive de nelegalitate, printre care şi faptul că hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material.

Recurenta a criticat sentinţa pentru faptul că tribunalul a aplicat greşit dispoziţiile art.14 din Legea nr.554/2004 în sensul că cererea reclamantei nu întrunea cerinţele respectivului text de lege. De asemenea, a criticat sentinţa pentru faptul că tribunalul nu a dat eficienţă dispoz. art.215 alin.2 Cod procedură fiscală şi

91

nu a respins ca inadmisibilă cererea pentru care reclamanta nu a achitat cauţiunea.

Aceste motive constituie motive de nelegalitate a sentinţei, astfel că nulitatea invocată de către intimată nu se confirmă.

Examinând sentinţa prin prisma motivelor de recurs invocate, în raport de dispoz.art.488 alin.1 pct.8 şi alin.2 Cod procedură civilă, Curtea constată că recursul nu este fondat.

Cât priveşte cauţiunea, se constată că tribunalul a impus reclamantei plata cu acest titlu a 2% din totalul sumei contestate, iar reclamanta s-a conformat îndeplinindu-şi obligaţia, aspect confirmat şi în recurs, când intimata a depus copia chitanţei nr. ***/1/18.06.2013, din care rezultă depunerea la CEC Banc a sumei de 24.264,98 lei cu titlu de cauţiune în dosarul de faţă nr. 3945/109/2013.

Cât priveşte cazul bine justificat, Curtea constată că prima instanţă a aplicat corect legea şi a considerat justificat că simpla enunţare în decizia de impunere a existenţei unui dosar penal nu constituie o motivare a acesteia în sensul că în acest fel nu se arată în legătură cu ce sume, în ce perioadă şi pentru care din societăţile furnizoare s-a considerat că reclamanta a încălcat dispoziţiile Codului fiscal.

Astfel, în decizia de impunere s-a menţionat că societatea a dedus nelegal cheltuieli, respectiv a dedus nelegal TVA „aferente la 86 de facturi primite de la cele 5 societăţi care au vândut facturi în alb, doar semnate şi ştampilate, către SC BPV SRL, care a înregistrat în contabilitate facturi fiscale fictive de achiziţii de mărfuri, achiziţionate de la alţi furnizori neidentificaţi fapt menţionat în adresa DIICOT Iaşi nr.27/D/P/05.11.2012”.

Menţiunile respective nu precizează însă care sunt cele cinci societăţi de la care se pretinde că reclamanta a cumpărat facturi în alb şi care sunt bunurile pe care aceasta le-a înscris în contabilitate în baza facturilor pretins fictive.

Referirile din cuprinsul deciziei de impunere sunt, la un examen de suprafaţă, echivoce şi insuficiente pentru a considera că actul este motivat sub aspectul stării de fapt, stare care trebuie să reiasă cu certitudine din act şi în raport de care se verifică aplicarea corectă a normei de drept.

În condiţiile în care actul fiscal pare a fi evaziv în legătură cu elemente importante ale stării de fapt, care practic identifică împrejurările în care se pretinde că reclamanta a procedat nelegal, în mod corect a apreciat tribunalul că există caz bine justificat de suspendare, adică acea împrejurare care este de natură să pună la îndoială în mod serios legalitatea actului administrativ fiscal.

92

Sub aspectul pagubei iminente se reţine, de asemenea, că tribunalul a pronunţat o soluţie legală, justificând-o prin argumente a căror realitate nu a fost combătută de recurentă.

Pentru cele expuse, în baza art.496 alin.1 Cod procedură civilă, Curtea a respins recursul ca nefondat.

8. Calificarea documentele de natură fiscală ca şi acte administrative. Supunerea acestora controlului administrativ în condiţiile prevăzute de lege.

Art.306 alin.2 Cod procedură civilăArt.205 Cod procedură fiscală

Din dispoziţiile art.205 Cod procedură fiscală rezultă că pot fi supuse controlului administrativ şi ulterior celui judecătoresc actele administrative fiscale, calificare pe care o pot primi documentele de natură fiscală care răspund însă cerinţei de a fi act administrativ în condiţiile art. 2 lit. c din Legea nr. 554/2004.

În cauză, actul contestat de către reclamantă este decizia nr.46, emisă de pârâtă la 7 iunie 2012, decizie prin care a fost respinsă ca neîntemeiată contestaţia formulată de reclamantă împotriva deciziei de reverificare nr.86246 din 10 mai 2012.

Prin aceasta din urmă, s-a luat măsura reverificării reclamantei pentru două categorii de obligaţii bugetare, reţinându-se că au apărut elemente suplimentare, în raport cu un partener economic al acesteia şi avându-se în vedere dispoziţiile art.1051 din Codul de procedură fiscală.

Prin această decizie, nu s-au născut, nu s-au modificat şi nu s-au stins raporturi juridice de obligaţii, aşa încât ea nu are natura unui act administrativ şi pe cale de consecinţă nici pe aceea de act administrativ fiscal.

(Decizia nr. 3937/R-CONT/11 Decembrie 2013)

Prin acţiunea înregistrată la data de 3 iulie 2012, reclamanta S.C. P. S.A. a chemat în judecată pe pârâta Direcţia Generală a Finanţelor Publice Vâlcea, solicitând să se dispună anularea deciziei nr.46 emisă de pârâtă la 7 iunie 2012.

În motivare, s-a arătat că decizia de reverificare a cărei anulare se solicită este prematură, în condiţiile în care reclamanta a comunicat pârâtei că nu deţine facturile doveditoare ale relaţiei sale comerciale cu S.C. I. S.R.L. şi aceasta dintr-un motiv de forţă majoră, respectiv datorită incendiului produs la 20.03.2009, la punctul său de lucru din oraşul Horezu, iar procedura de reconstituire a arhivei nu a putut

93

fi finalizată.Reverificarea nu se impune şi reţinând că raporturile

comerciale dintre cele două societăţi s-au finalizat închizându-se circuitul financiar, iar obligaţiile bugetare se stabilesc pe baza declaraţiilor fiscale sau printr-o decizie emisă de organul fiscal.

Prin sentinţa nr.1692/15.03.2013, Tribunalul Vâlcea a respins acţiunea, reţinând că în raport de dispoziţiile art.1051 din O.G. nr.92/2003, organele fiscale au posibilitatea reverificării unei perioade ce a făcut obiectul unei inspecţii, în măsura apariţiei unor date suplimentare necunoscute inspectorilor la data efectuării verificărilor.

Or, cum organul de inspecţie fiscală nu a făcut verificări cu privire la furnizorul S.C.I. S.R.L. Satu Mare, iar acestea pot influenţa rezultatele inspecţiei fiscale anterioare, procedura reverificării se impune cu atât mai mult cu cât Legea nr.82/1991 prevede obligaţia reconstituirii documentelor justificative şi evidenţei contabile într-un termen de 90 de zile de la constatarea încetării împrejurării obiective ce a determinat pierderea acestor înscrisuri.

Împotriva sentinţei a formulat recurs reclamanta pentru motive încadrabile în dispoziţiile art.304 pct.9 şi art.3041

Cod procedură civilă, susţinând în esenţă următoarele:- hotărârea primei instanţe nu respectă cerinţele

art.261 pct.5 Cod procedură civilă, în sensul că aceasta este nemotivată, ceea ce atrage sancţiunea prevăzută de art.105 alin.2 din acelaşi act normativ. Instanţa nu a făcut decât să preia susţinerile pârâtei, fără o verificare a acestor argumente;

- din verificarea raportului de inspecţie fiscală nr.71856/2009 rezultă că analiza a privit numai principalii furnizori, aşa încât instanţa pleacă de la o premiză falsă în referirea la S.C. I. S.R.L. Satu Mare;

- în baza rolului activ, instanţa trebuia să solicite copii ale declaraţiei 394 şi de altfel o astfel de obligaţie revenea şi pârâtului;

- art.105 din Codul de procedură fiscală, care statuează asupra unicităţii controlului fiscal are în vedere tocmai evitarea riscurilor de abuz, iar motivul invocat de către pârâtă pentru reverificare nu poate fi reţinut nici în raport de actele comunicate de D.G.F.P. Satu Mare, din care rezultă că S.C. I. S.R.L. nu a declarat livrări către reclamantă;

- situaţia de excepţie la care se referă art.105 alin.1 din Codul de procedură fiscală, nu se regăseşte în cauză, câtă vreme au fost avute în vedere toate declaraţiile şi documentele contabile ale reclamantei, înscrisuri în raport de care aceasta şi-a exercitat dreptul de deducere;

- chiar existenţa unor neconcordanţe nu este suficientă

94

pentru a justifica aprecierea organului fiscal, cu atât mai mult în condiţiile în care S.C. I. S.R.L. Satu Mare neagă raporturile contractuale, iar documentele din arhiva societăţii nu mai există, pentru realizarea unor verificări de natură să elimine aşa zisele neconcordanţe;

- măsura adoptată de D.G.F.P. Vâlcea este inutilă, câtă vreme în raportul fiscal nr.71856/2009 s-a verificat legalitatea şi conformitate cu declaraţiile fiscale, iar Ordinul Preşedintelui A.N.A.F. nr.702/2007 reglementează şi posibilitatea unor neconcordanţe, una din ele chiar de natura celei incidente în cauză.

Examinând calea de atac se apreciază că ea nu este fondată, pentru un aspect de ordine publică, pus în discuţie din oficiu de către instanţă, în condiţiile art.306 alin.2 Cod procedură civilă şi a cărei incidenţă în cauză face inutilă verificarea criticilor formulate.

Astfel, potrivit art.205 Cod procedură fiscală „(1) Împotriva titlului de creanţă, precum şi împotriva altor acte administrative fiscale se poate formula contestaţie potrivit legii. Contestaţia este o cale administrativă de atac şi nu înlătură dreptul la acţiune al celui care se consideră lezat în drepturile sale printr-un act administrativ fiscal sau prin lipsa acestuia, în condiţiile legii”, iar potrivit art.218 din acelaşi act normativ „(2) Deciziile emise în soluţionarea contestaţiilor pot fi atacate de către contestatar sau de către persoanele introduse în procedura de soluţionare a contestaţiei potrivit art.212, la instanţa judecătorească de contencios administrativ competentă, în condiţiile legii”.

Din aceste dispoziţii legale, rezultă că pot fi supuse controlului administrativ şi ulterior celui judecătoresc actele administrative fiscale, calificare pe care o pot primi documentele de natură fiscală care răspund însă cerinţei de a fi act administrativ.

Prima cerinţă este deci aceea de a dovedi că actul ce se atacă este un act administrativ, aşa cum este el definit de dispoziţiile art.2 lit.c) din Legea nr.554/2004.

Potrivit textului este „act administrativ - actul unilateral cu caracter individual sau normativ emis de o autoritate publică, în regim de putere publică, în vederea organizării executării legii sau a executării în concret a legii, care dă naştere, modifică sau stinge raporturi juridice; sunt asimilate actelor administrative, în sensul prezentei legi (...)”.

În cauză, actul contestat de către reclamantă este decizia nr.46, emisă de pârâtă la 7 iunie 2012, decizie prin care a fost respinsă ca neîntemeiată contestaţia formulată de reclamantă împotriva deciziei de reverificare nr.86246 din 10 mai

95

2012.Prin aceasta din urmă, s-a luat măsura reverificării

reclamantei pentru două categorii de obligaţii bugetare, reţinându-se că au apărut elemente suplimentare, în raport cu un partener economic al acesteia şi avându-se în vedere dispoziţiile art.1051 din Codul de procedură fiscală.

Prin această decizie, nu s-au născut, nu s-au modificat şi nu s-au stins raporturi juridice de obligaţii, aşa încât ea nu are natura unui act administrativ şi pe cale de consecinţă nici pe aceea de act administrativ fiscal.

Se apreciază pentru aceste considerente, că este inadmisibilă contestaţia formulată împotriva deciziei de reverificare, inadmisibilitate ce se impune a fi reţinută şi în raport de acţiunea formulată şi a cărei incidenţă în cauză justifică soluţia instanţei de fond.

Pentru aceste considerente, Curtea a respins recursul în temeiul art.312 alin.1 Cod procedură civilă şi a menţinut soluţia primei instanţe, cu înlocuirea motivării şi cu precizarea că datorită acestei statuări a devenit inutilă cercetarea criticilor din recurs şi a aspectelor de fond.

9. Admisibilitatea invocării din oficiu a prescripţiei dreptului material la acţiune după adoptarea Noului Cod civil. Suspendarea cursului prescripţiei.

Art.2512 din Noul Cod civilArt.2532 pct. 7 din Noul Cod civil

Art.6 alin.4 din Noul Cod de procedură civilăArt.5 alin.1 şi art.201 din Legea nr.71/2011

Art.203 şi art.204 din Legea nr.71/2011Art.18 din Decretul nr.167/1958

Un prim aspect asupra căruia se impune să se pronunţe instanţa este acela dacă, după adoptarea Noului Cod civil este admisibilă invocarea din oficiu a prescripţiei dreptului material la acţiune, faţă de dispoziţiile art.2512 din Noul Cod civil.

Sub acest aspect se impun a fi avute în vedere dispoziţiile art.6 alin.4 din NCPC, precum şi dispoziţiile art.5 alin.1 şi art.201 din Legea nr.71/2011, norme ce nu fac nicio distincţie în privinţa regimului aplicabil prescripţiilor ce au început să curgă sub imperiul Codului civil de la 1864 şi ale Decretului nr.167/1958. Potrivit acestor norme legale, legea care guvernează această prescripţie, sub toate aspectele, atât de drept material cât

96

şi procesual, este cea sub imperiul căreia aceasta a început să curgă.

Derogările de la această regulă sunt expres şi limitativ prevăzute de art.203 şi art.204 din Legea nr.71/2011, norme de strictă interpretare şi aplicabile doar în privinţa cauzelor de suspendare şi de întrerupere a cursului prescripţiei extinctive.

În cauză, ceea ce se discută este o prescripţie ce a început să curgă la 01.01.2008, aşa încât îi sunt aplicabile dispoziţiile art.18 din Decretul nr.167/1958, dispoziţii potrivit cărora „Instanţa judecătorească şi organul arbitral sînt obligate ca, din oficiu, să cerceteze, dacă dreptul la acţiune sau la executarea silită este prescris”.

Codul de procedură fiscală prevede un termen special de prescripţie de 5 ani pentru stabilirea şi executarea obligaţiilor fiscale, termen ce începe să curgă „de la data de 1 ianuarie a anului următor celui în care s-a născut creanţa fiscală …” (art.91), termen care se aplică şi în situaţia achitării unei sume de bani cu titlu de obligaţie fiscală, sumă pe care plătitorul apreciază că nu o datorează.

În aceste condiţii termenul de 5 ani în care reclamantul putea să ceară restituirea taxei de primă înmatriculare a început să curgă la 1 ianuarie 2008, astfel că el s-a împlinit la 1 ianuarie 2013, deci anterior formulării cererii de chemare în judecată.

Aceeaşi apreciere se impune şi din verificarea dispoziţiilor art.2539 alin.2 teza a II-a şi a dispoziţiilor art.2532 pct.6 din Noul Cod civil, întrucât nu s-a dovedit formularea unei acţiuni anterioare şi nici purtarea unor negocieri. În ceea ce priveşte prevederile art.2532 pct.7 din acelaşi act normativ, urmează a se observa că nici această cauză de suspendare nu este incidentă în prezenta pricină. Astfel, se impune a se reţine, în principal, că obligaţia fiscală a fost stabilită în sarcina reclamantului, în condiţiile art.2141-2143 din Codul fiscal, situaţie în care singura procedură prealabilă este cea la care se referă dispoziţiile art.205 şi următoarele din Codul de procedură fiscală.

(Decizia nr. 3947/R-CONT/11 Decembrie 2013)

Prin sentinţa civilă nr.3981 din 3 ianuarie 2013, pronunţată de Tribunalul Vâlcea – Secţia a II-a civilă a fost respinsă excepţia inadmisibilităţii invocată de pârâtă, a fost admisă cererea formulată de reclamant şi a constatat refuzul

97

nejustificat al pârâtei de restituire a taxei speciale pentru autoturisme şi autovehicule.

A fost obligată pârâta AFP Rm.Vâlcea să restituie reclamantului suma de 3.148 lei reprezentând taxă specială pentru autoturisme şi autovehicule, plus dobânda legală prevăzută de art.120 alin.7 din OG nr.92/2003, calculată de la data de 09.01.2007 şi până la plata integrală a debitului principal, precum şi la plata sumei de 343,3 lei cheltuieli de judecată.

Împotriva sentinţa a declarat recurs pârâta Direcţia Generală a Finanţelor Publice a Judeţului Vâlcea (în prezent Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Craiova), în numele subunităţii sale Administraţia Finanţelor Publice Rm.Vâlcea (în prezent Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Rm. Vâlcea), invocând dispoziţiile art.304 pct.9 şi art.3041 Cod procedură civilă şi susţinând următoarele:

- în mod greşit a impus prima instanţă plata cheltuielilor de judecată doar în sarcina AFP Rm.Vâlcea, în condiţiile în care a fost admisă în totalitate cererea de chemare în garanţie, iar AFM este singura entitate care a beneficiat de taxa pe poluare, conform art. 5 alin.4 din OUG nr. 50/2008. Totodată, cuantumul acestora este nejustificat de mare în raport de complexitatea cauzei şi de durata judecăţii (două termene) şi că, în temeiul art. 274 alin. 3 C.proc.civ., onorariul avocatului trebuia redus.

- pe fondul cauzei, sentinţa este criticabilă sub aspectul determinării incorecte a dispoziţiilor din Tratatul Comunităţii Europene în raport de care se impune a fi stabilită compatibilitatea prevederilor O.U.G. nr.50/2008 pentru instituirea taxei de poluare pentru autovehicule cu normele comunitare, invocându-se în acest sens jurisprudenţa Curţii de Luxemburg în cauze pe care recurenta le consideră similare, respectiv cauza Humblot, nr. 112/84, Cauza 132/88 şi Cauzele conexate C-290/05 şi C-333/05.

Astfel, O.U.G. nr.50/2008 nu intră în contradicţie cu legislaţia europeană, ea fiind rezultatul negocierilor dintre România şi Comisia Europeană.

În ceea ce priveşte Hotărârea C.J.UE. în cauza C-402/09 privind acţiunea lui Ioan Tatu împotriva Statului Român, prin care s-au făcut aprecieri privind instituirea de către Statul Român a taxei pe poluare pentru autoturisme second-hand achiziţionate din state ale Uniunii Europene, se susţine că efectele acesteia nu sunt incidente în cauză, întrucât raportul juridic în cauza de faţă s-a născut înainte de pronunţarea de către C.J.UE. a Hotărârii C-402/09, fiindcă altfel s-ar încălca principiul neretroactivităţii legii civile române..

98

Pe de altă parte, potrivit art.46 din CEDO, hotărârile obţinute în contradictoriu cu Statul Român sunt obligatorii de la data publicării acestora în monitorul Oficial al României.

Recurenta a mai arătat că în cauză nu sunt incidente nici dispoz. art.90 TCE, întrucât taxa pe poluare respectă principiul „poluatorul plăteşte”, se achită de către toţi proprietarii autovehiculelor indiferent de provenienţa lor la prima înmatriculare în România şi că însăşi CJUE a pronunţat hotărâri contradictorii în legătură cu aplicarea art. 90 TCE şi că, anterior hotărârii Tatu a arătat constant că statele membre UE pot stabili un sistem de taxa impus mărfurilor, cum sunt şi autovehiculele, al cărei cuantum să crească progresiv în conformitate cu un criteriu obiectiv.

Examinând sentinţa, cu prioritate, în raport de excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, pusă în discuţie, din oficiu, de către instanţă, în condiţiile art.489 alin.3 NCPC, se reţine că acesta este fondat pentru cele ce se vor arăta mai jos.

Prin cererea formulată şi înregistrată la data de 4 martie 2013, reclamantul I. G. a chemat în judecată pe pârâta Administraţia Finanţelor Publice a Municipiului Rm.Vâlcea, solicitând obligarea la restituirea sumei de 3.148 lei reprezentând taxă de primă înmatriculare pentru autoturismul achiziţionat în cursul anului 2007 din Germania, marca Audi B5, an fabricaţie 2000, achitată cu chitanţa nr.100901200783/09.01.2007, anularea acesteia, a deciziei de calcul, cât şi a adresei care reprezintă refuzul nejustificat al acesteia la soluţionarea cererii de restituire, cu dobânda legală de la data plăţii – 18.07.2007 – şi până la restituirea efectivă, cu cheltuieli de judecată.

Un prim aspect asupra căruia se impune să se pronunţe instanţa este acela dacă, după adoptarea Noului Cod civil este admisibilă invocarea din oficiu a prescripţiei dreptului material la acţiune, reţinând că potrivit art.2512 „(1) Prescripţia poate fi opusă numai de cel în folosul căruia curge, personal sau prin reprezentant, şi fără a fi ţinut să producă vreun titlu contrar ori să fi fost de bună-credinţă. (2) Organul de jurisdicţie competent nu poate aplica prescripţia din oficiu (…)”.

Sub acest aspect se impun a fi avute în vedere dispoziţiile art.6 alin.4 din NCPC, precum şi dispoziţiile art.5 alin.1 şi art.201 din Legea nr.71/2011, norme ce nu fac nicio distincţie în privinţa regimului aplicabil prescripţiilor ce au început să curgă sub imperiul Codului civil de la 1864 şi ale Decretului nr.167/1958. Potrivit acestor norme legale, legea care guvernează această prescripţie, sub toate aspectele, atât de drept material cât şi procesual, este cea sub imperiul căreia aceasta a început să curgă.

99

Derogările de la această regulă sunt expres şi limitativ prevăzute de art.203 şi art.204 din Legea nr.71/2011, norme de strictă interpretare şi aplicabile doar în privinţa cauzelor de suspendare şi de întrerupere a cursului prescripţiei extinctive.

În consecinţă, se apreciază că noul regim juridic al prescripţiei extinctive, referitor la invocarea excepţiei de către partea interesată şi momentul până la care aceasta o poate invoca, instituit de art.2512 şi art.2513 din NCC, este aplicabil doar prescripţiilor care au început să curgă după data de 1 octombrie 2011.

În cauză, ceea ce se discută este o prescripţie ce a început să curgă la 01.01.2008, aşa încât îi sunt aplicabile dispoziţiile art.18 din Decretul nr.167/1958, dispoziţii potrivit cărora „Instanţa judecătorească şi organul arbitral sînt obligate ca, din oficiu, să cerceteze, dacă dreptul la acţiune sau la executarea silită este prescris”.

Sub acest aspect al modului în care excepţia poate fi invocată, se apreciază că norma juridică este aplicabilă şi raporturilor de contencios fiscal, chiar dacă OG nr.92/2003 prevede un termen special de prescripţie în cazul creanţelor de această natură, însă, actul normativ se completează, în măsura în care nu există prevederi speciale, cu normele de drept comun în materia prescripţiei.

Codul de procedură fiscală prevede un termen special de prescripţie de 5 ani pentru stabilirea şi executarea obligaţiilor fiscale, termen ce începe să curgă „de la data de 1 ianuarie a anului următor celui în care s-a născut creanţa fiscală …” (art.91), termen care se aplică şi în situaţia achitării unei sume de bani cu titlu de obligaţie fiscală, sumă pe care plătitorul apreciază că nu o datorează.

În aceste condiţii termenul de 5 ani în care reclamantul putea să ceară restituirea taxei de primă înmatriculare a început să curgă la 1 ianuarie 2008, astfel că el s-a împlinit la 1 ianuarie 2013, deci anterior formulării cererii de chemare în judecată.

Este real că reclamantul a plătit cu titlu de taxă de primă înmatriculare suma de 5.757 lei, din care, la 14 august 2008, în condiţiile OG nr.50/2008, i-a fost restituită suma de 2.609 lei, organul fiscal apreciind implicit că nu datorează restituirea întregii sume.

De altfel, la 10 ianuarie 2013 (deci în afara termenului de prescripţie) această poziţie a organului fiscal a fost reiterată, comunicând reclamantului, ca răspuns la solicitarea sa din 14 decembrie 2012, că nu datorează restituirea diferenţei de 3.148 lei, valoare asupra căruia poartă prezentul litigiu.

În concluzie, se apreciază că în perioada 1 ianuarie 2008 – 1 ianuarie 2013 nu a intervenit nicio cauză de întrerupere

100

sau de suspendare a cursului prescripţiei, nici în raport de dispoziţiile art.92 din Codul de procedură fiscală şi nici faţă de prevederile art.13 şi 16 din Decretul nr.167/1958.

Pentru toate aceste considerente se reţine că, în cazul unei prescripţii începute anterior datei de 1 octombrie 2011, instanţa este îndreptăţită să ridice din oficiu excepţia prescripţiei extinctive, că în cauză dreptul material la acţiune s-a prescris la 1 ianuarie 2013 şi că nu s-a dovedit că în perioada celor 5 ani anteriori a intervenit o cauză de întrerupere sau de suspendare dintre cele enumerate expres şi limitativ în dispoziţiile legale precitate.

Aceeaşi apreciere se impune şi din verificarea dispoziţiilor art.2539 alin.2 teza a II-a şi a dispoziţiilor art.2532 pct.6 din Noul Cod civil, întrucât nu s-a dovedit formularea unei acţiuni anterioare şi nici purtarea unor negocieri. În ceea ce priveşte prevederile art.2532 pct.7 din acelaşi act normativ, urmează a se observa că nici această cauză de suspendare nu este incidentă în prezenta pricină. Astfel, se impune a se reţine, în principal, că obligaţia fiscală a fost stabilită în sarcina reclamantului, în condiţiile art.2141-2143 din Codul fiscal, situaţie în care singura procedură prealabilă este cea la care se referă dispoziţiile art.205 şi următoarele din Codul de procedură fiscală.

Nu se poate aprecia, aşadar, că formularea unei cereri de restituire de natura celei depuse în copie la fila 12, reprezintă procedura prealabilă prevăzută de lege, pentru a naşte efecte suspensive, iar în subsidiar, trebuie observat şi că prin Decizia nr.24/14.11.2011 a Î.C.C.J. s-a statuat asupra admisibilităţii acţiunii în restituirea sumei plătite drept taxă de primă înmatriculare, fără parcurgerea unei proceduri prealabile.

Curtea, reţinând ca fiind incidentă excepţia prescripţiei extinctive, a admis recursul, a casat sentinţa şi a respins acţiunea ca prescrisă, fără analizarea criticilor de fond a căror verificare a devenit inutilă.

10. Consecinţele lipsei menţiunii privitoare la avocat sau reprezentant licenţiat în drept faţă de menţiunea din cererea de la dosarul de recurs. Cazurile de incidenţă a ipotezei de excepţie, în care recurenţii nu trebuie să fie reprezentaţi prin avocat.

Art.83 alin. 3 din Noul Cod de procedură civilăArt.85 alin.1 rap. la art.151 alin.1 din Noul Cod de

procedură civilăArt.13 alin.2 din Noul Cod de procedură civilă

În primul rând Curtea reţine că reclamantul care a dat procură juristului nu a avut mandat şi din partea

101

recurentelor CI şi CA în acest sens.Trecând peste aspectul de formă impus de art.85

alin.1 rap. la art.151 alin.1 NCPC, respectiv necesitatea existenţei unui înscris autentic care să ateste mandatul, în original sau în copie legalizată, ceea ce nu este cazul, se reţine că procurile de la dosarul de fond sunt acordate de către toţi reclamanţii lui PL, care semnează cererea de recurs ca inginer, în timp ce procura de la dosarul de recurs este dată numai de către CR către d-na jurist, astfel că recursul reclamantelor CI şi CA nu este formulat prin specialist, fiind nul. Se reţine că faţă de procura de la dosarul de fond, CR are mandat şi pentru SOR, mandatând mai departe pe d-na jurist.

În al doilea rând Curtea constată că, persoanele fizice nu pot fi reprezentate în recurs prin consilier juridic, care poate pune concluzii numai pentru persoanele juridice, astfel că rămâne de analizat numai ipoteza art.13 alin.2 NCPC.

Se constată astfel că părţile recurente nu pot fi reprezentate în cauză prin jurist, licenţiat în drept, decât dacă acesta este rudă cu părţile până la gradul al doilea sau soţ al uneia din părţi, ceea ce în cauză nu s-a dovedit, deşi s-a pus în vedere prin adresa din 30.09.2013 dovedirea formulării recursului în condiţiile art.13 alin.2 NCPC.

Ca atare, dacă pentru recursul formulat de CR şi SOR s-ar considera acoperită lipsa menţiunii privitoare la avocat sau reprezentant licenţiat în drept faţă de menţiunea din cererea de la dosarul de recurs, se constată că pentru persoana mandatată, deşi licenţiat în drept potrivit diplomei de la dosarul de recurs, nu s-a dovedit calitatea de rudă cu părţile în gradul impus de art.13 alin.2 NCPC pentru a fi incidentă ipoteza de excepţie, în care recurenţii nu trebuie să fie reprezentaţi prin avocat.

Pentru toate acestea, în temeiul art.486 alin.3 NCPC, rap. la art.83 alin. 3 şi art.13 alin.2 NCPC, Curtea a constatat nul recursul.

(Decizia nr. 4011/R-CONT/12 Decembrie 2013)

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Vâlcea la 28.06.2013, CI, CR, CA şi SOR prin mandatar PL au chemat în judecată Ministerul Mediului şi Schimbărilor Climatice-Inspectoratul Teritorial de Regim Silvic şi de Vânătoare Rm.Vâlcea, solicitând suspendarea executării actului administrativ nr.4183/13.05.2013 şi anularea acestuia, act emis de pârâta I.T.R.S.V. Vâlcea, prin care s-a dispus în temeiul art.3

102

din Legea nr.374/2006 suspendarea serviciului public cu serviciu silvic pentru suprafaţa de 720 ha. teren cu vegetaţie forestieră.

Prin sentinţa nr.5213/14.08.2013, Tribunalul Vâlcea a respins acţiunea formulată de către reclamanţi, atât cu privire la suspendarea, cât şi asupra anulării actului administrativ menţionat.

Împotriva acestei soluţii au declarat recurs reclamanţii CI, CR, CA şi SOR prin mandatar PL, solicitând admiterea recursului, modificarea sentinţei, admiterea acţiunii şi anularea actului administrativ atacat.

În motivare se arată că instanţa de fond în mod greşit a reţinut că nu au fost arătate dispoziţiile legale încălcate de pârâta I.T.R.S.V. Vâlcea prin emiterea actului administrativ nr.4183/13.05.2013, deşi s-a arătat că actul respectiv nu indică titularii dreptului de proprietate.

Prin înscrisurile anexate, reclamanţii au dovedit că proprietarii terenurilor în suprafaţă de 720 ha. sunt PL şi ID, însă în actul administrativ contestat sunt menţionaţi moştenitorii lui GC.

De asemenea, suspendarea serviciului public se impune în cadrul acţiunilor judecătoreşti având ca obiect constatarea nulităţii titlurilor de proprietate, însă în cauză, reclamanţii nu sunt în posesia titlurilor de proprietate, deşi prin decizia nr.189/2012 a Tribunalului Gorj, instanţa a obligat sub sancţiunea unei amenzi de 30 lei/zi de întârziere, la eliberarea acestora.

Prin acţiunea înregistrată de A.N.R.P. în dosarul nr.8855/318/2011*. A.N.R.P. a solicitat constatarea nulităţii parţiale a H.C.J nr.3900/2006, iar nu nulitatea procesului verbal de punere în posesie, astfel că H.C.J. nr.3900/2006, nefiind titlu de proprietate în condiţiile art.3 din Legea nr.374/2006, actul administrativ atacat este nelegal.

Prejudiciile înregistrate de reclamanţi rezidă în faptul că fiind vânzători de bună credinţă, vor fi obligaţi să răspundă pentru evicţiune faţă de proprietarii actuali, deşi le-a fost validat dreptul de proprietate în anul 2005 şi au intrat în posesia terenului cu vegetaţie forestieră în anul 2011 prin hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile.

Este învederat Protocolul adiţional nr.1 la Convenţia pentru Apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale.

În susţinerea recursului au fost depuse la dosar, inclusiv după solicitarea instanţei: dovada achitării taxei de timbru, duplicatul procurii speciale din 13.08.2013, diplomă de licenţă, sentinţa nr.5213/14.08.2013 atacată, adresele nr.4183/13.05.2013, nr.4715/28.05.2013, nr.5085/7.06.2013,

103

decizia nr.255/2.03.2010 pronunţată de tribunalul Braşov în dosarul nr.6708/197/2009, sentinţa nr.9374/19.10.2009 pronunţată de Judecătoria Braşov în acelaşi dosar, încheierea din 19.07.2010, decizia nr.1404/1.06.2011, pronunţată de Tribunalul Gorj în dosarul nr.26162/318/2010, decizia nr.1417/1.06.2011, pronunţată de Tribunalul Gorj în dosarul nr.22673/318/2010, decizia nr.189/26.01.2012 pronunţată de Tribunalul Gorj în dosarul nr.11512/318/2011, procuri speciale din 23.05.2008, din 19.05.2008, contract de vânzare din 8.05.2006 şi acte adiţionale, contracte de vânzare-cumpărare din 8.05.2006 şi acte adiţionale, istoric.

Inspectoratul Teritorial de Regim Silvic şi de Vânătoare a formulat întâmpinare solicitând respingerea recursului ca nefondat.

La termenul din 12 decembrie 2013, Curtea, faţă de dispoziţiile art.28 alin.1 din Legea nr.554/2004, reţinând completarea prevederilor Legii contenciosului administrativ cu cele ale Noului Cod de procedură civilă, faţă de data sesizării instanţei şi de art.24 NCPC, a constatat că nu sunt îndeplinite condiţiile formale ale recursului, potrivit art.486 alin.2 şi 3 rap. la art.13 alin.2 NCPC.

Potrivit art.486 alin.1 lit.a) NCPC, cererea de recurs trebuie să cuprindă pe lângă numele şi prenumele, domiciliul sau reşedinţa părţii în favoarea căreia se exercită recursul, numele, prenumele şi domiciliul profesional al avocatului care formulează cererea ori, pentru persoanele juridice, denumirea şi sediul lor, precum şi numele şi prenumele consilierului juridic care întocmeşte cererea.

Alineatul al doilea al textului obligă ca la cererea de recurs să se ataşeze dovada achitării taxei de timbru, conform legii, precum şi împuternicirea avocaţială sau, după caz, delegaţia consilierului juridic, art.486 alin. final NCPC reglementând sancţiunea nulităţii pentru lipsa menţiunilor prevăzute la alin.(1) lit.a) precum şi pentru lipsa delegaţiei avocatului sau consilierului juridic.

Totodată, art.13 alin.2 teza a doua NCPC prevede că în recurs, cererile şi concluziile părţilor nu pot fi formulate şi susţinute decât prin avocat sau, după caz, consilier juridic, cu excepţia situaţiei în care partea sau mandatarul acesteia, soţ ori rudă până la gradul al doilea inclusiv, este licenţiată în drept.

Faţă de textele menţionate, se constată că legea impune o serie de limitări în privinţa exercitării recursului împotriva unei hotărâri judecătoreşti, indiferent de cum soluţia atacată este pronunţată în primă instanţă, cum este cazul în materia contenciosului administrativ, ori în apel, ceea ce reprezintă regula.

104

Astfel, recursul trebuie exercitat dar şi susţinut prin avocat sau consilier juridic, în funcţie de cum este vorba despre o persoană fizică, respectiv de o persoană juridică, după distincţiile art.486 alin.1 lit.a) NCPC coroborat cu art.1 din Legea nr.514/2003, privind organizarea şi exercitarea profesiei de consilier juridic, potrivit cu care consilierul juridic asigură apărarea drepturilor şi intereselor legitime ale statului, ale autorităţilor publice centrale şi locale, ale instituţiilor publice şi de interes public, ale celorlalte persoane juridice de drept public, precum şi ale persoanelor juridice de drept privat, în slujba cărora se află şi în conformitate cu Constituţia şi legile ţării.

Ca atare, recursul poate fi formulat pentru persoana fizică numai prin avocat cu excepţia cazurilor reglementate de art.13 alin.2 NCPC iar de către persoana juridică prin avocat sau prin consilier juridic, după caz, fără a fi incidente excepţiile de la art.13 alin.2 NCPC, incompatibile cu situaţia persoanei juridice.

Art.13 alin.2 NCPC are în vedere situaţia persoanei fizice care declară recurs prin mandatar, care este în acelaşi timp soţ ori rudă până la gradul al doilea inclusiv şi licenţiat în drept.

Niciuna dintre aceste dispoziţii nu este incidentă, fiind aplicabil art.486 alin.3 NCPC, recursul fiind nul.

Astfel, la primirea recursului, constatând că cererea este formulată de mandatarul PL, pentru cei patru recurenţi, lipsind menţiunea prevăzută în art.486 alin.1 lit.a) teza a doua NCPC, curtea a pus în vedere recurenţilor, pe lângă obligaţia de achitare a taxei de timbru, pe cea referitoare la dovada formulării recursului prin avocat sau în condiţiile art.13 alin.2 NCPC.

Recurenţii, prin mandatar, au depus la dosar procura specială autentificată sub nr.680/13.08.2013, existentă şi la dosarul de fond, prin care dl. CR împuterniceşte pe d-na jurist RMP să-i reprezinte interesele în dosarul nr.4829/90/2013, fără însă ca recursul să fie efectiv semnat de către această persoană, arătându-se într-adevăr în cererea de la dosar că recursul a fost redactat de această persoană.

În primul rând Curtea reţine că reclamantul care a dat procură juristului nu a avut mandat şi din partea recurentelor CI şi CA în acest sens.

Trecând peste aspectul de formă impus de art.85 alin.1 rap. la art.151 alin.1 NCPC, respectiv necesitatea existenţei unui înscris autentic care să ateste mandatul, în original sau în copie legalizată, ceea ce nu este cazul, se reţine că procurile de la dosarul de fond sunt acordate de către toţi reclamanţii lui PL, care semnează cererea de recurs ca inginer, în timp ce procura de la dosarul de recurs este dată numai de către CR către d-na jurist, astfel că recursul reclamantelor CI şi CA nu este formulat

105

prin specialist, fiind nul. Se reţine că faţă de procura de la dosarul de fond, CR are mandat şi pentru SOR, mandatând mai departe pe d-na jurist.

În al doilea rând Curtea constată că, persoanele fizice nu pot fi reprezentate în recurs prin consilier juridic, care poate pune concluzii numai pentru persoanele juridice, astfel că rămâne de analizat numai ipoteza art.13 alin.2 NCPC.

Se constată astfel că părţile recurente nu pot fi reprezentate în cauză prin jurist, licenţiat în drept, decât dacă acesta este rudă cu părţile până la gradul al doilea sau soţ al uneia din părţi, ceea ce în cauză nu s-a dovedit, deşi s-a pus în vedere prin adresa din 30.09.2013 dovedirea formulării recursului în condiţiile art.13 alin.2 NCPC.

Ca atare, dacă pentru recursul formulat de CR şi SOR s-ar considera acoperită lipsa menţiunii privitoare la avocat sau reprezentant licenţiat în drept faţă de menţiunea din cererea de la dosarul de recurs, se constată că pentru persoana mandatată, deşi licenţiat în drept potrivit diplomei de la dosarul de recurs, nu s-a dovedit calitatea de rudă cu părţile în gradul impus de art.13 alin.2 NCPC pentru a fi incidentă ipoteza de excepţie, în care recurenţii nu trebuie să fie reprezentaţi prin avocat.

Pentru toate acestea, în temeiul art.486 alin.3 NCPC, rap. la art.83 alin. 3 şi art.13 alin.2 NCPC, Curtea a constatat nul recursul.

11. Verificarea de către instanţa de judecată a cererii privind excepţia de nelegalitate. Raportul procesual subiectiv.

Art.4 şi art.161 din Legea nr.554/2004

Sub aspectul excepţiei de nelegalitate (art.4 din Legea nr.554/2004), raportul procesual subiectiv nu a fost legat de către reclamanţi şi intervenientul principal prin chemarea în judecată a emitentului actului, iar procedura s-a derulat în raport cu o persoană fără legitimare procesuală pasivă.

Este real că, potrivit art.161 din Legea nr.554/2004 „Instanţa de contencios administrativ poate introduce în cauză, la cerere, organismele sociale interesate sau poate pune în discuţie din oficiu, necesitatea introducerii în cauză a acestora, precum şi a altor subiecte de drept.”.

Se apreciază însă că textul se constituie într-o garanţie pe care legiuitorul a dorit să o asigure terţilor, faţă de raportul procesual principal dintre reclamant şi pârât, terţ

106

care însă, având în vedere şi dispoziţiile art.1 alin.2 din actul normativ precitat, pot avea interes în a participa la judecata ce poartă asupra unui act ce le este adresat. De aceea, nu se poate reţine că art.161 din lege se constituie într-o cerinţă obligatorie pentru instanţă de a interveni în raportul procesual creat de reclamant, stabilind, cu încălcarea dreptului de dispoziţie, un alt pârât decât cel chemat în judecată.

O altă apreciere ar nesocoti dreptul de dispoziţie al părţii, ar echivala cu o imposibilitate de invocare în litigiile de contencios administrativ a lipsei calităţii procesuale pasive şi, în sfârşit, ar adăuga la text, care vorbeşte de alte subiecte de drept decât cele ce trebuie să constituie raportul procesual subiectiv.

Pentru aceste raţiuni, reţinându-se că este incidentă în cauză excepţia lipsei calităţii procesuale pasive, se apreciază că în mod corect acţiunea a fost respinsă.

Chiar dacă s-ar trece de acest aspect ar urma să se observe că se impune concluzia şi în raport de raţiunile ce au fost invocate, pentru a se admite excepţia de nelegalitate a HCL nr.305/2011.

Legalitatea unui act administrativ se verifică în condiţiile art.4 din Legea nr.554/2004, observându-se ce norme legale imperative, cu putere superioară actului pus în discuţie, au fost nesocotite. Altfel spus, ce dispoziţii legale au fost încălcate prin emiterea sa.

În acest cadru procesual instanţa nu face verificări de temeinicie, de oportunitate şi nici nu statuează, cum se cere în cauză, asupra titularului unui drept de proprietate, atribuţie ce revine instanţei de drept comun.

Din verificarea cererii privind excepţia de nelegalitate, ca de altfel şi din recursul declarat, nu rezultă care este norma legală ce a fost nesocotită prin adoptarea HCL nr.305/2011. Reclamanţii ca de altfel şi intervenientul principal s-au limitat la a susţine că un teren proprietatea lor a fost cuprins în inventarul unităţii administrativ teritoriale, fără ca aceasta să fie titulara vreunui drept.

Concluzionând în sensul că, în cauză, nu s-a invocat nesocotirea unei norme legale la adoptarea actului administrativ a cărei nelegalitate se cere a se pronunţa, se apreciază că nu sunt îndeplinite cerinţele art.4 din Legea nr.554/2004 şi cererea se impune a fi respinsă.

(Decizia nr. 4074/R-CONT/ 18 Decembrie 2013)

107

Prin acţiunea înregistrată la 20 iunie 2011, reclamanţii DIA şi DSM au chemat în judecată pe pârâtul Municipiul Piteşti prin Primarul TP, pentru a se dispune obligarea pârâtului să le lase în deplină proprietate şi posesie două suprafeţe de teren înregistrate primul, la ANCPI sub nr.3527/25.02.2005 şi cel de-al doilea, la ONCPI sub nr.7112/06.11.2001, şi să fie stabilită linia de hotar conform coordonatelor stereo 6, 7, 8, 11, 13, 17 din planul de situaţii înregistrat la ONCPI la 06.11.2001.

La 16 ianuarie 2012 reclamanţii, în contradictoriu cu acelaşi pârât, şi-au completat acţiunea solicitând desfiinţarea hotărârii Consiliului Local Piteşti nr.305/09.08.2011 şi radierea înscrierii la OCPI nr.29269/16.08.2011.

În ceea ce priveşte cererea de desfiinţare a HCL, aceasta a fost motivată în sensul că ea a fost emisă cu încălcarea HG nr.447/2002 şi a titlului de proprietate al reclamanţilor, întrucât prin hotărârea de guvern au fost inventariate mai multe imobile aflate pe raza Municipiului Piteşti în baza HCL nr.194/1999, inventariere ce nu a cuprins însă şi terenul proprietatea reclamanţilor.

În ceea ce priveşte terenul de 41833 mp., identificat de HCL nr.194/1999 şi apoi în HG nr.477/2002, teren situat în Calea Drăgăşani, Turceşti – Pădure, acesta nu este localizat exact şi nu cuprinde suprafaţa de 8156 mp..

Astfel prin HCL 305/2011 s-a ajuns să se completeze inventarul din HCL nr.194/1999, fără o nouă hotărâre de guvern, completare ce s-a făcut cu terenul proprietatea reclamanţilor.

În şedinţa din 23 octombrie 2012, Judecătoria Piteşti, în raport de precizarea apărătorului reclamanţilor potrivit căreia prin cererea de completare a acţiunii s-a înţeles să se invoce excepţia de nelegalitate a HCL nr.305/2011, a sesizat cu această solicitare Tribunalul Argeş şi a suspendat judecata de fond.

După înregistrarea cauzei la Secţia de contencios a Tribunalului Argeş, la 5 februarie 2013 a formulat cerere de intervenţie în interes propriu TM, cerere prin care a arătat că îşi însuşeşte întrutotul excepţia de nelegalitate, justificându-şi interesul prin aceea că are calitatea de cesionar într-un contract de transmisiune a dreptului litigios privind imobilul în litigiu.

Prin sentinţa civilă nr.1824/2013, Tribunalul Argeş a respins excepţia de nelegalitate şi a dispus restituirea dosarului la Judecătoria Piteşti, reţinând că terenul în litigiu de 8156 mp. este dobândit de Municipiul Piteşti prin HG nr.447/2002 şi este distinct de proprietatea reclamanţilor, proprietate situată în patru puncte diferite de pe raza Municipiului Piteşti, str. Tudor Argezi.

A mai apreciat tribunalul că litigiul dintre părţi a fost promovat cu ocazia demarării lucrărilor de asfaltare şi iluminat

108

public din zonă, lucrări care însă nu afectează imobilul proprietatea reclamanţilor.

La 23 martie 2013, intervenientul TM a formulat recurs împotriva sentinţei pentru motive încadrabile în dispoziţiile art.304 pct.9 şi art.3041 Cod procedură civilă, susţinând în esenţă următoarele:

- terenul în litigiu şi la care se referă HCL nr.305/2011 a fost reconstituit în proprietatea reclamanţilor prin titlurile de proprietate emise la 3 noiembrie 1995, în baza propunerii Comisiei Locale Colibaşi, aşa încât Municipiul Piteşti nu putea să dispună de imobilul ce aparţinea unei alte persoane;

- suprafaţa de 41833 mp. menţionată în HCL nr.194/1999 este distinctă de terenul în litigiu de 8156 mp., aspect ce rezultă şi din faptul că el a făcut obiectul unei reconstituiri de către Comisia Locală Colibaşi în anul 1995;

- HCL nr.305/2011 a fost emisă la 9 august 2011 cu ocazia formulării de către reclamanţi a celei de-a doua cereri de întabulare, astfel că se impune aprecierea că ea a fost adoptată pro causa.

La 23 aprilie 2013, acelaşi intervenient a formulat cerere de completare a motivelor de recurs declarate împotriva sentinţei nr.3826 din 18 decembrie 2012 în dosarul nr.25257/109/2011, invocând dispoziţiile art.304 pct.8 şi art.304 pct.9 din Codul de procedură civilă şi susţinând în esenţă următoarele:

- în mod greşit instanţa a apreciat că soţii Dragomir nu au interes în promovarea excepţiei de nelegalitate, întrucât aceştia au înstrăinat întregul teren ce le-a fost reconstituit, apreciere greşită întrucât reconstituirea a privit suprafaţa de 24335 mp, iar vânzarea numai 22814 mp.;

- terenul menţionat în HCL nr.305/2011 nu a fost inventariat prin HG nr.447/2002 şi nici nu putea face obiectul unei astfel de inventarieri;

- nici prin HCL nr.89/2001 nu se poate pretinde că pârâtul a dobândit proprietatea terenului în litigiu, întrucât această hotărâre a făcut numai să atribuie numere poştale în zonă;

- nici aprobarea unui PUZ nu poate conduce la transferul dreptului de proprietate, aşa încât, reţinându-se că imobilul nu s-a aflat în proprietatea pârâtei, se impune modificarea în tot a HCL nr.305/2011.

Examinând criticile formulate, în raport şi de motivele de ordine publică ridicate din oficiu, în condiţiile art.306 alin.2 din Codul de procedură civilă, se apreciază că acestea sunt incidente în cauză.

109

Anterior acestei verificării se impune să se observe că cererea din 23 aprilie 2013, prin care s-a solicitat completarea motivelor de recurs, este formulată în termenul la care se referă art.4 alin.3 din Legea nr.554/2004.

Referirea însă la sentinţa nr.3826/18.12.2012 este străină cauzei, întrucât o astfel de hotărâre nu a fost pronunţată în acest dosar, iar potrivit precizării apărătorului recurentului, este rezultatul unei erori materiale.

Cu privire la excepţie se apreciază că este incidentă în cauză şi ea ţine de raportul juridic subiectiv.

Astfel, urmează să se observe că excepţia de nelegalitate priveşte o hotărâre a Consiliului Local Piteşti, autoritate publică ce nu a fost chemată în judecată, nici cu ocazia acţiunii principale, nici a completării şi nici prin cererea de intervenţie.

În materia contenciosului administrativ legitimare procesuală are autoritatea publică emitentă a actului (sau care refuză adoptarea acestuia) independent de existenţa personalităţii juridice, întrucât autoritatea este titulara unei capacităţi de drept public în temeiul căreia are calitatea de a emite, modifica sau revoca acte administrative.

Aşadar, sub aspectul excepţiei de nelegalitate (art.4 din Legea nr.554/2004), raportul procesual subiectiv nu a fost legat de către reclamanţi şi intervenientul principal prin chemarea în judecată a emitentului actului, iar procedura s-a derulat în raport cu o persoană fără legitimare procesuală pasivă.

Este real că, potrivit art.161 din Legea nr.554/2004 „Instanţa de contencios administrativ poate introduce în cauză, la cerere, organismele sociale interesate sau poate pune în discuţie din oficiu, necesitatea introducerii în cauză a acestora, precum şi a altor subiecte de drept.”.

Se apreciază însă că textul se constituie într-o garanţie pe care legiuitorul a dorit să o asigure terţilor, faţă de raportul procesual principal dintre reclamant şi pârât, terţ care însă, având în vedere şi dispoziţiile art.1 alin.2 din actul normativ precitat, pot avea interes în a participa la judecata ce poartă asupra unui act ce le este adresat. De aceea, nu se poate reţine că art.161 din lege se constituie într-o cerinţă obligatorie pentru instanţă de a interveni în raportul procesual creat de reclamant, stabilind, cu încălcarea dreptului de dispoziţie, un alt pârât decât cel chemat în judecată.

O altă apreciere ar nesocoti dreptul de dispoziţie al părţii, ar echivala cu o imposibilitate de invocare în litigiile de contencios administrativ a lipsei calităţii procesuale pasive şi, în sfârşit, ar adăuga la text, care vorbeşte de alte subiecte de drept decât cele ce trebuie să constituie raportul procesual subiectiv.

110

Pentru aceste raţiuni, reţinându-se că este incidentă în cauză excepţia lipsei calităţii procesuale pasive, se apreciază că în mod corect acţiunea a fost respinsă.

Chiar dacă s-ar trece de acest aspect ar urma să se observe că se impune concluzia şi în raport de raţiunile ce au fost invocate, pentru a se admite excepţia de nelegalitate a HCL nr.305/2011.

Legalitatea unui act administrativ se verifică în condiţiile art.4 din Legea nr.554/2004, observându-se ce norme legale imperative, cu putere superioară actului pus în discuţie, au fost nesocotite. Altfel spus, ce dispoziţii legale au fost încălcate prin emiterea sa.

În acest cadru procesual instanţa nu face verificări de temeinicie, de oportunitate şi nici nu statuează, cum se cere în cauză, asupra titularului unui drept de proprietate, atribuţie ce revine instanţei de drept comun.

Din verificarea cererii privind excepţia de nelegalitate, ca de altfel şi din recursul declarat, nu rezultă care este norma legală ce a fost nesocotită prin adoptarea HCL nr.305/2011. Reclamanţii ca de altfel şi intervenientul principal s-au limitat la a susţine că un teren proprietatea lor a fost cuprins în inventarul unităţii administrativ teritoriale, fără ca aceasta să fie titulara vreunui drept.

Concluzionând în sensul că, în cauză, nu s-a invocat nesocotirea unei norme legale la adoptarea actului administrativ a cărei nelegalitate se cere a se pronunţa, se apreciază că nu sunt îndeplinite cerinţele art.4 din Legea nr.554/2004 şi cererea se impune a fi respinsă.

Pentru toate aceste considerente, în conformitate cu prevederile art.312 alin.1 Cod procedură civilă, Curtea a respins recursul, suplinindu-se astfel motivarea primei instanţei şi apreciind că a devenit inutilă verificarea în fond a criticilor din calea de atac.

COMERCIAL

1. Condiţiile prevăzute de lege pentru confirmarea, modificarea sau respingerea planului de reorganizare a debitorului.

Art.101 alin.1, 2 şi 5 din Legea nr.85/2006

În condiţiile art.101 alin.5 din Legea nr.85/2006, „modificarea planului de reorganizare se poate face oricând pe parcursul procedurii, cu respectarea condiţiilor de vot şi de confirmare prevăzute de prezenta lege. Dacă

111

modificarea planului este propusă de debitor, ea va trebui să fie aprobată de adunarea generală a acţionarilor/asociaţilor”.

Aşadar, planul poate fi modificat în aceleaşi condiţii în care el poate fi confirmat, iar atunci când este propus de debitor, cererea trebuie susţinută şi de aprobarea Adunării Generale a Asociaţilor.

Toate aceste cerinţe sunt îndeplinite în cauză, rezultând din chiar hotărârea primei instanţe că planul a fost votat de categoriile menţionate şi există hotărârea Adunării Generale a Asociaţilor.

Respingerea planului s-a datorat însă aprecierii că acesta nu asigură un tratament corect şi echitabil pentru creditori.

Sub un prim aspect se impune să se observe că această cerinţă care este definită de art.1 01 alin.2, este lipsită de relevanţă în cauză.

Astfel, în alin.1 din art.101 sunt enumerate condiţiile pentru confirmarea unui plan, la lit. C fiind şi aceea „fiecare categorie defavorizată de creanţe care a respins planul va fi supusă unui tratament corect şi echitabil prin plan”, pentru ca în alin.2 să fie enumerate cerinţele care asigură un astfel de tratament.

Aşadar, instanţa este datoare să verifice existenţa tratamentului corect şi echitabil prin plan, numai în măsura în care există minim o categorie de creditori defavorizată care respinge planul.

Prima condiţie este aceea a existenţei unei categorii care să respingă planul, urmând ca apoi să se verifice dacă este defavorizată şi numai în final tratamentul corect şi echitabil.

În cauză, din verificarea procesului verbal al adunării creditorilor, rezultă că toate cele trei categorii au votat planul, cu precizarea la categoria creditorilor garantaţi că U.T.B. care exprimase un vot negativ a primit întreaga creanţă până la 31.12.2012, iar creditorul D.G.F.P. Argeş a votat planul.

În absenţa unei categorii care să respingă planul şi care să fie defavorizată, nu se impune a se verifica tratamentul corect şi echitabil.

(Decizia nr. 3121/R-COM/16 Octombrie 2013)

Prin sentinţa nr.543/F/17 aprilie 2013, Tribunalul Specializat Argeş a respins cererea formulată de debitoarea S.C. T.C. S.R.L. pentru confirmarea planului de reorganizare.

112

Pentru a hotărî astfel, instanţa a reţinut că la 13 martie 2013, debitoarea a depus Planul de reorganizare modificat 3, la care a ataşat Hotărârea Adunării Generale a Asociaţilor, procesul verbal al adunării creditorilor şi proiectele de dare în plată către parte dintre aceştia, iar administratorului judiciar i s-a solicitat să exprime un punct de vedere cu privire la viabilitatea planului modificat, să indice creanţele aflate în sold şi să defalce pentru fiecare bun propus a fi dat în plată valoarea acestuia.

În raport de aceste acte, judecătorul sindic a reţinut că în cauză este nesocotită cerinţa unui tratament echitabil, prin aceea că anumiţi creditori şi-ar recupera în totalitate creanţa înaintea altora, care datorită scăderii pieţii imobiliare ar risca să nu o primească integral, fiind încălcate şi prevederile art.101 pct.2 lit.b) din Legea nr.85/2006 care impun ca nicio categorie sau nicio creanţă să nu primească mai mult decât valoarea totală a dreptului său.

S-a exemplificat astfel, arătându-se că bunul propus a fi dat în plată către S.C. S.M.G. S.A. a fost evaluat la 1.831.265 euro, pentru ca în Planul de reorganizare 3, evaluarea să fie de 180.608 euro, către S.C. U.T.G. S.R.L., bunul propus a fost evaluat iniţial la 46.920 euro, pentru ca în noul Plan să fie evaluat la 30.600 euro.

În ceea ce priveşte creanţa D.G.F.P. Argeş, aceasta a crescut de aproximativ 4 ori nefiind până în prezent achitată şi realizându-se numai o reeşalonare.

Împotriva acestei sentinţe, au declarat recurs S.C. S.M.G. S.A., S.C. T.M. S.A., prin administrator judiciar A.L. IPURL, şi alţii, invocând dispoziţiile art.304 pct.9 şi art.3041 Cod procedură civilă şi susţinând în esenţă următoarele:

- în mod greşit instanţa a respins Planul de reorganizare modificat 3 apreciind că nu există un tratament corect şi echitabil în desfăşurarea acestuia, în condiţiile în care debitoarea a respectat întrutotul graficul de plăţi prezentat în Planul de reorganizare modificat 2, iar potrivit concluziilor administratorului judiciar nu numai că-şi acoperă în integralitate datoriile aflate în sold la 29 martie 2013, dar înregistrează şi un excedent de 2.175.588 lei, sumă care poate fi folosită pentru acoperirea debitelor din activitatea curentă;

- nu se poate vorbi de încălcarea dispoziţiilor art.101 pct.2 lit.b) din Legea nr.85/2006, de vreme ce planul a fost votat de categoriile menţionate la art.101 lit.a) şi au existat oferte în vederea cumpărării bunurilor;

- preţul imobilelor a fost diminuat datorită faptului că ele nu au putut fi vândute la preţul de evaluare, în condiţiile crizei economice actuale şi sunt mai mulţi creditori care au optat pentru darea în plată.

113

În cauză a formulat recurs şi S.C. M.H.C. S.R.L., invocând dispoziţiile art.304 pct.7 şi 9 din Codul de procedură civilă şi susţinând următoarele:

- modificarea Planului de reorganizare nr.2 s-a impus întrucât mai mulţi creditori doreau valorificarea unor bunuri din proprietatea debitoarei în contul creanţelor, bunuri care nu sunt necesare activităţii economice a acesteia, aşa încât această modalitate de stingere a obligaţiei este o măsură utilă, benefică atât debitoarei, cât şi creditorilor;

- chiar instanţa de fond reţine că valoarea bunurilor nu a fost diminuată între Planul nr.2 şi Planul nr.3, iar reducerea de preţ cu ocazia dării în plată este consecinţa scăderii ofertelor de cumpărare pentru respectivele imobile;- hotărârea instanţei cuprinde dispoziţii contradictorii, menţionând în cuprinsul hotărârii că bunurile sunt evaluate la suma de 1.831.265 euro, dar şi aceeaşi sumă cu menţiunea că este în lei;

- este greşită aprecierea că în condiţiile scăderii pieţii, unele creanţe din Planul nr.2 nu ar mai fi acoperite integral, întrucât, pe de o parte, creanţele U.T.B. şi S.C. K.E.C. S.R.L. au fost plătite integral anticipat, aşa cum au fost de acord majoritatea creditorilor, iar pe de altă parte, debitoarea a demonstrat că are suficiente resurse pentru acoperirea întregii mase credale.

Examinând criticile formulate, se constată că ele sunt fondate, pentru cele ce se vor arăta mai jos.

În condiţiile art.101 alin.5 din Legea nr.85/2006, „Modificarea planului de reorganizare se poate face oricând pe parcursul procedurii, cu respectarea condiţiilor de vot şi de confirmare prevăzute de prezenta lege. Dacă modificarea planului este propusă de debitor, ea va trebui să fie aprobată de adunarea generală a acţionarilor/asociaţilor”.

Aşadar, planul poate fi modificat în aceleaşi condiţii în care el poate fi confirmat, iar atunci când este propus de debitor, cererea trebuie susţinută şi de aprobarea Adunării Generale a Asociaţilor.

Toate aceste cerinţe sunt îndeplinite în cauză, rezultând din chiar hotărârea primei instanţe că planul a fost votat de categoriile menţionate şi există hotărârea Adunării Generale a Asociaţilor.

Respingerea planului s-a datorat însă aprecierii că acesta nu asigură un tratament corect şi echitabil pentru creditori.

Sub un prim aspect se impune să se observe că această cerinţă care este definită de art.101 alin.2, este lipsită de relevanţă în cauză. Aceasta pentru că ea este impusă pentru un

114

plan de reorganizare în favoarea categoriilor de creanţă care resping planul.

Astfel, în alin.1 din art.101 sunt enumerate condiţiile pentru confirmarea unui plan, la lit. C fiind şi aceea „fiecare categorie defavorizată de creanţe care a respins planul va fi supusă unui tratament corect şi echitabil prin plan”, pentru ca în alin.2 să fie enumerate cerinţele care asigură un astfel de tratament.

Aşadar, instanţa este datoare să verifice existenţa tratamentului corect şi echitabil prin plan, numai în măsura în care există minim o categorie de creditori defavorizată care respinge planul.

Prima condiţie este aceea a existenţei unei categorii care să respingă planul, urmând ca apoi să se verifice dacă este defavorizată şi numai în final tratamentul corect şi echitabil.

În cauză, din verificarea procesului verbal al adunării creditorilor, rezultă că toate cele trei categorii au votat planul, cu precizarea la categoria creditorilor garantaţi că U.T.B. care exprimase un vot negativ a primit întreaga creanţă până la 31.12.2012, iar creditorul D.G.F.P. Argeş a votat planul.

În absenţa unei categorii care să respingă planul şi care să fie defavorizată, nu se impune a se verifica tratamentul corect şi echitabil.

Dincolo de aceste aspecte, urmează a se observa şi că în punctul de vedere exprimat de administratorul judiciar, s-a arătat că „În conformitate cu cele precizate şi a datelor rezultate din cuprinsul celor 12 anexe ataşate, rezultă că debitorul îşi poate acoperi în integralitate creanţele şi toate celelalte cheltuieli înregistrate la data de 29.03.2013, înregistrând şi un excedent în cuantum de 2.575.588 lei, destinat a acoperi alte cheltuieli curente şi de procedură, astfel încât Planul de reorganizare 3 care a fost votat de creditori la data de 29 martie 2013, apreciem că este viabil”.

În ceea ce priveşte modalitatea de stingere a obligaţiei prin dare în plată, modalitate care pe parcursul procedurii acestei debitoare a mai fost folosită, aşa cum rezultă din susţinerile părţilor, aceasta nu poate fi considerată în afara legii.

Darea în plată (datio in solutum), este o novaţie prin schimbarea obiectului obligaţiei, care nu este plătită în natură sau o altă prestaţie echivalentă, conform înţelegerii părţilor, preexistente sau survenite.

Nimic nu se opune ca această modalitate de stingere a obligaţiei să fie folosită şi în procedura de insolvenţă, atâta vreme cât este aprobată de către creditori şi nu încalcă dispoziţii legale imperative.

115

Faţă de toate aceste elemente se apreciază că recursurile sunt fondate şi se impune a fi admise, devenind inutilă verificarea diferenţelor de valoare, relevate în hotărârea instanţei de fond şi care nu cuprind ca elemente de comparaţie valorile din planul 2, raportat la planul nr.3.

Urmează, aşadar, ca în baza art.312 alin.2 Cod procedură civilă, admiţând recursurile să fie modificată sentinţa în sensul că confirmării Planului de reorganizare modificat nr.3.

Pentru aceste motive, au fost admise recursurile formulate de creditorii S.C. M.H.C. S.R.L., , S.C. S.M.G. S.A., S.C. T.M. S.A., prin administrator judiciar A. L. IPURL şi alţii, fiind modificată sentinţa atacată, în sensul că s-a dispus confirmarea Planului de reorganizare modificat 3.

2. Necesitatea verificării de către instanţa de judecată a existenţei unei creanţe certe, lichide şi exigibile şi a pragului minim prevăzut de lege. Calculul termenului de prescripţie extinctivă în cazul litigiilor promovate după intrarea în vigoare a Noului Cod civil.

Art. 3 pct.1 şi 12 din Legea nr.85/2006Art. 379 alin.3 şi 4 din Codul de procedură civilă

Art. 2513 din Noul Cod civilArt. 201 din Legea nr.71/2011

În ceea ce priveşte îndeplinirea condiţiilor prevăzute de lege pentru deschiderea procedurii de insolvenţă şi reţinând că debitoarea nu a formulat contestaţie în care să pretindă că nu se află în stare de insolvenţă, urmează a fi analizate cerinţele ce ţin de existenţa unei creanţe certe, lichide şi exigibile şi pragul minim prevăzut de lege pentru aceasta.

Astfel, art. 3 pct.1 şi 12 din Legea nr.85/2006, impun condiţiile existenţei unei creanţe certe, lichide şi exigibile împotriva debitoarei a cărei valoare minimă să fie de 45.000 lei.

Caracterele de cert şi lichid, aşa cum sunt ele definite de dispoziţiile art.379 alin.3 şi 4 din Codul de procedură civilă, sunt îndeplinite în cauză, cel puţin în ceea ce priveşte factura nr.101176/7 mai 2012, factură ce se referă la suma de 61.482,67 lei. Această factură faţă de care nu se poate pune problema prescripţiei extinctive şi care a fost implicit recunoscută prin înscrisul din 15 iunie 2012, este suficientă pentru a determina admiterea cererii de deschidere a procedurii de insolvenţă.

116

Aprecierea de mai sus este determinată de faptul că factura se referă la o creanţă lichidă (determinabilă), certă prin faptul că datoria de 61.482,67 lei face parte din suma totală de 141.589,07 lei, sumă recunoscută de către debitoare ca fiind datorată creditoarei, iar exigibilitatea sa se situa la 30 de zile de la facturare.

Sub aspectul prescripţiei extinctive urmează a se observa că acţiunea de faţă este formulată după intrarea în vigoare a noului Cod civil, iar potrivit art. 2513 „Prescripţia poate fi opusă numai în primă instanţă, prin întâmpinare sau, în lipsa invocării, cel mai târziu la primul termen de judecată la care părţile sunt legal citate”.

Această normă de procedură cuprinsă în noul Cod civil, se aplică litigiilor promovate după intrarea sa în vigoare, chiar dacă potrivit art.201 din Legea nr.71/2011 „Prescripţiile începute şi neîmplinite la data intrării în vigoare a noului Cod civil sunt şi rămân supuse dispoziţiilor legale care le-au instituit”. Textul are în vedere însă normele de drept material şi nu pe cele de procedură care de principiu se aplică de îndată.

De altfel, aceste aspecte ce ţin de prescripţia unora din creanţele invocate în cererea introductivă, urmează să facă obiectul analizei cu ocazia întocmirii tabelelor de creanţă, întrucât aşa cum s-a arătat mai sus, există o datorie a debitoarei către creditoare, certă, lichidă şi exigibilă superioară pragului de 45.000 lei şi în raport de care nu se pune problema prescripţiei extinctive.

(Decizia nr. 3122/16 Octombrie 2013)

Prin cererea formulată la 11 decembrie 2012, creditoarea S.C. D. S.A. Rm.Vîlcea a solicitat deschiderea procedurii de insolvenţă a debitoarei S.C. C. S.R.L. Rm.Vâlcea, motivat de faptul că aceasta îi datorează suma de 141.589,07 lei, creanţă certă, lichidă şi exigibilă şi care îndeplineşte toate cerinţele la care se referă art.3 pct.12 din Legea nr.85/2006.

Prin sentinţa nr.84/10 ianuarie 2013, Tribunalul Vâlcea a admis cererea, a deschis procedura de insolvenţă şi a luat toate celelalte măsuri la care se referă Legea nr.85/2006.

Pentru a hotărî astfel, instanţa a reţinut existenţa în patrimoniul creditoarei a unei creanţe certe, lichide şi exigibile în valoare de 141.589,07 lei şi faptul că debitoarea se află în încetare de plăţi, debitoare care de altfel nu a formulat contestaţie.

Împotriva hotărârii a formulat recurs debitoarea, invocând dispoziţiile art.304 pct.9 din Codul de procedură civilă şi susţinând în esenţă următoarele:

117

- instanţa a dispus deschiderea procedurii în temeiul art.32 alin.1 din Legea nr.85/2006, dispoziţii legale inaplicabile în cauză şi care trimit la procedura simplificată;

- nu s-a precizat ce fel de procedură se deschide, iar măsura a fost luată printr-o sentinţă şi nu printr-o încheiere aşa cum se arată în dispoziţiile art.32 din lege;

- facturile reţinute ca dovedind creanţa sunt emise în baza unui contract încheiat de creditoare cu S.C. C. S.A., deci o societate pe acţiuni, iar instanţa nu a manifestat rol activ şi nu a administrat toate probele care să dovedească presupusa datorie;

- deşi există obligaţia invocării din oficiu a prescripţiei extinctive, această instituţie nu a fost avută în vedere, reţinând şi că termenul de 3 ani era împlinit, anterior adresei din 15 iunie 2012, prin care se pretinde recunoaşterea de datorie.

Examinând criticile formulate, se constată că ele sunt nefondate, pentru cele ce se vor arăta mai jos.

Procedura de insolvenţă a fost deschisă la cererea unei creditoare, aşa încât trimiterile din recurs la dispoziţiile art.32 ce reglementează cererea debitorului nu au fost avute în vedere la soluţionarea pricinii, chiar dacă ele au fost menţionate în dispozitivul hotărârii.

Ceea ce a analizat instanţa a fost cererea unei creditoare ce a pretins existenţa unei creanţe certe, lichide şi exigibile, pretenţie însuşită de către judecătorul sindic, care de altfel a făcut şi precizarea inexistenţei unei contestaţii formulate în condiţiile art.33 alin.6 din Legea nr.85/2006.

Faţă de aceste elemente se apreciază că tribunalul a deschis procedura generală de insolvenţă în absenţa unei trimiteri la elementele procedurii simplificate (art.1 alin.2 lit.c), măsură care se adoptă printr-o sentinţă, aşa cum rezultă expres din dispoziţiile art.33 alin.4.

Referitor la diferenţa de organizare ca societate pe acţiuni sau societate cu răspundere limitată, se apreciază că ea nu este menită să conducă la concluzia a doi agenţi economici diferiţi, observându-se că după încheierea contractului dintre părţi, S.C. C. S.A. s-a transformat în S.C. C. S.R.L., actuala debitoare, cea care de altfel a emis adresa din 15 iunie 2012, prin care recunoştea că datorează creditoarei suma de 141.589,07 lei.

În această ordine de idei, urmează a se observa că prin transformarea formei de organizare a societăţii, aceasta şi-a păstrat nu doar administratorul, ci şi numărul sub care este înregistrată la Registrul Comerţului (J30/58/2008) şi codul unic de identificare (RO 23048830), transmiţându-se toate drepturile şi obligaţiile.

În ceea ce priveşte îndeplinirea condiţiilor prevăzute de lege pentru deschiderea procedurii de insolvenţă, în limita

118

criticilor din recurs şi reţinând că debitoarea nu a formulat contestaţie în care să pretindă că nu se află în stare de insolvenţă, urmează a fi analizate cerinţele ce ţin de existenţa unei creanţe certe, lichide şi exigibile şi pragul minim prevăzut de lege pentru aceasta.

Astfel, art.3 pct.1 şi 12 din Legea nr.85/2006, impun condiţiile existenţei unei creanţe certe, lichide şi exigibile împotriva debitoarei a cărei valoare minimă să fie de 45.000 lei.

Caracterele de cert şi lichid, aşa cum sunt ele definite de dispoziţiile art.379 alin.3 şi 4 din Codul de procedură civilă, sunt îndeplinite în cauză, cel puţin în ceea ce priveşte factura nr.101176/7 mai 2012, factură ce se referă la suma de 61.482,67 lei. Această factură faţă de care nu se poate pune problema prescripţiei extinctive şi care a fost implicit recunoscută prin înscrisul din 15 iunie 2012, este suficientă pentru a determina admiterea cererii de deschidere a procedurii de insolvenţă.

Aprecierea de mai sus este determinată de faptul că factura se referă la o creanţă lichidă (determinabilă), certă prin faptul că datoria de 61.482,67 lei face parte din suma totală de 141.589,07 lei, sumă recunoscută de către debitoare ca fiind datorată creditoarei, iar exigibilitatea sa se situa la 30 de zile de la facturare.

Sub aspectul prescripţiei extinctive urmează a se observa că acţiunea de faţă este formulată după intrarea în vigoare a noului Cod civil, iar potrivit art.2513 „Prescripţia poate fi opusă numai în primă instanţă, prin întâmpinare sau, în lipsa invocării, cel mai târziu la primul termen de judecată la care părţile sunt legal citate”.

Această normă de procedură cuprinsă în noul Cod civil, se aplică litigiilor promovate după intrarea sa în vigoare, chiar dacă potrivit art.201 din Legea nr.71/2011 „Prescripţiile începute şi neîmplinite la data intrării în vigoare a noului Cod civil sunt şi rămân supuse dispoziţiilor legale care le-au instituit”. Textul are în vedere însă normele de drept material şi nu pe cele de procedură care de principiu se aplică de îndată.

De altfel, aceste aspecte ce ţin de prescripţia unora din creanţele invocate în cererea introductivă, urmează să facă obiectul analizei cu ocazia întocmirii tabelelor de creanţă, întrucât aşa cum s-a arătat mai sus, există o datorie a debitoarei către creditoare, certă, lichidă şi exigibilă superioară pragului de 45.000 lei şi în raport de care nu se pune problema prescripţiei extinctive.

Pentru toate aceste considerente, Curtea a respins, ca nefondat, recursul formulat de debitoarea S.C. C. S.R.L.

119

3. Desemnarea administratorului judiciar definitiv. Interdicţia anulării propriei hotărâri de către creditorii care au decis că se impune ridicarea dreptului de administrare.

Art. 19 alin. 2 şi 3 din Legea nr. 85/2006

Desemnarea administratorului judiciar definitiv se poate realiza o singură dată de către creditori, anume în condiţiile art. 19 alin. 2 şi 3 din legea insolvenţei, hotărârea adoptată în acest sens, necontestată în termenul legal, fiind obligatorie pentru creditori şi neputând fi anulată de către aceştia.

Odată ce s-a decis că se impune ridicarea dreptului de administrare al debitoarei, respectiv odată ce a fost confirmat/desemnat un practician în insolvenţă, creditorii nu-şi mai pot anula hotărârea, ci doar sesiza judecătorul sindic pentru înlocuirea acestuia în condiţiile art. 22 din Legea nr. 85/2006.

(Decizia nr. 3455/R-COM/06 Noiembrie 2013)

Prin sentinţa nr.128/CC/16.04.2013 pronunţată în dosarul nr.1107/1259/2012/a20, judecătorul sindic din cadrul Tribunalului Specializat Argeş a respins contestaţia formulată de creditoarea P.B.R. SA împotriva hotărârii adoptate la data de 18.03.2013 de adunarea creditorilor debitoarei în insolvenţă SC A. SA.

În motivarea sentinţei judecătorul sindic a arătat că hotărârea adunării creditorilor a fost criticată pentru că administratorul judiciar nu avea calitatea să convoace adunarea creditorilor, convocarea nu a respectat termenul de 5 zile prev.de art.89 Cod procedură civilă, adunarea s-a desfăşurat cu încălcarea principiului colectivităţii şi concursualităţii, administratorul judiciar a acţionat cu rea-credinţă atunci când a rectificat tabelul de creanţă, alterând astfel majoritatea legală pentru adunarea creditorilor, hotărârea de anulare a măsurilor luate în adunarea creditorilor din data de 26.02.2013 este nelegală, întrucât anularea respectivelor măsuri este atributul judecătorului sindic.

Judecătorul sindic, analizând contestaţia în raport de materialul probator administrat în cauză a reţinut că, potrivit art.14 alin.2 din Legea nr.85/2006 sunt nule doar deliberările asupra unor chestiuni necuprinse în convocator, cu excepţia situaţiei în care la şedinţă sunt prezenţi toţi creditorii.

A mai reţinut că normele legale în materie nu limitează problemele ce pot fi dezbătute şi hotărârile ce pot fi adoptate de

120

creditori, singura condiţie fiind aceea de a fi menţionate pe ordinea de zi, aspect confirmat în cauză.

Prin urmare, legea nu interzice a se discuta sau rediscuta în adunările creditorilor măsuri şi hotărâri care au fost luate anterior.

În acest sens, în adunarea creditorilor din 18.03.2013, au fost adoptate măsuri pe majoritate de 55,933%.

Cu privire la cererea de suspendare a executării deciziilor luate în adunarea creditorilor din data de 18.03.2013, judecătorul sindic a arătat că s-a pronunţat în sensul respingerii cererii în dosarul nr.1107/1259/2012/a17 privind cererea creditoarei SC P.I. SRL.

Împotriva sentinţei a formulat recurs creditoarea P.B.R. SA, invocând dispoziţiile art.304 pct.7 şi 9 Cod procedură civilă şi criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie pentru cele ce urmează:

- convocarea a fost iniţiată şi publicată de Cabinete Asociate de Practicieni în Insolvenţă M.I. care, la acea dată, nu mai avea calitatea de administrator judiciar al debitoarei SC A. SA, întrucât fusese înlocuit cu un alt practician în adunarea creditorilor din data de 26.02.2013. De altfel, instanţa a admis cererea P.B.R. SA şi a dispus înlocuirea administratorului judiciar conform adunării creditorilor din data de 26.02.2013, în dosarul nr.1107/1259/2012/a12.

- convocarea nu a respectat termenul de minim 5 zile prevăzut de art.89 Cod procedură civilă, fiind publicată în BPI în ziua de joi – 14.03.2013, în condiţiile în care adunarea a fost stabilită pentru ziua de luni – 18.03.2013, ora 14:30. Termenul de convocare care a inclus două zile nelucrătoare nu poate fi numit un termen rezonabil.

- Cabinete Asociate de Practicieni în Insolvenţă M.I. au încălcat principiul colectivităţii şi concursualităţii procedurii insolvenţei, prev. de art.2 din Legea nr.85/2006, şi au acţionat cu rea-credinţă, convocând în grabă o adunare a creditorilor cu o majoritate confortabilă creată artificial prin rectificarea nejustificată în aceeaşi zi a tabelului de creanţe. Pentru a profita de situaţia favorabilă creată prin rectificarea tabelului de creanţe şi convocarea în aceeaşi zi a adunării creditorilor, administratorul a înscris pe ordinea de zi anularea hotărârii prin care fusese înlocuit şi reinstaurarea sa ca administrator judiciar, fără să aştepte cenzura prealabilă a judecătorului sindic asupra măsurii de înlocuire a sa. În acest fel, administratorul a urmărit să se asigure că protejează interesele anumitor creditori care controlează sau sunt controlaţi de debitoarea în insolvenţă şi sunt în înţelegere cu aceasta.

121

- hotărârea adunării creditorilor este nelegală întrucât nu pot fi anulate hotărâri adoptate anterior fără a aştepta cenzura judecătorului sindic cu privire la acestea din urmă.

- judecătorul sindic nu a răspuns criticilor formulate de creditoare în contestaţia sa, astfel că sentinţa este şi nemotivată. În plus, au fost reţinute în considerente alte situaţii de fapt şi de drept, total diferite de cele învederate de creditoarea-contestatoare.

- judecătorul sindic trebuia să se pronunţe asupra cererii de confirmare a administratorului judiciar conform adunării creditorilor din data de 26.02.2013, iar nu să soluţioneze mai întâi contestaţiile din speţă, referitoare la adunarea creditorilor din 18.03.2013. Ulterior, prin hotărârea din 06.06.2013, judecătorul sindic a confirmat administratorul judiciar Casa de Insolvenţă T. – Filiala Bucureşti. De asemenea, ca urmare a faptului că instanţa de recurs a anulat în dosarul nr.1107/1259/2012/a2 punctele 2 şi 3 ale ordinii de zi din adunarea creditorilor din data de 18.10.2012, privitoare la compunerea comitetului creditorilor şi a preşedintelui acesteia, respectiv la confirmarea administratorului judiciar, s-a desfăşurat adunarea creditorilor prin care s-a hotărât înlocuirea administratorul Cabinete Asociate de Practicieni în Insolvenţă M.I. cu Casa de Insolvenţă T. – Filiala Bucureşti. Urmare a acestei din urmă adunări, instanţa a luat act în dosarul nr.1107/1259/2012/a22 de compunerea comitetului creditorilor şi de înlocuirea administratorului judiciar.

Recurenta a concluzionat că prin adunarea din 18.03.2013 au fost desfiinţate în mod nelegali hotărâri adoptate valabil în data de 26.02.2013.

Intimata-creditoare Camera de Comerţ Bilaterală România-Turcia a depus întâmpinare, solicitând respingerea recursului ca nefondat, întrucât adunarea creditorilor a fost convocată legal, iar hotărârile au fost luate cu o majoritate de peste 50%.

Examinând sentinţa prin prisma motivelor de recurs invocate precum şi în raport dispoziţiile art.3041 Cod procedură civilă, Curtea constată că recursul este fondat.

Nu este reţinut motivul de recurs referitor la nemotivarea sentinţei. Deşi este real că judecătorul sindic nu a răspuns tuturor criticilor contestatoarei, nu se poate aprecia că sentinţa nu este motivată şi că, prin considerentele expuse, judecătorul sindic nu a arătat care sunt argumentele logico juridice are au condus la adoptarea soluţiei pronunţate, în raport de anumite critici ale contestatoarei. Cât priveşte faptul că judecătorul sindic a reţinut o altă situaţie de fapt şi de drept decât cea invocată de contestatoare, Curtea constată că ceasta

122

critică nu este dezvoltată de recurentă, astfel că apare ca nemotivată.

Sub aspectul stării de fapt, se reţine că în şedinţa adunării creditorilor din data de 18.10.2012 au fost dezbătute, printre altele, două aspecte: alegerea comitetului creditorilor şi a preşedintelui acestuia (punctul 2 pe ordinea de zi) şi confirmarea administratorului judiciar Cabinete Asociate de Practicieni în Insolvenţă M.I. şi stabilirea remuneraţiei acestuia (punctul 3 pe ordinea de zi).

Prin decizia nr.1751/R-Com/15.05.2013 pronunţată în dosarul nr.1107/1259/2012/a2, Curtea de Apel Piteşti – Secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal a modificat în parte sentinţa nr.466/CC/18.12.2012, pronunţată de Tribunalul Specializat Argeş - judecător sindic, în sensul admiterii contestaţiei creditoarei P.B.R. SA şi anulării punctelor 2 şi 3 sus expuse din hotărârea Adunării Creditorilor din 18.10.2012. A menţinut în rest sentinţa.

În şedinţa adunării creditorilor din data de 26.02.2013 s-au hotărât următoarele: efectuarea unei expertize contabile privind analizarea activităţii debitoarei până la deschiderea procedurii şi până la momentul votului, încasările şi plăţile efectuate de debitoare în perioada de referinţă, temeinicia creanţelor achitate de aceasta, precum şi tipul acestor creanţe – anterioare procedurii insolvenţei sau născute din activitatea curentă; mutarea contului unic de insolvenţă deschis pe numele debitoarei de la R.B. la P.B.R. SA; ridicarea dreptului de administrare al debitoarei SC A. SA; schimbarea administratorului judiciar Cabinete Asociate M.I. şi confirmarea în calitate de administrator judiciar a Casei de Insolvenţă T.- Bucureşti.

Hotărârea nu a fost contestată în faţa judecătorului sindic.

Procesul verbal al adunării creditorilor a fost publicat în BPI la data de 28.02.2013, iar la data de 01.03.2013 creditorul P.B.R. SA a solicitat judecătorului sindic înlocuirea administratorului desemnat provizoriu cu cel numit de adunarea creditorilor. Cererea a fost soluţionată prin încheierea din data de 06.06.2013, pronunţată de judecătorul sindic în camera de consiliu, în temeiul art.19 alin.4 din Legea nr.85/2006, în dosarul nr.1107/1259/2012/a12.

În şedinţa adunării creditorilor din data de 18.03.2013 s-au hotărât următoarele: menţinerea dreptului de administrare al debitoarei; menţinerea administratorului judiciar Cabinete Asociate de Practicieni în Insolvenţă M.I., confirmat în adunarea creditorilor din 18.10.2012; anularea măsurilor şi hotărârilor dispuse de adunarea creditorilor în data de 26.02.2013, fără a se

123

arăta în concret care alte măsuri decât cele două menţionate expres anterior şi fără a fi purtate discuţii cu privire la alte măsuri.

Din cele sus expuse rezultă că, deşi în şedinţa adunării creditorilor din data de 18.10.2012 a fost confirmat administratorul judiciar Cabinete Asociate M.I., desemnat provizoriu de judecătorul sindic, hotărârea a fost contestată în justiţie.

De asemenea, deşi judecătorul sindic a respins contestaţiile la data de 18.12.2012, acesta nu a procedat conform art. 19 alin. 3 teza a II-a din Legea nr. 85/2006 în sensul că nu a numit administratorul judiciar desemnat de creditori.

Prin urmare, în condiţiile în care măsura de confirmare a administratorului provizoriu, luată la data de 18.10.2012, nu a fost valorificată de către creditori prin solicitarea şi obţinerea unei hotărâri de numire pronunţată de judecătorul sindic conform textului legal anterior menţionat, Cabinete Asociate M.I. au rămas în funcţia de administrator judiciar provizoriu.

La data de 26.02.2013, adunarea creditorilor a dispus schimbarea administratorului judiciar Cabinete Asociate M.I. cu Casa de Insolvenţă T. - Bucureşti, ceea ce constituie o desemnare a administratorului judiciar definitiv conform art. 19 alin. 2 din legea insolvenţei.

În condiţiile în care hotărârea din data de 26.02.2013 nu a fost contestată în faţa judecătorului sindic, rezultă că măsurile dispuse prin aceasta trebuie privite ca fiind legale la data de 18.03.2013 şi exprimând voinţa creditorilor. Cu toate acestea, adunarea creditorilor din data de 18.03.2013 a fost legal convocată de Cabinete Asociate M.I. întrucât, deşi creditorii îl înlocuiseră la 26.02.2013, judecătorul sindic nu îl numise încă pe noul administrator judiciar Casa de Insolvenţă T.-Bucureşti. Ca atare, la 18.03.2013 nu intervenise încetarea atribuţiilor administratorului judiciar provizoriu conform art. 19 alin. 4 din legea insolvenţei.

De asemenea, legalitatea convocării nu poate fi apreciată prin prisma art. 89 Cod procedură civilă, care prevede termenul de înmânare a citaţiei pentru un proces judiciar. În speţă este în discuţie convocarea adunării creditorilor unui debitor aflat în insolvenţă, nicidecum citarea părţilor la un termen de judecată în faţa unei instanţe. Este adevărat că, potrivit art. 149 din Legea nr. 85/2006, dispoziţiile acestei legi se completează cu cele ale Codului de procedură civilă, însă aceasta numai în măsura compatibilităţii lor. Or termenul privind înmânarea citaţiei nu are legătură cu convocarea creditorilor. Prin urmare, sub acest aspect cele două legi nu sunt compatibile, iar art. 89 din Codul de procedură civilă de la 1865 nu

124

completează Legea nr. 85/2006 în privinţa convocării adunării creditorilor.

Este legal efectuată convocarea care lasă la dispoziţia creditorilor un timp rezonabil pentru a-şi putea contura şi transmite un punct de vedere în raport de probleme expuse pe ordinea de zi şi, eventual, pentru a-şi asigura reprezentarea.

În principiu, procedura insolvenţei este caracterizată de celeritate şi pot exista situaţii a căror dezlegare trebuie realizată în perioade scurte de timp.

În speţă, în raport de ordinea de zi a şedinţei din 18.03.2013, nu s-a dovedit că recurenta nu a beneficiat de un timp rezonabil de a lua la cunoştinţă de convocare şi de ordinea de zi şi de a îşi pregăti un punct de vedere şi de a-l comunica ori de a se prezenta, având în vedere că publicarea convocatorului s-a realizat în ziua de joi 14.03.2013, în BPI nr. 4518, iar adunarea creditorilor a avut lor în ziua de luni 18.03.2013.

Hotărârea adoptată în adunarea creditorilor din data de 18.03.2013 este nelegală, însă, pentru că încalcă dispoziţiile art. 14 alin. 7 („Hotărârea adunării creditorilor poate fi desfiinţată de judecătorul-sindic pentru nelegalitate”) şi art. 19 alin. 3 („Creditorii pot contesta la judecătorul-sindic, pentru motive de nelegalitate, decizia prevăzută la alin. (2) şi (21)”).

Astfel, la 18.03.2013 creditorii au hotărât „menţinerea” dreptului de administrare al debitoarei, concomitent cu anularea măsurilor şi hotărârilor dispuse de adunarea creditorilor în data de 26.02.2013, deci şi a celei de ridicarea dreptului de administrare. Respectiva „menţinere” se traduce practic prin luarea hotărârii de nesesizare a judecătorului sindic cu o cerere de ridicare a dreptului de administrare, întrucât, potrivit art. 11 lit. f) şi art. 47 din Legea nr. 85/2006, doar judecătorul sindic este cel care ridică dreptul de administrare al debitoarei.

Este adevărat că hotărârile creditorilor nu pot fi desfiinţate pentru aspecte ce ţin de oportunitatea luării unor măsuri, iar decizia privind ridicarea sau menţinerea dreptul de administrare al debitoarei este una de oportunitate.

Odată însă ce s-a luat o hotărâre în sensul ridicării dreptului de administrare, având în vedere, potrivit art. 47 alin. 5 din legea insolvenţei, pierderile continue din averea debitorului sau lipsa probabilităţii de realizare a unui plan raţional de activitate, creditorii nu o pot „anula”. Legea insolvenţei permite creditorilor să aprecieze după propriile lor interese care este momentul în care decid să ceara ridicarea dreptului de administrare, dar nu le permite să îşi anuleze hotărârea.

„Menţinerea dreptului de administrare” nu poate fi privită ca o decizie distinctă de aceea a „anulării măsurilor şi hotărârilor dispuse de adunarea creditorilor în data de

125

26.02.2013”, întrucât la data de 26.02.2013 creditorii hotărâseră „ridicarea dreptului de administrare”.

Câtă vreme hotărârea adunării creditorilor adoptată la data de 26.02.2013 nu a fost desfiinţată de judecătorul sindic pentru motive de nelegalitate, aceasta are efecte faţă de creditori şi nu poate fi desfiinţată de ei înşişi.

„Anularea” hotărârii din 26.02.2013 nu este justificată de motive noi, care să nu fi fost cunoscute la 26.02.2013 sau care să se fi ivit ulterior şi care au schimbat imaginea asupra posibilităţii debitoarei de a-şi menţine averea şi activitatea. Prin urmare, „anularea” nu este o „revenire” asupra hotărârii anterioare ca măsură de oportunitate exclusiv cu efecte viitoare, impusă de împrejurări noi, ci este o sancţiune a hotărârii anterioare pentru nelegalitate. Or aplicarea acestei sancţiuni este doar atributul judecătorului sindic.

Cât priveşte decizia de „menţinere a administratorului judiciar Cabinete Asociate de Practicieni în Insolvenţă M.I., confirmat în adunarea creditorilor din 18.10.2012”, care de asemenea nu poate fi privită ca o măsură distinctă de aceea a „anulării măsurilor şi hotărârilor dispuse de adunarea creditorilor în data de 26.02.2013”, întrucât la data de 26.02.2013 creditorii hotărâseră schimbarea administratorului judiciar Cabinete Asociate M.I. cu Casa de Insolvenţă T.- Bucureşti, Curtea constată de asemenea că hotărârea nu este legală.Aşa cum s-a arătat anterior, hotărârea din 26.02.2013 nu a fost contestată la judecătorul sindic. În plus, în temeiul acesteia, un creditor învestise deja judecătorul sindic cu cerere de numire a noului administrator judiciar.

Art. 19 alin. 3 din Legea nr. 85/2006 dă posibilitatea celor nemulţumiţi de desemnarea unui practician în insolvenţă să conteste hotărârea pentru motive de nelegalitate. Nicidecum creditorii nu au posibilitatea legală de a o anula şi a face o altă desemnare de administrator judiciar definitiv.

Dimpotrivă, hotărârea din data de 18.10.2012 a fost contestată în justiţie, iar la 15.05.2013 a şi fost desfiinţată prin hotărâre judecătorească inclusiv sub aspectul confirmării Cabinetelor Asociate M.I. ca administrator judiciar definitiv. Ca atare, din punct de vedere juridic, aceasta nu există sub aspectul desemnării administratorului judiciar definitiv.

Desemnarea administratorului judiciar definitiv se poate realiza o singură dată de către creditori, anume în condiţiile art. 19 alin. 2 şi 3 din legea insolvenţei, hotărârea adoptată în acest sens, necontestată în termenul legal, fiind obligatorie pentru creditori şi neputând fi anulată de către aceştia.

126

Se mai reţine că, la data de 06.06.2013, prin încheiere pronunţată în dosarul nr. 1107/1259/2012/a12, judecătorul sindic a admis cererea creditorului Piraeus Bank România SA şi, în baza hotărârii adunării creditorilor din data de 26.02.2013, a dispus înlocuirea administratorului judiciar provizoriu C.A. M.I. cu Casa de Insolvenţă T. - Filiala Bucureşti, care va îndeplini atribuţiile prev. de art.20 din Legea nr.85/2006.

Concluzionând în sensul că odată ce au decis că se impune ridicarea dreptului de administrare al debitoarei, creditorii nu îşi pot anula hotărârea, legea stabilind doar posibilitatea sesizării judecătorului sindic cu o astfel de cerere, pentru a fi examinată sub aspectul legalităţii şi temeiniciei ei, respectiv că, odată ce au confirmat/desemnat ori stabilit că trebuie înlocuit un practician în insolvenţă, nu mai pot anula hotărârea, ci doar sesiza judecătorul sindic pentru numirea/înlocuirea acestuia, în baza art. 312 alin. 1-3 C.proc.civ., Curtea a admiS recursul creditoarei contestatoare şi a modificaT sentinţa în sensul admiterii cererii şi anulării în tot a Hotărârii adunării creditorilor din data de 18.03.2013.

4. Verificarea întrunirii cerinţelor de admisibilitate a cererii de revizuire. Evocarea fondului în cazul prevăzut de art. 322 pct. 4 teza II Cod procedură civilă.

Art. 322 Cod procedură civilăArt.509 din noul Cod de procedură civilă

O astfel de excepţie este aceea ce rezultă din dispoziţiile art.322 alin.1 Cod procedură civilă, text potrivit căruia „Revizuirea unei hotărâri rămase definitivă în instanţa de apel sau prin neapelare, precum şi a unei hotărâri dată de o instanţă de recurs atunci când evocă fondul, se poate cere în următoarele cazuri: (…)”.

Aşadar, o primă cerinţă de admisibilitate a cererii de revizuire îndreptată împotriva unei hotărâri pronunţate de instanţa de recurs este aceea ce ţine de obiectul judecăţii, respectiv ca hotărârea a cărei retractare se solicită să fi evocat fondul.

În reglementarea instituţiei revizuirii, Codul de procedură civilă de la 1865 (art. 322 pct. 4 teza II) nu face nicio distincţie pentru acest motiv de retractare asupra cerinţei evocării fondului. În doctrină şi jurisprudenţă însă, s-a statuat că o astfel de condiţie nu se impune a fi îndeplinită atunci când invocarea textului se face pentru condamnarea magistratului şi, de altfel, această dezlegare a fost preluată şi în noul Cod de procedură civilă (art.509 alin.2).

127

În aceste condiţii se impune să se reţină că în cazul de faţă, cel al declarării drept fals a unui înscris determinant, este obligatoriu ca decizia a cărei revizuire se solicită să fi evocat fondul.

Din examinarea acesteia se apreciază însă că nu este îndeplinită condiţia, dat fiind că instanţa de recurs nu a administrat alte probe şi nici nu a reţinut o altă situaţie de fapt. Astfel, în considerentele deciziei nr.2077/R-Com/28.09.2011, instanţa de recurs a reţinut, ca şi cea de fond, îndeplinirea procedurii de citare, făcând trimitere la înscrisul de la dosar şi precizând că aceasta face dovadă până la înscrierea în fals dar şi la faptul că debitoarea nu a probat că suma pretinsă de creditoare este la un nivel inferior pragului valoric şi nici că a achitat debitul, aşa cum s-a angajat.

(Decizia nr. 3623/R-COM/15 Noiembrie 2013) Prin cererea înregistrată la 1 iulie 2013, Ocolul Silvic

LB, prin administrator statutar G.A.D., a solicitat în contradictoriu cu Direcţia Generală a Finanţelor Publice Vâlcea, V.C. IPURL Rm. Vâlcea şi Cabinetul de Insolvenţă B.E., revizuirea deciziei civile nr.2077/R-Com pronunţată de Curtea de Apel Piteşti la 28 septembrie 2011, schimbarea în tot a acestei hotărâri, iar pe fond admiterea recursului, casarea sentinţei şi trimiterea cauzei spre rejudecare Tribunalului Vâlcea.

În motivare s-a arătat că în cauză sunt incidente dispoziţiile art.322 alin.4 teza a II-a şi următoarele din Codul de procedură civilă, prin aceea că decizia a cărei retractare se solicită s-a pronunţat fără să se aibă în vedere faptul că, cu ocazia unei ale judecăţi, s-a desfiinţat înscrisul denumit „Dovadă de îndeplinire a procedurii de citare – procesul-verbal din 12.04.2011, dosar nr.4177/90/2010”.

Astfel, prin sentinţa nr.1120 pronunţată de Tribunalul Vâlcea la 11 mai 2011, la cererea creditoarei DGFP Vâlcea s-a deschis procedura generală de insolvenţă faţă de revizuientă şi s-au luat toate măsurile prevăzute de lege, reţinându-se că aceasta nu a formulat contestaţie pentru a demonstra că nu se află în stare de insolvenţă, fără să se observe că nu a fost niciodată citată în mod legal, în cursul judecăţii.

Recursul formulat a fost respins ca nefondat, apreciindu-se că există dovada îndeplinirii procedurii de citare, dovadă ce este reprezentată tocmai de procesul verbal ce a fost declarat fals.

Urmare acestei soluţii Tribunalul Vâlcea a continuat procedura insolvenţei, deşi valoarea creanţei pe care o putea

128

invoca DGFP Vâlcea era inferioară pragului prevăzut de lege, aşa cum s-a demonstrat într-o expertiză extrajudiciară.

Cu privire la calitatea de reprezentant al revizuientei, aceasta trebuie reţinută în continuare în persoana administratorului statutar G.A.D., dat fiind că prin sentinţa de deschidere a procedurii nu s-a ridicat dreptul de administrare.

Se impune ca în prezenta cale de atac să se observe şi că decizia a cărei revizuire se solicită evocă fondul întrucât instanţa de recurs a făcut aprecieri proprii cu privire la procedura de citare, motiv pentru care cererea trebuie privită ca fiind admisibilă.

La dosar s-au depus acte de care revizuienta a înţeles să se servească şi s-a ataşat dosarul de fond.

Examinând cererea se impune să fie verificate cu prioritate, excepţiile a căror eventuală incidenţă în cauză poate face inutilă verificarea în fond a cauzei.

O astfel de excepţie este aceea ce rezultă din dispoziţiile art.322 alin.1 Cod procedură civilă, text potrivit căruia „Revizuirea unei hotărâri rămase definitivă în instanţa de apel sau prin neapelare, precum şi a unei hotărâri dată de o instanţă de recurs atunci când evocă fondul, se poate cere în următoarele cazuri: (…)”.

Aşadar, o primă cerinţă de admisibilitate a cererii de revizuire îndreptată împotriva unei hotărâri pronunţate de instanţa de recurs este aceea ce ţine de obiectul judecăţii, respectiv ca hotărârea a cărei retractare se solicită să fi evocat fondul. Este vorba de deciziile instanţelor de recurs, date ca urmare a rejudecării fondului, după casarea cu reţinere, când pot fi administrate probe noi şi pot fi reapreciate probele administrate în faţa instanţei de fond, dar şi hotărârile prin care s-a respins ca nefondat recursul, însă, au fost produse noi dovezi şi a avut loc o reapreciere a situaţiei de fapt.

Un prim aspect ce se impune a fi lămurit în cauză este acela dacă pentru motivul de revizuire invocat art.322 pct.4 teza a II-a Cod procedură civilă, respectiv „(…) dacă hotărârea s-a dat în temeiul unui înscris declarat fals în cursul sau în urma judecăţii ori dacă un magistrat a fost sancţionat disciplinar pentru exercitarea funcţiei cu rea-credinţă sau gravă neglijenţă în acea cauză;” este nevoie de evocarea fondului.

În reglementarea instituţiei revizuirii, Codul de procedură civilă de la 1865 nu face nicio distincţie pentru acest motiv de retractare asupra cerinţei evocării fondului. În doctrină şi jurisprudenţă însă, s-a statuat că o astfel de condiţie nu se impune a fi îndeplinită atunci când invocarea textului se face pentru condamnarea magistratului şi, de altfel, această dezlegare a fost preluată ş i în noul Cod de procedură civilă (art.509 alin.2).

129

În aceste condiţii se impune să se reţină că în cazul de faţă, cel al declarării drept fals a unui înscris determinant, este obligatoriu ca decizia a cărei revizuire se solicită să fi evocat fondul.

Din examinarea acesteia se apreciază însă că nu este îndeplinită condiţia, dat fiind că instanţa de recurs nu a administrat alte probe şi nici nu a reţinut o altă situaţie de fapt. Astfel, în considerentele deciziei nr.2077/R-Com/28.09.2011, instanţa de recurs a reţinut, ca şi cea de fond, îndeplinirea procedurii de citare, făcând trimitere la înscrisul de la dosar şi precizând că aceasta face dovadă până la înscrierea în fals dar şi la faptul că debitoarea nu a probat că suma pretinsă de creditoare este la un nivel inferior pragului valoric şi nici că a achitat debitul, aşa cum s-a angajat.

Concluzionând că prin decizia nr.2077/R-Com/2011 prin care s-a respins ca nefondat recursul declarat de actuala revizuientă nu a fost evocat fondul, Curtea a apreciat că cererea de revizuire este inadmisibilă, aşa încât devine inutilă verificarea celorlalte cerinţe ce ţin de temeinicia unei astfel de căi de atac.

5. Obiectul cesiunii de creanţă. Modul de calcul al valorii creanţei cedate.

Art.1392 rap. la art.1396 Cod civilArt.312 Cod procedură civilă Art.8 din Legea nr.85/2006

Pe cale de consecinţă, faţă de art.1392 rap. la art.1396 C.civ., valoarea creanţei cedate nu poate fi mai mare decât ceea ce debitorul datorează efectiv, independent de preţul cesiunii, astfel că în sarcina debitoarei se impune a se reţine valoarea rezultată din raportul de expertiză, astfel cum a fost modificat prin răspunsul la obiecţiuni.

Judecătorul sindic a înlăturat concluziile stabilite iniţial de raportul de expertiză, reţinând că această modificare nu are suport ştiinţific, analizând mai degrabă efectele juridice ale trecerii soldului la pierderi, fără a avea în vedere faptul că prin raportul de expertiză întocmit iniţial s-a reţinut un cuantum al creanţei mai mic decât cel arătat în actul de cesiune, respectiv 1.416.388,27 lei, faţă de 1.625.346,35 lei.

Într-adevăr, urmare a contestaţiei debitoarei numai prin raportare la cuantumul creanţei pe care îl arată ca fiind de 1.526.533 lei, se poate considera că aceasta a recunoscut implicit suma datorată, însă, pentru a se reţine cuantumul acesteia faţă de complexitatea cauzei, Curtea nu se poate raporta la prezumţii, ci la calculele efective

130

realizate de expert în baza documentelor puse la dispoziţie de bancă, dintre care şi înscrisuri neavute în vedere cu ocazia efectuării primului raport de expertiză.

Pentru aceste considerente, în temeiul art.312 C.proc.civ, şi art.8 din Legea nr.85/2006, curtea a admis recursul, a modificat sentinţa în sensul că a admis în parte contestaţia în sensul că a reţinut că intimata deţine o creanţă de 920.454,21 lei asupra debitoarei, cu aceasta urmând a fi menţionată în tabel.

(Decizia nr. 3921/R-COM/05 decembrie 2013)

Prin contestaţia depusă de S.C.MP S.R.L. prin administrator ST, la Tabloul preliminar al creanţelor întocmit şi depus de administrator judiciar G. A. IPURL, a fost contestat modul de determinare al sumei solicitate de către S.C. CRM S.R.L. arătându-se că aceasta nu este de 1.625.346,35 lei, valoarea totală a creditelor fiind de 1.256.533 lei.

În motivarea contestaţiei s-a arătat că valoarea creanţei este de 1.256.533 lei, fiind menţionate cele 5 contracte de credit şi numai actele adiţionale nr.1 pentru fiecare din primele patru contracte, respectiv actul adiţional nr.2/2008 pentru contractul de credit nr.135/2006.

S-a arătat că este contestată diferenţa de 368.813 lei până la suma de 1.625.346,35 lei.

Administratorul judiciar, prin punctul de vedere depus la dosar, a arătat că în fapt au fost încheiate 6 contracte de credit, în plus fiind încheiat un contract în data de 15.06.2005 pentru suma de 400.000 lei, contract înregistrat tot sub nr. ***/16.06.2005.

S-a susţinut necesitatea efectuării unei expertize contabile cu privire la stabilirea cuantumului creanţei.

Creditoarea şi-a formulat apărările prin întâmpinare, invocându-se excepţia tardivităţii contestaţiei, deoarece debitorul trebuia să facă prezenta contestaţie în termen de 10 zile de la data comunicării tabelului preliminar, comunicare care s-a efectuat prin publicarea tabelului la data de 17.02.2010, iar contestaţia a fost formulată la data de 23.06.2010.

Pe fond, creditoarea a arătat că aceasta s-a subrogat în drepturile cedentului, devenind creditor la valoarea nominală a creanţei, la care s-a adăugat dobânda contractuală prevăzută în contractele de credit, comisioane de analiză documentaţie, comision de risc şi gestiune şi alte comisioane menţionate în contractele de credit.

Neachitarea ratelor restante a atras penalităţi şi dobânzi la creditele contractate, suma recunoscută de către debitoare fiind o afirmaţie fără acoperire, lipsită de orice suport

131

probatoriu.În susţinerea apărărilor au fost depuse, la cererea

instanţei de judecată, acte referitoare la modul de calcul al creanţei, acte aflate la filele 70-101 şi 115-131 vol.III dosar.

Prin sentinţa nr.5119/28 iunie 2013, Tribunalul Vâlcea a respins contestaţia formulată de către debitoarea SC MP SRL - prin administrator special ST, la tabelul preliminar al creditorilor întocmit de către administrator judiciar G. A. IPURL, cu privire la creanţa SC CRM SRL, ca neîntemeiată.

Pentru a pronunţa soluţia instanţa a reţinut că prin sentinţa nr.1122/07.10.2009 s-a deschis procedura insolvenţei faţă de debitoarea SC MP SRL.

La data de 7.12.2009, , la masa credală s-a înscris creditoarea SC CRM SRL cu suma de 1.625.346,35 lei reprezentând creanţă cesionată de MKB RB SA, după data deschiderii procedurii insolvenţei, prin Contractul de cesiune din 24.11.2009, aşa cum a fost modificat prin Actele adiţionale 1 şi 2 din 27.11.2009 şi respectiv 30.11.2009.

Creanţa provine din Contractul de credit ***/15.06.2005 şi cele 7 acte adiţionale; Contractul de credit nr. ***/12.10.2006 şi cele 3 acte adiţionale; Contractul de credit nr. ***/25.02.2008 şi cele 3 acte adiţionale; Contractul de credit ***/12.10.2006 şi cele 3 acte adiţionale şi Contractul de credit ***/23.06.2006 şi cele 3 acte adiţionale.

Contractele au fost garantate cu contractele de ipotecă şi de garanţie mobiliară anexate cererii de înscriere la masa credală.

Contractul de cesiune a avut ca obiect cele cinci contracte de credit menţionate anterior, preţul cesiunii fiind de 799.611,13 lei, aşa cum a fost modificat prin actele adiţionale.

La dosar s-a depus şi Notificarea cesiunii nr. ***/09.12.2009, notificare adresată debitoarei, prin administratorul judiciar desemnat.

Ulterior, creditoarea a depus şi subrogarea în drepturile SC RB SA, prin care este precizat dreptul creditoarei de a realiza creanţa cu prioritate din preţul obţinut prin vânzarea bunurilor pus sub gaj, fila 380 vol.I.

Prin Tabelul preliminar al creanţelor depus la dosar afişat la data de 19.02.2010 a fost cuprinsă creanţa creditoarei SC CRM SRL, tabel împotriva căruia s-a formulat contestaţie de către debitoare.

Cu privire la excepţia tardivităţii, instanţa a reţinut că textul art.72 alin.3) din Legea nr.85/2006 arată că „Tabelul preliminar de creanţe va fi, totodată, afişat de grefă la uşa instanţei, întocmindu-se în acest sens un proces-verbal de afişare, şi va fi comunicat debitorului.”

132

Scopul legiuitorului a fost acela de a asigura comunicarea tabelului prin notificarea personală a debitorului, iar termenul în care debitorul putea formula contestaţie era de 5 zile de la data comunicării, interpretare dată prin trimiterea la dispoziţiile art.21 alin.3) din lege aflate în vigoare la data formulării contestaţiei.

Însă din actele dosarului nu rezultă că administratorul judiciar a procedat în sensul celor expuse mai sus, condiţii în care contestaţia este formulată în termen.

În cauză s-a dispus efectuarea unei expertize contabile, iar într-un prim raport depus la dosar, expertul desemnat de instanţă a reţinut că la data deschiderii procedurii insolvenţei debitorul datora suma de 1.233.203,67 lei cu titlu de credite restante, dobânzi restante de 176.174,08 lei şi comisioane de 7.011,52 lei.

Pentru a reţine aceasta, expertul a arătat că, din extrasele de cont prezentate de cesionar, s-a constatat volumul creditelor ca fiind de 1.233.203,47 lei, mai mic cu 119.180,59 lei faţă de soldul 1.352.384,25 lei, raportat la data de 31.12.2008.

Expertul a concluzionat că rambursările creditelor au fost mai mari, concluzie la care a ajuns expertul în lipsa prezentării extraselor pe anul 2009.

Tot din examinarea extraselor sus-menţionate, expertul a dedus că dobânzile la creditul cedat au fost de 45.286,73 lei, considerând că dobânzile în cuantum de 352.113,94 lei solicitate de creditoare nu se justifică.

Expertul a precizat că prin prezentul raport de expertiză au fost calculate dobânzile, prin extrapolare, pe baza dobânzilor lei/zi din luna decembrie 2008, deoarece nu au fost prezentate extrasele aferente perioadei 01.01.-07.10.2009.

În ceea ce priveşte comisioanele bancare, expertul a precizat că acestea nu pot fi recalculate.

Expertul a consemnat că, din extrasele de cont prezentate de creditoare, rezultă că, la data de 30.10.2009, înainte de cesionare şi încasarea preţului cesionării, soldul creanţelor restante, a dobânzilor şi comisioanelor era zero, deoarece acestea au fost trecute pe pierderi, banca cedentă diminuându-şi rezultatul financiar brut înainte de înregistrarea cedării creanţelor.

Această concluzie a fost trasă de către expert din operaţiunea de înregistrare la „Pierderi” a creanţelor deţinute împotriva debitoarei, iar nu ca încasate sau recuperate prin primirea preţului cesiunii.

La raportul de expertiză s-au formulat obiecţiuni de către debitoare, în şedinţa din data de 26.09.2012, solicitându-se refacerea raportului de expertiză pentru verificarea tuturor

133

actelor ce vor fi puse la dispoziţie de către cedenta MKB RB, obiecţiuni admise de către instanţă.

Prin raportul de expertiză întocmit în urma admiterii obiecţiunilor, expertul a menţionat că nu i-au fost puse la dispoziţie extrasele de cont aferente anului 2009 de către cedenta N. SA( succesoarea băncii MKB RB SA), iar din actele prezentate expertul a concluzionat că s-au acordat debitoarei credite în valoare de 3.984.580,36 lei, în care a fost inclusă şi Linia de credite, soldul nerambursat şi acordat prin Linia de credit fiind de 475.378,77 lei, credit lichidat prin trecerea acestuia la credite restante nerambursate.

De asemenea, s-a reţinut restituirea de credite în cuantum de 3.064.146,15 lei prin contul Liniei de credit, astfel că, la data de 24.11.2009, soldul creditelor restante a fost în sumă de 920.454,21 lei.

S-a reţinut că debitoarea a achitat suma de 463.788,73 lei, condiţii în care nu au rămas dobânzi neplătite aferente creditelor nerambursate.

Expertul a precizat că din extrasele de cont transmise nu se poate stabili numărul şi data contractului de credit în baza căruia s-a acordat fiecare credit în parte.

De asemenea, s-a reţinut că prin neprezentarea Fişelor de cont analitice care trebuiau ţinute pentru debitoare, se poate trage concluzia că debitoarea nu mai figura cu sold restant la data de 30.11.2009 în evidenţa contabilă a creditoarei cedente înainte de cesionare.

A reţinut instanţa că SC CRM SRL s-a înscris la masa credală cu suma de 1.625.346,35 lei, sumă compusă din: 1.233.203,67 lei credite restante; 374.047,81 lei dobânzi şi comisioane în cuantum de 18.094,87 lei, obiectul contractului de cesiune încheiat ulterior datei intrării în insolvenţă, contract ce a fost notificat debitoarei, prin administrator judiciar.

S-a reţinut că cesiunea de creanţă este contractul prin care creditorul transmite dreptul său de creanţă, cu titlu oneros sau gratuit, unei alte persoane, contractul fiind perfect valabil ca urmare a simplului acord de voinţă al părţilor, pentru valabilitatea ei nefiind necesară respectarea sau îndeplinirea unei formalităţi.

În ceea ce priveşte publicitatea cesiunii de creanţă, textul art.1393 Cod civil arăta că „Cesionarul nu poate opune dreptul său la o a treia persoană decât după ce a notificat debitorului cesiunea”, astfel că după momentul îndeplinirii cerinţelor de publicitate, debitorul cedat devine debitor al cesionarului în respectivul raport obligaţional şi deci nu poate face plata valabilă în mâna cedentului.

S-a reţinut că în speţă, creditoarea a făcut în mod

134

corect notificarea solicitată de lege debitoarei, prin administrator judiciar, acesta fiind reprezentantul legal al debitoarei în raporturile cu terţii (neridicarea dreptului de administrare al debitoarei neavând relevanţă juridică sub acest aspect) şi în plus acesta fiind singurul care are atribuţii legate de stabilirea masei credale.

În cazul în care debitorul se află în procedura insolvenţei, unicul efect al notificării cesiunii este cel al înscrierii la masa credală a cesionarului, debitorul cedat având dreptul de a formula contestaţie cu privire la înscrierea acesteia în tabelul creanţelor, în măsura în care se consideră prejudiciat sub aspectul cuantumului creanţei cedate.

Cuprinderea în tabelul creanţelor a fost făcută în baza cererii de înscriere la masa credală formulată în termenul stabilit prin sentinţa de deschidere a procedurii insolvenţei, cerere făcută de creditoarea cesionară SC CRM SRL. Acest înscris este singurul act ce produce efecte juridice în procedura de insolvenţă, celelalte cereri, şi anume cea de subrogare formulată de creditoare sau de radiere din tabelul creanţelor formulată de cedentă, neavând consecinţe juridice în cauza de faţă.

S-a mai reţinut că aspectele legate de plata preţului cesiunii nu au de asemenea relevanţă juridică în speţa de faţă, plata preţului fiind un element al executării contractului de cesiune, împrejurare care poate fi invocată numai de către cedentă în raporturile juridice cu societatea cesionară. Mai mult, chiar societatea cedentă recunoaşte efectele juridice ale cesiunii de creanţă prin cererea depusă la dosar.

În subsidiar, neplata preţului nu reprezintă un impediment la transmiterea creanţei, chiar în condiţiile art.6 din contract, consimţământul cedentei la realizarea dreptului de creanţă de către cesionară (prin înscrierea la masa credală) echivalând cu îndeplinirea obligaţiei de plată a preţului stipulat pentru cesiune.

Cu privire la cele două rapoarte de expertiză întocmite în cauză, instanţa a constatat că cel de-al doilea raport a avut în vedere extrasele de cont prezentate de cedentă ce privesc aceeaşi perioadă de timp ca şi cea verificată cu ocazia primului raport, expertul invocând „rularea creditelor prin alte coduri IBAN decât cele prin care au fost iniţial acordate şi rulate”.

În plus, expertul a arătat că „din extrasele de cont transmise la expertizare nu se poate stabili numărul şi data contractului de credit în baza căruia s-a acordat fiecare credit în parte.”

Faţă de cele reţinute de expert, instanţa a constatat că modificarea concluziilor stabilite iniţial nu are suport ştiinţific, acestea nefiind motivate astfel încât instanţa să poată aprecia

135

asupra valorii lor.Referitor la cele reţinute în primul raport, cu privire la

efectele juridice ale trecerii soldului la „Pierderi”, instanţa a reţinut că în fapt este vorba despre o operaţiune contabilă făcută de cedentă în vederea diminuării rezultatului financiar brut, asupra legalităţii acestei operaţiuni strict contabile neputându-se pronunţa judecătorul-sindic, în speţa de faţă.

Creanţa cesionată exista din punct de vedere juridic la data încheierii contractului de cesiune, lucru necontestat de către debitoare, singurul aspect contestat fiind cuantumul creanţei.

De asemenea, instanţa a reţinut că debitoarea, prin contestaţia formulată a recunoscut în fapt suma de 1.526.533 lei, din eroare fiind menţionată suma de 1.256.533 lei, condiţii în care suma contestată în realitate este cea de 98.813,35 lei.

Din motivarea contestaţiei s-a reţinut că debitoare face referire la cele cinci contracte de credit şi la cinci acte adiţionale, deşi între părţi s-au încheiat în total 19 acte adiţionale, toate acceptate prin semnătură de către debitoare, din conţinutul cărora reiese că la data de 29.01.2009 debitoarea avea datorii faţă de banca cedentă atât rate restante, cât şi dobânzi restante.

Debitoarea a recunoscut numai cuantumul creditelor acordate iniţial prin cele cinci contracte şi al căror cuantum s-a mărit prin actele adiţionale nr.1 ale fiecărui contract, fără a avea în vedere şi dobânzile restante.

Prin raportul de expertiză întocmit iniţial expertul a confirmat cuantumul ratelor restante ca fiind de 1.233.203,67 lei, atât cât s-a solicitat şi de către creditoare.

În ceea ce priveşte cuantumul dobânzilor, s-a reţinut că debitoarea nu a prezentat altă modalitate de calcul al acestora faţă de cea arătată de creditoare, iar expertul a făcut doar deducţii cu privire la calculul dobânzilor, stabilindu-le la suma de 176.174,08 lei, pe baza extraselor de cont depuse de creditoare, înlăturând o parte din suma solicitată cu acest titlu, suma solicitată fiind de 374.047,81 lei, cu simpla motivare „nu sunt justificate”.

În acelaşi mod s-a redus şi cuantumul comisioanelor, la 7.011,52 lei fără nicio explicaţie tehnică.

A reţinut tribunalul că, deoarece nici debitoarea, nici expertul nu şi-au argumentat modalitatea de calcul al dobânzilor solicitate prin cererea de înscriere la masa credală, contestaţia formulată de debitoare este neîntemeiată.

Împotriva acestei sentinţe a declarat recurs S.C. MP S.R.L. prin administrator special ST, solicitând admiterea recursului, modificarea în tot a sentinţei, admiterea contestaţie şi înlăturarea din tabel a creditoarei cesionară SC CRM SRL, iar în subsidiar reducerea creanţei acesteia la suma de 920.454,21 lei,

136

cu obligarea la cheltuieli de judecată în fond şi în recurs.În motivare se arată că instanţa a interpretat greşit

actul juridic dedus judecăţii aflat la dosarul de fond, schimbându-i natura şi înţelesul vădit neîndoielnic, deoarece a stabilit în mod nelegal că intimata-creditoare în calitate de cesionară a notificat debitoarei contractul de cesiune de creanţă.

Se susţine că înscrisul menţionat nu este o notificare a cesiunii de creanţă adresată debitorului prin administrator judiciar, ci o cerere adresată Tribunalului Vâlcea, fiind formulată de către creditoare pentru a se dispune modificarea tabelului creditorilor, prin menţionarea în cadrul acestuia a calităţii de creditor a SC CRM SRL.

Instanţa trebuia să califice cererea intimatei ca o contestaţie la tabel şi să o soluţioneze, iar nu să o considere înscris doveditor al creanţei cesionate, nefiind totodată adresată debitoarei prin administrator judiciar.

De asemenea, se susţine că sentinţa încalcă dispoziţiile art.75 coroborat cu art.197 alin.3 din Legea nr.31/1990 şi art.18 alin.1 din Legea nr.85/2006.

Dreptul de a reprezenta societatea aparţine fiecărui administrator, afară de stipulaţie contrară în actul constitutiv, reprezentarea fiind convenţională.

După deschiderea procedurii, adunarea generală a asociaţilor debitorului desemnează un administrator special, care să reprezinte interesele societăţii şi să participe la procedură pe seama debitorului.

După ridicarea dreptului de administrare, debitorul este reprezentat de administratorul judiciar/lichidator, care îi conduce activitatea comercială, iar mandatul administratorului special se reduce la a reprezenta interesele acţionarilor/asociaţilor.

Faţă de dispoziţiile legale menţionate, reprezentarea legală există numai după ridicarea dreptului de administrare, până la acest moment debitoarea fiind reprezentată convenţional de administratorul special sau dacă nu a fost ales, de administratorul statutar.

La data de 10.12.2009, când s-a depus la dosar înscrisul de la fila 355, reprezentantul societăţii era ST, care nu a primit notificarea în calitate de administrator special al debitoarei, astfel că cesiunea nu este opozabilă debitoarei.

Se critică argumentele aduse de prima instanţă cu privire la lipsa de relevanţă juridică a neridicării dreptului de administrare.

Sunt învederate prevederile art.1393 Cod civil, susţinându-se că cesiunea este opozabilă debitoarei numai după ce a fost notificată.

137

Se susţine că atribuţiile administratorului judiciar legat de stabilirea masei credale nu pot fi exercitate discreţionar, acesta fiind obligat potrivit art.67 din Legea nr.85/2006, să verifice legitimitatea, valoarea exactă şi prioritatea fiecărei creanţe pretinse prin cererile formulate de creditori.

Administratorul judiciar nu avea posibilitatea înscrierii pe tabel a creanţei la cererea formulată de intimată, deoarece aceasta nu se regăsea în evidenţa debitoarei şi nici nu a fost ataşată cererii de creanţă, dovada notificării cesiunii.

Se critică sentinţa şi pentru încălcarea art.65 alin.2 şi art.67 din Legea nr.85/2006, raportat la art.1393 Cod civil anterior.

Creditorul are obligaţia dovedirii creanţei prin înscrisuri anexate cererii de creanţă, administratorul fiind obligat să verifice amănunţit legitimitatea şi valoarea exactă a creanţei. Or, intimata nu şi-a dovedit creanţa pretinsă, iar instanţa nu a ţinut cont de faptul că actul de cesiune nu fusese notificat debitoarei, nefiind astfel opozabil.

Se arată că intimata a mai formulat o cerere de subrogare în drepturile creditorului S.C. RB S.A. (N. SA), însă şi aceasta este lipsită de obiect, de vreme ce banca nu avea recunoscut niciun drept în cadrul dosarului de insolvenţă, deoarece nu formulase cerere de creanţă.

Cererea de la dosar, formulată de S.C. NB S.A. prin care solicită radierea sa din tabel şi înscrierea SC CRM SRL, în calitate de cesionară, a fost formulată deoarece atât cedentul, cât şi cesionarul ştiau că nu au notificat debitoarei cesiunea de creanţă, respectiv că banca nu formulase cerere de înscriere a creanţei. Formularea unei cereri în baza unui titlu inopozabil de către SC CRM SRL, în condiţiile în care banca nu formulase cerere de înscriere a creanţei, a urmărit numai inducerea în eroare cu privire la existenţa creanţei.

Notificarea cesiunii de creanţă către SM are în vedere raporturile cu garanta, fiind ulterioară datei depunerii cererii de creanţă de către SC CRM SRL la 7.12.2009.

Se invocă încălcarea art.129 alin.5 Cod procedură civilă şi art.52 Cod comercial, deoarece se susţine că expertul a arătat că înainte de finalizarea contractului de cesiune, soldul creanţelor restante, soldul dobânzilor şi al comisioanelor a fost zero, deoarece acestea au fost trecute pe pierderi, în evidenţele RB fiind înregistrată trecerea la pierderi şi nu încasarea preţului de la cesionar.

Trecerea pe pierderi nu putea fi ignorată de instanţă, de vreme ce reprezintă o menţiune în registrele cedentului care are valoarea probatorie prevăzută de art.52 Cod comercial, respectiv în contra celui care le ţine.

138

Prin urmare la 30 noiembrie 2009 s-a cesionat o creanţă pe care cedenta nu o mai deţinea împotriva debitoarei.

Pe de altă parte, în contractul de cesiune se arată că dreptul de proprietate al cedentului asupra creanţei se transmite cesionarului la data plăţii integrale a preţului, or, la data la care s-a invocat această plată, creanţa cedentei nu mai exista, fiind trecută la pierderi.

Documentul prezentat ca dovadă a preţului cesiunii menţionează la beneficiar creditori diverşi, iar nu RB. Totodată dacă suma era destinată stingerii debitelor la banca cedentă, suma trebuia trimisă în contul de debitori, urmând a stinge parţial creanţa băncii asupra debitoarei şi numai pentru restul de creanţă trebuia operată trecerea pe pierderi.

Contul creditori diverşi este un cont de pasiv, motiv pentru care suma nu se înregistrează contabil la venituri, reprezentând o datorie ce trebuie restituită creditorului.

Ordinul de plată care atestă încasarea preţului cesiunii nu a fost produs, astfel că dreptul de proprietate asupra creanţei nu s-a transmis la cesionar.

Se arată că prin notele de la 21.11.2012, s-a solicitat înlăturarea din tabel a creanţei intimatei, invocând motive de nelegalitate ale înscrierii acesteia, conturate prin constatările şi concluziile raportului de expertiză.

Subsidiar sentinţa este nelegală, cu privire la cuantumul creanţei înscrisă în tabel, raportul de expertiză arătând că nu există dobânzi calculate, înregistrate şi rămase neachitate, astfel încât cedenta nu putea cesiona mai mult decât avea de încasat.

Statuarea instanţei este contrară probelor administrate, expertiza stabilind valoarea obligaţiilor de plată în baza documentelor prezentate chiar de către banca cesionară, înlăturarea concluziilor raportului de expertiză fiind nelegală.

SC CRM SRL a formulat întâmpinare, solicitând respingerea recursului ca nefondat, ataşând adresa nr.1475/9.12.2009 şi adresa nr.1476/9.12.2009.

Analizând sentinţa atacată prin prisma criticilor invocate, în raport de probatoriul administrat în cauză, Curtea constată că recursul este fondat pentru următoarele considerente:

Prima critică principală în recurs este legată de faptul că instanţa a dat efecte înscrisului de la dosar, considerându-l ca o notificare valabilă a cesiunii de creanţă, respectiv faptul că în lipsa unei notificări cesiunea nu este opozabilă debitoarei cu consecinţa imposibilităţii înscrierii creanţei cesionarului în tabel.

Curtea reţine că, în primul rând, potrivit art.1393 Cod civil anterior, cesionarul nu poate opune dreptul său la o a treia

139

persoană, decât după ce a notificat debitorului cesiunea, textul urmărind să apere interesele terţilor, referitor la existenţa cesiunii, actul de cesiune sau vânzarea creanţei fiind încheiat prin acordul de voinţă al cedentului şi al cesionarului, notificarea creanţei nefiind o formă impusă de lege pentru validitatea cesiunii, ci numai o formă de publicitate.

Astfel, pe de o parte art.1391-1392 C.civ. anterior nu impun printre condiţiile de validitate a transmiterii creanţei anunţarea debitorului iar pe de altă parte, art.1395 C.civ. anterior arată că dacă mai înainte de notificarea cesiunii făcută de cedent sau de cesionar debitorului, acesta plătise cedentului, liberarea sa va fi valabilă, ceea ce înseamnă că notificarea se realizează numai în scopul aducerii la cunoştinţa debitorului a noului creditor, care dobândeşte valabil creanţa prin actul de cesiune, lipsa notificării producând consecinţa liberării debitorului care a plătit cedentului.

Într-adevăr, până la momentul la care debitorul este notificat, acesta nu poate fi ţinut să plătească cesionarului valoarea rezultată din raportul obligaţional cu cedentul, cererea de plată a cesionarului putând echivala cu notificarea, însă menţionarea unei creanţe pe tabelul creditorilor în temeiul Legii nr.85/2006 nu echivalează cu plata unei creanţe.

Trecerea pe tabel se realizează fie pentru cedent fie pentru cesionar, în funcţie de rezultatul verificării în temeiul art.67 din Legea nr.85/2006 a dovezilor depuse alăturat declaraţiei de creanţă, pentru a se evita o dublă plată ulterior la repartizarea sumelor, atât către cedent cât şi către cesionar.

Formalitatea notificării debitorului cedat pentru ca acesta să ia cunoştinţă de noul său creditor, nu implică acordul debitorului cu privire la cesiune, ci numai încunoştinţarea acestuia pentru a se evita din acel moment plata către cedent.

În cauză se constată că din cererea de la dosar depusă de N. SA şi din cererea de la 7.12.2009, depusă de cesionar, rezultă că nu s-au formulat cereri de creanţă de către ambele părţi ale cesiunii ci numai de către cesionar.

Prin urmare, corect a reţinut prima instanţă că notificarea cesiunii către debitorul cedat nu este o condiţie de validitate a vânzării creanţei, aceasta fiind analizată din perspectiva condiţiilor generale de fond şi formă ale încheierii actului juridic.

Pe de altă parte, tribunalul a reţinut notificarea corectă a cesiunii, potrivit adresei nr.1475/9.12.2009, reprezentând înscrisul de la dosar, care nu are relevanţă cu privire la valabilitatea cesiunii, faţă de efectele notificării debitorului şi de consecinţele trecerii creanţei în tabel.

Curtea reţine că adresa menţionată se referă doar la

140

debitorul S.C. MP S.R.L., fără a se arăta că aceasta este reprezentată prin administrator special sau prin administrator judiciar, arătând că aceasta reprezintă notificarea faptului că SC CRM SRL are calitatea de cesionar faţă de MKB RB S.A. devenită N. SA, pentru suma de 1.625.346,35 lei.

În aceeaşi adresă se solicită totodată modificarea tabelului creditorilor prin menţionarea în cadrul acestuia a calităţii de creditor a cesionarei, solicitându-se ca toate plăţile şi comunicările în legătură cu creanţa să se facă în raport cu aceasta.

Într-adevăr, notificarea poartă o dată ulterioară datei depunerii la dosarul de insolvenţă a cererii de admitere a creanţei SC CRM SRL pentru suma menţionată (7.12.2009). Cererea a fost însoţită de contractul de cesiune din 24.11.2009 cu acte adiţionale din 27.11.2009 şi 30.11.2009, de contractele de credit şi de garanţie încheiate între MKB RB şi S.C. MP S.R.L.

În contractul de cesiune cu actele adiţionale s-a prevăzut transmiterea către cesionar a unei creanţe în valoare de 1.625.346,35 lei, pentru preţul de 799.611,13 lei, fiind menţionate 5 contracte de credit din 2005, 2006 şi 2008, cu actele adiţionale aferente, astfel: contractul de credit nr.***/2006 cu 3 acte adiţionale, contractul de credit nr.***/2006 cu 2 acte adiţionale, contractul de credit nr.***/2006 cu 3 acte adiţionale, contractul de credit nr.***/2005 cu 7 acte adiţionale şi contractul de credit nr.***/2008 cu 3 acte adiţionale.

În acest context, nu se poate reţine motivul doi de recurs, referitor la încălcarea dispoziţiilor art.75 coroborat cu art.197 alin.3 din Legea nr.31/1990 şi art.18 din Legea nr.85/2006, de vreme ce notificarea cesiunii s-a realizat pană la momentul la care s-a stabilit calitatea de creditor a solicitantului, prin trecerea acestuia pe tabel.

Calificarea notificării drept contestaţie la tabel nu era necesară de vreme ce administratorul judiciar a înţeles să treacă acest creditor pe tabel, urmare a declaraţiei de creanţă depusă la 7.12.2009.

Faptul că notificarea ar fi fost comunicată debitoarei prin administrator judiciar, iar nu prin administrator special, deşi la 9.12.2009 debitoarei nu i se ridicase dreptul de administrare, nu se relevă din adresa menţionată în care se vorbeşte despre debitoare fără a se arăta reprezentantul.

De asemenea, faptul că administratorul special reprezenta societatea debitoare în temeiul art.18 din Legea nr.85/2006 şi că acesta nu ar fi primit notificarea, nu afectează valabilitatea cesiunii, iar pe de altă parte, Curtea constată că nu se poate trece peste faptul că la dosarul cauzei cererea de admitere a creanţei a fost formulată de către SC CRM SRL,

141

arătandu-şi calitatea de cesionar, ca o consecinţă a cesiunii încheiate cu MKB RB.

Pe de altă parte, atât declaraţia de creanţă, cât şi adresa nr.***/9.12.2009 se aflau la dosarul de fond, administratorul special putând să le consulte.

Faptul că SC CRM SRL arată că cere subrogarea în drepturile creditorului S.C. MKB RB S.A. nu înseamnă că era necesară mai întâi declararea creanţei de către cedent, înscrierea acestuia pe tabel şi ulterior înlocuirea cu cesionarul.

Nici încălcarea art.65 alin.2 şi art.67 din Legea nr.85/2006, raportat la art.1393 Cod civil anterior, nu va fi reţinută de instanţă în condiţiile în care această critică reia considerentele din criticile anterioare, adăugând faptul că afirmaţia din cererea de declarare a creanţei, relativă la efectuarea notificării la 7.12.2009, nu este reală.

La dosarul de fond, se arată generic că cesiunea a fost notificată debitorului principal şi terţilor garanţi, iar notificarea poartă data de emitere de la SC CRM SRL 9.12.2009, însă aşa cum s-a arătat mai sus, notificarea nu are relevanţă asupra valabilităţii cesiunii, atâta vreme cât trecerea pe tabel nu reprezintă plată în sensul art.1395 Cod civil şi nu atrage imediat obligaţia plăţii, până nu se definitivează tabelul şi nu se lămureşte cine este creditorul.

După depunerea declaraţiei de creanţă de către cesionar, cedentul ar fi fost interesat să critice trecerea cesionarului în tabel, însă, aşa cum s-a reţinut mai sus, S.C. N. S.A. a solicitat la 2.08.2012 pentru termenul din 26.09.2012, să se ia act că între aceasta şi SC CRM SRL a intervenit contractul de cesiune de creanţă cu 2 acte adiţionale, având ca obiect creanţa deţinută împotriva debitoarei S.C. MP S.R.L.

Cererea a fost formulată în scopul menţionării corecte în tabelul creditorilor a cesionarului şi totodată atestă faptul că a operat cesiunea de creanţă şi s-a încasat preţul cesiunii anterior emiterii acestei adrese.

În ce priveşte critica relativă la absenţa oricărei dovezi asupra achitării preţului cesiunii, Curtea reţine că potrivit art. 1391-1392 Cod civil anterior, cesiunea este valabil prin acordul de voinţă al cedentului şi cesionarului fără a interesa pentru validitatea acestuia achitarea preţului cesiunii.

Aşa cum a reţinut şi prima instanţă, plata preţului cesiunii este un element al executării contractului, ce nu poate fi invocat de debitorul cedat, care nu este parte a cesiunii, art.1391 C.civ. cerând numai remiterea titlului de creanţă.

Susţinerile relative la faptul că documentul prezentat ca dovadă a preţului cesiunii menţionează la beneficiar creditori diverşi, iar nu RB nu pot fi reţinute, faţă de cele de mai sus.

142

Totodată, recurenta nu se poate prevala de faptul că dacă suma era destinată stingerii debitelor la banca cedentă, suma trebuia trimisă în contul de debitori, urmând a stinge parţial creanţa băncii asupra debitoarei şi numai pentru restul de creanţă trebuia operată trecerea pe pierderi, de vreme ce actul de cesiune are ca efect numai transmiterea creanţei iar nu stingerea acesteia.

Ca atare, criticile privitoare la valabilitatea cesiunii, la efectele acesteia, prin raportare la notificarea debitorului cedat, la calitatea de reprezentant a acestuia şi la plata preţului cesiunii nu pot fi primite.

În ce priveşte critica referitoare la cuantumul creanţei datorate, prealabil, Curtea reţine că prin contestaţia formulată de către debitoare la tabelul de creanţe în care a fost cuprinsă şi creanţa creditoarei SC CRM SRL, s-a arătat că valoarea creanţei este de 1.256.533 lei, rezultată din cinci contracte de credit şi actele adiţionale nr.1 pentru fiecare dintre acestea. A fost, ca atare, contestată doar diferenţa până la suma de 1.625.346,35 lei, menţionată în tabel de către administratorul judiciar.

Totodată, potrivit punctului de vedere exprimat de administratorul judiciar s-a arătat că au fost încheiate 5 contracte de credit şi un alt contract la 16.06.2005, pentru suma de 400.000 lei.

În contextul în care debitoarea şi administratorul judiciar au exprimat puncte de vedere diferite cu privire la numărul contractelor de credit, s-a dispus efectuarea unei lucrări de expertiză, care să stabilească cuantumul creanţei, fiind astfel depus la dosar, pentru termenul din 23.05.2012, raportul de expertiză contabilă judiciară AMM.

La raportul de expertiză au fost formulate obiecţiuni de debitoare prin administratorul judiciar, în care se critică pe de o parte calculul aritmetic efectuat de expert, cu privire la sumă, dar şi opinia expertului cu privire la notificarea cesiunii de creanţă.

Obiecţiunile au fost admise în parte prin încheierea din 26.09.2012, fiind astfel depusă la dosar raportul de expertiză pentru 5.04.2013.

În acest context, Curtea reţine că aspectele determinate de înlăturarea concluziilor raportului de expertiză după admiterea obiecţiunilor, se impun a fi analizate prin prisma consecinţelor juridice ale cesiunii de creanţă.

Astfel, potrivit art.1392 C.civ. anterior „cel ce vinde o creanţă, sau orice alt lucru necorporal, este dator să răspundă de existenţa sa valabilă în folosul său, în momentul vânzării, deşi vânzarea n-ar cuprinde această îndatorire de răspundere.”

De asemenea, potrivit art.1396 C.civ. „vinderea sau cesiunea unei creanţe cuprinde accesoriile creanţei, precum cauţiunea, privilegiul şi

143

ipoteca” iar art. 1397 C.civ. arată că „vânzătorul sau cedentul unei creanţe nu răspunde de solvabilitatea debitorului, decât dacă s-a îndatorat anume la aceasta şi numai până la suma preţului de dânsul primit”.

Ca atare, cesiunea este valabilă pentru creanţa efectiv deţinută de cedent asupra debitorului cu toate accesoriile pe care le are aceasta, la momentul cesiunii fiind necesar să existe creanţa în patrimoniul cedentului, fără însă ca cedentul să răspundă de efectiva recuperare a creanţei de către cesionar.

Faţă de textele menţionate, rezultă că atât existenţa cât şi valoarea creanţei menţionate în actul de cesiune pot fi contestată de debitor, ulterior cesiunii.

În acest context, asupra faptului că anterior contractului de cesiune banca trecuse pe pierderi soldul creanţelor restante al dobânzilor şi al comisioanelor, Curtea reţine că într-adevăr operaţiunea dovedea recunoaştere pierderii suferite de MKB RB S.A., dar nu ca urmare a neformulării în termen a cererii de înscriere în tabelul creditorilor, aspect neinvocat în contestaţia iniţială, ci ca urmare a faptului că parte din valoarea creditelor acordate nu era acoperită, astfel că se impunea evidenţierea contabilă a acestor sume.

Trecerea pe pierderi, ca menţiune contabilă, nu are ca efect stingerea dreptului de creanţă din punct de vedere juridic, de vreme ce contractele de credit nu au fost onorate integral, neputându-se susţine că o atare menţiune atrage pierderea dreptului de a recupera creanţa pe calea executării silite sau în procedura colectivă reglementată de L. nr.85/2006, pierderea dreptului fiind legată numai de renunţarea la acesta într-un context procesual determinat, de împlinirea termenelor de sesizare a organelor judiciare sau de respingerea unei cereri cu privire la creanţa invocată.

Asupra cuantumului sumei datorate din contractele de credit, Curtea constată că în primul raport de expertiză depus la 21.05.2012 la dosar, expertul a concluzionat că debitorul S.C. MP S.R.L. datora la data deschiderii procedurii suma totală de 1.416.388,27 lei, reprezentând credite restante, dobânzi şi comisioane, în timp ce acelaşi expert prin lucrarea depusă după admiterea obiecţiunilor concluzionează că, soldul creditelor restante nerambursate la 24.11.2009, când s-a încheiat contractul de cesiune de creanţă, a fost de 920.454,21 lei, fără a rămâne dobânzi neplătite, calculate, înregistrate şi rămase neachitate, aferent creditelor nerambursate.

Diferenţa de valoare între concluziile celor două expertize este determinată de suma reţinută a fi achitată de către debitoare în perioada 2005-2008, în primul raport de expertiză susţinându-se că valoarea creditelor restante fără dobânzi şi comisioane era de 1.233.203,67 lei, soldul creanţei solicitată de către cesionară neputând fi cert, lichid şi exigibil, deoarece în

144

contractele de cesiune nu s-a consemnat suma datorată de debitorul cedat pentru fiecare contract, nu s-au anexat extrasele de cont pentru fiecare cont IBAN cu nominalizarea obligaţiunilor bancare pentru a se justifica naşterea fiecărei datorii, la 30.11.2009 rezultând că s-a stabilit definitiv cuantumul creanţei cedate şi preţul cesiunii, soldul creanţelor restante al dobânzilor şi al comisioanelor fiind zero, deoarece acestea au fost trecute pe pierderi.

S-a arătat că banca şi-a diminuat rezultatul financiar brut, înainte de înregistrarea cedării creanţelor pe care le avea de încasat de la debitorul cedat. Menţionarea unor numere diferite ale contului IBAN în extrasele de cont emise de cedent, nu a oferit posibilitatea verificării soldului prin comparaţie cu soldurile din conturile IBAN consemnate în extrasele de cont emise zilnic până la 31.12.2008 de către bancă.

S-a explicat astfel de către expert că banca a procedat la calificarea creditelor acordate debitoarei drept credite îndoielnice, constituind şi înregistrând în contabilitate provizioane specifice de risc şi de dobândă.

Totodată, s-a arătat că banca a calculat dobânzi în plus faţă de cele stabilite la 27.11.2009, până la 30.11.2009, deşi procedura a fost deschisă la 7.10.2009.

Faţă de faptul că după această dată nu se pot percepe dobânzi împotriva debitoarei, expertul a concluzionat că valoarea restantă de plată datorată la data deschiderii procedurii era de 1.416.388,27 lei faţă de cât s-a trecut în tabel.

În răspunsul la obiecţiuni, acelaşi expert arată că pe baza documentelor transmise ulterior datei de depunere a raportului de expertiză, de către S.C. N. S.A., reprezentând şi extrase de cont pentru 7 conturi IBAN rulate pe diferite perioade între 2005-2008, a ajuns la concluzia că unele extrase nu asigură continuitate în analizarea şi verificarea derulării fiecărui credit până la 24.11.2009, niciunul din creditele în discuţie invocate a fi rămas nerambursate nu prezintă sold restant nerambursat până la data cesionării, din extrasele de cont transmise neputându-se stabili numărul şi data contractului de credit, în baza căruia s-a acordat fiecare credit în parte.

A mai arătat expertul că niciunul din extrasele de cont puse la dispoziţie de S.C. N. S.A. nu atestă soldul nerambursat şi până la data depunerii răspunsului la obiecţiuni, cedenta nu a prezentat restul de extrase de cont, fişele de cont analitice deschise şi ţinute obligatoriu pentru debitoarea S.C. M.P: arătându-se astfel că debitoarea nu mai figura cu sold restant la 30.11.2009.

Faţă de scrisoarea înaintată de bancă la 1.11.2012 expertului contabil, căreia i-a anexat 231 de file, expertul a arătat

145

că a întocmit câte o situaţie pentru fiecare cont IBAN, prin care s-au acordat credite şi în care a consemnat sumele acordate, sumele restituite, sumele încasate de bancă din dobânzi aferente creditelor, sumele încasate de bancă din comisioane aferente operaţiunilor bancare în legătură cu creditele acordate şi/sau restituite: comision de analiză, comision de risc şi gestiune, comision de redactare, gaj şi ipotecă.

Centralizând datele, expertul ajunge la concluzia că banca a acordat debitoarei credite bancare în sumă totală de 3.984.580 lei în perioada 2005-2008, în această sumă fiind inclusă şi linia de credite, soldul rămas nerambursat la 30.06.2008, de 475.378,77 lei fiind lichidat prin trecerea la credite restante nerambursate.

Debitoarea a restituit credite de 3.064.146,15 lei, soldul creditelor restante nerambursate la 24.11.2009 fiind de 920.454,21 lei.

Pentru creditele acordate, debitoarea a plătit dobânzi şi comisioane în sumă de 463.788,73 lei, evidenţiate în extrasele de cont expertizate, constatându-se totodată că nu au rămas dobânzi neplătite, calculate, înregistrate şi rămase neachitate, aferent creditelor nerambursate.

Pe cale de consecinţă, lucrarea de expertiză reţine că la 24.11.2009 când s-a încheiat contractul de cesiune debitoarea datora 920.454 lei băncii cedente.

Ţinând seama de faptul că expertul a arătat că a avut la dispoziţie şi documente noi, transmise de bancă după data de depunere a primul raport, constatând că acesta a efectuat o analiză detaliată pentru fiecare cont IBAN, prin care s-au acordat credite şi în care a consemnat sumele acordate, sumele restituite, sumele încasate de bancă din dobânzi aferente creditelor, curtea va da eficienţă raportului depus la 5.04.2013.

Într-adevăr, în actul de cesiune şi actele adiţionale încheiate până la 30.11.2009, nu s-a arătat valoarea datoriei debitorului cedat în detaliu, făcându-se numai menţiune că potrivit evidenţelor contabile întocmite conform legii, valoarea nominală a creanţei, rezultată din cele 5 contracte de credit cu actele adiţionale aferente este de 1.625.346,35 lei.

Pe de o parte, Curtea a constatat că în actul de cesiune iniţial valoarea a fost de 1.623.188,25 lei, modificarea actului iniţial prin actul adiţional din 30.11.2009 nefiind motivată, deşi creanţa transmisă a fost mai mare.

Atare diferenţă justificată de expert prin calcularea dobânzilor pe perioada ulterioară deschiderii procedurii, atestă faptul că banca a avut în vedere modificări ale creanţei fără a ţine seama de deschiderea procedurii împotriva debitoarei la 7.10.2009.

146

Pe cale de consecinţă, faţă de art.1392 rap. la art.1396 C.civ., valoarea creanţei cedate nu poate fi mai mare decât ceea ce debitorul datorează efectiv, independent de preţul cesiunii, astfel că în sarcina debitoarei se impune a se reţine valoarea rezultată din raportul de expertiză, astfel cum a fost modificat prin răspunsul la obiecţiuni.

Judecătorul sindic a înlăturat concluziile stabilite iniţial de raportul de expertiză, reţinând că această modificare nu are suport ştiinţific, analizând mai degrabă efectele juridice ale trecerii soldului la pierderi, fără a avea în vedere faptul că prin raportul de expertiză întocmit iniţial s-a reţinut un cuantum al creanţei mai mic decât cel arătat în actul de cesiune, respectiv 1.416.388,27 lei, faţă de 1.625.346,35 lei.

Într-adevăr, urmare a contestaţiei debitoarei numai prin raportare la cuantumul creanţei pe care îl arată ca fiind de 1.526.533 lei, se poate considera că aceasta a recunoscut implicit suma datorată, însă, pentru a se reţine cuantumul acesteia faţă de complexitatea cauzei, Curtea nu se poate raporta la prezumţii, ci la calculele efective realizate de expert în baza documentelor puse la dispoziţie de bancă, dintre care şi înscrisuri neavute în vedere cu ocazia efectuării primului raport de expertiză.

Pentru aceste considerente, în temeiul art.312 C.proc.civ, şi art.8 din Legea nr.85/2006, curtea a admis recursul, a modificat sentinţa în sensul că a admis în parte contestaţia în sensul că a reţinut că intimata deţine o creanţă de 920.454,21 lei asupra debitoarei, cu aceasta urmând a fi menţionată în tabel.

6. Posibilitatea recunoscută de lege creditorului care deţine cel puţin 50% din valoarea totală a creanţelor de a înlocui sau de a confirma administratorul judiciar numit provizoriu.

Art. 19 alin. 21 din Legea nr. 85/2006

Astfel, potrivit art. 19 alin. 21 din Legea nr. 85/2006 „Creditorul care deţine cel puţin 50% din valoarea totală a creanţelor poate să decidă, fără consultarea adunării creditorilor, desemnarea unui administrator judiciar sau lichidator în locul administratorului judiciar sau lichidatorului provizoriu ori să confirme administratorul judiciar provizoriu sau, după caz, lichidatorul provizoriu şi să îi stabilească remuneraţia”.

Din simpla lecturare a textului legal citat este evident că acesta permite creditorului care deţine mai mult de 50% din valoarea totală a creanţelor, cum este în speţă creditorul A.G., să „înlocuiască” (termenul corect fiind,

147

însă, „desemneze”) doar pe administratorul judiciar numit provizoriu.

Prin urmare, decizia unui astfel de creditor poate fi luată în condiţiile art. 19 alin. 21 doar o singură dată, pentru că, odată „înlocuit” administratorul judiciar provizoriu, în procedură nu mai există un administrator provizoriu.

Dispoziţiile legale sus citate nu pot fi aplicate de fiecare dată când creditorul cu peste 50% din valoarea totală a creanţelor doreşte să înlocuiască administratorul judiciar, legea având norme speciale pentru alte situaţii de înlocuire decât aceea a administratorului provizoriu.

(Decizia nr. 3918/R-COM/04 Decembrie 2013)

La data de 04.09.2013 creditoarea PB România SA a formulat contestaţie în cadrul dosarului de insolvenţă nr. 1106/1259/2012 aflat pe rolul Tribunalului Specializat Argeş, privind insolvenţa debitoarei SC CU SRL, împotriva deciziei nr. 1/23.08.2013 a creditorului AG, prin care s-a dispus înlocuirea administratorului judiciar Casa de Insolvenţă T. Filiala Bucureşti SPRL, confirmat de judecătorul sindic, cu practicianul în insolvenţă Cabinete Asociate de Practicieni în Insolvenţă M. şi I.

Prin încheierea dată în camera de consiliu la data de 24.09.2013, judecătorul sindic a respins contestaţia şi a dispus înlocuirea administratorului judiciar Casa de Insolvenţă T. Filiala Bucureşti cu Cabinete Asociate de Practicieni în Insolvenţă M. şi I. Totodată, a dispus încetarea atribuţiilor administratorului judiciar Casa de Insolvenţă T. Filiala Bucureşti.

În motivarea hotărârii, s-a arătat că decizia nr. 1/23.08.2012 a fost emisă de creditorul care deţine peste 50% din creanţe, în condiţiile art. 19 alin. 21 din Legea nr. 85/2006. în cauză, la deschiderea procedurii a fost numit administrator judiciar provizoriu CAPI M. şi I., confirmat în adunarea creditorilor din 18.10.2012. în adunarea creditorilor din data de 28.05.2013 s-a decis înlocuirea administratorului judiciar CAPI M. şi I., desemnat definitiv, cu administratorul judiciar Casa de Insolvenţă T. Filiala Bucureşti.

Susţinerea că această decizie, luată cu 93,4% din masa credală, nu poate fi schimbată prin decizia creditorului majoritar ce deţine 50,98% din masa credală, nu poate fi avută în vedere., deoarece legea nu acordă drept de preferinţă deciziei luate în adunarea creditorilor potrivit art. 19 alin. 2 din Legea nr. 85/2006 sau deciziei luate de creditorul majoritar în condiţiile art. 19 alin. 21. Efectele celor două tipuri de hotărâri sunt

148

aceleaşi. Ca atare, pentru identitate de raţiune, contestaţia se impune a fi respinsă.

Împotriva încheierii a formulat recurs creditoarea contestatoare P.B. România SA, criticând-o pentru nelegalitate şi solicitând desfiinţarea acesteia şi a deciziei creditorului AG nr. 1/23.08.2013, cu consecinţa anulării înlocuirii administratorului judiciar confirmat Casa de Insolvenţă T. Filiala Bucureşti, pentru următoarele motive:

- este nelegală şi inadmisibilă înlocuirea în temeiul art. 19 alin. 21, de către creditorul care deţine peste 50% din masa credală, a unui administrator judiciar confirmat de judecătorul sindic.

- practicianul în insolvenţă Cabinete Asociate de Practicieni în Insolvenţă M. şi I. nu mai putea fi numit administrator judiciar în procedura de faţă din cauza numeroaselor şi gravelor încălcări ale îndatoririlor legale şi incompatibilităţii practicianului I.E.S., de care a luat act şi instanţa. Din aceste motive a fost şi schimbat de adunarea creditorilor la 28.05.2013, inclusiv de creditorul AG votând pentru înlocuire.

- este încălcat flagrant principiul colectivităţii şi concursualităţii procedurii insolvenţei, ceilalţi creditori fiind prejudiciaţi de decizia creditorului A.

La data de 05.11.2013 recurenta a depus completare la motivele de recurs, întrucât cererea iniţială de recurs a fost depusă înainte ca motivarea hotărârii recurate să fie publicată. Recurenta a arătat că hotărârea este nelegală şi netemeinică şi ignoră prevederile imperative ale Legii nr. 85/2006 în privinţa procedurii numirii/înlocuirii/confirmării administratorului/lichidatorului judiciar. Astfel, în mod greşit a aplicat judecătorul sindic regulile privind numirea administratorului judiciar provizoriu la înlocuirea administratorului judiciar confirmat.

Casa de Insolvenţă T. Filiala Bucureşti a depus note de şedinţă, solicitând în esenţă admiterea recursului.

Cabinete Asociate de Practicieni în Insolvenţă M. şi I., actual MIT I. SPRL, a invocat în scris excepţia tardivităţii contestaţiei creditoarei PB România SA împotriva deciziei creditorului A.G. nr. 1/23.08.2013. Ulterior, în dezbaterile orale, a invocat şi lipsa calităţii de reprezentat al Casei de avocatură I.K. R.&P.- C., R.& I. SPARL pentru recurentă.

Examinând excepţia de tardivitate a contestaţiei creditoarei PB România SA împotriva deciziei creditorului AG nr. 1/23.08.2013, Curtea constată că aceasta nu este fondată. Astfel, decizia respectivă a fost publicată în Buletinul Procedurilor de Insolvenţă nr. 13943 din data de 26.08.2013, iar contestaţia a

149

fost formulată la data de 28.08.2013, deci în termenul legal de 3 zile prevăzut de art. 19 alin. 3 din Legea nr. 85/2006.

Cât priveşte calitatea de reprezentant al casei de avocatură sus precizate pentru recurentă, excepţia invocată de Cabinete Asociate de Practicieni în Insolvenţă M. şi I., actual M. INSOLV SPRL, a rămas fără obiect, întrucât la dosar a fost depus din partea recurentei înscris prin care declară şi îşi însuşeşte recursul formulat de reprezentantul convenţional Casa de avocatură I.K. R.&P.- C., R. & I. SPARL, precum şi contestaţia şi concluziile acestuia.

Examinând sentinţa prin prisma motivelor de recurs invocate, în raport de dispoz. art. 304 pct. 9 şi 3041 Cod procedură civilă, Curtea constată că recursul este fondat.

Astfel, potrivit art. 19 alin. 21 din Legea nr. 85/2006 „Creditorul care deţine cel puţin 50% din valoarea totală a creanţelor poate să decidă, fără consultarea adunării creditorilor, desemnarea unui administrator judiciar sau lichidator în locul administratorului judiciar sau lichidatorului provizoriu ori să confirme administratorul judiciar provizoriu sau, după caz, lichidatorul provizoriu şi să îi stabilească remuneraţia”.

Din simpla lecturare a textului legal citat este evident că acesta permite creditorului care deţine mai mult de 50% din valoarea totală a creanţelor, cum este în speţă creditorul A.G., să „înlocuiască” (termenul corect fiind, însă, „desemneze”) doar pe administratorul judiciar numit provizoriu.

Prin urmare, decizia unui astfel de creditor poate fi luată în condiţiile art. 19 alin. 21 doar o singură dată, pentru că, odată „înlocuit” administratorul judiciar provizoriu, în procedură nu mai există un administrator provizoriu.

Dispoziţiile legale sus citate nu pot fi aplicate de fiecare dată când creditorul cu peste 50% din valoarea totală a creanţelor doreşte să înlocuiască administratorul judiciar, legea având norme speciale pentru alte situaţii de înlocuire decât aceea a administratorului provizoriu.

În speţă, administratorul Cabinete Asociate de Practicieni în Insolvenţă M. şi I., numit provizoriu prin hotărârea de deschidere a procedurii, a fost confirmat în prima adunare a creditorilor din data de 18.10.2012 exclusiv prin votul creditorului A. G.

La data de 05.03.2013 judecătorul sindic a „luat act” de confirmarea administratorul judiciar Cabinete Asociate de Practicieni în Insolvenţă M. şi I. de către adunarea creditorilor Adunarea Creditorilor din 18.10.2012.

Ulterior, adunarea creditorilor din data de 28.05.2013 a hotărât înlocuirea administratorului judiciar Cabinete Asociate de Practicieni în Insolvenţă M. şi I. cu Casa de Insolvenţă T.

150

Filiala Bucureşti, hotărârea fiind publicată în BPI nr. 9504/30.05.2013.

Prin încheierea din data de 02.07.2013, în temeiul art. 19 alin. 4 din Legea nr. 85/2006, judecătorul sindic a „confirmat” noul administrator judiciar Casa de Insolvenţă T. Filiala Bucureşti, dispunând încetarea atribuţiilor administratorului judiciar provizoriu, desemnat de instanţă, Cabinete Asociate de Insolvenţă "M. şi I.". Încheierea a fost publicată în BPI nr. 13679/19.08.2013.

Se constată astfel că judecătorul sindic a permis adunării creditorilor să înlocuiască administratorul judiciar ce fusese confirmat în condiţiile art. 19 alin. 2 tot după procedura respectivă, deşi Cabinete Asociate de Insolvenţă "M. şi I.” nu mai era administrator provizoriu.

Însă această din urmă hotărâre a judecătorului sindic este executorie din momentul pronunţării şi nu a fost recurată, astfel că a devenit şi definitivă. De efectele ei trebuia să ţină seama creditorul cu peste 50% din creanţele înscrise în procedură, care, astfel, nu mai putea emite decizie în condiţiile art. 19 alin. 21 de schimbare pentru a doua oară a unui administrator judiciar care nu era provizoriu.

Concluzionând în sensul că este nelegală decizia creditorului A. G. de schimbare, în temeiul art. 19 alin. 21 din Legea nr. 85/2006, a administratorului judiciar care nu este cel desemnat provizoriu la deschiderea procedurii, Curtea constată că recursul este fondat.

Ca atare, în baza art. 312 alin. 1- 3 Cod procedură civilă, a fost admis recursul creditoarei PB România SA şi a modificat încheierea în sensul admiterii contestaţiei creditoarei şi anulării deciziei nr.1/23.08.2013, cu consecinţa menţinerii Casei de Insolvenţă T. în calitate de administrator judiciar.

151

SECŢIA PENALĂ ŞI PENTRU CAUZE CU MINORI ŞI DE FAMILIE

1. Individualizarea judiciară a modalităţii de executare a pedepsei. Realizarea scopului preventiv-educativ al pedepsei.

Art. 52 Cod penalArt. 86/1 Cod procedură penală

Astfel, din perspectiva dispoziţiilor art. 52 Cod penal, scopul preventiv educativ al pedepsei constă în reeducarea condamnatului şi formarea unei atitudini corecte faţă de valorile sociale ocrotite de legea penală.

Contrar opiniei recurentului, executarea pedepsei în condiţiile art.86/1 Cod pr. penală în modalitatea respectării obligaţiilor impuse de către prima instanţă nu creează acestuia o situaţie împovărătoare şi nici nu îi cauzează suferinţe ori înjosirea persoanei sale.

152

Dimpotrivă, prezentarea în mod regulat, după un program prestabilit, la Serviciul de Probaţiunea de pe lângă Tribunalul Argeş îl va ajuta pe condamnat să conştientizeze în viitor că valorile sociale ocrotite de legea penală trebuie să fie respectate şi nu încălcate. Faptul că recurentul lucrează în baza unui contract de muncă în Franţa, nu obligă instanţa de judecată să-i înlăture această îndatorire impusă şi să-i aplice o modalitate de executare a pedepsei mai lejeră.

(Decizia penală nr. 664/R/15 octombrie 2013)

Prin sentinţa penală nr.3317 din data de 17 iunie 2013, pronunţată de Judecătoria Piteşti, a fost condamnat inculpatul la pedepsele de: 5 luni închisoare pentru săvârşirea infracţiunii prevăzute de art. 86 alin. 2 din OUG 195/2002 republicată, cu aplicarea art. 320/1 alin. 7 Cod procedură penală, şi 1 an închisoare pentru săvârşirea infracţiunii prevăzută de art. 87 alin. 1 din OUG 195/2002 republicată, în condiţiile art. 320/1 alin. 7 Cod procedură penală.

În temeiul art. 33 lit. b Cod penal, art. 34 lit. b Cod penal, s-a contopit pedepsele şi i s-a aplicat inculpatului pedeapsa cea mai grea, de 1 an închisoare, iar în temeiul art. 86 ind. 1 Cod penal, s-a dispus suspendarea sub supraveghere a executării pedepsei rezultante, fixându-se termen de încercare de 3 ani şi 6 luni.

Pentru a pronunţa această sentinţă, instanţa de fond a reţinut că, la data de 13.02.2011, inculpatul a condus un autovehicul pe drumurile publice având permisul de conducere suspendat şi având în sânge o îmbibaţie alcoolică peste limita legală, respectiv de 1,50 gr%o.

La termenul de judecată din data de 15.04.2013, inculpatul s-a prevalat de dispoziţiile art. 320/1 Cod procedură penală, recunoscând şi regretând săvârşirea faptei, cu precizarea că îşi menţine declaraţiile din faza de urmărire penală.

Astfel, a susţinut că la data de 13.02.2011, în jurul orelor 05:00, a condus un autoturism marca Dacia Logan şi a fost implicat într-un eveniment rutier pe raza municipiului Piteşti, soldat numai cu avarierea autoturismelor implicate, după ce cu câteva ore înainte consumase bere.

Inculpatul a declarat că se consideră vinovat de producerea accidentului întrucât nu a acordat prioritate de trecere altui autoturism şi avea permisul de conducere suspendat, întrucât în ianuarie 2011 fusese implicat într-un eveniment rutier minor pe raza comunei Bogaţi, judeţul Argeş, în condiţiile în care a lovit cu autoturismul gardul locuinţei, însă s-a

153

deplasat la organele de poliţie pentru a anunţa evenimentul rutier şi dovada provizorie de circulaţie expirase chiar în seara precedentă, respectiv 12.02.2011, având reprezentarea să aceasta era valabilă şi a doua zi, respectiv pe data de 13.02.2011.

Deţine permis de conducere categoriile B şi C din anul 1998, nu şi-a desfăşurat activitatea ca şofer profesionist, nu este căsătorit, nu are în întreţinere minori şi în prezent nu are un loc de muncă.

Instanţa de fond a încuviinţat proba cu înscrisuri în circumstanţiere solicitată de către inculpat, fiind depuse la dosarul cauzei o caracterizare eliberată de Primăria Comunei Bogaţi, judeţul Argeş, din cuprinsul căreia a rezultat că inculpatul are o conduită ireproşabilă în colectivitate şi declaraţia autentificată a numitului UIM, care a susţinut că inculpatul nu consumă de regulă buturi alcoolice şi nu-şi poate explica cum a putut să fie implicat în evenimentul rutier.

Din probatoriul administrat în faza de urmărire penală s-a stabilit următoarea situaţie de fapt:

În noaptea de 12/13.02.2011, inculpatul a consumat băuturi alcoolice într-un bar din municipiul Piteşti, după care s-a deplasat cu autoturismul marca Dacia 1310 cu nr. de înmatriculare ***, spre domiciliul său din comuna Bogaţi, judeţul Argeş, iar la intersecţia străzilor Smârdan şi Tineretului din cartierul Craiovei – Mun. Piteşti, nu a acordat prioritate de trecere autoturismului marca Dacia Logan cu nr. de înmatriculare ***, condus de către numitul CD, în mod regulamentar.

Evenimentul rutier a avut loc în jurul orelor 05.00 şi s-a soldat cu avarierea celor două autoturisme implicate şi nu s-au produs vătămări corporale altor persoane.

Organele de poliţie s-au deplasat la faţa locului şi au constatat că în perioada 13.02.2011 – 14.03.2011, inculpatul avea suspendată exercitarea dreptului de a conduce autovehicule pe drumurile publice, urmare a unui eveniment rutier anterior şi figurează în evidenţe ca posesor de permis de conducere categoriile B şi C.

Întrucât inculpatul emana halenă alcoolică, a fost supus etilotestului, reieşind o concentraţie de 0,71 miligrame/litru alcool pur în aerul expirat, după care a fost condus la Spitalul Judeţean Argeş, pentru a-i fi recoltate probe biologice de sânge pentru stabilirea alcoolemiei.

La orele 05:20, inculpatul avea o alcoolemie de 1,50 gr%0, iar la ora 06:20 o alcoolemie de 1,30gr%0, conform buletinului de analiza toxicologică - alcoolemie nr. 92/15.02.2011 întocmit de SML Argeş.

154

Conform adresei nr.267407/22.02.2011 a IPJ Argeş – Serviciul Rutier, inculpatul nu avea dreptul de a conduce autovehicule pe drumurile publice întrucât în perioada 13.02.2011 – 14.03.2011, Serviciul Rutier Argeş i-a suspendat exercitarea dreptului de a conduce autovehicule pe drumurile publice, în baza art. 100 alin. 3 lit. g din OUG 195/2002 republicată.

Fiind administrate probe concludente şi pertinente din care a reieşit vinovăţia inculpatului în ceea ce priveşte săvârşirea infracţiunii prevăzute de art. 86 alin.2 şi art. 87 alin 1 din O.U.G. nr.195/2002 republicată, în condiţiile în care a condus un autovehicul pe drumurile publice având în sânge o îmbibaţie alcoolică peste limita legală de 0,80 gr%0 şi permisul de conducere suspendat, s-a dispus condamnarea sa.

La individualizarea pedepselor ce i-au fost aplicate, instanţa de fond a avut în vedere criteriile generale de individualizare statornicite de dispoziţiile art. 72 Cod penal, respectiv limitele fixate în textul incriminator, reduse cu 1/3 urmare a aplicării art. 320/1 alin 7 Cod procedură penală, gradul de pericol social al faptei comise dedus din gradul alcoolemiei, faptul că pe fondul consumului de băuturi alcoolice şi având permisul de conducere suspendat, inculpatul a produs un accident rutier care putea avea consecinţe mult mai grave, circumstanţele personale ale inculpatului, care nu figurează în evidenţa cazierului judiciar cu antecedente penale, a recunoscut şi regretat săvârşirea faptei.

Prima instanţă l-a condamnat pe inculpat la pedepsele de 1 an închisoare şi 5 luni închisoare, care au fost contopite, în temeiul art. 33 lit. b Cod penal, art. 34 lit. b Cod penal şi i-a aplicat pedeapsa cea mai grea, de 1 an închisoare.

Ca modalitate de individualizare a executării pedepsei rezultante, instanţa de fond a apreciat că scopul preventiv educativ prevăzut de art. 52 Cod penal poate fi atins şi fără executarea în condiţii de privare de libertate, ci prin suspendarea sub supraveghere, în temeiul art. 86/1 Cod penal pe durata unui termen de încercare de 3 ani şi 6 luni stabilit, în baza art. 86/2 Cod penal.

În condiţiile în care inculpatul a fost implicat într-un accident rutier şi a fost condamnat pentru comiterea a două infracţiuni, prima instanţă a considerat că nu se impune aplicarea suspendării condiţionate a executării pedepsei.

Împotriva acestei sentinţe a formulat recurs inculpatul, numai sub aspectul individualizării judiciare a modalităţii de executare a pedepsei, solicitând aplicarea dispoziţiilor art.81 Cod penal. Aceasta întrucât obligaţiile impuse în temeiul art.86/3 Cod pr. penală, în mod special obligaţia impusă de a se prezenta la

155

Serviciul de Probaţiune sunt greu de realizat, dat fiind faptul că lucrează în baza unui contract de muncă în străinătate.

Examinând hotărârea recurată, atât prin prisma motivelor de recurs invocate, cât şi din oficiu, astfel cum impun dispoziţiile art.385/6 alin. ultim. Cod pr. penală, Curtea consideră că recursul este nefondat.

Astfel, din perspectiva dispoziţiilor art. 52 Cod penal, scopul preventiv educativ al pedepsei constă în reeducarea condamnatului şi formarea unei atitudini corecte faţă de valorile sociale ocrotite de legea penală.

Contrar opiniei recurentului, executarea pedepsei în condiţiile art.86/1 Cod pr. penală în modalitatea respectării obligaţiilor impuse de către prima instanţă nu creează acestuia o situaţie împovărătoare şi nici nu îi cauzează suferinţe ori înjosirea persoanei sale.

Dimpotrivă, prezentarea în mod regulat, după un program prestabilit, la Serviciul de Probaţiunea de pe lângă Tribunalul Argeş îl va ajuta pe condamnat să conştientizeze în viitor că valorile sociale ocrotite de legea penală trebuie să fie respectate şi nu încălcate. Faptul că recurentul lucrează în baza unui contract de muncă în Franţa, nu obligă instanţa de judecată să-i înlăture această îndatorire impusă şi să-i aplice o modalitate de executare a pedepsei mai lejeră.

Dimpotrivă, Curtea reaminteşte inculpatului că încălcarea acestei îndatoriri are consecinţe grave în sensul art. 86/4 Cod pr. penală.

În altă ordine de idei, săvârşirea a două infracţiuni privind circulaţia autovehiculelor pe drumurile publice, având permis de conducere suspendat, dar şi o îmbibaţie alcoolică de 1,50 gr%o, constituie argumente suficiente care să pledeze în favoarea menţinerii modalităţii de executare prevăzută de art.86/1 Cod penal, cu atât mai mult cu cât alineatul 3 al art. 86/3 Cod penal interzice inculpatului predispus la încălcarea regulilor de circulaţie şi dreptul de a mai conduce vreun autovehicul în perioada termenului de încercare.

Prin urmare, în temeiul art.385/15 pct.1 lit. b Cod pr. penală, Curtea a respins ca nefondat recursul inculpatului.

2. Îndreptarea erorii materiale. Inadmisibilitatea recursului declarat împotriva încheierii prin care instanţa a dispus îndreptarea erorii materiale.

Art. 195 Cod procedură penală

În consecinţă, în temeiul art. 195 Cod procedură penală, instanţa a dispus îndreptarea erorii materiale

156

strecurate în dispozitivul încheierii penale nr. 387 din data de 23 mai 2012 pronunţată de Judecătoria Rm. Vâlcea în dosarul nr. 15245/288/2011, în sensul că nu are calea de atac a recursului în termen de 10 zile de la comunicare, fiind definitivă.

Împotriva acestei încheieri a declarat recurs inculpatul care a criticat-o pentru nelegalitate şi netemeinicie.

Examinând încheierea supusă recursului, curtea constată că această cale de atac este inadmisibilă.

Hotărârea împotriva căreia inculpatul a declarat recurs este definitivă, nefiind supusă nici unei căi de atac ordinare.

(Decizia penală nr. 941/R/30 Octombrie 2013)

Prin sentinţa penală nr.406 din 30 mai 2012, Judecătoria Râmnicu Vâlcea, în baza art. 195 Cod pr. Penal, a dispus, din oficiu, îndreptarea erorii materiale strecurate în dispozitivul încheierii penale de înlăturare a omisiunii vădite, nr. 387 din data de 23 mai 2012, pronunţată de Judecătoria Rm.Valcea în dosarul nr. 15245/288/2011, în sensul că nu are calea de atac a recursului în termen de 10 zile de la comunicare, fiind definitivă.

Pentru a pronunţa această încheiere, Judecătoria Râmnicu Vâlcea, a reţinut că prin dispozitivul încheierii penale nr. 387 din data de 23 mai 2012 pronunţată de Judecătoria Rm.Valcea în dosarul nr. 15245/288/2011, referitor la cheltuielile judiciare către stat, s-a menţionat drept cale de atac recursul în termen de 10 zile de la comunicare.

S-a constatat că, din eroare s-a menţionat drept cale de atac, pentru încheierea de înlăturare a omisiunii vădite, recursul în termen de 10 zile de la pronunţare, întrucât, potrivit prevederilor art. 2781 alin. 10 şi 13 C. proc. pen., hotărârea judecătorului pronunţată potrivit art. 2781 alin. 8 C. proc. pen., este definitivă.

In consecinţă, în temeiul art. 195 C. proc. pen., instanţa a dispus îndreptarea erorii materiale strecurate în dispozitivul încheierii penale nr. 387 din data de 23 mai 2012 pronunţată de Judecătoria Rm.Valcea în dosarul nr. 15245/288/2011, în sensul că nu are calea de atac a recursului în termen de 10 zile de la comunicare, fiind definitivă.

Împotriva acestei încheieri a declarat recurs inculpatul care o critică pentru nelegalitate şi netemeinicie.

Examinând încheierea supusă recursului, curtea constată că această cale de atac este inadmisibilă.

Hotărârea împotriva căreia inculpatul a declarat recurs este definitivă, nefiind supusă nici unei căi de atac ordinare.

157

În consecinţă, în baza disp.art.385/15 pct.1 lit.a Cod procedură penală, Curtea a respins ca inadmisibil recursul declarat de inculpat.

3. Cerere de întrerupere a executării pedepsei. Condiţiile legale de admisibilitate a cererii.

Art.453 lit. c) Cod procedură penală raportat la art. 455 Cod procedură penală

Motivul invocat de către condamnat, respectiv gradul avansat de deteriorare a casei, nu se circumscrie dispoziţiilor legale sus menţionate, fiind lipsit de fundament, deoarece o eventuală punere în libertate pe o perioadă de cel mult 3 luni nu ar curma şi nu ar înlătura consecinţele la care se referă condamnatul.

Consolidarea, renovarea imobilului, chiar şi reale de ar fi, fiind de anvergură şi costisitoare, nu pot avea loc în intervalul de 3 luni de zile, depăşind posibilităţile materiale ale condamnatului. Acesta raţionament al Curţii se întemeiază pe concluziile anchetei sociale întocmite în cauză şi înaintate instanţei de către Primăria comunei Topana, judeţul Olt.

(Sentinţa penală nr. 188/F/11 Noiembrie 2013)

Prin cererea înregistrată la data de 10.07.2013, prin declinare de la Tribunalul Argeş, petiţionarul a solicitat întreruperea executării pedepsei ce i-a fost aplicată de Curtea de Apel Piteşti, invocând motivele sociale circumscrise ipotezei prevăzute de lit. c) a art.453 Cod pr.penală rap. la art. 455 Cod pr. penală.

Examinând actele şi lucrările dosarului, Curtea reţine ca situaţie premisă că, prin sentinţa penală nr. 207/F din 29 decembrie 2012 pronunţată de Curtea de Apel Piteşti şi rămasă definitivă prin nerecurare, petiţionarul a fost condamnat la pedeapsa rezultantă de 21 de ani, 10 luni şi 9 zile închisoare în condiţii de penitenciar, fiind încarcerat în baza mandatului de executare a pedepsei închisorii nr.119/2011 din 30 ianuarie 2012 emis de către aceeaşi instanţă.

Motivul invocat de către condamnat, respectiv gradul avansat de deteriorare a casei, nu se circumscrie dispoziţiilor legale sus menţionate, fiind lipsit de fundament, deoarece o eventuală punere în libertate pe o perioadă de cel mult 3 luni nu

158

ar curma şi nu ar înlătura consecinţele la care se referă condamnatul.

Consolidarea, renovarea imobilului, chiar şi reale de ar fi, fiind de anvergură şi costisitoare, nu pot avea loc în intervalul de 3 luni de zile, depăşind posibilităţile materiale ale condamnatului. Acesta raţionament al Curţii se întemeiază pe concluziile anchetei sociale întocmite în cauză şi înaintate instanţei de către Primăria comunei Topana, judeţul Olt.

Prin urmare, Curtea a respins cererea de întrerupere a executării pedepsei.

4. Conflict negativ de competenţă. Art. 30 alin.1 lit. a Cod procedură penală

La stabilirea competenţei soluţionării cauzei, punctul de plecare îl reprezintă dispoziţiile art.30 alin.1 lit. a Cod procedură penală.

Din perspectiva acestora, competenţa după teritoriu este determinată de locul unde a fost săvârşită infracţiunea.

(Sentinţa penală nr. 189/F/ 11 Noiembrie 2013)

Prin sentinţa penală nr.429 din 1 1septembrie 2013, Judecătoria Râmnicu Vâlcea şi-a declinat competenţa de soluţionare a plângerii formulate de petenta AGENŢIA DE PLĂŢI ŞI INTERVENŢII PENTRU AGRICULTURĂ, cu sediul în Bucureşti, împotriva rezoluţiei procurorului din data de 9 octombrie 2012, în dosarul nr.124/P/2012, al D.N.A. – Serviciul teritorial Piteşti, în favoarea Judecătoriei Piteşti, sesizând, totodată, Curtea de Apel Piteşti pentru soluţionarea conflictului negativ de competenţă.

Soluţia de sesizare a Curţii a fost justificată de declinarea competenţei de soluţionare a aceleiaşi plângeri, prin sentinţa penală nr. 2567 din 16 mai 2013 a Judecătoriei Piteşti.

Analizând actele şi lucrările dosarului, Curtea consideră că Judecătoriei Piteşti îi aparţine competenţa soluţionării cauzei, punctul de plecare fiind dispoziţiile art.30 alin.1 lit.a Cod pr.penală.

Din perspectiva acestora, competenţa după teritoriu este determinată de locul unde a fost săvârşită infracţiunea.

In cauza în care s-a ivit conflictul negativ de competenţă, locul în care se susţine de către procuror că s-a săvârşit infracţiunea este Judecătoria Piteşti, instanţă căreia expertul i-a înaintat raportul de expertiză întocmit.

159

Cum infracţiunea pentru care procurorul a adoptat o soluţie, în temeiul art.278 Cod pr.penală, este reglementată de dispoziţiile art.260 Cod penal, iar potrivit art.278/1 alin.1 Cod pr.penală, judecătoria este instanţa competentă să soluţioneze cauza, pentru această infracţiune, Curtea apreciază că Judecătoria Piteşti este competentă să soluţioneze în fond plângerea formulată de petenta Agenţia de Plăţi şi Intervenţii Pentru Agricultură, cu sediul în Bucureşti, împotriva rezoluţiei procurorului din data de 9 octombrie 2012, în dosarul nr.124/P/2012, al D.N.A. – Serviciul Teritorial Piteşti.

Pentru aceste motive, în baza disp. art. 43 Cod procedură penală, Curtea a stabilit competenţa teritorială de soluţionare a cauzei care formează obiectul dosarului nr. 25021/280/2012 în favoarea Judecătoriei Piteşti.

5. Măsura obligării de a nu părăsi localitatea. Înlocuirea măsurii obligării de a nu părăsi localitatea cu măsura arestării preventive, în cazul în care inculpatul încălcat cu rea-credinţă această măsură, nerespectând obligaţiile impuse de instanţă.

Art. 145 Cod procedură penală

Ca situaţie premisă, Curtea reţine arestarea preventivă a inculpatului TFT, dispusă prin încheierea nr.37 din 22.06.2012, înlocuită ulterior de Curtea de Apel Piteşti prin decizia nr.335/R/24.05.2013 cu aceea a obligării de a nu părăsi localitatea de domiciliu, cu consecinţa instituirii în sarcina inculpatului a obligaţiilor prevăzute de art. 145 alin. 11 lit. a) – d) şi a măsurilor prevăzute de alin.12 lit. c), f) Cod procedură penală.

Programul de supraveghere a fost respectat de către inculpat pe perioada liberării sale numai în lunile iunie – septembrie 2013, însă începând cu data de 02.10.2013, fiind emis mandatul de executare a pedepsei închisorii nr.484/D/2010 din 02.10.2013 de către Tribunalul Bacău, inculpatul nu a mai fost găsit la domiciliu.

În aceste condiţii de nerespectare a programului se supraveghere este justificată înlocuirea măsurii preventive restrictive de libertate cu detenţia preventivă, inculpatul dovedind rea-credinţă şi încălcând obligaţiile impuse de către instanţa care, la data de 22.06.2012, a apreciat oportunitatea liberării.

Niciunul din argumentele invocate în susţinerea recursului declarat nu are forţa necesară înclinării balanţei în sensul menţinerii măsurii obligării de a nu părăsi

160

localitatea atâta timp cât i se impută inculpatului tocmai neîndeplinirea acestei obligaţii.

Cu alte cuvinte, Curtea nu are garanţia că inculpatul, liberat din nou, va respecta întocmai obligaţiile care i se impun.

(Decizia penală nr. 713/R/04 noiembrie 2013)

Prin încheierea din 30 octombrie 2013, pronunţată de Tribunalul Vâlcea, în temeiul art. 145 alin. 3 Cod procedură penală, raportat la art. 160a alin. 4 Cod procedură penală, art. 148 alin. 1 lit. a1 şi art. 150 alin. 2 Cod procedură penală, s-a înlocuit măsura preventivă a obligării de a nu părăsi localitatea luată faţă de inculpat de Curtea de Apel Piteşti, prin decizia nr. 335/R din 24 mai 2013, pronunţată în dos. nr. 11691/90/2013, cu măsura preventivă a arestării, dispunându-se arestarea preventivă a inculpatului TFT şi emiterea de îndată a mandatului de arestare preventivă, s-a admis cererea formulată de inculpatul AAI, s-a încuviinţat, în cadrul obligaţiei de a nu părăsi ţara, schimbarea locuinţei inculpatului AAI şi s-a respins ca nefondată cererea formulată de inculpatul PSC privind încuviinţarea deplasării în Germania în perioada 3.11.2013 – 10.11.2013.

Pentru a dispune astfel, instanţa de fond a reţinut, că prin rechizitoriu s-a dispus trimiterea în judecată a unui număr de 5 inculpaţi, printre care şi a inculpatului TFT, pentru săvârşirea în concurs real şi ideal a infracţiunilor de aderare/sprijinire a unui grup infracţional organizat cu caracter transnaţional fraudă informatică şi înşelăciune cu consecinţe deosebit de grave prevăzută de art. 7 alin. 1 din Legea nr. 39/2003, art. 49 din legea nr. 161/2003 cu aplicarea art. 41 alin.2 Cod penal, art. 215 alin.1,2,3,5 Cod penal cu aplic. art. 41 alin.2 Cod penal şi art. 33 lit. a şi b Cod penal.

Iniţial, împotriva inculpatului TFT s-a dispus luarea măsurii arestării preventive prin încheierea nr. 37 din 22.06.2012, înlocuită ulterior de Curtea de Apel Piteşti prin decizia nr. 335/R din 24 mai 2013 cu aceea a obligării de a nu părăsi localitatea de domiciliu, inculpatul fiind obligat să respecte obligaţiile prev. de art. 145 alin.1 1 lit. a - d şi măsurile prevăzute de alin. 12 lit. c, f Cod procedură penală.

În perioada scursă de la 24 mai 2013, inculpatul a respectat dispoziţiile instanţei de control judiciar, îndeplinind toate obligaţiile ce i-au fost impuse, prezentându-se la fiecare termen de judecată, dovedind astfel interes în cooperarea cu

161

organele judiciare în vederea stabilirii adevărului şi soluţionării cu celeritate a cauzei.

De asemenea, tot în această perioadă, inculpatul a formulat mai multe cereri de revocare, încetare, părăsire temporară a ţării însă, de fiecare dată, tribunalul a apreciat că există un potenţial risc ca inculpatul lăsat în libertate să părăsească ţara şi să se sustragă de la judecată, în condiţiile în care asupra acestuia planează pericolul de a dispărea.

Acest potenţial risc de a se sustrage de la cercetarea judecătorească a fost dat de faptul că, prin sentinţa penală nr. 346/D din 25 noiembrie 2010 a Tribunalului Bacău, inculpatul TFT a fost condamnat la pedeapsa de 10 ani închisoare pentru săvârşirea infracţiunilor prev. de art. 13 alin.1,2,3 raportat la art. 12 alin.2 lit. a din Legea nr. 678/2001 , art. 12 alin. 1 din aceeaşi lege i art. 7 din Legea nr. 39/2003.

Ulterior, inculpatul a atacat această sentinţă rămasă definitivă, cu contestaţie în anulare care la data de 02.05.2013 a fost admisă de ÎCCJ , însă în urma rejudecării recursului, la data de 01.10.2013 , instanţa supremă a respins ca nefondat recursul declarat de inculpat .

În urma relaţiilor solicitate la Compartimentul de executări penale din cadrul Tribunalului Bacău a rezultat că mandatul de executare a pedepsei de 10 ani închisoare nu a fost pus în executare întrucât condamnatul TFT este plecat din ţară, fiind dat în urmărire.

De asemenea Administraţia Naţională a Penitenciarelor a comunicat faptul că în prezent inculpatul TFT nu figurează încarcerat în vreun penitenciar din ţară.

De precizat, a reţinut instanţa de fond, că inculpatul s-a prezentat ultima dată în faţa acestei instanţe la termenul de judecată din 18 septembrie 2013, iar la termenele de judecată din 09.10. 2013, respectiv 30.10.2013, acesta a lipsit şi nici nu a încunoştinţat instanţa despre motivele împiedicării prezentării la proces.

Poliţia Municipiului Oneşti, desemnată de instanţă cu supravegherea inculpatului pe perioada măsurii obligării de a nu părăsi localitatea, cu adresa nr. 152979 din 24.10.2013 a comunicat că în perioada iunie – septembrie 2013 inculpatul a respectat programul de supraveghere stabilit însă din data de 02.10.2013 când pe numele acestuia a fost emis mandatul de executare a pedepsei închisorii nr. 484/D/2010 din 02.10.2013 de către Tribunalul Bacău acesta nu a mai respectat programul de supraveghere nefiind găsit nici la domiciliu.

162

La termenul de judecată de astăzi, procurorul de şedinţă a solicitat înlocuirea măsurii obligării de a nu părăsi localitatea cu măsura arestării preventive, întrucât inculpatul a încălcat cu rea-credinţă această măsură, nerespectând obligaţiile impuse de instanţă.

Cererea formulată a fost apreciată ca întemeiată, întrucât, aşa cum rezultă din circumstanţele sus-menţionate, într-adevăr inculpatul TFT a încălcat cu rea-credinţă măsura de a nu părăsi localitatea chiar dacă potrivit dispoziţiilor art. 145 alin.3 Cod procedură penală, i s-a atras atenţia că în caz de încălcare cu rea-credinţă a măsurilor sau a obligaţiilor ce-i revin se va lua, faţă de acesta, măsura arestării preventive.

Prin urmare, văzând şi dispoziţiile art. 160a Cod procedură penală, coroborat cu art. 154 alin.3 Cod procedură penală, art. 148 alin. 1 lit. a 1 Cod procedură penală, tribunalul a dispus înlocuirea măsurii preventive a obligării de a nu părăsi localitatea de domiciliu, cu măsura arestării preventive a inculpatului TFT, urmând ca în raport de dispoziţiile art. 151 Cod procedură penală, să fie emis mandatul de arestare.

În ceea ce priveşte cererea de încuviinţare, în cadrul obligaţiei de a nu părăsi ţara, a schimbării locuinţei inculpatului AAI, tribunalul a apreciat-o ca întemeiată, astfel că a admis-o şi, pe cale de consecinţă, a desemnat ca organ de supraveghere Inspectoratul de Poliţie Judeţean Vâlcea – Serviciul de Investigaţii Criminale .

Asupra cererii formulată de inculpatul PSC de încuviinţare a deplasării în perioada 03.11. 2013 – 10.11.2013, în Germania, instanţa de fond a reţinut următoarele:

Prin cererea formulată la termenul de judecată de astăzi, inculpatul PSC a solicitat să i se încuviinţeze deplasarea pe perioada 3.11.2013 – 10.11.2013 în Germania, susţinând, în esenţă, că a respectat obligaţiile impuse de instanţa de judecată, s-a prezentat la fiecare termen de judecată dovedind, astfel, interes în cooperarea cu organele judiciare în vederea stabilirii adevărului şi soluţionării cu celeritate a cauzei, că în raport de prevederile legale ce ocrotesc raporturile de familie, îi este garantat dreptul de a avea posibilitatea ca oricând să îşi poată vizita familia stabilită în Germania.

Instanţa de fond a apreciat, că inculpatul a fost trimis în judecată în stare de arest preventiv, prin rechizitoriul nr. 55D/P/2011 al DIICOT BT Vâlcea, alături de alţi 4 inculpaţi, sub aspectul săvârşirii infracţiunilor prevăzute de art. 7 alin.1 din Legea nr. 39/2003, art. 49 din Legea nr. 161/2003, cu

163

aplicarea art. 41 alin.2 Cod penal, art. 215 alin.1,2,3,5 cu aplicarea art. 41 alin.2 Cod penal şi art. 33 lit. a şi b Cod penal.

În esenţă, în fapt, cei cinci inculpaţi sunt acuzaţi, că începând cu anul 2009, au aderat şi sprijinit fiecare câte un grup infracţional organizat, specializat în comiterea de fraude informatice şi înşelăciuni, fiecare dintre ei având roluri bine prestabilite, prejudiciind un număr de 424 de cetăţeni străini, cu 85.186,88 USD, 47.860,37 EUR, 1300 CAD, 2690 GBP, 2500 AUD şi 4500 NZD.

În cadrul fiecărui grup infracţional de crimă organizată la care inculpaţii au aderat şi sprijinit, au avut rolul de intermediere a ridicării sumelor bani din străinătate.

Astfel, inculpatul PSC, începând cu anul 2009, a efectuat activităţi constante de ridicare din străinătate a sumelor în valută cu care au fost prejudiciate victimele în tranzacţii frauduloase prin internet, primind detaliile transferurilor băneşti de la MC pe care le re-transmitea în vederea încasării în Italia.

Prin încheierea nr.44 din 22 iulie 2012, pronunţată în dosarul, nr. 586/90/2012, în baza art.153 alin.3 Cod procedură penală, s-a dispus executarea mandatului de arestare preventivă nr. 60/U/17 mai 2010 faţă de inculpatul PSC şi încarcerarea acestuia în Centrul de Reţinere şi arestare Preventivă din cadrul IPJ Vâlcea.

Ulterior, prin încheierea din 16 ianuarie 2013, rămasă definitivă, s-a dispus înlocuirea acestei măsuri cu măsura preventivă a obligării de a nu părăsi localitatea de domiciliu, iar prin încheierea din 19 iunie 2013 rămasă definitivă prin nerecurate, această măsură a fost înlocuită cu măsura obligării de a nu părăsi ţara.

Tribunalul a apreciat, că inculpatului PSC i se aduc acuzaţii grave de comiterea unor infracţiuni de aderare la un grup infracţional organizat, fraude informatice şi înşelăciune în dauna unui număr de 424 de părţi vătămate, cetăţeni străini.

Eliberarea persoanei a cărei libertate a fost restrânsă pe durata procedurii, presupune analizarea de către organul judiciar a garanţiilor care să asigure prezenţa inculpatului în cauză la judecată.

Or, sub acest aspect, deşi nu este recidivist, există un potenţial risc ca inculpatul, lăsat în libertate, să părăsească ţara şi să se sustragă de la cercetarea judecătorească, în condiţiile în care asupra acestuia planează pericolul de a dispărea.

164

Motivele invocate în susţinerea cererii nu sunt de natură a duce la concluzia că inculpatul prezintă garanţia că se va prezenţa în instanţă.

De precizat, a reţinut tribunalul, că inculpatul, pentru aceleaşi motive, a solicitat la termenul de judecată din data de 09 octombrie 2013 revocarea măsurii preventive.

Ca atare, pentru a asigura desfăşurarea în condiţii corespunzătoare a procesului, instanţa de fond a apreciat, că nu este oportună revocarea măsurii obligării de a nu părăsi ţara, motiv pentru care cererea a fost respinsă ca nefondată.

Împotriva acestei încheieri a formulat recurs inculpatul TFT, care a solicitat respingerea cererii de înlocuire a măsurii obligării de a nu părăsi localitatea cu măsura arestării preventive, arătând că nu s-a făcut dovada relei - credinţe în neîndeplinirea obligaţiilor ce îi reveneau inculpatului pe perioada liberării sale.

Examinând hotărârea recurată, Curtea a considerat că recursul inculpatului este nefondat.

Ca situaţie premisă, Curtea reţine arestarea preventivă a inculpatului TFT, dispusă prin încheierea nr.37 din 22.06.2012, înlocuită ulterior de Curtea de Apel Piteşti prin decizia nr.335/R/24.05.2013 cu aceea a obligării de a nu părăsi localitatea de domiciliu, cu consecinţa instituirii în sarcina inculpatului a obligaţiilor prevăzute de art. 145 alin. 11 lit. a) – d) şi a măsurilor prevăzute de alin.12 lit. c), f) Cod procedură penală.

Programul de supraveghere a fost respectat de către inculpat pe perioada liberării sale numai în lunile iunie – septembrie 2013, însă începând cu data de 02.10.2013, fiind emis mandatul de executare a pedepsei închisorii nr.484/D/2010 din 02.10.2013 de către Tribunalul Bacău, inculpatul nu a mai fost găsit la domiciliu.

În aceste condiţii de nerespectare a programului se supraveghere este justificată înlocuirea măsurii preventive restrictive de libertate cu detenţia preventivă, inculpatul dovedind rea-credinţă şi încălcând obligaţiile impuse de către instanţa care, la data de 22.06.2012, a apreciat oportunitatea liberării.

Niciunul din argumentele invocate în susţinerea recursului declarat nu are forţa necesară înclinării balanţei în sensul menţinerii măsurii obligării de a nu părăsi localitatea atâta timp cât i se impută inculpatului tocmai neîndeplinirea acestei obligaţii.

Cu alte cuvinte, Curtea nu are garanţia că inculpatul, liberat din nou, va respecta întocmai obligaţiile care i se impun.

165

Prin urmare, în temeiul art.385/15 pct. 1 lit. b Cod pr.penală, Curtea a respins ca nefondat recursul declarat de inculpat împotriva încheierii din data de 30 octombrie 2013, pronunţată de Tribunalul Vâlcea, în dosarul nr.11691/90/2012.

6. Cererea de liberare provizorie sub control judiciar. Obligaţia instanţei de judecată de a verifica atât îndeplinirea condiţiilor formale referitoare la admisibilitatea în principiu a cererii, cât şi a condiţiilor de temeinicie. Acordarea beneficiului liberării provizorii sub control judiciar este condiţionată de adecvarea acesteia cu scopul pentru care s-a dispus măsura arestării preventive.

Art. 136 Cod procedură penală

Liberarea provizorie sub control judiciar este un drept subiectiv şi o garanţie constituţională a inculpatului arestat preventiv. Prin urmare, nu este o simplă oportunitate sau o vocaţie a inculpatului lăsată la aprecierea discreţionară a instanţei. Exercitarea acestui drept subiectiv este supusă condiţiilor prevăzute de legea penală.

În cauză, în mod corect instanţa a constatat că sunt îndeplinite condiţiile formale referitore la admisibilitatea în principiu a cererii inculpatului, dar nu sunt îndeplinite şi condiţiile de temeinicie. Sub acest din urmă aspect, instanţa trebuie să aibă în vedere dispoziţiile art. 136 Cod procedură penală, potrivit cărora acordarea beneficiului liberării provizorii sub control judiciar este adecvată scopului pentru care s-a dispus măsura arestării preventive.

În mod corect s-a constatat că nu sunt îndeplinite cerinţele prevăzute de acest text de lege, având în vedere ansamblul probelor administrate până în prezent, din care rezultă că inculpatul este cercetat penal pentru săvârşirea infracţiunii de comercializare de a diferitelor substanțe susceptibile de a avea efecte psihoactive şi a drogurilor de risc. Activitatea inculpatului s-a desfăşurat pe o perioadă relativ lungă de timp, iar comercializarea acestor substanţe s-a realizat faţă de un număr mare de consumatori din municipiul Piteşti. De remarcat ca această activitate infracţională a fost desfăşurată de către inculpat împreună cu alte persoane cercetate în aceeaşi cauză.

(Decizia penală nr. 738/R/6 Noiembrie 2013)

166

Prin încheiere nr.1210 din data de 30 octombrie 2013, pronunţată de Tribunalul Argeş, în baza art.160/8a alin. 6 Cod procedură penală, s-a respins cererea de liberare provizorie sub control judiciar formulată de inculpat.

Pentru a dispune astfel, instanţa de fond a constatat că, la data de 29.10.2013, a fost înregistrată la această instanţă cererea de liberare provizorie sub control judiciar, formulată de inculpat.

În motivarea cererii, petentul - inculpat a arătat că se află la primul contact cu legea penală, a recunoscut şi regretat fapta, în cauză sunt opt inculpaţi, iar şase dintre aceştia au fost puşi în libertate, şi că este student în anul II la Facultatea de Drept şi doreşte să-şi continue studiile.

Din dosarul de urmărire penală, tribunalul a reţinut următoarea situaţie de fapt:

Prin rezoluţia nr.95/07.10. 2013 s-a început urmărirea penală faţă de învinuiţii PAM, zis „S”, PAG, zis „M”, NLM, zis „F”, GIB, zis „C”, BIR, zis „P” pentru săvârşirea infr. prev. şi ped. de art. 16 din Legea nr.194/2011 cu aplicarea art. 41 alin. 2 Cod penal şi faţă de învinuit pentru săvârşirea infr. prev. şi ped. de art. 2 alin. 1 din Legea 143/2000, art. 16 alin. 1 din Legea 194/2011 cu aplicarea art. 41 alin. 2 Cod penal, toate în condiţiile art. 33 lit. a C.pen.

Prin ordonanţa nr.96/11.10.2013 s-au extins cercetările şi s-a început urmărirea penală faţă de învinuiţii MC şi MFC, zis „C” pentru săvârşirea infr. prev. şi ped. de art. 16 din Legea 194/2011 cu aplicarea art. 41 alin. 2 C.pen.

Prin ordonanţa nr.99/15.10.2013 s-au extins cercetările şi s-a început urmărirea penală faţă de învinuitul PAM pentru săvârşirea infr. prev. şi ped. de art. 2 alin. 1 din Legea 143/2000, art. 16 alin. 1 din Legea nr.194/2011 cu aplicarea art. 41 alin. 2 C.pen., toate în condiţiile art. 33 lit. a C.pen.

Prin ordonanţa nr.100/15.10.2013 s-au extins cercetările şi s-a început urmărirea penală faţă de învinuitul RFD, zis „M”, pentru săvârşirea infr. prev. şi ped. de art. 2 alin. 1 din Legea 143/2000 cu aplic. art. 41 alin. 2 C.pen.

În esenţă, s-a reţinut că inculpaţii au achiziţionat şi apoi au revândut unui număr mare de consumatori din Municipiul Piteşti, inclusiv investigatorilor sub acoperire desemnaţi în cauză, diferite cantităţi de substanţe susceptibile de a avea efecte psihoactive, iar trei dintre inculpaţi, ŞI droguri de risc.

Prin ordonanţele nr.126D/P/2012 din data de 15.10.2013 s-a pus în mişcare acţiunea penală faţă de inculpaţi pentru săvârşirea infr. prev. de art. 2 alin. 1 din Legea nr.143/2000, art. 16 alin. 1 din Legea 194/2011 cu aplicarea art. 41 alin. 2 C.pen., toate în condiţiile art. 33 lit. a C.pen.

167

De asemenea, la aceeaşi dată, inculpaţii au fost reţinuţi.

Prin încheierea nr.78/CC din 16.10.2013, pronunţată de Tribunalul Argeş, s-a admis propunerea DIICOT- Serviciul Teritorial Piteşti şi, în baza art.149/1 şi art. 148 lit.f Cod procedură penală, s-a dispus arestarea preventivă a inculpaţilor.

Pentru a dispune astfel, instanţa de fond a avut în vedere următoarele:

În speţă a fost îndeplinită condiţia cerută de art.143 Cod procedură penală, în sensul că există probe că inculpaţii au comis faptele pentru care sunt cercetaţi.

În cauză au fost audiaţi circa 40 de martori, care i-au indicat pe inculpaţi drept furnizori de substanţe cu efet psihoactiv sau de droguri de risc.

Din transcrierea interceptărilor telefonice şi din depoziţiile martorilor pomeniţi a rezultat întreaga activitate infracţională a inculpaţilor.

În plus, o parte dintre aceştia au vândut substanţe cu efect psihoactiv chiar investigatorilor sub acoperire desemnaţi în cauză.

Din rapoartele de constatare tehnic-ştiinţifică a rezultat faptul că substanţele ridicate de la o parte dintre inculpaţi sunt substanţe psihoactive sau droguri de risc.

În fine, o parte dintre inculpaţi au recunoscut că achiziţionau substanţe psihoactive, însă pentru consum propriu şi doar ocazional împrumutau sau făceau schimb cu alţi consumatori, prieteni de-ai lor.

Instanţa de fond a apreciat că aceste precizări ale inculpaţilor sunt contrazise de probele dosarului, probe pe baza cărora procurorul a întocmit o hartă relaţională care dovedeşte o activitate infracţională decât cea pe care şi-o asumă inculpaţii.

De asemenea, s-a apreciat că în speţă se regăseşte cazul de arestare prev.de art.148 lit.f Cod procedură penală, în sensul că pedeapsa prevăzută de lege pentru infracţiunile aflate în cercetare este închisoarea mai mare de 4 ani şi există probe certe că lăsarea în libertate a inculpaţilor prezintă un pericol concret pentru ordinea publică.

În legătură cu acest ultim aspect, tribunalul a considerat că pericolul concret despre care vorbeşte textul de lege este dovedit de natura şi modalitatea de comitere a faptelor, de amploarea activităţii infracţionale, dar şi de împrejurarea că în foarte multe cazuri destinatarii substanţelor psihoactive au fost elevi de liceu.

În acest context, s-a apreciat că, cel puţin în acest moment, ordinea publică ar fi realmente periclitată prin lăsarea în libertate a inculpaţilor.

168

S-a apreciat de către prima instanţă că, cel puţin deocamdată, o altă măsură preventivă mai puţin intruzivă nu ar fi suficientă, în condiţiile în care fenomenul necesită o ripostă fermă din partea instituţiilor abilitate.

Fiind un fenomen cu consecinţe sociale nocive şi nebănuite, în condiţiile în care adolescenţi cu vârste din ce în ce mai mici devin dependenţi de astfel de substanţă, tribunalul a apreciat că lăsarea în libertate a inculpaţilor ar fi echivalentă cu menţinerea unei surse de aprovizionare a consumatorilor, astfel încât singura măsură de natură să realizeze scopul prev.de art.136 Cod procedură penală este, în acest moment, privarea de libertate.

În plus, jurisprudenţa CEDO a statuat că în cazul săvârşirii unor infracţiuni de o anumită gravitate (cum sunt şi cele din speţă) interesul public este cel care trebuie preponderent ocrotit, caz în care libertatea individuală poate fi restrânsă, chiar suprimată.

S-a apreciat că în Convenţia Europeană a Drepturilor Omului se statuează, în art.5 că individul are dreptul la libertate şi securitate, însă atunci când securitatea societăţii este afectată prin comiterea unor fapte antisociale, libertatea individuală trece pe plan secund.

Prin prezenta cerere, inculpatul a solicitat să fie pus în libertate provizorie sub control judiciar la o perioadă de numai 15 zile de la arestarea preventivă a sa.

Încheierea de arestare preventivă a rămas definitivă prin respingerea recursului declarat de inculpat, iar instanţa de fond a apreciat că şi în acest moment sunt în vigoare argumentele avute în vedere la arestarea preventivă.

Inculpatul a desfăşurat activitatea infracţională pe o anumită perioadă de timp, ceea ce a determinat instanţa să aprecieze că dacă ar fi fost pus în libertate la numai aproximativ două săptămâni de la arestare, acesta ar fi tentat să reia săvârşirea acestui gen de infracţiune.

S-a apreciat că menţinerea lui în stare de arest preventiv este determinată şi de gravitatea faptei presupus săvârşite, gravitate ce se materializează prin consecinţele ce le produce asupra adolescenţilor ce sunt determinaţi să consume substanţe etnobotanice, ori droguri.

Totodată, tribunalul a constatat că aspectele personale invocate de inculpat, cel puţin în acest moment, nu pot prima în faţa pericolului pe care acesta încă îl mai prezintă pentru ordinea publică.

Prin urmare, în baza art.160/8a alin.6 Cod procedură penală, instanţa de fond a respins cererea de liberare provizorie sub control judiciar.

169

Împotriva acestei încheieri a declarat recurs inculpatul, criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie, apreciind că în mod greşit prima instanţă a respins cerere de liberare provizorie sub control judiciar pe care a formulat-o.

Examinând încheierea supusă recursului din punct de vedre al motivelor invocate şi în conformitate cu disp. art. 385/6 Cod pr.penală, Curtea constată că recursul este nefondat.

Liberarea provizorie sub control judiciar este un drept subiectiv şi o garanţie constituţională a inculpatului arestat preventiv. Prin urmare, nu este o simplă oportunitate sau o vocaţie a inculpatului lăsată la aprecierea discreţionară a instanţei. Exercitarea acestui drept subiectiv este supusă condiţiilor prevăzute de legea penală.

În cauză, în mod corect prima instanţă a constatat că sunt îndeplinite condiţiile formale referitore la admisibilitatea în principiu a cererii inculpatului, dar nu sunt îndeplinite şi condiţiile de temeinicie. Sub acest din urmă aspect, instanţa trebuie să aibă în vedere disp. art. 136 Cod pr. penală, potrivit cărora acordarea beneficiului liberării provizorii sub control judiciar este adecvată scopului pentru care s-a dispus măsura arestării preventive.

În mod corect s-a constatat că nu sunt îndeplinite cerinţele prevăzute de acest text de lege, având în vedere ansamblul probelor administrate până în prezent, din care rezultă că inculpatul este cercetat penal pentru săvârşirea infracţiunii de comercializare de a diferitelor substanțe susceptibile de a avea efecte psihoactive şi a drogurilor de risc. Activitatea inculpatului s-a desfăşurat pe o perioadă relativ lungă de timp, iar comercializarea acestor substanţe s-a realizat faţă de un număr mare de consumatori din municipiul Piteşti. De remarcat ca această activitate infracţională a fost desfăşurată de către inculpat împreună cu alte persoane cercetate în aceeaşi cauză.

În mod corect a constatat prima instanţă că eliberarea inculpatului în acest moment procesual nu realizează scopul pentru care s-a dispus aplicarea măsurii arestării preventive. Persoana inculpatului prezintă în continuare pericol ridicat pentru ordinea publică, deoarece, în stare de libertate, aduce atingere valorilor sociale specifice unei societăţi democratice.

De remarcat, că recurentul – inculpat a fost arestat la data de 16 octombrie 2013 şi, în consecinţă, durata stării de detenţie provizorie nu este în măsură să satisfacă scopul pentru care s-a dispus o astfel de măsură.

Curtea constată că menţinerea stării de arest preventiv a inculpatului nu are un caracter excesiv, având în vedere stadiul procesual al cauzei şi probele administrate şi nu se impune

170

aplicarea altor măsuri mai puţin severe de limitare a libertăţii individuale a recurentului.

Nu prezintă relevanţă juridică împrejurarea că alţi inculpaţi în aceeaşi cauză sunt în stare de libertate, deoarece instanţa examinează în concret situaţia fiecărui inculpat. În consecinţă, regula „egalităţii de tratament juridic” invocată de recurentul - inculpat este inaplicabilă în cauză, situaţia fiecărui inculpat fiind diferită în raport cu probele administrate.

Prin Decizia penală nr. 738/R/6 noiembrie 2013, Curtea de Apel Piteşti a respins ca nefondat recursul declarat de inculpat.

7. Individualizarea pedepsei. Stabilirea unei pedepse peste limita minimă prevăzută de lege.

Art. 63 alin. 3 Cod penalArt. 71 alin. 2 Cod penal

Art. 74 Cod penalArt. 76 alin. 1 lit. f din Codul penal

„Prima instanţă a aplicat o pedeapsă nelegală, peste limita minimă prevăzută de textul de lege incriminator, cu toate că a reţinut în favoarea inculpatului circumstanţele atenuante prevăzute de art. 74 Cod penal; tot astfel cu încălcarea dispoziţiilor art. 71 alin. 2 Cod penal, a aplicat la pedeapsa amenzii şi pedeapsa accesorie a interzicerii unor drepturi.

Pedeapsa de 500 lei amendă este nelegală, deoarece a fost stabilită peste limita minimă prevăzută de art. 108 alin. 1 lit. a din Legea nr. 46/2008, cu toate că aceasta trebuia stabilită sub limita respectivă, din moment ce în favoarea inculpatului au fost reţinute circumstanţele atenuante prevăzute de art. 74 lit. c Cod penal.

Infracţiunea prevăzută de art. 108 alin. 1 lit. a din legea nr. 46/2008, pentru care inculpatul intimat a fost condamnat, este pedepsită cu limitele între 6 luni şi patru ani, alternativ cu pedeapsa amenzii.

Dar, ca efect al aplicării dispoziţiilor art. 320 ind. 1 alin. 7 Cod procedură penală, limitele se reduc cu 1/3, rezultând că acestea sunt de la 4 luni la 2 ani şi 8 luni . Ca atare, aceste noi limite urmează a fi avute în vedere la stabilirea cuantumului amenzii, pedeapsă spre care s-a orientat prima instanţă.

Astfel, în conformitate cu dispoziţiilor art. 63 alin. 3 din Codul penal, „când legea prevede pedeapsa amenzii fără a-i arăta limitele, alternativ cu pedeapsa închisorii mai

171

mare de un an (cum este în speţă – sn), minimul special este de 500 lei şi maximul special este de 30000 lei.”

Din moment ce prima instanţă a reţinut în favoarea inculpatului circumstanţele atenuante prevăzute de art. 74 Cod penal, pe cale de consecinţă, în conformitate cu dispoziţiile art. 76 alin. 1 lit. f din Codul penal, pedeapsa amenzii trebuia stabilită sub limita minimă de 500 lei.”

(Decizia penală nr.774/R/19 Noiembrie 2013)

Prin sentinţa penală nr. 181 din 27 septembrie 2013, pronunţată de Judecătoria Câmpulung, inculpatul a fost condamnat la 500 lei amendă pentru săvârşirea infracţiunii prevăzute de art. 108 alin. 1 lit., a din legea nr. 46/2008, cu aplicaţia art. 320 ind. 1 Cod procedură penală şi art. 64 Cod penal.

Spre a hotărî astfel, în fapt prima instanţă a reţinut:La data de 9 februarie 2011, inculpatul s-a deplasat în

pădurea situată pe raza comunei Bălileşti, punctul Oancea, proprietatea părţii vătămate, de unde a tăiat fără drept un număr de 6 arbori, specia fag, nemarcaţi, transportându-i la domiciliul său; ulterior i-a folosit la încălzirea locuinţei.

În drept, fapta inculpatului a fost încadrată în infracţiunea pentru care s-a dispus condamnarea, şi pe care a recunoscut-o în totalitate, astfel că prezenta cauză s-a soluţionat în cadrul procedurii simplificate, prevăzute de art. 320 ind. 1 Cod penal.

Individualizarea pedepsei s-a făcut în raport de criteriile prevăzute de art. 72 din Codul penal, apreciindu-se că scopul acesteia poate fi atins şi prin aplicarea unei pedepse pecuniare. Totodată, instanţa în raport de împrejurările în care s-a săvârşit fapta, a apreciat că in favoarea inculpatului pot fi reţinute circumstanţele atenuante prevăzute de art., 74 Cod penal şi tot astfel se poate dispune suspendarea condiţionată a executării pedepsei în conformitate cu dispoziţiile art. 81 Cod penal.

Împotriva sentinţei a formulat recurs Parchetul de pe lângă Judecătoria Câmpulung, criticând-o pentru nelegalitate, susţinând că pedeapsa de 500 lei amendă este nelegală în sensul că a fost stabilită peste limita minimă prevăzută de art. 108 alin. 1 lit. a din Legea nr. 46/2008, deşi în favoarea inculpatului au fost reţinute circumstanţele atenuante prevăzute de art. 74 Cod penal, iar. în plus, limitele de pedeapsă sunt reduse cu o treime ca urmare a aplicării dispoziţiilor art. 320 alin. 1 Cod penal şi că aplicarea pedepsei accesorii prevăzute de art. 64 lit. a teza a II-a

172

şi lit. b din Codul penal este nelegală, în raport de dispoziţiile art. 71 alin. 2 Cod penal.

Examinând legalitatea şi temeinicia sentinţei recurate, Curtea a constatat că recursul este întemeiat, deoarece prima instanţă a aplicat o pedeapsă nelegală, peste limita minimă prevăzută de textul de lege incriminator, cu toate că a reţinut în favoarea inculpatului circumstanţele atenuante prevăzute de art. 74 Cod penal; tot astfel cu încălcarea dispoziţiilor art. 71 alin. 2 Cod penal, a aplicat la pedeapsa amenzii şi pedeapsa accesorie a interzicerii unor drepturi.

În ceea ce priveşte starea de fapt, Curtea constată că aceasta a fost corect stabilită de către prima instanţă, în sensul că inculpatul a tăiat fără drept la data de 9 februarie 2011, un număr de 5 arbori, cu diametrul la cioată de 25,30, 34, 40 şi 34 cm. fără a fi marcaţi din pădurea situată în pădurea „Oancea” de pe raza comunei Bălileşti, proprietatea părţii vătămate.

Şi încadrarea juridică a fost corect făcută în infracţiunea pentru care s-a pronunţat condamnarea.

Se constată însă, că pedeapsa de 500 lei amendă este nelegală, deoarece a fost stabilită peste limita minimă prevăzută de art. 108 alin. 1 lit. a din Legea nr. 46/2008, cu toate că aceasta trebuia stabilită sub limita respectivă, din moment ce în favoarea inculpatului au fost reţinute circumstanţele atenuante prevăzute de art. 74 lit. c Cod penal.

Infracţiunea prevăzută de art. 108 alin. 1 lit. a din legea nr. 46/2008, pentru care inculpatul intimat a fost condamnat, este pedepsită cu limitele între 6 luni şi patru ani, alternativ cu pedeapsa amenzii.

Dar, ca efect al aplicării dispoziţiilor art. 320 ind. 1 alin. 7 Cod procedură penală, limitele se reduc cu 1/3, rezultând că acestea sunt de la 4 luni la 2 ani şi 8 luni . Ca atare, aceste noi limite urmează a fi avute în vedere la stabilirea cuantumului amenzii, pedeapsă spre care s-a orientat prima instanţă.

Astfel, în conformitate cu dispoziţiilor art. 63 alin. 3 din Codul penal, „când legea prevede pedeapsa amenzii fără a-i arăta limitele, alternativ cu pedeapsa închisorii mai mare de un an (cum este în speţă – sn), minimul special este de 500 lei şi maximul special este de 30000 lei.”

Din moment ce prima instanţă a reţinut în favoarea inculpatului circumstanţele atenuante prevăzute de art. 74 Cod penal, pe cale de consecinţă, în conformitate cu dispoziţiile art. 76 alin. 1 lit. f din Codul penal, pedeapsa amenzii trebuia stabilită sub limita minimă de 500 lei.

Nelegalitatea sentinţei va fi înlăturată prin admiterea recursului parchetului şi coborârea pedepsei sub limita anterior menţionată.

173

Tot nelegală este sentinţa şi în partea referitoare la aplicarea pedepsei accesorii a interzicerii drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a teza a II-a şi lit. b Cod penal, deşi în conformitate cu dispoziţiile art. 72 alin. 2 Cod penal, pedeapsa accesorie însoţeşte de drept numai pedeapsa privativă de libertate (detenţiunea pe viaţă şi închisoarea) şi, nicidecum amenda.

Ca atare, şi această nelegalitate va fi îndreptată prin înlăturarea aplicării pedepsei accesorii prevăzute de art. 64 lit. a teza a II-a şi lit. b din Codul penal.

În concluzie, Curtea a admis recursul în sensul anterior precizat.

8. Cerere de revizuire. Cazul de revizuire prevăzut de art.394 lit. b Cod procedură penală .

Art. 394 alin. 1 lit. b Cod procedură penală

Cazul de revizuire invocat de către apelant, respectiv cel prevăzut de art.394 lit. b Cod procedură penală, vizează situaţia în care „un martor, un expert sau un interpret a săvârşit infracțiunea de mărturie mincinoasă în cauza a cărei revizuire se cere”.

Acest caz de revizuire nu se regăseşte în speţă, iar susţinerea contrară a apelantului, în sensul că partea vătămată a săvârşit infracţiunea de mărturie mincinoasă, nu este întemeiată. Aceasta, deoarece subiect activ al infracţiunii de mărturie mincinoasă, astfel cum se prevede în art. 260 Cod penal, este numai martorul care într-o cauză penală, civilă, disciplinară sau în orice altă cauză în care se ascultă martori face afirmaţii mincinoase ori nu spune tot ce ştie, privitor la împrejurările esenţiale asupra cărora a fost întrebat.

Revenind la speţă, se constată că în cauza ce a format obiectul dosarului în care s-a pronunţat sentinţa penală nr.10/MF din 13 iunie 2013, finalizat cu condamnarea apelantului la pedeapsa rezultantă de 5 ani, SA a avut calitatea de parte vătămată, astfel că şi în situaţia în care făcea afirmaţii necorespunzătoare adevărului, ea nu putea săvârşi infracţiunea de mărturie mincinoasă; instanţa putea înlătura eventualele declaraţii neconforme adevărului, pe baza altor probe administrate în cauză.

(Decizia penală nr. 148/A/12 decembrie 2013)

Prin sentinţa penală nr.1038 din 3 octombrie 2013, pronunţată de Tribunalul Argeş, s-a respins ca inadmisibilă, cererea de revizuire formulată de condamnat.

Spre a hotărî astfel, în fapt, prima instanţă a reţinut:

174

Condamnatul se află în executarea unei pedepse rezultante de 5 ani închisoare, pentru săvârșirea infracţiunilor prevăzute de art.7 alin.1 şi 3 din Legea nr.39/2003, respectiv art.12 alin.1 şi 2 lit.a din Legea nr.678/2001, aplicată prin sentinţa penală nr.10/MF din 13 iunie 2013 de Tribunalul Argeş (rămasă definitivă), dispunându-se ca executarea să se facă prin privare de libertate, potrivit art.57 Cod penal.

Prima instanţă a reţinut că motivul invocat, în sensul readministrării probelor din care rezultă nevinovăţia sa, nu este prevăzut printre cele menţionate în art.394 alin.1 lit.a-e Cod pr.penală, şi ca atare, cererea sa este inadmisibilă.

Impotriva sentinţei a formulat apel revizuientul, susţinând, ca şi la prima instanţă, că nu a săvârşit infracţiunile pentru care a fost condamnat, rezultând că partea vătămată a săvârşit infracţiunea de mărturie mincinoasă, motiv pentru care şi-a întemeiat cererea de revizuire pe dispoziţiile art.394 alin.1 lit.b Cod pr.penală.

Examinând legalitatea şi temeinicia sentinţei pronunţate, se constată că apelul este nefondat, deoarece, prima instanţă a făcut o corectă aplicare la speţă a dispoziţiilor prevăzute de art.394 Cod pr.penală, privind cazurile de revizuire a unei hotărâri judecătoreşti definitive.

Astfel, cazul de revizuire invocat de către apelant, respectiv cel prevăzut de art.394 lit. b Cod pr.penală, vizează situaţia în care „un martor, un expert sau un interpret a săvârşit infracțiunea de mărturie mincinoasă în cauza a cărei revizuire se cere”.

Acest caz de revizuire nu se regăseşte în speţă, iar susţinerea contrară a apelantului, în sensul că partea vătămată a săvârşit infracţiunea de mărturie mincinoasă, nu este întemeiată. Aceasta, deoarece subiect activ al infracţiunii de mărturie mincinoasă, astfel cum se prevede în art.260 Cod penal, este numai martorul care într-o cauză penală, civilă, disciplinară sau în orice altă cauză în care se ascultă martori face afirmaţii mincinoase ori nu spune tot ce ştie, privitor la împrejurările esenţiale asupra cărora a fost întrebat.

Revenind la speţă, se constată că în cauza ce a format obiectul dosarului în care s-a pronunţat sentinţa penală nr.10/MF din 13 iunie 2013, finalizat cu condamnarea apelantului la pedeapsa rezultantă de 5 ani, SA a avut calitatea de parte vătămată, astfel că şi în situaţia în care făcea afirmaţii necorespunzătoare adevărului, ea nu putea săvârşi infracţiunea de mărturie mincinoasă; instanţa putea înlătura eventualele declaraţii neconforme adevărului, pe baza altor probe administrate în cauză.

175

Şi în situaţia în care SA nu ar fi avut calitatea de parte vătămată ci pe aceea de martor, revizuirea sentinţei, în conformitate cu dispoziţiile art.394 alin.1 lit.b Cod pr.penală, nu s-ar fi putut face, întrucât nu există o hotărâre definitivă în care să se constate caracterul mincinos al afirmaţiilor acesteia. Instanţa de revizuire avea totuşi posibilitatea de a constata săvârşirea infracţiunii de mărturie mincinoasă numai în cazul în care ar fi existat o imposibilitate legală de tragere la răspundere penală a persoanei care a făcut afirmaţii mincinoase, respectiv prescripţia răspunderii penale sau decesul persoanei respective, ceea ce nu este cazul în speţă.

Aşadar, apelantul foloseşte căi nelegale în susţinerea cererii sale de revizuire, care, aşa cum s-a precizat, exced dispoziţiilor art.394 alin.1 lit.b Cod pr.penală, anterior citat.

In concluzie, Curtea a apreciat că în mod legal prima instanţă a respins ca inadmisibilă cererea de revizuire formulată de condamnat, împrejurare faţă de care a respins ca nefondat apelul.

9. Contestaţie la executare. Respingerea contestaţiei în cazul în care nu există vreo nelămurire referitoare la hotărârea care se execută şi nici vreo împrejurare care să facă imposibilă executarea acestei hotărâri.

Art. 86/3 alin. 1 lit. a Cod penalArt. 461 alin. 1 lit. c Cod procedură penală

Curtea costată că este nefondată contestaţia la executare, deoarece motivele invocate de către inculpat nu sunt suficient de relevante din punct de vedere juridic pentru a determina înlăturarea obligaţie de a se prezenta săptămânal la serviciul de probaţiune. Aspectele personale şi familiale invocate nu pot înlătura caracterul coercitiv al sancţiunii penale, inclusiv prin obligaţia prev. de art.86/3 alin. 1 lit. a Cod penal impusă de instanţă contestatorului.

Pe de altă parte, motivele invocate de constatator nu se încadrează în dispoziţiile art. 461 alin. 1 lit. c Cod procedură penală, deoarece în cauză nu există vreo nelămurire referitoare la hotărârea care se execută şi nici vreo împrejurare care să facă imposibilă executarea acestei sentinţe.

(Sentinţa penală nr. 222/F/19 Decembrie 2013)

176

Contestatorul, pe calea contestaţie la executare, a solicitat modificarea sentinţei penale nr.28/F/6 martie 2012, pronunţată de Curtea de Apel Piteşti sub aspectul obligaţiei de a se prezenta săptămânal la serviciul de probaţiune.

În motivare, arată că din motive obiective nu poate să-şi îndeplinească această obligaţie, deoarece are o firmă în străinătate şi este necesar de a fi prezent permanent la firma respectivă pentru a putea în acest fel să continue activitatea şi să-şi întreţină familia.

Din actele dosarului, Curtea constată că, prin sentinţa penală cu nr.28/F/2012 a Curţii de Apel Piteşti, contestatorul a fost condamnat la 3 ani şi 6 luni închisoare cu suspendarea executării pedepsei sub supraveghere, fixându-se un termen de încercare de 6 ani şi 6 luni.

S-au instituit în sarcina sa obligaţiile prev. de art.86/3 alin. 1 Cod penal, inclusiv obligaţia de a se prezenta săptămânal la serviciu de probaţiune de pe lângă Tribunalul Bucureşti.

Curtea costată că este nefondată contestaţia la executare, deoarece motivele invocate de către inculpat nu sunt suficient de relevante din punct de vedere juridic pentru a determina înlăturarea obligaţie de a se prezenta săptămânal la serviciul de probaţiune. Aspectele personale şi familiale invocate nu pot înlătura caracterul coercitiv al sancţiunii penale, inclusiv prin obligaţia prev. de art.86/3 alin. 1 lit. a Cod penal impusă de instanţă contestatorului.

Pe de altă parte, motivele invocate de constatator nu se încadrează în disp. art. 461 alin. 1 lit. c Cod pr. penală, deoarece în cauză nu există vreo nelămurire referitoare la hotărârea care se execută şi nici vreo împrejurare care să facă imposibilă executarea acestei sentinţe.

Pentru considerentele de mai sus şi, în temeiul dispoziţiilor art.392 Cod pr.penală, Curtea a respins ca nefondată contestaţia la executare formulată.

177