Biserica Sfintii Imparati Constantin si Elena – www.scechurch.org

Pilda lucratorilor cei rai

Pilda lucratorilor cei rai - Predica la Duminica a 13-a dupa Rusalii

Textul Sfntei Evanghelii de astazi este o parabola, una din umilele parabole pe care le-a

rostit Mantuitorul, findca era modul cel mai pe intelesul de a se adresa ucenicilor si

ascultatorilor Sai. Parabolele, intr-un fel, ne traduc intr-un limbaj usor esenta, adesea grea, a

unei invataturi. Parabola de azi e una profetica: "Ascultati alta pilda: Era un om oarecare

stapan al casei sale, care a sadit vie. A imprejmuit-o cu gard, a sapat in ea teasc, a cladit un

turn si a dat-o lucratorilor, iar el s-a dus departe. Cand a sosit timpul roadelor, a trimis pe

slujitorii sai la lucratori ca sa ia partea lui de roade. Dar lucratorii, punand mana pe slujitori,

pe unul l-au batut, pe altul l-au omorat, iar pe altul l-au ucis cu pietre. Din nou a trimis alti

slujitori, mai multi decat cei dintai, si au facut cu ei tot asa.

La urma, a trimis la ei pe ful sau, zicand: Se vor rusina de ful meu. Iar lucratorii viei, vazand

pe ful, au zis intre ei: Acesta este mostenitorul; veniti sa-l omoram si sa avem noi mostenirea

lui! Si, punand mana pe el, l-au scos afara din vie si l-au ucis" (Matei 21, 33-39). Ajungand

aici unde parabola se si incheie. Mantuitorul a vrut sa-i verifce pe ascultatori daca au inteles-

o. Ca istorioara nu era grea, asa ca intrebarea Sa li s-a parut usoara: "Deci, cand va veni

stapanul viei, ce va face lucratorilor acestora?" Au raspuns intr-o voce: "Pe cei rai, ii va

pierde, iar via o va da altor lucratori, care-i vor da roadele ei la vreme!"

(Matei 21, 40-41). Nu era greu raspunsul, si nu putea f decat intr-un fel. Si vorba noastra

romaneasca zice: "Dupa fapta si rasplata," sau: "Rau faci, rau gasesti".

Dar parabola a fost spusa cu un scop. Si daca nu-i pricepem scopul, ea ramane o simpla

istorioara fara nici o insemnatate anume. Mantuitorul era dupa o aprinsa disputa cu

"capeteniile preotilor" si cu "batranii poporului" (Matei 21, 23), indata dupa Intrarea in

Ierusalim. Acolo rasturnase tarabele negustorilor si ii alungase din templu: "Scris este, le

spusese, casa Mea casa de rugaciune se va chema, iar voi ati facut-o pestera de talhari"

(Matei 21, 13). Pe urma vindecase niste orbi si, spre seara, se dusese in Betania unde a si

innoptat, probabil in casa lui Lazar. A doua zi s-a maniat pe un smochin si l-a blestemat

pentru ca nu avea roade, incat bietul pom s-a uscat pe loc. O lectie pentru cei care nu dau

roade! Dar o lectie si pentru apostoli, ca prin credinta se poate obtine totul. Poate ca a vrut

sa arate, folosind un pom, ca poate face si rau, dar nu face decat bine oamenilor. Urma

Saptamana Patimilor. Va f vrut sa le arate ca ar f putut El sai nimiceasca pe schingiuitorii

Sai, dar ca nu era in iconomia planului lui Dumnezeu acest lucru. Vor f inteles acest lucru

mult mai tarziu, dupa inviere. A revenit la templu. Se vede ca se dusese vestea despre toate,

si mai ales despre izgonirea negustorilor, pentru ca batranii si capeteniile l-au luat la intrebari:

"Cu ce putere faci acestea?"

Era simplu sa le raspunda: "Cu a Mea, ca Dumnezeu ce sunt!" Dar a preferat sa-i ajute sa

descopere singuri cu ce putere facea toate, si Cine era. I-a intrebat despre Ioan Botezatorul:

de la cine era botezul sau? Si-au dat seama ca pot cadea in propria lor capcana. Daca ar f

zis: "de la Dumnezeu", Iisus i-ar f intrebat de ce n-au crezut in el: daca ar f zis: "de la

oameni", se temeau de cei din jur, care tineau toti pe Ioan drept sfant si trimis de Dumnezeu.

Vicleni, au preferat sa raspunda: "Nu stim". Vazan-du-le viclenia, Iisus le-a spus si El: "Atunci

nici Eu nu va voi spune cu ce putere fac acestea".

Era indreptatit sa procedeze astfel. Daca ei n-au vrut sa recunoasca ceea ce stia toata

lumea, ca Ioan era trimis de Dumnezeu, cum vor recunoatte ca El facea ceea ce facea, cu

putere de la Dumnezeu, sau cu puterea Sa de Dumnezeu? In loc de orice raspuns, ca sa-i

aseze totusi in contextul mesianic si sa le deschida ochii asupra persoanei Sale si a rostului

Sau in lume, le-a spus Parabola cu lucratorii viei. E o parabola istorico-profetica, mai mult

profetica. Istorica, pentru ca il situa pe Iisus in istoria mantuirii, pe linia promisiunii lui

Dumnezeu, dar si profetica, pentru ca le dezvaluia ceea ce urma sa se petreaca numai peste

cateva zile cu Dansul.

Nu ne putem astepta ca ei sa f inteles parabola. Au inteles povestirea, i-au dat un raspuns

bun lui Iisus cu privire la consecinte, dar nici unul nu si-a dat seama ca de fapt Iisus ii

adusese in situatia de a-si pronunta singuri sentinta, fata de modul cum se purtau si cum se

vor purta pana la urma cu El.

Caci la sfarsit de tot, de fapt le-a dezvaluit totusi Cine era El si cu ce putere facea totul.

Pentru niste doctori ai Legii, cum era preopinentii, raspunsul lui Iisus era clar, mai ales ca se

asocia cu profetiile mesianice din Vechiul Testament, pe care ei le cunosteau foarte bine. Era

ca si cum le-ar f spus: Cum de Ma intrebati cu ce putere fac ceea cefac, si Cine Mi-a dat

puterea? Ar trebui sa stiti. Si le-a adus aminte: "Au doara niciodata n-ati citit in Scriptura?

Piatra pe care au nesocotit-o ziditorii a ajuns sa fe pusa in capul unghiului; de la Domnul s-a

facut aceasta si lucrul acesta a fost minunat in ochii nostri" (Matei 21, 42). Era un text din

Psalmul 117, 22, si din Isaia 28, 16.

Cel nesocotit astazi va ajunge sa fe cel mai important, "piatra din capul unghiului", adica

aceea care tine toata constructia. El era cel nesocotit, aceasta a vrut sa le spuna. Si au

inteles, dar n-au fost de acord, nu L-au crezut, nu L-au luat in serios. Pentru ca erau din

categoria lucratorilor viei, aceia care nu i-au primit nici pe prooroci, si care nu-L primeau

acum nici pe El. Ba chiar, ca si aceia, il vor si omora, ca pe ful din parabola. Ei vor f ucigasii,

asa ca bine au zis ca "vor f pierduti", pentru raul pe care il vor face.

Profetea ceea ce urma sa se intample chiar in saptamana aceea. Le ghicea gandurile cu care

ii pregateau arestarea, patimile si moartea. Dar ii si avertiza: "De aceea va spun ca se va lua

de la voi imparatia lui Dumnezeu, si se va da neamului care va aduce roadele ei" (Matei 21,

43).

Era o sentinta de dezmostenire care va ramane valabila peste veacuri. Si ca sa nu mai

ramana nici o indoiala asupra acestei dezmosteniri, folosind in continuare metafora pietrei, a

mai adaugat, prinzandu-i ca intr-un cleste din care nu exista nici o scapare: "Cel ce va cadea

pe piatra aceasta se va sfarama, si cel peste care va cadea ea, pe cela il va zdrobi" (Matei

21.44).

"Au inteles ca despre dansii graieste", ne spune evanghelistul (Matei 21, 45), dar erau bolnavi

de o intelepciune inselatoare, desarta (Iov 15, 2) care in loc sa-i lumineze, i-a intunecat si mai

mult, si in loc sa-i imblanzeasca, i-a intaratat. N-au inteles ca "piatra" cu care voiau sa se

lupte ii va sfarama, ci si-au continuat atitudinea de neincredere si ura, inversunandu-se si mai

mult impotriva Lui: "Cautau sa-L prinda" (Matei 21, 46).

Pana la urma il vor prinde. Dar si proorocia cu zdrobirea se va implini. Exact ca in parbola,

toti proorocii au fost prigoniti, si o mare parte din ei au fost omorati. Parca auzim ecoul

cuvintelor lui Iisus, care la un moment dat a zis: "Ierusalime, Ierusalime care omori pe

prooroci si ucizi cu pietre pe cei trimisi la tine" (Matei 23, 37).

Parabola lucratorilor viei nu este decat un ecou al acestui cuvant al lui Iisus, despre felul cum

au fost tratati trimisii lui Dumnezeu in lume. Pana aici insa e istorie. Totul se petrecuse in

Vechiul Testament. Fusesera alungati, neascultati, desconsiderati si, in mare parte, ucisi. Dar

Mantuitorul mai spune: La un moment dat Stapanul viei va trimite chiar pe ful lui. Dar si pe

acesta il vor omora.

Aceasta nu mai era istorie. Era o profetie despre Sine, prin care le descoperea destinul care ii

era rezervat Lui insusi. Notati bine ca spunea aceste lucruri inainte de proces, inainte de

rastignire, isi profetea deci rastignirea si moartea. Dar tot profetic ii avertiza ca find El "piatra

cea din capul unghiului", si Fiul Stapanului, vor avea a trage consecintele faptei lor.

Cum adica? Intalnirea cu Iisus putea insemna zdrobire, sfaramare? Candva Petru marturisise

despre El ca avea "cuvintele vietii vesnice". Va sa zica cum? Pentru unii Iisus putea f Cel

care avea cuvintele vietii celei vesnice, iar pentru altii putea f zdrobire, sfaramare? Cum

trebuie sa intelegem aceste cuvinte? Chiar asa. Sunt posibile mai multe interpretari, dar iat-o

pe cea mai simpla.

E imposibil sa nu ne confruntam cu Iisus, intr-un fel sau altul. Recunoscandu-L, primim

cuvintele vietii vesnice; negandu-L, ne zdrobim noi insine incercand sa-L lovim. Asa cum vor

pati si cei care il vor da mortii. Si lui Saul, viitorul Pavel, pe drumul Damascului, ii va spune:

"Saule, Saule de ce ma prigonesti?"

"Nu-i asa ca-ti este greu sa lovesti tu piciorul in tepusa?" Sigur ca e greu. Cine ar indrazni sa

loveasca cu piciorul gol in capul ascutit al unei sulite? Sigur ca cel care s-ar zdrobi ar f

piciorul, nu varful sulitei. Acesta este talcul parabolei.

Iisus Hristos ne-a adus raspuns la intrebarile noastre fresti, normale, esentiale, despre lume,

despre noi insine, despre viata noastra, despre rostul nostru, despre moarte, despre ce este

dincolo de moarte, despre ce se intampla cu noi toti, cu generatiile care se inlocuiesc una pe

alta pe pamant. Ne-a spus ce se intampla cu legaturile noastre de sufet cu cei care pleaca,

cu cei care raman. Practic, ne-a invatat legea iubirii, ca lege a convietuirii omenilor pe

pamant, ca lege care garanteaza o convietuire normala atat aici, cat si in lumea ce va sa vie.

"Din aceasta vor cunoaste oamenii ca sunteti ucenicii Mei, de veti avea dragoste intre voi".

Atat Mantuitorul cat si apostolii Lui, Sfantul Pavel indeosebi, rezuma virtutile care se cer

crestinilor la trei: credinta, nadejdea si dragostea. As f tentat sa leg textul acesta chiar de

textul Sfantului apostol Pavel din Epistola I catre Corinteni, care s-a citit astazi, si care incepe

prin cuvantul: "Vegheati"! (I Cor. 16, 13).

Trecem de obicei usor peste astfel de cuvinte. Ar trebui insa sa ne oprim cat de putin asupra

lor, sa le meditam, sa le pricepem adevaratul inteles. Ce va sa zica aceasta "Vegheati"? - Fiti

treji! Nu fti niste adormiti! Sa aveti ceea ce numesc Sfntii Parinti, trezvia, trezvia gandului,

deci controlul gandului, trezvia inimii, deci controlul simtirii, asa fel incat sa va pastrati viu

darul deosebirii, darul deosebirii binelui de rau, al duhurilor bune de cele rele, in asa fel incat

toate in viata sa le tratati cu dreapta socoteala, cu discernamant. Aceasta nu se poate decat

daca te pastrezi mereu cu mintea treaza.

"Vegheati": fti dar cu mintea treaza. Nimic nu merge la intamplare. Totul trebuie bine gandit.

Nu se poate fara o socoteala, fara o veghe, fara o atentie incordata a gandului. Nu ne putem

controla gandul decat cu atentia. Vegheati deci, invita Sf. Apostol Pavel, si apoi le enumara

pe cele trei asupra carora trebuie sa ne concentram atentia: Stati tari intru credinta;

imbarbatati-va si va intariti - se intelege intru speranta, intru nadejdea ca Dumnezeu

vegheaza si El asupra noastra; si toate sa le faceti intre voi in dragoste (1 Cor. 16, 13-14).

Despre aceste trei, despre care Sf. Pavel vorbeste in cap. 16, mai vorbise cu cateva capitole

inainte, in aceeasi-Scrisoare catre Corinteni, la cap. 13, alcatuind un adevarat imn, o poezie

extraordinara inchinata dragostei, cum nimeni n-a mai scris vreodata. E numita de catre

exegeti Imnul dragostei. In capitolul anterior vorbise despre darurile pe care le au oamenii.

Unii au darul intelepciunii, altii darul stiintei, altii darul de a ocarmui, de a f invatatori (cap.

12), deci in societate traim fecare dupa darurile noastre. Sf. Pavel adauga insa: Eu va invat o

cale care trece dincolo de toate aceste daruri, care trebuie sa fe comuna tuturor, si anume;

credinta, nadejdea si dragostea, dar, spune el, "mai mare decat toate este dragostea". Si

exemplifca: De-as vorbi in limbi omenesti si ingeresti, dar n-as avea dragoste, as f arama

sunatoare si chimval rasunator. Prin urmare, daca as vorbi toate limbile pamantului, si mai

mult decat atat, daca as sti sa talcuiesc si graiurile lui Dumnezeu, adica daca as vorbi in limbi

ingeresti, ceea ce ar f un lucru extraordinar, dar n-as avea dragoste, as f un fel de tinichea,

am spune noi intr-o romaneasca mai vulgara.

Si zice mai departe: De as avea darul prooroeiei, deci daca as sti sa spun de azi ce se va

intampla maine si poimane si peste un an, daca as cunoaste toate tainele, deci daca as avea

raspuns la tot ceea ce pentru ceilalti oameni sunt taine de nedezlegat, si daca as avea toata

stiinta, pe care nimeni n-o poate avea in intregime, si daca as avea toata credinta, asa incat

sa mut si muntii din loc, dar nu as avea dragoste, as f o nimica.

Cu ce bogatie de imagini descrise pe acest om cu care noi, daca ne-am intalni in viata, i-am

cadea la picioare si am spune: Tu esti un profet, esti un trimis al lui Dumnezeu, esti tot ce

poate avea omenirea mai de valoare, avand toata stiinta si cunoasterea tuturor tainelor! Si

totusi, un asemenea om, lipsit de dragoste, in fata Sfantului Pavel este o nimica!

Si continua: Si daca mi-as imparti toata averea - si cine nu stie cat e de greu sa-ti dai ceva

din ale tale, dar inca toata averea -, si daca as accepta sa mor, sa devin martir pentru

credinta, dar daca aceste lucruri le-as face fara dragoste, acelasi autor ne spune ca la nimic

nu i-ar folosi. Si explica indata: Pentru ca: "dragostea indelung rabda si se milostiveste;

dragostea nu pizmuieste, dragostea nu se trufeste, nu se poarta cu necuviinta; nu cauta ale

sale foloase, nu se manie, nu se gandeste la rau, nu se bucura de nedreptate, ci se bucura

de adevar; ea toate le acopere, toate le crede, toate le nadajduieste, toate le rabda.

Dragostea nu va cadea niciodata!" Si la sfarsit spune: "Acum raman deci aceste trei:

credinta, nadejdea si dragostea, dar dintre ele mai mare este dragostea" (1 Cor. 13)

Sa ne punem acum o mica intrebare. Te poti oare mantui si fara credinta, numai daca ai

dragoste? Exista tentatia si a unei astfel de interpretari. Noi vom cauta sa dam interpretarea

cea adevarata. Cand apostolul spune ca cele mai mari daruri sunt credinta, nadejdea si

dragostea, trebuie sa intelegem ca ele trebuie vazute toate impreuna, si trebuie sa intelegem

ca acea dragoste este cu adevarat lucratoare, si la acea dragoste se gandea apostolul, care

cuprinde si credinta si speranta. Fiind cea mai mare, le cuprinde in ea pe celelalte mai mici,

asa cum suta cuprinde in ea zecile si unitatile. De aceea cel care are dragoste cu adevarat,

inseamna ca are si credinta si speranta. Cel care are numai credinta si speranta, dar nu are si

dragoste, acela - cum spune apostolul - "e arama sunatoare si chimval rasunator", adica e

unul care zice, "Doamne, Doamne", dar nu face faptele cele bune.

Credinta si speranta trebuiesc neaparat intregite prin dragoste, adica prin fapte. Numai

atunci devin mantuitoare, numai atunci fac din noi, toate trei, adevaratul crestin.De altfel si in

Apostolul de astazi, din care am mai citat cuvantul "Vegheati, " cei care ati fost prezenti ati

auzit o incheiere alcatuita din cuvinte ciudate: "Cel ce nu iubeste pe Domnul Iisus Hristos sa

fe anatema" (I Cor. 16, 22). Ce inseamna cuvantul "anatema"? Inseamna sa fe despartit de

Dumnezeu. Inseamna, cum spune tot Sf. Pavel in alta parte, "a te lasa Dumnezeu in grija

mintii tale" (Rom. 1, 28), a-ti lasa destinul numai la mijloacele si puterile tale. A-si retrage

harul.

Dar, indata dupa aceea, mai pronunta un cuvant, tot atat de ciudat: maranata. Maranata,

expresie in limba araniaica, inseamna: "Domnul nostru, vino!" Este o chemare a lui Iisus si in

viata acelora care nu-L iubesc, si in a celor care nu se iubesc in numele Lui. Este o invocare

a ajutorului, a harului lui Dumnezeu, pentru ca sa ne dea puterea sa-L intelegem, si sa traim

potrivit cu invataturile Lui. Sa ne intelegem destinul si pe Iisus, ca find Cel care ne-a adus

adevarul, ca toti suntem fi aceluiasi Dumnezeu, si frati intre noi, si ca, prin urmare, legea care

trebuie sa guverneze viata noastra, trebuie sa Fie legea dragostei.

Un mare scriitor crestin, Fericitul Augustin, ne-a lasat aceste cuvinte: "Iubeste si fa ce vrei"!

Nu sunt greu de inteles, desi la prima vedere ar putea sa ne para ca limiteaza indatoririle

crestine la prea putin. Dar oare cel care iubeste pe aproapele lui, ii va face vreodata rau? Il va

minti vreodata? Il va para vreodata? Va face in viata lui cuiva rau, daca dinlauntrul sau nu

lucreaza alta lege decat legea dragostei, bazata pe credinta si pe speranta? Niciodata. De

aceea, aceste cuvinte: Iubeste si fa ce vrei, exprima libertatea pe care ti-o confera dragostea.

Libertatea nelimitata, dar ordonata de un criteriu de precizie micronica, negreselnic.

Iubirea se naste din credinta si din speranta. Numai cand se naste din ele e autentica si face

minuni. E in stare sa se scrifce, sa infrunte orice risc pentru a face bine altuia, pentru a alina

o suferinta.

Se zice ca in limpul celui de al doilea razboi mondial un ofter de marina, bolnav, ajunsese sa

fe spitalizat intr-o insula din Pacifc. Acolo era si un spital de leprosi, evident izolati. Intr-o zi

ofterul se apropie de colonia leprosilor si vazu o sora cum pansa ranile acestora. "N-as face

asa nici pentru un milion de dolari", exclama ofterul: "Nici eu n-as face pentru un milion de

dolari, raspunse sora, care era calugarita. O fac pentru ca vad in fecare din ei un Hristos

care cere ajutor. Un Hristos incognito!"

Se povesteste ca inainte de a deveni calugar - si poate tocmai de aceea a devenii - Sfantul

Francisc de Assisi a avut o experienta bizara. Era ful unei familii aristocrate si intr-o dupa-

amiaza calarea pe mosia parintilor sai. Vazu in fata lui un lepros de pe care curgea carnurile,

spectacol care in mod obisnuit i-ar f provocat dezgustul si l-ar f facut sa se indeparteze. De

data aceasta, simti un puternic impuls interior sa-i arate acestui nenorocit dragostea sa. Sari

de pe cal, se repezi la el si-l imbratisa. Propriul sau gest il emotiona enorm si fu convins ca

facuse exact ceea ce trebuie sa faca. Isi desclesta mainile care il imbratisasera pe nefericit,

si dori sa-l priveasca mai bine si sa-i arate compasiunea sa. Dar in clipa aceea isi dadu

seama ca nu fusese nimeni. Nu era absolut nimeni langa el si nici in jur. Si totusi era sigur ca

imbratisase un lepros.

Isi dadu seama ca fusese Hristos si acest lucru ii schimba viata si nu-l uita pana in ultima sa

zi pe pamant. Compasiunea se naste din dragoste. Nu e un sentiment pur omenesc. E

dumnezeiesc. Ca oameni ne aparam, nu ne expunem. Numai dragostea ne face sa ne

expunem, pentru ca ea crede in minuni. Sau nu-i pasa de consecinte. Dragostea se

raspandeste prin ea insasi. Cine poate intelege aceasta a ajuns la dragoste.

Un copil care se lovise, plangea. O fetita s-a dus sa-l mangaie si el s-a linistit. Mama ei a

intrebat-o: "Ce i-ai facut de s-a linistit? Ce i-ai spus?" "Nu i-am spus nimic. L-am imbratisat

si am inceput sa plang impreuna cu el".

Iisus Hristos a venit sa reinstaureze dragostea in lume. A fost trimis de Tatal in via sadita de

El, in lume. Si iata ca tocmai cei care ar f trebuit sa-L primeasca mai bine, tocmai ei L-au

respins. Si L-au respins chiar in numele credintei lor, pe care o intelegeau stalcit, desi ar f

avut toate motivele s-o inteleaga asa cum se cuvenea. De aceea li se trimisesera profetii ca

sa-i pregateasca. In zadar fusese totul, precum pentru ei, in zadar Il trimisese si pe Fiul Sau.

De aici amenintarea cu pedeapsa dezmostenirii: "Va da via altor lucratori, care Ii vor da

roadele ei la vreme" (Matei 21,41).

Prin pilda aceasta Mantuitorul a facut inca una din numeroasele incercari de a deschide ochii

ascultatorilor Sai contemporani, asupra felului cum trebuiau sa-I talcuiasca misiunea, si de a-

i preveni asupra consecintelor care ii asteptau daca nu i-o vor intelege. Ca sa-i convinga ca

asa va f, le-a dezvaluit profetic ceea ce vor face cu El, poate in speranta ca macar in timpul

implinirii profetiei se vor trezi, sau dupa aceea.

Ce s-a intamplat, stim. Profetia despre trimiterea Sa la moarte s-a implinit. Dar s-au implinit

si cuvintele din urma: via a fost data altora. Crestinismul a parasit aria stramta a geografei si

a istoriei in cadrul carora a fost pregatit si unde a aparut, si din provincial a devenit universal.

El a fost dat neamurilor care L-au recunoscut pe Iisus drept Fiu al lui Dumnezeu si drept

Mesia cel promis, si care au recunoscut in jertfa si invierea Sa un act de rascumparare si

impacare intre oameni si Dumnezeu, Caruia se cuvine slava in vecii vecilor.

IPS Antonie Palamadeala

Sursa: http://www.crestinortodox.ro