PILLAT !!! 

G. Călinescu, Istoria literaturii române de la origini pană în prezent:„Capodopera lui Ion Pillat este însă Aci sosi pe vremuri,graţioasă, mişcătoare şi indivizibilă paralelă între două veacuri, înscenare care încântă ochii şi, în acelaşi timp, simbolizare a uniformităţii în devenire." Ovid. Crohmălniceanu, Literatura română între cele două războaie mondiale, II:„Pillat cântă bucuriile simple, savurate în cadrul bucolic al peisajului natal, satisfacţiile vieţii patriarhale". 

IPOTEZĂ Aci sosi pe vremuri de Ion Pillat este o poezie de factură tradiţionalistă, inclusă în ciclul Trecutul viu, care face parte împreună cu ciclul Florica, din volumul Pe Argeş în sus, apărut în 1923. Volumul este reprezentativ pentru tradiţionalismul poetului deoarece poeziile incluse realizează imaginea spaţiului natal patriarhal (moşia Florica), casa părintească, interiorul cu poezia obiectelor, universul rural şi îm-prejurimile casei, natura câmpenească însufleţită de amintirile copilăriei.

ENUNŢAREA ARGUMENTELOR Poezia aparţine tradiţionalismului prin idiliza-rea trecutului, prin cadrul rural, dar şi prin tema timpului trecător -fugit irreparabile tempus.

într-un volum de Mărturisiri (1942), Ion Pillat arată că: „Toată poezia mea poate fi redusă, în ultimă analiză, la viziunea pământului care rămâne aceeaşi, la presimţirea timpului care fuge mereu. Fuga timpului capătă un reper existenţial foarte propriu şi căt se poate de concret; în egală măsură, ea e trăită sub semnul tradiţiei, deci ca o dimensiune sufletească generală, reprezentativă pentru o întreagă comunitate umană"3.

DEZVOLTAREA ARGUMENTELOR (exemplificare/ ilustrare )Poezia este o meditaţie nostalgică pe tema trecerii ireversibile a timpului, asociată cu repetabilitatea destinului uman/ ciclicitatea vieţii.

Comunicarea poetică se realizează în două registre: lirismul obiectiv, cu elemente de narativitate simbolică şi meditaţie cu caracter general-uman, şi lirismul subiectiv, cu prezenţa eului liric şi comunicarea directă a trăirilor şi a sentimentelor, la persoana I singular. Sentimentul elegiac şi meditativ are ca suport lirismul subiectiv, susţinut de prezenţa mărcilor lexico-gramaticale specifice (pronume personale, adjective posesive şi verbe la persoana I şi a Ii-a singular; elemente deictice spaţiale şi tem-porale: „acf -„acolo", „acum" - „atunci). Dar iubirea evocată, deşi aparţine planului trăirii subiective, este ridicată la grad de generalitate, obiectivându-se, prin repetabilitate.

Titlul fixează cadrul spaţio-temporal al iubirii ce va fi. evocată (timp şi spaţiu mitic, nedefinit), prin indicii de spaţiu (adverbul de loc, cu formă regională: „acf),de timp (locuţiune adverbială de timp: „pe vremuri) şi forma verbală, de perfect simplu: „sos?. „Acf este elementul semantic definitor în raport cu eul liric văzut din perspectiva timpului: „ier? - „acum".

Compoziţional, poezia este alcătuită din distihuri şi un vers final, liber, având rolul de leitmotiv al poeziei. Distihurile sunt organizate în mai multe secvenţe poetice: incipitul, evocarea iubirii de „ieri a bunicilor, meditaţia asupra efemerităţii condiţiei umane, iubirea de „acum", epilogul poemului. Cele două planuri ale poeziei, trecutul (distihurile III-IX) şi prezentul (distihurile XII-XIX), sunt redate succesiv, ceea ce

accentuează ideea de ciclicitate a vieţii şi a iubirii. Se utilizează elemente de simetrie şi opoziţie a planurilor, construite pe relaţia „atunci - „acum". Elemente de recurenţă sunt, de exemplu, motivul poetic ambivalent al clopotului (însoţind două momente esenţiale ale existenţei umane - nunta şi moartea), simbol al trecerii şi laitmotivul reprezentat de versul final.

Primele două distihuri reprezintă incipitul poeziei şi fixează, prin intermediul unei metafore: „casa amintirif, spaţiul rememorării nostalgice a trecutului. Metafora dobândeşte semnificaţia unui spaţiu mitic, fie locuinţă a strămoşilor, fie „loc al sacrei perechi, unde dintotdeauna, de pe vremuri, ca şi acum, sosesc cuplurile de îndrăgostiţi pentru a da curs recunoscutei iniţieri de misterul nunţii (V. Fanache, G. Bacovia. Ruptura de utopia romantică).

Elementele asociate casei: „obloane", „pridvof, „păienjeni, „poartă", „zăvor" şi versul „Păienjeni zăbreliră şi poartă şi zăvor" sugerează trecerea timpului, degradarea, starea de părăsire a locuinţei strămoşilor, dar şi ideea de spaţiu privilegiat, izolat, accesibil numai urmaşului, care poate reînvia trecutul în a-mintire.

Trecutul capătă o aură legendară, devine un timp mitic, al luptei haiducilor pentru dreptate: Jar hornul nu mai trage alene din ciubuc/ De când lup-tară-n codru şi poteri şi haiduc".

Al treilea distih deschide planul trecutului, al evocării iubirii bunicilor. Dacă în poezia romantică, existenţa naturii era eternă, în opoziţie cu efeme-ritatea existenţei umane, în poezia lui Ion Pillat, natura devine solidară cu omul, fiind marcată de semnele senectuţii, ca şi fiinţa umană: „în drumul lor spre zare îmbătrâniră plopii. în versul „Aci sosi pe vremuri bunica-mi Calyopf este reluat titlul poeziei şi este evocată imaginea din tinereţe a bunicii cu nume mitologic: Calyopi - Caliope (Kalliope), muza poeziei epice şi a elocinţei în mitologia greacă.

- Sugestia mitică a numelui, faptul că poetul este urmaşul care eternizează în creaţia sa iubirea bunicilor şi „copia" - oglindirea de „acum" a poveştii de iubire de„ieri sunt aspecte care ar putea susţine caracterul de artă poetică a textului liricAci sosi pe vremuri, care îşi revelează astfel nivelul de profunzime al semnificaţiilor.

întâlnirea bunicilor, îndrăgostiţii de altădată, respectă un ceremonial: buniculaşteaptă sosirea berlinei, din care coboară o tânără îmbrăcată după moda timpului„în largă crinolină".

Asocierile livreşti reflectă motivul „bibliotecii" întâlnit adesea în poeziile lui Ion Pillat, având rolul de a asocia viaţa cu literatura şi, în acelaşi timp, de a indica epoca, numind preferinţele în moda literară a vremurilor respective. Astfel bunicul îi recită iubitei capodopere ale literaturii romantice - Le Lac de Alphonse de Lamartine şi Sburătorul de I.H. Rădu-lescu. Atmosfera evocată, peisajul selenar, sunt ro-mantice: „Şi totul ce romantic ca-n basme se urzea". Sunetul clopotului, laitmotiv al poeziei, însoţeşte protector cuplul de îndrăgostiţi: „Şi cum şedeau... departe, un clopot a sunat,/ De nuntă sau de moarte, în turnul vechi din sat. SMeditaţia poetică, tonul elegiac evidenţiază idea că eternizarea fiinţei umane este posibilă doar prin iubire: „Dar ei, în clipa asta simţeau că-o să rămână...".Eternitatea iubirii, clipa de fericire, este urmată, în versul următor de revenirea brutală la realitatea timpului care trece ireversibil: „De mult e mort bunicul, bunica e bătrână...", portretele fiind singurele care mai păstrează imaginile de odinioară ale strămoşilor: „ Ce straniu lucru: vremea! - Deodată pe perete / Te vezi aievea numai în ştersele portrete. // Te recunoşti în ele, dar nu şi-n faţa ta, / Căci trupul tău te uită, dar tu nu-lpoţi uita...", în distihul al treisprezecelea, prin intermediul unei comparaţii, se realizează o paralelă

trecut -prezent şi se produce trecerea la planul prezent: „Ca ieri sosi bunica... şi vii acuma tu: / Pe urmele berlinei trăsura ta stătu". Ca într-un ritual, nepoţii repetă gesturile bunicilor peste timp. Diferenţele ţin de moda vremii: iubita coboară din „trăsură", iar îndrăgostitul îi recită poeme simboliste, Balada lunei de Horia Furtună şi poeme de Francis Jammes. Din portretul fizic al iubitei se reţine doar detaliul spiritualizat, imaginea ochilor, ieri „ochi de peruzea", acum „ochi de ametisf.

Un alt element comun celor două secvenţe poetice, prezent - trecut, este simbolul berzei, „pasăre de bun augur, simbol de pietate filială" (Jean Chevalier, Alain Gheerbrant, Dicţionar de simboluri, i), dar şi simbol al fidelităţii, al devoţiunii.

Sunetul clopotului însoţeşte din nou momentul întâlnirii îndrăgostiţilor şi sugerează repetabilitatea existenţei umane. Versul final, laitmotiv al poeziei, accentuează trecerea iremediabilă a timpului: „De nuntă sau de moarte, în turnul vechi din saf.

Nivelul fonetic şi prozodic -    rima împerecheată, ritmul iambic, măsura de 13-14 silabe;-    nume cu sonorităţi din secolul XIX (Calyopi, Eliad, Le Lac, Sburătoruîj şi moderne, de la începutul secolului XX (Francis Jammes, Horia Furtună);-    rolul vocalelor în realizarea imaginilor auditive, în special, în versul laitmotiv.

Nivelul morfosintactic timpurile verbale au rolul de a sugera planul trecut şi planul prezent evocate în poezie; verbele la perfect simplu („sosi, „zăbreliră", „îmbătrâniră", „sări, „spuse")au rolul de a reda rapiditatea gesturilor sau repetabilitatea lor; verbele la imperfect(„asculta", „se urzea", „simţeau", „şedeam"), mai mult ca perfect („pândise") şi perfect simplu susţin narativitatea iubirii din planul trecut; verbele la perfect compus susţin narativitatea iubirii din planul prezent; verbele la timpul prezent fie ilustrează permanenţa sentimentului de iubire („vii, „calci, „tragi), fie însoţesc meditaţia pe tema trecerii timpului („te vezi, „te recunoşti, „uită", „nupoţi).

Nivelul lexico-semantic cuvinte din câmpul semantic al naturii: „codru", „plopii, „lanuri de secară", „lună", „câmpia", „lac", „nisipuF, „câmpul;

folosirea cuvintelor cu tentă arhaică şi regională, în evocarea trecutului: „haidud, „poteră, „berlină, „crinolină", „aievea", „pridvor".

Nivelul stilistic 

-    folosirea cu precădere a metaforei: „casa amintiri?, „ochi de peruzea", „ochi de ametisf şi a comparaţiei, care susţine paralelismul între trecut şi prezent şi ideea repetabilităţii existenţei umane: „câmpia ca un Iad, „deasupra casei ca umbre berze cad, „Ca ieri sosi bunica... şi vii acuma tu";

-    la nivel structural, se utilizează paralelismul, simetria, antiteza.

CONCLUZIE :Aci sosi pe vremuri de Ion Pillat aparţine liricii tradiţionaliste prin idilizarea trecutului, a cadrului rural, dar şi prin tema timpului trecător, fugit irrreparabile tempus.La casa amintirii cu-obloane şi pridvor,Păienjeni zăbreliră şi poartă, şi zăvor.Iar hornul nu mai trage alene din ciubuc

De când luptară-n codru şi poteri, şi haiduc.În drumul lor spre zare îmbătrâniră plopii.Aci sosi pe vremuri bunica-mi Calyopi.Nerăbdător bunicul pândise de la scarăBerlina legănată prin lanuri de secară.Pie-atunci nu erau trenuri ca azi, şi din berlinăSări, subţire,-o fată în largă crinolină.Privind cu ea sub lună câmpia ca un lac,Bunicul meu desigur i-a recitat Le lac.Iar când deasupra casei ca umbre berze cad,Îi spuse Sburătorul de-un tânăr Eliad.Ea-l asculta tăcută, cu ochi de peruzea...Şi totul ce romantic, ca-n basme, se urzea.Şi cum şedeau... departe, un clopot a sunat,De nuntă sau de moarte, în turnul vechi din sat.Dar ei, în clipa asta simţeau că-o să rămână...De mult e mort bunicul, bunica e bătrână...Ce straniu lucru: vremea! Deodată pe pereteTe vezi aievea numai în ştersele portrete.Te recunoşti în ele, dar nu şi-n faţa ta,Căci trupul tău te uită, dar tu nu-l poţi uita...Ca ieri sosi bunica... şi vii acuma tu:Pe urmele berlinei trăsura ta stătu.Acelaşi drum te-aduse prin lanul de secară.Ca dânsa tragi, în dreptul pridvorului, la scară.Subţire, calci nisipul pe care ea sări.Cu berzele într-ânsul amurgul se opri...Şi m-ai găsit, zâmbindu-mi, că prea naiv eramCând ţi-am şoptit poeme de bunul Francis Jammes.Iar când în noapte câmpul fu lac întins sub lunăŞi-am spus Balada lunei de Horia Furtună,M-ai ascultat pe gânduri, cu ochi de ametist,Şi ţi-am părut romantic şi poate simbolist.Şi cum şedeam... departe, un clopot a sunat. Acelaşi clopot poate . în turnul vechi din sat...De nuntă sau de moarte, în turnul vechi din sat.