Piețele financiare din România

Piața financiară colectează disponibilitățile bănești în favoarea solicitanților prin emsiunea și plasarea de titluri mobiliare precum: acțiunile, obligațiunile, certificatele de investiții și alte produse financiare. De asemenea, pe această piață, au loc tranzacții cu titluri emise anterior, între vânzătorii de titluri, care doresc să își recupereze capitalul bănesc avansat și diferiți cumpărători, care își propun să investească.[1] Acțiunile reprezintă titluri de valoare care reprezintă o parte din capitalul social al unei societăți pe acțiuni. Valoarea nominală sau prețul acțiunii se determină prin raportarea capitalului social la numărul de acțiuni emise de o firmă. Obligațiunile sunt titluri de valoare care reprezintă o cotă parte dintr-un împrumut colectiv, pe termen mediu sau lung, solicitat de un agent economic. Valoarea nominală a obligațiunii se restituie posesorului la scadență, iar pe întreaga perioadă a creditului, acesta va primi o dobândă anuală fixă, înscrisă pe obligațiune.

Pentru o desfășurare normală a activității, agenții economici au nevoie de împrumuturi pe termen lung cu care să își finanțeze investițiile. Aceste capitaluri bănești pot fi procurate pe piața financiară. Oferta de capital este realizată de către deținătorii de resurse financiare care plasează aceste resurse pe piața de capital, prin cumpărarea de titluri de valoare. Deținătorii de capital bănesc sunt: firmele, băncile, persoanele fizice și juridice.

Funcțiile pieței fiinanciare

Mobilizează importante resurse financiare în favoarea diferitelor firme sau alți agenți economici.

Plasează titluri de valoare emise. Asigură mobilitatea capitalurilor și posibilitatea schimbării plasamentelor acționarilor prin

transformarea în lichidități a valorilor mobiliare și invers. Indică starea economiei și perspectivele ei. Orientează disponibilitățile bănești ale persoanelor fizice și juridice spre cele mai profitabile

domenii.

Clasificarea pieței financiare

raportul dintre cererea și oferta de titluri rata comercială a dobânzilor bancare situația economico-financiară a firmei exprimată prin profit</li. starea economiei naționale situația politică și socială internă și internațională

P I A ȚA F I N A N C I A R Ă

P I A Ț AM O N E T A R Ă

P I A Ț A D EC A P I T A L

Segmentul primar

Ofertade

capitaluri“S”

Cerereade

capitaluri“I”

Segmentul secundar

Segmentul primar este indispensabil deoarece asigura emisiunea si prima plasare a tuturor titlurilor. Societăţile antreprenoare, autorizate sa facă apel la economiile publice, se vor adresa segmentului primar pentru plasarea noii emisiuni de titluri. Segmentul primar se organizează prin intermediul băncilor sau al societatilor de valori mobiliare, care s-au specializat pentru acest gen de operaţiuni. Ele dispun de personal calificat, reţea de subscriere si de capitaluri, prin care se realizează plasamente operative si garantate.

Segmentul secundar este un gen de piaţa “de ocazie” , de revanzare repetata a titlurilor după emisiunea si prima lor vânzare. Instituţional, segmentul secundar, constituie obiectul de activitate al Bursei de Valori si al OTC (piaţa extrabursiera).

Gradul de intermediere financiară, evaluat din perspectiva ponderii activelor sistemului financiar în PIB, s-a restrâns moderat în anul 2011, pe fondul tensiunilor din pieţele financiare internaţionale, în pofida revenirii creşterii economice la valori pozitive. Ponderea dominantă în cadrul sistemului financiar este deţinută de sectorul bancar, iar expunerile instituţiilor de credit faţă de instituţii financiare din România, precum şi resursele atrase de la acestea au continuat să se reducă, indicând limitarea vulnerabilităţilor de contagiune directă în interiorul sistemului financiar.

Notă: culoarea verde reprezintă creşterea ponderii sectorului în

sistemul financiar; culoarea roşie reprezintă scăderea ponderii sectorului în sistemul financiar

Sursa: BNR, CNVM, CSA, CSSPPSursa: BNR, CNVM, CSA, CSSPP

1 3

puncte procentuale

-1-3-5fonduri de investiţii

fonduri de pensii private societăţi de asigurare

instituţii financiare nebancare

instituţii de credit

Instituţii de credit20112009 2010

Societăţi de

asigurare

Instituţii financiare

Fonduri de pensii private

Fonduri de investiţii100

90

80

70

60

50

40

30

20

10

procente

Grafic 1.2. Evoluţia componentelor sistemului

financiar în perioada 2009-2011 (ponderi sectoriale în total sistem)

Grafic 1.1. Structura sistemului f inanciar

(pondere active în PIB)

Participanţii pe pieţele de capital

Firmele, în calitate de debitor net (cererea de fonduri este mai mare decât oferta de fonduri din partea firmelor), decid majorarea capitalurilor în prezent pentru a realiza investiţii în active reale necesare extinderii activităţii lor;

Populaţia, în calitate de creditor net (cererea de fonduri este mai mică decât oferta de fonduri provenită din partea menajelor), realizează investiţii în instrumente financiare emise de către firme;

Guvernul, care poate fi atât debitor net cât şi creditor net în funcţie de relaţia între veniturile şi cheltuielile bugetare. Pentru a-şi finanţa deficitul bugetar guvernul poate emite titluri de stat, sub forma biletelor de trezorerie, a obligaţiunilor pe termen mediu şi lung, urmând ca în momentul înregistrării unui excedent să fie retrase de pe piaţa financiară.

Intermediarii financiari. Corporaţiile şi guvernul pun în vânzare instrumentele financiare emise prin intermediul unor instituţii specializate, precum bănci, fonduri mutuale, fonduri de pensii, societăţi de asigurări. Aceste instituţii sunt numite intermediari financiari întrucât prin intermediul lor se întâlnesc, practic, cererea şi oferta de capitaluri.

Necesitatea existenţei intermediarilor financiari rezidă în faptul că:

Realizarea unei tranzacţii directe între un investitor de talie mică ce doreşte achiziţionarea� unor instrumente financiare şi o corporaţie cu nevoi suplimentare de finanţare este foarte dificil de încheiat.

Investitorii de talie mică ar fi expuşi unor tranzacţii foarte riscante dacă nu au realizat� diversificarea riscului în investiţia realizată.

Investitorii de talie mică nu au informaţiile necesare referitoare la riscul de credit asociat� participanţilor pe pieţele financiare, în special a debitorilor.

Operaţiuni desfăşurate pe pieţele monetare

Piaţa monetară este formată dintr-un sistem de relaţii ce iau naştere între bănci, precum şi între acestea şi clienţii lor, prin intermediul cărora se efectuează vânzările şi cumpărările de valute în vederea derulării plăţilor internaţionale, sau pentru realizarea de operaţiuni cu scop financiar.

Operaţiunile derulate pe piaţa valutară pot fi diferenţiate astfel:

În funcţie de natura lor:

− operaţiuni la vedere, sau „spot”;

− operaţiuni la termen, sau „forward”.

În funcţie de gradul de complexitate:

− operaţiuni simple;

− operaţiuni „swap”.

În funcţie de motivaţie:

− obţinerea de profit, prin speculaţii sau arbitraj;

− acoperirea riscului.

Operaţiuni de acoperire a riscului valutar

În regim de liberă convertibilitate, tranzacţiile comerciale presupun anumite decalaje în timp la efectuarea plăţilor în valută, ceea ce presupune un risc valutar privitor la deprecierea valutei prevăzute în contract. Pentru protecţia împotriva acestui risc valutar, exportatorii şi importatorii pot apela la două tipuri de operaţiuni:

Operaţiuni cu acoperire la termen, de tip hedging, care reprezintă tipul de operaţiuni prin care un operator se angajează să plătească o sumă în valută la un anumit termen şi împrumută simultan aceeaşi sumă în valută, cu aceeaşi scadenţă de rambursare. Finalitatea acestei operaţiuni constă în protecţia operatorului contra riscului de depreciere a valutei la termen. În acest mod, cumpărătorul de valută se pune la adăpost de riscul deprecierii valutei în intervalul de timp dintre momentul încheierii contractului şi executarea acestuia, deoarece la scadenţa plăţii, care coincide cu termenul de încasare a împrumutului, eventuala pierdere înregistrată la cumpărarea valutei este compensată cu un câştig egal, obţinut la împrumut. Totodată, în cazul în care valuta respectivă se apreciază, creditorul va câştiga la cumpărare, dar va pierde la împrumut, hedging-ul având drept scop, în final, anularea oricărui efect datorat variaţiei cursului valutar.

Covering-ul, sau acoperirea comercială, este utilizat pentru acoperirea riscului pe care îl implică o operaţiune determinată şi dispare odată cu executarea contractului.

Speculaţia valutară este acea tranzacţie de vânzare-cumpărare de valută prin care se urmăreşte, nemijlocit, realizarea unui câştig, ca diferenţă între cursul unei valute la două momente diferite pe aceeaşi piaţă (un curs cunoscut şi un altul, preconizat). Această categorie de operaţiuni grupează acele tranzacţii efectuate pe pieţele valutare cu scopul efectiv de a realiza un câştig din diferenţele de curs valutar. În domeniul valutar este numit speculator acel agent care adoptă o poziţie de schimb, sperând ca în viitor cursul monedei să evolueze în sensul aşteptărilor sale.

Arbitrajul valutar reprezintă o tranzacţie de vânzare-cumpărare de valută realizată de bănci (motiv pentru care i se mai spune şi arbitraj bancar), prin care acestea au posibilitatea de a-şi valorifica disponibilităţile de monedă naţională sau de valută, vânzând acolo unde cursul este mai mare, şi cumpărând de acolo unde cursul valutei tranzacţionate este mai mic. În esenţă, arbitrajul valutar nu este altceva decât o asociere de vânzare-cumpărare de valută, cu unicul scop de a realiza profit. Fiind efectuate pe baza unor cursuri certe, publicate pe diferite pieţe, aceste operaţiuni nu se pot solda, în principiu, decât cu profit.

Budescu Mădălina Ionela

Grupa: 2325