PIAŢA MUNCII

Creşterea economică implică şi asigurarea resurselor de muncă. Aceasta comportă aspecte cantitative (numărul celor ocupaţi şi volumul muncii de care poate beneficia societatea) şi aspecte calitative (structura, nivelul şi calitatea instruirii) şi se află în strânsă legătură cu mărimea populaţiei şi a acelei părţi a acesteia care este capabilă şi poate să muncească.

Mărimea populaţiei apte de muncă este rezultatul evoluţiei demografice şi al regimului juridic al muncii din fiecare ţară, iar asigurarea resurselor de muncă pentru întreprinderi şi instituţii se realizează prin intermediul pieţei muncii.

PIAŢA MUNCII: CONŢINUT, FUNCŢII, TRĂSĂTURI, MECANISM DE FUNCŢIONARE

Piaţa muncii poate fi definită ca spaţiul economic în care se întâlnesc, se confruntă şi se negociază în mod liber cererea de muncă (deţinătorii de capital, în calitate de cumpărători) şi oferta (reprezentată prin posesorii factorului muncă).

În materie de terminologie, ştiinţa economică actuală utilizează atât formularea de piaţă a muncii cât şi pe cea de piaţă a forţei de muncă. Există argumente care susţin fiecare dintre aceste formulări:

a) relaţiile economico-sociale în cadrul cărora se desfăşoară munca salariată, ca fac necesară utilizarea formulării de “piaţa forţei de muncă”. Prezentăm în acest sens argumentele aduse de unii specialişti:

- obiectul tranzacţiilor pe această piaţă îl constituie, în condiţiile contemporane, forţa de muncă, adică însuşirile fizice, intelectuale, competenţa, experienţa etc. şi nu munca – ce este doar utilizarea forţei de muncă;

- beneficiarul foloseşte în interesul său, în calitate de cumpărător, forţa de muncă, iar întreprinderile angajează forţa de muncă şi nu munca;

- obiectul sistemului de protecţie socială, determinat pe baza relaţiilor economice din cadrul pieţei contemporane vizează în mod direct forţa de muncă şi nu munca;

- opţiunea pentru piaţa forţei de muncă implică şi recunoaşterea caracterului de marfă al forţei de muncă, inclusiv pentru ţările europene.

b) formele concrete de manifestare a relaţiilor economico-sociale implicate de munca salariată, impun utilizarea formulării de piaţă a muncii, cu următoarele argumente:

- piaţa forţei de muncă are o sferă mai limitată, desemnând, după toate aparenţele, numai oferta de forţă de muncă;

- piaţa muncii include impactul dintre cerere şi ofertă, ca elemente principale ale ei, precum şi reglementarea raporturilor de muncă sub toate aspectele lor: durata muncii, concediile de odihnă plătite, recrutarea, condiţiile de angajare şi licenţiere, condiţiile de muncă, dreptul la grevă, drepturile de salarizare, etc.;

- acţiunea de vânzare cumpărare nu se realizează numai la angajare-licenţiere, ci se afirmă în fiecare zi în procesul muncii;

- piaţa muncii reflectă un amplu proces de umanizare care s-a produs, în primul rând, în sfera muncii.

Adăugăm acestor argumente şi pe acela susţinut de autorii manualului universitar de economie: “Tranzacţiile pe această piaţă (n.n. piaţa muncii) au ca obiect munca sau forţa

de muncă. Dacă forţa de muncă o înţelegem ca totalitate a aptitudinilor fizice şi intelectuale ce există în personalitatea vie a omului şi pe care le pune în funcţiune atunci când creează bunuri economice, înseamnă că folosirea sinonimă a celor două expresii în teoria şi practica economică este benefică pentru decizia care priveşte situaţia lor într-un flux economic.”

Piaţa muncii poate fi privită într-o dublă ipostază:- de piaţă derivată - sub aspectul dimensiunii şi structurii ocupaţionale, profesionale,

teritoriale a cererii de muncă şi, prin intermediul acesteia, asupra sistemului de învăţământ, formare profesională iniţială şi continuă, pe întreaga durată a vieţii active a individului;

- de piaţă principală din punctul de vedere al formării ofertei de muncă, sub aspect cantitativ şi structural-calitativ al potenţialului de muncă, al intrărilor-ieşirilor de pe piaţa muncii, a structurii demografice şi ocupaţional-profesionale şi de calificare.

Piaţa muncii are particularităţi naturale sau dobândite datorită cărora se diferenţiază net de celelalte pieţe, imprimându-i practic atributul de piaţă principală, fundamentală: este piaţa celui mai important factor de producţie, cu importante caracteristici demo-socio-psihosociale şi educaţional-formative; piaţă negociată, contractuală şi, ca atare, piaţa cea mai imperfectă, mai puţin concurenţială, în care mecanisme ale pieţei libere conlucrează cu reguli, convenţii, norme juridice, principii etice etc.; o piaţă cu tendinţe de rigidizare.

Mecanismul de funcţionare a pieţei muncii reprezintă un ansamblu de legături între partenerii individuali autonomi, ca viitori salariaţi, şi patronatele autonome care solicită şi utilizează munca salariată, precum şi legăturile şi negocierile dintre reprezentanţii acestor două părţi, adică organizaţiile de sindicat şi organizaţiile patronatelor, care se derulează după reguli predeterminate.

Asupra funcţionării pieţei muncii îşi exercită influenţa deopotrivă factori economici, cât şi factori de natură social-instituţională. Factorii economici îşi pun amprenta în special asupra cererii de muncă.

Fiind un factor de producţie, cererea de muncă apare ca o cerere derivată. Aceasta înseamnă că volumul şi structura de calificare a cererii de muncă sunt determinate de cererea finală de bunuri şi servicii, nivelul costurilor salariale, dar şi de starea sistemului tehnologic exprimată prin nivelul productivităţii muncii şi al consumurilor intermediare.

Oferta de muncă este modelată simultan de factori economici (nivelul salariului, ca preţ al muncii), dar şi de factori sociali sau instituţionali. În funcţie de prioritatea acordată uneia sau alteia dintre grupele de factori, în literatura economică există o diversitate de păreri asupra naturii şi modului de funcţionare a pieţei muncii.

În procesul de dezvoltare şi funcţionare a economiei naţionale, piaţa muncii îndeplineşte importante funcţii, de ordin economic, social-politic şi educativ:

a) alocarea eficientă a resurselor de muncă pe sectoare, ramuri, profesii, teritoriu în concordanţă cu volumul şi structura cererii de muncă;

b) unirea şi combinarea factorului muncă cu mijloacele de producţie;c) influenţarea formării şi repartizării veniturilor;

d) funcţia socială, contribuind la formarea şi orientarea climatului de muncă şi la realizarea unei protecţii sociale adecvate;

e) funcţia cultural - educativă, întrucât furnizează informaţii pentru procesul de orientare profesională, recalificarea şi reintegrarea forţei de muncă.

Piaţa muncii, ca piaţă a celui mai important factor de producţie, se află în legătură cu celelalte pieţe. Pe de o parte, ea receptează semnalele de pe piaţa bunurilor şi serviciilor, a capitalurilor ş.a. şi este influenţată de mişcarea acestora, de modul de funcţionare şi distorsiunile acestora. Pe de altă parte, piaţa muncii transmite propriile semnale şi cerinţe spre celelalte pieţe.

Activităţile şi schimburile care au loc pe piaţa muncii privesc o marfă deosebită care, prin particularităţile sale - fiziologice, psihologice, sociale şi morale – se deosebeşte de celelalte mărfuri. Ca urmare, piaţa muncii prezintă o serie de particularităţi, în raport cu celelalte pieţe, cele mai importante fiind:

1) este o piaţă cu un grad ridicat de rigiditate şi de sensibilitate şi prin aceasta ea condiţionează atât echilibrul economic, cât şi pe cel social-politic. Rigiditatea şi sensibilitatea ei rezultă nu numai din particularităţile ofertei, ci şi din ponderea mare şi întrepătrunderea ridicată a laturilor economice şi sociale. Asigurarea locului de muncă, alegerea şi exercitarea liberă a profesiei reprezintă în egală măsură un act economic şi unul de echitate socială, de echilibru social.

2) piaţa muncii este mai complexă, mai organizată şi mai reglementată în raport cu celelalte pieţe. Tranzacţiile care au loc pe această piaţă nu sunt numai relaţii de vânzare-cumpărare, iar agenţii economici nu sunt numai vânzători şi cumpărători. Piaţa muncii este un cadru în care interacţionează şi se confruntă mai mulţi agenţi economici şi parteneri sociali: salariaţii şi întreprinzătorii, organizaţiile patronale, sindicale şi statul, fiecare dintre aceştia având roluri şi funcţii bine determinate. Piaţa muncii este reglementată în cel mai înalt grad şi înregistrează cele mai multe influenţe din partea multor factori.

3) mecanismele de acţiune ale acestei pieţe prezintă anumite trăsături, care-i conferă un grad mai ridicat de imperfecţiune (din punct de vedere al concurenţei), în raport cu alte forme de piaţă. Pe de o parte salariul, ca preţ al muncii, libera concurenţă, productivitatea marginală acţionează într-un cadru reglementat, dinainte acceptat de toţi participanţii (agenţi economici). Pe de altă parte, salariul nu mai reprezintă unica pârghie de reglare a volumului ocupării şi utilizării eficiente a forţei de muncă, iar mărimea salariului nu mai rezultă doar din acţiunea mecanismelor pieţei, ci din reglementări economico-juridice adoptate în fiecare etapă. Piaţa muncii este o piaţă cu concurenţă imperfectă, putând fi apreciată fie ca piaţă de monopol, fie ca piaţă de oligopol, în funcţie de gradul de organizare şi de constituire a cererii şi ofertei de către patronate şi sindicate.

Aceste particularităţi imprimă anumite trăsături tranzacţiilor cu factorul muncă, spre deosebire de tranzacţiile cu ceilalţi factori de producţie:

munca nu poate fi vândută sau cumpărată decât închiriind capacitatea de muncă a proprietarului;

contractul de angajare a factorului muncă este strict determinat de anumite reglementări legislative cu caracter de interdicţie, cumpărătorul nu dispune în totalitate de

„marfa”sa; el nu o poate utiliza decât pentru prestarea activităţilor specificate în contract şi în limita timpului de muncă convenit;

deţinătorii forţei de muncă au mai puţine posibilităţi de utilizare alternativă a acesteia ( munca în propria gospodărie, recreere), dar ei se pot sustrage pieţei cu o parte din acest potenţial pentru anumite perioade de timp;

tranzacţiile cu forţa de muncă sunt legate de criteriile de preferenţialitate ale posesorilor acestei „mărfi”, înzestrarea nativă, educaţia, orientarea profesională, stilul de viaţă, modelul cultural, motivaţiile valorice etc.;

munca este singurul factor de producţie cu autoorganizare: posesorii forţei de muncă se constituie în sindicate, cu scopul de a influenţa condiţiile tranzacţiilor pe piaţa muncii:

- sindicatele, reprezentând factorul muncă organizat, negociază direct conţinutul normativ al instituţiilor pieţei muncii: condiţiile de muncă, nivelul salarizării, durata timpului de lucru, criteriile de promovare şi participare, clauzele disponibilizării , garantarea protecţiei sociale, dreptul legal la grevă etc;

- sindicatele pot utiliza o strategie de monopol, monopson sau oligopol, ori pot recurge, prin forţa lor socială, la tactica de intimidare a partenerilor;

- sindicatele pot determina numeroase abateri de la regulile pieţei, ceea ce deformează modelul raţional de comportament pe piaţa muncii.

CEREREA DE MUNCĂ ŞI OFERTA DE MUNCĂ

Cererea de muncă reprezintă nevoia reală de muncă salariată care se formează la un moment dat într-o economie. Cererea de muncă depinde de ritmul de creştere economică, de nivelul şi dinamica productivităţii muncii, de structura producţiei şi activităţilor economico-sociale, de formele de ocupare şi regimul ocupării etc. Aceasta se exprimă prin numărul de locuri de muncă şi nu include activităţile realizate de femeile casnice, militarii în termen, studenţii şi alţi nesalariaţi.

Este necesar să se realizeze distincţia dintre nevoia de muncă (adică necesarul virtual al volumului total de muncă) şi cererea de muncă (adică necesarul real al volumului total de muncă, condiţionat de efectivitatea locurilor de muncă).

Cererea de muncă provine din partea firmelor care angajează, pe bază de contract, lucrători specializaţi în diferite domenii de activitate, la un anumit preţ al muncii, numit salariu. Cererea de pe piaţa muncii se constituie ca o sumă a cererilor individuale. Cererea de muncă este o cerere derivată, ea fiind determinată de cererea de bunuri rezultate din utilizarea muncii.

La un anumit nivel al salariului, cererea de muncă poate înregistra o creştere sau o reducere, în funcţie de o serie de factori, care se numesc condiţiile cererii de muncă. Principalii factori care determină creşterea sau reducerea cererii de muncă sunt:

a) preţul bunurilor rezultate din utilizarea factorului muncă; între modificarea preţurilor de pe piaţa diferitelor bunuri şi modificarea cererii de muncă există o relaţie pozitivă;

b) gradul de substituire a muncii cu un alt factor de producţie influenţează negativ cererea de muncă;

c) modificarea preţului unui alt factor de producţie care poate substitui munca determină o modificare în aceeaşi direcţie a cererii de muncă;

d) nivelul calitativ al muncii – modificarea calităţii muncii determină o modificare în acelaşi sens a cererii de muncă;

e) aşteptările întreprinzătorilor considerând că toţi ceilalţi factori rămân constanţi, evoluţia cererii de muncă depinde direct de previziunile întreprinzătorilor în legătură cu mersul afacerilor.

Oferta de muncă reprezintă munca pe care o pot depune membrii societăţii în condiţii salariale. Ea este asigurată de resursele de muncă existente pe piaţă.

Resursele de muncă ale unei ţări reprezintă totalitatea populaţiei în vârstă de muncă şi aptă de muncă. Limitele vârstei de muncă sunt determinate de la o ţară la alta prin legislaţie. Resursele de muncă se compun din:

- populaţia ocupată, inclusiv cea cuprinsă în gospodăria casnică;- persoanele în vârstă de muncă, dar care sunt în şcoli, în armată etc.Resursele de muncă ale unei ţări depind de o serie de factori demografici cum ar fi:

natalitatea, mortalitatea, durata medie a vieţii, condiţii de trai etc.

Populaţia în vârstă de muncă cuprinde totalitatea persoanelor aflate în limitele legale de vârstă, indiferent dacă participă sau nu la vreo activitate.

Populaţia aptă de muncă cuprinde toate persoanele având vârsta legală de muncă şi care pot să participe la muncă. Nu cuprinde persoanele invalide. Oferta de muncă se exprimă prin numărul celor apţi de muncă, din care se scad femeile casnice, studenţii, militarii în termen, cei care desfăşoară activităţi nesalariale şi cei care nu doresc să se angajeze în nici o activitate.

Cum s-a schimbat piaţa muncii în România?

Criza financiară globală s-a făcut resimţită în România începând cu luna martie 2008, când numărul locurilor de muncă a început să scadă treptat. În septembrie 2008, perioada în care a început să se vorbească despre impactul crizei în România numărul recrutărilor a scăzut brusc, aspect care s-a menţinut şi în 2009.

Începând cu anul 2010 companiile au început să-şi redefinească nevoile. Majoritatea locurilor de muncă nou creeate au fost în domeniul financiar şi IT. Definitoriu pentru această perioadă au fost înlocuirile pentru poziţiile-cheie. Aproximativ 80% din poziţiile de middle şi top management pe care le-am avut au fost înlocuiri făcute în urma evaluărilor, companiile având nevoie de middle şi top management performant, axat pe rezultate.

O altă caracteristică a anului 2010 a fost reprezentată de crearea şi implementarea sistemelor de evaluare. Din studiile noastre, în 2008 peste 80% din companii nu aveau sisteme coerente de evaluare. În primăvara anului 2011 legislaţia a impulsionat şi ea acest domeniu prin introducerea obligativităţii indicatorilor de performanţă.

Cu toate că s-a vorbit mult pe această temă aş vrea să punctez faptul că introducerea indicatorilor de performanţă (KPI) este o măsură de clarificare a ceea ce are de făcut un angajat şi aliniază companiile româneşti la standardele companiilor multinaţionale. Alături de fişele de post, indicatorii de performanţă sunt un reper pentru activitatea unui angajat, fiind atât în beneficiul angajatorului, cât şi al angajatului. În timp ce fişele de

post precizează locul postului în cadrul organigramei, aptitudinile şi studiile necesare pe de o parte, ceea ce are de făcut un angajat pe de altă parte, indicatorii de performanţă sunt nişte criterii masurabile pe baza cărora ne este evaluată activitatea. Spre exemplu, pentru un agent de vânzări fişa postului poate menţiona că acesta trebuie să prospecteze piaţa, să întreţină relaţia cu clienţii şi să aducă alţii noi, în timp ce  indicatorii de performanţă vor preciza faptul că agentul trebuie să facă X vizite pe săptămână clienţilor, să mărească cu Y% numărul de vânzări către clienţi deja existenţi, să aducă Z clienţi noi pe lună. De asemenea, ar mai trebui precizat că angajatului trebuie să i se prezinte fişa postului şi criteriile de performanţă odată cu oferta de angajare.

Către sfârşitul anului 2010 asistam la o dezgheţare mai accentuată a locurilor de muncă, lunile noiembrie şi decembrie aducând poziţiile deschise în aproape toate domeniile. Singurul domeniu în care nu au fost mişcări semnificative este sistemul financiar bancar, dar aici, în afară de impactul puternic al crizei sunt două explicaţii: inerţia mare a sistemului, precum şi numărul mare de angajaţi existenţi în bănci înainte de debutul crizei.

În prima jumătate a anului 2011 numărul de noi locuri de muncă creşte cu aproximativ 30% din datele noastre. Acum se recrutează semnificativ în toate domeniile, chiar şi în cele grav afectate de criză, cum ar fi real estate (nivelul salariilor în real estate crescând comparativ cu prima jumătate a anului trecut cu aproximativ 20-30%) şi sistemul financiar bancar.

Comparativ cu anul 2010 când companiile şi-au centrat activitatea pe retenţia de clienţi şi nu pe aducerea de noi clienţi în 2011 nevoia de dezvoltare a companiilor este vizibilă şi prin numărul mare de poziţii deschise în vânzări (new business) şi marketing. În prima jumătate a anului 2011 aproximativ 35% din poziţiile pe care le-am avut deschise au fost pe vânzări şi marketing, poziţii care în 2009 şi 2010 au fost aproape îngheţate.

În domeniul IT anul 2011 a adus o consolidare a trendului ascendent din 2010. Cel mai activ domeniu pe timp de criză, IT-ul a continuat să crească şi în 2011, în special pe anumite segmente (dezvoltare software, project management, suport). O situaţie aparte o reprezintă piaţa de programatori Java, unde cererea mai mare decât oferta a dus la o saturaţie, programatorii cu experienţă devenind chiar reticenţi în a răspunde pozitiv ofertelor din piaţă. Şi pe restul specializărilor cererea este relativ constantă, un element în plus faţă de domeniile non-IT fiind ofertele de joburi din străinătate.Domeniul financiar este şi el activ, însă nu s-au simţit creşteri semnificative faţă de 2010. Tendinţa este aceeaşi – de a atrage manageri sau specialişti cu experienţă.Un alt domeniu care a crescut faţă de anii anterior este cel al serviciilor medicale private. În această perioadă s-au deschis mai multe clinici şi spitale private, în paralel cu unele achiziţii. Astfel, pe lângă personalul medical specializat, a crescut şi cererea pe partea de vânzări şi customer service.

Faţă de anii anteriori, 2011 aduce câteva orientări noi: Accentul este pus pe calitatea proceselor de recrutare, candidaţii fiind mult mai

atent evaluaţi şi selectaţi; Prelungirea procesului de recrutare de la o durata medie de 45 de zile la peste 60

de zile, durata care evidenţiază faptul că nu se mai recrutează doar pentru că trebuie să mărim numărul de angajaţi, dar ne dorim angajaţi performanţi care să aducă rezultate;

Orientarea discuţiilor de la COMPETENTE şi COMPORTAMENTE  către OBIECTIVE şi PERFORMANŢĂ;

Nevoia de expertiză şi experienţă de management.

Ca şi rezumat în 2011 se menţine trendul ascendent din 2010, existând locuri de muncă în toate domeniile. Spre deosebire de anii precedenţi este însă o piaţă a calităţii, o piaţă în care accentul este pus pe performanţă şi atingerea obiectivelor.

Situaţia statistică a şomajului înregistrat la 30 septembrie 2012

La sfârşitul lunii septembrie 2012, rata şomajului înregistrat la nivel naţional a fost de 5,01%, mai mare cu 0,11 pp decât cea din luna august a anului 2012 şi cu 0,12 pp faţă de cea din luna septembrie a anului 2011. Menţionăm ca rata şomajului înregistrat în luna septembrie 2012 a fost calculată folosind populaţia activă civilă la data de 01.01.2012. Populaţia activă civilă ne este comunicată de către INS, în fiecare an, de regulă după luna septembrie. Populaţia activă civilă, la nivel naţional, a scăzut la 1 ianuarie 2012, faţă de 1 ianuarie 2011 cu 171,8 mii persoane, de la 8.998,3 mii persoane la 8.826,5 mii persoane. Prin urmare, rata şomajului înregistrat a fost recalculată ţinând seama de noua populaţie activă civilă de la începutul anului curent.

DEZVOLTAREA DURABILA

Conceptul de dezvoltare durabilă desemnează totalitatea formelor și metodelor de dezvoltare socio-economică, al căror fundament îl reprezintă în primul rând asigurarea unui echilibru între aceste sisteme socio-economice și elementele capitalului natural.

Cea mai cunoscută definiție a dezvoltării durabile este cu siguranță cea dată de Comisia Mondială pentru Mediu ș i Dezvoltare (WCED) în raportul "Viitorul nostru comun",cunoscut și sub numele de Raportul Brundtland [1] : "dezvoltarea durabilă este dezvoltarea care urmărește satisfacerea nevoile prezentului, fără a compromite posibilitatea generațiilor viitoare de a-si satisface propriile nevoi".

Conceptul de dezvoltarea durabila a evoluat in timp. Prima definire a lui s-a referit la raporturile societatii cu mediul. Primul raport al Clubului de la Roma intitulat „Limitele cresterii” a aparut la inceputul anilor ’70, a fost primul S.O.S. – cu mare ecou in lumea stiintifica si in cea politica, privind conflictul dintre societate si mediu. Un element pozitiv – cresterea in ritm inalt a economiei mondiale pe parcursul secolului XX , a relevat doua efecte negative majore : 

a)    epuizarea resurselor naturale ( de energie, de materii prime si de hrana), si 

b)    poluarea si degradarea factorilor de mediu ( apa, aer, sol). 

Primul Summit Mondial organizat de ONU in 1972, la Stockholm a inregistrat o reactie puternica  a reprezentantilor tarilor slab dezvoltate la concluziile primului Raport, care recomanda stoparea cresterii economice – considerand-o o „teza neoimperialista” care ar fi urmarit impiedicarea dezvoltarii tarilor sarace”. Un delegat a exprimat in mod sugestiv ca cea mai grea forma de poluare este saracia (!) si ca eforturile conjugate ale comunitatii mondiale vor trebui indreptate spre eradicarea acestui flagel.

Al doilea Summit, de la Rio de Janeiro  din 1992 a cautat sa imbine tematica protectiei mediului cu cea a combaterii saraciei. In anul 2002, al 3-lea Summit de la Johanesburg  a definit conceptul de dezvoltare durabila prin trei factori :

-       factorii de mediu si asigurarea sustenabilitatii din punct de vedere ambiental;

-          cresterea economica echilibrata, prin reducerea decalajelor de dezvoltare intre tarile bogate si cele sarace;

-          echilibrul social prin eradicarea saraciei  pe Planeta. 

La acesti trei piloni ai conceptului de dezvoltare durabila s-a adaugat un al 4-lea, propus de Congresul Francofoniei,  din decembrie 2004 de la Ouagadoogoo ( Burkina Faso) preluat si de UNESCO – care a adoptat o Conventie pentru asigurarea si protejarea diversitatii culturale – ca patrimoniu comun al umanitatii.

  Pentru noi aceste probleme sunt de maxima actualitate . Pornind de la dezbaterile pe plan mondial si luand in considerare elaborarea de catre Uniunea Europeana a  unei strategii proprii pentru dezvoltarea durabila, in anii 2003-2004,  am organizat in calitate de Sef sl Statului o actiune la nivel national,  coordonata de o Comisie condusa de Presedintele tarii, secondat de Primul Ministru, Guvernatorul Bancii Nationale, la care au participat ministrii, secretari de stat, reprezentanti ai cercetarii academice si universitare, ai autoritatilor locale, ai sindicatelor si patronatelor. Scopul acestei comisii a fost : elaborarea unei strategii nationale pe termen lung ( pana in anul 2025) privind dezvoltarea durabila. 

Obiectivele generale ale Strategiei pentru Dezvoltare Durabila a Uniunii Europene:

o Limitarea schimbarilor climatice si a costurilor si efectelor sale negative pentru societate si mediu

o Sa ne asiguram ca sistemul nostru de transport satisface nevoile economice, sociale si de mediu ale societatii noastre, minimiz�nd impacturile sale nedorite asupra economiei, societatii si mediului.

o Promovarea modelelor de productie si consum durabile o �mbunatatirea managementului si evitarea supraexploatarii resurselor naturale,

recunosc�nd valoarea serviciilor ecosistemelor. o Promovarea unei bune sanatati publice in mod echitabil si imbunatatirea protectiei

impotriva amenintarilor asupra sanatatii. o A crea o societate a includerii sociale prin luarea in considerare a solidaritatii intre

si in cadrul generatiilor, a asigura securitatea si a creste calitatea vietii cetatenilor ca o preconditie pentru pastrarea bunastarii individuale.

o A promova activ dezvoltarea durabila pe scara larga, asigura ca politicile interne si externe ale UE sunt in accord cu dezvoltarea durabila si angajamentele internationale ale acesteia

Principiile dezvoltării durabile

Principiile Dezvoltării Durabile, aşa cum au fost enunţate în 1992, în Declaraţia de la Rio asupra Mediului şi Dezvoltării

Principiul 1: Oamenii stau în centrul preocupărilor dezvoltării durabile. Ei au dreptul la o viaţă sănătoasă şi productivă, în armonie cu natura.

Principiul 2: Statele, în acord cu Carta Naţiunilor Unite şi cu principiile dreptului internaţional, au dreptul suveran de a-şi exploata propriile resurse ca urmare a politicilor lor de mediu şi de dezvoltare, şi responsabilitatea de a asigura faptul că activităţile desfaşurate sub jurisdicţia sau controlul lor nu cauzează daune mediului altor state sau zonelor aflate dincolo de limitele jurisdicţiei naţionale.

Principiul 3: Dreptul la dezvoltare trebuie îndeplinit astfel încât să întrunească nevoile de dezvoltare şi de mediu ale generaţiilor prezente şi viitoare.

Principiul 4: Pentru atingerea dezvoltării durabile, protecţia mediului trebuie să constituie parte integrantă a procesului de dezvoltare şi nu poate fi considerată izolată de acesta.

Principiul 5: Toate statele şi toţi oamenii trebuie să coopereze în scopul esenţial al eradicării sărăciei, ca cerinţa indispensabilă a dezvoltării durabile, pentru a diminua inegalităţile între standardele de viaţa şi pentru a satisface mai bine nevoile majorităţii oamenilor lumii.

Principiul 6: Situaţiei speciale şi nevoilor ţărilor în curs de dezvoltare, în deosebi a celor mai puţin dezvoltate şi a celor mai vulnerabile cu privire la mediu, trebuie să li se acorde prioritate specială. Acţiunile internaţionale în domeniul mediului şi dezvoltării trebuie, de asemenea, să se adreseze intereselor şi nevoilor tuturor ţărilor.

Principiul 7: Statele trebuie să coopereze într-un spirit de parteneriat global, pentru conservarea, protecţia şi refacerea sănătăţii şi integrităţii ecosistemului Pamântului. Dată fiind contribuţia diferită la degradarea mediului la nivel global, statele au responsabilităţi comune dar diferenţiate. ţările dezvoltate recunosc responsabilitatea pe care o poartă în atingerea dezvoltării durabile la nivel internaţional, având în vedere presiunile pe care societăţile lor le au asupra mediului global şi tehnologiile şi resursele financiare pe care le deţin.

Principiul 8: Pentru a atinge dezvoltarea durabilă şi o caliate mai bună a vieţii pentru toţi oamenii, statele trebuie să reducă şi să elimine modelele nesustenabile de producţie şi consum şi să promoveze politici demografice potrivite.

Principiul 9: Statele trebuie să coopereze pentru a-şi întări capacitatea administrativă internă pentru dezvoltarea durabilă, prin creşterea nivelului de înţelegere ştiinţifică prin schimburi de cunoştinţe ştiinţifice şi tehnologice şi prin intensificarea dezvoltării, adaptării, răspândirii şi transferului tehnologiilor, inclusiv a tehnologiilor noi şi inovatoare.

Principiul 10: Problemele de mediu sunt cel mai bine tratate prin participarea tuturor cetăţenilor de la nivelul relevant. La nivel naţional, fiecare individ trebuie să aibă acces corespunzător la informaţii de mediu care sunt deţinute de autorităţile publice, inclusiv la informaţii asupra activităţilor şi materialelor periculoase de la nivelul comunităţilor lor, şi oportunitatea de a participa la procesul de luare a deciziilor. Statele trebuie să faciliteze şi să încurajeze conştientizarea şi participarea publicului făcând informaţia disponibilă la nivel cât mai larg.

Principiul 11: Statele trebuie să promulge legislaţie de mediu eficace. Standardele de mediu, obiectivele de management şi priorităţile trebuie să reflecte contextul de mediu şi de dezvoltare căruia li se aplică. Standardele aplicate de unele tari pot fi nepotrivite şi cu un cost economic şi social nejustificat pentru alte ţări, în special pentru ţările în curs de dezvoltare.

Principiul 12: Statele trebuie să coopereze pentru a promova un sistem economic internaţional deschis care să conducă la crestere economica şi dezvoltare durabilă în toate ţările, pentru a se adresa mai bine problemelor privind degradarea mediului. Măsurile de politică comercială în scopuri legate de mediu nu trebuie să constituie mijloace de discriminare arbitrară sau nejustificată sau vreo constrângere ascunsă asupra comerţului internaţional. Acţiuni unilaterale care să se ocupe cu probleme de mediu din afara jurisdicţiei ţării importatoare trebuie să fie evitate. Măsurile de mediu care se adresează

problemelor de mediu transnaţionale sau globale trebuie, cât mai mult posibil, să se bazeze pe un consens internaţional.Principiul 13: Statele trebuie să dezvolte legislaţia naţională privind obligaţia şi despăgubirea pentru victimele poluării şi ale altor pagube de mediu. Statele tebuie de asemenea să coopereze într-o manieră promptă şi mai hotărâtă pentru a dezvolta legi internaţionale privind obligativitatea şi despăgubirea pentru efectele adverse ale pagubelor de mediu cauzate de activităţi de sub jurisdicţia sau controlul lor zonelor aflate dincolo de jurisdicţia acestora.

Principiul 14: Statele trebuie să coopereze în mod eficace pentru a descuraja sau preveni mutarea şi transferul către alte state a oricăror activităţi sau substanţe care cauzează degradarea severă a mediului sau care se descoperă ca sunt periculoase pentru sănătatea umană.

Principiul 15: Pentru a proteja mediul, abordarea precaută trebuie sa fie larg aplicată de către state conform cu capacităţile lor. Acolo unde există ameninţări de pagube serioase şi ireversibile, lipsa de certitudine ştiinţifică deplină nu trebuie să fie folosită ca argument pentru amânarea măsurilor eficiente din punct de vedere al costurilor de prevenire a degradării mediului.

Principiul 16: Autorităţile naţionale trebuie să se străduiască să promoveze internalizarea costurilor de mediu şi utilizarea instrumentelor economice, luând în considerare modul de abordare conform căruia poluatorul trebuie, în principiu, să suporte costul poluării, având datoria privind interesul public şi fară a distorsiona comerţul internaţional şi investiţiile.

Principiul 17: Evaluarea impactului asupra mediului, ca instrument naţional, trebuie întreprinsă pentru activităţi propuse pentru care există posibilitatea să aibă un impact advers semnificativ asupra mediului şi care sunt supuse deciziei unei autorităţi naţionale competente.

Principiul 18: Statele trebuie să anunţe imediat alte state cu privire la orice dezastre naturale sau alte pericole ce au probabilitatea de a produce efecte dăunătoare subite asupra mediului acelor state. Toate eforturile vor fi făcute de către comunitatea internaţională pentru a ajuta statele astfel lovite.

Principiul 19: Statele trebuie să furnizeze înştiinţări prealabile şi în timp util, ca şi informaţii relevante statelor potenţial afectate, asupra activităţilor ce ar putea avea un efect advers transnaţional de mediu semnificativ şi trebuie să se consulte cu acele state într-un stadiu timpuriu şi în bună credinţă.

Principiul 20: Femeile deţin un rol vital în managementul mediului şi dezvoltare. Participarea lor deplină este de aceea esenţială pentru atingerea dezvoltării durabile.

Principiul 21: Creativitatea, idealurile şi curajul tinerilor lumii trebuie să fie mobilizate pentru crearea unui parteneriat global pentru a atinge dezvoltarea durabilă şi pentru a asigura un viitor mai bun pentru toţi.

Principiul 22: Locuitorii indigeni şi comunităţile lor, ca şi alte comunităţi locale deţin un rol vital în managementul mediului şi dezvoltare datorită cunoştinţelor şi obiceiurilor lor tradiţionale. Statele trebuie să le recunoască şi să le susţină în mod just identitatea, cultura şi interesele şi să le permită participarea eficientă la atingerea dezvoltării durabile.

Principiul 23: Mediul şi resursele naturale ale oamenilor sub asuprire, dominaţie sau ocupaţie trebuie să fie protejate.

Principiul 24: Războiul este în mod intrinsec distructiv pentru dezvoltarea durabilă. Statele trebuie de aceea să respecte legile internaţionale care furnizează protecţie pentru mediu în timp de conflict armat şi să coopereze la dezvoltarea în continuare a acestora, dacă este necesar.

Principiul 25: Pacea, dezvoltarea şi protecţia mediului sunt interdependente şi inseparabile.

Principiul 26: Statele trebuie să îşi rezolve toate disputele legate de mediu în mod paşnic şi prin mijloace potrivite în acord cu Carta Naţiunilor Unite.

Principiul 27: Statele şi oamenii trebuie să coopereze în bună credinţă şi într-un spirit de parteneriat la îndeplinirea principiilor cuprinse în această Declaraţie şi la dezvoltarea în continuare a legilor internaţionale în domeniul dezvoltării durabile.

Obiective-ţintă şi modalităţi de acţiune la orizont 2013, 2020, 2030 conform orientărilor strategice ale UE

Schimbările climatice şi energia curată

Obiectiv general SDD/UE: Prevenirea schimbărilor climatice prin limitarea emisiilor de gaze cu efect de seră, precum şi a efectelor negative ale acestora asupra societăţii şi mediului.

Conform prevederilor Convenţiei-cadru a Naţiunilor Unite asupra Schimbărilor Climatice, ratificată de România în 1994, schimbările climatice sunt definite ca fiind modificările care pot fi atribuite direct sau indirect activităţilor omeneşti şi care afectează compoziţia atmosferei la nivel global şi se adaugă variabilităţii naturale a climei observate în decursul unor perioade relevante. În pofida tuturor eforturilor prezente de reducere a emisiilor de gaze cu efect de seră, temperatura globală va continua să crească, fiind necesare, în acelaşi timp, măsuri urgente de adaptare la efectele schimbărilor climatice.

Prin Strategia şi Planul de Acţiune ale României în domeniul schimbărilor climatice în perioada 2005-2007, au fost realizate o serie de acţiuni importante atât în domeniul limitării emisiilor de gaze cu efect de seră, cât şi al adaptării la efectele schimbărilor climatice şi creşterii gradului de conştientizare în acest domeniu.

Obligaţiile privind reducerea emisiilor de gaze cu efect de seră, ce vor reveni României în perioada post-2012 în calitate de stat membru al Uniunii Europene, se conformează obiectivelor politice ale Uniunii Europene asumate la sesiunea de primăvară a Consiliului European din 9 martie 2007, respectiv de reducere, până în anul 2020, cu 20% a emisiilor de gaze cu efect de seră la nivelul UE, comparativ cu nivelul anului 1990, şi creşterea, în acelaşi interval de timp, cu până la 20% a ponderii energiei din surse regenerabile în totalul consumului energetic, precum şi creşterea eficienţei energetice cu 20%, precum şi un consum minim de 10% de biocarburant din consumul total în domeniul transporturilor. În contextul obiectivului de reducere a emisiilor de gaze cu efect de seră cu 20%, promovarea utilizării surselor regenerabile de energie constituie un domeniu de importanţă majoră în pachetul legislativ privind schimbările climatice şi energia din surse regenerabile prezentat de Comisia Europeană la 23 ianuarie 2008. Ţintele avute în vedere şi termenele de punere în aplicare sunt, în unele privinţe, mai exigente decât cele stabilite în Strategia pentru Dezvoltare Durabilă revizuită a UE din iunie 2006. Pachetul legislativ menţionat este încă în dezbatere la nivel european, urmând ca cel târziu în anul 2009 acesta să fie adoptat.

Orizont 2013. Obiectiv naţional: Satisfacerea necesarului de energie pe termen scurt şi mediu şi crearea premiselor pentru securitatea energetică a ţării pe termen lung conform cerinţelor unei economii moderne de piaţă, în condiţii de siguranţă şi competitivitate; îndeplinirea obligaţiilor asumate în baza Protocolului de la Kyoto privind reducerea cu 8% a emisiilor de gaze cu efect de seră; promovarea şi aplicarea unor măsuri de adaptare la efectele schimbărilor climatice şi respectarea principiilor dezvoltării durabile.

Orizont 2020. Obiectiv naţional: Asigurarea funcţionării eficiente şi în condiţii de siguranţă a sistemului energetic naţional, atingerea nivelului mediu actual al UE în privinţa intensităţii şi eficienţei energetice; îndeplinirea obligaţiilor asumate de România în cadrul pachetului legislativ „Schimbări climatice şi energie din surse regenerabile” şi la nivel internaţional în urma adoptării unui nou acord global în domeniu; promovarea şi aplicarea unor măsuri de adaptare la efectele schimbărilor climatice şi respectarea principiilor dezvoltării durabile.

Orizont 2030. Obiectiv naţional: Alinierea la performanţele medii ale UE privind indicatorii energetici şi de schimbări climatice; îndeplinirea angajamentelor în domeniul reducerii emisiilor de gaze cu efect de seră în concordanţă cu acordurile internaţionale şi comunitare existente şi implementarea unor măsuri de adaptare la efectele schimbărilor climatice.

Dimensiunea culturală a dezvoltării durabile

Păstrarea patrimoniului cultural, creaţiei contemporane şi diversităţii culturale ca premisă a coeziunii şi solidarităţii europene este menţionată în mod expres în Strategia pentru Dezvoltare Durabilă a UE şi se regăseşte în principalele documente politice ale Uniunii Europene, inclusiv în Tratatul de la Lisabona, precum şi într-o serie de convenţii multilaterale adoptate sub egida UNESCO sau a Consiliului Europei. Importanţa dimensiunii culturale la nivelul Uniunii Europene este evidenţiată de faptul că în domeniul creaţiei şi serviciilor culturale lucrează aproximativ 6 milioane de cetăţeni europeni, reprezentând 3,1% din totalul locurilor de muncă în UE.

Tema protecţiei şi valorificării bunurilor culturale (imobile, mobile şi imateriale, peisajele culturale) revine frecvent în dezbaterile Parlamentului European, generând iniţiative importante cum ar fi introducerea unei sigle a patrimoniului european, măsuri suplimentare pentru protecţia proprietăţii intelectuale, inclusiv pentru creaţiile online, realizarea unui echilibru raţional între libertatea de acces şi combaterea pirateriei digitale, promovarea unui cadru fiscal favorabil industriilor culturale. Se subliniază, de asemenea, valoarea intrinsecă şi perenă a diversităţii şi creativităţii culturale şi se recomandă prudenţă în aplicarea mecanică a logicii strict economice la domeniul cultural.

Dezvoltarea durabilă ca obiectiv strategic fundamental presupune încetăţenirea unor practici şi instrumente libere şi diverse de acces la educaţie şi cunoaştere, la tezaurul cultural al propriei naţiuni şi al umanităţii în ansamblu, la toate resursele care pot dezvolta creativitatea şi spiritul novator. Este vorba de asigurarea şansei pentru toţi indivizii de a deveni producători de cultură, depăşind astfel statutul de simpli consumatori de divertisment.

În esenţă, principiile dezvoltării durabile se aplică în egală măsură patrimoniului cultural ca şi capitalului natural, fiind vorba de resurse moştenite de care trebuie să beneficieze şi generaţiile următoare. Întrucât avem de-a face cu resurse neregenerabile, eventuala lor irosire, din ignoranţă sau neglijenţă, devine astfel irecuperabilă şi ireversibilă.