Philippe Paraire

MARI LIDERIai istoriei mondialeTraducere : Dorina Bodea

Editura ARC

Sumar

Philippe Paraire

Les grands leaders de l'histoire mondiale ® Larousse-Bordas, Paris, 1996

® Editura ARC, 1999, pentru prezenta versiune românească

ISBN 9975-61-103-6 CZU 94(100)+ 929 P 32

Introducere......................................7

ŞEFI DE TRIBURI ŞI CREATORIAI UNIVERSULUI .....................................17

Hammurabi......................................................30Amenhotep IV.................................................31Ramses II.........................................................32Moise...............................................................33Solomon...........................................................34Licurg...............................................................35Solon ...............................................................36Nabucodonosor II............................................37Cirus ................................................................38Buddha.............................................................39Confucius.........................................................40Aşoka...............................................................41Qin Shi Huangdi..............................................42Leonidas ..........................................................43Pericle .............................................................44Cleon ...............................................................46Filip II al Macedoniei .....................................47Alexandru III cel Mare....................................48Hannibal ..........................................................50Scipio Africanul .............................................51Sun Tse sau Sunzi............................................52Tiberius şi Caius Gracchus..............................53Marius..............................................................54Spartacus..........................................................55Cezar ...............................................................56Vercingetorix...................................................57August..............................................................58Arminius..........................................................60Iisus Hristos ....................................................61Lideri filozofi ţi filozofi lideri..........................64Constantin cel Mare.........................................66

Alaric I.............................................................67Attila ...............................................................68Clovis...............................................................69Iustinian I cel Mare..........................................70Harşa................................................................71Mahomed.........................................................72

NAŞTEREA STATELORNAŢIUNEA, REGELE, CREDINŢA....................77

Carol I cel Mare...............................................94O t t o l cel Mare ...........................................96Wilhelm Cuceritorul........................................97Grigore VII Hildebrand ..................................98Urban II.........................................................100Sfîntul Bemard..............................................101Saladin...........................................................102Richard I Inimă de Leu.................................103Sfîntul Francesco d'Assisişi Sfîntul Dominic.........................................104Ludovic cel Sfînt...........................................105KankanMoussa .............................................106JanHus ..........................................................107Ioana d'Arc....................................................108GenghisHan...................................................109Tamerlan......................... .............................111Ismail I..........................................................112Solimán Magnificul.......................................113Henric Navigatorul........................................114Cristofor Columb .........................................115Fernando de Magellan ..................................118Hernán Cortés................................................119Francisco Pizzaro .........................................120Bartolomeu de Las Casas .............................121Manco Capac II.............................................122Martin Luther................................................123Ignaţiu de Loyola .........................................127Carol Quinrul ...............................................128

4

Jean Calvin ....................................................130Gustav Eriksson Vasa...................................131Wilhelm de Orania........................................132Elisabeta I a Angliei .....................................133Femei şefi sau lideri din umbră.....................135Francis Dralœ................................................136

TiEveFCromwell............................................137Henric IV.......................................................138

Cardinalul de Richelieu ................................140Gustav II Adolf.............................................141Ludovic XIV „cel Mare"...............................142Petru I cel Mare.............................................144Frederic II al Prusiei......................................145

Noi MIZEREVOLUŢII ŞI MONDIALIZARE ....................147

Voltaire .........................................................157George Washington ......................................159Thomas Jefferson .........................................161Mirabeau.......................................................162Georges Jacques Danton...............................163Maximilian de Robespierre ..........................164

—tazare Hoche ................................................166Napoleoni......................................................167Horatio Nelson..............................................171

-iCari von Clausewitz......................................172Simón Bolivar...............................................173Trhaka...........................................................174Abd el-Kader.................................................175Gerónimo......................................................176Aagttste-Äanqui...........................................178Karl Marx .....................................................179Mihail Bakunin..............................................181Abraham Lincoln .........................................182

___ Otto von Bismarck .........................................184^LeoîTGambetta .............................................185

Jean Jaurès.....................................................186— Georges Clemenceau.....................................187

Ferdinand Foch..............................................188— Lenin.............................................................189— Troţki.............................................................191—Stalin...............................................................192

Benito Mussolini...........................................195"—Adolf Hitler...................................................196 —Winston Churchill ........................................199 —Franklin D. Roosevelt ...................................200Tito ...............................................................201 —Charles De Gaulle.........................................202 —Philippe Petain şi JcanMoulin:lideri fără voie ..............................................207Lideri scriitori şi lideri luptători . . . .208Emiliano Zapata ...........................................210Atatürk ..........................................................211 —Gandhi...........................................................212 —Jawaharlal Nehm ...........................................213 —Mao Zedong..................................................214 <—H6 Şi Min .....................................................216 —Gamal Abdel Nasser.....................................217Patrice Lumumba .........................................218Juan Domingo Perön .....................................219 —Fidel Castro...................................................220 —Ernesto „Che" Guevara ................................221John F. Kennedy............................................223 —Martin Luther King ......................................226Malcolm X.....................................................227IoanXXIII......................................................228Alexander Dubcek ........................................229Daniel Cohn-Bendit ......................................230Andreas Baader/Ulrike Meinhof..............................................231Mişcarea femeilor:nici şefi, nici lideri ........................................232Ayatollahul Khomeyni..................................234Yitzhak Rabin................................................235Yasser Arafat.................................................236'—■Muammar al-Gaddafi....................................237^Margaret Thatcher ........................................239 —Ronald Reagan .............................................240 —Mihail Gorbaciov .........................................243 —Lech Walesa .................................................245 —.Francois Mitterrand.......................................246 —

Concluzii.......................................251Bibliografie ...................................................255

Introducere

Există un mister al autorităţii, o enigmă în jurul originilor, dispute legate de necesitatea ei. De la sfârşitul secolului al XlX-lea, psihologi şi psihiatri se întreabă de ce nici un grup uman, oricît ar fi el de mare sau de mic, pare că nu poate să se lipsească de un conducător. Explicaţia cea mai curentă a originilor şi a naturii profunde a autorităţii a fost elaborată de multă vreme, luîndu-se drept bază consideraţii psihologice individuale („aptitudinea pentru conducere", „ascendentul") şi observaţia asupra mulţimilor (ascultare, fascinaţie, consens). într-adevăr, autoritatea conducătorului nu se poate sprijini timp îndelungat pe simpla folosire a forţei. Ea nu poate supravieţui decît dacă cei care o suportă o interiorizează, într-o formă sau al-"1 ta, acordînd conducătorului încrederea prin care se pecetluieşte acordul colectiv care cimentează orice comunitate umană durabilă.

O noţiune problematică: autoritatea

Totuşi, în secolul al XlX-lea, pe cînd observaţiile lui Darwin şi ale zoologilor păreau că întăresc ideea unei autorităţi născute în natură, ancorată într-o oarecare măsură în orice formă de organizare a vieţii, deci şi umană, apar teorii antagonice hotarîte să nege caracterul natural al oricărei forme de conducere, propunînd cooperarea egalitară ca substitut al formelor celor mai respectate, în general, de conducere. Dar aceşti gînditori utopişti nu avuseră niciodată posibilitatea să vadă grupuri umane care sa vieţuiască mult timp bazîndu-se pe altceva decît pe structuri ierarhice. Si, deşi ideea antiautoritară a cunoscut o popularitate renăscută în cea de-a doua jumătate a secolului al XX-lea prin noile teorii pedagogice şi politice, rezultatele

5

INTRODUCERE INTRODUCEREscontate, oricît de generoase erau, nu au putut fi atinse: chiar în sinul oricărei comunităţi şcolare fondate pe lipsa de constrîngere şi pe abolirea comportamentelor coercitive se reinstaurau, în prezenţa unui profesor „prezent-absent", sisteme de relaţii ierarhizate în care cîţiva copii, într-un mod cu totul şi cu totul „natural", de fapt, îşi impuneau dominaţia asupra grupului pentru a urmări scopuri personale sau pentru a atinge obiective definite de micii lor camarazi. Astfel, întotdeauna, pretutindeni, se afirmă, chiar fără voie, necesitatea prezenţei unui lider ca un reflex colectiv atît de caracteristic speciei noastre încît nu-1 putem percepe altfel decît natural: chiar şi mulţimile de studenţi antiautoritari din mai 1968 şi-au ales un lider în persoana lui Daniel Cohn-Bendit...

Admiţînd acest caracter necesar (fiindcă e instinctiv?) al autorităţii, acreditat de numărul mare de observaţii din lumea animală (organizarea rigidă a furnicilor, haita ierarhizată a lupilor, fără să uităm turmele de elefanţi sau „triburile" de primate), nu putem însă elucida caracterul enigmatic al sugestiei care permite liderului să-şi menţină autoritatea asupra grupului fără a fi silit să uzeze de forţă: de ce ascultau mulţimile de Hristos sau de Ghandi?

Concepţia clasică atribuie prestigiului natural al conducătorului fascinaţia colectivă pe care ascendentul său personal îl produce asupra grupului; ar exista astfel conducători „înnăscuţi" ale căror calităţi individuale intrinseci le-ar asigura dominaţia asupra mulţimilor într-un fel hipnotizate. Acest fenomen e destul de frecvent în istoria veche sau recentă încît ar fi destul de îndrăzneţ să-1 negăm din principiu. Ce ar fi fost marea armată fără Napoleon?

Dar nu ar fi fost de-ajuns numai atît. Analiza psihologică a mulţimilor ca un ansamblu a făcut destule progrese în ultimul secol. Cercetările, aparţinînd istoricilor, psihologilor sau psihanaliştilor, tind să propună un alt demers asupra originii acestui reflex ierarhic care pune un lider în fruntea tuturor comunităţilor umane. Analiza motivaţiilor mulţimii care îşi alege un conducător şi a conducătorului care acceptă o putere într-un grup tinde să întărească o altă analiză a fenomenului puterii în societăţile umane: în realitate, deţinătorul autorităţii este, cel mai adesea, o persoană învestită cu o putere avînd un caracter consensual. Aceasta cristalizează în ea reprezentări colective care sînt virtuţi considerate tot atît de frecvent presu-puse, cît şi reale. Mulţimea îşi alege un lider pentru că îi atribuie

acestuia calităţi pe care crede că ea nu le posedă în mod sigur: competenţă şi curaj, sînge rece, spirit de decizie care justifică astfel de o manieră fantasmatică servitutea voluntară, declinarea răspunderii, supunerea oarbă pe care şi-o impune mulţimea. Ascendentul personal al lui Danton sau Margaret Thatcher nu e, oare, expresia unei nevoi sociale ?

Iată de ce este necesar să se reflecteze astăzi asupra naturii autorităţii ca schemă universală a relaţiilor umane pentru toate grupurile mînate de o tensiune unitară către un obiectiv comun: explicaţia veche privilegia analiza individuală ca o oglindă a solicitudinii providenţiale a unei fiinţe divine a cărei voinţă s-ar fi încarnat în cîţiva conducători. In mod contrar, demersul economic şi social tinde să dilueze rolul providenţei, deplasînd cauzalitatea către grupuri: comunităţi, partide, clase.

Contestate, de acum înainte, de analizele psihologiei maselor si de studiile structurale, definiţiile clasice ale figurii liderului cer explorarea unui nou spaţiu de cercetare. Pentru a studia adevăratul impact istoric al unor conducători ca Iulius Cezar, Nehru sau Charlemagne, va trebui să se urmărească, în egală măsură, indiscutabila lor ambiţie personală şi maniera lor de a răspunde, prin acţiunile şi prin reflecţia lor, la nevoile născute din necesităţi exterioare proiectului lor individual de lider... sau de şef.

Dacă originea autorităţii rămîne un subiect de dezbatere, dacă şi imprecizia terminologică este un indiciu clar al unei mari ambiguităţi, este pentru că noţiunea de lider cumulează cea mai mare parte a elementelor care permit definirea cauzalităţii în istorie: meditaţia asupra rolului conducătorului în derularea evenimentelor, definirea profilului său în ciuda complexităţii şi diversităţii situaţiilor istorice înseamnă reconsiderarea statutului său într-o ţesătură cauzală enigmatică, acela de istorie al cărui fir se oferă şi se ascunde, neîncetat, privirii.

Astfel, limba franceză, care nu cunoaşte decît cîteva cuvinte pentru a desemna relaţia de autoritate, pare incapabilă să traducă vocabula engleză leader: „conducător" este destul de peiorativ, în timp ce „şef insistă prea mult pe rolul individual, iar „comandant" are o valoare esenţialmente militară. în timp ce leader desemnează, în engleză, un şef reprezentativ, acceptat de o colectivitate, ceea ce corespunde mai bine unei viziuni consensuale a societăţilor umane, „şef,

6 n

INTRODUCERE INTRODUCERE„conducător" (şi, mai rău, „dictator") sugerează o punere în evidenţă a calităţilor individuale ale conducerii, invitînd la o viziune brutală a relaţiei de autoritate. Or, anumiţi lideri au fost mai mult constructori decît conducători, mai mult teoreticieni decît constructori : pot fi caracterizaţi Lufher şi Lenin în acelaşi mod ca Spartacus şi Genghis Han?

Imaginea liderului: un şef ales prin consens

Dacă trebuie să distingem liderul de simplul şef sau de dictator, o facem cu ajutorul criteriului simpatiei colective; importanţa consensului social care plasează şi menţine un şef în fruntea unui grup uman face din el un lider în sensul plin al cuvîntului. Acest acord asupra ştiinţei conducerii este vital pentru a-i asigura durabilitatea; astfel, generalul de Gaulle nu a fost înţeles atunci cînd, după eşecul referendumului din 1969, s-a hotărît să părăsească puterea. Or, dimpotrivă, este o dovadă de mare acuitate în analiza a ceea ce trebuie să fie un lider; Generalul, care dăduse primul semnalul revoltei din 18 iunie 1940, beneficia în acel moment de micşorarea consensului în jurul armatei şi a şefilor săi, chiar prestigioşi. Lipsit de un veritabil acord naţional, un mareşal putea fi contestat de un simplu general de brigadă. în 1969, conştient de faptul că popularitatea sa fusese contestată de două ori într-un an, Generalul, în mod absolut logic, a abandonat mandatul de lider pe care îl cucerise o dată cu Eliberarea şi în cursul reglementării problemei algeriene.

Popularitatea este modul de a fi al oricărui lider; este recunoaşterea comună, cea mai unanim posibilă, care îl face real. O folosire prea vizibilă a constrîngerii îl face să basculeze către statutul defăimat de dictator.

A menţine această popularitate este, probabil (înainte de orice consideraţie politică sau privind gestiunea orientărilor grupului care 1-a numit), esenţialul preocupării oricărui lider; pe lîngă evidenţierea virtuţilor sale personale şi grija de a instaura dinamica reţelei de relaţii care îl plasează în fruntea grupului, liderul trebuie să întreţină această hipnoză colectivă fără de care el nu înseamnă nimic. Spre deosebire de Nicolae II al Rusiei care a ordonat să se tragă în mulţime cu ocazia încoronării sale, sau de Nero teoreti-zîndu-şi dictatura cu celebra formulă: „Să mă urască, dar să se teamă de mine", adevăraţii lideri asigură cea mai mare publicitate vir-

tuţilor lor relaţionale: elocvenţa fluviu a lui Fidel Castro, cordialitatea lui John Kennedy, reputaţia de simplitate, atitudinea egalitară ale lui Napoleon în campanie se adaugă în mod frecvent unui comportament pedagogic: liderul ştie că nu este iubit decît dacă este înţeles: Cezar, Pericle, Marius se adresează soldaţilor lor înaintea bătăliilor. Nu contează dacă promit o victorie strălucită sau „sînge, sudoare şi lacrimi". Important e ca mulţimea să fie tratată ca o entitate infantilă căreia i se datorează educaţie, îmbărbătare, explicaţii.

Deoarece liderul îl încarnează, în felul lui, pe tatăl primitiv, el are un caracter sacru, este admirat şi respectat. Atunci cînd Freud, ana-lizînd comportamentul mulţimilor conduse de un lider, descrie această relaţie ca pe o stare de hipnoză, el prezintă, de fapt, o reţea intensă de relaţii afective verticale: mai întîi, supunerea voluntară faţă de Tătuc este dublată de o fascinaţie mistică. Stalin, contrar a ceea ce se crede, era extrem de popular (în special pentru că reuşise să ascundă importanţa şi sălbăticia represiunii împotriva opozanţilor) ; chinezii continuă să asocieze moartea lui Mao Zedong cu marele cutremur de pămînt care a făcut în acelaşi an, în China, un milion de victime. înscenarea sărbătorilor naziste atestă fascinaţia magnetică a discursului Fuhrerului asupra publicului. Această identificare a unui model comun care sfârşeşte prin a se substitui în inconştientul fiecăruia cu un „eu" ideal poate fi considerată ca unul din elementele fondatoare ale acestei popularităţi atît de rîvnite; prestigiul liderului înseamnă autoritate care se socializează, furni-zînd o imagine identică a şefului în reprezentările fiecărui membru al grupului. In acelaşi timp, hipnoza participă la personalizarea unui ideal colectiv oferit de imaginea liderului.

Astfel, la legăturile verticale care leagă afectiv indivizii cu liderul trebuie adăugate legăturile laterale care se stabilesc între aceste elemente ale grupului: relaţie fraternă şi egalitară, instinctul turmei supune mulţimile omogenizate. Fiecare se simte egal faţă de afecţiunea pe care i-o poartă liderul: războinicii lui Zapata se tem de furiile sale, dar ştiu că sînt justificate. Murat atacă în fruntea cavaleriei imperiale şi Nelson Mandela locuieşte într-o căsuţă banală din Soweto. Apropierea de şef întăreşte în acelaşi timp distanţa ierarhică („el este, totuşi, cu noi") şi fraternitatea celor egali („el este cu noi toţi"). Sub puterea liderului domneşte comunitatea celor egali. Dimpotrivă,

12 7

INTRODUCERE INTRODUCEREorice absenţă stîrneşte panica: moartea, fuga, demiterea presupusă a unui lider dizolvă alianţa. Foarte repede, forţele centrifuge se manifestă din plin: o dată liderul dispărut, instinctul individual de supravieţuire revine la suprafaţă, înecînd dintr-o dată toate acordurile anterioare. Fuga disperată, trădările, înfrîngerea imediată însoţesc ruptura reţelei afective verticale şi laterale create de prezenţa liderului. Istoria războaielor şi a loviturilor de stat din lumea întreagă abundă în exemple ale acestui proces care demonstrează, dacă mai e nevoie, caracterul consensual al imaginii liderului şi explică de ce nici o autoritate nu poate fi durabilă dacă nu ştie să se înconjoare de o popularitate adevărată.

Poate fi verificat în orice moment faptul că autoritatea îşi găseşte adevărata legitimitate, în ochii grupului, în împletirea dintre repre-zentativitate, popularitate şi recunoaştere majoritară. La sfîrşitul războiului, de Gaulle încarnează Rezistenţa mai bine decît Maurice Thorez. Deşi amîndoi s-au aflat în străinătate şi nu au putut, în sensul strict al cuvîntului, să „opună rezistenţă", ei si-au disputat aprig apoi terenul imaginii publice; curios, deşi au fost mult mai mulţi comunişti împuşcaţi de către nazişti decît gaullişti morţi în luptă, De Gaulle a cîştigat bătălia consensului, construind, piatră cu piatră, mitul unei Franţe cu o rezistenţă masivă. Pe de altă parte, Thorez, pur-tînd flacăra răzbunării populare împotriva colaboraţioniştilor, s-a rupt de aripa moderaţilor şi, în special, de imensa masă pasivă care ar fi putut să se teamă, într-o zi, să nu cadă sub ploaia acuzaţiilor sale. Mulţimea a ales, deci, cel puţin pentru o vreme, liderul care îi reflecta imaginea de sine cea mai valorizantă, în schimbul unei enorme popularităţi.

Ca entitate, mulţimea urmăreşte scopuri colective. Ea nu e aşa de oarbă cum se spune şi ştie, în aceeaşi măsură, să se organizeze adu-cînd la putere liderul cel mai eficient. Figură construită pe consens, liderul dispune de un profil definit prin rolul său în realizarea obiectivelor unui grup.

Profilul liderului: o geometrie adaptată unei performanţe colective

Este, deci, evidentă necesitatea de a depăşi definiţiile clasice ale psihologiei maselor care îşi face atîtea iluzii atît cu „orbirea maselor", cît şi cu „calităţile de şef". Liderul înseamnă mult mai mult decît pro-

pria sa persoană: este o necesitate a grupului, o structură de comunicare supradimensionată prin sarcina pe care o societate i-o atribuie, în cadrul acestei reţele de eforturi orientate către nişte obiective, susţinute de orientări, liderul încarnează un scop de realizat în mod colectiv. Graţie lui, această „regresiune psihică" denunţată de către toţi analiştii clasici ai psihologiei mulţimilor poate să ia sfîrşit. Prin intermediul acestei structuri a ştiinţei conducerii (leadership), dincolo de simpla psihologie individuală se desenează un profil, construit în jurul unui rol. Simplu element variabil într-un sistem dinamic, liderul se confundă cu rolul său: să adapteze grupul la dificultăţile momentului, să-i sintetizeze obiectivele şi să-i definească mijloacele. Cristalizînd dorinţele şi reprezentările, nu uită, totuşi, să ordoneze această creştere spontană de afectivitate care animă mulţimile. Impunînd deprinderea normelor, liderul structurează, organizează, canalizează, reglementează. Plasat pe poziţia sa de către un efort colectiv de supravieţuire, liderul îşi asumă rolul, realizînd aceste deziderate.

Performanţa grupului este raţiunea lui de a fi: Alexandru a îndeplinit visul grec al panelenismului, inocularea civilizaţiei în barbarie. Lenin sintetizează programul politic al partidelor populiste ţărăneşti şi revendicările muncitoreşti, răspunzînd, în acelaşi timp, angoasei femeilor care au un bărbat pe front: fără să mai stea pe gîn-duri, semnează pacea cu Germania, dă pămînt ţăranilor, pune consiliile muncitoreşti la putere. Frangois Mitterrand îi reunifîcă pe socialişti, îi face pe comunişti să dea înapoi, îi include pe cei de dreapta şi pe cei de centru într-o mare mişcare, „de la maoişti la notabili". în acelaşi timp, el întrupează visul naţional de putere şi linişte. Nu liderii au inventat obiectivele: le-au dat numai o formă şi un chip. Rolul lor a fost să transforme pulsiunile colective în orientări pentru a asigura supravieţuirea grupului. într-adevăr, „profilul lor per-sonal" se conturează în cadrul unei adaptări funcţionale, aproape în sensul darwinist al termenului...

O dată rolul asumat şi sarcina îndeplinită, ei pot părăsi mulţumiţi scena istoriei. Orice s-ar întîmpla după aceea, mulţimea va recunoaşte cu atît mai mult contribuţia cu cît i-a integrat în memoria colectivă ca servitori eficienţi ai cauzei colective.

Iată de ce profilul liderului are o geometrie variabilă. Nu pentru că, în calitatea sa de individ, fiecare lider are un temperament, o is-

8 15

INTRODUCERE INTRODUCERE

torie personală, dar, mai curînd, pentru că obiectivele grupurilor sînt diferite. Astfel, se poate spune că situaţiile istorice sînt acelea care determină apariţia profilurilor potrivite, chiar dacă e neserios să se nege faptul că orice om plasat pe un post de conducere imprimă ansamblului pe care îl conduce o amprentă personală. Măsurarea ei este, bineînţeles, dificilă. Ne vom mulţumi deci să considerăm că elementele care participă la definirea profilului unui lider evoluează în cadrul unui sistem complementar de cauze multiple: liderul se construieşte plecînd de la formele pe care le ia ascendentul lui asupra mulţimii, forme dependente, cu siguranţă, de personalitatea lui, de capacităţile lui intelectuale, de dorinţa lui de a servi colectivitatea, de întinderea ambiţiilor sale. El conturează acest profil adaptîndu-se, în acelaşi timp, formelor optime de eficacitate. Performanţa pe care trebuie să o îndeplinească pentru a duce la bun sfirşit contractul colectiv (voinţa unificată al cărei purtător este) va face din el, în funcţie de necesităţile istorice, un simplu călăuzitor de oameni cu o charismă irezistibilă, un cuceritor sîngeros şi adulat, un teoretician şi un constructor al ordinii sociale, un rebel emblematic, martir sau învingător — dar ce mai contează?

Complexitatea interacţiunilor ultime în istorie este cel puţin egală cu aceea pe care oamenii de ştiinţă, chimiştii, fizicienii sau zoologii o observă în natură. Nu trebuie să ne imaginăm deci un clasament simplificat al liderilor cum, a priori, s-a putut construi, odinioară, o „legalitate" a naturii destinată să asume setea de clasificări pe care spiritul omului o aşază în mod fantasmatic pe un obiect străin gîn-dirii sale. Dar faptul că „obiectul în sine" nu este cunoscut şi că nu există decît fenomene nu poate să-1 facă pe cercetător să dea înapoi. Evidenţa impune realizarea distincţiei între Nehru şi Gandhi, Martin Luther King şi Malcolm X, Cezar şi Augustus.

Statutul istoric al liderului: între haos şi ordine

Se admite mult prea uşor că Cezar a fost mai curînd un comandant de război decît un organizator: nu se poate totuşi nega faptul că Augustus, care a fost adevăratul constructor al Imperiului Roman, a fost totuşi şi un general redutabil. Ernesto „Che" Guevara face adesea figură de teoretician rebel, iar Fidel Castro de gestionar realist şi autoritar al revoluţiei cubaneze. Se poate oare afirma fără să cazi în ridicol că Fidel Castro nu a fost niciodată rebel, iar Guevara, care a

fost ministru, nu a fost niciodată un gestionar? Bogăţia fiecăruia determină bogăţia evenimentelor.

Aşa se întîmplă cu toţi liderii: inteligenţa lor îi face să adere la proiectul colectiv pe care îl decelează în mulţime. Apoi urmează să reacţioneze cu mijloacele lor specifice la elementele situaţiei în care se găsesc. Extrema variabilitate a evenimentelor modulează variaţiile profilului lor: nu numai că un lider poate fi, în cursul vieţii sale, pe rînd sau în acelaşi timp, organizator, călăuzitor de oameni, rebel şi teoretician — toate combinaţiile sînt posibile. Chiar dacă poate fi făcut un clasament operîndu-se distincţii, acest lucru nu e posibil decît cu cea mai mare prudenţă. Faptul că Attila a fost, pentru istorie, un comandant de război nemilos poate să ascundă o altă realitate, şi anume aceea a unui Attila diplomat al universităţii din Atena, vorbind curent greaca şi latina, aliat plătit şi fidel al romanilor pînă în momentul în care, în mod stupid, un împărat imprudent a decis să nu-i mai plătească tributul promis în schimbul muncii de apărare a frontierelor?

Dar cauzalitatea colectivă rămîne puternică: anumiţi lideri, aduşi la putere de o necesitate simplă, intră cu uşurinţă în clasamente simple : Marea Britanie i-a cerut lui Churchill să o conducă la victorie şi nu i-a mai acordat încrederea pe timp de pace. Orice s-ar spune, liderul se prezintă adesea ca o imagine a hazardului: de la cuceritorul de pe cîmpul de luptă la teoreticianul închis în ministerul său, tre-cînd prin tribunul care înflăcărează mulţimile şi prin fondatorul imperiului, organizator înnăscut preocupat numai de eficienţa acţiunii sale de-a lungul timpurilor, e loc pentru multe nuanţe, multe profiluri polimorfe. în interiorul unei trame istorice motivată în mod global, aglomeraţia de individualităţi sculptează chipuri de lideri definiţi prin necesitatea de grup.

Nu numai singura voinţă de putere, servită de calităţi excepţionale, face să se ivească figura centrală a liderului. De asemenea, este necesară o conştientizare colectivă şi consensuală pentru a uni obiectivele fiecăruia într-un proiect a cărui realizare i-ar reveni liderului. Astfel, instituţia autorităţii se bazează pe o popularitate, vitală în acelaşi timp pentru supravieţuirea puterii şi pentru liniştea maselor: considerat competent, beneficiind de prestigiul calităţilor pe care i le atribuie grupul, liderul nu trăieşte decît din acest consens, cu excepţia dictaturii. Din cauza acestui lucru, o analiză mai mo-

INTRODUCERE

dernă a fenomenului autorităţii îl îndeamnă pe istoric să-şi pună din nou întrebări asupra problemei de a şti cine este actorul în istorie: care ar putea fi natura cauzalităţii istorice, astfel încît să atribuim numai şefului şi virtuţilor sau viciilor sale responsabilitatea evenimentelor? Se poate opune acestui lucru un demers care privilegiază analiza economică, pe cînd hazardul pare atît de determinant încît pare el însuşi adevărata cauză? Trebuie să căutăm în psihologia maselor sau în analiza structurală a relaţiilor interne ale oricărui grup, adevărata origine a autorităţii? Iată o altă direcţie. Dacă se poate nega faptul că marii oameni fac istoria, se neagă numai faptul că ei fac toată istoria.

Element definit de o necesitate de reţea (deci fiind o expresie in-dividualizată a unui destin colectiv), acest lucru nu poate împiedica faptul ca liderul să fie, de asemenea, prin proiectul lui personal, prin ambiţiile, calităţile sale, o fiinţă capabilă de o autonomie suficientă pentru a schimba cursul lucrurilor.

Lucrarea se situează anume în cadrul acestei reflecţii: ordinea cronologică are drept scop să pună în perspectivă coerenţa globală a procesului istoric care, dacă nu este o succesiune de evenimente, ră-mîne o ţesătură de cauze şi efecte. în această optică, fişele prezintă într-o manieră personalizată proiectul, caracteristicile şi impactul acţiunii cîtorva zeci de mari lideri ai istoriei mondiale cu grija, totuşi, de a le lega de emergenţa profundă a miilor de voinţe a căror interpretare şi realizare au realizat-o aceşti lideri.

Cititorul va putea astfel să sesizeze cu mai multă precizie importanţa destinului individual al celor care, într-un mod eminent, au participat la acela al speciei umane în integralitatea sa.

Şefi de triburi şi

creatori ai universului

10 ni

CREATORI AI UNIVERSULUI

Creatori ai universului

Nu putem afirma că comunităţile umane au cunoscut dintotdeauna ierarhia. Observarea grupurilor de oameni preistorici este imposibilă, după cum este inacceptabilă analogia între comunităţile tribale despre care nu se poate spune cu siguranţă că nu au cunoscut nici o evoluţie din cele mai vechi timpuri. Altfel spus, „civilizaţia" studiază de cîteva secole „starea de sălbăticie" presupunînd, în mod greşit, că aceasta îi oferă o imagine fidelă a trecutului oricărei specii. Această iluzie a unei paleoistorii fondate pe o confuzie a modelelor şi, deci, pe ipoteze false este, totuşi, foarte răspîndită şi justifică, spre exemplu, faptul că se ia drept realitate universală ierarhia ca unică formă de relaţie între oameni, în toate grupurile umane din istorie, din eternitate, de fapt.

Psihologie şi istorie

Totuşi, nimic nu spune că omul, în ciuda înrudirii sale manifeste cu marile primate actuale, ar fi cunoscut în mod necesar structuri de dominaţie identice cu cele din grupurile maimuţelor mari: autoritatea masculului dominant nu este niciodată consimţită ci, strict vorbind, impusă. Nici unul din ceilalţi masculi — şi, probabil, nici o altă femelă —, nu ascultă în mod conştient şi voluntar de o forţă opresivă al cărei resort principal este, foarte probabil, faptul de a inspira tea-ma de lovituri. Trebuie deci să ne ferim de analogiile facile: cutare trib uman nu este sub nici o formă depozitarul, în formele sale de viaţă, al întregului trecut al speciei noastre umane, a cărei „stare iniţială" ar arăta-o în toată puritatea ei: o turmă de maimuţe nu poate, din cauza animalităţii sale, să servească drept model unei descrieri acceptabile a raporturilor de forţe într-o comunitate umană, chiar primitivă.

Trebuie totuşi să încercăm să explicăm mecanismele autorităţii, a cărei naştere o putem observa la începutul istoriei umane. Este posibil să se elaboreze o schemă generală de explicare a surselor ştiinţei conducerii începînd de la momentul unde se poate vedea în mod clar trecerea de la paleoistorie la istorie. De îndată ce omul a învăţat să scrie, el a putut să lase urme suficient de explicite pentru ca să putem interpreta cu mai multă claritate modurile complexe ale tranziţiei de la hoarda primitivă la comunitatea organizată.

Un studiu al tehnicilor de conducere şi al metodelor de structurare socială destinate să optimizeze actele colective ale unei comunităţi aparţin cel puţin atît domeniului psihologiei, cît şi celui al istoriei : astfel, o reflecţie asupra naturii şi a funcţiunii de lider în trama istoriei va fi subiect de interpretare psihologică, dar, în acelaşi timp, nu va putea să se priveze de descrierea a ceea ce numim, în lipsă de altceva, „fapte" care, la rîndul lor, sînt susceptibile de interpretare. Ceea ce este de domeniul psihologiei se amestecă, deci, cu ceea ce ţine de structural: rolul individului interferează cu tendinţele greoaie şi poate că există chiar o psihologie a maselor, diferită de aceea a persoanei izolate. Este clar, totuşi, că o reflecţie asupra noţiunii de lider, chiar dacă aparţine acestei discipline intermediare care este istoria mentalităţilor, devine mai dificilă din cauza lipsei de informaţii la obiect: perioada care se întinde din Antichitatea timpurie pînă în Evul Mediu este, cu siguranţă, aceea în cursul căreia formele elementare ale ştiinţei conducerii au fost puse în practică, în toate marile bazine de civilizaţie în care umanitatea a ajuns să părăsească stadiul informai al hoardei.

Această dificultate nu trebuie să împiedice formularea de ipoteze care ajung să dea seamă, mai bine decît unele viziuni simplificate, de un proces istoric dat.

Tot ceea ce ştim despre toate comunităţile umane care intră în is torie cu trei sau patru milenii înaintea erei noastre ne împinge către o interpretare care privilegiază rolul liderului ca un catalizator al acestei tranziţii.

Plecînd de la o legitimitate primitivă, aceea a forţei armelor tribului, un om ajunge să dea o formă haosului social formulînd în scris reguli ale acestei puneri în formă. Liderul face să treacă grupul din preistorie în istorie redactînd legea. în paralel, trebuie găsite căi pentru a menţine acest consens asupra dreptului; trebuie elaborat un ideal unitar, păstrat intact edificiul colectiv, formulîndu-se visul comun care cimentează grupul. O dată făcut acest lucru, liderul poate fi adus să utilizeze forme mistificatoare adăugind ambiţiilor sale personale consideraţii destinate doar apărării intereselor grupurilor restrînse care îi susţin puterea. încetul cu încetul se instaurează deci, în raport cu puterea sa, o legitimitate emergentă, organizată în jurul noţiunii de justiţie, propunînd distrugerea ordinii nedrepte, avînd rebeliunea drept metodă. Existenţa acestor lideri

1121

ŞEFI DE TRIBURI CREATORI AI UNIVERSULUIrebeli ilustrează refuzul anumitor forme vechi — sau deformate — ale contractului iniţial.

Antichitatea a oferit liderului, într-o manieră cvasidefinitivă, unele din caracteristicile lui de bază. Astăzi, toţi liderii lumii ilustrează perenitatea profilului înaintaşilor.

De la forţă la drept: liderul scrie legea

Aici e diferenţa dintre şeful de trib şi lider: pe cînd legitimitatea hoardei stă, în întregime, în respectarea forţei brute a şefului, liderul reuşeşte să facă din această forţă armată colectivă o putere virtuală a cărei simplă evocare e de ajuns ca să readucă calmul; liderul se mulţumeşte să vorbească, pe cînd şeful loveşte. Unul reuşeşte să determine interiorizarea ameninţării, pe cînd celălalt nu-şi poate men-ţine autoritatea decît prin violenţa exprimată zilnic prin lovituri.

Legitimitatea primitivă ţine, totuşi, în întregime de violenţa ca expresie a puterii politice. Dar această autoritate a liderului reuşeşte să convingă că în persoana sa s-a concentrat întreaga capacitate a comunităţii de a exercita o putere coercitivă: iată de ce liderul exprimă violenţa fără să se servească de ea şi caută adeziunea mai cu-rînd decît simpla teroare. Faţă de haosul social anterior, cel al hoardei unde puterea şefului este contestată fără încetare de oricare membru al comunităţii, trecerea la un univers instituit reprezintă un salt important către o structurare mai raţională a relaţiilor de conducere, implicînd, pentru toţi, promisiunea, adesea ţinută, a unei mai mari eficacităţi.

Dar principalul fundament ideologic al transformării fricii în consens este, cu siguranţă, conţinut în folosirea magică pe care primii mari lideri din istorie au dat-o scrisului.

Este evident, într-adevăr, că puterea de fascinaţie a gîndului materializat sub forma semnelor concrete a fost foarte mare. Păstrată cu ştiinţă şi cu stricteţe ca un secret util din punct de vedere politic, arta scrisului se transformă rapid în tehnică, se îndepărtează de limpezimea primei picturi pentru a aluneca încet către o simbolistică din ce în ce mai opacă. Pe cînd pictura era arta tuturor, lizibilă pentru toţi, scrisul, într-un mod manifest principial, era apanajul liderului şi al celor care-1 înconjurau. Scrisul rimează, deci, cu puterea. Nu aceea a şefului care loveşte, ci aceea a liderului care fascinează şi se face ascultat prin magia semnelor.

Este semnificativ, din acest punct de vedere, faptul că primul din marii lideri ai istoriei ne-a fost făcut cunoscut ca redactor al unui cod. Hammurabi, cu 18 secole înainte de Iisus Hristos, nu reuşeşte să unifice Mesopotamia decît prin inventarea dreptului scris: cele două sute optzeci şi două de articole înscriu în piatră noul sistem pe care îl instaurează scrisul. Astfel, înlocuindu-se antica sancţiune religioasă cu o pedeapsă definită de oameni, Hammurabi ancorează în umanitatea însăşi fundamentul organizării sociale.

Prin scris, Moise inaugurează alianţa definitivă dintre poporul evreu şi Dumnezeul său. Decalogul enunţă primul sistem juridic simplu al istoriei antice, în zece reguli clare şi distincte. De această dată, fără îndoială, mai clar decît în cazul codului lui Hammurabi, legea oamenilor este dictată de exigenţa divină a unei ordini morale aplicabile în lumea oamenilor.

însă, prin scris, se instalează întotdeauna puterea liderului. în unele cazuri este evident chiar că s-a inventat scrisul pentru a se înscrie pentru totdeauna regulile de viaţă pe care le propune — şi impune — grupului uman pe care îl dirijează: astfel, împăratul Indiei Acoka a imaginat cea mai veche dintre scrierile cunoscute ale sub-continentului, mai precis pentru a putea face cunoscute cele douăzeci şi unu de edicte care compun codul său religios, juridic şi moral. Cu trei secole înainte de Iisus Hristos, India s-a acoperit de sute de stele acoperite cu semne inventate de Agoka. Ca şi în cazul lui Moise şi Hammurabi, pacea civilă şi prosperitatea colectivă întovărăşesc realizarea visului oricărei comunităţi: instalarea pe Pămîntul făgăduinţei, unificarea unei Mesopotamii divizate înainte, sau extinderea budismului la zeci de milioane de oameni. Prin magia semnului pe care îl stăpîneşte, liderul face deci din hoarda originară un grup unit printr-un liant nou: adeziunea contractuală la o lege comună, în numele unei legitimităţi transferate, de acum înainte, unei persoane care devine paznicul şi stăpînul ei, deoarece este autorul ei.

Liderul apare astfel, într-o primă fază, ca depozitarul unei autorităţi colective cu care ar fi învestit pur şi simplu, însuşindu-şi proiectul colectiv, apoi formulîndu-1 în scris.

Multe alte exemple istorice concură la această definiţie a liderului, în opoziţie cu simplul şef sau cu regele ereditar. Deoarece liderul nu dă naştere unui lider, nici juridic, nici biologic, o dată îndeplinită sarcina lui de formulare şi de redactare, dispare, uneori în

22 12

ŞEFI DE TRIBURI CREATORI AI UNIVERSULUI

mod voluntar, ca şi marii legislatori ai Greciei antice, Licurg şi Solon. După ce au sprijinit legitimitatea sistemului lor constituţional pe un postulat laic, amîndoi se sustrag din planul divin pentru a nu cunoaşte decît caracterul natural al ordinii sociale şi nu bazează pe supranatural elementele care le structurează legile: soliditatea sistemului lor se măsoară uneori în numărul secolelor de aplicare a lor efectivă: democraţia colectivistă a lui Licurg defineşte regulile de viaţă ale spartanilor timp de cinci sute de ani, iar democraţia egalitară a lui Solon a supravieţuit tuturor înfrîngerilor cetăţii Atena, pînă în epoca romană, într-atît principiul „un om, o voce" părea tuturor singura manieră echitabilă de a stabili pacea civilă şi de a face executorii deciziile comune.

Cinstiţi ca nişte eroi în timpul vieţii lor, aceşti jurişti înţelepţi refuză statutul divin pe care alte societăţi le-au acordat altor lideri: astfel, Ramses II sau Augustus au acceptat, după ce au suscitat-o, cererea populară a unei zeificări a propriilor persoane.

Adesea, liderul face apel la o origine divină pentru a-şi întemeia puterea în mod durabil. Aceasta nu e, totuşi, o regulă. într-adevăr, chiar dacă liderul se bazează pe un drept de esenţă supranaturală, el nu cere întotdeauna supuşilor săi să-i divinizeze persoana. Astfel, Iustinian elaborează primul cod civil susceptibil să ţină seama de noile realităţi politice şi culturale ale epocii sale. El nu revendică statutul divin şi înţelege că nici o legalitate nu va putea să se menţină fără să se sprijine în mod solid pe religia creştină. Aceasta îi pare, în momentul respectiv, singurul liant posibil al unei civilizaţii postro-mane care nu va putea supravieţui decît în cadrul unei monarhii şi unei teocraţii stricte.

Solomon însuşi se prezenta ca un simplu servitor al lui Yahve: în cadrul funcţiei sale el redacta tot atîtea sentinţe judiciare pe cîte poeme religioase. Fără să facă nimic altceva decît să se refere la o autoritate supranaturală, Solomon a adus osanale Dumnezeului lui şi a pacificat triburile ebraice prin înţelepciunea legendară a judecăţilor sale.

Paznici ai unei ordini sociale întotdeauna fragilă şi ameninţată, liderii Antichităţii formulează deci regulile de viaţă ale comunităţii într-un cadru unde civilul şi religiosul, naturalul şi supranaturalul se împletesc. Redactor al legilor oamenilor, liderul este de asemenea, în mod necesar, interpretul unei voinţe divine care îl depăşeşte şi îl

legitimează. Dar, pentru a consolida edificiul colectiv, el trebuie, de asemenea,

să găsească căile unui consens durabil. Deoarece starea socială poate, în orice

moment, să regreseze către aceea a hoardei dacă la scrierea legii nu se adaugă

definirea unui vis comun membrilor grupului.

Liderul structurează în profitul său dorinţele colective

După ce a înfiinţat grupul, liderul trebuie deci să-i dea un suflet; de aceea, numai persoana lui nu e suficientă. îi trebuie un obiectiv în care fiecare poate să-şi recunoască speranţele şi dorinţele, pentru a interioriza toate obligaţiile născute din legea comună şi a le transforma în datorie: liderul trebuie aşadar să găsească, pentru fiecare, motive pentru a respecta cu plăcere regulamentele scrise. Numai astfel, în cadrul unei adeziuni voluntare, fiecare va accepta, în schimbul libertăţilor pierdute, o compensaţie personală inserată într-o satisfacţie colectivă. Prin magia dominaţiei, succesul comunităţii poate fi perceput ca o victorie individuală: un complex mecanism de transfer şi de simbolizare permite deci lui Ramses II, lui Nabucodonosor sau lui Pericle să facă din realizările lor arhitecturale un motiv de mîndrie pentru toţi cei care se recunoşteau în proiectul naţional al conducătorului lor.

Prestigiul personal al liderului se răsfrînge, în fapt, asupra concetăţenilor săi în toate cazurile în care rezultatul obţinut putea să fie însuşit de toţi: deşi Hannibal avea o armată multinaţională şi chiar puţin heteroclită, fiecare din victoriile sale împotriva romanilor, consolidată de o solidă ură comună, apărea fiecărui soldat ca o victorie personală, cu atît mai mult cu cit apropierea legen-dară a unui general cartaginez de trupa lui putuse să creeze un puternic sentiment de solidaritate în faţa pericolului. Şi duşmanul lui Scipio Africanul cultivă pînă la exagerare tema răzbunării, pro-miţînd o pradă fabuloasă tuturor celor care îl vor ajuta să-i în-frîngă pe puni. Succesul militar al strategiei lui Scipio redase curaj unei populaţii care se îndoia de armata lui după dezastrul de la Cannes. Scipio, considerat ca un supradotat de către poporul roman, sfîrşeşte prin a cristaliza în jurul lui speranţele întregii naţiuni. Cultivînd rigoarea şi modestia, acest lider exemplar îşi datoră succesul capacităţii lui de a împărţi cu toţi prestigiul cucerit prin strălucitele sale victorii.

13 25

ŞEFI DE TRIBURI CREATORI AI UNIVERSULUIPentru a întări fascinaţia pe care o exercita asupra grupului, fascinaţie despre

care Freud afirmă că e de natură amoroasă, liderul face, într-adevăr, toate eforturile posibile pentru a satisface dorinţele tuturor. Promisiuni de victorii şi de trofee, beneficii mirifice ale cuceririi, prestigiu colectiv al dominaţiei asupra altor popoare, confort comun obţinut din munca învinşilor şi a prizonierilor, tot acest ansamblu de plăceri satisfăcute consolidează popularitatea liderului atunci cînd izbuteşte să îmbine un ideal de federaţie universală cu promisiunea de a găsi adevărate avantaje concrete în această lucrativă aventură colonială şi imperială.

A aduna sute de popoare sub o conducere unică a fost proiectul celor mai mari lideri ai Antichităţii care au formulat în mod clar proiectul lor de imperiu universal; lăsînd la o parte idealul limitat la o conducere locală sau la un regat anume, Cirus, Alexandru, Agoka sau Augustus concep ideea unui teritoriu cucerit şi apoi unificat sub cupa binevoitoare a învingătorilor. Idealul naţional unitar se vede optimizat într-o misiune civilizatoare. Foarte frecvent, împăratul cuceritor se prezintă ca un eliberator, promiţînd popoarelor cucerite împărţirea binefacerilor ecumenismului: Cirus îi dă înapoi lui Cresus învins regatul său, în cadrul Imperiului Persan. Alexandru îşi constrînge generalii să se căsătorească cu prinţese locale şi observă riturile religiilor diverse care au loc în provincii. Acoka îi eliberează pe prizonieri şi le despăgubeşte pe familiile victimelor moarte în luptă. Qin Shi Huandgi zdrobeşte Regatele angajate în luptă dar le lasă fiefurile feudalilor învinşi, integrîndu-i în acelaşi timp în administraţia imperială strictă şi eficace.

Astfel, liderul transformă angoasa înfrîngerii în dorinţă de supunere prin promisiunea unei integrări echitabile în noul ansamblu politic definit de el însuşi. El extinde apoi fascinaţia dincolo de cercul limitat al comunităţii învingătorilor, fără să uite totuşi să le satisfacă voinţa de putere: toţi liderii antichităţii şi-au întemeiat puterea pe o uniune naţională cimentată de momeala cîştigului. Idealul unitar se fondează, în primul rînd, pe visurile profitului, fidelitatea faţă de împărat măsurîndu-se în avantaje oferite luptătorilor după victorie. Istoria e plină de exemple ale unităţii naţionale construite pe o colonizare cinică al cărei scop mărturisit este confortul colectiv al metropolei. Pericle îşi finanţează statul providenţă cu banii aliaţilor. Cleon promite marea cu sarea făcînd elogiul imperialismului ateni-

an. Nabucodonosor pradă zeci de oraşe şi duce în sclavie popoare întregi numai în beneficiul naţiunii căreia i-a oferit victoria. Alaric şi Attila conduc în luptă imense hoarde de războinici pe care singura descriere a bogăţiilor romane le e de ajuns pentru a se urca pe cal.

Liderul îşi bazează puterea pe plăcerea anticipată a confortului şi a puterii. Satisfacerea nevoilor fiecăruia, asigurată de o autoritate cu atît mai necontestată cu cît este victorioasă, se structurează politic în idealul unitar mai întîi, apoi, datorită succeselor, în opţiune naţionalistă şi colonialistă pentru a sfîrşi în proiect de înţelegere universală.

Simplul şef al hoardei devine un constructor de univers atunci cînd îi pune pe supuşii săi să urce treptele redistribuirii plăcerilor pe care le-a elaborat el însuşi orientînd în avantajul puterii sale dorinţele fiecăruia. Liderul nu flatează, deci, numai pulsiunile; el sintetizează dorinţele care se cer satisfăcute, punînd în scenă fantasmele dorinţei de putere. Respectînd eticheta, el dă o formă eliberatoare spolierii, propovăduieşte egalitatea aservind (în acelaşi timp) regiuni întregi visului lui universal. Victoriile lui militare, dobîndite cu preţul a zeci de mii de victime, îi consolidează prestigiul şi impun teroarea, înconjurîndu-i persoana cu o aureolă de bunăvoinţă şi de generozitate atunci cînd cruţă viaţa duşmanilor şi îi invită chiar la festinul victoriei.

Totuşi, devierile sînt numeroase. Adesea, puterea absolută îi suceşte capul împăratului şi, mai des, anturajul lui pradă fără ruşine ţările colonizate, în timp ce comunitatea veteranilor care au construit imperiul este uitată la împărţirea plăcerilor promise. Opţiunea unitară, stricată de abuzuri particulare, este ameninţată de destrămare. Decepţionaţi de formele cele mai mistificatoare ale puterii liderilor în funcţiune, popoarele fac să apară lideri reversivi (reformatori, rebeli sau schismatici), care vor organiza o comunitate paralelă a combatanţilor sau a fidelilor. Prinsă în capcană de promisiuni neonorate, autoritatea instituită este ameninţată în ceea ce îi făcea forţa şi consensul.

O legitimitate emergentă: justiţiaPentru a se menţine la putere, liderul a putut recurge la subterfugii obişnuite, făcînd din momeală un sistem de guvernare: statuile din Luxor sugerează în mod eficient divinitatea lui Ramses; Constantin

14

ŞEFI DE TRIBURI CREATORI AI UNIVERSULUIrecurge la minuni, la fel ca Moise sau Agoka. Magia scrisului se adaugă magiei pur şi simplu atunci cînd legitimitatea supranaturală vine în ajutorul unei fascinaţii care slăbeşte, a unei adeziuni populare care se clatină. Atunci cînd mecanismele tradiţionale ale dominaţiei spiritelor îşi pierd eficacitatea, masele spoliate încep să reacţioneze la alte discursuri decît la acela al unui consens mistificator.

în faţa evidenţei promisiunilor călcate în picioare, o parte a comunităţii rupe atunci cu vechiul său idol: decepţionată de formele dominatoare şi inegalitare ale unui aranjament social care o dezavantajează, mulţimea se întoarce către discordie şi schimbă liderul o dată cu valorile; acolo unde se credea în unitate şi în adunare, în entuziasmul comun pentru o autoritate binevoitoare a legii încarnate de puterea politică, se începe a se predica războiul, revolta, schisma, revoluţia. în numele justiţiei, care depăşeşte subit visurile de unitate, de putere şi de bogăţii comune, se dau bătălii pentru libertate şi echitate, se propovăduieşte chiar sărăcia. Pe cînd liderul instituit promisese împărţirea unui lux înainte de a şi-1 apropria, contralide-rii au făcut din bogăţiile spirituale adevăraţii şi singurii piloni ai fericirii individuale, condamnînd luxul în numele unui ideal de aus-teritate acceptată, în cadrul unei împărţiri mai echitabile a bogăţiilor disponibile pe pămînt.

Există un punct comun cel puţin între fraţii Gracchus, Buddha, Spartacus, Vercingetorix, Iisus, Marius sau Mahomed: toţi, în pofida diversităţii intenţiilor lor şi a lipsei de asemănare dintre destinele lor, reprezintă faţă de primii lideri un stadiu nou, definit prin apariţia unei noi legitimităţi exprimate nu în scris, ci oral. Fiecare, deci, face apel la justiţie, cu preţul scindării grupului. Dacă depăşesc sau nu naţionalitatea, liderii rebeli se prezintă ca interpreţii unei noi legi nescrise înlocuind-o pe cea veche pentru a-şi credita revendicările. Cel mai adesea, ei privilegiază cuvîntul: nici Buddha, nici Iisus, nici Mahomed, nici Spartacus, nici alt lider rebel al Antichităţii nu a lăsat vreun text, într-atît cuvîntul, în forma lui dialogată, li s-a părut probabil mai veridic decît magia discursului liderilor, consacrată în scris, dar negată de practica tămîierii.

în cele din urmă, mai curînd în numele idealurilor uitate şi trădate, liderii rebeli cer aplicarea imediată a promisiunilor pe care primul pact social nu a putut să le realizeze: decepţia este cea care-i animă pe Arminius, Alaric, Attila sau Vercingetorix, toţi foşti ali-

aţi plătiţi de Roma şi înşelaţi în dorinţa lor de integrare într-o ordine universală care se dovedeşte a fi mistificatoare. Exigenţa întoarcerii la spiritul legii este cea care face din Iisus un rebel împotriva ordinii romane şi a notabililor lui Sanhedin. Refuzul unui animism iraţional şi interesat este cel care îl împinge pe Mahomed la rebeliune armată.

Teoreticieni ai rupturii, contraliderii propovăduiesc războiul civil acolo unde liderii fondatori promiteau pacea socială: Marius, general roman, pune în pericol legea republicană în numele reformei agrare; Spartacus, fost legionar al armatei romane, vrea să abolească sclavia şi să distrugă Roma. Mahomed asediază Mecca, oraşul său natal. Vercingetorix şi Arminius pun mina pe arme împotriva celor care-i foloseau atunci cînd Imperiul Roman nu poate accepta independenţa naţiunilor aliate care, în fapt, sînt aservite. Iisus din Nazareth devine Mesia atunci cînd poporul din Ierusalim, după ce 1-a purtat în triumf, îl abandonează în mîinile colaboratorilor locali, apoi ale ocupantului, pe care Iisus îl înfruntă în loc să renunţe la idealul lui de independenţă politică, de rigoare morală şi de autenti-citate religioasă.

Lunga listă a primilor mari lideri ai umanităţii se compune, deci, din oameni foarte diverşi: constructori de ordine prin magia scrisului, distrugători de iluzii prin simpla forţă a discursului lor şi a credinţei lor, ei au fost cu siguranţă animaţi de aceeaşi pasiune: să schimbe lumea. Că au făcut-o prin sabie, prin fascinaţia miracolelor sau prin promisiunea bogăţiilor infinite, că au făcut-o în numele li-bertăţii naţiunilor sau a unităţii speciei umane, pentru onoarea lui Dumnezeu sau pentru justiţia dintre oameni, nici unul dintre ei nu a putut să se mulţumească cu ideea că istoria putea să se facă fără ca ei să-i modifice cursul.

15

Amenotep IV, Nefertiti şi fiica lor adorînd soarele Balustradă, alabastru. Artă egipteană, secolul al XlV-lea î. Hr. Muzeul din Cairo. Foto: © Giraudon, Vanves

Capul lui Hammurabi Foto: © BNR Paris.Artă babiloniană, secolul al XVIII-lea î. Hr. Muzeul Louvre, Paris. Foto: M. Chuzeville,© Arhivele Photeb. ,„

i

Hammurabi (sau Hammurapi)(17287-1686? î . Hr.)Rege al Babiloniei

Unificator al Mesopotamiei şi inventator al dreptuluiEl nu a fost numai un suveran şiret şi un cuceritor eficace. O mie de ani mai

tîrziu, „codul" lui mai era încă folosit...

Amenhotep IV (Akhenaton)(secolul al XlV-leaî. Hr.)Faraon al Egiptului între 1392 şi 1372 (aproximativ)

Faraonul „eretic"

Şi-a dorit să impună Egiptului cea mai veche formă cunoscută de monoteism şi a reuşit să strîngă numeroşi partizani. însă conservatorismul preoţilor a venit de hac reformelor sale.

ŞtersTextul codului este gravat pe o stelă de bazalt negru. Dar, la bază, piatra a fost lustruită de un cuceritor care, cinci secole mai tîrziu, a dus-o în oraşul Suze. Datorită unor copil mult mal recente s-a putut reconstitui ansamblul inscripţiilor Iniţiale.

Egalitatea în drepturiStatul condus deHammurabi timp deaproape două gene-raţii era considerat înAntichitate ca un mo-del de echitate: gu-vernatorii provinciilornu erau la adăpostulplîngerilor simplilorcetăţeni.________

Creator al Imperiului Babilonian pe care 1-a construit politic şi administrativ timp de patruzeci şi trei de ani, Hammurabi a ştiut să definească un sistem de guvernare în stare să obţină asentimentul tu-turor : preocupat să apere interesele castei războinicilor, el a mărit fără încetare zona de influenţă a oraşului Babilon. El a dus o luptă cu armate imense împotriva triburilor munte-neşti, a suveranilor asirieni şi a regatelor rivale de la cîmpie şi a ştiut să-şi recompenseze generalii şi războinicii. Casta negustorilor nu a fost uitată: ea a beneficiat de deschiderea pieţelor, de unificarea monedelor, a greutăţilor şi a mă-surilor. Poporul a profitat de redistribuirea pămînturilor cucerite, a prăzii şi a sclavilor.

Hammurabi, puternic datorită unui consens social şi politic important, s-a înhămat la greaua sarcină a definirii regulilor juridice universale pe care le concepea ca mergînd mînă în mină cu viziunea unei monarhii babiloniene care să domine lumea cunoscută cu ajutorul unui guvern puternic şi al regulilor acceptate de toti.

■ Redactarea codului

Au existat, se pare, două texte diferite. Cel de care dispunem este un ansamblu de 282 de articole de lege precedate de un prolog şi încheiate printr-un epilog pierdut în parte.

Noutatea acestui cod redactat în secolul al XVII-lea î. Hr. rezidă în definirea strictă a drepturilor şi a îndatoririlor fiecărei caste. Hammura-bi ajunge chiar să facă distincţia între culpă şi responsabilitate. Astfel, intenţia criminală este luată în consi-derare în articolele codului, rupîndu-se astfel cu tradiţia unei pedepsiri mecanice, de tipul „ochi pentru ochi, dinte pentru dinte". Această inovaţie este, într-adevăr, la originea dreptului ca sistem fondat pe justiţie; ea a avut ca efect canalizarea răzbunării personale şi obţinerea unui acord general asupra judecăţilor făcute, deoarece acestea reprezentau o mai bună adaptare a sancţiunii penale la delictul comis.

Renumele acestui cod a fost extraordinar. El a servit ca model în toată Antichitatea.

înainte chiar de urcarea sa pe tron, tînărul prinţ şi-a arătat dorinţa de a fonda o religie nouă bazată pe credinţa într-un singur zeu, Aton, globul solar, în ciuda ostilităţii vădite a castei preoţilor la orice formă de schimbare, Amenhotep IV şi-a menţinut decizia şi a găsit destui partizani pentru a fonda, chiar după încoronarea sa, o nouă capitală, Akhet-Aten (astăzi Tell-el-Amarna). Istoria Egiptului antic, bogată în războaie civile şi în conflicte dinastice, a oferit totuşi, în acest caz, un exemplu deosebit de conducere religioasă: în numele primei forme cunoscute de monoteism, Amenhotep, devenit Akhen-Aton („splendoarea lui Aton") şi-a adunat partizanii.

■ Rezistenţa preoţilorCasta sacerdotală, care beneficia pe atunci de privilegii de-a dreptul exorbitante în societatea egipteană, nu putea decît să vadă cu ochi răi sim-plificarea ritualurilor care lăsa prevestirea unei treceri de la vechiul politeism la noul cult al lui Aton, zeu creator şi zeu unic, conducînd toate lucrurile.

Eşecurile militare ale imperiului pe frontiera de est, în Siria şi Palestina, au fost atunci prezentate de către preoţi ca un semn al mîniei principalului zeu al vechii religii, Amon. Poporul egiptean, foarte superstiţios, a ezitat multă vreme să-1 susţină pe tînărul său împărat, care le promisese, totuşi, ţăranilor săraci din valea Nilului să limiteze puterile şi privilegiile fostei elite religioase. Dincolo de simpla erezie religioasă, Akhenaton se afla, deci, în căutarea unui stil de conducere politică şi socială.

în noua sa capitală, ajutat de frumoasa Nefertiti, soţia lui, Akhenaton a întreţinut o curte strălucitoare destinată să cucerească nobilimea luptătoare şi o parte a scribilor fostei curţi în sprijinul cauzei sale.

însă acumularea de „semne" (Akhenaton şi Nefertiti au avut şase fiice, dar nici un fiu) şi propaganda subterană a preoţilor lui Amon, Horus, Anubis şi Isis au stopat această primă tentativă monoteistă din istorie.

Tabula rasaLa moartea lui Akhe-naton, survenită în împrejurări care nu ne sînt cunoscute, cultul tradiţional al Iul Amon îşi reintră în drepturi: succesorul faraonului eretic era ginerele său, Smen-khere, căruia îl urmă la tron Tuthan-Aton, care consideră preferabil să-şi la numele de Tutankhamon pentru a marca reîntoarcerea la vechiul cult. în timpul domniei Iul a început demolarea capitalei Akhenaton. Ea a fost terminată în timpul lui Ramses li.

so 31

17 3:5

Ramses II(1304-1236 î. Hr.)Faraon al Egiptului din 1298 pînă la sfîrşltul vieţii

Un record: şaizeci de ani de domnie!Pentru a-şi consolida puterea, Ramses a împins zeificarea pînă la maxim şi a ştiut să folosească toate artele pentru a ralia la puterea lui un popor întreg, neliniştit de propria lui decadenţă.

Moise (Moseh sau Mose)(secolul al Xlll-leaî. Hr.)Ghid şi legislator al poporului evreu

Un magician în slujba monoteismului

A fost adevăratul unificator al unui popor turbulent şi superstiţios; rînd pe rînd conducător în luptă şi interpret al „semnelor divine", el a eliberat evreii şi i-a adus în Palestina.

Marea familieTradiţia acordă lui Ramses II o progenitură de o sută de copii, din care cincizeci şl doi de fii. La începutul anului 1995, a fost descoperit un imens mausoleu subteran, numit „Mormîn-tul nr. 5". Săpăturile au permis deja Identificarea a şaizeci şi două de cripte aliniate după un plan geometric în „T". Vizitată de prădători din cele mai vechi timpuri, această necropolă familială este încă bogată în fresce şl în foarte multe basoreliefuri.

■ Comandant de război

Ramses II se înscrie în continuitatea dinastiei fondate de Ramses I şi Sethi I. Marile lui fapte de război nu sînt superioare celor ale predecesorilor lui, dar el a avut inteligenţa politică de a aduce liniştea poporului egiptean semnînd o alianţă definitivă cu hitiţii, care ameninţau regatul de generaţii întregi.

Pentru a-şi demonstra voinţa de a apăra ţara, Ramses mută sediul autorităţii, aflat pe atunci la Memphis, la Tanis, mai în nord-est, în deltă, care era regiunea cea mai expusă la raiduri permanente.

Puternic zdruncinată de erezia lui Akhenaton, tulburările interne şi invaziile străine, încrederea poporului trebuia reaprinsă.

■ Arma artistică şi religioasă

Lunga domnie a lui Ramses II şi-a propus drept scop restaurarea stilului de conducere contestat al faraonilor.

El a pus să fie cîntate faptele sale de vitejie în lungi poeme epice predate de pre-

oţi, în acelaşi scop, a dat ordin să se construiască temple de o splendoare necunoscută încă la Abu-Simbel, în sud. Imense basoreliefuri sculptate în piatră reprezintă celebra bătălie a lui Kadesh împotriva hitiţilor.

Intrarea în templul subteran, gigantică peşteră săpată în munte, este flancată de patru statui gigantice înalte de 20 de metri. Ele au contribuit mult, prin măreţia lor, la reconstruirea, în faţa poporului uluit, a imaginii unei dinastii puternice şi protectoare. în interior, Ramses II, divinizat, este reprezentat din nou, pe acelaşi plan cu Phtah şi Amon.

Templele din Abu-Simbel nu sînt semnul unei simple reînnoiri artistice, sau al ameliorării tehnicilor arhitecturii şi sculpturii. De fapt, aceste construcţii definesc, cel puţin tot atît cît şi victoriile militare sau optimizarea structurilor administrative, o voinţă de a combate anarhia politică şi decadenţa anterioare dinastiei Ramses, unificînd poporul pe baza unui proiect social comun, simbolizat de un faraon egal zeilor.

Tradiţia ne povesteşte că strămoşii evreilor erau mai puţini de o sută cînd către anul 1760 î. Hr., ei s-au instalat în Palestina, venind din Mesopotamia. Au acceptat, cîteva decenii mai tîrziu, să emigreze către pămînturile mai fertile din delta Nilului. Păstori şi nomazi, cu plăcere agresivi şi prădalnici, evreii au căzut în dizgraţie şi au ajuns sclavi.

Rolul istoric asumat de Moise depăşeşte, deci, cu mult cadrul religios: impunînd unui popor rătăcitor, divizat şi profund păgîn, o religie monoteistă, el a ştiut să îl înrădăcineze într-o particularitate ire-ductibilă.

■ Primele minuniDeoarece fusese crescut ca un prinţ egiptean în chiar casa suveranului, Moise a cunoscut toate rotiţele sistemului religios al imperiului. El a pretins, mai întîi, că avusese revelaţia numelui lui Dumnezeu pe muntele Horeb graţie unei minuni (episodul „rugului aprins"), apoi el a ameninţat pe faraon şi pe preoţi cu mînia lui Iahve dacă poporului evreu nu i se permitea să părăsească ţara de urgenţă.

Negocierea, purtată de Moise şi de fratele său, a eşuat. însă o altă minune inexplicabilă, cele „zece plăgi" care s-au abătut asupra egiptenilor, a fost folosită de evrei pentru a fugi. Episodul traversării Mării Roşii, bine exploatat de către Moise, a sfîrşit prin a impune autoritatea sa asupra poporului şi a şefilor clanului.

■ Decalogul şi Ţara Făgăduinţei

Exodul (pe care textele rabinice îl situează în 1312) a avut loc, probabil, către anul 1250 şi a durat patruzeci de ani. Disperaţi, rătăcind în deşertul Sinai, evreii au revenit la păgînism. O dată în plus, Moise a făcut apel la o minune : retrăgîndu-se pe muntele Sinai, a coborît apoi cu cele zece articole ale legii, gravate de Dumnezeu însuşi pe table de piatră şi cu asigurarea că poporul său va ajunge în Ţara Făgăduinţei. Pe cît de convinşi pe atît înfricoşaţi, evreii şi-au strins rîndurile şi au pornit împreună pe drumul . „pămîntului unde curge lapte şi miere" pe care aveau să-1 cucerească sub conducerea lui Iosua.

MinunileMoise a folosit cu în-ţelepciune miracolele care l-au marcat exis-tenţa şi hau adus au-toritatea: salvarea din apele Nilului, revelaţia de pe muntele Horeb, cele zece plăgi ale Egiptului, „deschiderea" Mării Roşii, mana în deşert, focul ceresc gjravînd Decalogul ...

Succesorii săi nu au uitai lecţia şi au ştiut şi eisă-şi consolideze puterea prin minuni impresionante: Iosua la lerihon, distrugerea Sodomei şi a Gorrarei, forţa lui Samsonetc...

34 18

Solomon(7-931 î. Hr.)Rege al evreilor din 970 pînă la sfîrşitul vieţii

O reputaţie de înţelepciune care a străbătut secoleleAbil diplomat, poet inspirat şi mare constructor, Solomon avea toate calităţile pentru a menţine timp de patruzeci de ani unitatea imposibil de menţinut a triburilor ebraice.

Licurg(secolul al Xlll-leaî. Hr.)Legiuitor spartan

Primul jurist al OccidentuluiConstituţia sa a fost aplicată, fără modificări timp de şase secole. Ea stabileşte bazele primului stat colectivist din istorie, a cărui austeritate a înfricoşat întreaga Grecie.

Sfîrşitul visuluiDin 930, regatul s-a divizat în două state rivale: luda şl Israel. Dispariţia autorităţii charlsmatice a lui So-lomon a grăbit sciziu-nea. Acesta nu ştiuse, poate, să împartă între triburi toate profiturile dezvoltării economice. Sentiment agravat, cu siguranţă, de o presiune fiscală puternică şi de un centralism politic marcat.

în timpul celor trei secole dintre venirea în Palestina şi numirea primului rege, Saul, triburile se certau fără încetare şi nu au ştiut niciodată să răspundă eficient la agresiunile exterioare.

Evreii, uneori sedentari, alteori nomazi, se guvernau într-un mod original, în maniera unei confederaţii tribale: din cînd în cînd, deciziile importante erau luate de un fel de adunare a conducătorilor.

Această structură politică, dorită de Moise şi pusă în practică de succesorul său Io-sua, a lăsat loc monarhiei, mai bine adaptată situaţiei. David, ginere al primului rege, nu a putut, totuşi, să se impună de-cît la sfîrşitul unui război civil, însă fiul său, Solomon, nu dorea să folosească forţa ca mij-loc de guvernare. El a conceput, deci, proiectul unei autorităţi acceptate de toţi ebraicii, autoritate fondată pe trei piloni: bunăstarea materială, stabilitatea politică şi bu-năvoinţa lui Iahve.

Printr-o abilă strategie co-mercială, Solomon a atras artiştii, negustorii şi artizanii în Palestina. Marile sale lucrări (fortăreţe, drumuri în deşert,

canale de irigaţie) foloseau, în permanenţă, mii de muncitori salariaţi.

Alianţele politice cu Egiptul, o diplomaţie în acelaşi timp suplă şi ameninţătoare au făcut din regatul său un stat respectat.

■ Cartea şi TemplulMai bine decît orice altă măsură, edificarea Templului din Ierusalim a cimentat unitatea triburilor: 170 000 de oameni, peste 3000 de arhitecţi şi şefi de lucrări au participat la construirea „casei lui Dumnezeu" pe care evreii o venerează şi astăzi.

în paralel, regele a redactat sute de poeme religioase care au fost, în mare parte, adunate de scribii săi. Ideea unei cărţi sfinte care să retraseze istoria poporului evreu datează (primele Cărţi ale Vechiului Testament), se prea poate, din această perioadă, foarte fertilă pe plan literar. Arbitru al tuturor litigiilor, Solomon a redactat mii de sentinţe judiciare, civile şi penale, simţul echităţii fiin-du-i recunoscut în unanimitate, ceea ce a asigurat coeziunea socială a evreilor pe timpul întregii sale domnii.

Hoardele dorice au cucerit în secolul al X-lea Pelopone-sul, s-au stabilit aici, ruinînd strălucita civilizaţie aheeană din cel de-al doilea mileniu î. Hr., şi au fondat în inima ţării oraşul Sparta. Triburile nu se înţelegeau între ele deloc şi aheii, deşi supuşi prin forţă, deveneau ameninţători. Pentru a depăşi neînţelegerile şi a consolida dominaţia dorieni-lor, un legiuitor legendar, Licurg, a conceput un ansamblu de regulamente stricte aprobate de toţi foştii conducători.

■ „Democraţia egalilor"Licurg a obţinut mai întîi acordul războinicilor practi-cînd o împărţire strictă, în 30 000 de domenii trase la sorţi, a pămînturilor cucerite. Apoi a reuşit să impună aristocraţiei egalitare un mod de viaţă cazon şi riguros, bazat pe cultul statului şi pe dezin-teres: cetăţeanul liber mînca într-un refectoriu public adu-cînd o contribuţie în natură care era imediat împărţită. Licurg a obţinut asentimentul celorlalţi asupra unei existenţe atît de austere arătînd că pe-ricolul revoltei aheilor aserviţi putea fi înlăturat doar cu

preţul rigorii morale şi al de-votamentului total în serviciul statului.

Amestecînd cu abilitate mo-narhia, aristocraţia şi democraţia, Licurg a obţinut unanimitatea asupra Constituţiei sale acordînd la 8000 de bărbaţi în etate de peste treizeci de ani puterea legislativă. Din această adunare a emanat apoi un senat de 28 de bărbaţi în vîrstă de şaizeci de ani, dispu-nînd de puteri extinse. Deciziile erau legitimate în ansamblul lor prin aprobarea celor doi regi care domneau împreună, simbol al puterii publice. Un colegiu format din cinci bărbaţi, aşezat în fruntea unei poliţii secrete, asigura aplicarea deciziilor egalilor.

în Sparta, copiii erau crescuţi în cazărmi. Devenind cetăţeni după 30 de ani în urma unei căsătorii obligatorii, egalii purtau un veşmînt de lînă nealbită, fără nici un semn distinctiv. Ura foştilor ahei, deveniţi sclavii lor, nu a slăbit niciodată, dar spartanii au ştiut să fie uniţi şi să reziste tentaţiilor: folosirea aurului era interzisă, ca şi prostituţia. Obezitatea chiar, ca semn al desfrînării, era prost văzută!

ModelLegile Iul Licurg au servit drept punct de referinţă tuturor legi-uitorilor greci: Zeleu-cos din Locres (660), Dracon din Atena (620),Charondasdin Catane (610), şi poate chiar pentru Deu-teronomul din Ierusalim (610); legiuitorii romani din 509 şl-au imaginat puterea bi-consulară ca amintire a diarhiei spartane. Republica lui Platon datorează mult, şi ea, sistemului Iul Licurg.

Şi femeileContrar celorlalte cetăţi greceşti care nu au acordat femeilor decît un statut inferior, în Sparta, Licurg s-a gîndit să le asocieze în serviciul statului. Crescute la fel de sever ca şi bărbaţii, antrenate în luptă şl educate ca şl ei, femeile spartane aveau, în plus, repu-taţia de a tl cele mai frumoase femei din Grecia...

19 37

Solon(640-558 î. Hr.)Legiuitor atenian la putere din 594 pînă în 593 î. Hr.

„Un om, o voce": un slogan revoluţionarConstituţia sa a reglat viaţa politică şi socială a Atenei pînă în epoca romană. Legendarul său simţ al măsurii a fost unanim recunoscut într-o citadelă la limita destrămării.

Nabucodonosor II(6227-562Î. Hr.)Rege al Babllonului din 605 pînă la sfîrşitul vieţii

Constructor al unui imperiu şi arhitect al BabilonuluiS-a impus în faţa celorlalte popoare prin forţa armatei sale şi prin dibăcia negustorilor săi. Nemilos cu duşmanii, el a ştiut să-şi atragă, prin darurile sale, unanimitatea supuşilor.

DurabilSolon a fost conside-rat, petlmpulvleţll.ca unul din cei şapte în-ţelepţi ai Greciei, pentru cinstea şi pre-vederea sa; el i-a făcut pe atenieni să voteze o lege destinată să împiedice orice modificare a Consti-tuţiei sale timp de cel puţin zece ani. Astfel, Pislstrate şl chiar Cllstene nu i-au adus decît retuşuri, astfel încît Cicero a putut afirma, patru secole şi jumătate mal tîrziu: „Constituţia lui Solon este încă în vigoare la Atena."

Ales arhonte în 594 pentru a pune capăt tulburărilor civile, Solon, aristocrat înstărit, a cîş-tigat simpatia micului popor anulînd prin decret toate datoriile, precum şi ipotecile care apăsau exploatările agricole.

■ Măsuri de urgenţăîn ciuda opoziţiei proprietarilor bogaţi, el a abolit robia pentru datorii şi a cheltuit banii statului pentru a-i răscumpăra pe cetăţenii atenieni vîn-duţi ca sclavi în străinătate. Printr-un alt decret, el a schimbat etalonul monetar, făcînd să treacă mina de la 73 la 100 de drahme. Astfel, oamenii săraci cîştigau dintr-o dată 25 % pe stocul lor de numerar !

Imensa majoritate a cetăţenilor din Atica 1-a considerat atunci pe Solon un erou al cauzei populare şi legiuitorul a putut să înceapă reforma politică.

■ O constituţie „democratică"

După ce a amnistiat, prin decret, toate crimele şi delictele legate de tulburări politice ale perioadei precedente, ceea ce mulţumea toate clasele sociale

ateniene, Solon a convins nobilimea de necesitatea de a împărţi responsabilităţile puterii cu cetăţenii liberi definind o lege comună şi aplicabilă tuturor, în schimbul promisiunii de a nu împărţi poporului pă-mînturile nobililor, aristocraţia ateniană a acceptat principiul izonomiei sau „egalitatea în faţa legii".

încurajat de această aprobare, Solon a instaurat un impozit progresiv, a abolit codul penal al unui arhonte precedent, Dracon, considerat prea favorabil celor puternici şi a întărit puterile adunării, formată de acum înainte pe principiul „un om, o voce". în ciuda opoziţiilor, el a favorizat clasa negustorilor orăşeni, a subvenţionat producţia agricolă şi transporturile maritime.

Durata aplicării legilor lui Solon este măsura însăşi a calităţii consensului social pe care 1-a obţinut: nobilimea îşi păstra pămînturile, dar îşi împărţea drepturile cu micii agricultori, în timp ce păturile de artizani şi de negustori se lansau la asaltul Mediteranei, făcînd din Atena, începînd cu secolul următor, marea putere economică a regiunii.

Nabu-Kudurussur sau Nabu-kadrezzar („Nabu îl protejează pe Prinţ") a fost numele care a pus să fie gravat pe frontispiciul capitalei sale, Babi-lon. Iubit de zei, dar urît de puternicii săi vecini, Nabucodonosor a făcut din neamul său un popor puternic strivin-du-i pe asirieni şi apoi pe egipteni. Anexarea Palestinei, cu-cerirea şi distrugerea Ierusalimului, ocuparea oraşului fenician Tyr au adus Babilonului o mulţime imensă de sclavi.

Pentru a cîştiga de partea lui aristocraţia agricolă, regele a dat nobililor mii de prizonieri, obţi-nînd în acelaşi timp sprijinul clasei de negustori orăşeni şi ri-dicînd taxele din ce în ce mai apăsătoare pe mărfurile străine.

Nabucodonosor, războin-du-se fără încetare la graniţe în fruntea oştilor sale, a avut totuşi răgazul să facă din capitala sa epicentrul comercial al întregului Orient Apropiat. Un secol după el, în ciuda unor severe degradări, ea apărea ca „incomparabilă" istoricului grec Herodot...

■ Turnul BabeiCu siguranţă, captivii evrei au creat mitul biblic al turnului

Babei (fost nume akkadian al Babilonului) cu referinţă la imensul zigurat al templului Marduk, înalt de peste 100 de metri şi ridicat pe şapte nivele. Această construcţie terifiantă, vizibilă pe o rază de kilometri, trona în mijlocul unui oraş fortificat, înconjurat de mete-reze lungi de peste 20 de kilometri. Zidurile şi porţile erau decorate cu uriaşi lei galbeni din ceramică, evidenţiindu-se pe fondul albastru închis al cărămizilor pictate.

în interiorul incintei, cele două cartiere ale capitalei, aşezate de o parte şi de alta a Eufratului, erau legate printr-un pod lung de 120 de metri şi lat de 22 de metri...

■ Grădinile suspendateîn afară de drumurile pavate şi de şoselele acoperite cu bitum destinate să favorizeze schimburile comerciale, el a lăsat una din cele şapte minuni ale lumii antice, grădinile suspendate, ridicate în palatul său în onoarea uneia din soţii, Semiramida, care nu suporta căldura: această oază de răcoare adăpostea haremul regal. Era un motiv de mîn-drie pentru toţi locuitorii capitalei pline de praf.

Artă şi politicăCa aproape toţi mariiconducători, Nabu-codonosor era un pa-sionat de arhitectură:într-adevăr, aceastăartă are avantajul dea arăta contempora-nilor şl generaţiilor ur-mătoare puterea şe-fului prin Intermediulunui monument („a-mintire" în latină). Elflatează orgoliul naţi-onal Impunînd, înacelaşi timp, respectstrăinilor. Eminamen-te politică, arta arhi-tectonică are, deci,un trecut bogat şi unfrumos viitor._________

MonstrulBiblia îl descrie pe Nabucodonosor ca pe un învingător plin de cruzime: el a pus să fie ucis fiul regelui evreu Sidecias, de faţă cu tatăl, după care i-a scos ochii acestuia din urmă. Nabucodonosor a fost acela care i-a adus pe ebraici in captivitate în Babllon după ce a distrus prin foc templul lui Solomon.

Cirus(5757-530 î. Hr.)

împărat al perşilor din 557 pînă spre sfîrşitul vieţii

Primul mare cuceritor

Generozitatea şi simţul administrării i-au permis să întemeieze imperiul persan pe asentimentul şi recunoştinţa învinşilor, reprezentînd pentru multă vreme arhetipul împăratului.

Buddha (Siddhartha Gautama)(563-483 î. Hr.)Predicator indian

Convertirea prin conversaţieCu mai bine de un secol înainte de Socrate, el a inventat dialectica. Ostil

oricărei forme de superstiţie, acest ateu nu dispreţuia totuşi spiritualitatea, ca

tehnică de eliberare personală.

OrganizareaSpre deosebire de vechile regate conduse cu mînă de fler de un conducător crud după bunul lui plac, Imperiul Persan s-a dotat, pe timpul domniei lui Cirus, cu un aparat administrativ complex: imensul teritoriu, împărţit în provincii federate, trebuia să plătească impozite. După cum ne spune istoricul grec Herodot, în flecare an veneau inspectori să controleze gestiunea satrapilor, un fel de prefecţi numiţi de împărat. După ce a cucerit Imperiul Persan, Alexandru nu a făcut nici o schimbare în administraţie, care era unanim apreciată de supuşii „Marelui Rege".

Prima linieCompletînd astfel portretul conducăto-rului perfect, Cirus a murit în luptă într-o stepă îndepărtată, rănit în prima linie a soldaţilor.

Aureolat de o naştere legendară (nepot al unui rege, ar fi scăpat ca prin minune de uciderea pusă la cale de propriul lui bunic!), Cirus a contestat de îndată autoritatea abuzivă a dinastiei mezi-ce asupra triburilor persane.

■ Un adept al federaţieiTalentul său oratoric şi curajul său în luptă i-au adus admiraţia aliaţilor, convinşi rapid că au găsit în el un şef capabil să-i elibereze pe perşi de vasalitate.

Bizuindu-se, în acelaşi timp, pe ameninţare şi pe forţa convingerii, Cirus i-a unit într-o federaţie pe nemulţumiţi şi a cucerit capitala lui Astyage, regele mez. Pentru a menaja toate susceptibilităţile şi a-şi atrage aprobarea tuturor, el îi cruţă pe cei învinşi şi îi asociază într-un nou „regat al perşilor şi al mezilor". Ideea de imperiu, poate prima din întreaga istorie, îşi găseşte realizarea în această confederaţie de popoare diverse, reunite prin practici administrative comune şi conduse de un şef charismatic.

■ Un eliberatorCirus şi-a făcut, fără îndoială, cuceririle prin sabie, dar a ştiut să le păstreze graţie unei

atitudini foarte originale pentru acea epocă, aceea a mîinii întinse: unul din exemplele cele mai celebre ale clemenţei împăratului este eliberarea evreilor din Babilon, ţinuţi captivi în acest oraş din vremea domniei lui Nabucodono-sor. Cirus a mers chiar pînă la a face din Cresus, regele Lidi-ei pe care tocmai îl învinsese, unul din sfetnicii săi, şi i-a dat înapoi coroana.

Printre altele, împăratului perşilor nu îi era ruşine să se prezinte în ochii popoarelor ca un viteaz apărător al vechilor credinţe. Autoproclamîn-du-se „apărător al lui Mar-duk" (divinitate tutelară a regiunii din timpuri imemoriale), Cirus a restabilit pretutindeni cultul său respectînd totodată zeităţile locale, chiar în oraşele greceşti.

In vreo douăzeci de ani, el „a eliberat" astfel sute de triburi şi de oraşe pe un teritoriu de o întindere nemaivăzută pînă atunci: de la frontierele Egiptului, ale Palestinei şi ale Asiei Mici pînă în vecinătatea Asiei Centrale şi a Indiei, mi-lioane de oameni au trăit astfel timp de trei secole sub şi cu legea perşilor.

Fiu al regelui Sudhodhana şi membru al unui clan de războinici al principatului Kapi-lavastu, din nordul Indiei, prinţul Siddhartha, „Cel care şi-a atins scopul" (de unde şi ipoteza că acest prenume i-a fost dat mai tîrziu), pune la îndoială sensul existenţei aurite pe care o duce în cele trei palate ale sale. Decide în cele din urmă să rupă cu hedonismul natural al elitelor indiene care, în acele timpuri de mare prosperitate, se lasă în voia unei leni şi a unei decăderi morale, după el, condamnabile.

■ Ezitareîntr-adevăr, prinţul e doritor să-şi împărtăşească îndoielile. Pentru a da un exemplu frapant al bunei sale credinţe, el îşi părăseşte familia pentru a merge pe drumuri punînd în-trebări oamenilor despre sensul vieţii. După cîţiva ani, audienţa lui a devenit manifestă. De pretutindeni vin oameni să discute cu acest brahman de tip nou: nici teologie, nici aroganţă, numai discuţii, de-a lungul drumurilor sau la umbra unui copac. Răspunde tuturor şi la toate întrebările, cu

autoritate şi amabilitate. Toleranţa lui surprinde asistenţa. Mînuieşte la fel de bine atît umorul, cît şi o retorică complicată admiţînd adesea că s-a înşelat. Astfel, în problema ascetismului, va schimba de mai multe ori foaia în timpul vieţii, explicînd că e dificil „să te dezbari de plăceri".

■ IluminareCrede că va găsi răspunsul la întrebările esenţiale (de ce există suferinţa?, de ce există moartea?) în dialog şi contemplaţie. Se declară „iluminat" din interior de cîteva adevăruri devenite evidente, precum nocivitatea dorinţei.

Simplitatea răspunsurilor, folosirea în permanenţă a bu-nului-simţ şi comportamentul egalitar fac din el predicatorul cel mai ascultat din India. Purtind discuţii din mers, aşa cum va face mai tîrziu Aristo-tel, el era uneori urmat de o mulţime de o mie două sute de ascultători şi adversari.

■ ZeificareCondamnarea dorinţei putea să nu fie prea populară. Totuşi, sensul dialogului, ostilitatea sa faţă de structura soci-

MesajulBuddha nu predică o revelaţie. El nu se consideră interpretul nici unei voinţe divine; aforismele, dogmele şi parabolele sale, strînse de discipolii săi reuniţi în comunităţi de călugări, nu fac aluzie la nici un zeu creator.

Menţlnînd vechea credinţă indiană a re-încarnării, el îi adaugă speranţa unei dispariţii definitive în Nirvana, care nu poate fi atinsă decît prin intermediul mai multor existenţe umane trăite după o etică fraternă şi auste-ră. Primii fideli se salu-tau pronunţînd parola preferată a „Preasfîn-tului": „Pace tuturor fiinţelor!"

.38 39

21 41

ală foarte ierarhizată a castelor, chiar admiterea femeilor în cenaclurile sale au făcut din acest moralist ateu, pentru care teologiile nu sînt decît nişte

mituri, un personaj divinizat după moartea sa de mulţimea imensă a partizanilor săi, apoi prin tradiţia ulterioară.

Aşoka Maurya Vardhana, zis şi Asokaîmpărat al Indiei din 260 pînă în 227 î. Hr.

Un călău pocăit în serviciul păciiSuveran crud şi învingător implacabil, el a devenit, în cele din urmă, primul împărat al Indiei care s-a folosit de budism ca factor unificator şi care a renunţat definitiv la război.

Confucius, „filozoful cu 3000 de discipoli"Născut pe la 551 înainte de Iisus Hristos, mort în 479, Kong Fuzi a fost, la o di ferenţă de cîţiva ani, contemporan cu Buddha, dar nu a avut nici un contact cu el. Gîndirea înţeleptului chinez a format filozofia politică şi morală a imperiului, chiar dacă nu ni s-au păstrat decît cîteva culegeri de anecdote, parabole şi precepte adunate de discipolii de mai tîrziu care au făcut din Confucius „liderul postum" al gîndirii asiatice.

Legenda îi atribuie formarea, în timpul vieţii, a trei mii de „studenţi misionari" plecaţi, după exemplul maestrului lor, să convertească la noua morală elitele conducătoare ale tuturor regatelor Chinei antice.

Dorinţa iniţială a lui Confucius exprimată în mod deschis era să găsească o legătură între practica politică şi valorile morale care puteau servi drept îndrumar pentru acţiune. „Dacă imperiul era bine condus, spunea el, ce nevoie aş mai avea să-1 schimb?"

Confucianismul nu a fost niciodată o religie şi nici un sistem filozofic com plet. El a rămas, în esenţă, o pedagogie simplă, empirică şi conservatoare, destinată formării „oamenilor de bine" (,Junzi") susceptibili să pună în practică, în materie de gestiune politică, precepte izvorîte dintr-o etică personală riguroasă bazată pe o căutare permanentă a virtuţii. El a avut o recunoaştere postumă considerabilă.

Acest ideal de cultură, asociat cu plăcere unui simţ ascuţit al ordinii (ordine în gîndire, în familie, în economie şi în stat) s-a impus cu repeziciune, imediat după dispariţia maestrului, într-o Chină epuizată de anarhia militară, de corupţia conducătorilor şi de haosul economic. Simplitatea formulărilor sale a cucerit omul de rînd, iar acuitatea analizelor sale teoretice i-a sedus pe oamenii de litere, în timp ce bunul-simţ al preceptelor sale morale a fost supus plebiscitului de către castele religioase. Agnosticismul lui Confucius (care se mulţumea să venereze „Ordinea lumii" şi să creadă în destin) nu a construit nici o metafizică, dar morala lui formalistă organizată pe un strict respect al bunelor maniere, al politeţii şi pe respectarea riturilor a constituit o bază etică favorabilă pacificării şi unificării Chinei. în ciuda cîtorva perioade dificile, confucianismul a jucat rolul unei filozofii politice de necontestat pentru o sută de generaţii de conducători chinezi!

Legenda afirmă că Aşoka a pus la cale uciderea, în aceeaşi zi, a celor o sută de fraţi ai săi pentru a putea urca pe tronul din Magadha, în nord-estul Indiei. După începuturi atît de promiţătoare, el a condus cu mînă de fier un imperiu mărit fără încetare prin cuceriri teribile: primii zece ani de domnie i-au extins puterea din Afganistan pînă în Punjab şi în India Centrală. Numai regatele tamul din sud au rămas în afara imperiului.

îngrozindu-şi duşmanii dar şi propriul popor prin practici barbare, Aşoka s-a impus asupra a zeci de milioane de oameni folosind ca instrument frica. Puţin preocupat de acordul lor, el a făcut din practicarea sistematică a violenţei sursa întregii sale puteri.

Legenda povesteşte că două incidente l-au făcut să se îndoiască de justeţea acţiunilor sale : pe de o parte, un înţelept budist, pus într-un vas fierbînd, părea să nu sufere deloc! Decepţionat, suveranul a dat ordin să fie omorît călăul. Pe de altă parte, cei 150 000 de morţi cît a costat cucerirea regatului Kalinga, la sud de Magadha, ca şi cei 200 000 de supravieţui-

tori deportaţi, îi provocau coş-maruri. Atunci, Aşoka a hotă-rît să-i elibereze pe prizonieri şi a încercat să despăgubească familiile victimelor.

■ Scrierea şi legeaŞi-a luat ca prim consilier un călugăr budist şi a început con-struirea a 84 000 de stupas, mo-numente comemorative în onoarea lui Buddha. Convertit brusc la pacifism şi la austeritatea călugărilor noii religii, el a compus atunci cea mai veche scriere din India pentru a aduce la cunoştinţa supuşilor săi noile lor obligaţii. Cu siguranţă, în jurul anului 250 înainte de Iisus Hristos, Aşoka şi-a dictat cele 21 de edicte, descoperite abia în anul 1837, gravate pe stînci şi coloane. Fără să menţioneze nici un cult şi nici un rit, împăratul a cerut poporului să tolereze cele două religii (brah-manism şi budism) şi să nu mai consume nici carne, nici alcool, „să cultive virtutea şi solidaritatea", în schimb, împăratul le-a garantat pacea şi a curmat abuzurile demnitarilor.

Succesul a fost fulgerător: India, cucerită de budism, a cunoscut aproape un secol de acalmie politică.

Unirea prin legeAşoka era, fără îndo-ială, conştient de rolul pe care îl jucase în escaladarea răz-boaielor din India. O dată unită prin sabie, ţara rămînea încă neaşezată, din cauza unor prinţi sălbatici, unor triburi dornice de independenţă, unor preoţi brahmani frustraţi de apariţia noii religii. Aşoka a fost primul împărat care şi-a întemeiat puterea pe apelul la pace. El afirmă în unul din edictele sale: „Ecoul tobelor de război a fost înlocuit cu ecoul Legii."

4'2'22

Qin Shi Huangdi(259-210 î, Hr.)împărat al Chinei din anul 221 pînă la sfîrşitul vieţii

întemeietor al Chinei... şi al poporului chinezDictator metodic şi ostil tradiţiilor, el a dat numele dinastiei sale unei ţări pe

care a construit-o din regate îmbucătăţite.

Leónidas(7-480 î. Hr.)Rege al Spartei din anul 491 pînă la sfîrşitul vieţii

„în seara asta vom lua cina în infern"Cu 7000 de oameni, el a reţinut timp de trei zile peste 200 000 de perşi. Cei 300 de voluntari spartani au refuzat să-şi părăsească conducătorul şi au pierit o dată cu el.

Marele zidRegatele luptătoare ridicaseră timp de secole diferite ziduri la frontierele lor. Shi Huangdi a dorit mai întîi să le unească între ele pe cele care erau mai bine amplasate, ca să creeze un zid unic în partea de nord-vest.

El a decis în cele din urmă să îl recon-struiască în întregime pentru a opri înaintarea barbarilor. „Generaţia de sacrificiu" a Marelui Zid (zece milioane de muncitori, un milion de morţi) a construit sin-gurul monument care poate fi văzut de pe Lună I

Shi Huangdi se gîndea să-şi apere dinastia timp de zece mii de generaţii. Nu a reuşit acest lucru, însă construirea acestei frontiere de piatră are o mare contribuţie la constituirea sentimentului naţional chinez.

La început, Shi Huangdi nu era decît unul din moştenitorii numeroaselor regate luptătoare (Qin) care, de generaţii întregi, se sfîşiau reciproc.

■ Unitateaînainte de toate

Animat de o puternică dorinţă de cucerire, el a avut înţelepciunea de a-şi mobiliza trupele promiţîndu-le dominaţia asupra întregului continent. In aproape cincisprezece ani, el a îngenuncheat toate celelalte regate pe care şi le-a făcut vasale cu riscul de a păstra o feudalitate adesea ostilă.

Regatele luptătoare (Han, Zhao, Wei, Chu, Yan şi Qin) o dată anexate, noul şef a proclamat „marea pace" şi şi-a luat numele de „Primul suveran august al Chinei, Qin Shi Huangdi".

Geniul organizatoric al îm-păratului s-a exprimat prin definirea primului stat chinez, împărţit în 36 de domenii conduse fiecare de „un civil", un militar şi un supraintendent „raportor", dar care formau un singur popor guvernat de un singur suveran. Această con-cepţie era puţin adaptată mentalităţii popoarelor din regiune. El a reuşit totuşi, cu

ajutorul unei reforme agrare brutale, să cîştige asentimentul ţăranilor săraci: recunoaşterea dreptului de proprietate, înlocuirea servitutilor feudale cu un impozit proporţional plătit către statul central. Prefecţii vegheau realizarea marilor lucrări (drumuri, diguri şi canale) : generalii însărcinaţi cu supravegherea acestor districte, spionaţi ei înşişi de suprain-tendenţi numiţi de împărat, au format o reţea administrativă extrem de solidă care a permis nimicirea vechilor graniţe dintre regate. Au fost dărîmate ziduri şi castele; recalcitranţii au fost executaţi sau deportaţi în direcţia Marelui Zid.

Să constitui un singur popor din zeci de milioane de oameni era o sfidare istorică. Shi Huangdi a dorit atunci să revoluţioneze şi mentalităţile: a dat ordin să fie executaţi 460 de intelectuali confucianişti conservatori, a ars toate cărţile vechii culturi poetice şi filozofice chineze şi nu a păstrat decît lucrările tehnice şi ştiinţifice. Au fost vînaţi vrăjitorii şi intelectualii ostili puterii centrale. In cincisprezece ani, Shi Huangdi a dus la bun sfîrşit prima revoluţie economică, administrativă şi culturală chineză.

Invazia persană

„Marele rege" pers Xerxes, fiul lui Darius, nu dorea să fie din nou înfrînt de către greci, cum s-a întîmplat cu tatăl său la Marathón, zece ani mai înainte.

După patru ani de pregătire minuţioasă, el a reuşit să reunească peste 200 000 de oameni (Herodot ne spune că au fost 5 milioane, punînd la socoteală intendenţa, dar cifra este, cu siguranţă, exagerată). Grecia de Nord, înfricoşată, s-a supus şi s-a predat.

Bărbatul providenţialîn schimb, în sud, marile cetăţi au încercat să uite certurile dintre ele pentru a face front comun: Atena, Sparta şi Teba au trimis deci un corp expediţionar la întîlnirea cu armata regelui persan. în ciuda dificultăţilor politice şi a ranchiunelor, coaliţia i-a încredinţat lui Leónidas, regele Spartei, conducerea unitară a trupelor greceşti. înaintarea perşilor a fost atît de rapidă încît Leónidas i-a convins pe greci să trimită la sacrificiu, pentru a cîştiga timp, întreaga armată a coaliţiei. Locuitorii

din Termopile au fost aleşi să stabilească un dispozitiv defensiv capabil să permită marilor cetăţi să se întărească. Acest loc constituit dintr-o plajă mărginită de faleze abrupte avea să servească drept cîmp de bătălie timp de trei zile şi trei nopţi.

Exemplul spartanLeonidas a renunţat fără să şovăie la aliaţi. Au rămas pe loc numai 300 de soldaţi spartani şi cîţiva soldaţi din Teba. Cot la cot, strîns unită, dispusă între mare şi faleză, mica oştire a ucis 20 000 de soldaţi perşi şi pe doi din fraţii lui Xerxes, înainte de a fi înconjurată de un detaşament duşman. Reunindu-i pe cei care scăpaseră cu viaţă, Leonidas nu le-a mai putut promite tovarăşilor săi decît moartea. Nimeni nu a dezertat. Aceste trei zile i-au fost suficiente lui Temistocle pentru a organiza cursa în care a fost nimicită flota persană, la Salamina.

într-o oarecare măsură, această victorie persană costisitoare a fost un element determinant al eşecului „marelui rege" din Grecia conti-nentală.

MonumentPoetul Simonide a redactat epitaful celor trei sute de tovarăşi ai lui Leonidas: „Trecătorule, mergi şi spune Spartei că am murit pentru a ne su-pune legilor sale."

O statuie de bronz înaltă de cinci metri (după care există o copie modernă în una din pieţele oraşului Sparta) mai străjuia defileul atunci cîndl-au străbătut trupele iui Alario aproape o mie de ani mai tîrziu, de data aceasta fără nici un fel de dificultate.

SupravieţuitoriiDupă Herodot, doi soldaţi din Termopile au supravieţuit: unul a fost ucis în bătălia de la Plateea, un an mai tîrziu. Celălalt, avîndremuşcări că încă mal era în viaţă, s-a spînzurat la puţină vreme după întoarce-rea sa la Sparta.

23 45

CăposulPoate pentru a acredita ideea unei inteligenţe superioare şl a unul veritabil dar al destinului, tradiţia po-vesteşte despre o surprinzătoare mal-formaţie a craniului Iul Pericle: încă de la naştere, capul lui era atît de mare încît i-a uimit pe părinţi. Mai tîrziu, anomalia, aso-ciată cu un spirit atît de polivalent şi ascuţit, i-a adus Iul Pericle o mulţime de porecle laudative. Era consi-derat drept omul cel mai inteligent care s-a născut vreodată în Grecia, şi chiar duşmanii îl numeau „Olimpianul", calificativ rezervat de obicei lui Zeus. Pînă şi bustul său pare să acrediteze legenda: într-adevăr, casca e doar pe vîrful capului!

Născut cu trei ani înainte de bătălia de la Marathon, Pericle era fiul unuia dintre amiralii flotei ateniene. Educaţia i-a fost asigurată de un filozof de renume: Zenon din Eleea. Filozoful Anaxagora din Cla-zomenai era prietenul lui, ca şi sofistul Protagoras din Ab-dera sau cel mai celebru dintre muzicienii din epocă, Da-mon. Acest copil răsfăţat era şi nepotul lui Clistene, unul dintre părinţii constituţiei ateniene. Va urma deci acest drum progresist şi va intra în partidul democratic pe ai cărui conducători îi va susţine în adunare.

■ Cucerirea demosuluiContrar majorităţii oamenilor politici din Atena (Temis-tocle, de exemplu, s-a îmbogăţit într-un mod scandalos), Pericle a oferit imaginea unui incoruptibil. Istoricul Plutarh povesteşte că nu a adăugat nimic patrimoniului său timp de cincisprezece ani cît a guvernat oraşul, în calitate de „strateg".

Considerat calm şi cumpănit, el a păstrat în sînul adunării o reţinere care contrasta cu atitudinea obişnuită a

demagogilor. A cîştigat astfel, puţin cîte puţin, încrederea cetăţenilor săraci şi a negustorilor obosiţi atît de aroganţa aristocraţilor, cît şi de so-luţiile aventuroase imaginate de tenorii partidului democratic.

In realitate, Pericle a reuşit să federalizeze poporul (dc-mos) cu ajutorul unor măsuri destinate satisfacerii tuturor revendicărilor fiecăreia din clasele sociale: aristocraţilor, Pericle le-a promis calmul politic şi întărirea dreptului de proprietate; pe negustori i-a momit cu imensele profituri ale unui imperiu maritim dominat de hegemonia Atenei asupra Mării Egee. Toată lu-mea trebuia să fie mulţumită: agricultorii exportatori, meşteşugarii importatori de materii prime şi, mai ales, poporul de rînd care urma să aibă de lucru şi devenea astfel princi-palul consumator al tuturor bogăţiilor.

Pentru aceasta, el trebuia să înzestreze dcmosul cu o adevărată putere de cumpărare. Pericle a inventat atunci „Statul patron", făcînd din fiecare cetăţean al Atenei un salariat al administraţiei publice.

■ „Statul providenţă"

După războaiele mezice, poporul de rînd dorea să obţină beneficiile politice şi economice ale participării sale active la apărarea naţiunii. Părea imposibil să fie ţinută la distanţă, pentru mai multă vreme, cea mai mare parte a cetăţenilor fără să se rişte izbucnirea unui război civil: două treimi din populaţie continua să trăiască în lipsuri. Pericle a iniţiat rapid votarea unor reforme ale constituţiei care să permită demosului posibilitatea de a accede la posturi de conducere. După ce au fost declaraţi eligibili, cei săraci au început să sprijine reformele lui Pericle.

Toţi cetăţenii care făceau parte din adunare şi-au văzut indemnizaţiile (misihos) multiplicate. Astfel a apărut „meseria" de cetăţean. Toate funcţiile publice, rezervate odinioară celor care aveau venituri suficiente pentru a-şi permite acest tip de activitate prost plătită, au devenit accesibile oamenilor modeşti.

Marinarii din flotă au beneficiat şi ei de misthos, ceea ce a făcut din aceştia nişte adevăraţi salariaţi ai statului. Din-tr-o dată, toate păturile sociale sărace au sprijinit, solidare, expansiunea oraşului.

Pentru a întări această impresie, Pericle şi-a înmulţit coloniile : toţi cei expatriaţi voluntar primeau un petic de pămînt în insulele cucerite care au fost rapid populate de atenieni şi au fost înzestrate cu constituţii democratice du-

pă modelul „metropolei" (literal: „oraşul-mamă").

Imperialismul lui Pericle avea drept unic scop finanţarea acţiunii sociale în Atena: puterea economică şi politică a oraşului a crescut în acelaşi timp cu bogăţia cetăţenilor poftiţi dintr-o dată la împărţirea prăzii!

■ Statul întreprinzătorPopularitatea lui Pericle a fost consolidată de construirea Marilor Ziduri: cei peste 10 kilometri de fortificaţii care legau capitala de cele două porturi, Pireu şi Phalere, au oferit de lucru la sute de mici întreprinderi şi la mii de oameni. Această politică a marilor lucrări creatoare de locuri de muncă şi-a găsit realizarea în construirea mo-numentelor religioase de pe Acropole (Partenon, Erehte-ion, Propilee). Dincolo de faptul că împodobeau oraşul, aceste şantiere au atras mii de artişti, de gînditori şi de comercianţi.

Se estimează că procentul de oameni săraci, în ciuda războiului împotriva Spartei, trecuse de la 60 la 30 % în cursul celor cincisprezece ani de guvernare a lui Pericle.

Venerat ca un semizeu în vremurile de prosperitate, a căzut în dizgraţie cînd ciuma s-a abătut asupra Atenei în timpul lungului asediu impus de spartani. Izgonit în 430, el a fost rechemat în primăvara anului următor de către concetăţenii lui care i-au prezentat scuze în mod oficial. în toamnă, murea de ciumă.

„Aspasia"Deşi era căsătorit, Pericle a avut o legă-tură cu frumoasa As-pasia. Originară din Milet, cultivată şi inte-ligentă, această fostă curtezană îşi plimba silueta înaltă şl buclele blonde prin toată Atena, Ea a deschis o şcoală de retorică în oraş şi avea mulţi prieteni printre filozofii celebri.

Această femeiede excepţie, foarte le-gată de libertatea ei,I-a dăruit un fiu Iul Pe-ricle, Frumuseţea le-gendară a Aspasieistrălucea în toate lo-curile mondene, atîtacasă (a locuit cu Pe-rlele după divorţulacestuia), cît şi în ate-lierul sculptorului Fi-dlas, ctitor al Acropo-lei şi autor al mariistatui a Atenei. Cele-bru pentru modestiasa, Pericle era foartemîndru să fie văzut înfiecare zi la braţ cuAspasia.____________

Pericle(492-429 î. Hr.)Om de stat atenian aflat la putere din anul 444 pînă la sfîrşitul vieţii

Inventatorul „Statului providenţă"Pentru Pericle, democraţia politică nu putea supravieţui fără o adevărată redistribuire socială a bogăţiilor. El a pus puterea publică în serviciul acestui obiectiv.

4(i 47

Cleon(7-422Î. Hr.)Om politic atenian, strateg din 426 pînă la sfîrşitul vieţii

Primul dintr-o lungă serie de populiştiProdus caracteristic al democraţiilor bolnave de demagogie, Cleon ră-mine un personaj complex.

Filip II al Macedoniei(cea 382-336 î, Hr.)Rege al Macedoniei din 359 pînă la sfîrşitul vieţii

Falanga macedoneană împotriva libertăţii greceştiFilip ura regimurile democratice pe care le considera corupte şi ineficiente. Prin

forţă, el a raliat monarhiei sale întreaga Grecie.

Portret nuanţatPutem oare avea în-credere în descrierile pe care ni le-au lăsat duşmanii săi? Dis-cursurile redate de istoricul Tucidlde în lucrarea sa Războiul peloponesiac ne pre-zintă un orator cinic şl crud care nu ezită să ceară moartea a peste zece mii de mitile-nleni revoltaţi. Aristo-fan îl ironizează în Cavalerii. Plutarh afirmă că a fost primul care „şi-a scos mantia şi s-a bătut pestecoapsă în faţa adunării poporuluifost, totuşi, un con-ducător militar adulat, adesea victorios, care ştia să-i însufleţească pe soldaţii din popor.

A murit în prima li-nie venind în ajutortrupelor ateniene laAmfipolis.__________

■ Operaţiunea „mîini curate"

Primul obiectiv al demagogilor era denunţarea abuzurilor autorităţii politice. Principala lor maşină de război împotriva conducătorilor era acuzarea guvernanţilor de corupţie sau de proastă folosire a banului public.

Cleon, tăbăcar îmbogăţit rapid în urma creşterii imperiului maritim atenian, se prezenta în faţa adunării în haine de lucru, cu sculele în mînă, pentru a părea „din popor".

Aşa 1-a atacat pe unul din cei mai celebri atenieni ai vremii, pe Pericle însuşi, despre care afirmase că deturnase banii publici. în realitate, acuzatul deblocase pur şi simplu o sumă importantă pentru a încerca să-1 corupă pe regele Spartei şi să obţină pacea. Această manevră diplomatică eşuînd, banii au fost definitiv pierduţi.

Denunţat în faţa adunării de către Cleon, Pericle a fost condamnat în 430 la o amendă de 50 de talanţi, sumă considerabilă, şi a fost izgonit din postul lui de stratcgos autocra-tor, funcţie supremă pe care o ocupa de cincisprezece ani.

■ „Stilul Cleon"

Dacă dăm crezare lui Plutarh şi Aristofan, care ne-au lăsat descrieri ale lui Cleon, sau lui Tucidide, a cărui izgonire demagogul o obţinuse în urma unui eşec militar în faţa oraşului Amfipolis, între Cleon şi poporul Atenei era o relaţie de fascinaţie. Violent în expresie, lăudăros, dar inteligent şi curajos, acest politician ieşit din rînd nu avea nici cultura lui Pericle şi nici temperamentul cumpătat al unui Nicias.

El propunea întotdeauna soluţiile cele mai măgulitoare, construind asentimentul pe evidenţe facile: succesul lui militar din Sfacteria i-a permis să respingă propunerile de pace ale Spartei. Filonul naţionalist a fost exploatat la maximum: el a mărit indemnizaţiile parlamentare ale atenienilor cu o puncţie spoliind oraşele aliate, suprimînd impozitul special de război plătit de cetăţeni. A propovăduit o politică a terorii pentru a menţine hegemonia ateniană. Mizînd pe toate egoismele colective, el a ştiut să placă celor mulţi şi a inventat astfel demagogia, cuvînt gre-cesc care înseamnă „a conduce poporul ca pe o turmă".

De fapt, Filip nu era grec, ci macedonean. Frate al lui Per-diecas III, ucis în luptă şi des-cinzînd din Archelaos, el a pus mina pe putere în 359, în-lăturîndu-1 pe prinţul al cărui unchi şi regent era.

■ Ce fel de unitate pentru Grecia?

Vreme îndelungată ostatic în oraşul Teba în tinereţe, Filip învăţase nuanţele limbii şi ale culturii greceşti şi putuse să-şi facă o părere foarte proastă despre funcţionarea instituţii-lor democratice ale cetăţilor greceşti din sud.

Proiectul său politic se concentra, deci, pe două obiective: unificarea claselor conducătoare (aristocraţi şi proprietari) sub stindardul unui conservatism politic garantat, mai întîi, de monarhia macedoneană. Apoi venea definirea, pentru oamenii sim-pli, a unei mari cauze susceptibile să-1 facă să uite pierderea libertăţilor sale: cruciada grecilor uniţi împotriva duşmanului ereditar persan.

I-au trebuit douăzeci de ani lui Filip pentru a aduce întreaga Grecie sub tutela Macedoniei: atunci cînd a fost nu-

mit „hegemon", de o adunare a tuturor cetăţilor învinse şi reunite sub ameninţare în oraşul Corint, el a adăugat constituţiilor statelor greceşti articole care proclamau caracterul sacru al bogăţiei sau in-violabilitatea proprietăţii. A cîştigat astfel în favoarea cauzei sale pe toţi marii proprietari care plăteau taxe grele în cetăţile democratice. în paralel, redutabila sa organizare militară deschidea cetăţenilor modeşti posibilitatea de a fi prezenţi pe cîmpurile de luptă în cadrul invincibilei falange şi de a împărţi prada de război cu aristocraţii.

■ Pe drumul construirii unui Imperiu Elen

Filip a fost, deci, autorul unei adevărate revoluţii conservatoare şi naţionaliste: reconci-liind prin forţă zeci de cetăţi care se războiau încontinuu, el a putut crea modelul unui nou ideal colectiv pentru grecii învinşi: cucerirea Persiei şi întemeierea unui Imperiu Elen. Asasinarea lui pe cînd se pregăteau aceste operaţiuni lăsa realizarea acestui proiect în seama fiului său Alexandru.

FilipiceleTimp de treizeci de ani, Demostene, orator atenian, a fost duşmanul declarat al lui Filip, ale cărui uneltiri le denunţa în faţa adunării. Discursurile sale, consacrate în întregime acestei lupte, ne-au parvenit sub numele de Filipice; putem citi, totuşi, un elogiu Indirect adresat regelui macedonean: „Ce om! Iubirea Iul de putere şi de imperiu l-a costat un ochi, un umăr zdrobit şi un picior paralizat." într-adevăr, Filip se afla întotdeauna în fruntea falangei sale, pe cal. Soldaţii îl numeau „viteazul vitejilor".

Mormîntul lui a fost descoperit recent, în cursul anilor optzeci, în situl de la Verginas. Nu se ştie, în schimb, unde a fost înmormîntat duş-manul său Demostene, asasinat la ordinul lui în 322.

A

48 25

SfatTradiţia spune că re-gele Filip i-a spus într-o zi fiului său care îl încînta cu curajul şi inteligenţa lui: „Cau-tâ-ţi în altă parte un regat, fiul meu: Macedonia nu e demnă de tine."

Bucefal (Ducipal)

Fiind încă adolescent, Alexandru a Intrat într-un ţarc unde un cal sălbatic îi teroriza pe rîndaşii regelui Filip. în ciuda sfaturilor tatălui său, prinţul a reuşit să se urce pe calul încă neîmblînzit şi, după cîteva minute, a reuşit să-l liniştească. Capul enorm al animalului a făcut săi se dea numele de „Bucefal" (Ducipal) („cap de bou"). Acest animal a participat la toate bătăliile lui Ale-xandru şi nu a dat îna-poi niciodată, oricît de crîncene ar fi fost bătăliile.

■ Visul imperial

Filozoful Aristotel, preceptorul tânărului Alexandru, ajunsese la o definiţie a esenţei omului care presupunea o anumită afinitate între greci şi barbari. Un orator ca Isocrate, propovăduia, dimpotrivă, ele-nizarea forţată a non-grecilor prin recucerirea Asiei.

Alţi gînditori, cum ar fi atenianul Demostene, deveniseră apărătorii vechii concepţii a cetăţii-stat, mică unitate independentă, apărîndu-şi cu în-crîncenare drepturile pe un te-ritoriu restrîns la partea care putea fi apărată, rareori mai mare decît un departament francez din zilele noastre.

Tatăl lui Alexandru, regele Filip, dorise să creeze un regat puternic, federalizat prin ameninţări şi intrigi politice. Dar, plecînd de la aceste proiecte contradictorii în aparenţă, Alexandru a ştiut să impună în conştiinţa macedonenilor, şi apoi a tuturor grecilor, ideea unui imperiu elen fondat pe sinteza dintre cultura greacă şi cultura asiatică.

■ Un prinţ supradotatCine altcineva decît un semizeu putea să-i convingă pe greci

de utilitatea de a se ciocni din nou cu Darius III, marele rege al perşilor, suveranul cel mai puternic din acea perioadă ? Cu zeci de milioane de supuşi şi cu o armată permanentă de 400 000 de oameni, acesta era un adversar de temut. Totuşi, Alexandru a demonstrat că putea să învingă Imperiul Persan cu 30 000 de infanterişti şi cu 500 de cavaleri.

Personalitatea tînărului rege, urcat pe tron la vîrsta de douăzeci de ani, i-a sedus imediat pe greci care au văzut în el reîncarnarea lui Ahile din Iliada.

Alexandru îl ştia pe Homer pe de rost şi intona imnurile lui Pindar. Se pricepea atît la geometrie, cît şi la astronomie sau filozofie. Iubea artele la fel de mult ca ştiinţele naturii sau matematica. îndemînarea şi forţa fizică, alături de legendara sa frumuseţe fizică, i-au adus numeroase succese feminine, în fine, cruzimea lui pe timp de război nu ridica nici un dubiu asupra hotărîrii sale.

■ Epopeea alexandrinăTînărul rege a început de foarte devreme să construiască, în mod conştient, această imagi-

ne de nou Ahile: frumuseţea, îndrăzneala, inteligenţa eroului se regăseau în el peste secolele care îl despărţeau de războiul Troiei. Pentru a-şi întemeia puterea, Alexandru şi-a construit o ascendenţă divină şi s-a dat drept urmaş al luiHeracles, după mamă. Cînd trecu podul Heles, în 334, primul său act politic a fost o ce-remonie, la Troia, la mormintele lui Ahile şi Patrocle.

Mai tîrziu, comportamentul său a accentuat această afirmare a originii divine. După ce a cucerit Egiptul, a pus să fie proclamat drept „fiu al lui Amon" de către marii preoţi din oaza sfîntă Fayom, cu puţin timp înainte de a lansa planurile unui mare oraş de coastă care avea să-i poarte numele, situat în delta Nilului: Alexandria. Acesta a fost populat, cu acordul suveranilor egipteni învinşi, cu ţărani deportaţi aflaţi sub autoritatea comună a preoţilor egipteni locali şi a administratorilor greci.

■ în numele libertăţiiPentru a menţine coeziunea trupelor sale şi a slăbi rezistenţa duşmană, Alexandru şi-a transformat victoria într-o cruciadă de cuceritor-eliberator: robia ţăranilor perşi era uşurată, iar negustorii erau exoneraţi de taxe; proprietarii de pa-mînturi din ţările învinse nu erau spoliaţi, preoţii şi satrapii perşi rămîneau pe loc şi admi-nistrau noul imperiu în locul grecilor. Alexandru s-a căsătorit cu Roxana, fiica unui nobil persan, pecetluind astfel alianţa dintre Europa şi Asia. Şi-a obligat adjuncţii să facă la fel şi

i-a încurajat pe soldaţi să-şi gă-sească soţii din rîndul populaţiei autohtone. A respectat riturile locale şi a acreditat ideea unui imperiu tolerant şi universal sub autoritatea protectoare a grecilor.

■ Moştenirea unei civilizaţii

Totuşi, crizele sale de mînie s-au agravat (a pus să fie ucis fostul său general Parmenion şi 1-a înjunghiat, în cursul unei orgii, pe unul din cei mai apropiaţi prieteni ai săi, Cli-tos), iar megalomania lui de-cepţiona: dincolo de Indus, armata s-a revoltat şi 1-a forţat să facă cale întoarsă.

Nu mai exista nici un consens în jurul persoanei sale. La moartea lui, imperiul a intrat, timp de două secole, în război civil. însă amprenta culturală şi administrativă lăsată asupra ţărilor riverane ale Meditera-nei orientale urma să dea naştere unei strălucite civilizaţii elenistice care a supravieţuit chiar şi cuceririi romane.

■ „Celui mai demn"în aceşti termeni sibilinici şi-a desemnat Alexandru succesorul pe patul de moarte. Fiecare din generalii săi putea crede că acest calificativ se referea la el. Imediat, imperiul s-a împărţit în regiuni ri-vale conduse de „diadoci" sau „succesori" care, după ce s-au sfîşiat timp de patruzeci de ani (323-281), şi-au împărţit, în cele din urmă, im-periul său în trei părţi: Macedonia revenea antigonizilor, Egiptul, lagizilor, iar Asia Mică, seleucizilor.

Falangaînarmîndu-şi sarizil cu suliţe lungi de 5 metri, falanga macedoneană (la început de 4000, apoi de 16 000 de oameni) atacă în formaţie unită şi stră-punge linia Inamică, susţinută de manevrele învăluitoare ale cavaleriei regelui, care atacă în fruntea acesteia. Manuscrisul lui Asclepiodotos ne oferă o descriere foarte precisă a funcţionării armatei macedonene pe timpul campaniei. Această organizare riguroasă aminteşte de viitoarea armată a Romei.

Alexandru III cel Mare(356-323 î. Hr.)Rege al Macedoniei din 336 pînă la sfîrşltul vieţii

De la cetatea-stat la statul universalAvînd vii în minte lecţiile învăţătorului său Aristotel şi succesele militare ale tatălui său Filip, el a conceput ideea unui imperiu elen fondat pe o cetăţenie lărgită pînă în Asia.

26 51

Hannibal(247-183 î. Hr.)Şef de armată cartaginez

Scipio Africanul(cea 235-183 î. Hr.)General roman

Duşmanul cel mai neînduplecat al RomeiFin strateg şi abil om politic, el a dorit să restaureze sub egida Cartagi-nei visul sfărîmat al lui Alexandru. Romanii l-au oprit şi şi-au însuşit ideea

„Carthaginis horror": „Teroarea Cartaginei"A fost cel mai mare admirator al duşmanului său, Hannibal, şi a ştiut să extragă esenţialul din mesajul strategic al cartaginezului: a înconjura pentru a cîştiga.

Deliciile din Capua„Ştii să învingi, dar nu ştii să profiţi de victo-rie!" Acesta este re-proşul pe care i i-a adresat fratele său Iul Hannlbal pentru că şi-a lăsat armata să lîncezească în luxul din Capua, în loc să atace Roma imediat după victoria de la Cannes.

CrucialDacă ar fi ieşit învin-gător, Hannibal ar fiputut schimba mer-sul istoriei: aliat algrecilor şl al galilor, elconstituia o legăturăîntre civilizaţiile Feni-clel, Greciei şi Medi-teranei occidentale.Nu încape nici o în-doială că înfrîngereasa a constituit pentrucivilizaţia europeanăo cotitură majoră:Imperiul Roman în lo-cul Imperiului Carta-ginez^______________

Oraşul Cartagina, întemeiat pe coasta Tunisiei de astăzi de nişte negustori fenicieni în jurul anului 813 î. Hr., era destinat să întîlnească, într-o zi, Roma pe cîmpul de bătaie: cele două cetăţi au căpătat putere militară şi comercială aproape în acelaşi timp. Aliate, mai în-tîi, împotriva samniţilor şi a lui Pirus, ele au devenit rapid rivale în ceea ce priveşte Sicilia, apoi chiar duşmane.

■ Răzbunarea împotriva romanilor

Generalul Barca, zis şi Hamil-car („Fulgerul", avînd în vedere slăbiciunea lui pentru atacurile de comando), a pierit în luptă în anul 231, după ce a cucerit sudul Spaniei, dar a pierdut Sicilia, Sardinia şi Corsiea.

Fiul său, Hannibal („Graţia lui Baal"), a preluat torţa răzbunării şi a pregătit un atac împotriva puterii romane, purtînd o ofensivă diplomatică directă şi acţiuni militare de provocare. Războiul care a urmat a fost un conflict pe viaţă şi pe moarte.

■ A găsi aliaţiContinuînd să ia din colonia spaniolă resursele necesare or-ganizării unui corp expediţio-

nar pe măsura întreprinderii sale, Hannibal făcea în acelaşi timp curte oraşelor greceşti din Italia şi cumpăra concursul triburilor galice din Sud. Iată de ce celţii, plini de ură împotriva Romei, care tocmai îi alungase din Italia de Nord, i-a facilitat armatei lui Hannibal trecerea. El a traversat Pi-rineii în anul 219: începea cel de-al doilea Război punic.

■ A-i convinge pe soldaţiHannibal (care nu purta nici un semn distinctiv al gradului său şi dormea pe pămîntul gol în mijlocul trupelor sale) îşi cucerise armata prin simplitate. Cu armata şi cu elefanţii săi, a trecut Alpii, a atacat Trasimene noaptea (217), s-a prefăcut că se retrage la Cannes, în Apulia (216), unde a masacrat 50 000 de romani şi a rămas fără un ochi.

Cu toate acestea, cum întăririle şi maşinile de război pentru asedierea Romei nu mai veneau, romanii au putut să se refacă şi, în anul 202, au învins la Zama, în Tunisia, trupele cartagineze care ocupaseră deja sudul Italiei. Refugiat în Siria, Hannibal a preferat să se sinucidă, în anul 183, decît să fie predat romanilor de regele acesteia.

■ Precocitate

Publius Cornelius Scipio a devenit, la douăzeci şi patru de ani, succesorul tatălui şi unchiului, morţi în lupta împotriva forţelor cartagineze. Chiar dacă vîr-sta-i fragedă îi interzicea, teoretic, să preia asemenea responsa-bilităţi, senatul din Roma a votat o lege specială, dîndu-i conducerea armatelor din Spania.

■ înţelepciuneScipio trecea drept înţelept, prudent şi pios. în plus, excelenta lui educaţie, elocinţa cultivată şi simţul curtoaziei cuceriseră încrederea poporului care îl credea binecuvîntat de zei. în ciuda numeroaselor disensiuni datorate înfrîngerilor succesive ale legiunilor romane în Italia, el a fost sprijinit în unanimitate după ce a atacat cu succes spatele armatelor lui Hannibal din Spania; această manevră, atît de caracteristică tehnicilor de luptă ale lui Hannibal, i-a permis să facă din Spania o provincie romană, pe cînd Hannibal ocupa încă o bună parte din Italia!

în 205, Scipio a fost ales consul şi învestit în funcţie de comandant al armatei romane.

Despărţit de liniile de comunicaţie ale armatelor sale, criticat la Cartagina care refuza să-i trimită trupe proaspete, Hannibal s-a întors, în cele din urmă, în Africa în anul 203 pentru a pune stavilă înaintării lui Scipio. După treizeci şi şase de ani de absenţă, profund decepţionat de abandonul aliaţilor macedoneni, galici, africani şi de ostilitatea senatului din Cartagina, deţinut pe atunci, în marea lui majoritate, de un clan rival, a pus pe picioare, în mare grabă, o nouă armată, aşteptîndu-1 pe Scipio la Zama, o mică localitate la 80 de km de Cartagina.

■ Generozitateîn timpul bătăliei, Hannibal, în vîrstă de 45 de ani, 1-a înfruntat şi 1-a rănit pe Scipio, 1-a urmărit pe Massinissa, numi-dul trecut în tabăra romană, apoi, văzînd că pierdea bătălia, a fugit la Cartagina pentru a convinge oraşul să ceară pacea. Scipio, generos, a acceptat cu onoare această predare şi s-a mulţumit să captureze întreaga flotă cartagineză. întors la Roma, a trebuit să facă faţă reproşurilor senatorilor şi s-a întors la pămînturile sale.

RigoareDupă înfrîngerea de la Zama, facţiunile ostile Iul Hannibal au adus la cunoştinţă romanilor învingători că acesta merita moartea, deoarece, după ei, acesta punea la cale un complot împotriva Romei. Scipio a venit în persoană să apere cauza fostului său duşman înfrînt, dar degeaba. Hannibal a fost silit atunci să fugă în Orient. Trădat de aliaţi, încercuit de romani, s-a sinucis. Scipio a murit şi el la scurt timp după aceea, retras la mica Iul fermă despre care filozoful Seneca va spune, trei secole mal tîrzlu, după ce a vizitat-o, că nu avea nici băi, nici pardoseală.

5227

Sun Tse sau Sunzi(sec. al Vl-leaî. Hr.)General şi strateg chinez

Primul teoretician al gherileiConcepţia lui asupra războiului, fondată pe studiul psihologic şi calculul economic, a făcut din acest general chinez un maestru al strategilor din întreaga Asie, unde reputaţia lui este încă neştirbită.

Tiberius (162-133 î. Hr.) şi Caius(154-121 î. Hr.) Gracchus (fraţii Gracchus)Oameni politici romani

Martiri ai reformei agrare

Cu sprijinul plebei romane, Fraţii Gracchus au pus în aplicare reforme instituţionale şi economice radicale.

Jocul goSe spune că Sun Tse a avut revelaţia strategiei luptei de gherilă reprezentînd o bătălie pe o tablă de go, în ajunul unei lupte Importante.

In acest joc complex nu există tabere organizate în „linie de front", ca la şah. Fie-care adaugă fără în-trerupere jetoane acolo unde doreşte: viziunea tactică clasică nu are ce căuta aici. Sun Tse era considerat drept imbatabil la go şi i se atribuie chiar unele din regulile jocului, ca şi numele unor tipuri codificate de atacuri.

Invincibilitatea sa a făcut din Sun Tse un general temut de duşmani şi adulat de soldaţii săi care se simţeau în siguranţă sub conducerea sa.

într-o lume în care soarta armatelor se juca, pe cîmpul de bătălie, mai mult pe numărul soldaţilor decît pe tactica pură, putea să pară greu să-i vii de hac unui duşman mai puternic.

Sun Tse a fost unul dintre creatorii unei teorii susceptibile să dea o şansă celor mai slabi; spre deosebire de costisitoarele înfruntări clasice, front în faţa frontului, această nouă tactică preconizează folosirea unor minibătălii sub formă de lovituri asupra arier-gardei şi flancurilor duşmanului. Această concepţie, fondată mai mult pe căutarea eficacităţii şi mai puţin pe cea a gloriei, se întemeiază pe încercuiri şi pe contraîncercuiri.

■ Psihologie şi propagandă

Teoria gherilei elaborată de Sun Tse a pus în valoare, printre altele, războiul psihologic: astfel, bunul general urmăreşte, înainte de toate, demoralizarea duşmanului prin am-buscade permanente şi propagarea zvonurilor false, în paralel, el lucrează la realizarea unităţii taberei sale prin campanii de convingere îndreptate spre oamenii simpli.

■ Paralizie

Sun Tse compara armata oricărui duşman cu un corp omenesc ale cărui părţi mai fragile ar fi: burta, membrele şi spatele, respectiv recoltele, drumurile şi trupele izolate.

A-şi înfometa adversarul distrugînd recoltele sau dărî-mînd podurile, a-i distruge capacitatea de luptă atacînd drumurile importante, convoaiele cu hrană sau taberele adormite, acestea erau principiile acestui strateg care considera războiul drept „arta de a-şi păstra forţele intacte".

După el, era preferabil să cucerească un oraş fără luptă sau să gonească o armată cu ajutorul poporului şi, de aceea, îndemna fiecare sat să-şi asigure propria apărare. Opera sa a fost studiată de toţi strategii Asiei antice şi moderne — Mao Zedong se numără printre cititorii lui cei mai asidui, citîndu-1 frecvent. Giap şi Ho Şi Min au afirmat în repetate rînduri că i-au în-vins pe francezi la Dien Bien Phu datorită aplicării principiilor strategice ale lui Sun Tse.

Tiberius Gracchus, ales în anul 134 tribun al plebei în ciuda originii sale aristocrate (Scipio Africanul era bunicul său), a apărat interesele romanilor simpli împotriva repre-zentanţilor proprietarilor.

■ împărţirea pământuluiEl a prezentat un proiect limi-tînd suprafaţa exploatărilor agricole la 500 de pogoane (128 de hectare) şi a propus distribuirea pămînturilor sta-tului ţăranilor ruinaţi prin scăderea cursurilor. Printre altele, a dorit să scurteze durata serviciului militar pentru plebei şi să abroge monopolul aristocraţilor asupra tribunalelor.

în timpul răscoalei care a urmat după anunţarea acestei ultime măsuri, Tiberius Gracchus, încercuit de partizanii lui pe Capitoliu, a fost ucis cu ciomegele de zbirii senatului care i-au aruncat corpul în Tibru.

■ împărţirea griuluiZece ani mai tîrziu, Caius este ales, la rîndul lui, tribun al plebei; amintirea celor trei sute de cetăţeni masacraţi alături de fratele său i-a impus o mai mare prudenţă. A reuşit, totuşi, să facă să fie votat cel mai sistematic şi mai radical pro-

gram de reforme pe care Roma îl cunoscuse pînă atunci. Susţinut activ de partidul popular pe cale de a se înfiinţa pentru a da o nouă bază politică mişcării democratice, Caius impune votarea unei legi agrare de redistribuire a domeniului statului care îi aduce sprijinul ţăranilor ruinaţi. Apoi îşi consolidează popularitatea în rîndul negustorilor intensificînd politica colonială, devine eroul maselor populare orăşeneşti punînd să fie vîndut griul la jumătate de preţ pe pieţele ita-liene, în plus, cetăţenii săraci, cărora le venea atît de greu să-şi plătească echipamentul militar, îl primesc de acum înainte gratuit.

■ împărţirea puteriiîn paralel, Caius încearcă realizarea unei reforme politice îndrăzneţe aducînd plebei în sînul senatului deţinut, de obicei, de familiile nobile. Partidul conservator nu putea tolera o asemenea repunere în discuţie care, după, ce ştirbise puterea economică a aristocraţiei, îi ataca acum puterea politică. Lider natural al plebei, Caius a fost împins la sinucidere în timpul unei răscoale, în anul 121.

Lupta între claseViaţa politică romanăera atît de tulburatăde disputele perma-nente încît se poatevorbi de un război ci-vil latent. Numărul departizani ai fraţilorGracchus ucişi o da-tă cu ei spune multedespre degradareaordinii publice în ce-tate : trei sute de ce-tăţeni masacraţi înanul 133 şi sute depersoane ucise dupăaceea. Două sutecincizeci de morţi înanul 121 şi peste treimii de cetăţeni exe-cutaţi prin decret se-natorial fără nici unfel de proces!_________

28 55

Marius(157-86 î. Hr.)General roman, ales de şase ori consul începînd cu anul 107 î. Hr.

Spartacus(cea 105-71 î. Hr.)Cioban, soldat, dezertor şi gladiator

Adevăratul creator al armatei romaneDragoste pentru oamenii simpli sau demagogie ? Totul se amesteca în acest plebeu ambiţios care rîvnea poate monarhia.

Cel mai celebru dintre răzvrătiţii AntichităţiiNu a fost primul sclav revoltat, dar a fost, cu siguranţă, singurul care a pus în pericol Republica Romană.

DevotamentArmata de oameni fără slujbă recrutaţi de Marius pentru a lupta împotriva hoardelor germanice în sudul Gallei a fost supusă, timp de trei ani, la în-cercări foarte grele pe care le-a acceptat fără să crîcnească. La Roma, aceşti soldaţi erau numiţi „catî-rii lui Marius".

MasacruMarius a devenit cele-bru datorită victoriilor sale zdrobitoare: cor-purile celor 80 000 de teutoni ucişi lîngă Aix au reprezentat un în-grăşămînt foarte fertil. Mai tîrziu, în Evul Me-diu, în acest loc numit „putreziciunea", ţăranii găseau oseminte omeneşti pe care le foloseau drept araci pentru butucii de vie.

■ Salvatorul

După o carieră clasică în magis-tratura romană, Caius Marius, originar din cetatea volscă Ar-pinium, a intrat în politică, de-nunţând cu violenţă, după în-frîngerile succesive suferite de legiunile romane în faţa triburilor germanice (cimbrii şi teutonii) şi a regilor rebeli Iugurta şi Mitridate, neglijenţa comandanţilor militari care proveneau din rîndurile aristocraţiei. Acest „om nou", apropiat de populares (partidul fraţilor Gracchus), este ales consul în anul 107, apoi proconsul şi obţine prin plebiscit dreptul de a reorganiza armata.

■ OrganizatorulDupă el, înfrîngerile se datorau monopolului romanilor bogaţi asupra conducerii armatei.

Proclamă dreptul proletarilor de a se înrola în legiuni contra unei solde şi de a avea acces la orice grad militar; astfel, în paralel, Marius formează după modelul macedonean o armată puternică şi mobilă, foarte ierarhizată, dar suplă în faţa duşmanului datorită sistemului său de transmitere a ordinelor.

Compactă, ordonată, antrenată în tabere fortificate con-

struite întotdeauna după acelaşi unic plan, armata lui Marius, care îşi adora şeful şi accepta, pentru el, cele mai mari sacrificii, îi striveşte în anul 102 pe teutoni, lîngă Aix, şi apoi pe cimbri în nordul Italiei. Declarat „al treilea fondator al Romei" de o mulţime în delir, Marius obţine puterea în numele partidului popular.

■ DictatorulPentru a anihila reacţia conservatoare care încerca să-i anuleze reformele, Marius asediază Roma cu legiunile sale fidele şi exercită, timp de un an, o putere tiranică, deci-mînd tabăra adversă în timpul unor simulacre de proces.

Numit consul de şase ori, lucru cu totul ilegal, Marius a ştiut să păstreze timp îndelungat sprijinul unei armate profesioniste şi devotate. Totuşi, aceasta nu mai putea dura: sătul de desfrînarea şi de crizele lui de mînie, poporul roman s-a îndreptat către alţi „salvatori" şi războiul civil s-a înteţit...

După moartea lui Marius, partidul aristocratic condus de Sylla a încercat să sugrume reformele începute încă din timpul fraţilor Gracchus.

Se înşală amarnic cine crede că sclavagismul era acceptat de masele de oameni care îi căzuseră victimă.

Toate marile popoare ale Antichităţii au cunoscut evadările şi răzvrătirile sclavilor.

La Roma, aceste răscoale au fost nenumărate. Ele s-au numit „războaiele sclavilor". Astfel, revolta lui Eunus a adunat, în Sicilia, între anii 139 şi 131 î. Hr., 60 000 de sclavi înarmaţi care au cucerit marele oraş Agrigente. în 104, tot în Sicilia, doi şefi de bandă au jefuit insula, după ce au eliberat şi înarmat 40 000 de sclavi. Primul război al sclavilor datează din anul 185 şi a avut loc în Apulia. Cei 7000 de sclavi rebeli capturaţi au fost trimişi să muncească în adîncul minelor, fără speranţă de întoarcere.

■ Războiul lui SpartacusMarea revoltă a lui Spartacus nu a durat decît doi ani, din anul 73 şi pînă în 71, dar ea a avut caracteristici noi: pentru prima oară, întreaga ţară era răvăşită de atacurile bandelor de fugari înarmaţi; cei 60 000 de sclavi rebeli ai lui Spartacus au traversat Italia de două ori de la nord la sud. Altă noutate : obiectivul generalului

sclavilor părea mai curînd politic, cu o dorinţă marcată de a distruge însuşi sistemul sclavagist şi, pe cît posibil, statul roman. în sfîrşit, eficienţa redutabilă a armatei sclavilor se datora trecutului lui Spartacus, fost deeurion în trupele auxiliare trace. înrolat fiind în legiunile romane, el le însuşeşte tactica şi organizarea. După ce dezertează, este prins şi trimis într-o şcoală de gladiatori, la Capua, unde şi-a perfecţionat tehnica luptei corp la corp. Plutarh îl descrie ca fiind „voinic, cu o inteligenţă peste medie şi foarte curajos".

Spartacus a reuşit să ducă o bătălie în toate direcţiile, folosind toate mijloacele, elibe-rînd sclavii, apoi înrolîndu-i pe cei mai viguroşi în armată. A început cu şaizeci de soldaţi şi, în anul următor, avea deja şaizeci de mii! Au distrus astfel 4 legiuni romane (aproape 25 000 de oameni) şi, după ce au ratat încercarea de a fugi din Italia cu ajutorul piraţilor din Iliria, rebelii au înfruntat trupele lui Pompei, Crassus şi Lucullus. 6000 de sclavi supravieţuitori au fost crucificaţi la ordinul consulului Crassus. Spartacus a pierit în luptă.

Revolta lui SertoriusFost aghiotant al Iul Marius, acest general roman dezertor, revoltat de masacrele şl tratamentul la care erau supuşi prizonierii, a hotărît într-o zi să-i elibereze şi să-i înarmeze împotriva opresorilor lor. A ridicat o armată în Spania şi a fondat un regat independent, zdrobind, între 83 şi 72, toate trupele romane trimise împotriva sa. După asasinarea Iul în timpul unui dineu de către spionul roman Perpenna, impozitele egalitare, şcolile gratuite şi votul democratic au dispărut rapid.

29 57

Cezar(1007-44î. Hr.)

Om politic roman, consul din anul 59 î. Hr. în

căutarea unei noi monarhii

„Am venit, am văzut, am învins" Un întreg program: îndrăzneală, reflecţie, eficacitate. însă Cezar a pus aceste calităţi în slujba unui proiect nesăbuit: acela de a deveni rege al Romei.

Vercingetorix(72-46 î. Hr.)Şef ai triburilor galice unite

în numele independenţei Galiei

Denunţînd scopurile coloniale ale lui Cezar, Vercingetorix a fost primul şef al galilor care a putut uni, în aceeaşi luptă, mare parte dintr-un popor divizat şi agitat.

RubiconulTraversînd acest mic fluviu din nordul Italiei cu legiunile sale în drum spre Roma, Cezar a pronunţat celebrul Nea ]acta est (zarurile au fost aruncatei).

„Cezarismul"Cezar a fost primulcare a definit, pentruIstoria modernă, unanumit tip de com-portament politic năs-cut dintr-un amestecempiric de demago-gie şi de absolutism,cumulînd acţiuneasocială în favoareasăracilor (uşurareaimpozitelor, mărireasoldei legionarilor,distribuirea pămînturl-lor, distribuirea grîulul,jocuri publice, sărbă-tori şl spectacole) şiconcentrarea puteri-lor („adormirea" adu-nărilor, reducerea latăcere a opoziţiei,strînsa colaborare cuarmata).____________

Caius Iulius Cezar dispunea de tot pentru a fi pe placul romanilor: origini nobile (spunea că e descendent al legendarului Eneas), bogăţie (de care s-a folosit cu ostentaţie), cultură (operele sale erau adevărate best-seller-uri), noroc (a pus adesea, în mod fericit, la încercare destinul).

■ ReflecţieŞi-a petrecut primii patruzeci de ani profitînd de viaţă şi explorând labirintul mortal al vieţii politice romane. A ştiut să placă poporului şi s-a plasat în mişcarea populares, în ciuda originii sale aristocratice. A fost sprijinit de negustori, in-teresaţi de cuceririle sale. Con-servatorii îi apreciau gustul pentru ordinea publică. Soldaţii săi, care îl adorau, l-au urmat în toate proiectele, atît în războaiele de cucerire, cît şi în timpul războaielor civile.

Caracterul său chibzuit şi calculat apare pregnant în relatarea războiului galilor şi a războiului civil. Fineţea politică şi marea lui capacitate de organizare au fost armele sale principale. A redactat, într-un stil direct şi precis, povestea faptelor sale de vitejie. Aceas-

tă „mediatizare" a faptelor sale a constituit cea mai bună propagandă.

■ EficienţăNepot prin alianţă al lui Marius, Cezar a cultivat demagogia necesară popularităţii sale încă din 59, propunînd o lege agrară asemănătoare celei care îi costase viaţa pe fraţii Gracchus. Cele opt campanii din Galia, Marea Britanie şi Germania i-au îmbogăţit pe soldaţi şi i-au creat propria avere.

■ îndrăznealăCezar, ale cărui opţiuni „de-mocratice" înfricoşau senatul, a folosit ca pretext un decret al lui Pompei împotriva triburilor plebei pentru a asedia Roma (în anul 49) şi apoi toată Italia. După această lovitu-ră de stat reuşită, îndrăzneala lui s-a transformat în cutezanţă: prefect în 46, dictator pe viaţă în 44 — a fost ales mare pontif în 63 —, Cezar a început să se comporte ca un monarh înmulţind darurile oferite poporului. Un grup de aristocraţi republicani a pus capăt acestei aventuri, înjun-ghiindu-1 sub statuia lui Pompei, duşmanul său înfrînt.

La fel ca şi Iugurtha sau Mitri-date, Vercingetorix reprezintă eforturile disperate ale unui popor cu o cultură puternică şi activă ca să nu cadă sub stăpî-nirea imperialismului roman.

■ RezistenţăVercingetorix, şeful arverni-lor, reuşise, cu ajutorul consiliului druizilor din toată Galia, să unească toate triburile nemulţumite de Cezar. Acuzaţiile galului la adresa proconsu-lului roman erau cu atît mai credibile cu cît, timp de şase ani, el îl urmase cu trupele auxiliare, în lupta sa împotriva germanilor. Vercingetorix cunoştea deci bine funcţionarea armatei duşmane.

*■ ElocinţăŞi-a folosit toată priceperea pentru a-şi convinge triburile că Cezar nu era un aliat, ci un duşman crud care dorea să supună Galia. Simpla evocare a victoriilor romane împotriva germanilor, a helveţilor, a belgilor şi a bretonilor convinsese adunarea şefilor că divizarea politică era drumul cel mai sigur către înfrîngere, deoarece lupta era purtată împotriva lui Cezar însuşi. De altfel, bilanţul

uman era, de fiecare dată, atît de mare încît lui Vercingetorix nu i-a fost greu să demonstreze necesitatea unui război pentru a-i învinge pe romani.

Cezar a făcut greşeala să-i dea dreptate lui Vercingetorix: în anul 52, întreaga populaţie din Avaricum a fost masacrată de romani după cu-cerirea oraşului. Aceasta a fost de ajuns pentru a-i convinge pe moderaţi, inclusiv pe cei care ceruseră, cu zece ani în urmă, intervenţia lui Cezar în lupta lor împotriva triburilor germanice. întreaga Galie s-a ridicat astfel împotriva lui.

■ Sacrificiuîn momentul în care Cezar părea că pierduse bătălia (nu mai mergea prin Galia decît deghizat), reînceperea vechilor certuri dintre triburi i-au răpit lui Vercingetorix mult timp. Imobilizat împreună cu 30 000 de războinici la Alesia, el nu a putut să desfacă menghina roma-nă, deoarece trupele sale de întărire erau divizate. Vercingetorix s-a predat în anul 52.

în anul 46, a fost adus, în lanţuri, la sărbătorirea victoriei lui Cezar, fiind, peste puţin, sugrumat în celula sa.

încercuireîn realitate, Vercin-getorix fusese acela care a asediat Alesia: 30 000 de romani trăiau între două împrejmuiri. Una, care înconjura opi-dumul Alesiei, împiedica trupele lui Vercingetorix să iasă departe din cetatea fortificată. Cealaltă îi apăra pe romani de atacurile avangardei galice care pregătea, în pădurile din vecinătate, sosirea a 250 000 de războinici venind din nord. Atunci cînd Vercingetorix s-a predat, pentru ca războinicii lui să nu moară de foame, el a fost surprins, probabil, de starea de slăbiciune a învingătorilor săi.

58 30

Imperiusau principat ?Este o evidenţă faptul că nu a existat nicio-dată în latină un cu-vînt care să însemne „imperiu" sau „împărat". Imperium desemna pur şl simplu puterea şi imperator era un titlu onorific acordat generalilor victorioşi. Octavian August a preferat, din prudenţă, să nu poarte niciodată coroana (acest gest simplu îl costase viaţa pe Cezar) şi să nu se proclame rex („rege").

S-a mulţumit, deci, pentru a sak/a aparen-ţele republicane care nu au fost niciodată abolite în mod oficial la Roma, cu titlul de princeps senatus.

Este, deci, mai exact să vorbeşti de „principat" decît de „imperiu", chiar dacă istoria europeană a dat titlurilor lui August o bogată posteritate: empereur (imperator) în franceză, kaiser, ţar {Caesar) în ger-mană şi în rusă.

Octavian (Caius Iulius Caesar Octavianus) înţelesese cu siguranţă lecţia eşecului tatălui său adoptiv Iulius Cezar: nici o autoritate, la Roma, nu putea dura fără cea mai largă aprobare, cea a aristocraţilor reprezentaţi în senat, cea a negustorilor care manipulau, la concurenţă cu senatorii, masele populare ţărăneşti şi orăşeneşti, şi cea a armatei care, încă din timpul lui Marius, juca rolul de arbitru înarmat.

■ O monarhie militarăCum, la Roma, puterea nu putea fi garantată decît pe teama unei intervenţii a trupelor înarmate, Octavian a avut înţelepciunea de a asocia puterii sale statul-major al 25 de legiuni de soldaţi profesionişti care alcătuiau această armată.

în afară de aceşti 200 000 de bărbaţi răspîndiţi în provincii şi devotaţi cauzei sale, Octavian şi-a organizat o gardă personală alcătuită din 9000 de oameni: 6000 dintre ei îşi aveau tabăra în afara oraşului, iar 3000 circulau pe străzile oraşului. Această gardă pretoriană alcătuită din soldaţi devotaţi, căliţi de ani întregi de război civil, îi ac-

cepta în rîndurile ei pe toţi tinerii cetăţeni doritori să-1 servească pe „împărat". Plătită din belşug, scutită de impozit, recompensată cu generozitate prin daruri în terenuri şi sclavi, această armată romană care îşi adora şeful a participat în mod activ la stabilirea autorităţii imperiale.

■ O monarhie popularăCreat pe ruinele unui război civil sălbatic, principatul lui Octavian rămîne, în ciuda tuturor prevederilor juridice şi instituţionale concepute în mod subtil, un principat bazat pe un amestec de formalism juridic republican şi de putere absolută. Octavian a făcut toate eforturile posibile pentru a nu da impresia că a căutat să creeze o monarhie. De fapt, subtilitatea politicii lui Octavian ţine de acest faimos con-sensus univcrsorum, de „adeziunea spontană a tuturor" la o putere în acelaşi timp absolută şi personală, dar avînd atuurile constituţionale ale voinţei populare.

Cel mai adesea, Octavian îşi lua un titlu pentru a se preface că răspunde la o cerere oficială. Ca să-i faciliteze sarcina,

senatul îi propunea în mod regulat noi împuterniciri pe care el se prefăcea că le respinge pentru a le accepta după aceea: ales consul în anul 31, el şi-a păstrat această funcţie. A devenit „primul dintre senatori" (princeps senatus) în 28, a primit în anul 27 titlul de augustus („sacru") rezervat, în mod obişnuit, sanctuarelor. Numit proconsul în anul 23, el şi-a însuşit în mod definitiv toate coloniile recente cu valoare strategică. Din acel mo-ment, i-a revenit sarcina de a-i numi pe noii senatori. Aceştia, reduşi la 600 (la cererea poporului, Octavian, devenit Augustus, putea să-i excludă pe politicienii corupţi), au putut păstra un rol de administrare a coloniilor mai vechi. Comisiile populare continuau să se reunească pentru a aproba legi, dar, de fapt, se aprobau măsuri demagogice decise la nivel înalt.

Totuşi, Octavian-Augustus a continuat să respecte instituţiile republicane şi s-a prezentat de treisprezece ori la consulat ca oricare alt cetăţean roman; bineînţeles, a • fost ales, de fiecare dată, cu o majoritate zdrobitoare.

■ O monarhie moralizatoare

Prudenţa, generozitatea şi viaţa austeră i-au adus respectul poporului, suscitînd admiraţia bătrînilor senatori conservatori care i-au atribuit în anul 12 î. Hr. titlul de mare pontif, cel mai înalt titlu religios la Roma. A obţinut, toto-

dată, funcţia de „prefect al moravurilor" care i-a permis să înceapă o restaurare de ordin moral într-o lume atinsă în profunzime de crizele politice şi care era înclinată puternic către moravuri mai puţin stricte.

A încercat deci să le readucă pe femei, considerate prea libere, la rolul lor de femei casnice. Legile iuliene care condamnau brutal celibatul şi cuplurile fără copii au agravat pedepsele pentru femeile adultere, obligînd şi pe proprietarii de sclavi să-şi alunge concubinele, ceea ce a limitat posibilităţile de dezrobire. Scăderea considerabilă a ratei natalităţii se datora, de fapt, îmbogăţirii colective permise de pax romana care fusese marele obiectiv al guvernării sale. Această „pace romană" a durat pînă la sfîrşitul primului secol.

■ O monarhie negustorească

Bazată pe 45 de ani de pace civilă şi de prosperitate, lunga domnie a lui August a fost un mare moment de dezvoltare economică. O dată restabilită ordinea, iar provinciile organizate şi romanizate încetul cu încetul, August a lansat o politică de mari lucrări publice de asanare, de amenajare a oraşelor şi de comunicaţii. în plus, o inteligentă reformă fiscală a favorizat înflorirea comerţului.

Cel mai mare imperiu al istoriei antice a luat fiinţă între Orient şi Occident.

Brain-trustAugust nu avea deplină încredere decît în două persoane: Mecena şl Agrlppa. Ambii au îndeplinit rolul de consilieri permanenţi şl au conceput cele mai importante reforme ale lui August. Favorabili romanizării Imperiului, ei s-au aflat la originea politicii mîinli întinse desfăşurate în provincii; astfel, toţi fiii regilor învinşi au fost educaţi pe gratis la Roma. Administratori eficienţi, ei au introdus dreptul roman, au impus acelaşi cadastru tuturor coloniilor şi au creat numeroase ca-mere de comerţ. De altfel, Mecena a fost un fervent susţinător al tuturor artelor.

August(63 î. Hr.-14d. Hr.)Prim împărat al Romei, din anul 27 î. Hr. pînă la sfîrşitul vieţii

Monarhie prin consimţămînt mutualImplacabil comandant militar în tinereţe, el s-a bazat apoi pe moderaţie pentru a crea un consens universal. Această putere absolută, fondată pe pacea şi prosperitatea colectivă, a creat o lume nouă.

til(¡31

Arminius(18 î. Hr.-19d. Hr.)

Şef al armatelor germanice din anul 7 d. Hr. pînă la sfîrşitul vieţii Mai

bine decît Vercingetorix...

Arminius a reuşit să unească triburile germanice care se urau şi i-a alungat pentru totdeauna pe romani pe malul sting al Rinului. A fost cel mai vechi dintre eroii patriotismului german.

lisus HristOS (cea anul 5 înaintea erei noastre - cea anul 30 era noastră)Predicator galilean________________________________________________________

De la misticism la martiriu; puterea exempluluilisus din Nazareth voia să restaureze mesianismul evreiesc. De fapt, el a pus

bazele unei religii universale.

Kolossal!Memorialul lui Her-mann (Arminius), construit de arhitectul şi sculptorul Ernst von Bandei între anii 1838 şi 1875 graţie unor donaţii făcute de poporul german, domină pădurea unde a avut loc bătălia decisivă împotriva ro-manilor.

O statuie din metal, înaltă de 26 de metri şi cîntărind 42 de tone (numai sabia cîntăreşte peste 500 de kilograme) este ridicată pe un piedestal de piatră de unde se poate admira panorama. Dedicat poporului german de către kalserul Gustav I în 1875, memorialul lui Hermann este o mărturie a renaşterii naţiunii germane în cursul secolului al XlX-lea. în mod logic, la 100 de metri de statuie, simboi al rezistenţei vechilor germani, se află o stelă ridicată în onoarea primului german modern : Bismarck.

Arminius (Hermann, în germană) face parte din acele figuri istorice al căror rol a fost, într-o oarecare măsură, dedublat de istorie: mai întîi, Arminius a fost un şef germanic, aliat al romanilor care, în cele din urmă, s-a revoltat împotriva „patronilor" lui sfîrşind prin a-i goni din Germania Centrală şi Orientală. Apoi, mişcarea romantică şi conducătorii naţionalişti din secolul al XlX-lea l-au scos din uitare şi au făcut din el un erou naţional, simbol al rezistenţei germanice în faţa invaziilor venite din sud şi, în special, din Franţa.

Postum, Arminius a devenit un lider. în spatele lui, poporul german s-a adunat în timp ce, în acelaşi moment, Franţa îl scotea pe Vercingetorix din uitare pentru motive naţionaliste similare...

■ Unificator al Germaniei

Arminius, şef al marelui trib germanic al cheruscilor, a reuşit să unifice sub conducerea sa pe toţi războinicii nemulţumiţi de excesele protectorilor lor romani, în Renania şi Westfalia, marcomanii şi longobarzii s-au alăturat trupelor lui Arminius

în momentul în care romanii au început să urce pe Elba cu vasele lor. Arminius şi-a constituit o armată bine structurată, numărînd cîteva zeci de mii de războinici. Imprudenţa lui Publius Quintilius Varus a adus trei legiuni (aproape 20 000 de soldaţi de elită) în regiunea guvernată de şeful german. Acesta a reuşit să coordoneze atît de eficient atacurile triburilor încît, în pădurea de la Teutoburg Wald (astăzi în apropiere de Bielefeld, în Westfalia de Est), armata romană a fost distrusă în întregime în luna august a anului 9.

Acest dezastru, unic de pe vremea războaielor împotriva cartaginezilor, i-a obligat pe romani să se replieze dincolo de Rin. în ciuda cîtorva tenta-tive ulterioare, nici o expediţie punitivă nu a reuşit să-i biruiască pe germanicii lui Arminius. însuşi generalul roman Germanicus, erou al cuceririi, şi-a pierdut postul după bătălia de la Idistaviso împotriva aceluiaşi Arminius, în anul 16 d. Hr.

însă certurile dintre triburi au reînceput. Arminius a fost ucis în timpul unei lupte la puţină vreme după aceea.

Atunci cînd Ioshua (transcris în latină „lisus"), fiul lui Iosif dulgherul şi al lui Miriam (Măria) se naşte între anii 6 şi 4 înainte de era creştină, inde-pendenţa evreilor era de mult o vorbă goală. în ciuda revoltelor succesive (toate înăbuşite cu brutalitate de către ocupantul roman), poporul evreu nu mai are un stat unitar. Palestina este divizată în regate rivale plasate sub tutela romană. Galileea nici nu mai are rege; ea este guvernată de un consiliu, Sanhredrin, dar în realitate puterea aparţinea procuratorilor romani. în această atmosferă de umilire naţională prelungită, poporul evreu, divizat el însuşi în fracţiuni rivale, aşteaptă venirea unui eliberator, Mesia anunţat de profeţii Scripturilor.

lisus, fiul dulgherului, a crescut deci într-o ţară unde dezbaterea esenţială, aceea a independenţei naţiunii ebraice, nu se poate baza decît pe o nouă lectură a tradiţiei mesianice: într-adevăr, în gîndirea evreiască, este clar că istoria Israelului nu poate fi înţeleasă decît în lumina interpretării Bibliei.

Iată de ce mesajul lui lisus, religios atît ca fond, cît şi ca

formă, este, în acelaşi timp, un mesaj politic.

■ lisus sau „Hristos"?în jurul acestui echivoc se joacă statutul lui lisus din Nazareth (personaj istoric) şi al lui lisus Hristos (Mesia, fiul lui Dumnezeu, înviat din morţi, pentru creştini). Nu e sigur că pentru omul lisus această ambiguitate a fost întotdeauna clar înlăturată. Bogăţia mesajului său ţine atît de îndoielile, cît şi de certitudinile sale.

Totuşi, un lucru e sigur: doi sau trei ani de predici au bulversat istoria Occidentului, apoi cea a întregii planete. „Vestea cea bună", anunţată de Hristos şi reluată de discipolii săi, a antrenat miliarde de oameni într-un vîr-tej de entuziasm a cărui amploare este uimitoare dacă o raportăm la modestia personajului care se află la originea ei.

■ lisus şi sectele evreieşti

Toate textele creştine desenează portretul unui evreu entuziast, aflat mai curînd în conflict cu înţelepţii, rabinii şi interpreţii oficiali ai Scrip-turilor.

Era creştinăAbia în secolul al şa-selea s-a încercat definirea unei origini pentru calendarele lumii creştine. O greşeală de datare a plasat anul 0, acela al naşterii Iul Hristos, patru sau cinci ani mai tîrziu faţă de anul real al naşterii sale. Se poate situa acest eveniment — prin confruntarea textelor Iul Matei şl Luca—în anul 5 înaintea erei noastre. Istoricul evreu Iosif şi cel roman Tertulian ne oferă indicaţii asemănătoare. în ceea ce priveşte ziua, s-a ezitat îndelung, în sînul bisericii, între 6 ianuarie, 19 aprilie şi 17 noiembrie, în cele din urmă a fost aleasă ziua de 25 decembrie în mod simbolic: era sărbătoarea zeului solar Mitra în Orientul Antic.

32

IISUS HRISTOS IISUS HRISTOS

Datarea EvangheliilorCele patru Evanghelii ale apostolilor Matei, Marcu, Luca şi loan au fost scrise, după cum ne spune tradiţia, între anii 50 şi 100 al erei noastre.

Dar primele trei, denumite şi „sinoptice" pentru că prezintă o naraţiune paralelă, nu pot fl decît anterioare Incendierii Romei şi marii persecuţii a creştinilor din anul 65. Ele nu puteau fl redactate după distrugerea templului lui Titus din anul 69 şi alungarea poporului evreu. Asemenea evenimente importante nu puteau fi trecute sub tăcere în mediul evreiesc.

Doar Evanghelia lui loan, care e mal mistică, şi textul Apo-callpsei pot fi consi-derate, cu anumite precauţii, ca nişte aluzii indirecte la aceste catastrofe. Deci, acestea ar fi singurele care au fost scrise după anul 69.

Ostil fariseilor, a căror cazuistică îl umple de revoltă, el stigmatizează lectura riguroasă a textelor sfinte şi respectarea formală a riturilor atunci cînd nu sînt însoţite de o adevărată credinţă. Iisus pare a fi mai apropiat de o altă şcoală de gîndire, aceea a esenienilor, căreia i se alătură şi loan Botezătorul, vărul său, ale cărui predici le-a urmărit o vreme. Ascet, înclinat către speculaţie şi aşteptarea neliniştită a întoarcerii împărăţiei lui Dumnezeu, loan Botezătorul a contribuit, cu siguranţă, la elaborarea mesajului lui Hristos, a cărui esenţă se axează pe tema anunţării unei Judecăţi imi-nente, a unei victorii a lui Dumnezeu asupra răului, a stabilirii unei împărăţii divine pe pămînt şi în ceruri.

Aşa cum apare în textele creştine, Iisus se situează pe o poziţie diferită de cea a ze-loţilor, sectă violentă şi naţionalistă care propovăduia acţiunea armată împotriva ocupanţilor romani şi a colaboraţioniştilor evrei. E greu de ştiut dacă e vorba de o cenzură postumă, dar un lucru e clar: naţionalismul lui Iisus din Evanghelii este lipsit de vigoare şi e adevărat că, deşi afirmă adesea ten-dinţe populiste în parabolele sale, El nu difuzează nici un mesaj social revoluţionar; chiar dacă nu-i agreează pe saducheii bogaţi, conservatori şi toleranţi cu romanii, Hristos nu condamnă nici proprietatea, nici munca re-munerată, nici sclavia, nici prezenţa romană.

■ Rupturacu iudaismul

Dincolo de chestiunea sabatului şi a altor rituri, ruptura lui Iisus cu iudaismul oficial se întemeiază pe un punct de doctrină, şi anume sosirea lui Mesia pe pămînt. Vindecările şi semnele miraculoase care îi însoţeau predicile au făcut ca fiul dulgherului să fie văzut ca Mesia cel aşteptat. Altfel spus, fervoarea populară care, amestecînd agitaţia politică şi misticismul, 1-a făcut, treptat, pe Iisus să-şi accepte statutul de fiu al lui Dumnezeu încarnat, într-adevăr, aşa cum apare în Evanghelii, Iisus pare să preia treptat rolul său de Me-sia, în faţa judecătorilor săi, el nu dă nici un semn de îndoială. Acest lucru îi semnează condamnarea la moarte: pentru preoţii evrei este o blasfemie. Pentru autorităţile religioase, acest Iisus este un iluminat periculos pentru ordinea publică. Deci, va fi crucificat.

■ Şocul învieriiAr fi inexact să afirmăm că, înainte de creştinism, Antichitatea nu cunoştea credinţa în înviere. Mitul egiptean al lui Osiris sau numeroase mituri greceşti depun mărturie în acest sens.

în cazul lui Hristos, inovaţia ţine de caracterul masiv şi, în acelaşi timp, indestructibil al acestei credinţe încă de la originile ei. Totuşi, apostolii înşişi au ezitat să creadă în învierea lui Hristos, ale cărui apariţii nu au fost, la prima vedere, convingătoare pentru

toţi. însă este clar că această credinţă în învierea sa este punctul cel mai important al dogmei creştinismului. în biserica primitivă, sectele creştine care refuzau să creadă în înviere erau minoritare; ele au fost excomunicate şi au dispărut rapid.

Mulţimea credincioşilor a admis această veste extraordinară : un om mort era din nou viu tocmai pentru că nu era un om ca toţi ceilalţi, ci fiul lui Dumnezeu, întrupat: un zeu cu chip de om.

■ Eclectismul lui IisusAdmiraţia maselor populare pentru această credinţă se explică prin acumularea mai multor factori de convingere care fac din Iisus un lider aproape „ideal". însă fundamentul principal al acestei unanimităţi este, fără îndoială, imprecizia teoretică a mesajului christic.

Cu siguranţă autodidact, rînd pe rînd impulsiv şi împăciuitor, înzestrat cu un solid bun-simţ şi cu o veritabilă elo-cinţă spontană, Iisus din Na-zareth nu este un filozof literat, unul din acei creatori de

sistem. Nu o face cu gînduri rele atunci cînd păstrează, de la o parabolă la alta, numeroase contradicţii. Aceasta accentuează caracterul extrem de flexibil al argumentaţiei sale. Fiecare om din popor s-a identificat cu el: puţin zelot atunci cînd îi goneşte pe negustori din templu, Iisus place tinerilor exaltaţi. Puţin esenian cînd se retrage în deşert, el îi seduce pe asceţii riguroşi. Calmează neliniştea saducheilor dînd lui Cezar ceea ce i se cuvine, îi apără pe publicani, îi biciuie pe farisei chiar dacă ia uneori masa împreună cu ei. Naivii cred că el deţine „semnele". Bolnavii, vindecările; scepticii, un miracol. Vizînd pe toată lumea, mesajul moral al lui Iisus este anticonformist (respectul circumstanţiat al sabatului, apărarea prostituatelor) şi conservator în acelaşi timp. El este bazat pe o cre-dinţă extraordinară în Dumnezeu şi în creaţia lui, omul. Universalitatea lui ţine de această misterioasă unitate a naturii umane pe care Iisus a exprimat-o într-o manieră, în acelaşi timp modestă şi trans-cendentă.

IesleaSimpatica poveste a regilor magi şi a ie-slei din Bethleem aparţine, de fapt, mal curînd tradiţiei decît textelor canonice: Evangheliile lui Luca şi Matei sînt singurele care fac aluzie la naşterea în grajd, la masacrarea copiilor nevinovaţi, la fuga în Egipt şi la vizita regilor magi. însă biserica primitivă, alegînd data de 6 ia-nuarie ca zi a naşterii lui Hristos, a făcut ca Evangheliile apocrife să amplifice şi preoţii au lăsat să se dezvolte această mitologie populară chiar după ce ziua de 25 decembrie a fost fixată definitiv ca zi oficială a naşterii Mîntultorulul.

(¡33

Lideri filozofi şi filozofi lideri ai Antichităţii

Natura conducerii antice rezida în capacitatea de a fonda de drept o comunitate umană redusă, iniţial, la realitatea hoardei. Ieşirea din această „stare naturală", cum ar fi spus filozofii secolului al XVIII-lea european, nu a fost un lucru uşor. Se înţelege că, de acum înainte, constituirea diverselor „contracte" sociale care s-au aflat la baza societăţilor primitive a fost o sarcină rezervată, mai în-tîi, celor mai puternici şi apoi celor mai înţelepţi. Liderii antici au întreţinut, deci, funcţional — în sens strict — o relaţie strînsă cu gîndirea şi cu gînditorii, deoarece filozofii timpului nu au fost niciodată spirite pure care îşi puneau întrebări exclusiv asupra naturii elementelor fundamentale sau a Binelui suveran.

Departe de „gîndirea în sine", aproape toţi filozofii presocratici au fost creatori de legi: în alţi termeni, de o manieră cu totul naturală, i se cerea lui Anaxa-goras sau lui Anaximene să redacteze legile cetăţii. Puţini au fost cei care au refuzat. Acesta este motivul pentru care singurele texte care au ajuns pînă la noi sînt scrieri constituţionale. Conducerea treburilor omeneşti se prezenta — în chiar centrul filozofiei antice — ca fiind un exerciţiu fondator. înghiţiţi de uitare sau celebri, gînditorii lumii greco-romane au fost lideri politici pentru că au fost, în sensul nobil al termenului, nişte gînditori ascultaţi. Cetăţeni anonimi au ridicat statui acestor oameni a căror gîndire se impunea în faţa celorlalţi, astfel încît să le influenţeze viaţa de zi cu zi. Cetăţile, recunoscătoare, au făcut filozo-filor-lideri reverenţa cuvenită: uneori s-au certat cu ei; alteori, după ce i-au chemat în sprijinul cauzei lor, tiranii s-au supărat pe ei, i-au exilat, i-au condamnat la moarte. Numele lor a ajuns, totuşi, pînă la noi, aureolat de gloria de a fi condus, la nivelul gîndirii, treburile publice sau de a-şi fi pus, în mod indirect, amprenta asupra conducerii statului; în nici un caz gîndirea politică nu a fost diferită de gîndirea pură. Raţiunea practică a fost mereu, în lumea antică, prima dintre justificări: Platon, Epicur, Cicero sau Seneca nu au reuşit niciodată să stea deoparte de piaţa publică. Hadrian sau Marc Aureliu, născuţi pentru a exista prin şi pentru stat, nu s-au putut îndepărta de filozofie. Gîndirea antică, constituită pe miza vitală a construirii edificiului comunitar, nu putea deci decît să viseze, ca Platon la o cetate echitabilă unde filozofii ar domni şi unde regii ar fi filozofi. Din acest punct de vedere, conducerea nu se putea reduce la o putere propriu-zisă: întotdeauna a trebuit să se adauge sprijinul filozofiei. Se concepe astfel un pic mai bine extraordinara bogăţie a gîndirii antice, obligată întotdeauna să dea piept cu realitatea politică. Varietatea mizelor politice, dificultatea problemelor în plan intelectual nu putea decît să genereze reflecţii înalte. In-tîmplările neplăcute pe care le-a trăit Platon, consilier al lui Denys, tiran al Siracusei, sau neplăcerile lui Socrate, care aprobase sistemul politic spartan, demonstrează că gînditorii antici au fost lideri într-un sens mult mai larg decît acela al dominaţiei cvasiinstituţionale pe care retorica lor o exercita asupra discipolilor lor. Dincolo de zidurile şcolii, Aristotel îl formează pe Alexandru, Seneca pe Nero, în timp ce, de bunăvoie, Constantin citeşte Evangheliile aşa cum Hadrian şi Marc Aureliu devorau scrierile înţelepţilor stoici.

Cum să nu vezi un lider în Epicur, cel care, în Grădina, îi punea, în fiecare dimineaţă, pe elevii săi să copieze fructele reflecţiei sale nocturne pentru a le trimite discipolilor săi aflaţi departe, în oraşele din Asia Mică, Italia sau Egipt?

Fiecare cuvînt al maestrului, ajuns la destinaţie, este comentat, învăţat, răspîn-dit. Discipolii lui Epicur, comportîndu-se ca nişte misionari, colindă oraşele şi încearcă să-şi formeze adepţi. Această atitudine nu are nimic excepţional: Platon încearcă, mai întîi, să obţină autoritatea intelectuală asupra gîndirii greceşti, editîndu-şi dialogurile concepute ca tot atîtea piese de teatru ce se pot juca — şi se joacă — în faţa unui public ce trebuie cucerit. Se hotărăşte apoi, aşa cum Vol-taire va proceda mai tîrziu cu Frederic II al Prusiei, să joace cartea activismului politic devenind consilierul privilegiat al tiranului Denys al Siracusei care se fălea, în mod oficial, cu filozofia, dar care a sfîrşit prin a-1 obliga pe autorul Republicii să fugă în mod ruşinos şi riscant, deoarece marele Platon a fost, cu acea ocazie, capturat de piraţi şi vîndut ca sclav într-o piaţă unde, printr-un noroc, un prieten 1-a răscumpărat in extremis!

Ce să mai spunem de Aristotel, care a acceptat să fie preceptorul fiului celui considerat ucigaşul libertăţii în Grecia, Filip al Macedoniei? Este clar că autorul Metafizicii a trebuit să-şi agrementeze învăţătura cu consideraţii politice proprii : universalismul rasei umane, superioritatea culturii elene, utilitatea unei religii, deopotrivă flexibilă, deschisă şi comună. Oare nu Alexandru a ucis, într-un mod foarte concret, visul aristotelic al monarhului rafinat şi tolerant, capabil să-şi strivească duşmanii pentru a le întinde, apoi, mîna în scopul de a construi împreună o civilizaţie umană ?

Acest proiect teoretic al gînditorilor antici, filozofia materializată într-un praxis, care, dacă nu poate fi personală, ia, cel puţin, forma unei acţiuni politice a unui mare monarh filozof, a cunoscut numeroase avataruri: printre cei mai strălucitori se pot număra liderii care, în paralel cu acţiunea lor politică, au desfăşurat o muncă de elaborare conceptuală destul de remarcabilă pentru a trece de bariera secolelor. Hadrian a fost un împărat înţelept, după cum relatează istoricii romani. El a vrut să-şi exprime în practică adeziunea la filozofia stoicilor. Marc Aureliu a făcut şi mai mult: scrierile lui rămîn un document de foarte mare valoare pentru studiul stoicismului tardiv.

Din momentul în care au fost citiţi, filozofii Antichităţii au devenit lideri. în momentul în care aderau la o filozofie, toţi liderii antici aspirau la statutul de filozof. Această dialectică a fost permanentă şi profundă. Ea a definit relaţiile pe care ştiinţa şi puterea le-au întreţinut în acea vreme.

34 67

Constantin cel Mare(cea 285-337 d. Hr.)împărat roman din anul 306 pînă la sfîrşitul vieţii

Primul împărat creştinGeneral emerit, excelent administrator şi om de stat priceput, el s-a convertit,

tactic, la creştinism pentru a înviora un imperiu îmbâtrînit.

Alaric I(cea 370-41 Od . Hr.)Rege al vizigoţilor din 395 pînă la sfîrşitul vieţii Un

conducător barbar la Roma

Revoltat de promisiunile neîndeplinite, acest fost aliat al imperiului a fost primul barbar care a cucerit Roma.

MiracoleSacrificînd o tradiţie foarte puternică, Con-stantin a chemat toţi zeii în ajutor, invocînd cînd sprijinul luiAppo-lo, care i-a apărut în vis într-un sanctuar galic, cînd pe acela al lui Hristos. în ajunul bătăliei împotriva lui Maxenţlu de la Saxa Rubra, el a văzut pe cer cruci aprinse cu o inscripţie în greacă: „Acest semn te va face învingător!" Sfîntul Eusebiu, paneglristul lui Constantin, afirmă că Hristos l-ar fi apărut apoi în vis viitorului împărat cerîndu-i să aplice monograma sa pe scutul soldaţilor săi. A doua zi, pe podul Mifvlus, armata paginilor a fost zdro-bită.

în secolul al IV-lea, la Roma, din cauza complexităţii luptelor între facţiunile politice şi militare rivale la care se adăugau gravele disensiuni din sînul familiilor domnitoare, războiul civil era mo-dul de existenţă firesc al unui sistem de guvernare discreditat şi corupt.

Aşa a ajuns la putere, după ani de luptă şi bătălii neîncetate, Flavius Valerius Con-stantinus, fiul nelegitim al împăratului Constantin Chlorus şi al unei fete slujind chelneri-ţă într-un han. Ca şi Cezar, el invadase Italia cu legiunile sale alcătuite, în mare parte, din soldaţi creştini. Victoria acestor armate galice asupra legiunilor italiene ale lui Maxenţiu la Saxa Rubra şi apoi pe podul Milvius (312) a reprezentat un semn al sprijinului pe care noul zeu îl acorda lui Con-stantin.

■ Noua credinţă salvează imperiul

Deşi nu a primit botezul decît în ziua morţii sale şi şi-a păstrat pe tot timpul domniei sale titlul de pontifex maximus, Constantin a evoluat, se pare,

către o credinţă sinceră. Mama lui era creştină şi forţa morală a adepţilor noii religii dăduse exemplul unei adevărate deşteptări, într-o lume cinică slăbită de confort şi de lux. în-să convertirea sa era interesată. Numai faptul de a se declara creştin i-a permis lui Constantin înrolarea a peste 75 000 de oameni, adică ap-roape 12 legiuni!

Ca mulţumire, Constantin a proclamat celebrul edict de toleranţă de la Milano, în anul 313. Zece ani mai tîrziu, după ce 1-a eliminat pe Licinius, ultimul dintre rivalii săi, el a făcut din creştinism religia de stat şi a adresat supuşilor săi apelul de a se converti.

Pentru a păstra unitatea bisericii, el a luat poziţie, încă din anul 325, la Conciliul de la Niceea, pe care 1-a convocat şi apoi 1-a prezidat, împotriva ereziilor lui Donat şi Arius, apoi a pus să fie reconstruit Bizanţul, unde a stabilit capitala imperiului, sub numele de Constantinopol, în anul 330. Decrete umanitare, apeluri la calm, acţiune culturală şi restabilire a păcii, iată imaginea unui bilanţ exemplar.

Soarta Imperiului Roman s-a jucat în confuzia politică şi militară de la sfîrşitul secolului al patrulea: goţii, zdrobiţi de huni în mod regulat înce-pînd din anul 355, şi-au accelerat migraţia către sud şi vest, ajungînd, în dezordine, către interiorul imperiului. Toate popoarele gotice, împrăştiate literalmente de şocul înaintării hunilor, s-au găsit în situaţia ambiguă de refugiaţi şi de invadatori. Ei au decis să devină mercenari şi apărători ai imperiului în schimbul unui tribut anual. După înfrîngerea romană de la Adrianopol din anul 378, imperiul prefera să trateze cu barbarii, folosindu-se de numeroasele disensiuni dintre conducătorii lor şi de ura lor împotriva hunilor.

■ Un barbar decepţionat

Printre aceşti regi gotici romanizaţi se afla şi un oarecare Alaric I, şef al vizigoţilor al cărui domeniu cuprindea Balcanii, la nord de partea orientală a Imperiului Roman. Pretextînd neplata tributului pe mai mulţi ani, el a împins frontiera tracă cu toate armatele gotice pe care a

reuşit să le unească promiţîn-du-le toate bogăţiile Greciei. A acumulat aici o imensă pradă, apoi a devastat provinciile ilire şi a ajuns în Italia în anul 401. în anul 408 asedia Roma.

Din grijă pentru acest oraş căruia încă îi mai respecta luxul şi cultura, Alaric a acceptat o răscumpărare colectivă, plătibilă în aur, şi a ridicat asediul. Neîndemînarea şi terr giversările împăraţilor romani l-au readus, în anul 410, în faţa zidurilor oraşului.

■ Cucerirea RomeiConştient de importanţa simbolică a evenimentului, Alaric şi-a îndemnat soldaţii la moderaţie, cerîndu-le să-şi limiteze crimele şi distrugerile, însă goţii, la care s-au adăugat sclavii revoltaţi, s-au dedat la jafuri, la masacre şi la violuri, profanînd mormintele împăraţilor şi incendiind templele. Se pare, totuşi, că cetăţenii creştini au fost mai bine trataţi decît ceilalţi. Totuşi, pentru toată lumea această devastare anunţa sfîrşitul. în anul 420, popula-ţia Romei a scăzut la 100 000 de persoane, faţă de 800 000 înainte de dezastru...

Mai întîi aurulRecunoscînd, la fel ca mulţi germani, simbolul politic al capitalei imperiului, fiind un creştin convins şi un membru al ereziei ariene ca majoritatea invadatorilor germani, Alaric nu era, poate, interesat decît de pradă: senatorilor romani veniţi să parlamenteze în acest scop şi care i-au pus întrebarea: „Şi noi cu ce ne vom alege?" Ie-a răspuns: „Cu viaţa!". în schimbul a mai multor sute de kilograme de metale preţioase, a eliberării sclavilor germanici şi a unei promisiuni de creştere a tributului, Alaric a plecat să jefuiască in altă parte.

Nu s-a întors săasedleze oraşul decîtdoi ani mai tîrziu şiasta din cauză că tra-tatul nu fusese res-pectat_____________

35 69

Attila(395-453 d. Hr.)Rege al hunilor din anul 434 pînă la sfîrşitul vieţii

Clovis(cea 466-511 d. Hr.)Rege al francilor din anul 481 pînă la sfîrşitul vieţii

„Biciul" lui DumnezeuRegatul hunilor nu a durat decît cîţiva ani, dar el a dat lovitura de graţie Imperiului Roman.

De la Galia la Franţaîn vidul creat de dispariţia Imperiului Roman, acest rege franc s-a aliat cu creştinii pentru a fonda un stat şi o ţară nouă căreia i-a stabilit capitala la Paris, în anul 509.

„CîmpNIe Catalaunice"După ce a zdrobit ar-matele goţilor şi pecele ale ImperiuluiRoman timp deaproape douăzeci deani, Attila a înfruntat,în iunie 451, o coaliţiea galilor, burgunzilorşi goţilor condusă degeneralul roman Acti-us. Epuizate după 48de ore de bătălie, ce-le două tabere au lă-sat 162 000 de morţipe Cîmpiile Catalau-nice, lîngă Châlons-sur-Marne. întorcîn-du-se ordonat în sud,Attila a devastat Ga-lia şi Lombardia. întîl-nirea cu papa Leon I,în 452, l-a convins,poate, să se mulţu-mească numai cuImperiul său din Eu-ropa Centrală (în ac-tuala Ungarie). A mu-rit la puţin timp dupăaceea în capitala sabalcanică în timpulcelei de-a treispreze-cea nopţi de nuntă.Attila este, şi în zilelenoastre, un prenumefrecvent întîlnit în Un-garia________________

în cîteva secole, hunii au realizat o lungă migraţie care i-a condus de la lacul Baikal pînă în Ucraina. Format din triburi răzleţe şi nomade unite numai printr-o limbă şi o cultură comună, poporul hun nu părea, la început, să reprezinte un adevărat pericol politic.

■ Arhetipul barbarilorîn schimb, moravurile sale îi îngrozeau pînă şi pe goţi; hunii îşi acopereau faţa cu cica-trici rituale şi deformau craniul copiilor! îi ucideau pe bolnavi şi pe bătrîni şi nu luau prizonieri din rîndul popoarelor învinse. Ei au fost, fără îndoială, prima populaţie cu adevărat asiatică ce a pătruns în masă pe teritoriul care formează astăzi Europa.

Fără geniul lui Attila, hunii ar fi rămas o naţiune barbară. Dar acest conducător războinic, implacabil şi şiret, pătruns de idealul lui imperial, a reuşit să unească triburile hu-nice pentru a face din ele o veritabilă armată, ceea ce nu fuseseră niciodată înaintea lui.

■ Uneşte şi înspăimântăAdevărul este că nici puternicele arcuri care puteau să tragă la mai multe sute de metri,

nici tehnica taberei circulare, nici mobilitatea unei cavalerii care folosea poneii, nici chiar efectul de surpriză al atacurilor nocturne nu au putut — singure — să facă din armata lui Attila, alcătuită din 500 000 de oameni, cea mai puternică formaţiune militară a timpului. Organizarea impecabilă, conducerea cu o mînă de fier şi efectul psihologic al terorii întreţinute prin atrocităţi sistematice au transformat cîteva hoarde de barbari într-o maşină de război invincibilă.

Astfel, după ce i-a convins pe ceilalţi comandanţi huni de ne-cesitatea unificării, Attila a stabilit un sistem de conducere centralizat, bazat pe o reţea foarte densă de ştafete şi cercetaşi care îl puneau la curent cu toate mişcările trupelor adverse înainte chiar ca generalii acestora să fie înştiinţaţi, ceea ce explică faptul că atacurile lui prin surprindere au putut fi adesea puse pe seama magiei sau a mî-niei divine. Masacrarea prizonierilor, jefuirea oraşelor, pră-darea recoltelor şi incendierea pădurilor au pustiit totul pe o întindere de 200 de kilometri între regatul său şi Imperiul Roman. Numele lui a ajuns să semnifice moartea însăşi.

Nu e sigur că fiul lui Childeric a înţeles în profunzime controversa violentă care-i opunea pe creştinii ortodocşi (catolici) creştinilor arieni eretici asupra chestiunii dacă Hristos era sau nu egal lui Dumnezeu tatăl. Dar e sigur că Clovis, botezîn-du-se în anul 500 după ritul catolic împreună cu 3000 dintre soldaţii lui, s-a îndepărtat de ceilalţi conducători barbari care erau toţi arieni. Aceasta i-a permis să atribuie un pretext sacru ambiţiilor lui de reunifi-care a Galiei sub o singură autoritate, a sa proprie.

Conflictul s-a conturat rapid atunci cînd Alaric II, rege al vizigoţilor şi stăpîn al aproape întregului teritoriu din sudul ţării, a dat ordin să fie arestaţi episcopii catolici ai Galiei meridionale, în ciuda acordurilor încheiate cu Clovis la Amboi-se. Acesta din urmă a zdrobit coaliţia ariană a vizigoţilor şi a burgunzilor la Vouille (lîngă Poitiers) în anul 507, şi l-a ucis pe Alaric II cu mîinile sale pe cîmpul de luptă.

Deja stăpîn al Bretaniei, el s-a îndreptat spre nord-est, unde bătrînul rege Sigebert mai domnea asupra patriei primilor franci, spre valea re-

nană. Clovis a pus să fie asasinat fostul său aliat, a cotropit teritoriul său şi a cucerit capitala, Koln, fosta „Colonia" romană.

■ Naşterea unei ţări, Franţa

Dispariţia ultimului împărat al Romei, Romulus Augustu-lus, în 476, a şters dintr-o dată rămăşiţele tutelei administrative romane pe teritoriile Imperiului de Apus. De acum înainte, totul era posibil in materie de decupare şi de frontiere.

Clovis a fost cu siguranţă primul care a avut o idee limpede despre ce putea deveni fosta Galie galo-romană. A lăsat, la moartea sa, o ţară unificată, de zece ori mai întinsă decît cea a bunelului său Mérovée. Protejînd bisericile şi mănăstirile, a încercat să salveze ceea ce mai rămînea din ştiinţa romanilor. Impu-nînd dogma catolică, a creat o unitate ideologică pentru noua sa ţară, federalizînd sub autoritatea sa pe şefii triburilor, a consolidat o putere trainică şi populară care a fost la originea sistemului feudal în întreaga Europă.

Invazie fără violenţăPentru romani, francii nu reprezentau o pri-mejdie reală, spre deosebire de goţi sau de huni. Popoarele france s-au aşezat în Galia după ce alte popoare mai răz-boinice au străpuns frontiera imperiului.

Francii erau, celmai adesea, asociaţiarmatei romane şicomandanţii lor parti-cipau, împreună curomanii, la adunărilelocale, fiind perfectintegraţi în sistemulImperial. Cînd Clovisa intrat în război îm-potriva francilor dinnord-est şi din sud, ela făcut acest lucru înnumele imperiului şicu resturile armateiromane. în confuziagenerală, numai elputea reprezenta ga-ranţia unei anumitecontinuităţi.__________

70 36

lustinian I cel Mare(482-565 d. Hr.)împărat al Imperiului Roman de Răsărit din anul 527 pînă la sfîrşitul vieţii

Harşa(5907-647 d. Hr.)împărat al Indiei din anul 606 pînă la sfîrşitul vieţii

De la Constantinopol la Imperiul Bizantinîi datorăm fiului unui ţăran şi al unei dansatoare de han faptul de a fi pus bazele unei civilizaţii compozite, deopotrivă creştină, romană şi grecească, ferite de lumea barbară.

Credinţă, cultură şi pace: umanismul Indiei clasiceHarşa a încercat să refacă imperiul gupţilor distrus de huni. Cultivat şi tolerant, el a folosit pacifismul pentru a reunifica India.

Teologia la puterelustinian şi Teodora au trebuit să intervină în violenta dispută care zdruncina creştinismul de la Concill-ul de la Calcedonia din anul 451. Un mare număr de preoţi, etichetaţi ca monofiziţi, refuzau să accepte misterul încar-nării lui Dumnezeu (Dumnezeu întrupat în om) şi afirmau uni-citatea „naturii" sale, aceea a unei divinităţi pure şl simple.

Cum cearta făcea victime chiar în sînul bisericii, lustinian a încercat să împace cele două puncte de vedere, în ciuda Teo-dorei, care era mai curînd monofizită.

Deşi a făcut presi-uni, pe rînd, asupra papilor catolici şi asupra ereticilor, lus-tinian nu a reuşit să rezolve disputa. Dez-amăgit, el şi-a trăit ul-timii douăzeci de ani din viaţă ca un ascet şi a impus şi curţii sale un regim deosebit de auster şi puritan.

■ Un bilanţ ambiguu

în anul 565, la moartea lui lustinian, vistieria imperiului era goală. Cu toate acestea, cei 38 de ani de domnie ai acestui rîndaş ilir devenit împărat au permis recucerirea de la regii barbari a Italiei, Africii, Ori-entului Apropiat şi Spaniei, reconstituind astfel (fără Ga-lia şi Germania de Vest) teritoriul fostului imperiu al Romei, în mai puţin de un secol, toate aceste provincii recucerite de genialul strateg Belizarie, favoritul lui lustinian, au fost pierdute şi Constantinopolul, redevenit Bizanţ, a trebuit să se mulţumească cu controlul asupra Imperiului de Răsărit pînă la cucerirea lui de către musulmani, în 1453.

Totuşi, lustinian şi Teodora au realizat un lucru mai durabil elaborînd un cod juridic al cărui renume a depăşit frontierele Imperiului Bizantin şi reconstituind Sfînta Sofia, cea mai mare biserică avînd cupolă din lumea creştină, care astăzi este o moschee.

■ împăratul juristSingurul cod civil credibil într-o lume pradă haosului

creat de invaziile succesive data din vremea lui Teodosiu, unul din ultimii împăraţi ai Romei.

Pentru a-şi cîştiga de partea sa elitele clericale şi oligarhia comerciantă, lustinian a cerut unui grup de jurişti să elaboreze un cod acceptabil pentru toţi, avînd în vedere tulburările ideologice, politice şi sociale survenite după căderea de-finitivă a Imperiului Roman.

Deci, începînd cu 533, comisarii numiţi de lustinian şi Teodora au editat Digesta, un fel de culegere a tuturor elementelor încă valabile ale juri-sprudenţei romane. în acelaşi an, juristul Tribonius a publicat un rezumat al acesteia intitulat Institutioncs, apoi o altă compilaţie, Novellae.

Fondat pe o strînsă coordonare a acţiunii private şi a statului, bazat pe o colaborare conştientă între biserică şi putere, interesat să uşureze regimul sclaviei şi să menajeze interesele proprietarilor, Corpus juris civilis, redactat în timpul lui lustinian, a ser-vit ca model tuturor manualelor de drept, inclusiv în zona „barbară", cel puţin pînă în timpul Renaşterii.

în momentul în care armatele imperiale romane cedau sub şocul atacurilor hunice, în timpul secolelor al IV-lea şi al V-lea, cel mai strălucit dintre imperiile Indiei, în ciuda unei îndelungi rezistenţe, dispărea, şters de pe hartă de invazia hunilor.

întreaga Indie Centrală şi de Nord din imensa cîmpie a In-dusului şi a Gangelui s-a scufundat în haos pentru un secol. Importanţa distrugerilor, decadenţa politică şi economică a Indiei lui Gupta au creat un vid care părea greu de acoperit.

■ Deşteptarea budistăVechile religii ale Vedelor şi hinduismului tradiţional începeau să fie discreditate în ochii poporului date fiind nenorocirile care se abăteau asupra lui. Un prinţ din Punjab, Harşa, a purces la cucerirea teritoriilor devastate ale vechiului imperiu al gupţilor. Promiţîndu-le pacea şi anunţînd prosperitatea, el i-a îndemnat pe învinşi să îmbrăţişeze credinţa budistă. Toleranţa lui faţă de adversari şi generozitatea cu care i-a tratat pe regii învinşi şi pe armatele acestora au făcut să crească considerabil numărul partizanilor săi.

■ Un împărat umanist

De altfel, Harşa arăta un interes minim pentru putere. Cel mai adesea, el se mulţumea să-şi plimbe armatele pe teritoriile cucerite, afişîndu-şi puterea pentru a nu fi nevoit să o folosească.

Acestui ideal pacifist, Harşa i-a adăugat obiective culturale foarte pretenţioase: a finanţat construcţia unui mare număr de şcoli, a participat, ca poet şi dramaturg, la activităţile universităţii din Nalanda, lăsînd cîteva din cele mai frumoase piese de teatru clasic indian. Unanimitatea pe care Harşa s-a sprijinit i-a permis să realizeze opere arhitectonice, artistice şi literare remarcabile, în timpul lungii domnii a acestui îndrăgostit de arte, cultura indiană a atins una din culmile sale.

însă, după moartea lui Harşa, instabilitatea a pus stăpî-nire pe ţară. Minat de disensiunile politice şi de insecuritate, imperiul lui Harşa, „Soarele virtuţii" (după cum era numit în limba indiană), a dispărut, lăsînd amintirea unei vîrste de aur scurte, dar strălucitoare.

Bunătate nativăPutem cunoaşte viaţa lui Harşa din relatarea scrisă a unui călător chinez budist. Acesta a trăit la curtea Iul Harşa şl i-a vizitat imperiul timp de doisprezece ani, din Caşmir şi pînă în Bengal. Hiuen Tsang (Xuanzang) spunea despre împărat că „din prima şi pînă în ultima zi a vieţii, el nu s-a lăsat niciodată pradă mîniei şi nu a ucis nici o fiinţă vie".

3773

Mahomed(571-632 d. Hr.)Predicator arab

Mahomed (Muhammad, în arabă) era un orfan provenit dintr-o familie de negustori şi crescut de unchiul lui. El trăia în oraşul Mecca, a cărui activitate principală se referea la o anumită formă de turism religios: notabilităţile şi negustorii locali profitau, într-adevăr, de fluxul de pelerini veniţi să venereze un monu-ment păgîn, Kaaba.

■ „Piatra neagră"Era vorba de o construcţie aproape pătrată, de 13 metri pe 12 metri, înaltă de aproximativ 17 metri. în colţul de la sud-est al acestui cub de cărămizi {kaaba înseamnă „cub" în arabă), la 1,5 metri de sol, era încastrat un bloc de origine meteoritică de culoare roşie închisă, aproape neagră, obiect de rituri superstiţioase datorită provenienţei „divine", în celelalte colţuri ale edi-ficiului tronau idolul Al Illal, zeu totemic al tribului conducător local (pe care Mahomed 1-a numit apoi Allah), şi idolii celor două fiice ale sale.

Cultul lui Al Illal („divinitate" în araba veche), al celor două fete şi al pietrei roşii era

un prilej de adunări ale pelerinilor deosebit de lucrative.

Or, Mahomed, în timpul discuţiilor lui la Mecca cu călătorii veniţi aici în scopuri negustoreşti, avusese nume-roase contacte cu diverse comunităţi evreieşti şi creştine. El admira rigoarea monoteismului iudaic şi rectitudinea morală a creştinilor aflaţi în număr mare în Arabia.

Puţin cîte puţin, Mahomed a dobîndit convingerea că credinţa într-un singur Dumnezeu era singura care putea reda forţa poporului său, pe care îl considera înapoiat şi idolatru. Corupţia generalizată a notabilităţilor, anarhia politică a sistemului tribal, decadenţa riturilor păgîne rudi-mentare cereau, după el, o nouă religie, de unde ar decurge pentru poporul arab o glorie niciodată atinsă.

Abia la patruzeci de ani Mohamed a avut revelaţia misiunii sale. Sigur pe dreptul său, convins că a primit de la arhanghelul Gabriel (Djibril în arabă) ordinul de a-1 realiza, el a început o critică violentă a riturilor al căror centru era Kaaba.

■ Recucerirea Meccăi

Considerat la început ca un simplu iluminat din cauza convulsiilor pe care le avea în timpul viziunilor sale, Mahomed a fost tratat cu dispreţ. Dar, încetul cu încetul, patosul lui înflăcărat şi reputaţia lui de integritate au cîştigat numeroşi discipoli pentru cauza lui.

Notabilităţile oraşului au declanşat atunci o violentă persecuţie care i-a constrîns pe partizanii lui Mahomed la un exil forţat. Pe 16 iulie 622, şaptezeci de familii de musi-lim („cei care au făcut pace cu Allah" în arabă) au plecat la Medina. Această zi a fost considerată ulterior ca începutul primului an 0 al calendarului musulman. Fuga („hegire", din cuvîntul arab hidjra, „emigrare") a fost un mare şoc pentru adepţii noii credinţe, care au trebuit să-şi pără-sească casa, prietenii, meseria şi, adesea, chiar o parte a familiei neconvertite.

La Medina, unindu-şi forţele, Mahomed a trăit opt ani ca şef războinic. El a asigurat supravieţuirea comunităţii islamice lansînd şaizeci şi cinci de raiduri şi campanii militare împotriva caravanelor duşmanilor lui din Mecca. Bătălia de la uedul Badr, din 623, a fost un eşec grav pentru adversarii săi: întreaga caravană s-a predat războinicilor Islamului şi gărzile înarmate au fost ucise sau capturate.

în paralel cu acest război sfînt împotriva partizanilor idolatriei, Mahomed continua anevoioasa muncă de elaborare

a doctrinei sale. Bunul-simţ şi generozitatea sa făceau minuni şi locuitorii Medinei se raliau în masă la preceptele sale cu sprijinul evreilor şi al creştinilor locali care vedeau în Islam un impuls monoteist nesperat într-o ţară în care superstiţia păgînă domnea peste tot.

Mesajul moral şi religios al lui Mahomed era dublat de un ideal egalitar care aduna sub flamura noii credinţe majoritatea beduinilor săraci şi a meşteşugarilor din oraşe, ca şi a sclavilor. Disputa de la Kaa-ba, la Mecca, stabilise clar clivajul social între notabilităţile idolatre şi musulmanii săraci, între anii 622 şi 630, peste 200 de familii au venit în tabăra lui Mahomed şi au părăsit oraşul.

După şase ani de încăierări sau de bătălii în toată regula, Mahomed s-a prezentat sub zidurile Meccăi în anul 628 pentru a efectua — în mod oficial —un pelerinaj la Kaaba! A fost semnat un armistiţiu pe care musulmanii l-au încălcat în anul 630 şi au cucerit oraşul aproape fără luptă. Pentru a-i menaja pe învinşi, Mahomed a menţinut cultul Kaabei pe care, zicea el, o construise Abraham, dar a pus să fie distruşi toţi idolii. întreaga Ara-bie a trecut la noua credinţă.

■ Coranul unificatorSuccesul Islamului a fost rapid şi durabil. Doctrina musulmană a ridicat nivelul spiritual al unui popor idolatru, sfîşiat din punct de vedere politic de neîncetate şi costisitoare războaie tribale. Maho-med a transformat cîteva sute

Revelaţia de la HiraSub influenţa iuda-ismului, Mahomed adoptase practica postului. îşi făcuse aşadar obiceiul de a se retrage timp de o lună în flecare anîntr-o grotă de la Hira, lingă Mecca.

Aici, în 610, în tim-pul uneia din nopţile sale de meditare în-frigurată de lipsuri, a avut o viziune înspăi-mântătoare : îngerul Gabriel i-a apărut şi i-a poruncit să mărtu-risească în faţa tuturor că nu există decît un singur Dumnezeu. Mahomed a părăsit în fugă grota şi s-a întors acasă unde s-a ascuns sub o pătură. Apariţia s-a repetat şl Mahomed, încurajat de apropiaţii săi, a fost convins de au-tenticitatea viziunilor sale. Aînceput atunci să predice în public.

Exaltare, energie şi realism: un lider modelMahomed a ştiut să unească simţul ascuţit al raţiunii de stat cu un mis ticism militant pentru a propune triburilor arabe un sistem religios în acelaşi timp simplu şi complet. Reuşita lui a fost fulgerătoare.

Idolatrie preislamicăArabia înainte de Ma-homed era dominată de un politeism pestriţ alcătuit dintr-un amestec de zei stră-vechi semitici, de di-vinităţi astrologlce, de genii şi de demoni diverşi asociaţi unor triburi sau unor loca-lităţi precise.

Numele lui Allah,impus de Mahomed,provine, în realitate,din numele unui zeutotemic al tribului co-raişlţilor care exploa-tau Kaaba, la Mecca.Deşi fondatorul Isla-mului a fost în modviolent ostil acesteimitologii păgîne, el aştiut, prin abilitate po-litică, să apere Kaa-ba şi să integreze„spiritele" în teologiasa. Concesie com-parabilă celei făcutede creştinism, cumulţimea Iul de îngerişi de sfinţi...__________

MAHOMED

O carte postumăîn timpul vieţii, Ma-homed nu „a publicat" nimic. Abia după 656 credincioşii săi au putut avea acces la o ediţie completă a sentinţelor Profetului. Cu ajutorul notelor Iul Zaid înscrise pe pergament, pe nişte mici suluri de frunză de palmier, pe bucăţele de piele şi pe oscioare, doctorii credinţei, după ce au pus să se recitească ceea ce ştiau ultimilor credincioşi su-pravieţuitori care îl cunoscuseră pe Ma-homed, au publicat o ediţie definitivă, clasînd cele o sută paisprezece versete (capitole) în ordinea descrescătoare a volumului. Ordinea nu este nici logică, nici cronologică, însă cartea abundă în remarci care permit definirea unei etici colective întemeiate pe cooperare, con-strîngere, obicei şi credinţă. El este considerat drept cel mai reuşit text literar din vechea Arabie.

de mii de beduini în stăpînii unui imens univers.

Astăzi, peste o jumătate de miliard de oameni respectă obligaţiile Islamului şi aderă la principala lor profesiune de credinţă: „Dumnezeu este unic şi Mahomed este trimisul lui Dumnezeu." Bilanţul istoric al acţiunii misionare a lui Mahomed este, deci, considerabil. El ţine atît de personalitatea excepţională a Profetului, cît şi de calitatea con-strucţiei doctrinale al cărui singur autor este, după toate aparenţele.

în ciuda ambiguităţii sale aparente, Coranul rămîne coerent în marile sale linii: tratat de morală individuală şi socială, manual de teologie, poetic pe alocuri, familiar sau ornamentat, cartea lui se citeşte atît in extenso, cît şi pe mici fragmente. Caracterul popular al acestei lucrări (toţi musulmanii citesc Coranul sau îl învaţă pe de rost, mulţi dintre ei necitind nimic altceva!) ţine de faptul că Mahomed era, probabil, analfabet. Secretarul său, Zaid, fost sclav eliberat, scria cuvintele după dictare.

Scris de pe o zi pe alta, Coranul rămîne accesibil chiar în pasajele sale cele mai teoretice. Plin de bun-simţ şi de umor, uneori sever şi peremptoriu, emfatic şi bombastic în manieră orientală, stilul Cora-

nului este acela al unui mistic mai curînd îngăduitor care, uneori, se entuziasmează vorbind sus şi tare sau care se lasă în voia unor sfaturi foarte concrete despre unele detalii ale vieţii cotidiene foarte îndepărtate de teologie.

Inteligent, tenace, revoltat în mod sincer de corupţia notabilităţilor şi de prostia riturilor idolatre, Mohamed a oferit exemplul unei vieţi austere: căsuţa lui din chirpici de la Medina avea drept uşă o piele de capră. Hrănin-du-se cu smochine şi pîine de orez, profetul Islamului mărturisea o înclinaţie puternică pentru tot ce înseamnă dragoste. Era elegant şi se machia cu grijă. Trăgînd după el că-mila în văzul tuturor, el îşi dicta reflecţiile lui Zaid, ac-ceptînd toate invitaţiile la cină, inclusiv din partea evreilor şi a sclavilor. în schimb, a fost aspru cu femeile pe care spunea că le adoră, şi cu duşmanii săi pe care considera că e normal să-i urască în calitatea lui de şef războinic.

îngrijindu-se de misiunea lui unificatoare, deopotrivă mistică şi realistă, Mahomed a exaltat valorile bărbăţiei pentru a-şi atrage de partea lui pe războinici şi i-a ridicat în slăvi pe săraci pentru a şi-i face partizani. Islamul rămîne, şi astăzi, ultima dintre ideologiile combatante.

Caius lulius CezarArtă egipteană.Muzeul Barracco.Foto: © Alinari-Giraudon, Vanves.

Constantin cel Mareîn Psalmi, cîntări biblice şi rugăciuni, manuscris etiopian din Abadia, secolul al XV-lea.Biblioteca Naţională a Franţei, Paris. Foto: © BNF, Paris.

39

Botezul lui Clovisîn Viaţa lui Saint Rémi.Fildeş, secolul al X-lea,Muzeul Picardiel, Amiens.Foto: © Lauros-Giraudon, Vanves.

Predica lui MahomedMiniatură extrasădin Reuniunile lui Al Hariri,1237.

Biblioteca Naţională a Franţei, Paris. Foto: ©BNF, Paris.

Naşterea

statelor

Naţiunea,

40 79

NAŢIUNEA, REGELE, GREDINŢA

Naşterea statelor

Prăbuşirea structurilor administrative şi militare ale Imperiului Roman a fost urmată, în acest imens bazin de civilizaţie, de un colaps cultural extraordinar; aproape tot ceea ce fusese cunoscut a fost uitat; tot ceea ce fusese construit trebuia luat de la capăt. în acest încurcat haos de ambiţii personale, pe un teritoriu devenit în două generaţii o zonă a lipsei de drept, consensurile antice dispăruseră; din cultura universalistă, din cetăţenia cosmopolită la care ajunseseră filozofii şi juriştii greco-romani la capătul unei evoluţii milenare, nu mai rămăsese nimic decît, pe ici-colo, într-o lume distrusă, cîţiva înţelepţi, cîţiva intelectuali păgîni sau episcopi curajoşi.

Liderii de după Antichitate: spre un nou profil

întreaga activitate a liderilor antici care se desfăşura în sensul unei expresii politice concrete, avîndu-şi rădăcinile şi legitimitatea într-un obiectiv comun, era, în fiecare zi, zădărnicită de jafurile şefilor barbari, de luptele dintre clanuri şi de disputele succesorale din interiorul triburilor.

Fără îndoială, biserica a încercat să păstreze o parte din cultura antică; mulţi dintre episcopi au fost un fel de lideri naturali, cu piciorul în scara murgului, în faţa hoardelor germanice. Adesea, episcopul însuşi ieşea din oraşul asediat pentru a merge în delegaţie şi a discuta cu şefii de ceată asupra tributului care trebuia plătit în schimbul unui dram de milă. Dar, în acelaşi timp, nici un demnitar creştin nu dorea supravieţuirea unei lumi încă prea marcate de pă-gînism. Biserica juca, deci, cartea colaborării cu noii-veniţi.

Aceştia erau atît de primitivi, atît de naivi, deşi sîngeroşi, încît părea posibil să-i manipulezi şi să te serveşti de ei pentru a oferi lumii o altă orientare.

In ciuda unui sprijin tardiv al puterii imperiale, începînd cu domnia lui Constantin, influenţa bisericii rămăsese foarte nesemnificativă, întreaga cultură antică, dreptul, obiceiurile rămîneau în cele din urmă impermeabile la creştinism: în momentul căderii definiti-

ve a Romei, în secolul al V-lea, numai 15 % din populaţia imperiului era creştină; adică o creştere puţin spectaculoasă (cu numai 10%) faţă de timpul marilor persecuţii...

Aceasta explică de ce biserica, fără să fie de acord cu haosul barbar, 1-a lăsat, totuşi, să se instaleze. Distrugerea tuturor structurilor imperiale era, de altfel, pe placul teoriilor creştine ale Judecăţii şi, pentru cei care nu mai credeau într-o întoarcere iminentă a lui Hris-tos, această „tabula rasa", operă a hoardelor germanice, era în măsură să pregătească un nou teren pentru o organizare politică şi socială mai adaptată exigenţelor credinţei creştine.

Lumea născută după dispariţia imperiului a fost, deci, o construcţie spectaculoasă. Pe locul celui vechi, noul univers s-a reconstruit reflectat de oglinda credinţei: totul era recreat invers. Creştinismul a devenit, în mod concret, ceea ce-şi propusese să fie de la începuturi: o ideologie revoluţionară, capabilă să rescrie istoria întregii umanităţi.

Definiţia liderului şi rolul ştiinţei conducerii au fost modificate în mod brutal: în timp ce conducătorii Antichităţii îşi căutaseră multă vreme legitimitatea, de exemplu, în alegeri majoritatea şefilor barbari se autoproclamau. în timp ce membrii societăţii antice, începînd cu Grecia şi chiar în vremea imperiului, erau cetăţeni, războinicii germanici erau persoane libere fără îndoială, dar vasali. Totul era pregătit pentru apariţia unui nou lider, monarhul de drept divin.

însă oamenilor din Evul Mediu le-au trebuit secole pentru a ajunge la o definiţie atît de elaborată a rolului conducătorilor lor. în realitate, într-o primă fază, idealul unitar reprezentat de liderul antic care crea comunitatea prin lege şi o legitima prin scris, a dispărut în acelaşi timp cu imperiul. Timp de secole, anarhia militară şi haosul barbar din Evul Mediu timpuriu au pus ambiţiile personale şi capriciul individual la loc de frunte. Din acest punct de vedere, majoritatea conducătorilor germanici nu au fost decît conducători de triburi, iar nu lideri; la ei, grija pentru grup nu depăşea fraternitatea hoardei.

De la comunitate la naţionalitateCăderea imperiului a provocat o puternică regresie a Istoriei. La începuturile sale, mai ales, Evul Mediu nu a fost nici pe departe atît de luminos. Dimpotrivă, dezordinile de nedescris încununate de ulti-

80 41

NAŞTEREA STATELOR NAŢIUNEA, REGELE, GREDINŢAmele invazii au aruncat Europa într-o noapte lungă şi crudă: noapte a drepturilor, a raţiunii şi a artei. Decăzută foarte mult, civilizaţiei occidentale îi vor trebui o mie de ani ca să se refacă.

Abia după câteva secole de tulburări comunităţile umane se vor reconstitui pe alte baze. Schimbările sînt majore: mai întîi, idealul colectiv, unificat odinioară prin acţiunea unui lider care concretiza voinţa grupului, devine concretizat într-un anumit loc. Astfel, această ancorare a faptului social într-un teritoriu material va permite depăşirea cadrului barbar, apoi a cadrului feudal, punînd bazele unei identităţi naţionale pentru popoare dispersate de haosul invaziilor: punerea sub autoritatea unui conducător care va regrupa triburile în popoare şi popoarele în naţiuni. încetul cu încetul, timp de generaţii, liderii de după Antichitate unifică limbile, trasează teritorii şi îi înalţă pe supuşii lor de la realitatea izolată a gintei la o entitate înscrisă în fapte prin ancorarea în teritoriu. Naţiunea, copil al Evului Mediu barbar, se instituie într-un stat autoritar: legilor democratice al căror interpret era liderul antic le urmează decretele liderului ca-rolingian, franc, german sau slav. Cei mai conştienţi şefi de trib fac pasul decisiv către ştiinţa conducerii: monarhia se instituie pe un pămînt anumit şi pe cauţiunea divină; ancorarea materială — pă-mîntul — nu putea fi de ajuns pentru a trece de la gens la naţio. Liderul va trebui deci să întărească datul teritorial cu singurul consens care mai putea fi posibil şi atrăgător pe viitor: faptul religios. Se observă, din acest punct de vedere, apariţia unei alte legitimităţi decît cea populară. Legea lasă loc decretului monarhului ca fiind de sorginte divină; credinţa îl va sprijini astfel pe rege în marile lui scopuri, deoarece e singura care dispune de o capacitate de unificare a obiectivelor colective. Marile elanuri populare ale Evului Mediu au fost cu adevărat religioase: de la cruciade la războaiele religioase, nici o violenţă militară nu s-a realizat fără asentimentul preoţilor, atunci cînd nu au fost chiar ei înşişi la originea lor.

Depăşirea cadrului feudal, înrădăcinarea identităţii naţionale într-un pămînt care trebuia întîi cucerit şi apoi apărat, unirea sub stindardul credinţei a energiei popoarelor, acesta a fost scopul liderilor în Evul Mediu şi apoi în cursul celor cîteva secole care au urmat.

Monarhul s-a născut prin dispariţia liderului consensual antic. Acest lider de tip nou a fost de drept divin doar pentru a pune în

practică o noţiune nouă, care nu putea exista decît prin stat şi credinţă : identitatea naţională. Un pămînt, un stat, o credinţă, un rege: pe aceste baze, istoria Europei a trecut de la barbarie la feudalitate, apoi la modernitate. întemeindu-şi puterea pe aceste fundamente, liderii acestei perioade au împins umanitatea de la miza locală comunitară la ideea de unitate naţională.

Fără îndoială, din acest motiv, tentativele imperiale au fost, în acel moment, din cauza naturii lor supranaţionale, nişte eşecuri răsunătoare : inadaptate la situaţia naţionalităţilor, imperiile cosmopolite nu au putut niciodată rezista dispariţiei fondatorilor lor: astfel, nici Genghis Han, nici Tamerlan şi nici Carol Quintul nu au reuşit să treacă de cadrul naţional. îmbucătăţite de existenţa naţiu-nilor definite de predecesorii lor, imperiile multinaţionale nu au putut niciodată să se instaleze în mod durabil.

De la căderea Imperiului Roman şi pînă la Epoca Luminilor, istoria ştiinţei conducerii a însoţit-o pe aceea a ideii naţionale atita timp cît aceasta s-a dovedit capabilă să organizeze speranţele fiecăruia şi salvarea tuturor.

Liderul delimitează un teritoriuAtunci cînd a devenit garant al unui teritoriu, simplul conducător a dobîndit statutul de lider concentrînd în persoana sa dorinţa colectivă a unui teritoriu sigur. Astfel, el leagă un popor de pământul său: Wilhelm Cuceritorul îşi delimitează regatul pe o multitudine de mici proprietăţi garantate de un jurămînt comun; Hernán Cortés împarte pămînturile cucerite de la azteci în parcele pe care le distribuie tovarăşilor săi de arme la care adaugă un lot de indieni aserviţi, legaţi de pămînt, atribuit de lider cu cauţiunea imperială a edictelor lui Carol Quintul.

Richelieu încearcă să atingă „frontierele naturale" ale Franţei (Alpii, Pirineii, Rinul, Ardenii, Flandra) pentru a consolida „masivitatea" defensivă a teritoriului. Ludovic XIV îi continuă opera şi poartă pentru aceasta numeroase războaie de agresiune împotriva vecinilor săi. Francezii nu protestează: încetul cu încetul, pămîntul a început să-i caracterizeze aşa cum sînt: o naţiune mai mult teritorială decît etnică, pentru care dreptul pămîntului prevalează în cele din urmă asupra dreptului sîngelui. Gustav Adolf se temea de ţelurile danezilor, ale Prusiei şi ale Rusiei; el obţine cu uşurinţă acordul

42 83

.№0

NAŞTEREA STATELOR

parlamentului său pentru a-i ataca pe duşmanii Suediei, de cealaltă parte a Mării Baltice. Nici un suedez nu protestează la ideea de a-i alunga pe danezi din peninsula scandinavă. Pâmîntul devine sfînt, sfinţit prin chiar sîngele luptătorilor. Din punctul său de vedere, Fre-deric II al Prusiei îşi conduce supuşii în luptă pentru aceleaşi motive : ruşii trebuie să dea înapoi, Austria trebuie să se retragă. Astfel, Prusia, consolidată prin unificări de teritorii care o fac mai uşor de apărat, va fi, astfel, mai puternică în atac. Şi Petru cel Mare vizează frontiere naturale: mările, la sud ca şi la nord, constituie tot atâtea posibilităţi de âmbogăţire colectivă. Mujicii, striviţi din punct de vedere economic de impozit şi fizic de cnut, nu se revoltă, ci acceptă ideea confuză a unei protecţii prin Întindere. Istoria le-a dat dreptate : atunci când armatele napoleoniene au invadat ţara, distanţele, ca şi rigorile iernii, au învins maşina de război napoleoniană, prefigu-rînd soarta armatelor hitleriste, care au cunoscut un destin identic, un secol şi jumătate mai tîrziu.

Pe măsură ce se măreşte teritoriul geografic creşte şi cel al limbii, al culturii şi al administraţiei: efortul de educare pe care îl desfăşoară liderii în direcţia populaţiilor animate de ideea naţională este constant şi universal: Charlemagne creează şcoala şi unifică prin latină elitele imperiului; Richelieu normează limba franceză prin Academie ; Ludovic XIV vizează o veritabilă punere în rezonanţă cu arta contemporană la Versailles şi aşază chiar bazele unei hegemonii culturale durabile a Franţei în Europa secolului al XVIII-lea. în acelaşi mod, marea lege a lui Genghis Han, Yasa, impune limba mongolă unui întreg continent. Aceasta rămîne în vigoare mai mult decît au durat dinastiile stabilite de cuceritorul Asiei.

Dincolo de pămîntul delimitat, de limba pe care o unifică şi o impune, liderul reglementează gramatica atît pentru cuvinte, cît şi pentru comportamente: Jan Hus inventează un alfabet pentru a transcrie sonorităţile specifice ale cehei, Martin Luther traduce Biblia într-o limbă care va fi fundamentul lexical şi gramatical al germanei moderne. Cu Calvin şi publicarea catehismului său reformat se atinge forma culturală a ştiinţei conducerii: lucrarea va servi drept bază a învăţămîntului atîtor mici francezi încît folosirea acestei limbi a fost modificată: una peste alta, acestea sînt scrieri religioase cu cititori multiplicaţi prin miracolul tehnologic al tiparului aflat la începuturi şi care au codificat limbile europene moderne mai mult decît

NAŢIUNEA, REGELE, GREDINŢA

literatura ce nu pătrundea decît în rîndul elitelor. Astfel, pe un pă-mînt definit de arme şi unificat printr-o credinţă şi o limbă comune, ancorate în teritoriu prin obligaţia de a comunica pe distanţe mari, se constituie identitatea naţională dorită de lideri.

Lideri sanctificaţi: credinţa devine o luptă

Cu cîteva excepţii, războaiele Antichităţii nu au fost religioase. în schimb, naşterea naţiunilor în timpul Evului Mediu şi afirmarea lor crescîndă după Renaştere au făcut din orice conflict o luptă pentru credinţă. Mai exact, ar trebui spus că fiecare tabără lupta pentru credinţa sa, lucru cu totul de negîndit în lumile greceşti, romane, din Orientul Mijlociu sau asiatice. Războiul religios a devenit real începînd cu masacrarea saxonilor păgîni de către Charlemagne, împărat al creştinilor, şi a fost confirmat de marele şoc geopolitic al cruciadelor, devenind o regulă după apariţia religiei protestante. De la primele convertiri ale regilor franci la creştinism, ancorarea credinţei într-un teritoriu a făcut din aceasta un element natural al apărării teritoriului naţional: depăşind simpla hoardă barbară sau fieful feudal, monarhiile creştine au împins popoarele să treacă de la o comunitate restrînsă la naţionalitatea unificatoare. Datorită acestui fapt, liderul postantic nu poate fi decît un războinic, prim apărător al unui pămînt comun unificat prin cultură şi prin credinţă. De acum înainte, ştiinţa conducerii are drept funcţie rezolvarea unui conflict de credinţe care maschează redutabile conflicte teritoriale. Nici un război nu va mai fi purtat în afara cadrului sfînt. După Clovis şi Mahomed, de la Charles Martel la Charlemagne, Solimán Magnificul sau Carol Quintul, toate războaiele nu pot fi înţelese — privite de departe sau în detaliu — decît ca nişte războaie sfinte. Această perioadă generatoare de formidabile elanuri colective va da naştere unui nou tip de lider.

Primul dintre aceste războaie sfinte care a opus cele două mari religii luptătoare ale timpului a durat peste două secole: cruciadele au pus faţă în faţă două mari bazine de civilizaţie organizate pe baze politice şi pe valori morale diferite. în plus, raţiuni economice au făcut crucială această înfruntare geopolitică a cărei miză era comerţul în Mediterana şi stăpînirea drumurilor terestre către Orient. în paralel, crize interne proprii fiecărei tabere îi obligau pe conducători să găsească o supapă exterioară problemei locale a cărei acuitate ameninţa marile echilibre sociale din cele două tabere. Fragilitatea struc-

8-1 43

NAŞTEREA STATELOR NAŢIUNEA, REGELE, GREDINŢA

turilor imperiale din Islam, degradarea imaginii bisericii şi asfixia comercială în Occident ar fi putut fi rezolvate pe loc cu preţul unor veritabile tulburări politice şi sociale. Elitele din cele două tabere au preferat să-şi arunce popoarele într-un conflict susceptibil de a deturna pentru un timp elanul luptător al nemulţumiţilor.

Canalizate spre războiul sfînt de lideri curajoşi şi eficienţi, naţiunile creştine şi lumea musulmană şi-au cheltuit energia militantă în numele credinţei, în numele teritoriului lor, în numele teritoriului credinţei. Astfel, un conflict de influenţe, în esenţă economic şi geo-politic, a luat aparenţa unei lupte pentru Dumnezeu. Unele naţiuni care se găseau pe linia frontului şi-au descoperit identitatea în război : a fost cazul Ungariei, Serbiei, Rusiei. Pe de altă parte, invazia cruciaţilor în Palestina a permis unirea triburilor beduine împotriva creştinilor. încetul cu încetul, regii Europei au intrat cu curaj în luptă : Richard Inimă de Leu şi Ludovic cel Sfînt şi-au construit un renume universal. Simpla evocare a numelui lor însufleţea mulţimile. Saladin din tabăra adversă a condus trupele Islamului într-o contra-cruciadă victorioasă cu o deviză simplă: „Moarte necredincioşilor!" Papa Urbiu II a lansat şi el, un secol mai devreme, o cruciadă şi a animat aristocraţiile şi popoarele Europei cu celebrul „Aşa vrea Dumnezeu" !

Marele cutremur strategic al creştinătăţii şi al Islamului nu era o noutate: pînă în secolul al VUI-lea, forţa crescîndă a civilizaţiei musulmane profitase de anarhia politică în care se împotmolise Europa din perioada postantică şi ocupase Spania, ameninţînd teritoriul francezilor şi coastele italiene. Dar, de la bătălia de la Poitiers, din 732, teritoriile încep să fie recucerite.

Ceea ce este nou în ideea cruciadelor este valorizarea noţiunii de teritoriu al credinţei. Această primă formă istorică de naţionalism european a fost, în întregime, o construcţie teoretică elaborată de liderii Evului Mediu: aproape toţi au fost feţe bisericeşti. Nici unul din ei nu s-a gîndit că biserica, putere spirituală, putea să rămînă în afara unui conflict temporal ale cărui cauze profunde erau, totuşi, în mod clar, din cele mai umane şi chiar cu totul pragmatice.

Trebuie totuşi să avem încredere în liderii istorici ai cruciadelor: foarte puţini dintre ei au fost simpli manipulatori cinici-. în acest amestec curios de sinceritate religioasă şi de calcul politic nu se pot face distincţii clare. însă e limpede că Richard Inimă de Leu, Ludo-

vie cel Sfînt, Saladin, Urban II, Sf. Bernard, Sf. Francesco d'Assisi sau Sf. Dominic nu au fost simple instrumente într-o înfruntare de forţe care să-i fi transformat în marionete. O analiză prea succintă a faptelor lui Urban II poate să ne îndemne să-1 considerăm omul care a elaborat „reţeta" cruciadei pentru a salva ierarhia ameninţată de biserică în regatele Occidentului. Ne-am pripi dacă l-am prezenta ca pe un simplu continuator, sub o altă formă, al restauraţiei începute de Grigore VII pentru apărarea intereselor Vaticanului în calitatea sa de regat temporar. Acelaşi lucru e valabil şi pentru Sf. Bernard, ale cărui cuvinte violente şi simple dovedesc nevinovăţia intenţiilor sale. Papa Urban II era un lider în toată puterea cuvîntului: puterea lui de convingere era susţinută de credinţă; convins, ca şi.Sf. Bernard, de realitatea acţiunii divine, el a căutat doar să-i dea o formă combativă în cadrul unei interpretări personale a providenţei lui Dumnezeu.

Misionari ai lui Hristos, „sfinţii luptători" sînt capabili să-şi asume riscuri, să-şi pună viaţa în pericol pentru a duce la bun sfîrşit lupta lor împotriva corupţiei din interior şi a musulmanilor din afară. Ludovic cel Sfînt moare de ciumă înaintea Tunisului, Ignaţiu de Lo-yola a cunoscut cîmpurile de bătălie înainte de a fonda ordinul iezuiţilor. Sf. Francesco şi Sf. Dominic duc o viaţă de lipsuri, călătoresc în ţări îndepărtate pentru a da exemplu şi a-şi răspîndi credinţa. Ei con-solidează sau pregătesc, prin faptele lor, cuceririle armatelor creştine. Nu pot crede că împărăţia cerurilor nu poate avea un echivalent şi pe pămînt. Iar dacă liderii sanctificaţi de aventura cruciadelor au fost atît de eficienţi în stabilirea autorităţii lor aceasta se datorează cu siguranţă exemplului ireproşabil dat de existenţa lor: Urban II începe un turneu european în ţări unde se ştie în pericol, Sf. Bernard se epuizează într-o mulţime de discursuri publice care reuşesc să ridice mulţimile pentru o nouă înrolare în masă împotriva Islamului. Ludovic cel Sfînt, pe care întreaga lui curte îl face să se răzgîndească şi să nu intre într-un ordin de călugări cerşetori, îşi amînă dorinţa de a lupta pentru ultima cruciadă. Liderii cruciaţi au murit, fiecare în felul său, pentru ideea unei mari naţiuni europene şi creştine.

Liderul flutură stindardul credinţei naţionale

Eşecul cruciadelor a făcut să iasă la lumină idealul unui imperiu creştin, unificat prin războiul sfînt, într-o multitudine de revendicări na-

44 87

NAŞTEREA STATELOR NAŢIUNEA, REGELE, GREDINŢAţionale. Cu toate acestea, ideea unui teritoriu al credinţei, redusă la ca-racteristicile pămîntului şi naţiunii, a păstrat intactă forţa marilor elanuri care îi pregătiseră terenul: pretextul religios devine, încetul cu încetul, în lăuntrul blocului european, un ferment extrem de eficace al rezistenţei naţionale în faţa autorităţii papale. Din acest punct de vedere, şocul Reformei nu poate fi înţeles decît ca un elan patriotic.

într-adevăr, în multe din aspectele ei, Reforma luterană apare ca o formă de rezistenţă a creştinilor din Europa de Nord faţă de dominaţia papei de la Roma. Revolta creştinătăţii germane şi apoi scandinave s-a bazat, de fapt, pe refuzul de a plăti impozitele. Construind o abilă sinteză a revendicării pămîntului şi a idealului evanghelic, Luther a făcut din reforma lui o revoluţie naţională: ţăranii, ca şi nobilii, s-au ridicat împotriva abuzurilor şi a corupţiei, primii, împotriva abuzului de putere, cei din urmă. Conjugînd idealul primului creştinism cu revendicările naţionale, liderii reformaţi din întreaga Europă anglo-saxonă au sunat sfîrşitul puterii papilor şi al dominaţiei spaniole care s-au retras în faţa naţionalităţilor înfloritoare.

Dispunem astfel de o explicaţie mai plauzibilă a sprijinului pe care principii germani i l-au acordat lui Luther: el a fost mult mai ataşat unor revendicări de autonomie decît unor realităţi liturgice. Este evident, din acest punct de vedere, că elitele germane protestante au îmbrăţişat această cauză considerînd-o o luptă naţională dincolo de orice consideraţie religioasă, ceea ce îl irita chiar şi pe Luther; rezistenţa la schimbare este percepută şi la confluenţa dintre religia lu-terană şi ritul catolic roman; într-adevăr, principii nu erau cîtuşi de puţin hotărîţi să se despartă de o pompă religioasă foarte potrivită pentru a-i impresiona pe oamenii simpli; simplificarea practicilor religioase, dispariţia statuilor şi a luxului liturgic vin la multă vreme după Luther; în Anglia, ritul anglican păstrează formele cele mai ostentative ale fastului roman. De fapt, aristocraţiile rebele din nordul Europei au profitat de ocazia oferită de Reformă pentru a desfiinţa vasalitatea politică impusă de Roma; chestiunile religioase le interesau foarte puţin şi au făcut tot ce le stătea în putinţă pentru ca nu cumva o interpretare literală a noii lecturi a Evangheliilor să împingă Europa la o revoluţie socială.

Văzută astfel, rezistenţa naţională întrupată de Jan Hus, Martin Luther sau Gustav Vasa apare ca una din mizele majore ale dominaţiei : chiar împodobită cu veşmintele rebeliunii religioase, rezis-

tenta naţională împotriva papei — şi a „papiştaşilor" — pune problema schimbării sociale: tezele lui Hus conduceau la revolta populară ; aceasta a avut loc efectiv şi a durat atît de mult încît a lăsat urme în limbile Europei: în germană, cuvîntul „husit" rămîne un sinonim al lui „terorist", iar în franceză se vorbeşte încă în secolul al XlX-lea de pragherie („praguerie"), pentru a desemna tulburările civile şi religioase în mediul ţărănesc...

Degeaba urîse Martin Luther corupţia papilor, el a fost mult mai indulgent cu cea a feudalilor germani; atunci cînd aceştia au trebuit să facă faţă unei teribile jacquerii care a urmat recrudescenţei mişcării naţionale, liderul protestant i-a sprijinit cu întreaga lui autoritate ; el i-a dezaprobat pe cei care au creat tulburările, chemînd în ajutor citatele biblice pentru a condamna interpretările comunizan-te ale anabaptiştilor. Deşi mulţi îl urau din cauza revoltei populare care se dovedise a fi deosebit de gravă şi serioasă, Luther a justificat represiunea care s-a abătut asupra oraşelor şi satelor „eliberate" de hoardele de ţărani revoltaţi. El a fost de acord cu execuţiile masive şi nu a ridicat un deget nici împotriva anabaptiştilor germani, şi nici împotriva communeros-\\ox spanioli, ale căror teze egalitariste nu i se păreau a fi în concordanţă cu lectura pe care o dădea Sfintelor Scripturi. La capătul a cincisprezece ani de război civil, cînd ultimele ră-măşiţe ale rezistenţei revoluţiei sociale au fost distruse definitiv, se revine la revoluţia naţională; fluturînd stindardul religiei reformate, prinţii germani i-au declarat război lui Carol Quintul, împăratul lor papistaş, şi i-au sleit forţele; la puţină vreme după moartea lui Luther, numele lui, consacrat de faptele de arme, a fost asociat cu eliberarea pămîntului german, prin credinţa germană, împotriva unui monarh catolic străin. Luther va rămîne pentru totdeauna artizanul unei reforme religioase şi de afirmare a identităţii naţiunilor din nordul Europei.

Este vorba, deci, de un patriotism reformat, atît pentru Germania, cît şi pentru Anglia, Ţările de Jos şi Scandinavia; naşterea anglica-nismului, radicalizarea gîndirii protestante cu puritanismul englez ca şi apariţia polului suedez, a uriaşului prusac şi a contraponderii sale olandeze sînt toate legate de definirea unei identităţi naţionale puternice prin intermediul luptei pentru o religie care ar fi specifică unui teritoriu şi unei culturi nord-europene. Este clar că lupta de gherilă dusă de şerbii rebeli ai viitorului rege al Suediei şi hărţuirea

45 89

NAŞTEREA STATELOR

trupelor lui Carol Quintul de către „soldaţii în zdrenţe" ai lui Gus-tav Taciturnul în Olanda nu au fost posibile decît prin conjugarea revendicărilor patriotice şi sociale. Din acest punct de vedere, este semnificativ faptul că răscoala a avut drept principiu de cristalizare denunţarea morală a abuzurilor bisericii de la Roma, şi aceasta din două motive: sînt condamnate anumite forme de bogăţie în numele unei lecturi a Evangheliilor orientată către egalitarism şi se denunţă, în acelaşi timp, o corupţie străină: în Suedia, aceea a episcopilor veniţi din Danemarca; în Olanda, aceea a acoliţilor lui Carol Quintul ; în Anglia, Elisabeta însufleţeşte rezistenţa naţională împotriva spaniolilor şi a armadei lor. Apoi Cromwell, adevărat cruciat al puritanismului, atacă Irlanda rămasă catolică, instaurează în Anglia un sistem republican, îl execută pe rege pentru înaltă trădare şi pune capăt prin forţa armelor revoluţiei sociale începute de „nivelatori", un fel de războinici populişti care fuseseră, un timp, aliaţii săi în lupta împotriva „papismului", pentru „adevărata credinţă" protestantă.

în fiecare caz, liderii reformaţi sînt artizanii unei revoluţii naţionale care nu doreşte să meargă pînă la revoluţia socială; de la Henric IV, fost conducător al protestanţilor francezi, şi pînă la Frederic II al Prusiei, de la Luther la Gustav Taciturnul, de la Jan Hus la Cromwell, toţi liderii reformaţi îşi construiesc doctrina pe afirmarea identităţii lor naţionale printr-o credinţă care devine specifică unui teritoriu prin luptă sfmtă. Astfel, lumea modernă s-a născut prin definirea unei particularităţi în numele universalului. Schema unei specificităţi naţionale cauţionate de o realitate divină a fost elaborată şi pusă în practică, treptat, de către liderii europeni ai Evului Mediu, de la Renaştere şi pînă la epoca clasică. Această muncă teoretică, însoţită, cel mai adesea, de o conducere efectivă a mişcării pe cîmpurile de bătălie, a fondat modernitatea, făcînd să treacă întreaga Europă de la feudalitate la naţionalitate. Istoria lumii a fost modificată pentru secole, deoarece dinamica extraordinară a teritoriului şi a credinţei o depăşea cu mult pe aceea pe care Antichitatea a putut s-o definească şi să o pună în practică; liderilor antici, fondatorii ideii unei comunităţi unite prin legea colectivă, le-au urmat, deci, conducătorii charisma-tici care nu puteau fi decît oameni ai credinţei. Pentru a administra teritorii şi a ancora în acestea o realitate naţională, aceşti lideri din perioada postantică trebuiau să fie, în acelaşi timp, artizanii unei reflecţii asupra statului mai bine adaptate situaţiei.

NAŢIUNEA, REGELE, GREDINŢA Liderul

elaborează o nouă ştiinţă a statului

Practica politică a liderilor din perioada de după Antichitate se caracterizează prin căderea într-o uitare totală a dezbaterii democratice ca principiu. Chiar şi chestiunea celui mai bun tip de guvernare, atit de importantă în întreaga perioadă precreştină, pare să fi dispărut, lăsînd locul unei reflecţii asupra celui mai bun tip de monarhie. într-adevăr, puţini au fost liderii care şi-au pus problema conducerii comunităţilor umane altfel decît ca o reproducere a guvernării divine; lui Dumnezeu Tatăl, asistat de Fiul său şi de Sfintul Duh domnind plenar asupra îngerilor, ei înşişi conduşi de arhangheli, le corespundeau pe Pămînt stmcturile politice ierarhizate atit de necesitate, cît şi de fidelitatea faţă de modelul oferit de familia divină. De la Sf. Toma şi pînă la Bossuet şi fără ca Luther să aibă ceva de spus împotrivă, cetatea oamenilor trebuia să funcţioneze pe principiul cetăţii lui Dumnezeu aşa cum fusese descrisă de Sf . Au-gustin. Pentru majoritatea gînditorilor postantici, exemplul istoric al vechilor democraţii era un eşec. Gîndirea politică asupra formelor posibile de stat fusese marcată atit de condamnarea lui Platon (democraţia este un mod de guvernare , juvenil şi pestriţ", scrie el în Republica), cît şi de aceea a părinţilor bisericii (toţi creştinii îl numeau pe Dumnezeu ,,Domnul") şi s-a concentrat asupra căutării celor mai bune forme de monarhie.

O dată ce ne-am însuşit ideea că numai puterea unui rege putea sta la baza eficienţei unui stat, o dată ce am admis cauţionarea divină a monarhiei („Regele domneşte pe pămînt aşa cum Dumnezeu domneşte în ceruri", scrie Bossuet), trebuie neapărat să fim de acord cu fraza Sf. Pavel: „Toată puterea vine de la Dumnezeu."

Dar, pentru a institui definitiv validitatea monarhiei, în acele vremuri cînd s-a născut raţionalismul, mai trebuia ca regele, statul, credinţa şi raţiunea să fie împreună. Astfel, raţiunea de stat gîndită de Machiavelli şi pusă în practică de Richelieu se suprapune asimilării regelui de către stat, apoi noţiunea unei superiorităţi a regelui faţă de guvernul său; de aici vine, probabil, triumful monarhiilor din anul 1000 şi pînă la revoluţia franceză: „Eu îmi sînt propriul prim-ministru", răspunde tînărul Ludovic XIV consilierilor săi atunci cînd aceştia îl întreabă care e numele succesorului lui Mazarin. „Statul sînt eu!", afirmă puţin mai tîrziu Regele Soare pentru a descuraja pe oricine îi contesta decretele.

Liderul este un strateg, un organizator şi chiar, uneori, un vizionar. Legile pe care le proclamă vin din ceruri pentru a pune ordine

90 46

NAŞTEREA STATELOR NAŢIUNEA, REGELE, GREDINŢAîn viaţa oamenilor: Solimán Magnificul (pentru turci, „Soliman legiuitorul") are grijă să normeze totul şi instituie un stat care a stârnit admiraţia întregii Europe. Calvin acţionează ca un monarh, dînd decrete pentru toate aspectele vieţii cotidiene. Car ol Quintul, Elisa-beta a Marii Britanii, Cromwell, Genghis Han sau Tamerlan au administrat intimitatea cuplurilor, ca şi relaţiile sociale. Statul, administrat de monarh în numele dreptului divin, şterge orice consens democratic. Uneori, chiar şi revoluţiile vin de sus: Petru cel Mare împinge cu forţa vechea Rusie în modernitate, Frederic II impune cauza prusacă şi protestantă supuşilor săi sceptici şi armatei sale neliniştite; Gustav Adolf de Suedia va purta războaie în numele credinţei luterane şi va reuşi să-şi convingă parlamentul de utilitatea unei diplomaţii defensive fondată pe puterea unei armate reînnoite. Henric IV schimbă tabăra şi impune adversarilor şi partizanilor lui o pace fondată pe puterea negustorilor. în Anglia, Elisabeta, care nu avea încredere în feudali, mizează pe cavalerii industriei şi face din comerţul internaţional o armă de luptă, creează în întregime o marină comercială finanţînd, în acelaşi timp, corsari îndrăzneţi şi devotaţi persoanei sale.

Noul stat, chiar autocratic, trebuie să asigure prosperitatea colectivă. Astfel, îi datorăm iniţiativa descoperirii insulelor atlantice, a coastei africane şi a drumului spre Indii prin sud unui monarh pasionat de explorarea maritimă. Henric Navigatorul, care a părăsit curtea Portugaliei pentru a merge să viseze pe promontoriul de la Sagres, în faţa valurilor Atlanticului, a făcut din descoperiri o cauză naţională finanţată de stat. în numele patriei şi al credinţei, o naţiune mică declanşează marea mişcare care urma să asigure Europei supremaţia în lume. în aceste ceţuri s-au pierdut liderii navigaţiei europene, ale căror certitudini, fondate pe ipoteze vagi şi o credinţă nezdruncinată în forţa creştinismului, au provocat tot atîtea minuni pe cît de multe orori: în treizeci şi trei de zile, Columb a ajuns în Lumea Nouă; Vasco da Gama, Amerigo Vespucci, Jacques Cartier şi Ferdinand de Magellan au făcut posibilă descoperirea necunoscutului cu ajutorul navei. Brusc, aventura descoperirilor a devenit o realitate imperială; visurilor universale ale lui Carol Quintul le-au corespuns masacrele conchistadorilor. Domnia credinţei a fost aceea a terorii şi a morţii. Idealul european, fondat pe universalitatea creştinismului şi pe divinitatea monarhiei, a căpătat o hegemonie mondi-

ală sprijinită pe cruzimea şi pe îndrăzneala cîtorva aventurieri; chiar dacă aceştia au fost simpli colonizatori sau adevăraţi războinici, ei au fost lideri în adevăratul sens al cuvîntului: o imensă acţiune de invadare şi de cucerire a Lumii Noi a urmat faptelor lor. Cu doar cî-teva sute de oameni, Cortes şi Pizarro au distrus imperii cu cîteva sute de oameni, lăsînd în urma lor ruinele unor civilizaţii strălucite, dar şubrezite de luptele interne. O dată cucerit Mexicul şi Cuzco, statul spaniol şi administraţia religioasă, mină în mînă, au continuat acţiunea armată. Referitor la colonizatorii spanioli şi portughezi care s-au instalat în America pentru a avea o viaţă mai bună, nu se poate spune nimic altceva decît că erau conchistadori în devenire: astfel, pentru că se plictisea pe pămînturile sale mexicane, Pizarro, la cincizeci de ani, a angajat o ceată de hidalgo leneşi pentru a ataca imperiul incaşilor. Cît priveşte pe cei care au rămas pe domeniul lor pentru a-şi exploata sclavii indieni aceştia au fost tot nişte lideri: bă-trîna Europă care era plină de aristocraţi ruinaţi şi de ţărani fără speranţă a pornit pe urma aventurierilor în căutarea tărîmului Eldorado.

Născută din dorinţa de a verifica o ipoteză ştiinţifică şi din voinţa de a răspîndi credinţa în lume, cucerirea Americii a fost asumată de lideri al căror profil şi comportament corespundeau cu acela al vremii: fără excepţie, fiecare descoperire făcută în numele lui Hris-tos era concretizată prin anexarea unui teritoriu în contul regelui. Pe fiecare plajă, după debarcare, pe coasta fiecărei văi, după cucerirea fiecărui oraş, crucile ridicate se amestecau cu drapelele naţionale, în timp ce un notar proclama noul nume al locului şi îi punea să-şi facă semnul crucii pe martorii acestei extinderi teritoriale a Europei în această lume necunoscută.

Astfel, descoperitorii au fost cu toţii lideri animaţi de ambiţia cruciadelor : extinderea teritoriului creştinătăţii, universalizarea puterii regilor din mica Europă şi concretizarea promisiunii de prosperitate pe care Vechiul Continent nu şi-o mai putea ţine.

Această necesitate de teritorializare a credinţei, alături de aceea a organizării ţărilor cucerite, a pus cu mai mare acuitate problema strategiei cuceririi şi a administrării teritoriilor ocupate. Imperiile antice puteau fi imense, fără îndoială; dar, în acel moment, populaţiile erau puţin numeroase şi pămîntul rămînea, în mare parte, un domeniu natural, populat cu animale sălbatice; de exemplu, cînd Ce-

47 93

NAŞTEREA STATELOR NAŢIUNEA, REGELE, GREDINŢA

zar ocupă Galia, acolo nu se aflau decît patru milioane de oameni pe întreg teritoriul administrat! In Germania, în aceeaşi perioadă, pădurea virgină formează un front continuu lung de peste o mie de kilometri de la nord la sud, adică de la Alpi la Marea Nordului. Lăţimea acestei păduri este şi ea impresionantă: din Bretania şi pînă în Ucraina, pe mii de kilometri, oamenii trăiesc în poieni.

O mie cinci sute de ani mai tîrziu, situaţia a evoluat clar: populaţia europeană s-a mărit cel puţin de cinci ori; o bună parte din pădure a fost defrişată la început şi apoi în tot timpul Evului Mediu. Numărul oraşelor mari a crescut în mod simţitor, iar suprafaţa cultivată a fost cadastrată cu o mare precizie. Ocuparea unui teritoriu în vremea lui Carol Quintul presupunea mult mai multă pricepere decît în timpul lui Cirus sau Augustus. Iată de ce liderii sînt mai buni organizatori decît în perioada precedentă, trebuind să ştie să îmbine capacitatea militară a cuceririi cu un ascuţit simţ al „urmărilor", am spune noi astăzi, în ceea ce priveşte administraţia. Din această nouă constrîngere se naşte, fără îndoială, această tendinţă atît de firească a liderilor postantici de a fonda state: după haosul invaziilor şi în-cepînd cu Evul Mediu timpuriu, Charlemagne îşi unifică imperiul mai curînd prin puterea administraţiei sale (un fel de stat dublu, condus de credinţă şi de rege cu ajutorul unor missi dominici) decît cu cea a armatelor. Mai tîrziu, Genghis Han stabileşte legea de la Yasa mongolă pe cel mai întins dintre imperiile pe care le-a cunoscut istoria, unificînd populaţii atît de diverse cum ar fi manciurienii, turcii şi ucrainenii. Saladin şi Soliman au făcut pe pămîntul Islamului aceeaşi muncă de organizare ca şi Carol Quintul în Europa — şi cu mai mare succes, de altfel, — îmbinînd simţul disciplinei militare cu acela al rigorii administrative. Fiecare lider încearcă să adauge înaltei tehnologii militare, necesară în orice perioadă, o tehnică de stat: economia devine o armă de luptă, credinţa, un instrument de propagandă, impozitul, o miză vitală, educaţia, un obiectiv prioritar; uciderea celor învinşi nu era de ajuns, ţările supuse trebuiau convinse să formeze elite colaboraţioniste şi să fie administrate după ce au fost cucerite.

Modernitatea se profilează în spatele muncii de organizare statală a liderilor postantici: posedarea unui teritoriu, înrădăcinarea de o' manieră specifică într-o identitate naţională definită de o credinţă, îmbinarea puterii tunurilor cu aceea a negustorilor, sanctificarea

muncii clericilor şi stabilirea unei raţiuni de stat ca instanţă supremă stăpînă peste destinele personale şi ale tuturor, acesta a fost aportul liderilor la desfăşurarea istoriei oamenilor, de la înfricoşătorul colaps provocat de invaziile barbare şi pînă la imensa speranţă născută de Revoluţia franceză.

Carol I cel MareStatuie ecvestră în bronz, secolul al IX-lea. Muzeul Louvre, Paris. Foto: Hubert Josse © Arhivele Photeb.

48 95

MitologieCa replică la legenda cultă a cavalerilor Me-sei Rotunde şi a regelui Arthur, trebuia creată o mitologie proprie, franceză. Cîntecul lui Roland, pe care gene-raţii de şcolari l-au în-văţat pe de rost, pare să fie deosebii de po-trivit. Adaptîndu-I gus-tului zilei, Victor Hugo şi toţi autorii romantici din secolul al XlX-lea au contribuit la crearea unei epopei naţionale, în Legenda secolelor, Charlemagne devine un mit: „Ficţiune uneori, dar niciodată falsificare", spunea Victor Hugo, care nu a ezitat să amestece is-toria cu miraculosul.

Nepot al lui Charles Martel, care a zdrobit în anul 732, la Poitiers, armatele arabe, fiu al lui Pepin cel Scurt şi al celebrei Berthe cea cu picioare lungi, Carol şi fratele lui Car-loman au fost foarte devreme învestiţi de către predecesorii lor cu o misiune importantă: să extindă regatul francilor către est şi sud. Deosebirile dintre cei doi fraţi sînt mari. Carol este un şef înnăscut, bătăios, şiret, răzbunător; Carloman este, prin temperament, închis în sine, mai puţin ambiţios, împărţirea regatului pare să-1 nedreptăţească pe Carol care, în ciuda dreptului său de prim-născut, moşteneşte partea cea mai săracă, cea care se întinde de-a lungul oceanului, pe cînd Carloman controlează partea centrală şi orientală, mai populată şi mai bine organizată, orientată către comerţul mediteranean şi bogata Italie.

■ A creştina pentru a domni

Carol începe să se înconjoare de cei mai buni cavaleri franci şi înăbuşă revoltele din Aquitania, din Bretania şi din Belgia.

încetul cu încetul, el capătă un prestigiu considerabil în

rîndurile francilor al căror şef unic devine în anul 771, la moartea fratelui său. Din acel moment, Carol încearcă să unească şi să mărească imensul teritoriu pe care îl stăpî-neşte. Fizicul lui robust, rezistenţa morală şi curajul său îi cuceresc pe tovarăşii săi. în ciuda înfrîngerilor considerabile din Spania şi împotriva saxonilor şi a lombarzilor, el merge înainte, urzeşte comploturi, încheie alianţe, se că-sătoreşte, divorţează sau îşi repudiază soţiile, după necesităţile politice ale momentului. Sfătuit de mama sa şi de cîţiva călugări, el visează să constru-iască în Europa o imensă federaţie de popoare creştinate sub dominaţia unui rege franc. încetul cu încetul, în-colţeşte în el ideea reconstituirii Imperiului Roman, dar care să aibă creştinismul drept principiu director.

Dintr-un barbar desfrînat, regele franc devine atunci pentru papalitate „un zid de apărare a creştinătăţii".

■ Miza culturalăCarol încearcă să facă uitate masacrele de la Pamplona său execuţia celor 5000 de războinici ai regelui saxon Widii-

kind; regatul lui nu poate fi desăvîrşit, gîndeşte el, decît dacă anarhia care domneşte în Occident lasă locul unui stat prosper.

Carol este german; el nu ştie nici să scrie şi nici să citească, nu înţelege latina,/ iar credinţa lui creştină, chiar dacă este sinceră, nu-i tiranizează faptele şi gesturile. Insă el este fascinat de tot ceea ce înseamnă Antichitatea romană. Rege franc, el visează pacea, o monedă stabilă şi comerţ, oraşe mari şi ordonate. Vrea să fie ca şi Cezar, Augustus sau Constantin.

■ Proiectul imperialMenţinînd vechile instituţii germanice care domnesc asupra raporturilor dintre nobilii feudali, Carol se foloseşte de noul lui titlu de împărat (a fost încoronat în mod simbolic de către papă în ziua de

Crăciun a anului 800) pentru a-i convinge pe vasalii săi de necesitatea de a reconstitui cunoştinţele vechiului Imperiu Roman. Sarcina lui nu e uşoară: obiceiurile germanice sînt adînc înrădăcinate, chiar dacă se bazau pe tradiţia orală. Pentru a le înlocui cu un drept scris, trebuie ca fiecare să înveţe să citească. Carolus Magnus (în latină: Carol cel Mare) îi obligă atunci pe toţi demnitarii, funcţionarii şi consilierii săi să-şi trimită copiii la şcoală! în acest scop, el va ordona restaurarea, sub autoritatea sa şi acea a bisericii, a unui sistem şcolar mai bine adaptat necesităţilor timpului. Cu ajutorul cîtorva intelectuali cum ar fi Alcuin de York, Petru din Pisa sau Paul Diaconul, Charlemagne a scos „Eu-ropa" din noaptea timpurilor barbare. A supraveghea şi a

domniCharlemagne a decis să-şi împartă imperiul în 250 de pagi (de la cuvîntul latin „pa-gus" care înseamnă „sat") şi ai căror locuitori, numiţi pagen-ses, în special lucrători ai pămîntului, au dat numele lor („pay-sans") agricultorilor francezi.

Pentru a fi la curent cu tot ceea ce se întîmpla în imperiu, Carol şi-a instalat un sistem mixt de supraveghere, deo-potrivă laic şi religios. Mergînd întotdeauna împreună, un conte şi un episcop vizitau toate cantoanele (pag/) pentru a arbitra litigiile în numele regelui şi în numele lui Hristos.

Carol I cel Mare, zis Charlemagne(742-814)

Rege franc, împărat al Occidentului din anul 800 pînă la sfîrşitul vieţii Primul

împărat „european"

Acest barbar analfabet şi petrecăreţ a réinventât şcoala şi a impus ideea unui Occident care prevestea Europa de astăzi.

Charlemagne teolog ?Biserica carolingiană era, de departe, cea mai puternică din Occidentul creştin; numărul arhiepiscopilor (peste cincisprezece) demonstrează clar importanţa implantării catolicismului în rîndul unei populaţii foarte numeroase. Totuşi, această biserică era divizată de disputele catolicismului primitiv asupra naturii lui Hris-tos sau asupra unor probleme mai concrete, cum ar fi celibatul preoţilor... Charlemagne, care, cu numeroasele sale căsătorii şi cu cortegiul de concubine, nu putea să fie dat ca exemplu, a convocat, cu toate acestea, în anul 794, un sinod la Frankfurt. Acolo s-a discutat despre divinitatea lui Hristos. Dorind să-i fa-că pe plac papei, regele franc a orientat sinodul către o condamnare fără drept de apel a tezelor Orientului creştin. Adunarea prelaţilor a interzis deci cultul icoanelor, căsătoria preoţilor şi, în special, erezia „adopţionistă": Felix de Urgel afirmase, într-adevăr, că Hristos nu a devenit fiul lui Dumnezeu decît în momentul în care a fost botezat! Ca recompensă pentru această excelentă lucrare împotriva ereziei, papa l-a încoronat pe Charlemagne la Roma în ziua de Crăciun a anului 800.

9G 37

Otto I cel Mare(912-973)

Rege german, apoi împărat al Sfîntului Imperiu din 962 pînă la sfîrşitul vieţii Un

Charlemagne al germanilorEl a făcut din Germania devastată un stat puternic şi prosper, capabil să ţină

piept însuşi papei. Succesul lui s-a concretizat în jurul unei noi idei, aceea a

naţiunii germane.

Wilhelm Cuceritorul(10277-1087)

Duce al Normandiei în 1035, apoi rege al Angliei din 1066 pînă la sfîrşitul vieţii

Bastardul care a creat Anglia

Ambiţios, viclean şi violent, acest viking născut în Franţa a reuşit să instaleze o monarhie durabilă pe o insulă sfîşiată, în mod tradiţional, de războaie între clanuri şi de invazii.

Poveste de dragosteLa început, Otto nu a văzut în Adelaida de-cît văduva unuia dintre rivalii săi. A se căsători cu ea nu a fost, deci, decît o abilă manevră politică. însă cuceritorul Romei s-a îndrăgostit de frumoasa italiancă şi a asociat-o guvernării sale. După moartea lui Otto şl a fiului său, Adelaida, bunica tî-nărului rege Otto III, a condus Imperiul timp de opt ani, pînă în anul 1010, şl a încercat chiar să realizeze unul din visurile soţului ei, şi anume o ali-anţă cu bizantinii.

Prăbuşirea Imperiului Caro-lingian, presiunea puternică a popoarelor slave, invaziile scandinave şi certurile dinastice au împins Germania medievală, într-un secol, într-o dezordine de nedescris. Fără îndoială, de la Tratatul de la Verdun, în 843, exista o Germanie guvernată de un rege, cuprinsă între Franţa, Alpi, Marea Nordului, barbarii din est şi hoardele vikingilor. în realitate însă, nici o putere centrală credibilă nu a reuşit să se facă auzită timp de un secol; preocupaţi de ei înşişi, ducii de Alemania, de Saxa, de Bavaria, de Franconia, de Tu-ringia, de Suaba şi de Lorena au luptat, de bine, de rău, împotriva dezordinilor din exterior şi din interior cu rezultate mediocre.

■ Naşterea GermanieiA trebuit ca Otto I să urce pe tronul Saxei, în anul 936, pentru ca un veritabil proiect colectiv german să capete formă. Animat de visul de a reconstrui Imperiul Roman, Otto şi-a exprimat încă de la încoronare, la vîrsta de 24 de ani, dorinţa de a se situa în fruntea unei mari mişcări de unificare

a ducatelor germane sub o autoritate care ar dispune de un prestigiu imperial. Modelul roman sau bizantin, ca şi exemplul, mai recent, al Imperiului Carolingian păreau ac-ceptabile nobililor Germaniei.

în ciuda numeroaselor conspiraţii (emanînd mai ales de la propriul frate şi de la cîţiva duci neîncrezători), Otto a reuşit să cîştige unanimitatea în jurul proiectului de reunifica-re a Germaniei cu Italia. De altfel, toţi germanii erau de acord cu ideea de a-i alunga pe vikingi şi pe slavi.

Otto s-a dovedit a fi un strateg la fel de bun atît pe cîmpul de luptă, cît şi în materie de diplomaţie. El a obţinut sprijinul poporului alungîndu-i pe invadatorii vikingi, polonezi şi maghiari; a cucerit favoarea bisericii oferindu-le episcopi-lor, pe care îi numea personal, tot felul de facilităţi. A cucerit simpatia nobilimii pe care a lăsat-o să cucerească Italia, pe care a anexat-o prin căsătoria cu frumoasa Adelaida, văduva regelui Lothar.

Anul 962 marchează, dincolo de naşterea Sfîntului Imperiu Roman Germanic, şi pe cea a naţiunii germane.

Povestea lui Wilhelm de Nor-mandia, supranumit la începuturile sale Wilhelm „Bastardul", dar devenit, pentru posteritate, Wilhelm Cucerito-rul, este aceea a unei ascensiuni fireşti: fiindu-i contestate drepturile, dispreţuit pentru naşterea lui din flori, molestat fizic în întreaga lui copilărie, Gustav şi-a creat încetul cu încetul o legitimitate regală elimi-nîndu-şi adversarii. Dar el a înţeles utilitatea unui proiect comun. Astfel, Wilhelm a putut, cu sprijinul clerului şi al unei nobilimi bine garnisite cu fiefuri, să impună ideea unui regat anglo-normand, de o parte şi de alta a canalului Mînecii.

■ Wilhelm Bastadrul devine duce

Desemnat ca succesor al său de Robert Magnificul, „fiul servitoarei" ştia să fie generos: el a consolidat puterea normanzilor recompensîn-du-şi aliaţii, cîştigînd şi asentimentul învinşilor. Norman-dia, pacificată şi unificată sub autoritatea conjugată a ducelui, a vasalilor lui şi a bisericii, a început să existe pe deplin, ca o adevărată provincie a Franţei.

în ciuda atacurilor neîncetate la frontiere, tînărul duce a adunat sub autoritatea sa nobilimea vikingă propunînd un obiectiv ambiţios: consolidarea dominaţiei normande în Franţa şi instalarea ei durabilă în Anglia, spre beneficiul tuturor.

■ Wilhelm CuceritorulDupă ce i-a ţinut la respect pe regele Franţei şi pe contele de Anjou, Gustav a folosit o dispută dinastică drept pretext pentru a invada Anglia saxonă. El a ridicat o armată de aventurieri normanzi promi-ţîndu-le marea cu sarea, a de-barcat în Anglia, 1-a strivit pe regele saxon Harold II la Has-tings în 1066, apoi în acelaşi an, de Crăciun, s-a încoronat rege la Westminster.

■ Wilhelm RegeleAceastă reuşită fulgerătoare a fost consolidată de o muncă administrativă considerabilă; la 20 de ani după Hastings, 60 000 de feudali şi proprietari, saxoni şi normanzi, au jurat fidelitate lui Wilhelm prin jurămîntul de la Salisbury.

Legitimitatea actuală a coroanei britanice se bazează tot pe această veche promisiune...

Cadastrul şi paceaAjutat de oamenii bi-sericii înzestraţi din belşug cu averi după cucerire şi de seniorii normanzi beneficiari ai generozităţii sale, Wilhelm a făcut ca-dastrul tuturor propri-etăţilor Angliei ocupate, ale saxonilor învinşi, ca şi ale noilor stăpîni normanzi. Acest lucru a fost realizat cu o precizie atît de mare şi cu atî-ta echitate încît nu au existat contestaţii. Un text vechi. Cronica anglo-saxonă. istoriseşte că „nu a fost nici un metru de pă-mînt, nici o vacă şi nici un porc care să nu fi fost introdus în carte." Acest cadastru, Domesday book, serveşte uneori şi as-tăzi ca un document de referinţă pentru notarii britanici!

50 99

Grigore VII Hildebrand(cea 1020-1085)Papă din 1073pînăîn 1085

Secolele al IX-lea şi al X-lea au înregistrat pentru instituţia papală o lentă coborîre în infernul desfrîului, al corupţiei şi al comploturilor de palat.

■ Vaticanul discreditatPapa loan VIII a murit de foame în celula sa, Ştefan VI a fost sugrumat; loan X a pierit şi el în închisoare, în timp ce succesorul său loan XI a su-pravieţuit 22 de ani în captivitate, loan XII, numit de un şef barbar care domnea la Roma, s-a distins printr-o viaţă extrem de desfrînată. Benedict VI a fost şi el sugrumat, iar loan XIV a fost asasinat în timpul unei slujbe. Lui loan XVI i s-au scos ochii şi i-a fost tăiată limba din ordinul lui Otto I, împărat al Germaniei. Grigore V a murit otrăvit, Benedict IX era atît de destrăbălat încît a fost alungat de ro-manii înşişi. Cît despre Grigore VI, acesta a fost destituit pentru că şi-a cumpărat numirea cu 2000 de livre de aur. Ce s-a întîmplat cu succe-sorii lui Petru?

■ Evangheliile uitateîn această atmosferă de decadenţă politică şi morală, papa-

litatea nu putea servi drept model pentru eşaloanele inferioare ale ierarhiei catolice.

Lăsaţi la voia lor, animaţi de motivaţii care nu aveau nimic religios, episcopii, numiţi de regi, nu erau decît gestionarii interesaţi de imense domenii unde domnea sclavia. Abaţi şi călugări duceau o existenţă confortabilă sau chiar luxoasă, făcînd negoţ cu produsele de pe pămîntu-rile lor.

în mod logic, aceste funcţii erau rîvnite şi, deci, supuse unor mari rivalităţi. Ele erau obţinute prin corupţie, sub toate formele ei. Acest trafic de funcţii ecleziastice, numit „simonie", submina în mod real autoritatea morală a oamenilor bisericii asupra poporului simplu. In acea perioadă, milioane de ţărani europeni s-au reîntors la păgînism, în special în Germania şi Franţa, unde vechile culte celtice şi germanice au lansat marea mişcare a vrăjitoarelor şi a vrăjitorilor.

■ Biserica divizatăîntre biserica orientală, vorbind greaca, relativ stabilă şi autonomă în interiorul Impe-

riului Bizantin, şi biserica romană, vorbindlatina, o biserică slăbită, dependentă şi discreditată, prăpastia se lărgea din ce în ce mai mult. Dincolo de certurile dogmatice asupra naturii divine a lui Iisus sau asupra celibatului preoţilor, exista un clivaj mult mai profund; dispute de influenţă, probleme de întîietate şi diplomaţii rivale au condus biserica la o schismă definitivă în-cepînd cu anul 1054.

■ Biserica revigoratăCel mai energic papă pe care 1-a cunoscut biserica de la Grigore cel Mare a fost, fără îndoială, german; numele său, Hildebrand („flacără clară") evocă această origine. Acest şambelan, care nu era nici măcar preot, ocupa funcţii politice în serviciul papalităţii a cărui putere dorea să o restaureze. Geniul său a constat în a explica atît ierarhiei catolice, cît şi masei de fideli din Europa Occidentală necesitatea unei reforme rapide pentru a evita o dispariţie definitivă. O dată hirotonisit preot şi numit papă aproape în aceeaşi zi, el a ales doi cai de bătaie susceptibili de a face unanimitatea în jurul unui program de restaurare: eliberarea papalităţii de sub tutela imperială şi moralizarea practicilor bisericii pentru a recîş-tiga inima fidelilor reîntorşi la păgînism.

Nu se poate înţelege succesul misiunii fără a măsura abilitatea politicii voluntariste a lui Grigore VII Hildebrand care a ştiut să ameninţe cu un naufragiu al bisericii

pentru a-i uni pe toţi cei care aveau interes în supravieţuirea bisericii.

Grigore VII a început să impună noul mod de alegere a papilor, care s-a menţinut pînă astăzi, de un colegiu de cardinali. Pînă atunci, desemnarea papei era supusă capriciilor politicii împăraţilor Europei. Acest decret, edictat în 1057 sub un alt papă al cărui consilier era pe atunci, a fost urmat de un alt edict care excomunica, din anul 1059, orice episcop, preot sau călugăr căsătorit. Concubinajul şi poligamia au fost şi ele condamnate. O dată ales papă, Hildebrand a înăsprit sancţiunile începînd cu anul 1073. Luînd în mînă personal numirea episcopi-lor, el a făcut să dispară in-vestitura laică şi i-a înlocuit pe toţi prelaţii corupţi.

încetul cu încetul, impresionaţi de această întoarcere la rigoarea evanghelică, fidelii bisericii occidentale au regăsit drumul spre credinţă.

■ Biserica contestatăConflictul cu împăratul Hen-ric IV al Germaniei, care părea că se întorsese în avantajul lui Grigore VII după umilirea suportată de Henric la Canossa, a reizbucnit în anul 1080. Papa a trebuit să-1 excomunice din nou pe împăratul recalcitrant. De data asta, Grigore a fost cel care a trebuit să cedeze: ameninţat în mod direct, papa a fugit la Sa-lerna în 1085 şi a murit la puţină vreme după aceea. Dar îşi îndeplinise misiunea: reorganizarea bisericii.

Canossa, împăratul umilitDin anul 1075, Grigore a excomunicat mai mulţi episcopi germani, consilieri ai împăratului Henric IV de Germania. în anul următor, el l-a exco-municat pe suveran, dezlegîndu-i chiar pe supuşii săi de orice obligaţie de ascultare. Profitînd de situaţie, nobilii germani i-au cerut lui Henric să se supună, temîndu-se de o revoltă generală a ţăranilor din ţară.

în ianuarie 1077,împăratul s-a dus,deci, la castelul dinCanossa, unde Gri-gore era în vizită. îm-brăcat într-un veşmîntde aba, cerîndu-şiiertare, Henric a aş-teptat trei zile în vînt şifrig pentru ca papa săridice bula excomuni-cării şl să-l repună îndrepturi._____________

Reformatorul ultimei şanseSupunerea papilor faţa de împăraţii germani sau faţă de aristocraţii locali, corupţia de la Vatican şi pînă la cea mai mică mănăstire, schisma din Orient, toate prevesteau sfîrşitul bisericii.

Celibatul preoţilorIstoria bisericii nu per-mitea realizarea unei alegeri clare în favoa-rea unei abstinenţe stricte a preoţilor creştini, însă nume-roase concilii reco-mandaseră ferm celi-batul, pentru a se evita crearea unei caste ereditare ecleziastice. Totuşi, în anul 1000, clerul european era căsătorit în proporţie de 50%. Cealaltă jumătate trăia în concubinaj şl, uneori, profita de avantajele poligamiei. Celibatul era foarte rar: excepţional, iar funcţiile se transmiteau deja din tată în fiu!

10051

Urban II(10427-1099)Papă din 1088 pînă la sfîrşitul vieţii

Un papă al cruciadeiIngrijindu-se să consolideze efectele reformei gregoriene, Urban II a reuşit să unească sub stindardul bisericii de la Roma o Europă sfîşiată pe care a lansat-o la atac împotriva Islamului.

Sfîntul Bernard (Bernard de Clairvaux)(1090-1153)Om al bisericii

Teoreticianul cruciadeiAflată la strîmtoare, biserica îşi găsise reformatorul în persoana lui Grigore VII şi un luptător în Urban II. Dar ea avea nevoie şi de un intelectual: acesta a fost Sfîntul Bernard.

Aşa vrea Dumnezeu!Urban şi-a lansat apelul la războiul sttnt la Clermont d'Auvergne, în picioare pe o estradă de lemn în faţa a circa 8000 de şerbi şl baroni. Acest discurs, al cărui text s-a păstrat, era extrem de violent şi se baza pe trei argumente: o rasă blestemată îl oprimă pe creştinii din Ţara Sfîntă; su-prapopulata Europei sărăceşte şi toată lu-mea va putea face avere în cruciadă; Iertarea este dobîn-dltă pentru toţi cruciaţii. Mulţimea a răspuns: „Dees li volt!", şl flecare şi-a desenat o cruce pe frunte sau pe piept. Urban le-a cerut atunci cruciaţilor să facă din „Aşa vrea Dumnezeu!" cuvîntul de ordine al războiului împotriva Islamului.

în ciuda eforturilor ilustrului său predecesor, Grigore VII, instituţia ecleziastică europeană era marcată de mai multe secole de rătăciri şi de lipsă de credibilitate. Redresarea, realizată rapid şi de o manieră au-toritară de Grigore VII, cerea să fie confirmată de o mare mişcare unitară susceptibilă de a face uitată corupţia, excomunicările, ereziile şi schismele.

Papa Silvestru II lansase primul ideea unei lupte comune a creştinătăţii pentru locurile sfinte începînd cu anul 1001, însă expediţia eşuase pe coastele Siriei. Grigore VII în persoană predicase reunifica-rea tuturor armatelor creştine sub flamura lui Hristos. Doar Urban II a reuşit să impună, la conciliul de la Clermont din anul 1095, principiul unei ridicări în masă a creştinilor împotriva islamului. Prelaţii şi-au dat foarte repede seama de utilitatea unei astfel de acţiuni. Mai rămînea să fie convinse nobilimea şi diferitele popoare ale Europei...

■ Convingerea scepticilor

Pentru aceasta, Urban II s-a transformat în ambasador si în

conducător, înmulţindu-şi in-tervenţiile pe lingă adunările provinciale. El a propovăduit războiul sfînt, singurul care putea să aducă soluţii problemelor economice, politice şi religioase ale creştinătăţii. A promis iertarea pentru voluntari şi o indulgenţă deplină pentru toţi martirii lui Hristos care urmau să cadă în lupta pentru credinţă. I-a eliberat şi amnistiat pe prizonieri, i-a eliberat pe sclavi şi i-a graţiat pe condamnaţi.

■ Cîştigarea războiului sfînt

Marea mişcare de solidaritate căreia călătoriile necontenite ale acestui papă cruciat i-au dat naştere s-a concretizat în cele din urmă: din toate părţile, o imensă armată de invazie unită prin curaj şi credinţă, dar şi prin interes şi momeala cîştigului, a pecetluit soarta turcilor care deţineau Ierusalimul. Această primă cruciadă, lansată de Urban II a fost, de fapt, şi singura victorioasă: alcătuită din săraci, aventurieri, călugări soldaţi şi chiar din copii, această armată heteroclită, în zdrenţe, epuizată dar hotărîtă, a recucerit Ierusalimul care a rămas creştin pînă în anul 1187.

Bernard de Clairvaux provenea din nobilimea burgundă. Studiile sale l-au condus în mod firesc spre preoţie. Temperamentul său, deopotrivă mistic şi combativ, a făcut rapid din el conducătorul mişcării conservatoare a bisericii.

■ Lupta pentru ortodoxie

Opunîndu-se în mod hotărît tezelor lui Abelard şi ale celor care erau numiţi, în epocă, „filozofii dialecticieni", Bernard de Clairvaux a denunţat cu putere erezia catară.

Elocinţa sa înflăcărată 1-a făcut celebru în toate oraşele unde îşi ţinea predicile. Orator ascultat şi temut, el a intervenit în disputa dinastică a fal-sului papă Anaclet şi, graţie acestui fapt, a căpătat o importanţă din ce în ce mai mare în viaţa politică internă a bisericii. El a dezvoltat în sînul ei, neîncetat, teze marcate de o ortodoxie atît de strictă încît a mers pînă la condamnarea împodobirii bisericilor, activitate pe care o considera „frivolă şi inutilă pentru Hristos". îngri-jindu-se să redea creştinătăţii dinamismul necesar, el a fost obligat să reînsufleţească spiri-

tul războiului sfînt. Străbătînd Europa pentru a organiza o nouă înrolare în masă, el a iniţiat cea de-a doua cruciadă.

■ Lupta pentru Ţara Sfîntă

Prima expediţie, cea din anul 1096, a avut un adevărat succes : prin valuri succesive, ea a reuşit să cucerească toate marile oraşe de pe coasta Palestinei, ameninţîndu-i pe turci pînă în Siria şi Asia Mică. Dar, după cincizeci de ani de război de apărare, musulmanii au reuşit să recucerească, una cî-te una, cetăţile ocupate. La sfatul lui Bernard, papa Euge-niu III a proclamat cruciada în 1146. în faţa pieţei catedralei din Vezelay, elocinţa lui Bernard a însufleţit mulţimile. Regele Ludovic VII a devenit public cruciat, urmat de mii de cavaleri. împăratul Germaniei Conrad III a făcut la fel. Această a doua cruciadă, a cărei necesitate Bernard a arătat-o într-una din lucrările sale din anul 1136, a fost, fără îndoială, un eşec militar, deoarece Damascul nu a fost cucerit. însă creştinătatea îşi regăsise un nou entuziasm al credinţei luptătoare.

RigurosOstil oricărei forme de noutate în dogma şi ritualul creştin, Bernard de Clairvaux l-a combătut pe Abelard şi pe primii scolastici. El a condamnat scrierile acestora în sino-durile de la Solssons şi Sens. în faţa subtilelor dizertaţli ale maestrului asupra problemei Trinităţii, Bernard aducea celebrul său: „Singura mea ştiinţă este aceea a lui llsus. Nu-I cunosc decît pe Hristos cel crucificat."

10252

Saladin (Salâh ad-Din)(1137-1193)Prinţ kurd, şef al musulmanilor din Palestina din anul 1175 pînă la sfîrşitul vieţii

Omul care a dus la eşecul cruciadelor

El a opus dezbinării şi impetuozităţii creştinilor unitatea şi răbdarea mu-sulmanilor. Şef de armată strălucit şi credincios sincer, el a atins idealul vieţii sale: cucerirea Ierusalimului, care se afla sub stăpînirea francilor.

Richard I Inimă de Leu(1157-1199)

Rege al Angliei din anul 1189 pînă la sfîrşitul vieţii Cel

mai celebru dintre regii cruciaţiRichard a fost viteazul cavaler care lipsea creştinătăţii devenite cinică şi

calculată. Cu el, cruciada şi-a redobîndit strălucirea, în lipsa unei victorii

durabile.

Fair-playRichard Inimă de Leu a fost, se pare, singurul conducător creştin pe care Saladin l-a respectat. în plin răz-boi, el îi trimitea medici duşmanului său bolnav. Dacă acesta rămînea fără cal pe un cîmp de bătălie, îi trimitea un alt cal. A semnat zeci de ar-mlstiţli cu Richard şi, dacă papa nu s-ar fi opus, englezul s-ar fi căsătorit cu una din surorile lui Saladin, punînd astfel capăt unui secol de război, însă stima reciprocă pe care şi-o purtau cei doi bărbaţi însemna prea puţin faţă de interesele care se aflau în joc. Ierusalimul a fost, deci, cucerit, iar Richard şi-a aflat sfîrşitul în Franţa...

Urmîndu-i marelui calif Nur ad-Din, Saladin a fost învestit cu greaua sarcină de a-i alunga pe franci, unind Siria cu Egiptul.

■ ContracruciadaPentru a-şi atinge scopul, el i-a unit pe toţi războinicii din Islam cu aceeaşi deviză: „Moarte necredincioşilor". După ce i-a eliminat pe opozanţii din tabăra sa, el a avut înţelepciunea de a-i dezbina pe adversarii săi, aplicînd, rînd pe rînd, politica păcii şi a războiului. Prefera să semneze un armistiţiu, cople-şindu-i pe adversarii lui cu daruri atunci cînd se simţea în inferioritate. Simţul onoarei îl făcea să-şi respecte duşmanii, dar nu se dădea niciodată în lături să folosească cea mai neaş-teptată dintre generozităţi sau cruzimea cea mai atroce pentru a tulbura tabăra cruciată.

■ Căderea Ierusalimului

Faţă de el, francii s-au dovedit a fi nechibzuiţi. Sarcina lui a fost uşurată mult de lăcomia acestor aventurieri care cuceriseră Ţara Sfîntă pentru tarlaua împrejmuită a ambiţiilor lor personale. Creştinii au pierdut Ierusali-

mul în anul 1187. Acest eveniment a declanşat cea de-a treia cruciadă, dar Saladin a ştiut să-şi însufleţească trupele: pentru el, aceşti jefuitori creştini nu erau decît nişte barbari. în multe bătălii, el a ridicat entuziasmul soldaţilor făcîndu-i pe cavalerii creştini să cadă în capcane grosolane. El îi lăsa să moară de sete înfundînd fîntînile, îi lăsa să aştepte două zile în arşiţă, îmbrăcaţi în armuri, înainte de a-i ataca pe timpul nopţii, sau se făcea că-i eliberează pe prizonieri pentru a le adormi suspiciunile. Ştia să fie şi necruţător: sălbăticia templierilor şi cavalerilor ospitalieri l-a împins uneori la represalii crude.

A răzbunat onoarea tuturor musulmanilor executîndu-1 el însuşi cu sabia pe Reginald de Châtillon, ultimul rege al Ierusalimului. Nu acesta o răpise pe sora lui Saladin, în plin armistiţiu, proferînd apoi blasfe-mii la adresa profetului Maho-med, promiţînd să radă de pe faţa pămîntului Mecca, Kaaba şi mormîntul acestui „blestemat de cavaler"? în cele din urmă, Saladin i-a respins pe creştini în cîteva oraşe de pe coastă, punînd capăt speranţelor născute de prima cruciadă.

Fiu al lui Alienor de Aquita-nia, Richard şi-a început cariera politică refuzînd tutela tatălui său, Henric II, preferîndu-1 pe regele Franţei, Filip Augus-tus. Din luptă în luptă, el şi-a creat o reputaţie de războinic curajos. Irascibil, schimbător şi generos, Richard îşi caută modelele în vechea cavalerie.

El a devenit un exemplu pentru toţi fiind primul care a devenit cruciat după anunţarea cuceririi Ierusalimului de către Saladin. Richard nu se simte deloc englez. El este, înainte de toate, un cavaler normand care ştie să mînuiască lancea daneză pe cîmpul de luptă. în realitate, el nu a petrecut în Anglia decît cîteva luni, spre sfîrşitul domniei sale.

Pentru moment, datoria îl cheamă spre Ţara Sfîntă. El îl convinge pe prietenul şi rivalul său Filip Augustus, rege al Franţei, să pornească în cruciadă, împăratul Germaniei, Frederic Barbarossa, nu poate să facă altceva mai bun decît să devină, la rîndul lui, cruciat.

■ Richard devine Inimă de Leu

încoronat rege la treizeci de ani, Richard conduce, în mod

firesc, cea de-a treia cruciadă: Filip Augustus nu are decît douăzeci şi trei de ani, iar Frederic Barbarossa s-a înecat în mod stupid într-un rîu din Turcia.

Richard, ahtiat după maşini de război şi expert în atacuri asupra locurilor întărite, cucereşte într-o săptămînă Saint-Jean-d' Acre, pe cînd Filip Augustus bătuse pasul pe loc timp de şase luni. Conducerea cruciadei îi revine în întregime atunci cînd regele Franţei, dezamăgit că nu dobîndise nici un laur din această aventură cavalerească, se retrage şi se întoarce în ţara sa, pretextînd că ar fi fost bolnav.

■ Cruciada bărbaţilor onorabili

Războiul ia atunci o întorsătură curioasă şi confuză: între încăierări, război deschis şi politeţe, ostilităţile aduc faţă în faţă doi oameni care se stimează: Richard şi Saladin. Execuţii în masă, schimb de cadouri, accese de generozitate şi excese de cruzime duc la un rezultat atenuat: Richard a recucerit coasta Palestinei, dar nu şi Ierusalimul. Saladin, generos, acordă liberă circulaţie pelerinilor în Oraşul Sfînt.

Odiseea lui RichardSupărat că nu s-a pu-tut acoperi de glorieîn Palestina, la fel caRichard, Filip Augus-tus îl ajută pe loan fă-ră de Ţară să-l ia co-roana lui Richard,luat prizonier în Ger-mania pe cînd seîntorcea din ŢaraSfîntă. Contra uneirăscumpărări aduna-te în urma presiuniiexercitate de popor,în fruntea căruia s-aaflat foarte „cine-matograficul" RobinHood (zis şi „Robin alCodrilor"), Richard îşireia tronul şl îl atacăimediat pe regeleFranţei. După ce aconstruit la frontierade sud a Normandielcelebrul Château-Galllard, moare într-un asediu împotrivaunuia dintre vasaliisăi trădători, contelede Limoges.__________

53 105

Sfîntul Francesco d'Assis! (1182-1226) şi Sfîntul Dominic (1170-1221)Feţe bisericeşti

în căutarea unui ideal al EvangheliilorMergînd împotriva curentului faţă de biserica timpului, ei au făcut din sărăcie cea mai înaltă dintre virtuţile creştine şi au declanşat o mare zguduire morală într-o instituţie discreditată.

Ludovic cel Sfînt (Ludovic IX)(1214-1270)Rege al Franţei din 1226 pînă la sfîrşitul vieţii

Justiţia şi credinţaNepot al lui Filip Augustus şi bunic al lui Filip cel Frumos, Ludovic cel Sfînt apare ca un om blajin în mijlocul acestor războinici. însă idealurile sale l-au făcut să pună adesea mîna pe arme.

Păsărelele InchiziţieiSfîntul Francesco era un om blajin şi plin de bunătate: iubirea lui pentru creaţia divină îl făcea să considere păsările nişte surori. Era de asemenea un mistic, animat de cre-dinţă şi convins de vocaţia sa. Din acest punct de vedere el se apropie de Sfîntul Dominic care a de-clanşat cruciada îm-potriva alblgenzilor. Astfel, unii preoţi cer-şetori au participat activ la ororile Inchizi-ţiei, creată la puţină vreme după aceea. Ei combăteau erezia în numele purităţii dogmei catolice cu aceeaşi rigoare în-fierbîntată care le anima toate faptele. S-au ilustrat în mod deosebit în lupta împotriva vrăjitoarelor şl a Indienilor din Lu-mea Nouă...

Timp de o generaţie, Francesco d'Assisi şi Dominic de Caleruega au revigorat idealul monastic de la începuturi, insistînd asupra sărăciei evanghelice. Dar, în acest timp de decădere a bisericii (cruciadele au eşuat şi corupţia domnea peste tot), aceşti doi predicatori nu puteau să se mulţumească cu izolarea în singurătatea mănăstirilor.

■ Călugării cerşetoriOrdinele lor, respectiv franciscan şi dominican, au cunoscut un succes enorm: în-cepînd cu mijlocul secolului al XlII-lea, cel al Sfîntului Francesco număra peste 5000 de călugări şi, în anul 1290, aproape 200 000, repartizaţi în 8000 de mănăstiri, din Ungaria şi pînă în Spania, fără a uita Italia, Franţa şi Germania. In aceeaşi perioadă, dominicanii, a căror recrutare era mai elitistă, au atins numărul de 15 000 de fraţi cerşetori, aparţinînd unui număr de 600 de mănăstiri.

Rigoarea morală şi teoretică a fondatorilor i-a sedus pe cei mai mari intelectuali ai

Evului Mediu: astfel, Roger Bacon, mare savant britanic din secolul al XlII-lea, filozoful Duns Scot sau Sf. Anton de Padova erau franciscani; Sfîntul Toma d'Aquino, mare gînditor al filozofiei scolastice, era dominican.

■ Valoarea exempluluiModul de viaţă auster al fraţilor fondatori se delimita de afacerismul vechilor ordine bénédictine, de aviditatea şi de sălbăticia cavalerilor teutoni, templieri sau ospitalieri. în plus, elocvenţa Sfîntului Francesco şi a Sfîntului Dominic era reală. Tradiţia povesteşte că ei puteau convinge pe oricine; la anunţul sosirii lor, se aduna o mare mulţime în oraşe şi sate. Prelaţii în funcţie se temeau de forţa de caracter a acestor călugări cerşetori a căror retorică îi entuziasma pe săraci. Slăbiciunea călugărilor predicatori, refuzul luxului şi violenţa diatribelor lor împotriva demnitarilor corupţi au contribuit foarte mult pentru a reda bisericii credibilitatea pe care o pierduse în ochii oamenilor din popor.

■ Regele cruciat

După ce, la conciliul de la Lyon, papa Inocenţiu IV a propovăduit cea de-a şaptea cruciadă, regele a adunat, în 1248, o armată şi a îmbarcat-o pentru Egipt, unde a cucerit mai multe oraşe mari.

însă dezbinările din tabăra creştină, cărora personalitatea sa nu a reuşit să le pună capăt, şi abilitatea conducătorilor musulmani au condus această cruciadă la dezastru: regele Franţei a fost prins şi apoi eliberat contra unei răscumpărări. Decepţionat de acest eşec, Ludovic cel Sfînt a rămas în Palestina încă patru ani şi şi-a pus întreaga energie în organizarea posesiunilor francilor. Simţul dreptăţii şi exemplul unei credinţe înflăcărate, alături de o hotărîre uneori violentă, au redat puţi-na încredere unei populaţii creştine îngrijorate de avansarea islamului în Ţara Sfîntă.

La mai puţin de douăzeci de ani după aceea, Ludovic cel Sfînt a organizat ultima cruciadă pentru a-i răzbuna pe cei 17 000 de morţi din Antiohia şi pe cei 100 000 de creştini pe care turcii şi arabii i-au înro-

bit cu doi ani mai înainte. Dar, în timpul asediului de la Tunis, ciuma s-a răspîndit în tabăra cavalerilor creştini. Regele a murit în cortul său la scurt timp după aceea. Nici un alt suveran cruciat nu putea să-şi asume conducerea expediţiei. După douăzeci de ani, între 1288 şi 1291, toate oraşele creştine din Palestina au fost recucerite de musulmani, de această dată definitiv.

■ „Regele dominican"Faima Ludovic cel Sfînt, întemeiată pe o rigoare morală absolută, rămîne aceea a unui rege drept şi milostiv. Dar convingerile sale extremiste l-au împins către intransigenţă: el a fost pe punctul de a deveni un călugăr dominican în plină domnie, op-tînd, în cele din urmă, pentru două cruciade interne care i-au strivit pe ultimii catari şi i-au sărăcit pe evreii din Franţa. Ludovic a întărit Inchiziţia şi i-a susţinut pe dominicani.

Pioşenia regelui 1-a făcut să cumpere — în aur — de la îm-păratul Bizanţului o bucată din „crucea adevărată" şi coroana de spini a lui Hristos. Sainte-Chapelle a fost ridicată pentru a adăposti aceste relicve.

Regele judecătorLudovic cel Sfînt a re-uşit să menţină Franţa în pace cu toţi vecinii săi creştini între anii 1240 şi 1270. El a profitat de aceşti trei-zeci de ani pentru a reforma tribunalele feudale şi ecleziastice, a întărit puterea oamenilor legii, a in-terzis duelurile, a re-tras baronilor dreptul de execuţie şi a pus tribunalele locale sub controlul regal.

în flecare duminică după slujbă, regele, după cum relatează Joinville, „mergea în pădurea Vincen-nes şi se rezema de un stejar; toţi cel care aveau probleme veneau să-l vorbească fără jenă." Astfel, după ce a fondat spitale şl a finanţat aziluri de bătrîni, Ludovic cel Sfînt a adăugat şi dreptatea ia milostenia ce-l caracteriza...

54 107

Kankan Moussa(cea 1290-1337)

împărat al Maliului din 1312 pînă la sfîrşitul vieţii Primul

mare împărat al Africii Negre

Kankan Moussa a realizat mai multe decît predecesorul său Sundiata: el a folosit

islamul pentru a pune în legătură, pe picior de egalitate, regatele negre şi

civilizaţiile din noră.

Jan Hus(eca 1370-1415)Predicator şi universitar ceh

Religia şi naţiunea

Iniţiator al unei mari mişcări de reformare a bisericii, Jan Hus nu a fost numai un teoretician; după executarea lui, poporul din sate a dus un lung război civil.

Aurul din MaliDupă ce şi-a extins teritoriul, prin război sau prin semnarea unor tratate, de la ocean la savană şi pînă la limita pădurii, Kankan Moussa a plecat în Arabia pentru a aduce de acolo oamenii necesari pentru cel mai mare transfer de tehnologie pe care l-a cunoscut Africa înainte de Invaziile coloniale europene: introducerea scrisului, a diverselor tehnici şl raţionalizarea vieţii politice şl economice nu au fost posibile decît graţie sosirii masive a mii din aceşti „cooperanţi" care au fost, adesea, în sensul strict al cu-vîntulul, plătiţi cu greutatea lor în aur! Kankan Moussa a cheltuit atît de mult la Cairo încît a provocat o devalorizare cu 20% a acestui metal faţă de argint!

Către anul 1250, legendarul Sundiata, după o memorabilă bătălie de magicieni care a avut loc pe malul Nigerului, a reuşit să unească triburile ţării: acolo unde căpetenii ostile, dezbinate de certuri familiale, se împotriveau cu violenţă, autoritatea lui Sundiata a organizat rezistenţa la atacurile regatelor din pădurea de coastă. Sigur pe succesele sale, regele a chemat triburile din savană la supunere şi a obţinut titlul de manşa, înfricoşînd asistenţa cu ajutorul a felurite minuni. In continuare, el a instituit un tribut şi a început să impună pacea pe teritoriul său. Un sistem complex de taxe a favorizat înflori-rea economică a oraşelor Tom-buctu şi Djenne care se găseau la răscrucea dintre comerţul fluvial şi traficul transsahari-an. Sundiata a înţeles şi importanţa aurului pentru albii din nord, fie că erau musulmani sau creştini. El a descoperit şi a dezvoltat zăcămintele aurifere de la Uangara care, timp de secole, au purtat faima Sudanului Occidental. Totuşi, certurile tribale au reînceput şi pacea lui Sundiata nu a fost restabilită decît de unul din succesorii săi, şi anume Kankan Moussa.

■ De la animism la Islam

Făcînd să pătrundă profund credinţa musulmană în elitele războinice şi apoi în sinul poporului, Kankan Moussa a oferit imperiului său o unitate ideologică care îi lipsea lui Sundiata; pentru a-i convinge pe feudali, manşa i-a dus pe 8000 dintre ei în pelerinaj la Mecca, în anul 1324.

Această călătorie extraordinară, cîntată de rapsozii de pe întregul continent, a dat popoarelor Africii o nouă importanţă: pentru prima dată, un demnitar negru a fost primit, precedat de o trupă de 500 de sclavi încărcaţi cu aur, de către sultanul din Cairo. La Mecca, Kankan Moussa a luat legătura cu arhitecţi, meşteşugari, literaţi, administratori, pe care, după pelerinajul său, i-a adus în Mali să lucreze aici.

Chipul Africii Occidentale a fost bulversat de această intruziune pacifistă a civilizaţiei, astfel încît în anul 1685, Ludovic XIV îl numea pe descendentul lui Kankan Moussa „foarte scumpul meu frate, regele de Melly".

„Războiul husiţilor", numit astfel deoarece partizanii lui Jan Hus s-au ciocnit de trupele germane timp de aproape 20 de ani, între 1419 şi 1437, a lăsat o amintire teribilă în istoria Europei Centrale.

■ Pretextul religiosMai întîi, Hus a dus o campanie împotriva bogăţiilor exagerate ale clericilor catolici. Idealul evanghelic al sărăciei devine un cal de bătaie: insurgenţii au ales potirul drept simbol şi l-au pus pe drapelul lor. Condamnat de mai multe ori de autorităţile papale din cauza adoptării unor poziţii ostile faţă de ierarhie, Jan Hus, rector al universităţii din Praga, a chemat biserica la reformă. Condamnarea corupţiei găseşte un ecou în rîn-dul poporului şi al multor literaţi cehi, pînă la regele Venceslav!

■ Pretextul lingvisticJan Hus este, de asemenea, un teoretician al limbii cehe ale cărei ortografie şi alfabet le-a modificat pentru a transcrie această limbă slavă de o mani-

eră mai potrivită. Din 1409, munca sa este recunoscută de un edict al regelui care proscrie formulele germanice şi stabileşte ceha ca limbă oficială într-o Boemie dominată, totuşi, de cultura germană.

■ Pretextul social şi naţional

Mesajul lui Jan Hus a fost înţeles de către săracii de la sate ca o încurajare la revoltă. Un cavaler ceh, Jan Zizka, a trecut în fruntea răscoalei ţărăneşti. El a organizat, din punct de vedere militar, hoardele şerbilor rebeli cu atîta îndemînare încît trecerea armatelor ţărăneşti husite a fost considerată, în epocă, ca o pedeapsă divină, înfrîngeri zdrobitoare succesive au silit papalitatea să ordone o cruciadă împotriva răsculaţilor cehi. Executarea prin foc a lui Jan Hus a precedat, de fapt, cu aproape două secole înfrîngerea cehilor la Muntele Alb (1620), care a pus capăt, provizoriu, luptei angajate de armatele husite. Independenţa Boemiei, asociată Slovaciei, nu a fost cucerită decît după 1918.

Pe fereastrăLa mai puţin de cinci ani după executarea prin foc a lui Jan Hus, patrioţii cehi au pus mîna, prin forţă, pe primar şi pe consilierii săi catolici, apoi i-au aruncat pe fereastră. Rămasă celebră în istorie sub numele de „aruncarea pe fereastră de la Praga", această lovitură de stat a fost la originea uneia din cele mal violente războaie religioase pe care le-a cunoscut Europa Centrală. în limba germană există şi astăzi un proverb care spune: „E mai bine decîtoinva-zie a husiţilor!"

10855

Ioana d'Arc(1412-1431)Căpitan al armatelor Franţei în 1429 şi 1430

Genghis Han(cea 1155-1227)împărat al mongolilor din 1206 pînă la sfîrşitul vieţii

în serviciul lui Dumnezeu, al monarhiei şi al Franţeiîn timpul vieţii, nimeni nu o considera o sfîntă: ea evoca mai curînd vechile

legende germanice care afirmau că Franţa va fi salvată de o fecioară războinică.

„Un singur soare pe cer, un singur suveran pe pămînt"General subtil, rafinat om politic şi ucigaş necruţător, Genghis Han visa să transforme lumea într-o imensă stepă unde naţiunea nomadă a mongolilor ar domina toate popoarele sedentare.

O canonizare tardivăîn ciuda unei reabilitări mai vechi (1456), Ioana Fecioara, cu veşmintele el de băr-bat, „vocile" şi profeţiile sale, a suscitat multă vreme scepticismul ierarhiei catolice romane. Dar ex-ploatarea patriotică a acestei eroine ro-mantice avânt la lettre era foarte vie în Franţa. Ca să deţină iertarea pentru că nu a sprijinit suficient tabăra franceză în timpul primului război mondial, Vaticanul a făcut din Ioana, numai beatificată pînă atunci, o sfîntă adevărată, printr-o canonizare oficială în anul 1920.

Originară din Lorena, regiune contestată de participanţii la Războiul de o sută de ani, Ioana, fiică de ţărani înstăriţi, reprezintă toate aspiraţiile populare ale timpului: pacea garantată de o monarhie bine-cuvîntată de Dumnezeu, unitatea regăsită a unei naţiuni şi grandoarea unei ţări altă dată prospere.

■ Misiunea IoaneiAnalfabetă, animată de o credinţă sinceră şi puternică, ataşată monarhiei creştine şi franceze, micuţa Ioana începe să audă „voci" care îi ordonă să ia arma în mînă în serviciul viitorului rege Carol VIL Această misiune divină pare multora o nouă cruciadă, iar Ioana „Fecioara" este atît de sigură de ea încît reuşeşte să-i convingă, dincolo de cercul restrîns al partizanilor săi, pe Rohert de Baudicourt, şef al armatelor Franţei, şi apoi pe rege însuşi. ' Supusă la interogatorii de către savanţi ecleziastici, ea îi învinge pe sceptici foarte repede, deoarece prezicerile sale se realizează una după alta: ea eliberează Orleans-ul invadat de trupele fidele englezilor, îi striveşte pe adversarii săi la

Meung, Beaugency şi Patay. încrezătoare datorită succeselor sale militare, ea determină încoronarea lui Carol VII la Reims şi îl conduce chiar pînă la altar, purtînd armură şi că-maşă, ambele marcate cu numele lui lisus şi al Măriei. Extrem de populară, ea îi uimeşte pe tovarăşii săi de arme şi dă naştere în sînul poporului la un devotament care o face să fie bănuită de vrăjitorie.

■ Acţiunea postumă a Ioanei

Capturată de burgunzi şi vîn-dută englezilor pentru cîteva mii de livre, ea trebuie să facă faţă tribunalului Inchiziţiei. Este însăilat un proces trucat, destinat să-i distrugă imaginea. Convinsă de erezie, ea abjură din prudenţă, apoi retractează, îi este aplicată pedeapsa obişnuită şi ea piere arsă pe rug, la Rouen, la 30 mai 1431.

Acţiunea militară fulgerătoare a Ioanei, care a fost susţinută de un puternicelan naţional şi religios, a contribuit într-un mod exemplar la retragerea definitivă a englezilor de pe teritoriul francez: începînd cu 1453, aceştia nu mai deţineau decît oraşul Calais.

Cînd s-a născut Temugin, într-un obscur clan mongol la cîteva sute de kilometri la sud de lacul Baikal, nimeni nu putea spune că acest copil de şef nomad va fi, într-o zi, creatorul celui mai mare imperiu pe care 1-a cunoscut lumea. Temugin paşte turmele şi vînează cai sălbatici, participă la incursiuni de trupe, îşi elimină rivalii, supune unele triburi, le uneşte pe altele, îşi face aliaţi, se căsătoreşte. Rămîne, totuşi, un con-ducător mongol ca atîţia alţii.

■ Ordinea nomadăAre o viziune despre lume extrem de elaborată şi foarte clară : învestit cu o misiune cva-simesianică, el trebuie să impună umanităţii singurul mod de viaţă cu adevărat nobil, viaţa sub cort. Cerul Albastru Etern pe care îl vene-rează nu are ce face cu această umanitate supusă şi de dispreţuit care se înghesuie în oraşe insalubre. Naţiunea mongolă trebuie, deci, să arate lumii întregi adevăratul drum al singurei existenţe demne de acest nume. Temugin convin-. ge triburile de acest ideal universal şi promite un paradis tuturor mongolilor.

încetul cu încetul, el subjugă toate clanurile stepei, apoi impune adeziunea celor din zona de pădure. După ce-i striveşte pe tătari, Temugin obţine printr-un joc de alianţe şi de şantaje ameninţătoare intrarea triburilor turco-mon-gole sedentare în federaţia sa. în vreo douăzeci de ani, ideea lui Temugin prinde formă şi cîştigă poporul. Mongolii vor fi regii unei lumi liniştite dominate de o aristocraţie nomadă domnind asupra şerbilor agricultori care erau regrupaţi în sate şi oraşe...

■ De la Temugin la Genghis Han

De acum înainte poate să se numească „rege universal" (genghis han în mongolă) al tuturor triburilor mongole la consiliul din 1206: această adunare a clanurilor îi dă toată puterea pentru a se lansa în cucerirea lumii.

Armata lui Genghis Han, alcătuită în exclusivitate din cavaleri (probabil 150 000 în acel moment), supune în mai puţin de un an toate popoarele recalcitrante pînă la vest de lacul Balhaş. La est, mongolii ocupă o parte din China de

Un „mesia" pentruun popor alesLa fel ca majoritatea mon'golilor, Genghis Han era animist. El credea în existenţa unei fiinţe divine, Cerul Albastru Etern, care îşi învestise poporul preferat, mongolii, cu misiunea civilizatoare al cărui braţ armat era el, Genghis Han.

Reformulată de o manieră universală, această credinţă, moştenită de la filo-zofiile vechi nomade şl de la concepţiile budiste şi creştine, a fost motorul „ecume-nlsmulul" mongol. Legea Iul Genghis Han, „Marea Yasa", transcrisă începînd cu 1206, a servit ca bază juridică şi morală Imperiului Mongol pînă în secolul al XVI-lea în materie de drept internaţional, public, civil şi penal, dovedind astfel amploarea viziunii sale asupra istoriei.

56 111

GENGHIS HAN

Preţul „păcii mongole"Economia mongolă rămînea marcată de originea ei nomadă. Aceşti cavaleri duri făceau din incursiuni unica sursă adevărată de îmbogăţire. Acest mod de viaţă asociat unei viziuni a lumii a lui Genghis Han a dus la comportamente sînge-roase: mongolii ex-terminau cu dispreţ pe toţi orăşenii, cru-ţînd doar cîţiva ţărani utili, după ei, din punct de vedere economic. Astfel, populaţia Iraniană a fost redusă pe jumătate, iar cea a Ucrainei, de cinci ori. în Manciuria şi în Coreea a fost nevoie de secole pentru a repopula regiunile decimate. Utopia nomadă a lui Genghis Han a ucis un rus din trei. împăratul mongolilor şi-a construit pacea pe primul război de exterminare din istorie.

Nord şi din Manciuria înce-pînd cu anul 1207.

Aceste victorii răsunătoare şi rapide îi atrag în federaţia mongolă pe ultimii conducători mai rezervaţi ai Asiei Centrale şi din pădurea siberiana, îmbătaţi de succes, cava-lerii lui Genghis Han se lansează atunci în toate direcţiile. începînd cu anul 1211, mongolii au trecut de Marele Zid şi, patru ani mai tîrziu, Pekinul cade în mîinile lor. Devastarea capitalei chineze îi înfricoşează pe nobilii locali care acceptă, în cele din urmă, dominaţia acestor „barbari". Manciurienii cedează sub presiunea atacurilor mongole şi, în anul 1219, Coreea însăşi se predă invadatorilor. Numai China Centrală şi de Sud, dominată de dinastia Song, va ţine piept hoardelor mongole, puţin pregătite pentru luptă în zonele foarte po-pulate, unde castele fortificate reuşesc să reziste atacurilor cavaleriei lui Genghis Han. China va rezista aproape şaizeci de ani în faţa mongolilor, dar, pînă la urmă, unul din succesorii lui Gengis Han, Kubilai Han, este cel care va impune legea barbarilor unui continent epuizat de incursiunile ucigaşe: în 1310, Imperiul Sino-Mongol cuprinde chiar şi Indochina...

■ Imperiul stepelorîncă din timpul vieţii lui Genghis Han, imperiul universal al mongolilor devenise o realitate: cucerirea Chinei de Nord a fost urmată imediat de atacuri violente împotriva Orientului Mijlociu musul-

man şi a Europei de Est creştine. Campania Occidentului, lansată în 1219, a dus la distrugerea totală, în numai cîte-va luni, a Imperiului Turc al Horesmului şi al Iranului. Cîmpia Rusă, Crimeea şi Ucraina suportă incursiuni ucigaşe. Abia la moartea lui, visul lui Genghis s-a împlinit: seniorii mongoli domnesc de la Marea Caspică pînă în Coreea şi în China de Nord, ocu-pînd Siberia, Afganistanul şi Iranul. Istoria nu a cunoscut un imperiu mai întins.

■ Strategia mongolilor

Victoriile fulgerătoare ale lui Genghis Han au fost legate, cu siguranţă, într-o primă fază, de organizarea zecimală a armatei sale (în grupe de 10, 100, 1000 şi 10 000), de combinarea neobişnuită a unei cavalerii în cuirasă, asemănătoare celei a armatelor europene, şi a unei cavalerii uşoare de arcaşi. Dar strategia de atac în trei corpuri, inspirată din cea a lui Attila, a dus la paroxism eficacitatea acestei tehnici. Genghis Han a organizat cea mai mare şi cea mai performantă dintre reţelele de cerce-taşi pe care le-a cunoscut istoria: atacurile surpriză de noapte nu erau posibile decît printr-o coordonare savantă a mişcărilor de trupe, ele însele determinate de informaţiile „poştei mongole", care se deplasa cu viteza unui cal în galop. Ajutat de doi generali străluciţi, Jebe şi Subotei, împăratul mongol nu a cunoscut nici o înfrîngere militară importantă.

Timur Lenk (Timur „cel şchiop") era moştenitorul unei familii turce musulmane care obţinuse, sub mongoli, conducerea Transoxianei, în Asia Centrală. Ajuns la vîrsta matu-rităţii, el a ştiut să se facă ascultat, în ciuda (sau graţie) cîtorva particularităţi fizice: era, poate, albinos şi, în mod sigur, şchiop.

Inteligenţa şi talentele sale de orator au putut convinge triburile turceşti şi tătăreşti de posibilitatea de a construi un imperiu universal, după modelul mAngoîilpri Respmgînd autori-tatua hanului de la Pekin, Ta-merlan a reuşit, totuşi, să se sprijine pe ajutoare locale: el nu şi-a dorit niciodată titlul oficial de han, dar a ştiut, dimpotrivă, să folosească legitimitatea mongolă acţionînd ca un descendent al lui Genghis Han.

■ In numele credinţeiîn numele credinţei, Timur Lenk s-a lansat într-o cucerire sălbatică şi hotărîtă a lumii, amestecînd cu o mare iscusinţă legea islamică (şariatul) şi regulile mongole de guvernare {yasa lui Genghis Han)("Era, cu siguranţă, dificil să îmbini războiul sfînt al musulmanilor cu universalismul mongol, dar Tamerlan a fost cel care a

convins mulţimile imense de posibilitatea de a reconstrui imjaeriul lui Genghis Han. \

(Cuceririle sale au fost tot atît de fulgerătoare ca şi cele ale modelului său: el a avut succes în India acolo unde Genghis Han a bătut pasul pe loc. j,

IJDupă ce, în anul 1398, a ras de pe faţa pămîntului Delhi, unde masacrele le-au depăşit, dacă acest lucru este posibil, pe acelea din Ispahan în 1387 şi din Bagdad în 1394, Tamerlan a cucerit Afghanistanul, Georgia şi Armenia, apoi a golit Damascul de locuitori, în 1400. Doar pronunţarea numelui său înfricoşa populaţiile din Asia Centrală şi din Orientul Mijlociu.[în 1402, el a distrus ultimele"îb*rţe otomane la Ankara şi l-a capturat pe sultanul Baiazid, apoi a devastat Anatolia şi a depopulat-o aproape în întregime. A făcut din Samarkand, capitala sa din Asia Centrală, un oraş superb, populat cu meşteşugari şi comercianţi deportaţi, a căror is-cusinţă îi uimea pe călători.

însă Tamerlan, conducător emerit şi ucigaş necruţător, nu a reuşit să-şi construiască un imperiu durabil, acesta a dispărînd imediat după moartea saj

I Asia Centrală a mai Vcunoscut cîţiva aven-turieri sîngeroşl după modelul Iul Tamerlan: astfel, în plin secol al XVIII-lea, doar în vreo zece ani, Thamas Ku-II Han, mai cunoscut sub numele de Nadir Şah, şi-a stabilit dominaţia asupra unei zone foarte vaste, din Caucaz pînă în India. Dar, lipsit de orice alt sprijin decît acela al armatelor, acest imperiu a dispărut în acelaşi tlmpcu fon-datorul său. 1

Tamerlan (Timur Lenk)(1336-1405)Emir turco-mongol, şef al armatelor din 1370 pînă la sfîrşitul vieţii

Fragelul tătar v

L-a avut ca model pe Genghis Han, dar nu l-a putut egala în nici un domeniu, în afară de cel al cruzimii.

112 57

Ismail I(1487-1524)

Şah al Persiel din 1501 pînă la sfîrşitul vieţii

Creatorul Iranului

Făcînd din şiism religia oficială a Persiei, Ismail a ancorat această regiune într-

o conştiinţă naţională puternică şi a putut să-i ţină la respect pe otomanii

sunniţi.

Soliman Magnificul(1494-1566)

Sultan al Imperiului Otoman din 1520 pînă la sfîrşitul vieţii Vîrsta de

aur a civilizaţiei islamice

In timpul domniei sale, otomanii i-au egalat şi apoi i-au depăşit pe toţi rivalii lor europeni. Soliman a făcut din lumea musulmană cea mai importantă dintre puterile timpului său.

Portretul lui IsmailDupă descrierile contemporanilor săi, coroborate cu povestiri ale unor călători occidentali, Ismail avea anumite particularităţi fizice care-i uimeau pe cei din jurul său: bine făcut, cu o mustaţă enormă, avea părul de un roşu aprins. Pasionat de vînătoa-re, necruţător cu duşmanii, el îşi putea masca violenţa în spatele unei voci calde şi unul ton politicos pentru ca, în clipa următoare, să se lase în voia unor ac-cese tunătoare de furie ucigaşă. Toţi apropiaţii lui atribuiau unei ascendenţe cvasidi-vine devierile sale de comportament.

Tinereţea lui Ismail a fost o lungă fugă. Hăituit de duşmani, tînărul conducător, pe atunci sub treisprezece ani, şi-a găsit adăpost pe lîngă triburile turcmene fidele. Din locul unde se afla, copil încă fiind, el trimitea mesaje sub formă de poeme religioase partizanilor săi. Puţin cîte puţin, pretenţiile sale de a fi un nou mesia au găsit ecou în rîndul populaţiei de triburi oprimate de către otomani.

■ Erezia şiităTînărul paria a dezvoltat împotriva acestor puteri instituite un discurs puternic revoluţionar amestecat cu credinţa musulmană inte-gristă, făcînd să crească rapid numărul partizanilor săi. El a ştiut să utilizeze credinţa locală în întoarcerea celui de-al „doisprezecelea imam", s-a proclamat ca făcînd parte din tabăra lui Aii, ginerele lui Mabomed, profetul, şi descendent al celui de-al şaptelea imam, Sefi el-Din.

Popularitatea sa era atît de mare încît a fost considerat, el însuşi, un sfînt şi a putut să ia puterea la vîrsta de numai paisprezece ani, devenind astfel

şah al Persiei. Feudalii din Azerbaidjan s-au supus, la fel ca şi cei din Caldeea, din Ko-rosan şi Mesopotamia, fără a-i uita pe înfricoşătorii uzbeci, care au trebuit chiar să-şi evacueze capitala. în cincisprezece ani, popoarele Iranului, unite prin credinţă sau prin ameninţare, erau capabile să respingă atacurile otomanilor sultanului Selim „cel Aspru".

■ Ismail împotriva lui Soliman

Iscusinţa turcilor în domeniul militar era foarte mare: armatele lui Ismail, alcătuite din arcaşi nomazi, au rezistat cu greu artileriei otomanilor. Soliman Magnificul, fiul sultanului Selim, a condus un şir de expediţii de pedepsire a ereticilor şahului Persiei. Fiecare tabără se întrecea în cruzime, iar victimele se numărau cu zecile de mii.

Totuşi, în ciuda suferinţelor îndurate, popoarele Iranului preferau o dinastie locală dominaţiei străine. Liantul religios şiit nu datează aşadar de ieri, de azi. Ismail a fost, cu si-guranţă, cel care a făcut din excepţia iraniană o realitate tangibilă timp de multe secole.

Textele turceşti îl numesc „Selim II Legiuitorul"; occidentalii, impresionaţi de curtea turcească şi de comportamentul belicos al sultanului, au preferat să-1 numească „Magnifi-cul", însă, înainte de toate, Soliman a fost un organizator.

■ Administrator emeritPuterea statului său ţinea, pînă la obsesie, de reglementări. Edictele, decretele şi legile promulgate de acest geniu al administraţiei au fost nenumărate.

El a normat totul, dînd unui teritoriu disparat o unitate politică, şi a permis tuturor popoarelor imperiului să atingă o prosperitate economică pe care însăşi Europa era geloasă.

Dur cu duşmanii, nemilos cu instigatorii (el i-a ucis pe doi din fiii lui pe baza unei simple bănuieli), Soliman ştia să-şi cultive popularitatea prin apariţii publice regulate: în fiecare vineri venea să se închine şi să se roage la moschee în mijlocul credincioşilor, într-o tăcere absolută. Sentinţele sale păreau juste tuturor. Comportamentul său consecvent, vorbele sale moderate îi seduceau atît pe meşteşugarii din pieţe, cît şi pe ambasadorii străini.

Călătorii îl descriau ca pe un bărbat înalt, cu tenul palid, cu privirea pătrunzătoare, cu vocea calmă şi gravă, „mai cu-rînd un student decît un sultan", după cum spun cronicarii... Amator de artă şi de cultură, Soliman a favorizat înflorirea civilizaţiei musulmane.

■ Cuceritor fără perecheTalentele sale intelectuale s-au ilustrat şi în război: el a adăugat Ungaria imperiului său, ocupînd Balcanii de la Budapesta la Belgrad, a ajuns pînă la Adriatica şi a asediat de două ori Viena. A anexat Maghrebul şi a inclus Siria în posesiunile sale.

La moartea lui, marina turcă domina Mediterana: armatele otomane ocupau întreaga lume musulmană, inclusiv Africa de Nord, Orientul Apropiat, Egiptul şi Arabia.

Adorat pretutindeni ca un zeu, Soliman a accentuat sinergia între administraţia statală şi puterea religioasă. Se pare că simţul său ascuţit al dreptăţii a întărit pentru mult timp o lume islamică, lume ca-re înaintea lui era coruptă şi dezbinată.

BirocraţieOccidentalii abia ie-şeau din Evul Mediu cînd au putut admira spectacolul unui Im-periu condus în ma-niera unei întreprinderi familiale ordonate şi coerente; un număr atît de mare de popoare li se părea imposibil de guvernat. Totuşi, sultanul, ajutat de ulemas (doctori în drept) administra, cu sprijinul unei multitudini de relaţii politice şi religioase, ansamblul vieţii economice, socia-le şi culturale a imperiului. Birourile administrative aco-pereau întregul terito-riu, sprijinite de deta-şamente permanente ale armatei. Com-petenţa acestei biro-craţii a fost exempla-ră timp de secole.

58 115

Henric Navigatorul(1394-1460)Infante al Portugaliei şi geograf

Cristofor Columb(1451-1506)Navigator genovez în serviciul Spaniei

Primul dintre „descoperitori"Pasionat de geografie, la curent cu tehnicile navigaţiei şi specialist în arhitectură navală, infantele Henric şi-a pus întreaga energie în serviciul explorării oceanului.

Descoperitorul AmericiiSigur pe el, încăpăţînat, convingător şi curajos, Columb a reuşit să convingă curtea Spaniei şi o mînă de aventurieri că se putea ajunge în India mergînd spre vest.

RetragereHenric şi-a construit o locuinţă izolată la extremitatea de sud-vest a Portugaliei — Capul Sfîntul Vlcenţiu — în faţa acestui imens ocean încă necunoscut.

în acest loc sălbatic, bătut de vînturi, el mergea în flecare zi să mediteze în compania numeroşilor săi specialişti în car-tografie marină. Con-siderat, în primul rînd, un Iluminat, el a de-venit celebru în toată Europa. Henric a făcut din împrejurimile Sagres-ului şi ale La-gosului, datorită averii sale personale şl unul foarte puternic entuziasm popular, capitala tehnologiei maritime a epocii.

■ Henric cuceritorul

în anul 1417, infantele atacă şi apoi cucereşte oraşul marocan Ceuta în cadrul unui conflict care opune Europa islamului, reuşind prima implantare creştină într-un Maghreb aflat în întregime sub dominaţie musulmană. De la acest port care asigură legătura cu foarte apropiata Portugalie, Henric conduce expediţii de pacificare către sud, urmînd coasta marocană. Aduce de acolo sclavi, fildeş, mirodenii şi informaţii.

■ Henric cartografulEl stabileşte noi coordonate pentru un litoral cu totul necunoscut navigatorilor europeni. Povestirile şi informaţiile culese îi permit infantelui să elaboreze, puţin cîte puţin, o teorie a ocolirii islamului prin sud pentru a face joncţiunea cu legendarul regat creştin al „preotului Ion" (poate Etiopia?) şi de a prinde în cleşte Imperiul Otoman.

Acoperit de glorie, Henric preferă existenţei aurite de la curtea Lisabonei atmosfera

studioasă a şcolii de navigaţie şi de cartografie pe care a ridicat-o în extremitatea vestică a Europei, aproape de oraşul Sagres: el a organizat acolo, din punct de vedere tehnic, expediţiile de explorare.

în această „universitate a mărilor" nu lipsea nimic: instrumentele astronomice, hărţile, mesele de desen, lucrările de referinţă. De altfel, Henric pune pe hîrtie toate povestirile marinarilor şi inventează jurnalul de bord cerînd căpitanilor un proces-verbal întocmit zilnic pe toată durata călătoriei.

■ Henric inginerul naval

Reţinut de obligaţiile lui de cercetător şi de organizator, Henric Navigatorul nu a navigat decît foarte puţin. însă, dincolo de calitatea contribuţiilor teoretice ale şcolii de la Sagres, îi datorăm contribuţia remarcabilă la crearea instrumentului principal al marilor descoperiri: caravela, o navă mică cu pînză latină şi pescaj mic capabilă să înfrunte oceanul şi să navigheze pe fluvii.

Ideea plutea în aer de multă vreme. Insuccesul final al cruciadelor închisese drumul mirodeniilor. Islamul deţinea întregul Orient Apropiat şi, ca să ajungă în Japonia cu acoperişuri de aur" a lui Marco Polo sau în fabuloasa insulă cu mirodenii Ceylon (Sri Lanka) pentru a pune mîna pe bogăţiile Indiei, nu mai ră-mînea decît o soluţie: să se gă-sească un drum pe mare, drumul pe uscat fiind oprit de musulmani.

■ Traversarea oceanului

Portughezii au fost primii care au pus în aplicare acest proiect la ideea lui Henric Navigatorul şi a cîtorva căpitani italieni: încet-încet, toate in-sulele din Atlanticul apropiat fuseseră descoperite, explorate şi apoi exploatate. în acelaşi timp cu agenţiile comerciale deschise pe coasta africană, acestea au devenit simple etape de explorare. în anul 1487, avansul tehnic al portughezilor care făcuseră înconjurul Africii prin sud, şi-a găsit o strălucită manifestare: Barto-lomeu Dias a trecut primul Capul Furtunilor (astăzi Ca-

pul Bunei Speranţe) şi toate mărturiile pe care le-a cules indicau că India era acolo, „la dreapta" Africii, mai la nord.

■ Folosirea legendelorMarea inovaţie teoretică a lui Columb a fost să o apuce pe o scurtătură prin vest, plecînd în linie dreaptă către India cu ajutorul ahzeelor.

Ipoteza anticilor (Eratoste-ne şi Ptolemeu) asupra sferici-tăţii pămîntului justifica existenţa unei scurtături prin vest: „între capătul Orientului şi capătul Occidentului nu este decît o mare mică", spunea Columb.

Foarte răspîndite, legendele s-au construit în cursul secolelor în jurul povestirilor marinarilor care s-au întors cu descrieri curioase a căror singură explicaţie era prezenţa unui şirag de insule intermediare între Europa şi coasta Asiei.

Fără să existe o explorare concertată a Atlanticului, în epoca lui Columb exista deja o cunoaştere mitică bazată pe explorările făcute din întîm-plare, pe timpul unei furtuni care deviase vasul din drumul lui. Columb, care avusese numeroase contacte cu regele

0 tinereţe aventuroasăColumb şi-a testat ta-lentele de navigator în Mediterana, în Marea Nordului şi în Africa, în urma unui atac de corsari, vasul lui s-a scufundat în largul Portugaliei. După ce a înotat pînă pe coastă, el a reuşit să-1întîlnească pe fratele

său Bartolomeu la Lisabona în anul 1476.

Apoi, Columb s-a căsătorit cu fiica unuia din marii pionieri portughezi ai explorării. Perestrello i-a dat hărţile şi jurnalele sale de bord. El era sigur că numai Columb putea să le dea o bună folosinţă!

59 117

CRISTOFOR COLUMB

TrădareDecepţionat de pier-derea caravelei Sanfa Măria şi de faptul că nu prea se găsea aur în insulele explorate (Bahamas şi Cuba), Columb a trebuit să suporte, în plus, abandonul secundului său, Martin Pinzon, care a fugit cu carave-la sa Pirita, îndreptîn-du-se către sud.

Columb a înţeles că acesta dorea să-şl însuşească paterni-tatea descoperirii in-sulelor. El a decis, deci, să se întoarcă rapid în Spania. Ca-ravela sa, W/na, a înfruntat o furtună puternică aproape de insulele Azore, dar a reuşit să ajungă pe coasta portugheză, devansîndu-l pe Pinzon doar cu 24 de ore! Columb a fost întîmplnat în toate oraşele spaniole ca un erou, primit cu mare pompă la curte şi de popor, într-o atmosferă de bucurie excepţională.

încăpăţînareCrlstofor Columb a făcut patru călătorii transatlantice (3 au-gust 1492-15 martie 1493; 25 septembrie 1493-11 iunie 1496; 30 mai 1498-20 noiembrie 1500; 30 mai 1502-7 noiembrie 1504). însă, în ciuda evidenţelor, el a murit cu convingerea că a ajuns pe ţărmurile Asiei de Sud.

Ioan II al Portugaliei, a avut certitudinea că acesta avea ştiinţă de existenţa „unui continent la vest".

■ Folosirea ştiinţeiAjuns la Lisabona, Columb s-a lansat într-o adevărată muncă ştiinţifică: el era deja în mod oficial un căpitan cunoscut, brevetat de una din cele mai celebre şcoli din Europa, cea din oraşul lui natal, Genova, împreună cu fratele său Barto-lomeu, el a deschis un magazin de hărţi la Lisabona.

Columb a construit în acea perioadă numeroase globuri terestre, privilegiind calculele lui Marin din Tir şi pe cele ale lui Ptolemeu, cartografi ai Antichităţii. Corespondenţa lui cu Toscanelli şi lectura tratatelor lui Pierre d'Ailly sau ale lui Martin Behaim i-au întărit convingerile: nu erau decît cincisprezece zile pe mare între Insulele Canare şi Indii.

Mai rămînea să fie găsiţi banii, navele şi echipajele lor.

■ Folosirea regilorîn 1484, Cristofor Columb şi fratele său au cerut regelui Ioan II al Portugaliei să binevoiască să finanţeze expediţia lor spre India; savanţii de la curte şi căpitanii de renume aveau interes să se continue exploatarea drumului spre sud, în care ei investiseră deja atît de mult. Ipoteza lui Columb care părea foarte îndrăzneaţă era un joc de zaruri faţă de certitudinile do-bîndite de înconjurul Africii. Proiectul nu a avut, deci, o con-tinuare oficială.

Fraţii Columb s-au prezentat la curtea Spaniei, deoarece

Portugalia nu voia să audă de ei. Columb a ştiut de la bun început să atragă atenţia Isabelei Catolica. însă regele Ferdi-nand, aflat mai mult sub influenţa teologilor, era sceptic. I-au trebuit şase ani lui Cristofor Columb pentru a convinge anturajul regilor catolici de posibilitatea de a ajunge în India printr-un drum direct, transatlantic.

După ce şi-a pregătit o navă puternică, Santa Măria, şi două mici caravele, Pinta şi Nifia, şi a recrutat trei echipaje alcătuite în mod esenţial din aventurieri şi chiar — după legendă — din recidivişti, Cristofor Columb a pornit la drum spre Insulele Canare, singura escală prevăzută în călătoria lor către Indii.

■ Folosirea superstiţiilor

Momeala cîştigului motivase, în principal, echipajele şi pe cel de-al doilea căpitan, Martin Pinzon. Se înţelege că, în aceste condiţii, marinarii, epuizaţi de o călătorie către necunoscut care dura de mai bine de o lună, au încercat să se revolte. Jurnalul lui Columb ne arată un descoperitor obligat să-şi liniştească zilnic marinarii interpretînd semnele favorabile: o aglomerare de alge, un stol de păsări, o „mireasmă de pă-mînt". în fine, după treizeci şi trei de zile de călătorie, în locul celor cincisprezece prevăzute, a răsunat, în noaptea de 12 octombrie 1492, strigă-tul „Pămînt!"

Columb tocmai dăduse Europei un nou continent.

Ferdinand Magellan de Jean Stradan Biblioteca Naţională a Franţei, Paris. Foto: ©

Giraudon, Vanves.

1 1860

Fernando de Magellan(cea 1480-1521)Navigator portughez în slujba Spaniei

învingătorul Pacificului, erou şi martir al „descoperirilor"Deşi nu a putut să-şi termine în persoană periplul în jurul globului, Magellan şi-a întins cîmpul cuceririlor europene la întreaga planetă.

Hernán Cortés(cea 1485-1547)Aventurier spaniol

Cel mai celebru dintre conchistadoriCu o mînă de oameni, cu şiretenie şi talente oratorice, acest fost notar a luat cu

asalt un imperiu aztec care data de secole.

Spiritde sacrificiuTraversarea strîmtorii care îi poartă numele i-a luat lui Magellan şl oamenilor săi mai mult de 38 de zile. Cea a Pacificului a durat trei luni. Marinarii mureau de scor-but, de febră, de foame. Magellan îşi dădea porţia bolnavilor şi reda fiecăruia curajul. El a reuşit să înfrîngă două răzvrătiri grave şi a fost tot timpul un exemplu de curaj; acoperind re-tragerea unuia din detaşamentele sale atacate de Indigenii din insula fillpineză Mactan, Magellan a fost ciuruit de săgeţi şi a murit pe acea plajă îndepărtată. Doritor să îi aducă un omagiu, locotenentul Del Cano a reuşit să redea speranţa marinarilor din expediţie şi a pornit la drum spre vest.

Cele două puteri iberice, Spania şi Portugalia, marcaseră puncte decisive în cursa nemiloasă care le opunea. Pentru Spania, Columb deschisese calea către „Indiile de Vest". Vasco da Gama făcuse înconjurul Africii şi cucerise, în nu-mele regelui Portugaliei, mai multe oraşe ale Indiei.

Totuşi, nimic nu era încă jucat, deoarece se bănuia că un număr considerabil de teritorii nu fusese descoperit: începînd eu 1513, Nunez de Balhoa traversase istmul Panama şi pusese stăpînire pe „Marea Sudului" pentru regele Spaniei. Portughezii au ripostat tăind navelor spaniole calea ocolitoare pe care o exploraseră şi o umpluseră cu case de comerţ pe toată coasta Africii.

Interesele în joc erau .enorme şi aventurierii se grăbeau să meargă la cele două curţi pentru a obţine licenţe de explorare.

■ Cucerirea lumiiMagellan ţintea mult mai departe decît descoperirea unui drum către Asia sau explorarea unui continent şi,promitea obţinerea dominaţiei asupra întregii planete.

Magellan era convins că va găsi, în sudul Americii, a cărei coastă fusese de curînd explorată de Vespucci, o cale de trecere către „Marea Sudului" care scălda India şi China. Inteligenţa şi curajul lui Magellan, cît şi sprijinul Spaniei, i-au permis să adune 250 de oameni şi să încarce cinci corăbii, care"au luat calea mărilor pe 20 septembrie 1519. Pe 6 septembrie 1522, numai 18 oameni, cu o singură corabie, au reuşit să se întoarcă la punctul de plecare, însă Magellan, care a fost ucis de indigenii fflipinezi, şi-a atins în cele din urmă scopul: să se acopere de glorie, să demonstreze că pămîntul eră o sferă şi să ofere Spaniei colonii rentabile la vest de America.

(în ciuda lipsei de încredere a marinarilor şi a ostilităţii unora dintre locotenenţii săi, Magellan a reuşit, prin forţa exemplului, să-şi convingă echipajele de importanţa istorică a întreprinderii lor.

Periplul lui Magellan trebuia să facă din el un lider postum. Mii de aventurieri europeni s-au lansat apoi în cucerirea lumii, deschizînd calea unei alte dominaţii, aceea a unui continent asupra tuturor celorlalte... ,'i

Am greşi dacă ni l-am imagina pe Hernán Cortés ca pe un simplu asasin. Formaţia de jurist şi experienţa de administrator în Cuba îi creaseră reflexele necesare pentru a face faţă indienilor: ca şi popoarele europene, şi acestea aveau gustul disputelor; modul lor de viaţă şi practicile religioase violente accentuau dezbinările etnice. Cortés era convins că o expediţie împotriva aztecilor era posibilă şi că ea va fi foarte rentabilă.

■ Bogăţie pentru toţiCortés a avut inteligenţa de a promite tuturor forţelor angajate în cucerire profituri imense şi rapide. în scopul de a justifica în ochii coroanei spaniole o expediţie care nu avea nimic oficial, el a debarcat în Mexic susţinînd că bogăţiile imperiului aztec ar aduce metropolei aurul pe care Columb nu-1 găsise în Antile. Fără a aştepta autorizaţia, conchistadorul a reuşit rapid să adune, pe baza unei motivaţii reale, puţin mai mult de 500 de aventurieri. Apoi, pentru a pune co-roana Spaniei în faţa faptului împlinit, el a fondat un oraş pe coasta mexicană şi şi-a sabordat vasele, interzieîndu-şi ast-

fel orice posibilitate de retragere, apoi a plecat în expediţie. El a luat foarte repede pulsul situaţiei politice locale şi s-a abat cu un trib puternic, tlaxcala. Sub conducerea lui Cortés, fiecare lupta din motive personale : hidalgo, pentru aur şi glorie; preoţii, în numele evan-ghelizării; ajutoarele indiene, pentru a-şi elibera poporul de azteci.

■ Bogăţie cu orice preţAtunci cînd s-a aflat faţă în faţă cu Moctezuma, împăratul aztecilor, Cortés 1-a tratat ca pe un frate, i-a adormit neîncrederea şi s-a folosit de temperamentul superstiţios al gazdei sale. Apoi, Cortés 1-a capturat prin trădare şi a început să guverneze în locul lui. însă, în 1520, guvernatorul spaniol din Cuba a vrut, lavrîndul său, să-1 captureze pe Cortés ca să-1 judece pentru nesupunere. Printr-un singur discurs, acesta a întors armata împotriva şefului ei. Cu această întărire de soldaţi răzvrătiţi, Cortés a asediat şi apoi a distrus Te-nochtitlan, actualul Mexic.

în 1523, doi ani mai tîrziu, toată America Centrală devenise spaniolă. Regele nu a putut decît să-i mulţumească...

Bunele alegeriîn ciuda perspicacităţii sale, Cortes înainta pe un tărîm necunoscut. El a avut inteligenţa de a-şi lua drept consilieră — şi amantă — pe o tînă-ră prizonieră Indiană care i-a servit ca translator. Prinţesa Malinche (dona Marina pentru spanioli) a fost de mare ajutor în timpul expediţiei, întrucît ea îl informa pe Cortes despre practicile şi mentalitatea duşmanilor săi. Mai tîrziu, după ce prima Iul soţie a dispărut în circumstanţe neelucidate, Cortes s-a recăsătorit cu o tînără de la curtea Spaniei, pentru a ră-mîne în anturajul lui Carol Quintul, singurul capabil să-1 apere de geloziile născute din prea rapida lui ascensiune.

61 121

Francisco Pizarro(1475-1541)Aventurier spaniol

Cuceritorul Perti-uluiContemporan al lui Cortes, pe care a vrut sâ-l ia ca model, Pizarro nu avea decît viclenia şi îndrăzneala acestuia. Sîngeros şi lacom, el a fost incapabil să organizeze ţările cucerite.

Bartolomeu de Las Casas(1474-1566)

Predicator dominican şl prelat spaniol

„Protectorul indienilor"Colonist pocăit, acest călugăr energic a fost primul care a ridicat în mod public

problema genocidului indienilor din America.

Capcanaîn materie de trădare, Pizarro era un cunos-cător: îl trădase deja şi apoi îl executase pe şeful său, Balboa. Mal tîrziu l-a ucis pe asociatul său, Alma-gro, şi l-a trădat pe Incaşul Manco Capac, fostul său aliat în lupta împotriva lui Atahualpa.

însă cursa de la Cajamarca rămîne capodopera sa: după ce l-a capturat pe incaş, în timpul unui festin, şi a obţinut două milioane de pesos în aur curat drept răs-cumpărare, el şi-a ucis ostaticul!

Pizarro era mai curînd detestat decît iubit ca şef; el a pierit într-o noapte, în propria Iul casă, atacat de fiii foştilor săi prieteni.

Imigrant sărac şi analfabet, Pizarro reuşise totuşi să se instaleze în Lumea Nouă, lu-crîndu-şi pămîntul cu indieni aproape de istmul Panama, pe care îl explorase cu Nufiez de Balboa în tinereţe. La cincizeci de ani, sătul de această viaţă uşoară şi doritor să facă avere cu adevărat, Francisco Pizarro i-a convins pe cei doi fraţi ai săi, Gonzalo şi Her-nando, să organizeze o expediţie de cucerire spre sud, în partea de continent deţinută de un imperiu puternic, Inca, stăpîn al aurului din Peni.

Sărăcirea progresivă a An-tilelor şi precedentul creat de cucerirea Mexicului de către Cortes i-au permis lui Pizarro să adune o trupă de aventurieri fără scrupule, sătui să mu-cezească pe cînd aurul şi gloria îi aşteptau, undeva în apropiere, în Anzi...

■ Exemplul lui CortesPizzaro avea mai puţini oameni decît ilustrul său predecesor, cuceritorul Mexicului: avea 185 de soldaţi de ocazie, ahtiaţi după cîştig, deloc siguri dar în stare de orice. Ca şi Cortes, Pizzaro a profitat de

dezbinările dintre indieni: incaşul Atahualpa se afla la putere de puţin timp, în urma unui război civil incert. Pizzaro s-a aliat deci temporar cu duşmanii săi, a înaintat spre capitală cîştigînd încredere în el. Inteligenţa lui Pizzaro s-a limitat, iarăşi, la a copia tehnica lui Cortes: l-a invitat pe incaş la masă, apoi l-a capturat prin trădare şi l-a executat, în 1533.

■ Eşecul lui PizzaroNepăsător faţă de dezaprobarea curţii Spaniei, conchistadorul nu a putut să mai păstreze conducerea mercenarilor săi şi nici încrederea aliaţilor săi locali. Pizarro ar fi putut, printr-o politică abilă, să-şi consolideze cucerirea re-partizînd profiturile, funcţiile şi împuternicirile în mod echitabil, în loc de asta, el a autorizat un fel de tîlhărie sistematică ce a nemulţumit pe toată lumea, şi pe spanioli şi pe indieni. Pe teritoriul incaş a început un război sîngeros între conchistadori, complicat de o puternică luptă de gherilă indiană, care a durat decenii întregi.

Asociată cu fraţii lui Cristofor Columb, familia Las Casas îl trimite către „noile pămîn-turi" pentru a face acolo avere. La fel ca şi toţi ceilalţi colonişti spanioli, el a primit în insula Hispaniola (Haiti) grupul lui de sclavi indieni şi un pămînt de cultivat. El profită de acest sistem de encomienda şi abia după doisprezece ani îşi dă seama de nedreptatea acestui repartimiento instaurat de autorităţile coloniale. Pe cînd Cortés cucerea Mexicul, Las Casas intră în ordinul monastic al dominicanilor, pleacă în Spania şi meditează timp de zece ani, pînă în anul 1531. Acolo dobîndeşte cunoştinţe teologice şi filozofice necesare luptei sale şi începe o Istorie a Indiilor presărată cu povestiri crude susceptibile să-i atragă adeziunea cititorilor.

■ Libertatea naturalăDe la întoarcerea lui în America — a fost numit episcop în regiunea Chiapas — Las Casas dezvoltă o teorie originală: pretinde că indienii sînt oameni, că libertatea lor este ega-lă cu cea a spaniolilor şi că Hristos a venit şi pentru ei. Scandalul este enorm, dar Las Casas este foarte convingător.

Mulţi dintre preoţi şi călugări s-au rahat umanismului său: scîrbiţi de comportamentul conchistadorilor şi al coloniştilor, oamenii bisericii au acceptat ideea umanităţii indienilor, chiar dacă aceştia erau păgîni şi idolatri. O mare mişcare de opoziţie la genocid îl face pe însuşi regele Spaniei să dea leyes nueves (legi noi) mai favorabile indienilor. în Spania, marele universitar Francisco de Vito-ria încearcă să alcătuiască o contestaţie la colonizarea violentă chemînd la respectarea dreptului natural.

■ Evanghelizarea paşnică

Pentru a demonstra că era posibil să-i aducă pe indieni pe calea Domnului în mod paşnic, Las Casas s-a stabilit în Guatemala cu mai multe grupuri de misionari pe care îi cîştigase de partea sa. Dacă n-ar fi fost lăcomia coloniştilor, poate că experienţa ar fi reuşit. Las Casas preferă să se întoarcă în Spania pentru a apăra pe lingă rege ideea unui protectorat „blînd".

Moare în 1566, epuizat de predicile lui interminabile, nu fără să convingă mulţi preoţi şi politicieni.

Controversa de la Valladolidînvingător la Barcelona într-o întrecere oratorică publică cu episcopul Fonseca, Las Casas l-a provocat pe doctorul Se-pulvedra, partizan al unei colonizări radicale. Dezbaterea a avut loc cu uşile închise, în prezenţa unui emisar al papei.

Las Casas a reuşit să impună admiterea oficială a faptului că indienii erau oameni. Dar, în compensaţie, declaraţia de la Valla-dolid afirma că spaniolii puteau, pe viitor, să înlocuiască sclavii Indieni cu sclavii negri aduşi din Africa...

Las Casas, care, în tinereţe, apărase această idee, a de-nunţat-o atunci ca pe o gravă injustiţie, dar în zadar. Sclavia negrilor putea începe pe scară largă.

122 62

Manco Capac II(cea 1515-1545)Al treilea conducător incas din Perú din 1533 pînă la sfîrşitul vieţii ___________________

Un simbol al rezistenţei spaniolilorLa început a pactizat cu invadatorii albi, atît din teama de armele lor, cît şi din

ambiţie personală. Apoi a trecut în fruntea revoltei şi a fondat un stat rebel.

Martin Luther(1483-1546)Om al bisericii german

Reforma şi revoluţia

Şi-a pus talentele de polemist în serviciul unei teologii simple şi radicale, antrenînd Germania într-o mişcare contestatară care a depăşit de departe cadrul religios.

întoarcerea împăraţilor incaşiPopoarele andine erau convinse de imortalitatea împăraţilor lor. Această credinţă există încă şl astăzi. Astfel, o profeţie prezisese prăbuşirea Imperiului sub loviturile „străinilor bărboşi" în timpul domniei celui de-al doisprezecelea îm-părat Incaş, Atahual-pa. Executarea lui şi apoi moartea rebelului incaş Manco Capac (care nu a fost capturat niciodată) şi, în sfîrşit, decapitarea de către spanioli a Iul Tupac Amaru, cel deal paisprezecelea şi ultimul împărat incaş, nu au contrazis le-gendele. Una dintre ele afirmă că sub pă-mînt capul şl corpul lui Tupac Amaru încearcă să se regăsească. Atunci cînd corpul ultimului împărat incaş va fi reconstituit, imperiul va renaşte.

■ împăratul incaş marionetă

Huascar Capac, al unsprezecelea împărat incaş de la legendarul Manco Capac I (ieşit prin vrajă din apele lacului Titica-ca), şi-a lăsat puterea fiului său. însă fratele său vitreg, Atahu-alpa, 1-a ucis în momentul în care a fost şi el capturat, prin trădare, de către conchistadorul Pizarro, în 1533. Această situaţie extrem de confuză a fost folosită în mod inteligent de un al treilea pretendent, Manco Capac, care a preferat să accepte tutela spaniolilor decît să sfîr-şească sugrumat ca şi rivalul lui Atahualpa.

Mizînd pe dezbinările create în sînul armatei şi al nobilimii de către războaiele de succesiune, Manco Capac i-a cîştigat de partea sa pe toţi războinicii nemulţumiţi, pe ţăranii spoliaţi şi pe conducătorii persecutaţi de Atahualpa. A băut, deci, cu Pizarro cupa prieteniei, 1-a invitat la încoronare şi a acceptat aservirea supuşilor săi atribuiţi în loturi aventurierilor spanioli.

Traumatismul luării oraşului Cuzco, capitala, decapitase întreaga rezistenţă. înfricoşaţi

de armele de foc, de armurile şi de caii invadatorilor, mîndrii războinici incaşi s-au supus.

■ Rezistenţa incaşilorînsă conchistadorii erau incapabili să se reţină. Ei s-au amuzat să violeze, într-o bună zi, una cîte una, femeile incaşului, iar fratele lui Pizarro a luat-o pe favorita lui Manco Capac ca şi concubină. în acelaşi timp, mercenarii spanioli au profanat mumiile sfinte ale dinastiei, umplîndu-şi cufere-le cu obiecte rituale şi jefuin-du-i pe preoţi, răpindu-le pe fecioarele care se îngrijeau de mormintele imperiale. Revolta a izbucnit.

Manco Capac, în contact zilnic cu opresorii săi, a înţeles că ei erau oameni ca toţi ceilalţi. A fugit deci, a ridicat o armată şi şi-a asediat propria capitală, Cuzco, timp de un an. A trebuit totuşi să se retragă cu 100 000 de partizani în pădurea virgină unde a construit o nouă capitală, Vil-cabamba. El a reuşit să întreţină focarele de gherilă în Peru-ul ocupat, păstrînd fortăreaţa Machu Picchu. Fiul său, Tupac Amaru, a continuat lupta pînă la moarte, în anul 1572.

Anticlericalismul european a luat o formă ascuţită şi, pentru prima oară, victorioasă în Germania Renaşterii graţie spiritului combativ al lui Mar-tin Luther. După Canossa şi umilirea împăratului german de către papa Grigore VI, spiritul naţionalist care începea să apară în ţară a luat drept ţintă privilegiată moralitatea îndoielnică a înalţilor clerici catolici. Aroganţa nobililor şi privilegiile considerabile acordate feţelor bisericeşti în general (pe cînd ţăranii duceau o existenţă mizerabilă) au dat o dimensiune socială contestaţiilor.

Reforma a mobilizat deci, între 1517 şi 1555, întreaga Germanie împotriva papalităţii şi a reprezentantului său spaniol Carol Quintul. în totalitatea sa, societatea Sfîntului Imperiu Roman Germanic a fost bulversată în totalitate de apelurile lui Luther şi ale partizanilor săi. Cărturarii au lansat mişcarea care a fost urmată de o imensă jacquerie care a însîngerat ţara. După ce au înfrînt rebeliunea ţăranilor, prinţii germani s-au întors împotriva tutelei lui Carol Quintul şi, la capătul unui

război de nouă ani, au obţinut autonomia politică şi religioasă. Cu preţul unei schisme definitive, naţiunea germană s-a constituit în numele credinţei contra monarhiilor prădalnice din sud.

Dincolo de simpla divergenţă religioasă, pamfletele lui Luther au dus, în cele din urmă, la o fractură politică profundă a Europei.

■ Revolta cărturarilorTrăind în mijlocul clericilor „modernişti" ai universităţilor din Erkfurt, unde a studiat, şi din Wittenberg, Martin Luther a găsit acolo sprijinul necesar pentru protestul său: la fel ca toţi umaniştii din acel timp, el se îndoia de sinceritatea demnitarilor bisericii şi de valoarea iertării şi de indul-genţele lor. Nu credea nici în purgatoriu şi nu prea visa la sfinţi şi la Fecioara Măria. Vedea în Scripturi numai o regulă morală solidă, iar în credinţă, adevărata mîntuire. Această simplitate doctrínala a fost rapid împărtăşită de colegii şi studenţii săi; dispu-nînd de o catedră de teologie la Universitatea din Wittenberg, Luther s-a hotărît să se

ProtestantCuvîntul nu a fost in-ventat de Luther însuşi, care nu a ştiut niciodată, în timpul vieţii, de existenţa unei biserici protestante; se pare că această mişcare, lansată de contestarea luterană, a fost numită astfel cu ocazia dietei de la Spire, în 1529; Carol Quintul a proclamat interzicerea oricăror inovaţii teologice în im-periul său; cîţiva re-prezentanţi germani s-au ridicat şi au formulat un „protest" oficial. Cuvîntul a rămas.

63125

MARTIN LUTHER

folosească de mijloace moderne de comunicaţie pentru a-şi populariza ideile. Iată de ce, în 1517, Luther a înscris pe uşile instituţiei cele 95 de teze ale sale, în latină şi apoi în germană, pentru a-i chema pe toţi cărturarii la o reflecţie critică asupra practicilor imorale ale ierarhiei „papiste".

Condamnarea severă a sis-temului indulgenţelor a în-tîmpinat un ecou foarte favorabil în mediile intelectuale, deseori obsedate de exigenţe de rigoare teoretică şi etică. în paralel, colectarea sumelor indulgenţelor papale era percepută ca un fel de taxă suplimentară şi clasele de mijloc din oraşe, ca şi o parte a aristocraţiei, nu vroiau să fi-nanţeze construcţia unei bazilici la Roma.

Anul următor, Luther a replicat la ameninţările de a fi excomunicat sau ars pe rug prin rezoluţiile sale, în care a folosit pentru prima dată cuvîntul „reformă" în mod oficial. Luni de zile, Luther a redactat pamflete agresive în care amesteca consideraţii metafizice, chemări la nesupunere şi discursuri naţiona-liste. Violenţa elocvenţei sale înflăcărate subjuga mulţimile de studenţi.

în 1519, cînd Luther s-a dus la Leipzig pentru o dezbatere publică împotriva profesorului Eck, el era însoţit de 200 de studenţi înarmaţi. în piaţa din faţa bisericii, mulţimea de gu-ră-cască punea să i se traducă dezbaterile (care se desfăşurau în latină) şi aplauda puternic.

Luther nu a cedat şi arţagul 1-a făcut şi mai celebru: cînd

bula papală conţinînd excomunicarea sa a ajuns la Wit-tenberg, a organizat un autodafé şi a aruncat un exemplar din documentul oficial în foc, în timp ce studenţii înteţeau flăcările cu cărţi luate din biblioteca unei mănăstiri ve-cine...

Difuzarea operelor sale prin intermediul tiparului a făcut din călugărul combatant eroul naţional al cărturarilor germani: scrierile sale teoretice, publicate în latină, au fost răspîndite în toate universităţile ; pamfletele sale în germană erau citite în public chiar şi în cîrciumi. Pentru a desăvîr-şi aceasta gigantă campanie „promoţională", cum i-am spune azi, Luther a publicat, cu un preţ redus, traducerea sa în germană a Evangheliilor, text imediat condamnat de papalitate.

Aprobat de însuşi Erasmus şi de alţi cărturari celebri (Philippe Schwarzerd, zis Me-lanchthon, şi Ulrich de Hut-ten), Luther a devenit liderul unei mişcări de rebeliune fun-damentalistă ale cărei teze egalitare urmau să depăşească cu mult cadrul universităţilor, înflacărînd satele şi oraşele germane.

■ Răscoala ţăranilorJacqueria a izbucnit în sate din cauze diferite : în oraşele universitare, şiruri de studenţi sărbătoreau cu bucurie refuzul provocator al lui Luther în faţa lui Carol Quintul şi a trimişilor papei. în oraşe, cî-ţiva burghezi se alăturaseră mulţimii cărturarilor rebeli care ardeau bibliotecile, de-

„Răspunsul de la Worms"Pentru a calma spiri-tele şl a obţine retrac-tarea lui Luther, Carol Qulntul a asistat în persoană la procesul la care călugărul a fost acuzat, în cadrul dietei de la Worms.

Somat să-şl recu-noască greşeala în douăzeci şi patru de ore, pe 18 aprilie 1521, Luther a răspuns în faţa împăratului stupefiat: „Conştiinţa mea e stapînită de cuvîntul lui Dumnezeu. Nu pot şi nici nu vreau să retractez, căci să merg împotriva conştiinţei mele nu este nici drept, nici sigur. Amin". împăratul s-a ridicat şl a Ieşit. A revenit a doua zi cu un text care îl condamna cu fermitate pe Luther. Declaraţia se termina astfel: „Cărţile sale trebuie să fie şterse din memoria oamenilor..."

64

MARTIN LUTHER

Luther şi revoluţia socialăîn mai 1525, Luther a pus să se tipărească un pamflet: împotriva hoardelor ţăranilor răsculaţi. Putem citi aici: „Toţi cei care pot să lovească, să în-junghie şi să omoare, în secret sau pe faţă, să ia aminte că nimic nu poate fi mai veninos, mai periculos sau mal diabolic de-cît un rebel. E drept să fie omorît un cîine turbat; dacă nu este lovit, vă va muşca şl va muşca toată ţara."

Condamnînd mo-dul nedrept în careau fost împărţite pă-mînturile senioriale,Luther adăuga maldeparte: „în Scriptu-ră nu se vorbeşte depunerea bunurilor încomun, pe care opractică azi ţăraniinoştri smintiţi şi înfu-riaţi",_______________

vastau mănăstirile sau perturbau liturghiile catolice.

în sate, cei blestemaţi să muncească pămîntul german s-au revoltat împotriva taxelor senioriale şi a privilegiilor ecleziastice. Primele tulburări importante au avut loc la începutul anului 1522. Soldaţii imperiali trăgeau cu tunul în mulţime şi ţăranii, la rîndul lor, ardeau castelele şi jefuiau mănăstirile. Sprijiniţi de cîţi-va preoţi care făcuseră o lectură radicală a chemărilor lui Luther la revoltă, o mulţime de cete de ţărani au organizat o altă societate, practieînd un fel de comunism biblic, riguros şi sobru în acelaşi timp, pe ruinele vechii feudalităţi. Represiunea a fost îngrozitoare. Prinţii protestanţi, care îl spri-jiniseră pe Luther şi Me-lanchthon în cadrul luptei naţionale, nu puteau să accepte o revoluţie socială.

Ameninţat cu moartea, depăşit de o mişcare contestata-ră pe care o dorea spirituală dar care luase forma unei reforme agrare, Luther a publicat mai multe clarificări apro-po de răscoala ţărănească. Aceste dezminţiri, care erau o dezaprobare clară a mişcărilor ţărăneşti, au permis aristocraţilor să organizeze represalii de masă împotriva săracilor răsculaţi.

în acest moment, aura lui Luther s-a şters în mediile rurale ; a fost poreclit în curînd

doctorul Liigner (doctor „Mincinos") şi cînd fostul călugăr rebel i-a chemat pe jun-keri să „folosească spada" îm-potriva anabaptiştilor, toţi ţăranii săraci din sate au înţeles că rebeliunea protestantă nu le va mai aduce nici un cîş-tig. Iobagi erau, iobagi aveau să rămînă.

■ Revolta prinţilorNobililor germani le-au trebuit aproape cincisprezece ani pentru a stinge incendiul provocat de jacqueriile declanşate de excomunicarea lui Luther. în 1535, ţăranii înfrînţi se întorseseră la cîmpurile lor. A fost nevoie de încă vreo cincisprezece ani pentru ca prinţii germani să-i adune din nou pe locuitorii oraşelor şi pe ţărani la o nouă luptă împotriva împăratului catolic.

între 1546 şi 1555, data la care Carol Quintul a fost de acord să semneze pacea de la Augsburg, un adevărat război de eliberare naţională a mobilizat energiile Germaniei în numele învăţăturilor lui Luther. Acesta murise în 1546, la începutul conflictului, fără să fi văzut efectele concrete ale „furiei" sale din 1517: schisma efectivă cu Roma, adoptarea doctrinei lui Luther în Germania, Elveţia şi în ţările scandinave şi apariţia unei naţiuni germane la a cărei unificare lingvistică contribuise prin traducerea Bibliei.

Tînăr nobil basc ataşat la serviciul curţii Spaniei, cavalerul de Loyola a avut o tinereţe mondenă şi agitată, cu multe cuceriri feminine, certuri şi distracţii diverse. Comandant la Pampelune, o ghiulea de tun trasă de francezi i-a rupt piciorul. în cursul foarte lungii sale convalescenţe, a avut ocazia să citească lucrări de teologie. Convertirea a fost atît de profundă încît şi-a orientat viaţa spre lupta pentru credinţa catolică, împotriva necredincioşilor musulmani şi a ereticilor protestanţi. Datorită trecutului său de soldat, şi-a organizat grupul de militanţi pe care îl conducea ca pe o armată.

Ignaţiu de Loyola s-a gîndit să fondeze un nou ordin, Compania lui Iisus („companie" în sens militar), compusă din cărturari cultivaţi şi hotă-rîţi („iezuiţi").

în acest spirit, a hotărît să organizeze această structură, adaptată crizei religioase a timpului său, punînd accentul pe pedagogie şi puterea exemplului. Timp de aproape un an, s-a supus unor cazne fizice, apoi, obsedat de viziuni violente, s-a hotărît să se cultive

pentru a-şi întări credinţa din punct de vedere intelectual. Ignaţiu de Loyola dădea camarazilor săi exemplul unui ascetism riguros şi privaţiunile pe care şi le impunea l-au făcut, încet-încet, să fie luat drept un sfînt.

■ Generalul CompanieiCercul tovarăşilor lui Loyola a fost la început restrîns, dar caracterul exemplar al comportamentului său nu a întîrziat să-i asigure respectul tuturor.

Micul grup format de Compania lui Iisus a sfîrşit prin a obţine autorizaţia pontificală în 1540: Loyola a fost numit „general" al iezuiţilor şi a început să recruteze intelectuali, profesori şi studenţi în ordinul său bazat pe supunerea faţă de papă, rigoare morală şi grijă pentru recucerirea minţilor rătăcite de islam, protestantism şi păgînism.

La moartea sa, acest ordin de educatori militanţi număra deja o mie de membri triaţi printr-un noviciat implacabil, o adevărată elită chemată să se înmulţească de-a lungul istoriei bisericii, care îşi datorează în parte supravieţuirea Companiei lui Iisus.

MisionariCelebru misionar ca-tolic, Sfîntul Franclsc Xavier se alăturase încă de la început Iul Ignaţiu de Loyola. A plecat în India, unde datorită elocvenţei sale a cîştigat mii de aderenţi, astfel încît biserica catolică l-a canonizat în 1622, în amintirea convertirilor masive care s-au făcut datorită Iul. A mers chiar în Japonia şi în China, unde talentul pentru limbi străine, considerat miraculos, a făcut minuni.

Ignatiu de Loyola(1491-1556)Faţă bisericească din Spania

Anti-Luther, fondatorul ordinului iezuiţilorŞi-a consacrat viaţa luptei în favoarea credinţei catolice, a cărei strălucire a vrut s-o refacă pentru a4 atrage pe intelectualii europeni, deseori tentaţi de reformă.

65 129

TristeţeLa sfîrşitul vieţii împă-ratul era disperat din cauza eşecurilor sale succesive: Ţările de Jos, sfîşiate de război, îi scăpau, ca şi Germania, aproape independentă din 1556 şi adeptă a doctrinei reformate. Lumea Nouă, prost administrată, se pră-buşea în anarhia mili-tară si gherllele indie-ne. In ciuda cîtorva succese importante împotriva turcilor, aceştia se arătau tot mai ameninţători. în sfîrşit, conflictele eu-ropene rămîneau ne-clare pentru Spania, căci Franţa şi Anglia îşi consolidau treptat puterea...

De îndată ce a ajuns la putere, Carol Quintul a trebuit să facă faţă disidenţei religioase a unei părţi a provinciilor sale germane: Reforma protestantă, condusă de celebrul călugăr rebel Martin Luther, ameninţa în acelaşi timp echilibrul social şi unitatea imperiului.

■ Lupta împotriva lui Luther

Tînărul suveran, considerîn-du-i pe cărturarii germani vinovaţi de răscoala ţăranilor germani şi olandezi, a căutat sprijinul nobililor şi deseori 1-a găsit. Cu ajutorul misionarilor catolici, a dus un adevărat război de propagandă împotriva Reformei care se extindea.

A folosit Inchiziţia, a pus să fie arşi erudiţii îndrăgiţi de popor (Henri Voes şi Johann Eck în Olanda, Henri de Stuphen în Germania) încă de la începutul tulburărilor, în 1521. Dar, foarte repede, luteranismul, depăşit de caracterul radical al rebeliunii anabaptiste, a fost abandonat ca ţintă principală. Egalitarismul social al protestanţilor anabaptişti, considerat încă şi mai periculos, trebuia combătut cu toate mijloacele. împăratul a ales atunci să-i ralieze pe

cei înstăriţi, ameninţînd cu sperietoarea revoluţiei sociale.

■ Lupta împotriva anabaptiştilor

Erasmus însuşi afirma că doi ţărani olandezi din trei erau adepţii acestei secte, care preconiza o viaţă austeră şi o repartizare strictă a bogăţiilor date de Dumnezeu omului. Această lectură egalitaristă a Scripturii conducea direct la contestările de ordin social şi internaţional din epocă.

Carol Quintul, cu ajutorul aristocraţiei locale şi a claselor de mijloc urbane, înspăimînta-te de întinderea jacqueriei, a strivit mişcările contestatare cu o violenţă nemaipomenită. Recucerirea oraşelor disidente a făcut zeci de mii de victime în toată Europa de Nord: Anvers, Maastricht şi Amsterdam, aflate un moment în mîinile rebelilor, au fost mfrînte sălbatic. în Germania, Carol Quintul a reluat Mtinster-ul, fieful lui Jean de Leyde, şi toate recordurile de cruzime au fost bătute...

Lupta împotriva „los communeros"Chiar în momentul în care apelurile lui Luther la revoltă

înflăcărau Germania şi Flan-dra, împăratul a trebuit să facă faţă unei mişcări de rebeliune identice în Spania, unde din cauza stîngăciilor tînăru-lui rege tensiunile naţionaliste din 1517 se înteţiseră.

Carol Quintul, născut la Gand, membru al unei familii regale germanice, nici măcar nu vorbea spaniola cînd a primit tronul obţinut în urma moştenirilor dinastice. A co-mis greşeala de a numi în posturile de comandă flamanzi, îndepărtînd gestionari competenţi şi apreciaţi de nobilimea şi burghezia locală.

Hotărît să distrugă rapid sistemul spaniol al comunelor libere, moştenire rezultată din recucerirea progresivă a Spaniei de la mauri, de-a lungul secolelor, Carol Quintul, după ce a fost ales împărat al Germaniei, a făcut greşeala de a părăsi ţara în momentul cel mai încordat, pentru a merge să fie încoronat.

Oraşele spaniole au restabilit unul după altul principiul oraşelor libere, cu ajutorul nobililor înfuriaţi şi al burghezilor dezamăgiţi, şi s-au înar-mat. Chiar şi episcopul de Zamora a proclamat necesitatea unei republici, în timp ce un aristocrat, Juan de Padilla, trecea în fruntea forţelor rebe-le. O sfînta junta (la Santa Junta), formată din nobili, notabilităţi şi ecleziaşti, se hotă-rîse să-1 elimine pe Carol Quintul.

Acesta a făcut aceeaşi operaţie ca în Germania, ridicînd insurgenţii unii împotriva altora, scoţînd în evidenţă pericolul unei revoluţii sociale în

cazul abolirii privilegiilor se-nioriale. Negociatorilor din oraşe le-a pus în vedere că Spania nu putea fi lăsată în mîinile ţăranilor înapoiaţi, în timp ce Lumea Nouă părea să se îmbogăţească datorită extraordinarelor profituri co-merciale.

Ca şi în Germania, Carol Quintul a reuşit să distrugă frontul care i se ridicase împotrivă: nobilii, ataşaţi cauzei sale, au înfrînt oraşele libere şi ţăranii revoltaţi, anulînd toate dispoziţiile egalitare ale comunelor.

în 1523, împăratul a sprijinit represiunea cu 5000 de soldaţi germani. S-a instalat în Spania, a învăţat limba locală şi a eliminat consilierii flamanzi.

■ Lupta împotriva paginilor

Imensitatea teritoriilor cucerite de aventurierii Cortes şi Pizarro în Lumea Nouă 1-a determinat pe Carol Quintul să facă din catolicism liantul societăţii coloniale: i-a sprijinit deci pe misionari, considerîn-du-i „conchistadorii sufletului", în numele catolicismu-lui, au fost comise cele mai crunte masacre, dar credinţa creştină a unit prin forţă naţiunile indiene decimate de şocul invaziei spaniole.

■ EşeculTotuşi, Carol Quintul nu a putut să împiedice fărîmiţarea imperiului său: pînă la urmă a pierdut Germania şi a trebuit să abdice în 1556, s-a retras, dezamăgit, la o mănăstire spaniolă în care a murit.

Protestantismul în SpaniaCatolicismul fusesevîrful de lance almişcării Fieconqulstacare, în 1492, dupăsecole de luptă, alun-gase ultimii musul-mani din Spania, Acontesta Biserica în-semna deci a con-testa naţiunea însăşi.Inchiziţia a profitat deaceastă confuzie vo-luntară şi a putut săînăbuşe în faşă tenta-tivele de reformă. îm-păratul, protestînd cuviolenţă împotriva lu-teranismului (deci,motive mal mult poli-tice decît religioase),le-a dat mînă liberăInchizitorilor în sco-pul impunerii unităţiireligioase în Spania.Cîţlva intelectuali di-sidenţi (Bartolomeude Carranza, Fran-cisco de San Roman,Constantino Poncede la Fuente) şi-aupierdut viaţa._________

Carol Quintul(1500-1558)împărat al Germaniei din 1519 pînăîn 1556, rege al Spaniei din 1516

ŞefConvins de faptul că doar o credinţă unică putea cimenta unitatea unui imperiu atît de imens ca al său, Carol Quintul a devenit campionul unui catolicism intransigent.

130 131

Jean Calvin(1509-1564)Teolog francez, consilier la Geneva din 1541 pînă la sfîrşitul vieţii

Creatorul Bisericii reformateContrar opiniilor lui Luther, Calvin a vrut să participe în mod concret la viaţa politică. Modul în care a condus oraşul Geneva a fost un model de intoleranţă criminală.

Gustav Eriksson Vasa(1497-1560)

Rege al Suediei din 1523 pînă la sfîrşitul vieţii

Reforma în slujba naţiunii

Gustav Vasa a ridicat ţăranii suedezi şi finlandezi la luptă, apoi i-a alungat pe danezii catolici după un lung război de hărţuială. Reforma dă ţării o identitate naţională.

DictaturăRegistrele cuprinzînd procesele de acuzare pentru delict moral, care violează or-donanţele Iul Calvin, conţin, pentru anii 1542-1564, 58 de execuţii capitale, între care şi aceea a arderii pe rug a umanistului disident Jean Şervet.

Ordonanţele calvi-niste precizau culorile hainelor autorizate pentru femei, interzi-ceau dantela, teatrul, dansul şi jocurile de cărţi. Recidiva în caz de adulter sau de blasfemie era pedep-sită cu moartea. Cen-zura asupra publica-ţiilor a devenit o regulă din 1560. Cerşitul, considerat contrar spiritului caritabil, a fost Interzis.

Jean Calvin, născut în Picar-dia şi student la drept la Paris, părăseşte rapid lumea politică în favoarea teologiei care i se părea că slujeşte mai bine ambiţiei sale; Calvin, care i-a citit pe Erasmus şi Luther, evo-luează la început în acest mediu evanghelist, bucuros să critice (dar întotdeauna prudent) biserica catolică şi pe regele Franţei.

Abilitatea acestui tînăr teolog este repede recunoscută; Calvin rămîne totuşi în umbră, însă, după o şedere la Strasbourg care îi permite să strîngă legăturile cu teologii reformaţi germani ca Me-lanchthon, tovarăş al lui Luther, Calvin acceptă sarcina de a conduce oraşul Geneva. Publicarea lucrării sale Instituţia religiei creştine, în 1535, îl făcuse unul din liderii naturali ai Reformei.

■ Experienţa puteriiPredicator al noilor doctrine, publică un catehism, scrie mai mult de 4000 de scrisori tuturor reformaţilor din Europa şi combate de la amvon

şi prin ordonanţe atît pe revoluţionarii anabaptişti, cît şi pe notabilii epicurieni. Calvin, care preţuieşte în primul rînd virtuţile creştine legate de munca bine făcută, economia, bogăţia obţinută cinstit, supunerea în faţa legii şi un ascetism fără concesii, are numeroşi detractori, dar şi mulţi partizani. Datorită sprijinului popular, exercită asupra vieţii oraşului o presiune considerabilă : spionaj, denunţări, acuzări, torturi, condam-nări şi execuţii îi consolidea-ză puterea deja bazată pe o propagandă zeloasă care ştie să folosească toate resursele tiparului şi ale limbii franceze, preferată latinei prea aca-demice.

însă rigoarea teoretică a doctrinei calviniste, deşi face victime, are şi mulţi adepţi, transformînd religia reformată într-o mare mişcare de ma-să, inclusiv în Franţa catolică. De acum înainte, protestantismul, care putea să apară ca o erezie specific germană, ameninţă însuşi centrul catolicismului.

în Suedia de la acest început de secol al XVI-lea, bogăţia naţională se află în mîinile unor înalţi clerici care trăiesc în stil regal. Impozitele zdrobitoare colectate din sate şi din oraşe vor mări sumele din trezoreria coroanei Danemarcei, sub tutela căreia se află ţara. Dezmăţul şi luxul scandalos al ocupanţilor danezi, colaborarea făţişă a acestora cu episcopii catolici, trezesc proteste viguroase în mediile cărturăreşti şi comerciale, ca şi în satele şi în pădurile din nord, unde ţăranii au un statut de şerbi ai bisericii.

■ Masacrulde la Stockholm

începînd cu 1512, un partid in-dependent burghez şi ţărănesc declară că Suedia părăseşte Uniunea celor trei ţări scandinave, încheiată în 1397 şi dominată de Danemarca. în 1520, regele danez, ajutat de un episcop suedez, Gustave Trolle, îi reuneşte pe opozanţi pentru negociere, promiţîndu-le imunitatea. Două zile mai tîrziu, pune să fie decapitaţi în piaţa publică 69 de delegaţi şi pune să se tragă cu tunul asupra mulţimii care protestează. Acest incident, cunoscut sub

numele de „Baia de sînge de la Stockholm", elimină orice opoziţie fizică suedeză. Partidul patriot, dezorientat, va fi salvat de un tînăr cărturar, Gustav Eriksson Vasa, fiul uneia dintre victimele represiunii.

■ Patriot şi rebelVasa, prizonier al danezilor, evadează şi se duce să-şi caute partizani în minele şi pădurile din nord. Se pune preţ pe capul său; trăieşte într-o clandestinitate totală, dar explică neobosit şerbilor înspăimîntaţi ce s-a in-tîmplat la Stockholm şi de ce trebuie să se înarmeze împotriva ocupanţilor. Puţin cîte puţin, această armată de săraci, care distruge treptat trupele danezilor şi episcopilor prin atacuri surpriză, ajunge la porţile marilor oraşe, care sînt ocupate unul după altul.

Vasa domneşte sub numele de Gustav I şi trebuie să facă faţă comploturilor catolice neîncetate. Favorizează difuzarea doctrinelor lui Luther şi Calvin, apoi naţionalizează toate bunurile bisericii. în treizeci şi şapte de ani de domnie, elimină catolicismul şi face din protestantism religia ofici-ală a noului stat independent.

Război popularFugind, Vasa îşi gă-seşte refugiu mai întîi la Lübeck, unde adună cîţiva voluntari şi puţini bani.

Deghizat, ajunge în Dalecarlie şi mobi-lizează minerii din mi-nele de fier din această regiune a Suediei, apoi îi înarmează pe ţărani pe care îi înrolează şi îi familiarizează cu arta luptei. Şiretlicurile sale în luptă sînt aplicate peste tot: garnizoanele daneze se dispersează, oraşele se ridică la luptă. Pentru a împiedica retragerea ocupanţilor, cumpără pe credit zece vase de război de la comercianţi favorabili mişcării. Le va plăti mai tîrziu, na-ţionallzînd bunurile bisericii!

132 133

Wilhelm de Orania, zis Taciturnul(i 533-1584)Duce german, „stathuder" al Olandei din 1576 pînă la sfîrşitul vieţii

„Prinţul săracilor" şi „tatăl patriei" olandezeAcest aristocrat purta lagît lingura de lemn, simbolul revoltei poporului sărac din Ţările de Jos împotriva jugului spaniol. Prin acţiunea sa a unit o naţiune care îşi căuta un stat.

Elisabeta I a Angliei(1533-1603)Regină din 1558 pînă la sfîrşitul vieţii

Prima „doamnă de fier" a AnglieiA făcut dintr-o insuliţă însîngerată de certuri religioase şi dinastice o adevărată putere mondială, bazată pe stăpînirea mărilor şi a comerţului internaţional.

OstaticiSpaniolii aveau obi-ceiul să-i ducă în captivitate pe fiii demnitarilor din ţările cucerite, pentru a face presiuni asupra familiilor lor. Wilhelm a fost unul dintre aceşti ostatici şl a fost educat în mare parte în Spania.

Fiul său a fost la rîndul Iul răpit de ar-matele imperiale în momentul în care spaniolii îl declarau pe stathuder în afara legii şi ofereau un preţ pentru capturarea Iul. Acest fiu nu a revenit în Olanda de-cît după o lungă negociere, dar nu a domnit niciodată.

în Ţările de Jos, ocupate de spanioli datorită moştenirilor dinastice, catolicismul nu era mai apreciat decît în Germania, în ciuda eforturilor lui Carol Quintal şi ale fiului său Filip II, Olanda era tentată mai degrabă de protestantism sub forma sa calvinistă. în partea flamandă şi în Brabant, profund afectate de un puternic sentiment naţional şi o ură puternică pentru catolicii străini, revolta a distrus 400 de biserici. Represiunea a fost severă şi oarbă. Ţările de Jos s-au ridicat atunci la luptă împotriva spaniolilor.

■ Rebel fără voieIn faţa furturilor Inchiziţiei şi a soldaţilor ducelui de Alba, trimis de Filip II, un duce german, Wilhelm de Nassau, prinţ de Orania, adept al doctrinei luterane, a luat conducerea insurgenţilor pe care guvernanţii imperiului i-au numit, dispreţuitor, „coate-goale".

La origine, Wilhelm Taciturnul (ale cărui tăceri erau luate drept momente de reflecţie profundă) era un demnitar numit de împăratul Spa-

niei, însă el dezaproba politica autoritară a catolicilor într-o ţară în care protestanţii reprezentau partea cea mai dinamică a populaţiei urbane şi partea cea mai hotărîtă a ţăranilor înfuriaţi.

■ Naşterea unei naţiuni

Doi dintre prietenii săi, contele de Horn şi contele de Eg-mont, foarte populari în Ţările de Jos, au fost executaţi de spanioli. Wilhelm a reuşit să scape şi a organizat „săracii din păduri" (ţăranii din interior) şi „săracii de pe mare" (marinarii şi orăşenii de pe coastă) într-o armată eficace, capabilă să provoace pierderi grave trupelor de ocupaţie. în 1576, a fost numit stathuder al provinciei Zeeland, al Olandei şi al Utrehtului. Trei ani mai tîrziu insurgenţii, reuniţi la Gand, l-au pus în fruntea celor şaptesprezece provincii unite.

O ţară nouă, chemată la înfăptuirea unui măreţ viitor european, apoi mondial, tocmai se năştea, datorită personalităţii excepţionale a unui prinţ umanist din convingere si rebel din necesitate.

Cu siguranţă, Elisabeta a fost cel mai mare om de stat pe care 1-a avut vreodată Anglia. în anul în care a fost întronată, 1559, ţara era izolată şi slăbită. O economie ezitantă, structuri agricole puţin productive, o nobilime arogantă şi bătăioasă, parlamentari dezbinaţi făceau din acest regat unul dintre cele mai nesigure regate din Europa. Ameninţată de puterile vecine continentale şi decimată de războiul civil legat de apariţia protestantismului, ţara nu bănuia că această tînără femeie fragilă va domni patruzeci şi cinci de ani şi va transforma Anglia într-un pretendent serios la hegemonia mondială.

■ în căutareasprijinului popular

Cu toate că Măria Tudor, sora sa vitregă catolică, a domnit prin teroare, încît a fost poreclită Bloody Mary (Măria cea Sîngeroasă), moştenirea nu era deloc uşor de stăpînit: să placi poporului nobililor, parlamentarilor negustorilor, mi-litarilor, putea să pară o sarcină grea: monarhia engleză, începînd cu Henric VIII, îşi făcuse atît de mulţi duşmani în-

cît tînăra regină nu putea să se aştepte la nici o simpatie spontană. Elisabeta era considerată de catolici (care reprezentau încă în acea perioadă două sferturi din englezi) fiică nelegitimă, pentru că se năs-cuse dintr-o căsătorie ilegală pentru ei: mama sa Ana Bo-leyn nu putuse să se căsătorească cu Henric VIII decît după un divorţ condamnat de biserică. Pentru protestanţi, era fiica unei soţii decapitate din ordinul propriului soţ. Deci Elisabeta nu găsea bunăvoinţă nici pe lingă protestanţii anglicani credincioşi amintirii lui Henric VIII...

îndepărtată un timp de la tron din motive religioase şi dinastice în acelaşi timp, tînăra regină nu va avea încredere niciodată în vechea nobilime britanică, mai degrabă catolică, formată din negociatorii puritani ai Parlamentului, din anglicani riguroşi şi protestanţi extremişti.

Pentru a găsi un sprijin popular real, Elisabeta a promis întoarcerea la pacea internă, condiţie indispensabila oricărui negoţ fructuos. Era animată de o mare dorinţă de a plăcea poporului şi nu rata

„Regina fecioară"Nimic nu ne permite să afirmăm că această suverană celibatară a rămas fecioară, în ciuda omagiului lui Sir Ralelgh care, în cinstea el, a numit coloniile din America de Nord „Virglnia". Elisabeta a avut o viaţă amoroasă destul de tumultoasă, dar poate că alesese în mod deliberat, din prudenţă, să nu trebuiască să împartă puterea cu un soţ.

134 135

ELISABETA I A ANGLIEI

Walter RaleighAcest intelectual a fost în acelaşi timp un luptător, un explorator şi unul dintre pretendenţii reginei. Elisabeta îi datorează poate ideea cuceririi mărilor, pe care el a rezumat-o într-o frază lapidară: „Cine domină marea domină comerţul; cine domină comerţul domină bogăţiile lumii şi, în consecinţă, lumea însăşi".

TeatruRegină în epoca Re-naşterii Elisabeta a protejat artele; în tim-pul domniei sale a trăit cel mai celebru dintre autorii englezi, adevărat simbol al culturii britanice: Wil-liam Shakespeare.

niciodată călătoriile în ţară, orbind adunările populare provinciale cu prezenţa sa elegantă, împărţind în trecere complimente, privilegii şi alte daruri diferite.

După ce a promis pacea şi bogăţia, regina s-a hazardat propunînd, pentru viitorul apropiat, dominaţia Angliei asupra comerţului lumii întregi.

Un mic grup de consilieri avizaţi a ajutat-o în problemele pe care o tînără suverană putea să le considere insurmontabile : înlocuirea „obscurantismului papist" cu etica protestantă, eliminarea Spaniei triumfătoare şi în acelaşi timp elaborarea unui naţionalism unificat de un pasionat spirit de aventură. Această sinteză abilă între farmecul cîştigului şi încrederea militantă a fost baza regatului sau.

■ Naţionalism şi hegemonie

După ce a înfrînt catolicii şi puritanii, regina „fecioară" a dus o viaţă fastuoasă, înconjurată de un grup de pretendenţi din care îşi alegea favoriţii.

Incet-încet, regatul pacificat s-a transformat într-o ţară industrială şi prosperă în care vechii lorzi au fost îndepărtaţi de negustorii îndrăzneţi care colindau în toată lumea pentru a face avere. Foarte repede, mica Anglie a cărei flotă comercială era deja puternică a trebuit să-şi dispute cu Spa-

nia cel mai mare spaţiu comercial al epocii. Mările deveniseră locul unui rapid şi masiv transfer de mărfuri, mai lucrativ şi mai sigur decît transporturile terestre, supuse taxelor, necazurilor şi nenumăratelor întîmplări neplăcute.

Elisabeta avusese inteligenţa diplomatică de a-1 face să creadă pe Filip II, rege al puternicei Spânii, că ar putea fi într-o zi soţia lui. Ani de zile, suveranul spaniol i-a făcut curte, în timp ce Elisabeta construia vase maritime şi îşi înarma pe ascuns corsarii eficace şi talentaţi, care se duceau chiar să atace şi să jefuiască oraşele din Spania, centrele comerciale din America, Africa, Pacific şi Oceanul Indian.

Cînd Filip II a înţeles că fusese tras pe sfoară, şi-a îmbarcat 27 000 de soldaţi pe 54 de vase. Acestei armate enorme, poreclită „Invincibila Armada", regele i-a poruncit să ocupe Anglia. însă regina a ştiut să concentreze toate energiile, făcînd apel la curajul tuturor. Hotărîtă să formeze o uniune sacră împotriva invadatorilor, a reuşit să distrugă flota duşmană deja slăbită de furtuni şi să creeze un naţionalism englez al cărui regat fusese, pînă atunci, foarte sărac. Precipi-tînd declinul Spaniei, şi-a pus ţara pe drumul hegemoniei mondiale şi a modificat toate datele istoriei Europei, apoi ale lumii întregi.

Femei şef sau lideri din umbră ?

Pentru motive în principal istorice, poate şi din grija de a nu înfrunta lumea închisă a bărbaţilor, femeile au fost cel mai adesea îndepărtate — sau s-au îndepărtat — de conducerea efectivă a problemelor umane. Considerate o specie inferioară cu mintea superficială şi voinţa nesigură, femeilor II s-a interzis accesul la posturile cele mal prestigioase. Acest fapt nu poate fi contestat:-un arsenal de legi constituţionale sau de tradiţii apreciate au împiedicat femeile să exercite concret, în număr semnificativ, o putere politică rezervată în mod evident bărbaţilor şi concepută oficial ca un domeniu de vînătoare supravegheat.

Puţine au fost cele care au ajuns în punctul cel mai înalt al piramidei decizionale a societăţilor din antichitate, Evul Mediu, Renaştere şi Epoca modernă. Problema prezenţei femeilor în lumea politică, inclusiv în cea a democraţiilor contemporane, nu este încă rezolvată...

Totuşi, cîteva dintre ele au ajuns să influenţeze viaţa politică, sau chiar să fie la putere, folosind subterfugii: astfel, regina mamă poate să acţioneze în locul regelui ca regentă, soţia regelui poate să-şi sfătuiască soţul sau chiar să conducă prin intermediul lui; cîteodată, poate să-i fie asociată oficial. Metresa sau favorita regelui poate şi ea să conducă problemele publice, dar această autoritate din umbră, această conducere prin procură a vieţii politice nu atinge niciodată gradul de autonomie pe care îl are o regină care domneşte cu adevărat, ia hotărîri oficiale, este înconjurată de partizani şi hotărăşte soarta unei comunităţi întregi.

într-adevăr, doar această ultimă categorie de femei poate fi calificată lider: marea Elisabeta I a Angliei a putut să-şi impună puterea numai după ce a silit Anglia să-i recunoască dreptul la putere. A avut o autoritate reală asupra ţarii numai după ce a făcut să dispară de pe scena publică rivalii şi rivalele. A fost oare recunoscută ca o mare regină pentru că a acţionat ca un adevărat rege? Probabil că n-ar fi avut niciodată posibilitatea să se declare femeie deţinînd puterea politică, pentru că nimeni nu voia încă o femeie la putere. Este adevărat că în acest domeniu reputaţia de virginitate pe care a cultivat-o pînă la capăt, împotriva tuturor evidenţelor, i-a fost de mare folos; negată ca femeie, putea să guverneze... ca un bărbat.

în concluzie, aceasta era alegerea cu care se confruntau femeile care doreau să obţină oficial titlul de conducător suprem al statului — de la Cleopatra, care nu a putut să-şi protejeze regatul din Egipt decît atrăgîndu-şi cuceritorii în pat, statutul femeii şef a progresat puţin — libertăţile bărbaţilor cunoscînd timp de mai mult de o mie de ani o eclipsă brutală, ar fi fost uimitor ca cele ale femeilor să fi progresat mai repede, lată de ce femeile şef nu sînt aproape niciodată, în această perioadă, femei lider: ele acţionează în umbra bărbaţilor, sau în numele lor, şi sînt condamnate să nu cunoască niciodată notorietatea liderilor masculini, cu foarte puţine excepţii.

69 137

Francis Drake(1545-1596)Corsar englez

învingătorul Invincibilei Armade

A debutat ca pirat şi a provocat pierderi atît de mari convoaielor spaniole încît a devenit erou naţional; Elisabeta I l-a înnobilat şi l-a făcut viceamiral al flotei engleze.

Oliver Cromwell(1599-1658)

Lord-protector al Angliei din 1653 pînă la sfîrşitul vieţii

Puritanismul la post de conducereCombatant pasionat al cauzei protestante şi războinic eficace, Cromwell se credea numit de Dumnezeu pentru a restabili ordinea în Anglia. De fapt, a instaurat aici dictatura militară.

Gherilă pe mareDrake e cunoscut pentru că a revoluţio-nat lupta navală, ţi-nînd la distanţă vasele inamice cu ajutorul unei artilerii îmbarcate. Astfel, abordajul tradiţional practicat de spanioli şl francezi cerea vase grele, în-cărcate cu oameni şi cu echipament. Cu Drake, războiul pe mare a devenit un duel de artilerie, în care mobilitatea, capaci-tatea de manevrare şi precizia tirului erau avantaje pe care nu le aveau vasele con-cepute ca simple transporturi de trupe.

Format de corsarul John Hawkins, care era din familia sa, tînărul Francis Drake a navigat pe vase britanice de piraţi. Şi-a petrecut tinereţea războindu -se pe Atlantic, în porturile vaselor pirat din Cornouailles sau în porturile prietene ca La Rochelle, stăpî-nit atunci de protestanţi.

■ Piraterieşi comerţ cu sclavi

Francisc Drake a participat la formarea primelor convoaie de negri, continuîndu-şi în acelaşi timp atacurile împotriva intereselor spaniole din Lumea Nouă. A obţinut primul post de comandă la 22 de ani. Insă în 1569, corsarii en-glezi au fost prinşi de marina de război spaniolă. Mica flotă a fost distrusă, cu excepţia vasului comandat cu abilitate de Drake, singurul care a scăpat alături de John Hawkins.

Sosit la Londra, unde devenea foarte popular, Drake şi-a reînarmat vasele, promiţînd marinarilor că vor face avere repede. La împărţirea prăzii nu erau uitaţi nici negustorii, comercianţi liniştiţi devenind astfel comandanţii acestor vase de piraterie. Tineri nobili

se îmbarcau sub ordinele sale şi regina Elisabeta a venit personal să cineze pe vasul lui, după ce revenise încărcat de aur şi argint capturate de la un convoi spaniol cucerit în largul mării lîngă Panama.

■ La asaltul ArmadeiRaidurile neîncetate asupra galioanelor spaniole au devenit insuportabile pentru comerţul atlantic şi, cînd Filip II s-a hotărît să atace Anglia, Drake şi-a propus reginei ser-viciile. De mulţi ani, Drake, corsar oficial al Coroanei, elaborase o strategie de hărţuire foarte eficace; astfel, a jefuit Vigo în 1585, a asediat insula Saint-Domingo şi a luat o răs-cumpărare enormă de la oraşul Cartagena, în Columbia.

Pe urmele Armadei, Drake a avut curajul să intre în rada Ca-dix şi să distrugă toate vasele inamice de acolo. A făcut la fel la Lisabona, apoi în La Coruna. Cu cele treizeci de vase uşoare, Drake a hărţuit escadra spaniolă în tot Oceanul Atlantic şi Marea Mînecii. în iulie 1588, tunarii de pe vasele engleze au dispersat flota spaniolă care a suportat încă un an atacurile corsarilor lui Drake.

în atmosfera de anarhie politică şi religioasă moştenită în urma abuzurilor de putere ale lui Jacques I şi Carol I, succesorul marii regine Elisabeta, acest mic notabil de provincie a ştiut să reorganizeze armata Parlamentului pentru un răz-boi împotriva regelui.

■ Luarea puterii„Cavalerii" lui Carol au cunoscut mai întîi succese militare uşoare împotriva miliţiilor de notabili puţin experimentate. Oliver Cromwell, puritan fanatic, a ştiut să redea curajul partizanilor „adevăratei credinţe protestante". între ei, luptătorii se numeau unii pe alţii „sfinţi" şi nu vedeau în angajamentul luat decît o cruciadă religioasă împotriva papis-mului şi a corupţiei monarhiei engleze. Aliate cu agitatori re-publicani favorabili unei revoluţii sociale, „Coastele de fier" ale lui Cromwell au restabilit situaţia militară apoi au zdrobit forţele regaliste.

în 1649, Cromwell a obţinut aprobarea executării lui Carol I şi a pus Parlamentul să proclame Republica. După ce scoţienii au fost învinşi, Irlanda zdrobită şi olandezii ţinuţi

la respect, Anglia pacificată a intrat încet în tiparul puritanismului militant al partizanilor lui Cromwell.

■ Guvernarea „sfinţilor"Persecuţiile împotriva foştilor regalişti şi catolici s-au accentuat, în timp ce Cromwell conducea lupta împotriva „egalizatorilor", partid populist adept al unei egalităţi absolute a cetăţenilor atît în materie de drepturi, cît şi în materie de bunuri.

Deoarece dictatura militară începuse să apese greu asupra poporului englez, Cromwell a pus mîna pe putere şi, graţie succeselor obţinute în politica externă, a început să acţioneze ca un monarh.

■ Lordul protectorAcest boiernaş provincial nu a mai îndrăznit să revendice coroana, dar statutul său de lord protector al Angliei, acordat de un Parlament ţinut din scurt, i-ă permis să consolideze dictatura morală a armatei cuprinse de fanatism religios. Treptat, îmbătrînind, Cromwell s-a rupt de popor. Fiul său, care a încercat să vină la putere după moartea sa, nu a rezistat decît cîteva luni.

Masacrulde la DroghedaIrlanda, ţară profund catolică, nu putea să provoace decît furia protestantului extremist care era Cromwell. în 1649, a atacat aproape de Dublin şi a capturat mai multe sute de soldaţi la Drogheda. Pentru a-şi înspăimînta adversarii, a pus să fie executaţi toţi prizonierii, în cîteva luni. re-beliunea irlandeză a fost învinsă. Cromwell a angajat atunci o altă luptă victorioasă împotriva scoţienilor, folosind aceleaşi metode de teroare.

70 13!)

Henric IV(1553-1610)Rege al Franţei din 1589 pînă la sfîrşitul vieţii

După masacrul de la Saint-Barthélemy, ordonat de Cate-rina de Medici şi fiul său Ca-rol IX în 1572, protestanţii francezi nu mai aveau altă soluţie decît lupta pe viaţă şi pe moarte. Distrus de forţele de represiune, partidul reformaţilor îşi alege ca şef un tînăr nobil gascón care avea poziţia necesară pentru a cere coroana Franţei, fiind moştenitorul familiei Burbonilor, legată de tronul Franţei.

însă poporul francez nu dorea un rege protestant originar dintr-o regiune autonomă, Navara. în plus, partidul catolic nu accepta ideea unei păci echitabile cu adversarii săi reformaţi. Deci, Henric de Navara a condus, timp de mai mult de cincisprezece ani, armatele rebele pe cîmpurile de luptă, cu succese inegale, dar cîteodată strălucite. în apropierea Parisului, pe care 1-a asediat luni de zile după ce a zdrobit trupele catolice la Coutras, Arques şi Ivry, amploarea pierderilor umane şi a distrugerilor 1-a făcut să mai reflecteze şi să încerce o apropiere. Iubit de soldaţi, ştiuse să se facă apreciat în regiunile catolice cucerite datorită sim-

ţului dreptăţii şi generozităţii sale faţă de adversarii învinşi.

■ Un rege tolerantîn 1593, a hotărît să-şi renege credinţa protestantă, pentru a obţine prin negocieri o capitală pe care nu putuse s-o cucerească prin forţă. încoronat la Saint-Denis în 1594, a încercat atunci să vindece rănile unei ţări total ruinate. A obţinut o absolvire generală de păcate de la papă, a decretat amnistie şi a dat un exemplu lumii creştine proclamînd edictul de la Nantes (1598), primul pas spre libertatea cultului religios în Franţa.

Ţăranii epuizaţi după treizeci de ani de tulburări, nobilimea decimată de războaie şi burghezia ruinată de starea de insecuritate au îmbrăţişat cauza reconcilierii.

Spaniolii au fost alungaţi rapid. La mai puţin de un an după ce a luat puterea, Henric IV reuşise să adune în jurul său tot poporul francez împo-triva străinilor. îi mai rămî-nea să pună capăt războaielor religioase. Edictul de la Nantes i-a permis regelui să-i mulţumească pe toţi supuşii: protestanţii epuizaţi căutau o ie-

şire onorabilă. Catolicii aşteptau întoarcerea proprietăţii, în realitate, membrii claselor conducătoare, independent de religie, aspirau la restabilirea ordinii : iată de ce fiecare a acceptat ca pe o necesitate programul de reconciliere al lui Henric IV.

■ Un rege ţăran întreprinzător

Război civil, război în exterior, sărăcie : aceste trei răni ale ţării au fost tratate una după alta de un rege doritor să-şi ţină promisiunile făcute în 1593; pentru a relansa agricultura, comerţul şi industria, Henric IV a folosit fondurile statului, colectate prin impozit, şi a organizat un sistem de împrumuturi pentru persoanele private. în paralel, a numit locotenenţi generali al căror rol era de a supraveghea guvernatorii din provincie : în timpul domniei lui Henric IV, fondurile publice au fost delapidate mai puţin ca de obicei, şi au fost de asemenea mai bine repartizate şi mai bine colectate. Pe ansamblu, a prevalat impresia unei justiţii fiscale relative. Sprijinit de fi-nanţişti impregnaţi de etica protestantă (economia, profitul, remunerarea muncii), guvernul lui Henric IV era format din consilieri eficace şi de o cinste recunoscută. Olivier de Serres, Barthélémy de Laf-femas şi celebrul Sully au favorizat avîntul anumitor cul-

turi, asociindu-le cu anumite industrii (murul, viermele de mătase şi artizanii tapiţeri, de exemplu). în acelaşi timp, arhitectura a devenit o artă rentabilă: capitala s-a transfor-mat într-un şantier imens, şi provincia i-a urmat exemplul, în sate, faimosul obiectiv „o găină de familie pe săptămî-nă"1, nu a fost atins niciodată, dar bunurile de natură alimentară erau mai mult decît suficiente, astfel încît a existat un excedent de producţie care, după ce a fost exportat, a fost folosit pentru plata datoriilor ţării.

La sfîrşitul domniei, în 1610, Henric IV, deşi gascon şi protestant, devenise cel mai popular dintre monarhii francezi.

■ Un rege seducătorPersonalitatea lui Henric, căsătorit, apoi recăsătorit, lăsa să se întrevadă o clară aplecare spre libertinaj care s-a accentuat după încoronare. în-conjurat de o mulţime de admiratoare din rîndurile nobilimii, nu dispreţuia legăturile cu pariziene bogate, nici cu ţărănci modeste.

Această reputaţie de seducător i-a adus porecla de „Crai".

ComunicaţiiHenric IV a construit o parte din drumurile moderne: a pus să se construiască noi căi de transport în locul vechilor drumuri romane şl medievale. Acolo unde erau ne-cesare canalele, a pus să fie săpate. A reorganizat sistemul poştelor şi a organizat o marină adevărată destinată comerţului colonial.

Regele martirDeşi de o Imensă po-pularitate, Henric IV a fost un monarh auto-ritar şi cele două ta-bere inamice erau compuse din fanatici. Unul dintre aceştia, Ravaillac, l-a înjunghiat pe 14 mal 1610.

„Parisul merită o liturghie"Şeful firesc al protestanţilor francezi, a devenit catolic pentru a pune capăt războiului civil. A putut să reconstruiască ţara mizînd pe agricultură, comerţ şi înarmare.

Convertiri tacticeCrescut de o protes-tantă convinsă, Ioana de Albret, care îl ducea ea însăşi pe clm-pul de luptă, Henric s-a căsătorit cu o catolică. Arestat în răscoala de la Saint-Barthélemy, îşi datorează viaţa acestei prime renegări, dar a rămas în libertate la Luvru, însă sub su-praveghere, timp de patru ani. Fuge totuşi şi redevine protestant, ceea ce îi permite săîntoarcădlnnou armele împotriva Ina-micilor săi catolici. Mai tîrziu, a revenit la catolicism pentru a ajunge pe tronul Franţei.

1 In mod obişnuit, ţăranii erau obligaţi

să-şi dea toate păsările seniorului, dar în

vremea lui Henric IV puteau să păstreze

in fiecare săptă-mînă o găină pentru

familie (n. tr.).

140 71

Armând Jean de Piessis,cardinal duce de Richelieu (1585-1642)

Om de stat francez. Prim-ministru din 1624 pînă la sfîrşitul vieţii Teoria şi

practica „Raţiunii de stat"Adept al unei monarhii absolute, bazate pe catolicism, ostil puterii feudalilor şi dominaţiei germane, a declarat război tuturor duşmanilor săi şi a cîştigat.

Gustav II Adolf(1594-1632)Rege al Suediei din 1611 pînă la sfîrşitul vieţii

„Leul Nordului"Lupta în fruntea armatelor sale şi se arăta generos cu învinşii. Popularitatea sa a fost la înălţimea eficacităţii.

Fără milăProgresul raţionalis-mului (Discursul de-spre metodă al lui Descartes a fost pu-blicat în timpul domniei Iul Richelieu) şi teoriile despre statul puternic (Hobbes în Anglia, Machiavelli în Italia) au justificat toate excesele, în numele unei raţiuni trans-cendente de stat: La Rochelle a fost înfo-metat şi distrus, revolta desculţilor zdrobită în sînge şi, pentru fapte infime, cîţiva mari seniori au fost executaţi în public: Chalais, Montmorency, Soissons, Cinq-Mars şi-au pierdut viaţa ca atîţia alţii în numele concepţiei pe care o avea Richelieu despre interesul colectiv.

Student la teologie, izolat de intrigile de la curte cît şi de gîndirea riguroasă a ordinului de Malta care îl propulsase la cel mai înalt nivel al societăţii, Richelieu credea sincer în soluţia violenţei; departe de popor prin funcţia pe care o deţinea, urît de mai marii curţii pentru că nu făcea parte din marea nobilime, a vrut totuşi să-i convingă mai întîi pe ţărani de dorinţa sa sinceră de a le ameliora soarta. A căutat să controleze preţul produselor agricole, a stimulat artizanatul şi a reorganizat impozitele.

■ Comploturi şi represiune

însă necesitatea finanţării costisitoarelor războaie în afara ţării 1-a făcut în cele din urmă să mărească dările: s-au declanşat revolte populare pe toată perioada cît a fost în funcţie, cu o regularitate îngrijorătoare. Pe de altă parte, obligaţia de a-i pune la punct pe mai marii curţii a provocat numeroase mişcări de rezistenţă în rîndul nobilimii agitate şi trufaşe. Pericolul răzvrătirii a fost permanent: a trebuit să fie înfrînţi protestanţii şi independenţii din

sudul Franţei, executaţi nobilii rebeli sau complotişti.

Acţionînd împotriva necesităţii de a aduna simpatii pentru a învinge, Richelieu a dat exemplul dictatorului modern: urît de popor, ştia să constituie clientele politice şi să-şi învrăjbească duşmanii. Richelieu era obsedat de un mare vis pe care a reuşit să-1 împărtăşească multora : acela al unei Franţe mai vaste şi stăpîne a Europei.

■ Prioritateaacordată războiului

Imperiul German, slăbit de războaiele civile şi religioase, avea de luptat împotriva numeroşilor inamici exteriori.

Richelieu i-a ajutat pe danezi şi pe suedezi timp de zece de ani, apoi a intrat la rîndul său în Războiul de 30 de ani. După ce a distribuit nobilimii franceze posturi de comandă prestigi-oase, i-a arătat care îi sînt inamicii : Germania şi Spania. Din 1643, armata franceză a repurtat victorii atît de strălucite încît imperiul a fost împărţit în 343 de regate mici prin tratatul din Westfalia, în 1648. La şase ani după moartea cardinalului, Franţa avea poziţia necesară pentru a domina Europa.

Gustav Adolf era un tînăr bine făcut, frumos şi cultivat. De la vîrsta de 13 ani, primea ambasadori şi, la 15 ani, maturitatea sa uimitoare îi permitea să conducă o provincie. Comportamentul afabil şi marea fineţe a gîndirii îi cuceriseră atît pe nobili, cît şi pe ţărani; simţul comerţului şi dinamismul de care dă-dea dovadă plăceau claselor de mijloc din oraşe. Vorbitor a şase limbi principale europene, Gustav Adolf era foarte respectat de monarhii vecini, încoronat la 16 ani, ar fi putut să fie contestat: nu a fost, căci fiecare simţea că tî-nărul sportiv şi inteligent va şti să ia în mînă destinele Suediei.

■ Regele soldatRăzboiul cu Danemarca, început de tatăl sau, nu era în avantajul suedezilor; iată de ce Gustav Adolf a preferat, ca un bun politician, să cum-pere pacea: a plătit un milion de taleri adversarului pentru a obţine încetarea luptelor şi a putut astfel să se consacre unei probleme importante a ţării sale: intenţiile dominatoare ale Poloniei, ale Rusiei şi ale Imperiului

German asupra coastelor Mării Baltice.

Gustav Adolf a reorganizat armata naţională. A făcut din ea un instrument disciplinat şi eficace în serviciul cauzei Suediei şi al credinţei protestante. A înzestrat-o cu armament mai modern obţinînd acordul parlamentului său, Dieta. Convingerile sale l-au îndemnat să interzică jafurile şi crimele. A obţinut ca fiecare soldat să-şi aducă cu el soţia pe front pentru a scăpa de obişnuita mulţime de prostituate care urmau armatele în campanie. A silit toată armata să asiste la o slujbă săptămî-nală regulată. Luptînd în prima linie fără armură, obţinuse treptat reputaţia de invulnerabilitate.

■ Regele martirDupă ce a respins succesiv ruşii şi polonezii, Gustav Adolf s-a ciocnit de trupele imperiale. A obţinut sprijinul prinţilor protestanţi din Germania de Nord şi a dispersat trupele imperiului în bătălia de la Lfitzen, în 1632. însă şi-a dat viaţa într-una din ultimele lupte şi a devenit un simbol pentru naţiunea suedeză.

StrălucireMasacrele îngrozitoare organizate de Puterile Imperiale la Magdeburg l-au adus regelui Suediei sprijinul protestanţilor germani: cu o armată de 30 000 de oameni, şi-a sfidat adversarii datorită curajului şi abilităţii sale. La Lutzen, atins din plin de o ghiulea şi ciuruit de lovituri de suliţă, a schimbat soarta bătăliei, che-mîndu-şi soldaţii să-l răzbune. înfuriaţi de moartea eroului naţi-onal, suedezii au res-pins, apoi au bătut trupele imperiale, în ciuda importantei in-feriorităţi numerice.

72 143

Ludovic XIV „cel Mare"(1638-1715)Rege al Franţei din 1661 pînă la sfîrşitul vieţii

Ajuns la putere în împrejurări dificile după tulburările Frondei, Ludovic XIV era obligat să adune în jurul său toate energiile ţării pentru a-şi satisface marea ambiţie, aceea de a deveni stăpînul Europei.

Şi-a organizat puterea în jurul unor mari cauze: construirea unei economii, extinderea teritorială, supunerea protestanţilor francezi şi seducerea nobilimii franceze şi europene graţie modelului fastuos al curţii de la Versailles.

■ Ralierea claselor de mijloc

Sub Richelieu, Mazarin apoi Ludovic XIV, viaţa ţăranilor, care constituia marea parte a populaţiei franceze, nu a fost decît o lungă şi teribilă mizerie : războaie interioare şi răzmeriţe înecate în sînge, recolte devastate de trupe de soldaţi, impozite zdrobitoare şi foamete endemică au transformat ţăranii într-o plebe mizerabilă incapabilă de alte reacţii decît revolte sporadice fără viitor numite „jacque-rii". în ciuda eforturilor făcute de Collbert, ţara reală a ră-mas foarte ■ săracă: doar

burghezia oraşelor a profitat de redresarea economică şi de cuceririle teritoriale. Astfel, Ludovic XIV şi-a cîştigat clasele de mijloc, cărora le-a dat speranţa de a obţine într-o bună zi statutul dorit de nobilimea de sînge.

însă Regele Soare nu a strălucit niciodată în inima supuşilor săi cei mai săraci: ei nu au primit nici un drept politic suplimentar şi şi-au pierdut libertatea cultului după revocarea, în 1685, a edictului de la Nantes adoptat de Henric IV; pe deasupra, preţul sîngelui plătit în cursul războaielor străine slăbeşte durabil demografia ţării.

Totuşi abilitatea lui Col-bert, ministru favorabil cauzei mercantismului (ca şi predecesorul său Sully, consilier al lui Henric IV), a permis Franţei să reconstituie o in-dustrie fragilizată de tulburările interioare. Paralel, această politică, orientată spre sprijinirea de către stat a comerţului, a cîştigat favorurile burgheziei urbane şi ale proprietarilor funciari: coloniile întărite şi protecţionismul vamal au îmbogăţit numeroşi negustori şi întreprinzători.

■ Supunerea protestanţilor

Ludovic XTV şi-a însuşit teoria lui Carol Quintul, potrivit căreia nici o naţiune nu putea fi puternică fără un liant religios întemeiat solid pe o credinţă unică. Pentru aceasta, a aţîţat cearta, pe cale totuşi de a se potoli: hughenoţii au obţinut libertatea cultului lor în oraşele mici şi la ţară; refugiaţi adesea în ţinuturile sălbatice din sud şi provinciile de frontieră, ei aveau totuşi un rol economic considerabil; de cele mai multe ori, viziunea lor asupra lumii făcea din ei cetăţeni dinamici şi deosebit de utili prosperităţii comune. Revocarea Edictului de la Nantes a fost marea eroare a primei jumătăţi a domniei lui Ludovic XIV. Ea a provocat exodul masiv al protestanţilor către ţările vecine, după cumplite masacre; însă revolta cal-viniştilor care a izbucnit în Cevennes s-a terminat abia in 1705. Ea a făcut atîţia morţi încît una din regiunile cele mai dens populate din sudul Franţei este astăzi un deşert...

■ Atingerea „frontierelor naturale"

Visul lui Richelieu a fost în fapt îndeplinit prin neîncetatele războaie de agresiune purtate de Ludovic XIV împotriva vecinilor săi din sud şi din nord. în timpul domniei sale, suveranul a transformat în cauză naţională cucerirea Flandrei, Alsaciei şi Franche-Comte.

După nenumărate înfrîn-geri urmate de victorii nu mai puţun răsunătoare, aceste războaie, purtate de generali şi de

strategi străluciţi, au desenat harta Franţei actuale.

Ludovic XIV a ştiut să se în-conjoare cu cîţiva consilieri efi-cienţi în domeniul militar: Louvois a reuşit să reorganizeze total armata, care a devenit un model pentru toată Europa; Vauban a desenat cele mai inexpugnabile fortăreţe şi a cucerit de la duşman toate cetăţile pe care le-a asediat. Lionne a permis diplomaţiei agresive a lui Ludovic XIV să evite cele mai rele catastrofe pentru ţară: uneori, tratativele au fost semnate în ultimul moment, sal-vînd situaţii extrem de dificile.

■ Domesticirea nobilimii

Ludovic XIV, care detesta seniorii feudali a căror comploturi şi turbulenţă îi ameninţaseră neîncetat viaţa în copilărie, a căutat un mijloc pentru a-i neutraliza; a pus să fie construit, cu mari cheltuieli, un palat somptuos la Versailles. Eticheta pe care a impus-o curţii i-a transformat, timp de vreo douăzeci de ani, pe aroganţii duelgii mustăcioşi şi bătăioşi în mici marchizi pudraţi disputîndu-şi onoarea de a întinde Regelui Soare o fiolă cu apă de colonie...

Luxul acesta seducea nobilimea din întreaga Europă. Cultura franceză a devenit atît de dominantă, chiar şi în Germania, încît fiecare din micii regi germani a impus curţii sale manierele pariziene.

Renumele Franţei datează din această epoeă: sfînt ţinut al dragostei, al luxului şi al culturii, ţara a devenit un model de civilizaţie..

Clasicismul francezAura culturală a Franţei a însoţit extinderea teritoriului său, apoi a depăşit cu mult cadrul cuceririlor teritoriale. Limba franceză s-a Impus graţie marilor autori: elitele străine vorbeau franceza înainte de a o cunoaşte pe cea a supuşilor lor. Extraordinarul castel de la Versailles a fost pretutindeni Imitat.

Apogeul militar şi politic al Franţei şi-a stabilit dominaţia cul-turală şi se poate afir-ma că aceasta din ur-mă a fost unul din elementele politicii ex-terne a ţării sub dom-nia Regelui Soare.

„Rege Soare" pentru unii, „teroarea Europei" pentru alţiiContinuînd opera lui Richelieu, Ludovic XFV a făcut din secolul al XVII-lea unul al apogeului economic, militar şi cultural al Franţei. A murit însă urît de poporul său...

Favoriţiiîntr-o ţară în caredragostea era înălţa-tă la rangul de speci-alitate naţională, Lu-dovic XIV a urmatcalea trasată deHenric IV, ale căruiaventuri au amuzatîntreaga Franţă. Lu-dovic XIV a avut nu-meroase amante, fă-ră ca supuşii săi să-ipoarte pică pentruasta. Favoritele sale,cunoscute în toatăEuropa pentru fru-museţea lor, partici-pau de altfel la strălu-cirea Internaţională acurţii de la Versaille.Doamna de La Val-lière, doamna deMontespan şi doam-na de Maintenon lan-sau moda pentru în-treaga lume!_________

73 145

Petru I cel Mare(1672-1725)

împărat al Rusiei din 1682 pînă la sfîrşitul vieţii

Revoluţia venită de sus

Hotârît să înalţe bătrîna Rusie la nivelul naţiunilor occidentale, Petru a bulversat prin forţă obiceiurile seculare ale ţării.

Frederic II al Prusiei(1712-1786)Rege al Prusiei din 1740 pînă la sfîrşitul vieţii

De la filozofie la războiul de cucerireDintr-o simplă provincie germană autonomă, Frederic II a făcut un regat

supraînarmat şi prosper.

CruzimePetru cel Mare a reuşit să seducă clasele de mijloc şi mica nobilime prin generozitatea şi dinamismul său. A cîştigat recunoştinţa rusoaicelor, încurajîndu-le să se îmbrace în stil euro-pean şi să apară în locurile publice fără soţ.

Insă reformele îl înspălmîntau pe con-servatori. Toţi cei care au îndrăznit să se re-volte împotriva ţarului au fost omorîţl cu o barbară cruzime: astfel, propriul său fiu, Alexandru, a fost bătut public, în timp ce complicii săi au fost traşi în ţeapă în faţa Kremlinului sub privirile împăratului.

„Trebuie să văd", răspundea Petru consilierilor săi cînd aceştia căutau să-1 convingă să nu se ducă în Occident. Mai în-tîi a trimis cincizeci de tineri nobili ruşi în universităţile din Germania, Franţa şi Anglia pentru ca aceştia să se întoarcă de acolo cu cunoştinţele necesare unei evoluţii rapide a re-gatului sau. Apoi a hotărît să se ducă în persoană: anul 1697 a fost anul unei uimitoare călătorii de studii; într-adevăr, Petru s-a angajat ca muncitor pe un şantier naval englez, după ce a vizitat incognito fermele olandeze şi universităţile germane. Dornic să dobîndească cunoştinţe noi, ţinea să verifice totul el însuşi. Acest temperament 1-a făcut să dobîndească cunoştinţe cvasi-universale şi o certitudine: Rusia întîrzia-tă trebuia să înveţe la şcoala modernei Europe.

■ Distrugerea orînduirii feudale

In una dintre călătoriile împă-ratului, un grup de nobili din propria gardă s-a revoltat. La întoarcerea la Moscova, tînă-rul suveran i-a terorizat pe opozanţii la reforme partici-pînd personal la execuţia complotiştilor. Pentru a rupe

cu trecutul, Petru a creat un nou oraş, Sankt-Petersburg, care a devenit capitală. Departe de bătrîna Moscovă, a atacat vechile caste războinice: cea a boierilor a fost dizolvată prin decret, aceea a streliţilor distrusă cu sabia.

Gradul obţinut în armată, în fata duşmanului, va determina gradul de nobleţe. Un mare număr de tineri aristocraţi fără bani şi de burghezi avizi de glorie au întîmpinat reforma cu bucurie. Astfel, nepotul lui Ivan cel Groaznic deschidea pentru reprezentanţii plebei calea spre nobilime ! Apoi a hotărît că funcţiile administrative înalte şi profesiile liberale vor da dreptul la titluri echivalente, creînd astfel o nouă nobilime, cu totul devotată ţarului. Biserica, după ce îndrăznise să reziste la reforme, a suportat un fel de naţionalizare: episcopii ortodocşi şi-au pierdut independenţa. Petru a schimbat şi calendarul, a reorganizat armata, a săpat canale, a construit mai mult de 200 de uzine. Cu o nouă capitală, în care nobilimea cultivată vorbea franceza, se îmbrăca după moda germană şi se rădea ca englezii, Rusia se integra în Europa.

Frederic era fiul lui Frederic Wilhelm I, al cărui singur interes în viaţă a fost problema militară.

■ Prinţul filozofLuteranist riguros şi rege econom, Wilhelm a vrut să-i inculce fiului său dragostea pentru cariera militară. însă lui Frederic nu-i plăcea decît lite-ratura, filozofia şi muzica. Vorbea franceza şi coresponda cu Voltaire, considerînd spiritul de toleranţă şi pacifismul Luminilor ca un model de urmat. Pe de altă parte, anturajul îl făcuse să aibă una din acele minţi puternice care au readus în discuţie bazele rebgiei.

Toate acestea nu-i plăceau tatălui sau, „regele sergent" care îl maltrata pe Frederic şi îl ameninţa violent în fiecare zi. în-cercînd să fugă, a fost prins, iar complicii săi au fost omorîţi în prezenţa lui. Apoi a fost închis timp de un an şi numai după o lungă boală bătrînul Frederic-Wilhelm s-a împăcat cu el.

în acest moment, prinţul a acceptat sarcinile ce decurgeau din funcţia sa, pregătin-du-se pentru meseria de rege. A devenit expert în artilerie şi a ameliorat organizarea militară moştenită de la tatăl sau.

Avînd doar 2,5 milioane de supuşi, Frederic a adunat o armată permanentă de 190 000 de oameni. La puterea economică a unui regat bine condus, a ştiut să o adaoge pe aceea a armelor. A rupt atunci legăturile cu Voltaire şi s-a lansat în război. în foarte puţin timp, cel ce era un model de „rege filozof" a devenit un cuceritor neînduplecat.

■ Regele războinicA provocat admiraţia tuturor curţilor Europei consolidînd puterea prusacă împotriva vecinilor polonezi, ruşi şi austrieci. Suveran absolut în interior, conducîndu-şi regatul ca pe o întreprindere comercială, a avut în exterior o diplomaţie agresivă care a făcut ca Prusia să fie cel mai mare regat ger-man — şi protestant — din Europa de Nord.

La sfîrşitul domniei sale, te-ritoriul era mai mare cu o jumătate. După înfrîngerea Austriei, Franţa şi Anglia au trebuit să ia în considerare importantul nou-venit în clubul restrîns al supraputerilor epocii. Brusc, Berlinul, dintr-un mic oraş provincial, a devenit o capitală de primă importanţă.

Regele scriitorDatorită sprijinului luiVoltaire, pe care îl nu-mea „maestre", Fre-deric a publicat ano-nim un eseu defilozofie politică, eseucare l-a făcut celebruîn toate saloanele eu-ropene: Anti-Machia-veffi a cunoscut unsucces enorm datori-tă demonstraţiilorstrălucite, făcute încel mai pur stil alepocii Luminilor: to-leranţă, împărţireaputerii, libertate deopinie şi de expresie.„Suveranul, scrie el,este primul servitor alpoporului şl instru-mentul fericirii sale."Dar această ardoarefilozofică din 1740 afăcut loc unor practiciregale mai obişnuitecînd Frederic a urcatpe tron...____________

Noi mize

Revoluţii9

Maximillan de Robespierrede Jacques-Louis David Desen cu

creioane colorate. Colecţie particulară. Foto: © Bulloz, Paris.

14875

REVOLUŢII ŞI MONDIALIZARE

Revoluţii şi mondializare

Intre Antichitate şi Revoluţia franceză, liderii se străduiseră să depăşească conceptul de simplă comunitate umană pentru a ajunge la acela de naţionalitate. Dar, impusă cel mai adesea „de sus", această idee nu pătrunsese încă în profunzime în întreaga societate: conştiinţa necesităţii muncii unificatoare a statului, şi deci a şefului său, nu era pe deplin înţeleasă la nivelul maselor populare. Entuziasmul naţionalist era deseori apărat pe teren de armate de mercenari puţin implicaţi în această luptă, mai preocupaţi de viaţa şi de solda lor de-cît de soarta bătăliei.

Semn care nu înşală niciodată, pînă la Revoluţia franceză, numai aristocraţii, conduşi de lideri naţionali, îşi percep bine naţionalitatea şi se consideră gardienii teritoriului format prin unirea unui pămînt, a unei credinţe, a unei voinţe de a îmbina toate acestea la un loc. într-un cuvînt, liderii nu-şi exercită autoritatea decît asupra părţii combatante a societăţii, clasa aristocraţilor, şi asupra clasei negustoreşti, mai aventuroasă şi dinamică, clasa primilor industriaşi şi a comer-cianţilor.

Schimbarea care intervine o dată cu Revoluţia franceză constă în extinderea autorităţii la toată naţiunea, la toate clasele amestecate.

Căci, într-adevăr, de cîteva mii de ani încoace, totul se mişcă în jurul conţinutului pe care îl dau liderii noţiunii de „popor": de la „tribul lărgit" al lumilor arhaice s-a trecut la „naţiunea" care îşi apără pămîntul şi cultura, apoi la o clasă transnaţională („proletariatul"), în sfîrşit, secolul XX a făcut să evolueze conţinutul acestui concept spre un sens încă şi mai universal: după perioada „liderilor călăuza", a „luptătorilor supremi" şi a „tăticilor popoarelor", acţiunea liderilor s-a extins la scară planetară, cea a „drepturilor omului", a „acţiunii umanitare", a „mondializării". De acum înainte, autoritatea se exercită asupra întregii specii umane.

Perioada istorică recentă a văzut operîndu-se schimbări profunde în comportamentul liderilor: cei din Antichitate vroiau să fondeze istoria, izolînd specificitatea unui grup uman în mijlocul umanităţii devenite informe prin absenţa regulilor. Liderii moderni vor să pu-

nă capăt istoriei cu acordul unanim al întregii specii. Din acel moment, amalgamul totalitar aboleşte oficial conflictele sociale, le declară în afara legii şi, în numele unanimităţii pe care crede că a obţinut-o, îşi proclamă eternitatea puterii. Atunci, istoria rămîne suspendată într-o stare de fericire pe care poporul nu mai are dreptul să o conteste. Toţi liderii, de la Revoluţia franceză încoace, iau ca ostatic viitorul pe care îl împietresc: de la „societatea fără clase" la „Reichul de 1000 de ani", trecînd prin creşterea nedefinită sau „societatea abundenţei", toţi anunţă — sau pronunţă — sfîrşitul Istoriei, deschiderea unei ere definitive, fără conflicte majore, după atîtea bulversări şi tulburări milenare.

Liderul defineşte şi apără o patrie particularăE primul stadiu al acestei progresări care se deschide o dată cu Revoluţia franceză, fiică a raţionalismului şi a universalismului Luminilor ; ideea de patrie se naşte din asimilarea noţiunii de popor cu cea de naţiune trăind pe un pămînt, avînd o cultură specifică. Putem verifica acest fapt în discursurile — şi actele — revoluţionarilor francezi sau ale insurgenţilor americani: aceştia au în comun ideea de apărare sau de cucerire a patriei lor. Revoluţia este mai presus de patrie în concepţiile politice ale lui Danton, Washington, Hoche sau Robespierre. Ei formează unanimitatea unei naţiuni făurind un popor de patrioţi : incidentul bătăliei de la Valmy, care nu a fost decît o simplă dezlănţuire a tunurilor, chiar dacă mai tîrziu a fost privită ca un simbol, e semnificativ: primul angajament militar al poporului francez înarmat nu s-a făcut pentru a apăra Revoluţia, ci pentru a apăra naţiunea. Ceea ce a uimit coaliţia, la Valmy, justifică chemările lui Danton şi anticipă victoriile lui Napoleon: apariţia unui motiv de a lupta, decurgînd din reconstituirea relaţiei personale între om şi pămîntul său natal, caracterul inevitabil, în aceste condiţii, al dispariţiei celor care fuseseră un obstacol în stabilirea acestei relaţii : regii, aristocraţii războinici care acaparaseră, ca pe un domeniu de vînătoare păzit, motivele de a muri pentru o idee sau pentru un pămînt. Astfel, o dată cu renaşterea patriotismului (pe care o vreme încercaseră să-1 definească grecii şi romanii Antichităţii), istoria deschide uşa liderilor „taţi", acestor salvatori ai familiei naţionale reunite în jurul culturii şi valorilor proprii, în jurul unei misiuni de apărare, plină de sacrificii dar exaltantă şi adevărată: De Gaulle,

76 151

NOI MIZE REVOLUŢII ŞI MONDIALIZARE

Churchill, Clemenceau sau Yitzak Rabin îşi asumă sarcina de a conduce apărarea naţională vorbindu-le de patrie concetăţenilor lor, promiţîndu-le pacea şi chemîndu-i în acelaşi timp să se pregătească de război.

Aura acestor lideri „taţi ai patriei" este, într-adevăr, atît de mare încît promisiunile de luptă şi necesitatea suferinţei devin motorul unanimităţii populare: în ciuda dificultăţilor în aparenţă insurmontabile, Arafat, Bolívar, Mao Zedong, Gandhi, Castro ca şi Abd el-Ka-der, De Gaulle sau Gambetta intervin în momente de îndoială naţională, de mare criză istorică: autoritatea lor se bazează mai mult pe conştiinţa colectivă a dificultăţii decît pe promisiunile de victorie ra-pidă; cînd Churchill le vorbeşte britanicilor de „sînge, sudoare şi lacrimi", el împărtăşeşte poporului sentimentul pe care îl avea într-o situaţie strategică dintre cele mai defavorabile. Cînd Mao Zedong afirmă: „Viitorul este radios, dar drumul este sinuos", el ţine acelaşi discurs al adevărului care face din liderul „tată" un om a cărui putere se sprijină pe încrederea colectiva întărită de impresia unei sincerităţi protectoare. în momentele dificile, liderul trebuie să spună adevărul.

De nevoie, liderii patrioţi sînt adesea soldaţi sau strategi. Foch, Ho Şi Min, Tchaka sau Gerónimo, în perioade diferite, în proporţii care nu sînt asemănătoare, ţin de aceeaşi definiţie: conduc popoarele la luptă în condiţii dificile pentru că aceste popoare au încredere în cunoştinţele lor militare. Prestigiul strategilor victorioşi este întotdeauna o sursă foarte sigură de unanimitate în luptă. Cunoştinţele militare ale lui Troţki le depăşeau cu mult pe cele ale lui Lenin. Autoritatea sa s-a consolidat din această cauza, încît a ajuns să o conteste pe cea a lui Lenin. Victoria lui Giap şi a lui Hó Şi Min la Dién Bien Phu spulberase mitul invincibilităţii militare a forţelor coloniale franceze. Această autoritate a strategilor revoluţionari asupra rebelilor lumii întregi a avut, fără îndoială, consecinţe asupra declanşării insurecţiei algeriene, a gherilei urbane în America Latină, a mişcărilor revoluţionare europene în mediul stu-denţesc, în anii '60.

Cel mai adesea, liderii reuşesc să consolideze luptele de independenţă naţională, trecînd prin noţiunea de rezistenţă populară: ne explicăm astfel coexistenţa, chiar alianţa, în fronturi patriotice unite, a organizaţiilor naţionaliste şi a partidelor revoluţionare, reglările de

conturi dintre lideri fiind amînate pentru mai tîrziu. Deci, liderii patrioţi pot cîteodată să înceapă prin lupta naţională, dar să fie, de fapt, obsedaţi de o viziune mai largă a posibilităţilor acţiunii politice. Iată de ce, în ceea ce priveşte autoritatea, ideea imperială nu este decît o extindere a patriotismului. Astfel, Napoleon I dă viaţă visului ro-bespierrist al exportului Revoluţiei franceze în toată Europa. De la naţionalitate la transnaţionalitate, trecerea se face ca de la „patria în pericol" a lui Danton în 1792 la „Imperiul Francez" doborît de Coaliţie la Waterloo.

într-adevăr, cucerirea franceză îi costase scump pe privilegiaţii Europei învinse: autoritatea napoleoniană a depăşit cu mult graniţele franceze, extinzîndu-se asupra claselor revoluţionare ale ţărilor invadate. Ideologia liberatoare a Revoluţiei franceze nu a putut să cîştige decît prin intermediul hegemonismului napoleonian, dar cel mai adesea cu sprijinul popoarelor, căci Napoleon dezvoltase, în afara Franţei, o retorică susceptibilă de a transcende chestiunile naţionale pentru a impune imperiul ca una dintre formele inevitabile de modernitate şi de democraţie. Această concepţie a Europei sub conducerea napoleoniană se mulţumeşte să prefigureze practica hege-monică a „doctrinei Monroe" prin puterea americană sau cea a „suveranităţii limitate" a lui Brejnev, care se distinge destul de puţin de o concepţie pur colonială ca aceea a Franţei şi a Marii Britanii în secolul precedent.

Căci patriotismul cuceritor devine foarte repede un şovinism avînd ca efect, printre altele, intervenţia militară. Kennedy a avut o viziune proprie asupra americanizării lumii exact în aceşti termeni, ca şi Johnson, iar mai tîrziu Reagan sau Bush. Aşa s-au declanşat războiul din Vietnam şi bombardamentele asupra oraşului Hanoi, loviturile de stat militare proamericane în America de Sud, intervenţiile armate în Golf, Somalia, Bosnia.

Din punct de vedere istoric, se impune următoarea constatare: în general, liderii imperialişti nu întîlnesc nici o opoziţie în ţara lor, căci, în mod confuz, poporul simte ca pe o şansă faptul că este naţiunea metropolitană, naţiunea lider dintr-un mozaic aservit şi exploatat. Deci, printr-o alunecare de la patriotism la şovinism se operează consolidarea autorităţilor imperiale: o complicitate organizată în jurul unei viziuni particulare a patriei a permis, un secol mai tîrziu, colonizarea şi politica blocurilor, cu o frazeologie puţin modificată.

77 153

NOI MIZE REVOLUŢII ŞI MONDIALIZARELiderul defineşte şi apără valori universale

Al doilea stadiu, universalist, e pregătit de primul : poporul nu mai este o simplă entitate naţională. Patria dispare în faţa valorilor transcendente : noţiunea de popor se extinde asupra realităţilor transnaţionale.

Mulţi lideri ai istoriei recente şi-au fondat, într-adevăr, lupta pe valorile raţiunii universale ; filozofia drepturilor omului, care e piesa fundamentală a ideologiei concepute în timpul Revoluţiei franceze, se bazează în întregime pe universalitatea unei etici republicane laice. în versiunea sa cea mai veche, încă amestecată cu deismul, filozofia drepturilor omului înfloreşte o dată cu Voltaire. Recent, a fost aceea a lui François Mitterrand ; între cele două, toate valorile de libertate, dreptate, egalitate, pace au fost teoretizate, susţinute de lideri diferiţi ca Gambetta, Martin Luther King, JOan XXIII, Jean Moulin, Aleksander Dubcek, Jaurès sau Lincoln*.

Ceea ce îi leagă pe aceşti oameni este ideea unei „specii-popor". Fiecare dintre ei proclamă identitatea de natură între toţi oamenii şi dreptul lor de a-şi pune în valoare corolarul politic şi social : egalitatea. Toţi aceşti conducători s-au distins prin capacitatea de a-şi antrena partizanii în lupta pentru eliberare universală, independent de originile naţionale, sociale sau rasiale. Umanismul naţionalist care se subînţelege în aceste concepţii se bazează pe o idee generoasă, aceea a comunităţii naturale.

în faţa acestor valori universaliste, lupta identitară ia deseori forme religioase particulare : islamul contemporan dă exemplul acestei transnaţionalităţi particulare a „adevăraţilor musulmani", apărată

de aiatolahul Khomeiny sau de colonelul Gaddafi, în mod diferit. Malcolm X dăduse încă o versiune posibilă ca şi Abd el-Kader, un secol mai devreme.

însă popularitatea acestor lideri, legitimată în acelaşi timp prin valori patriotice şi transnaţionale (poporul devenind de această dată „poporul credincioşilor") a fost foarte mare. în paralel, Lech Wa-lesa şi-a fondat autoritatea pe o revendicare politică şi pe pretenţia recunoaşterii identităţii religioase a Poloniei, inclusiv în timpul stării de asediu (1981-1987). Specificitatea culturală şi universalismul credinţei par să se opună conceptului de raţiune universală a republicanilor laici. Dar numai ideea se schimbă şi slujeşte la crearea adeziunii populare: astfel, Hitler îşi întemeiază autoritatea pe confuzia întreţinută voluntar dintre popor şi rasa ariană. Asimilînd în mod voluntar nonsensul biologic cu o intenţie politică hegemonică, reuşeşte să facă legătura între starea economică proastă a Germaniei şi soluţia rasistă. Ţapul ispăşitor evreu ca şi socialismul sau comunismul sînt la originea puterii lui Hitler, care, ca lider, reuşeşte să elaboreze această unanimitate negativă, prezentată de altfel cu toate atuurile universalităţii: invadează Austria şi Cehoslovacia pentru a uni naţiunea germană pe care istoria o dispersase...

Succesul lui Hitler se datorează faptului că reuşeşte să înlocuiască lupta de clasă cu lupta raselor: datorită acestui artificiu, a atacat publicul revoluţionarilor, care reuşiseră să impună confuzia noţiunii de popor cu cea de clasă particulară, trecînd de la lupta pentru valori universale privind specia umană în întregime la valori revoluţionare care presupun schimbarea ordinii lucrurilor în avantajul unei anumite părţi a poporului: proletariatul, „masele largi", „poporul înarmat" etc. începînd cu Marx, liderii revoluţionari au construit cu toţii adeziunea partizanilor lor pe această asimilare a poporului cu unul dintre subansamblele sale. Tot ceea ce putea să fie parţial într-o asemenea concepţie a fost compensat printr-o noţiune universală botezată „proletariat". Totuşi, cînd Marx face din deviza „Workers of all countries, unite" (Muncitori din toate tarile, uniţi-vă), cuvîn-tul de ordine al Internaţionalei muncitoreşti din 1864, se simte deja că nu vizează numai proletariatul, ci pe toţi cei ce muncesc. Această noţiune e suficient de vagă pentru a permite, în secolul următor, interpretările „agrare" ale comunismului, ca aceea a lui Mao Zedong sau Castro, ca şi cele ale mişcărilor studenţeşti, bazate pe o definiţie

*în această parte, multitudinea opţiunilor ideologice şi complexitatea motivaţiilor liderilor puteau

să ducă la un clasament analitic sau tematic: am fi regrupat „soldaţii", „teoreticienii", „gestionarii",

„conservatorii", „revoluţionarii", „naţionaliştii", „internaţionaliştii"... Totuşi, clasamentul cronologic

a fost menţinut, din motive de coerenţă (doar că liderii sînt prezentaţi în funcţie de apogeul politic,

adică de „momentul privilegiat" al influenţei maxime asupra mersului lucrurilor). Am încercat să

alcătuim un clasament care să aibă sens: Lenin cu Troţki şi Stalin, Gandhi alături de Nehru, Margaret

Thatcher în raport cu Ronald Reagan... într-adevăr, respectul pentru cronologia strictă în funcţie de

data naşterii ne-ar fi făcut să încheiem lucrarea cu Daniel Cohn-Bendit, cel mai tînăr din liderii citaţi,

în timp ce acţiunea politică a lui Francois Mitterrand, care s-a născut totuşi cu mult înaintea lui, nu s-a

dezvoltat în mod semnificativ decît vreo cincisprezece ani după cea a liderului student.

78 155

NOI MIZE REVOLUŢII ŞI MONDIALIZARErestrînsă a proletariatului, care se limitează, după Baader de exemplu, doar la muncitorii rebeli, în spiritul lui Karl Liebknecht şi Rosa Luxemburg.

Totuşi, în numele proletariatului (abstracţie sociologică greu de definit, mai ales cînd clasa muncitoare este slabă din punct de vedere numeric într-o ţară) se va ridica o imensă mişcare de revoltă internaţională, depăşind sentimentele patriotice. Jean Jaurès se luptă în numele acestui proletariat internaţional, împotriva războiului care ameninţă şi găseşte foarte mare audienţă. După dispariţia lui, evenimentele se vor precipita cu o viteză care demonstrează importanţa acestui lider pacifist, meterez tragic al păcii imposibile. Lenin va acţiona la fel : în numele interesului proletariatului, va îndemna soldaţii ruşi să dezerteze şi va fi ascultat. însă valorile politice ale revoluţiei pe care le folosesc liderii marxişti din secolul XX, bazate pe internaţionalismul proletar, autorizează totuşi devizele patriotice : se va înregistra un puternic consens şi în jurul ideii „socialismul într-o singură ţară" a lui Stalin, şi a noţiunii „calea chineză spre socialism", apoi mai tîrziu vor avea succes versiunile franceză, italiană sau portugheză ale socialismului, după cea vietnameză şi cubaneză.

Primul după Mao Zedong care a îndrăznit această abatere de la universalismul iniţial al socialismului sovietic a fost Tito. Faptul că şi-a eliberat ţara de ocupaţia nazistă singur fără ajutor exterior nici debarcare aliată, îi dădea dreptul la cuvînt. A luat cuvîntul şi a deschis calea unei redefiniri a legimităţii conducerii revoluţionare. In foarte puţin timp dominaţia modelului sovietic stalinist a fost concurată de experienţe socialiste rivale: după 1949, Mao; apoi, din 1954, Ho Şi Minh, apoi, în 1959, Castro ; să nu uităm tentativele lumii a treia afiliate socialismului : India lui Nehru, Indonezia lui Su-karno, Egiptul lui Nasser în anii '50; o bună parte din ţările Africii decolonizate după 1960.

Deoarece multiplicarea modelelor internaţionaliste a luat din ce în ce mai mult forma modelelor naţionale separate, Internaţionala muncitorească visată de Marx sau Lenin, după Blanqui sau Bakunin, a sfîrşit prin a face loc unei miriade de patriotisme concurente care au sfîrşit chiar prin a intra în război în numele ei : un anumit număr de lideri revoluţionari şi-au consolidat puterea pe baza conflictelor interne din tabăra socialistă, fără să putem discerne cu claritate ceea ce, în motivele acestui conflict, ţine de şovinismul pur sau de mo-

tivaţia internaţionalistă: numeroasele ciocniri între forţele ruse şi chineze în anii '60, războiul chino-vietnamez, invazia Cambodgiei de către armata vietnameză în anii '70 sînt ecoul intervenţiei tancurilor ruseşti în Budapesta în 1956, în Praga în 1968. în realitate, în fiecare caz, intervenţia militară pare să se justifice în cadrul unei operaţiuni de politică internă destinată doar să pună în evidenţă au-toritatea necesară conducătorului suprem al momentului.

Comandanţii supremi sînt lideri care nu trăiesc decît din şovinismul întreţinut de visele imperiale: concentrînd asupra propriei persoane totalitatea elanului popular, elaborează o viziune totalitară a societăţii.

Liderul călăuzeşte societatea spre sfîrşitul istoriei

Cînd conceptul de popor sfîrşeşte prin a fi confundat cu imaginea călăuzei sale, evoluţia de la universal la totalitar a luat sfîrşit: comandantul suprem ţine loc de popor; înlocuieşte societatea în toate instanţele, o reprezintă în toate împrejurările. Cultul personalităţii se dezlănţuie, între panegiric şi paternalism, la modul superlativ: liderii călăuză comit acte care devin istoria unui întreg popor. Fie că e o încarnare istorică complexă, ca Hitler, sau un ghid spiritual securi-zant, asemeni lui Khomeiny, fie că gîndirea lui s-a erijat în dogmă, uneori împotriva voinţei sale, cum a fost cazul lui Mao Zedong, în toate cazurile „cîrmaciul", „comandantul suprem" impune o viziune împietrită a istoriei: poporul, uniformizat în dominaţia acceptată, confundat cu conducătorul său, a ajuns la o stabilitate extraisto-rică ce consolidează inevitabil dominaţia şefului.

Toţi liderii călăuză şi-au dorit această oprire a istoriei obţinută datorită unanimităţii în supunere: satisfacerea nevoilor colective, iluzia liberului arbitru, promisiunea unei eternităţi de binefaceri împărţite în cadrul acceptării generale a hotărîrilor venite de la vîrf. Concepută ca o piramidă generată de hotărîrile liderului, societatea trebuie să încremenească în potolire. în ciuda opoziţiei teoreticienilor revoluţiei permanente sau a revoluţiei neîntrerupte prin etape (Troţki, Mao Zedong), Stalin şi după el Brejnev pretindeau că au atins stadiul comunismului „dezvoltat" ! Putem să le reproşăm oare lectura textelor lui Marx în care acesta promite apariţia unei „societăţi fără clase", a unei treceri de la „preistorie la istorie"? în aceeaşi ordine de idei, Hitler nu anunţase stabilirea unui „Reich de 1000 de

79

NOI MIZE

ani", asemeni lui Kennedy, după Roosevelt, care promisese să atingă „noua frontieră" şi „prosperitatea împărţită" în „creşterea nedefinită" ? Toate aceste iluzii, specifice perioadei, trebuie luate ca reprezentări colective, mai mult sau mai puţin fantasmatice: popoare întregi au aprobat aceste vise, în spatele liderilor lor, şi în acelaşi timp cu ei.

Conducerea modernă, care s-a născut o dată cu valorile universale ale epocii Luminilor şi ale Revoluţiei franceze, s-a încarnat deci o vreme în diverse ideologii, între naţionalism şi internaţionalism, de la simplul patriotism la teoria rasistă, de la umanism la totalitarism. Aceste frămîntări ale liderilor seamănă cu ezitările istoriei: de la Voltaire la Mitterrand, trecînd prin Blanqui, Lenin, loan XXIII sau Martin Luther King, acelaşi vis obsedează liderii: să dea un sens absurdităţii lumii, construind unanimitatea pe baza iluziei opririi Istoriei, la sfîrşitul societăţii omeneşti: realizarea concretă a acestui drept la fericire obţinut prin luptă, a acestui obiectiv al repausului universal faţă de care liderii nu ar reprezenta decît un mijloc de a-1 atinge.

Voltaire(1694-1778)Gînditor francez

Cea mai strălucitoare dintre figurile epocii LuminilorA căutat toată viaţa să fie în preajma celor puternici. însă temperamentul rebel şi ura faţă de intoleranţă l-au făcut exponentul unei opoziţii din ce în ce mai radicale.

Ca toţi tinerii intelectuali proveniţi din clasa de mijloc şi formaţi la aceleaşi scoli ca aristocraţia, Francois Mărie Arouet aspira să intre în rîn-durile nobilimii.

■ Curtezanul rebelAbia ieşit din Colegiul Ludovic cel Mare, condus de iezuiţi eminenţi, tînărul se arată în saloanele la modă în care străluceşte prin fineţea spiri-tului şi impertinenţă. Bucuros să fie monden, Arouet „Tînărul" speră încă să fie integrat la curte, dar nu-şi poate reţine vivacitatea critică a minţii, inclusiv în tragediile sale, edificatoare şi satirice, care sînt primite cu surîsuri scrîşnite la curte. Deja se bănuieşte, din cauza celor unsprezece luni petrecute la Bastilia, ca urmare a unor versuri prea ireverenţioase la adresa regentului, că insolentul este un rebel.

Un alt incident îl trimite la Bastilia, apoi îl sileşte să se exileze în Anglia. Voltaire (numele cu care îşi semna operele) este deja un lider pentru opoziţie. Piesele sale sînt aşteptate, pamfletele îi sînt analizate, sînt citite în

public Scrisorile filozofice. Revine din Anglia plin de idei noi despre începuturile liberalismului. Este întru totul cucerit de filozofia politică a englezilor: dar în Franţa nimeni de la curte nu vrea să audă vorbindu-se de o monarhie comercială controlată de un parlament format dm oameni de rînd.

în 1734, ambiţiile lui Voltaire sînt spulberate din nou de ameninţări de arestare: în ciuda interdicţiei de publicare a Scrisorilor filozofice, a fost de acord ca volumul să fie difuzat în Franţa. Cariera de curtezan fiind distrusă, Voltaire se radicalizează şi adoptă deliberat o atitudine de opoziţie hotărîtă faţă de monarhia franceză şi de sprijinul său principal, clerul catolic. Văzind în cifrele vînzării operelor aprobare a analizelor sale de către poporul francez, Voltaire va deveni un simbol al conflictului opunînd inteligenţa puterii regale. Această imagine, construită probabil în urma decepţiei ambiţiei rănite, se va extinde totuşi în toată Europa şi va dăinui vreme de secole.

Anagrama„AROVET LE ELINE", după ortografia epocii care asimilează litera „U", literei „V" şi litera „J", literei „I", poate să dea, în urma unei amestecări abile, „Voltaire".

Astfel Frangois Mă-rie Arouet zis „cel Ti-năr" şl-a găsit numele de autor.

Insolenţăîn timp ce cavalerul Rohan ironiza noul patronim al lui Voltaire, acesta i-a răspuns: „Domnule, eu îmi încep numele: dumneata ţi-l sfîr-şeşti!" Aceasta l-a costat a doua întem-niţare.

80 1,5!)

VOLTAIRE

PamfleteVoltaire a scris atîteascrisori şi a redactatatîtea pamflete pen-tru prietenii săi dinprovincie, care le ci-teau în locuri publice,încît numărul lor nupoate fi încă stabilit.Publicarea cores-pondenţei sale încănu s-a terminat.Aceasta ne dă o Ideedespre extraordinaraactivitate a acestuigînditor militant careputea să dicteze pînăla douăzeci de scri-sori pe zi, lucrînd înacelaşi timp la redac-tarea operelor ce vorfi publicate.___________

■ Voltaire combatant

Exilul său ia o formă plăcută: găzduit de una dintre femeile cele mai cultivate ale epocii care îi este şi amantă, Voltaire petrece zile foarte fericite lingă doamna Châtelet, la frontiera Lorenei unde agenţii regelui Franţei nu pot face nimic împotriva lui. Din această vi-zuină aurită, provoacă rîsul întregii Franţe şi în curînd al Europei cu poveştile sale satirice, care iau din ce în ce mai mult forma unei denunţări filozofice a curentelor de gîndi-re importante ale vremii. Vol-taire ia în zeflemea curţile regale şi papii, puterea regilor şi cea a Bisericii, polemizează cu toţi inamicii săi, îşi susţine prietenii autori ai Enciclopediei condamnate de autoritatea bicefală a lui Ludovic XV şi a iezuiţilor.

Voltaire ştie să concilieze mulţimile, adueîndu-i pe cei ce rîdeau de partea sa: se citesc extrase din Zaăig şi din Micromegas în cafenelele la modă şi în hanurile din ţară. Un întreg popor rîde de această luptă caraghioasă: pe de o parte, un intelectual cu mintea oţelită, genial cînd e ironic dar şi cînd e furios; pe de altă parte, o administraţie ne-ghioabă care nu ştie ce să facă pentru a nu fi ridicolă.

Moartea protectoarei sale şi greutăţile sentimentale îl determină pe Voltaire să caute departe de Franţa un sprijin eficace: Frederic II al Prusiei este unul dintre admiratorii săi. De ani de zile cei doi co-

respondează. Schimbul pare fructuos: gînditorul francez crede o vreme că realizează visul platonician al „filozofilor regi" şi construieşte o întreagă teorie a monarhiei luminate de luminile raţiunii şi moralei, care va fi numită apoi „despotism luminat".

Poporul francez urmăreşte de la distanţă păţaniile lui Voltaire: curtean, în suflet, este atît de rebel în gîndire încît, foarte repede, relaţia cu Frederic II se strică. Fuge în Elveţia; dar calviniştii interzic prezentarea pieselor sale de teatru, calificate ca fiind imorale.

îmbătrînind, Voltaire devine un critic din ce în ce mai aspru. Trece de la simpla aluzie satirică de la începuturile carierei la polemica făţişă. La mai mult de şaizeci de ani, devenit eroul tuturor nemulţumiţilor, inundă Franţa şi Europa cu diatribele sale ucigaşe. Pentru toţi a devenit simbolul liderului intelectual comba-tant, care, dispreţuind pericolul, a renunţat la speranţele legate de carieră. Obţine notorietatea universală datorită opoziţiei radicale faţă de intoleranţa religioasă şi puterea absolută.

Din spirit de bravadă, revine la sfîrşitul vieţii în capitală. Nedorit la Versailles, e aclamat în suburbii. I se face o primire triumfală, şi marile spirite ale timpului se înghesuie la căpătîiul sau. Moare trei luni mai tîrziu. După unsprezece ani, are loc cucerirea Bastiliei.

Se pare că în nici un moment al existenţei sale George Washington nu a dorit puterea politică, nici onorurile legate de succesele sale militare.

Asemeni lui Cincinnatus în Antichitate, eroul pe care romanii se duseseră să-1 caute pe pămînturile sale pentru a-1 pune în fruntea Republicii în pericol (şi care a reluat plugul după ce republica a fost salva-tă), Washington îşi dorea înainte de toate să se retragă pe plantaţia sa de pe malul rîului Potomac, la Mount Vernon.

Astfel, acest tînăr proprietar de pămînturi a fost chemat sub steag de armata britanică în momentul în care America era încă o colonie a Angliei. Ca un supus loial, fără să-şi pună întrebări, a participat la luptele împotriva francezilor şi a reuşit să cu-cerească fortăreaţa Fort Du-quesne (azi Pittsburgh). Reputaţia îi era asigurată. Cunoştinţele sale ar fi putut să-1 facă să treacă rapid de la gradul de locotenent-colonel la cel de ofiţer de stat major, însă intrigile l-au alungat, şi a revenit la îndrăgita sa plantaţie din Potomac după ce s-a terminat războiul în 1760.

Cincisprezece ani mai tîrziu, revolta colonilor şi comercianţilor din America împotriva regelui Angliei îl fac să revină şi să devină, fără să vrea, erou: congresul insur-genţilor îl numeşte în fruntea miliţiilor cerîndu-i să le disciplineze şi să le facă eficace. Acceptă această misiune. Deoarece îi place ordinea, reorganizează tînăra armată americană; din patriotism, îşi ţine legămîntul, dar evită atît cît poate războiul.

■ O tactică nouăîntr-adevăr, se dedică sarcinii de organizare fără să-şi atace cu adevărat duşmanul. Tactica sa se limitează la a refuza angajamentul aşteptînd ajutorul francez, care se organizează cu greu, din motive mai mult politice decît militare, de această dată. însă, în ochii oa-menilor săi, Washington duce un război de uzură eficace şi care nu costă vieţi omeneşti: cîştigă reputaţia că pune mare preţ pe viaţa soldaţilor săi. în acelaşi timp, cele cîteva succese militare simbolice pe care le obţine sînt exploatate din plin de partizanii cauzei indepen-dentei.

Mari oameni uitaţi

Imaginea lui Washington s-a impus cu o asemenea putere încît strălucirea ei a şters-o pe cea a făuritorilor Revoluţiei americane, ca Thomas ' Jefferson sau Benjamin Franklin. Cît despre ceilalţi organiza-tori ai primei republici de pe Noul Continent, James Madison şi Aiexander Hamilton, aceştia par cu totul uitaţi în afara ţării lor de origine. Totuşi, toţi aceşti bărbaţi au avut o influenţă considerabilă asupra Revoluţiei franceze, datorită gîn-dirii teoretice şi a luptei pe care au condus-o.

George Washington(1732-1799)General, om politic şi preşedinte al Statelor Unite din 1789 pînă în 1797

Cincinnatus-ul american

Autodidact, riguros pînă la încăpăţînare, Washington a fost un revoluţionar fără să vrea. Dispreţul pentru certurile politice l-a făcut foarte popular.

81 161

GEORGE WASHINGTON

Cultîn zilele noastre, la Mount Vernon, pe fosta plantaţie a lui Washington, un mo-nument comemorativ celebrează înaltele fapte militare şl cariera politică a primului mare lider al istoriei americane. Acest om, care a fost în simplitatea sa atît de ostil gloriei şl conser-vator în sufletul său, ar fi apreciat oare să fie obiectul unul cult postum comparabil celui pe care l-a cu-noscut Lenln în Rusia, în timpul perioadei sovietice?

Totuşi, între 1775-1781, eficacitatea generalului Washington făcuse minuni, justi-ficîndu-i pe deplin imaginea de om practic şi prudent.

în 1776, recucereşte oraşul Boston, din cauza unei greşeli grosolane a britanicilor. Acest succes îi determină pe cei mai radicali aliaţi ai săi, cu Jeffer-son în frunte, să proclame Declaraţia de Independenţă.

Violenţa reacţiei engleze nu-1 surprinde pe Washington care preferă să nu apere New York-ul şi Philadelphia, cu atît mai puţin New Jersey sau Rhode Island. însă miliţiile americane aveau încredere în generalul lor. în anul următor, din cauza enormelor probleme de organizare şi de aprovizionare, armata engleză din Burgoyne capitulează la Saratoga.

Devenit fără să vrea conducător în urma acestei victorii istorice, Washington îşi eclipsează aliaţii (şi rivalii) Jeffer-son şi Madison. Ajutat de Alexander Hamilton, conservator ca şi el, obţine sprijinul Franţei, care era atunci un regat şi nu putea să-i susţină din toată inima pe republicani, nici chiar împotriva inamicului englez.

în 1778, regele Ludovic XVI recunoaşte noul stat. Datorită abilităţii sale, Jefferson reuşeşte să antreneze Spania şi Olanda de partea insurgenţilor americani.

Aportul mai mult decît simbolic al voluntarilor francezi conduşi de La Fayette şi Ro-chambeau dă un avînt nou trupelor lui Washington. în-

frîngerea engleză de la York-town, urmată de capitularea trupelor britanice pe teritoriul Statelor Unite, consacră gloria lui George Washington.

Credincios obiceiurilor sale, acesta se întoarce pe plantaţia de la Mont Vernon de îndată ce pacea este semnată.

■ Preşedinte fără să vrea

Hotărît lucru, Washington nu putea să scape de destinul de conducător: e numit preşedinte al Convenţiei din Philadelphia în 1787. Chiar dacă nu participă la redactarea Constituţiei americane, din cauza marilor neînţelegeri cu republicanul Jefferson, trebuie să-i accepte paternitatea oficial şi vrea din nou să se retragă pe pămînturile sale!

Dar, în 1789, notorietatea sa este atît de mare încît fără să fi candidat, este numit primul preşedinte al Statelor Unite ale Americii, pentru patru ani. La finalul acestui mandat se hotărăşte din nou să plece. însă anturajul său politic reuşeşte să-1 convingă că retragerea sa ar favoriza stabilirea unei republici sociale şi populare în America.

Ca să nu-i lase pe Jefferson şi Madison la putere, Washington acceptă al doilea mandat. Zdrobeşte cu ajutorul armatei toate rebeliunile populiste şi orientează republica americană spre o structură centralizată şi conservatoare, în 1797, nu acceptă al treilea mandat şi se retrage definitiv la plantaţia sa, la vîrsta de şaizeci şi cinci de ani.

Spre deosebire de Washington, care nu a făcut niciodată un secret din incultura sa, Thomas Jefferson este produsul pur al clasei de mijloc urbane, care pe continentul american nu gîn-deşte şi nu acţionează decît în funcţie de ce se face în Europa; avocat din 1767, militează în cluburi favorabile desprinderii de autoritatea colonială britanică şi se declară pasionat admirator al lui Voltaire şi Rous-seau. Vorbeşte franceza, are un exemplar din Enciclopedie şi corespondează cu intelectualii turbulenţi ai saloanelor pariziene.

Cunoştinţele de drept şi luările de poziţie precoce în favoarea unei republici americane fac să fie ales autorul Constituţiei noului stat.

■ Jefferson împotriva lui Washington

Generalul Washington, care vede în Jefferson un gînditor prea progresist, nu-1 simpatizează deloc, dar trebuie să conteze pe forţele politice al căror conducător e Jefferson: intelectualul republican se loveşte de Washington încă de la începuturile noii republici. Cu sprijinul colonilor din sate

şi al micilor artizani din oraşe, Jefferson conduce lupta pentru o lectură anticentralistă a Constituţiei, în timp ce Washington e un partizan al puterii concentrate în mîinile unui stat puternic. Favorabil libertăţii de întrunire şi ostil controlului exercitat de stat asupra vieţii locale, Jefferson înveninează dezbaterea şi trebuie să fie îndepărtat un timp din capitala americană: e numit, între 1785-1789, prim ambasador al Statelor Unite în Franţa.

■ Jefferson preşedinteLa întoarcerea în America, îşi adună partizanii şi încearcă chiar să provoace destituirea lui Washington învinuit de „dictatură şi înaltă trădare", acuzîndu-şi rivalul de a fi promovat o politică favorabilă en-glezilor, care sînt în război cu tînăra republică franceză. Ales preşedinte în 1800, Jefferson deschide continentul colonizării, interzicînd în acelaşi timp sclavia în statele din nord şi din centru-vest. Apoi, în 1803, cumpără Louisiana de la Franţa, făcînd din ţara sa prima putere din lume, cel puţin potenţial.

Problema sclavieiJefferson este consi-derat antisclavaglst. în realitate, nu a îndrăznit să ridice această problemă crucială cu claritate în Constituţie, deoarece un mare număr din partizanii săi erau favorabili menţinerii unui statu quo. A reuşit totuşi să Interzică extinderea sistemului servil al sclaviei în noile state doritoare să intre în Uniune.

Dealtfel, Jefferson avea o relaţie perso-nală cu această pro-blemă: amanta lui era una dintre sclavele sale eliberate. Acesteia i-a lăsat, prin testament, o parte din averea sa.

Thomas Jefferson(1743-1826)Om politic american, preşedinte al Statelor Unite din 1800 pînăîn 1808

Anti-Washington

Intelectual strălucit, francofil şi republican în adîncul sufletului, a încercat fără succes să orienteze istoria Statelor Unite într-un sens diferit de cel dorit de George Washington.

16282

Gabriel Honoré Riqueti, conte de Mirabeau (1749-1791)Om politic francez

Inventatorul unui gen : elocvenţa revoluţionarăUrîţimea sa înspăiminta auditoriul, retorica sa îl subjuga. Tată spiritual al tuturor oratorilor Revoluţiei, Mirabeau a impus un stil şi o expresie: „gură mare".

Georges Jacques Danton(1759-1794)Om politic francez

Marele rival al lui RobespierrePasionat discipol al Luminilor, adept mai mult al lui Voltaire decît al lui Rousseau, Danton a alunecat totuşi spre logica guvernării prin teroare. Cînd a vrut să dea înapoi, şi-a pierdut viaţa.

CorupţieMirabeau era mai mult temut decît apreciat cu adevărat. Era ştiut faptul că avea legături cu anturajul regelui. Excesiv de corupt, a luat sume mari de bani. Dar nu a fost singurul, şi toţi cei care îmbrăţi-şaseră cariera politică pentru a se îmbogăţi l-au luat ca exemplu: conducea adunările prin intermediul unor discursuri radicale, apoi se ducea să se ocupe de „afacerile" sale. Robespierre II ura.

Tînăral conte de Mirabeau nu face deloc cinste clasei sale. Este fiu al unui cărturar cunoscut pentru lucrările sale de economie şi seriozitatea sa, ca un adevărat discipol al fizio-craţilor; dar tînărului Mirabeau nu-i folosesc la nimic binefacerile agriculturii. Este închis pentru datorii şi provoacă scandaluri atît în viaţa privată (e certăreţ şi beţivan), cît şi publică: dezertează de la regimentul său de dragoni în 1771.

Multiplele întemniţări îl fac rebel; rupe legăturile cu familia şi elocvenţa sa e atît de mare încît, în ciuda năzbîtiilor făcute (odată a fost chiar condamnat la moarte pentru că nu a ascultat ordinele), reuşeşte să se restabilească. Mirabeau este celebru şi pentru că a redactat în 1775, la castelul If, un viguros şi foarte Voltairian Eseu despre despotism. Dar se dă în spectacol cu plăcere în romane libertine în care îşi povesteşte deschis aventurile amoroase! Apoi, întîm-plător ajunge pe urmele lui

Voltaire, la curtea lui Frederic II al Prusiei.

■ Geniul străluciriiCînd Mirabeau, nobil din Pro-venţa care a reuşit să fie ales deputat al stării a treia, soseşte la Versailles pentru a participa la noua adunare constituantă, e precedat de reputaţia sa foarte proastă, dar reuşeşte să-şi subjuge colegii cu ajutorul puternicei sale elocvente şi al spiritului hotărît şi rebel.

Cu toate că e departe de a susţine teze extremiste (e partizan al monarhiei constituţionale în stil englez) are partizani. Datorită sprijinului lor devine într-o zi simbolul rezistenţei poporului francez faţă de arhitrariul regal: răspunde unui trimis al regelui, care îi ordonă să încheie şedinţa, că deputaţii, „aleşi din voinţa poporului", nu vor părăsi sala decît „cu forţa baionetelor".

Lider natural din cauza in-tervenţiilor vehemente, nobilul libertin intră în istorie în calitate de conducător republican.

Danton, Marat şi Desmoulins se întîlnesc cu partizanii lor într-o veche mănăstire rechiziţionată, cea a Cordelierilor, la Paris. Foarte repede, situaţia politică rezultată din primii ani ai Revoluţiei îi sileşte să adopte atitudini radicale. Se supralicitează enorm, căci montaniarzii lui Robespierre şi sanchiloţii lui Hebert cheamă la acţiuni din ce în ce mai hotărîte împotriva monarhiei.

Avocat de formaţie, favorabil unui control al regelui de către adunarea poporului, Danton nu este, la început, un republican îndîrjit...

Insă, foarte repede, stîngă-ciile anturajului lui Ludovic XVI şi atitudinea agresivă a monarhiilor europene vecine îi ascut simţul patriotic. După vara lui 1792, în fruntea Consiliului executiv provizoriu, decretînd ridicarea tuturor la luptă împotriva duşmanilor naţiunii, apare ca un salvator şi elocvenţa sa face minuni.

Fizicul masiv şi liniştitor, ironia muşcătoare, umorul pe care îl foloseşte în intervenţiile sale îl fac rivalul natural al lui Robespierre. Miza luptei lor nu e alta decît conducerea mişcării revoluţionare.

■ Comitetul salvării publice

Puţin favorabil, prin temperament, execuţiilor masive, ca ministru de Justiţie, Danton lasă totuşi să fie puse la cale masacrele din septem-brie, căci simte că furia poporului nu poate fi reţinută. Participa la Teroare fără să-i accepte într-adevăr principiul; însă, în practică, nu mai putem distinge din vara lui1792 şi pînă la începutul lui1793 politica lui de cea pe care o duc Robespierre, Saint-Just şi ceilalţi montaniarzi radicali. Totuşi, la sfîrşitul anului 1793, Danton, aureolat de succesele obţinute în materie de apărare naţională, urmat de numeroşi partizani, încearcă să limiteze numărul execuţiilor.

Acuzat de Robespierre de moliciune apoi de trădare, Danton strigă, ironizează şi ameninţă. Procesul său se transformă în spectacol. Condamnat la moarte pentru că a încercat să negocieze pacea cu duşmanii în secret, Danton, însoţit de prietenul său Desmoulins, este ghilotinat pe 5 aprilie 1794.

CorupţieProbabil că Danton nu a fost incoruptibil. De numeroase ori, acest petrecăreţ care ducea o viaţă luxoasă, a acceptat bani pentru „a face" un serviciu.

Curajîn 1792, a apărat Pa-risul, apoi a organizat contraatacul şi a însufleţit ţara. Singur împotriva lui Robes-pierre, după ce a fondat grupul Indul-genţilor, sfîrşeşte pe eşafodul unde l-a adus deviza sa: „îndrăzneală şi iar îndrăzneală, întotdeauna îndrăzneală!"

83165

Poporul mai presus de oriceProcesul lui Ludovic XVI a fost ocazia unei rupturi definitive a Re-voluţiei franceze cu monarhiile europene. Robespierre a fost unul din autorii acestui proces. Era chiar favorabil unei execuţii fără judecată a regelui: „Dreptul de a pedepsi tiranul şi de a-l detrona înseamnă acelaşi lucru: procesul tiranuluiînseamnă insurecţie. Judecarea înseamnă căderea puterii sale; pedeapsa este cea pe care o cere libertatea popo-rului. Această justiţie valorează tot atît cît cea a tribunalelor" (discursul din 3 decerni 3 1792).

Confruntat din copilărie cu grave probleme familiale, tî-nărul Maximilian a putut să-şi termine studiile la drept datorită unei burse. După ce a devenit avocat la Arras, a încercat să iasă din anonimat.

Mare cititor al lui Rousseau (NouaEloiză şi Contractul social vor fi întotdeauna lecturile sale preferate), încearcă, asemeni lui, să cîştige concursuri academice, redactînd memorii şi dizertaţii pe subiecte la modă, însă stilul lui Robespierre este încă prea clasic, elocvenţa sa de tip latin nu se potriveşte cu analizele convenţionale. Deci, rămîne în umbră. Doar evenimentele Revoluţiei franceze îi vor da ocazia să-şi pună în valoare calităţile — seriozitatea, rigoarea morală, curajul şi... ideea pe care o are despre destinul său naţional.

■ Robespierre iacobinFace parte dintre deputaţii veniţi la Paris pentru a reprezenta starea a treia din regiunea sa, Artois. Foarte repede se simte izolat: convingerile sale republicane fac să fie marginalizat, căci, între anii 1789-1790, puţini deputaţi încă îndrăznesc să se declare

favorabili unei aboliri a monarhiei.Robespierre formează Societatea

prietenilor Constituţiei, care va deveni clubul iacobinilor. Preşedinte al acestei adunări cu caracter informai unde se pregătesc discursurile şi luptele Convenţiei, Robespierre îşi susţine neobosit te-zele republicane.

Va pronunţa în faţa prietenilor săi iacobini mai mult de cinci sute de discursuri. Toată lumea tace cînd intervine el. E reputat pentru că nu se lasă cumpărat niciodată. Referirile sale permanente la Rousseau uimesc, căci majoritatea deputaţilor revoluţionari au evoluat în cursul anilor de criză. Tezele sale sînt simple: puterea vine de la popor; poporul are întotdeauna dreptate; virtutea trebuie să aibă cîştig de cauză asupra corupţiei şi bogăţiei excesive; poporul are dreptul să-şi distrugă duşmanii; Fiinţa supremă aprobă luptele poporului.

■ Iacobinii împotriva girondinilor

Robespierre nu este dictatorul sîngeros pe care istoricii secolului al XIX-lea l-au descris ca

fiind atît de oribil încît numele său se asociază azi cu cel al ghilotinei. Astfel, are ciocniri violente cu girondinii, al căror caracter războinic îl înspăimîntă, căci consideră că Franţa nu este pregătită pentru un război împotriva vecinilor săi. în cursul masacrelor din septembrie, în timp ce poporul înfuriat răpune fără a face diferenţe, preoţi, călugăriţe şi aristocraţi întemniţaţi, ca şi deţinuţi de drept comun, Robespierre îl îndeamnă insistent pe Danton, pe atunci ministru al justiţiei, să ordone ca aceste crime să înceteze.

în lupta împotriva girondinilor, burghezi moderaţi opuşi puterii pariziene, Robespierre este la început cumpătat. Ameninţările cu moartea şi trădarea generalului Dumouriez, trecut la inamic în plină luptă, îl determină să adopte o atitudine radicală.

Sprijinit de Saint-Just şi Couthon, Robespierre va profita de notorietatea de care se bucură pe lîngă sanchiloţi şi partea mai extremistă a revo-luţionarilor pentru a-l înlocui pe Danton şi a instaura „despotismul libertăţii", altfel spus „guvernarea Terorii".

■ Robespierre la putereAbilul orator al clubului iacobinilor şi al Convenţiei devine, intrînd în Comitetul salvării publice, în iulie 1793, conducătorul ideologic al unei Revoluţii în pericol de dispariţie. Acţiunea sa hotărîtă va salva Revoluţia şi destinul său de lider se va încheia în împrejurări potrivnice: situaţia externă este dezastruoasă. Armatele inamice avansează pe toate

fronturile: în interior, revolta din Vandeea ameninţă, apoi izbucneşte. La Paris, turbaţii lui Hebert critică îngăduinţă lui Robespierre faţă de „duşmanii poporului", în timp ce indulgenţii lui Danton cer mai mult discernămînt în execuţii.

Nici un moment Robespierre nu şi-a exercitat puterea personală; în Comitet are duşmani şi nu poate să conteze decît pe Couthon şi Saint-Just; în Convenţie, moţiunile sale trebuie să fie aprobate de majoritate pentru a fi aplicate.

Deci, Robespierre convinge ca un adevărat lider, şi nu ca un dictator, folosindu-şi elocvenţa didactică şi hotărîtă, re-petîndu-şi neobosit elementele doctrinei. Fiecare din hotărîrile Comitetului salvării publice este adoptată după lungi întreceri oratorice urmate de votare. Chiar şi cele mai contestabile hotărîri ale sale au fost luate în mod colegial.

Fără îndoială, furia sa era temută; poate că unii au votat pentru a-şi salva viaţa, căci Robespierre făcuse obligatoriu votul prin ridicarea mîinii. însă conducerea robespierris-tă a Franţei, deşi a fost aspră şi deseori nedreaptă, căci au murit mulţi nevinovaţi din cauza unui simplu denunţ, rămîne un moment privilegiat al istoriei, în care violenţa şefilor corespunde global unui sentiment colectiv.

Robespierre a făcut greşeala de a crede că asentimentul colectiv era etern. Imediat după ce a pierdut spijinul poporului, Incoruptibilul şi prietenii săi şi-au pierdut viaţa. Au fost ghilotinaţi în iulie 1794.

Fiinţa supremăRobespierre credea cu fermitate că un Creator conduce Natura în care istoria omului nu este decît un element component, lată de ce, ostil din convingere catolicismului, a încercat să stabilească un cult al acestei Fiinţe supreme, pentru a combate progresele ateismului în Franţa. A reuşit să-i convingă pe toţi voltairienii, rousseauiştil şi cititorii Enciclopediei să intre în Convenţie şi pe 8 iunie 1794 a creat un nou cult închinat zeiţei Raţiunii şi Fiinţei supreme. Condusă cu mare pompă de Robespierre însuşi, această ceremonie a fost una din ultimele sale apariţii publice: a fost executat luna urmă-toare.

Maximilian de Robespierre(1758-1794)Om politic francez

Incoruptibilul

Trufaş, rezervat, tăios, a fost mai mult temut decît iubit. însă rigoarea morală şi inteligenţa sa l-au făcut să fie un şef admirat. A pus poporul şi virtutea mai presus de orice valori.

1GB 84

Lazare Hoche(1768-1797)General francez

Un model pentru Bonaparte

A fost prototipul generalului revoluţionar francez: tînăr, întreprinzător, inteligent şi nemilos, a zdrobit Vandeea regalistă cu violenţă.

Napoleon I(1769-1821)împărat al francezilor între 1804-1815 _________________________

Cel mai mare lider din istoria FranţeiA reuşit să răspundă cererilor tuturor nemulţumiţilor, de la elita politică şi

economică pînâ la masele populare. A obţinut astfel ceva rar în Franţa:

unanimitatea.

Din închisoare, în ministerSimpatiile lui Hoche pentru turbaţii lui Hebert şl extremiştii clubului Cordelierllor, ca Marat, l-au adus tînărului soldat cîteva luni de închisoare.

Insă succesorii Iul Saint-Just şl Robes-pierre nu îmbrăţişau deloc convingerile radicale ale acestui tînăr strateg şi l-au eliberat pentru a-i da o sarcină grea, de care s-a achitat într-un an: să înfrîngă rebeliunea vandeeană pentru a restaura integritatea teritorială a Republicii. La întoarcerea la Paris, fostul prizonier a devenit ministru de Război...

Hoche e azi puţin uitat. Totuşi, Franţa îi datorează cea mai mare parte a victoriilor sale în cursul războaielor prena-poleoniene: salvator al Alsaciei în momentul în care aceasta urma să fie învinsă, învingător în Germania şi în Vandeea ocupată de inamicii republicii, Hoche a fost un adevărat erou în timpul vieţii; prezenţa lui pe cîmpul de luptă subjuga soldaţii; tinereţea sa uimea şi ho-tărîrea de care dădea dovadă tulbura tabăra adversă. Fără nici o îndoială, dintre toţi generalii Revoluţiei, Bonaparte 1-a admirat cel mai mult pe Hoche. Şi 1-a făcut abat şi a ştiut să-i exploateze ardoarea revoluţionară şi dispreţul absolut pentru intrigile politice.

Practicînd meserii mărunte, tânărul Lazare Hoche, fiul unui funcţionar din castelul Versailles, îşi finanţează lecturile : operele lui Rousseau, viaţa şi faptele eroice ale marilor strategi ai Antichităţii ca Cyrus, Alexandru, Cezar sau Attila. Angajat la şaisprezece ani în trupele regelui, devine puşcaş; datorită autorităţii sale este numit caporal, în ciuda vîrstei fragede. Apoi revoluţia izbucneşte şi Hoche este instructor în Garda naţională.

Convingerile ferme îl fac să fie unul dintre acei soldaţi hotă-riţi să recurgă la arme dacă trebuie să apere o cauză. în cu-rînd, va avea ocazia să o facă.

■ Cel mai tînăr general al Franţei

La douăzece şi unu de ani, co-respondează cu Marat şi devine membru al unui club revoluţionar ; intervenţia sa împreună cu batalionul pe care îl conducea, în zilele tulbu-rărilor din anii 1789-1792, este eficace şi remarcată.

în 1793, trădarea lui Du-mouriez face din el cel mai tînăr general al Republicii; în ciuda celor douăzeci şi cinci de ani, e adulat de soldaţi şi te-mut de inamici; toate acţiunile îi sînt încununate de succes pe toate fronturile. Cînd Vandeea se revoltă, Convenţia îl trimite pe Hoche pentru a restabili ordinea şi a împiedica debarcarea engleză.

Gherilei şuanilor, „Albaştrii" opun o politică de distrugere sistematică şi de masacrare. Toate luptele sînt cîştigate de republicani şi cînd Hoche, bolnav, moare în Germania, la douăzeci şi nouă de ani, Republica nu-1 mai are decît pe Bonaparte pentru a-1 înlocui.

Imaginea micului caporal cor-sican devenit împărat rămîne în Franţă extraordinar de pozitivă, deşi bilanţul politic, diplomatic, economic şi social al acţiunii lui Napoleon Bonaparte este, din punct de vedere obiectiv, ambiguu. Napoleon e cel care a pus capăt speranţelor din 1789 şi a res-tabilit, în avantajul său, monarhia. Conservatorismul în politica socială a şters egalitarismul şi sentimentele de solidaritate care se născuseră în cursul perioadei revoluţionare, în timpul celor zece ani de la cucerirea Bastiliei pînă cînd generalul corsican a venit la putere. După Imperiu, Franţa şi-a păstrat reputaţia unei ţări dominatoare şi agresive în care Europa nu a avut încredere multă vreme. în sfîrşit, răz-boaiele napoleoniene au însemnat multe pierderi omeneşti, dar au afectat şi prosperitatea economică, deoarece s-a plătit un preţ nemăsurat în comparaţie cu rezultatele obţinute în numele ambiţiei unui singur om.

Şi totuşi, Napoleon rămîne foarte popular. Mitul său rezistă în ochii aproape tuturor francezilor, chiar în faţa criti-

cilor celor mai întemeiate. Autoritatea sa rămîne foarte ancorată în conştiinţa colectivă a ţării.

■ Un mit naţional inalterabil

Realitatea charismei napoleoniene ţine de trei elemente esenţiale. Mai întîi, a fost singurul om politic capabil să-i liniştească pe bogaţi, să găsească sprijinul clerului, să promită zile mai bune celor mai defavorizaţi.

Apoi, calităţile personale, inteligenţa, vivacitatea, simplitatea faţă de oamenii modeşti, aroganţa printre mai marii acestei lumi au făcut să fie cel mai admirat, mai temut şi mai respectat om pobtic al perioadei. Seducător cu prietenii, ameninţător sau generos cu duşmanii, putea să pună bazele unei alianţe şi să insiste să se semneze un tratat în mai puţin de o oră.

în sfîrşit, conştiinţa colectivă franceză a epocii, şi chiar cea de la sfîrşitul secolului XX, a perceput eşecul final al lui Napoleon nu ca pe o consecinţă a greşelilor ce i-ar pu-tea fi imputate, ci mai degrabă ca pe produsul unui complot

învingătorMare cititor al Istoricilor vechi, Napoleon era un pasionat admirator al tacticilor lui Alexandru ce Mare, Hannibal, Cezar, Attila şi Genghis Han. A vrut să imite talentul organizator al unora şi al altora, rapiditatea de acţiune, ca şi un anumit mod de a uni caracterul întreprinză-tor cu prudenţa.

Şi azi, în toate şco-lile de război din lume, bătăliile lui Napoleon sînt studiate cu lupa. Una dintre cele mai mari calităţi care i se recunoaşte a lui este pregătirea minuţioasă, completată de un simţ ascuţit aMmproyizaţief

85

NAPOLEON I

Administratorîn lecturile sale Istorice împăratul a descoperit Importanţa gestiunii. Ajuns la putere într-o ţară dezorganizată de mai mulţi ani de revoluţie politică, Bonaparte a vrut să relanseze maşina ad-ministrativă franceză. A creat prefecturile, a pus să se construiască sedii pentru ministere, a creat liceele şl marile şcoli dorite de Convenţie şl Directorat. A adunat un grup de jurişti care a produs un Cod civil numit „Codul lui Napoleon" care, copiat peste tot în lume, ră-mîne baza dreptului francez actual.

internaţional european care s-a dezlănţuit împotriva sa, deşi devenise simbolul întregii naţiuni. Declarat învins al unei partide care nu s-a desfăşurat conform regulilor, Napoleon rămîne în Franţa în-vingătorul moral al luptei.

Legenda se mulţumeşte să ancoreze această victorie în istoria colectivă a francezilor, ştergînd largile zone de umbră ale domniei napoleoniene.

■ Arbitrul luptei de clasă

Toţi cei înstăriţi sfîrşiseră prin a se teme de deriva „socială" a Revoluţiei franceze: legi împotriva acaparatorilor, fixarea preţului mărfurilor, condamnarea din ce în ce mai violentă a bogăţiei, decreşti-narea, dispariţia progresivă a semnelor distinctive ale bogăţiei în numele unei mode „sanchilote" exaltînd simplitatea săracilor. După căderea lui Robespierre, Directoratul nu reuşise să-i liniştească pe privilegiaţii de orice fel, care se simţeau ameninţaţi de egalitarismul ambiant.

Pe baza unui program de întărire a drepturilor proprietarilor şi ale patronilor şi pe baza garanţiei că comerţul va fi eliberat progresiv de sub tutela statului, Napoleon a fost ales prin plebiscit de noii şi vechii îmbogăţiţi. Burghezia urbană şi proprietarii funciari au aplaudat încîntaţi Codul civil, în timp ce întregul cler a aderat la filozofia Concordatului pentru a-şi regăsi poziţia dominantă, mai ales în sate, unde a putut să-şi salveze o parte importantă a proprietăţilor ca-

re nu-i fuseseră smulse de re-voluţionari. Micul caporal republican, devenit general purist, a provocat spaimă la început. însă programul său, foarte conservator oficial, a se-dus toate păturile sociale dominante ale noii Franţe născute din anii revoluţionari.

E uimitor cum acelaşi om politic a putut în aceste condiţii să devină în acelaşi timp liderul adulat al foştilor iacobini, al bătrînilor sanchiloţi ca şi al ţăranilor din îndepărtata provincie. La toate acestea exista un răspuns: Bonaparte a ştiut să la dea foştilor republicani impresia că lupta în exterior pentru idealurile re-voluţionarilor francezi. De fapt, el a abolit privilegiile în toate ţările cucerite şi a instaurat noi libertăţi politice menite să-i pună în dificultate pe inamicii săi din aristocraţia locală. Astfel, printr-o diplomaţie agresivă, moştenitoare a spiritului anului 1792, un dictator ambiţios a reuşit să-şi facă poporul să uite dispariţia drepturilor politice cucerite între 1789 şi 1795. Sub Imperiu nu s-a înregistrat nici un progres în materie de libertăţi. Privilegiile de clasă au fost întărite atît în domeniul şcolar, cît şi în cel cetăţenesc.

Şi totuşi, datorită geniului unui om capabil să alieze naţionalismul şi populismul, un regim al puterii personale monarhice în fapte a trecut în ochii tuturor ca o nouă formă de republică. Opoziţia, cenzurată sau exilată, nu a putut să se opună imensului val al asentimentului popular faţă de politica împăratului, arbi-

Napoleon I focoronîndu-se Schiţă pentru încoronarea de Jacques-Louls David. Muzeul Luvru, departamentul Arte

grafice, Paris. Foto: © RMM, Paris.

170 86

NAPOLEON I

ImpresionantFiu al secolului, Na-poleon aprecia stilul neoclasic. Toate mo-numentele pariziene ale epocii poartă marca acestei afecţiuni pentru Antichitate. Arcul de Triumf, coloana Vendome, biserica Madelelne sînt mărturii ale voinţei de a impune un stil francez, deosebit de maiestuos, unei Europe care era încă influenţată de stilul baroc împodobit cu elemente ale roman-tismului de început.

Seducătorîn zadar erau luate pela spate în zeflemeamanierele ţepene aleîmpăratului şi accen-tul sau corsican, Na-poleon a ştiut să seînconjoare cu o curtepopulată de doamneelegante şi de tinerimareşali impetuoşl.Faptele de vitejie aleacestora erau su-biectul conversaţiilor.Şl deşi e adevărat căîn această curte derăzboi atmosfera nua fost deloc intelectu-ală, Napoleon a ştiutsă-şl aleagă caîmpă-rătese, succesiv, do-uă femei foarte fru-moase cu manieredistinse care i-au se-dus pe francezi şiapoi pe diplomaţii în-fregii Europe._________

tru al luptei de clasă şi făuritorul unei unanimităţi naţionale de negîndit cu cîţiva ani în urmă.

■ „Simplitatea" împăratului

Nu a fost deloc greu pentru acest şef întreprinzător şi inteligent să-şi seducă soldaţii. Şi chiar dacă renumele său militar datează din 1795 printr-un tir de mitralii pu-ternic asupra mulţimii ne-mulţumiţilor parizieni, Bo-naparte s-a remarcat şi la asediul Toulonului prin precizia tirului artileriei sale. Apoi, la podul de la Arcola, a luat drapelul regimentului său şi a condus atacul sub focul inamic, pe jos, în prima linie alături de husari. Legenda care spune că Napoleon dormea în mijlocul soldaţilor nu este cu siguranţă nefondată, deşi această fraternizare cu oamenii din trupă era, fără îndoială, calculată.

Nici un soldat al împăratului nu s-a îndoit vreodată de iscusinţa acestui strateg îndrăzneţ, care a umplut de glorie oameni deseori obosiţi din cauza campaniilor neîncetate. Autoritatea pe care o avea Napoleon asupra soldaţilor se baza pe încrederea absolută a trupei, care, văzîndu-1 pe împărat în mijlocul ei, putea fi convinsă să creadă că şansele de a cîştiga erau încă mari. Toate mărturiile nemulţumiţilor care ne-au parvenit insistă asupra acestui sentiment de comunitate, legat de compor-tamentul afabil şi patern al

împăratului, ca şi de împărţirea riscurilor.

■ Un lider neînvinsChiar dacă Napoleon învingător se poartă în Europa ca un vulgar şef de bandă, împărţind regate familiei sale ca şi cum ar fi împărţit prada cap-turată de pe urma atacului unei diligente, s-a făcut respectat de inamici, impunîndu-le prin ameninţare, seducere sau promisiuni — cîteodată respectate — tratate dure, fără îndoială, dar pe măsura zdrobitoarei înfrîngeri. Numai Anglia nu a semnat niciodată pacea cu „căpcăunul din Corsica". A reuşit să provoace formarea cîtorva coaliţii succesive împotriva lui, coaliţii din cauza cărora Europa a fost în stare de război aproape douăzeci de ani. în cele din urmă Franţa, victorioasă dar epuizată şi trădată de aliaţi, dar su-ferind şi din cauza suprafeţei pe care trebuia să o controleze sau să o apere, a trebuit să se încline.

Exilat pe Sfînta Elena, împăratul a murit izolat şi umilit pe această insuliţă din Atlanticul de Sud, prizonier al englezilor. Parisul, ocupat de trupele străine, a admis în-frîngerea militară a Imperiului, dar a păstrat despre împărat imaginea unui lider şi al unui învingător trădat. Martir al Republicii, deşi a fost un dictator salvator al Franţei, deşi era să o ruineze, Napoleon lasă totuşi în urmă amintirea unui om cu o glorie strălucită şi meritată.

Horatio Nelson(1758-1805)Amiral al flotei engleze

înflăcărat admirator al lui Francis Drake şi al corsarilor francezi din secolul al XVIII-lea, tînărul Horatio Nelson se angajează în marina britanică la vîrsta de doisprezece ani. Nonconformist, bătăios şi studios, Nelson nu întîrzie, profi-tînd de evenimentele militare, să devină un marinar încercat şi un căpitan apreciat.

Simţul său tactic, bazat pe mobilitatea vaselor, încercuirea şi tirul tunurilor flotelor la ancorare, nu este filozofia oficială a amiralilor englezi. însă e adorat de oamenii săi care îl consideră nemuritor şi cred, din superstiţie, că dacă Nelson este comandantul unei flote, vor ieşi vii din aventură, căci el şi-a pierdut deja un ochi în 1793 împotriva francezilor la Calvi şi un braţ împotriva spaniolilor în 1797! De atunci, îşi va petrece viaţa hăituind marina lui Napoleon.

■ Incăpaţînare şi îndrăzneală

Le cere trupelor eforturi şi sacrificii extreme şi reuşeşte să-şi lovească inamicul atît de rapid încît Napoleon sfîrşeşte prin a-1 înscrie pe Nelson pe

lista duşmanilor prioritari ce trebuiau răpuşi.

Bonaparte a scăpat deja de capcana din Malta: flota din Egipt a reuşit să treacă, în ciuda rapidităţii manevrelor englezilor : Nelson îşi adună vasele şi atacă, asemeni corsarilor, navele franceze din rada Abukir (1798). Dezastrul este atît de mare pentru Bonaparte încît acesta se gîndeşte un moment să revină în Franţa pe uscat!

Devenit erou naţional, amiralul chior şi ciung, puternic datorită sprijinului marinarilor săi, ia iniţiative: atacă şi cucereşte Neapole, pe care îl pradă. Apoi distruge flota danezilor, aliaţi ai francezilor, îl convinge pe Napoleon să nu mai încerce să debarce în Anglia şi hărţuieşte flota franceză care încearcă să-i înfometeze pe britanici printr-o blocadă maritimă.

în octombrie 1805, apare o ocazie: în faţa capului Trafalgar, în largul mării din Câdiz, amiralul atacă flota franceză, capturează douăzeci de vase şi scufundă douăsprezece. Rănit mortal, abia are timp să-şi afle victoria, care va face din Anglia stăpîna marilor lumii.

Disciplinăîn tinereţe, Nelson a cunoscut legea de fier care era aplicată pe vasele negustorilor şi pe vasele de război britanice (celebra rebeliune de la Bounty a avut loc în 1788).

După ce a devenit căpitan, a atenuat pedepsele corporale şi a strîns legăturile cu marinarii săi, mer-gînd pînă la a împărţi cu el masa zilnică obişnuită. Cu puţin timp înainte de bătălia de la Trafalgar, în care şi-a pierdut viaţa, Nelson le-a strigat marinarilor săi: .Anglia contează pe faptul că fiecare îşi va face datoria". Un „Ura!" a răsunat pe toate vasele. Francezii amiralului Villeneu-ve au resimţit o oare-care îngrijorare.

Omul de la Trafalgar

Pe continent, Napoleon îşi zdrobea adversarii unul cîte unul. Anglia izolată s-a adunat în spatele vaselor de război. Nelson a salvat-o de la dezastru cu preţul vieţii sale.

87 173

Karl von Clausewitz(1780-1831)Strateg prusac

Simón Bolívar(1783-1830)Om de stat sud-american

Teoreticianul războiului totalMult prea mult timp necunoscut, acest general figurează printre cei trei sau patru mari strategi ai istoriei umanităţii, alături de Sun Tse, Hannibal, Napoleon şi Mao Zedong.

Eliberatorul Americii latine

Nu a fost primul care a încercat să zdruncine jugul Spaniei în America de Sud. Insă a reuşit să integreze în mod eficace mişcările de independenţă rivale sau inamice.

Ce este războiul ?Clausewitz a fost pri-mul care a definit noile mize ale războiului, după ce a reflectat la evenimentele de după Revoluţia franceză: „Războiul, scrie el, înseamnă continuarea politicii prin alte mijloace". Această definiţie a deschis un orizont imens reflecţiei asupra strategiei, lată de ce toţi teoreticienii moderni ai războiului psihologic, ai gherilei şi ai contra-gherilei se consideră discipoli ai lui Clausewitz.

Nu a cunoscut nici un succes în timpul vieţii; victoriile sale au fost toate postume, căci e cel mai studiat dintre teoreticienii războiului. în toate şcolile militare ale lumii, înce-pînd cu mijlocul secolului al XlX-lea, este autorul cel mai influent şi mai respectat. Lider în felul său, după atîţia ani, Clausewitz continuă să domine gîndirea teoretică în domeniul războiului.

■ Lecţiile istorieiOriginea modestă îi închidea accesul la posturile înalte. Totuşi, acest tînăr naţionalist impregnat de pangermanism, a reuşit, după mai mulţi ani de serviciu în armată, să lucreze la Ministerul de Război. Ca fost luptător, în calitate de prizonier al armatei franceze şi locotenent prusac, a încercat să dea ţării sale o autoritate demnă de numele ei. Dar, decepţionat de intrigi, s-a hotărit să-şi propună serviciile Rusiei, care, singura de pe continent, continua războiul împotriva lui Napoleon. După înfrîngerea francezilor, în parte datorită sfaturilor sale, Clausewitz şi-a reluat locul în Şcoala de război din Berlin, în care opera sa ma-

joră, Despre război, trecută ne-observată la început, a devenit cartea de căpătîi a tuturor strategilor moderni.

■ O viziune nouă asupra războiului

Clausewitz a luat în considerare faptul că de acum înainte orice război va fi un război popular, „războiul în dantelă" nu va mai fi posibil niciodată, energiile popoarelor mobili-zîndu-se în lupta naţională pentru independenţă şi libertate. Strategul prusac, care îl ura pe Napoleon, a ştiut să teoretizeze esenţiala strategiei împăratului: atacul fulger, distrugerea totală a forţelor inamice, utilizarea politică a victoriilor militare printr-o propagandă viguroasă în direcţia popoarelor învinse.

Clausewitz a numit „război absolut" sau „război total" orice conflict în care popoarele sînt conduse în atacuri fulger pentru cauze percepute ca juste. A avertizat dictatorii asupra rezistenţei popoarelor şi a prezis eşecul tuturor celor care vor confunda pe viitor cu-cerirea teritorială cu victoria politică. Istoria secolului XX i-a dat în întregime dreptate.

Incompetenţa guvernanţilor, corupţia administraţiei coloniale şi împărţirea societăţii în caste definite în funcţie de bogăţie şi de culoarea pielii, subminau de mult Imperiul Spaniol care dura de trei secole. Revolte succesive în Mexic, Venezuela, Chile şi Perú au suscitat teribile războaie ci-vile. Printre liderii cei mai populari ai acestor lupte de independenţă trebuie să-1 cităm pe Simón Bolívar, un creol bogat care a luat conducerea mişcării de eliberare pe întreg continentul sud-american.

■ Un gînditor republican

Ostil monarhiei, tînărul Bolívar călătoreşte în Europa, unde este cucerit de ideile Revoluţiei franceze, şi se hotărăşte să-şi elibereze ţara de sub tutela spaniolă. Iniţiat în franc-masonerie, acţionează mai întîi în diverse societăţi secrete, apoi intră, începînd din anul 1810, în viaţa publică, participînd la prima guvernare liberă a Vene-zuelei răsculate.

Peste un an, va fi unul din cei care vor proclama independenţa Venezuelei. Tînărul patriot, cu o elocvenţă rafinată, amator

de lucrări romantice şi cititor al lui Jean-Jacques Rousseau, este propulsat la rangul de general.

■ Generalul eliberatorNeînţelegerile profunde cu aliaţii îl silesc pe Boh'var să caute în popor energia necesară victoriei, în fruntea unei armate de ţărani răsculaţi, sfîrşeşte prin a reuşi contraofensive fulgerătoare şi, din 1813, după eliberarea Caracasului, a devenit eroul tuturor patrioţilor sud-americani.

Dar Spania recucereşte una cîte una regiunile eliberate. în timpul exilului în Jamaica El Libertador scrie pamflete şi caută un nou sprijin, chemînd neîncetat poporul la revoltă. Mai multe succese militare îi permit să debarce pe Orinoco, de unde conduce atacuri epuizante împotriva forţelor colo-niale spaniole.

Cucerirea oraşelor Caracas, Quito şi Bogotá îl aduce în fruntea unui imens teritoriu eliberat. Pune să se voteze constituţii republicane şi puterea sa personală se afirmă din ce în ce mai dictatorial. Foarte criticat, demisionează în 1830 şi moare bolnav în acelaşi an.

IntelectualBolívar a fost, în primul rînd, un student admirator al Luminilor, al Franţei şl al lui Napoleon. Cînd, din cauza eşecurilor mi-litare, a trebuit să se exileze, a reînceput să scrie şi datorită scrierilor sale a putut să se menţină la conducerea mişcării. Scrisorile, pamfletele şi eseurile sale politice îl arată un republican pasionat, cîteodată popullst, întotdeauna chibzuit şi chiar calculat. Şi azi pe continentul său trece drept cel mal strălucit om politic pe care i-a dat America Latină.

174

Un Napoleon al AfriciiPoreclit astfel de duşmanii săi, de boeri (trib african) şi de britanicii, Tchaka nu era decît unul dintre bastarzii unui rege zulu. A trebuit să-şi elimine toţi rivalii îna-inte de a ajunge în sfîrşit în sfatul şefilor naţiunii zuluse. Ca-racterul autoritar, te-nacitatea şl capacita-tea de a conduce au impus comparaţia cu caporalul corsican.

Boerii din Africa Australă, de origine olandeză, şi colonii britanici afirmă că interiorul ţării era gol cînd l-au ocupat, în realitate, migraţiile popoarelor bantu împinse de zuluşii veniţi din nord populaseră această regiune de mai mult de un secol. Cînd albii au intrat în contact cu aceste triburi foarte războinice, a în-ceput războiul. Vreme îndelungată organizarea şi tehnologia europeană au făcut să eşueze un inamic superior ca număr, dar divizat de războaie tribale neîncetate şi in-capabil să ţină piept armelor de foc ale albilor.

Le mai lipsea africanilor au-tohtoni un lider capabil să de-păşească aceste handicapuri. Acest lider a fost Tchaka. Africa Australă păstrează încă despre el o amintire vie.

■ Să unifici şi să lupţiAcest rege zulu era analfabet, dar pusese să i se citească opere istorice privind strategiile europenilor. Reţinuse esenţialul: o bună organizare, disciplinată şi structurată conform unui principiu aritmetic simplu poate evita panica în faţa

inamicului şi poate permite o bună transmitere a ordinelor. Şi-a asigurat autoritatea asupra luptătorilor obişnuiţi cu lupta individuală corp la corp, învăţîndu-i sistemul metric: a pus să fie adoptat criteriul centuriei şi al cohortei după modelul roman. în exemplele lui Attila şi Gengis Han, a găsit principiul atacului simultan cu trei corpuri de armată. Asemeni lui Hannibal, a găsit principiul retragerii elastice. A cunoscut viaţa lui Napo-leon şi şi-a făcut din el un idol.

Datorită succeselor militare mai mult decît simbolice, a supus clanurile rebele sub conducerea sa centralizată şi a încercat chiar să creeze un stat zulu copiat după modelul european. Admira societatea spartană şi stabilise reguli ale vieţii comunitare după modelul „şcolilor-cazarmă" ale oraşului antic. în ceva mai mult de zece ani, şi-a extins dominaţia în Mozambic, Natal, Lesotho şi o parte a provinciei Cap, înainte de a muri asasinat. însă zuluşii nu au fost cu adevărat supuşi decît cu puţin înainte de primul război mondial.

blocheze drumul spre colé tea sa rămîne totuşi exerrt

Abd el-Kader, născut într-o familie de credincioşi aproape de Mascara, în Algeria, foloseşte imediat mistica combatantă a Islamului pentru a respinge invadatorii francezi şi a federaliza triburile din vest, care îi vor jura supunere în 1832.

Charisma şi prudenţa militară de care dă dovadă fac să fie apreciat de categoriile cele mai indiferente: clasa de mijloc urbană se alătură locuitorilor din munţi şi ţăranilor de la cîmpie în luptă împotriva francezilor.

■ Baza islamicăConvins că îl are pe Dumnezeu alături de el, Abd el-Kader reuşeşte mai multe lovituri strălucite. Armata franceză, după ce un timp a fost ţinută la respect, trebuie să negocieze.

Pînă în 1838, Abd el-Kader va încerca să-i convingă pe războinicii islamului că este necesară o perfectă organizare a statului pentru a-i respinge pe europeni. Deci, angajează o armată de mai mult de 10 000 soldaţi permanenţi, antrenată modern, şi îşi găseşte o capitală. Insă emiratul său, bazat pe credinţa musulmană, nu reuşeşte să unească toate triburile, mai ales pe kabili.

\lgeriei de către francezi. Tenacita-

B Baza

AM el-K(' naţională nou şi ,apere naţader se înarmează din P*. Lideţf'heamă luptătorii să să devinâHunea arabă din Alge-r2e îl păW religios nu a reuşit Succese r, şef naţionalist: tribu-^ta sa trăsese şi, după cîteva Se refugia militare temperate, arabei el-Kţ distrusă şi trebuie să tea unei îze în Maroc. Totuşi, fe1t, car( ader reapare în frun-fentă diitrupe organizate coe-рЦ Braj '■ pare să fie mai eon-ii;

I *lul 18- francezii sînt în-^Plîntăi'jntru cîtăva vreme.

ce în -6 este consacrat unei K algeriei militare franceze №it de-e mai masive pe coas-tf ciamei. nă- Abd el-Kader, ur-\ a în p) o armată de 100 0001 îranfa i, 3 preferat să se pre-

dedicW glorie. întemniţat

4 avi^i aP°i exilat în Turcia,«nţa, № meditaţiei religioase

mai tîrziu, fată deTU luat atitudine în care intra

t)am;}t pe care duşmanii săiM el-Jţ!rePt slăbiciune. Morttrimiţi>> departe de patrie,

i r , undfîder se odihneşte azi\ratul |'ul martirilor din Al-

I tional,! este considerat ade-mdator al identităţii

\ algeriene.

Abd el-Kader(1808-1883) ___Războinic algerian .----------------------------------fţei îmi---------------------------------------------

Un simbol al reziste^CCe^. potriva colonialismuluiVictorii şi înfrîngeri s-au. j^!" ^ fără ca să poată, în mod hotărît

Tchaka(1787-1828)Şef zulu

Sufletul rezistenţei africane împotriva invazieiTchaka reuşeşte imposibilul: să unifice triburile inamice împotriva puternicei armate a colonizatorilor albi din Africa de Sud.

Cucerire dificilăAbd el-Kader a fost fiul unei familii creştine care cobora din foştii califi Fatimlzi, primii cuceritori musulmani ai ţării. Era deci un lider anume ales pentru a lupta împotriva invaziei franceze. Rezistenţa pe care a opus-o francezilor a durat mai mult de doisprezece ani, şi chiar după ce s-a predat, procesul de pacificare a Algeriei a mai durat un deceniu. Marea Kabilie nu a fost supusă decît în 1857. Tulburări sporadice au persistat în toată colonia pînă la sfîrşi-tul secolului.

1\ respe.

89 175

Tchaka(1787-1828)Şef zulu

Sufletul rezistenţei africane împotriva invazieiTchaka reuşeşte imposibilul: să unifice triburile inamice împotriva puternicei armate a colonizatorilor albi din Africa de Sud.

Abd el-Kader(1808-1883)Războinic algerian

Un simbol al rezistenţei împotriva colonialismuluiVictorii şi înfrîngeri s-au succedat fără ca să poată, în mod hotărît, să blocheze drumul spre colonizarea Algeriei de către francezi. Tenacitatea sa râmîne totuşi exemplară.

Un Napoleon al AfriciiPoreclit astfel de duşmanii săi, de boeri (trib african) şl de britanicii, Tchaka nu era decît unul dintre bastarzii unul rege zulu. A trebuit să-şi elimine toţi rivalii îna-inte de a ajunge în sfîrşlt în sfatul şefilor naţiunii zuluse. Ca-racterul autoritar, te-nacitatea şi capacita-tea de a conduce au impus comparaţia cu caporalul corsican.

Boerii din Africa Australă, de origine olandeză, şi colonii britanici afirmă că interiorul ţării era gol cînd l-au ocupat, în realitate, migraţiile popoarelor bantu împinse de zuluşii veniţi din nord populaseră această regiune de mai mult de un secol. Cînd albii au intrat în contact cu aceste triburi foarte războinice, a în-ceput războiul. Vreme îndelungată organizarea şi tehnologia europeană au făcut să eşueze un inamic superior ca număr, dar divizat de războaie tribale neîncetate şi in-capabil să ţină piept armelor de foc ale albilor.

Le mai lipsea africanilor au-tohtoni un lider capabil să de-păşească aceste handicapuri. Acest lider a fost Tchaka. Africa Australă păstrează încă despre el o amintire vie.

■ Să unifici şi să lupţiAcest rege zulu era analfabet, dar pusese să i se citească opere istorice privind strategiile europenilor. Reţinuse esenţialul : o bună organizare, disciplinată şi structurată conform unui principiu aritmetic simplu poate evita panica în faţa

inamicului şi poate permite o bună transmitere a ordinelor. Şi-a asigurat autoritatea asupra luptătorilor obişnuiţi cu lupta individuală corp la corp, învăţîndu-i sistemul metric: a pus să fie adoptat criteriul centuriei şi al cohortei după modelul roman. în exemplele lui Attila şi Gengis Han, a găsit principiul atacului simultan cu trei corpuri de armată. Asemeni lui Hannibal, a găsit principiul retragerii elastice. A cunoscut viaţa lui Napo-leon şi şi-a făcut din el un idol.

Datorită succeselor militare mai mult decît simbolice, a supus clanurile rebele sub conducerea sa centralizată şi a încercat chiar să creeze un stat zulu copiat după modelul european. Admira societatea spartană şi stabilise reguli ale vieţii comunitare după modelul „şcolilor-cazarmă" ale oraşului antic. în ceva mai mult de zece ani, şi-a extins dominaţia în Mozambic, Natal, Lesotho şi o parte a provinciei Cap, înainte de a muri asasinat. însă zuluşii nu au fost cu adevărat supuşi decît cu puţin înainte de primul război mondial.

Abd el-Kader, născut într-o familie de credincioşi aproape de Mascara, în Algeria, foloseşte imediat mistica combatantă a Islamului pentru a respinge invadatorii francezi şi a federaliza triburile din vest, care îi vor jura supunere în 1832.

Charisma şi prudenţa militară de care dă dovadă fac să fie apreciat de categoriile cele mai indiferente: clasa de mijloc urbană se alătură locuitorilor din munţi şi ţăranilor de la cîmpie în luptă împotriva francezilor.

■ Baza islamicăConvins că îl are pe Dumnezeu alături de el, Abd el-Kader reuşeşte mai multe lovituri strălucite. Armata franceză, după ce un timp a fost ţinută la respect, trebuie să negocieze.

Pînă în 1838, Abd el-Kader va încerca să-i convingă pe războinicii islamului că este necesară o perfectă organizare a statului pentru a-i respinge pe europeni. Deci, angajează o armată de mai mult de 10 000 soldaţi permanenţi, antrenată modern, şi îşi găseşte o capitală, însă emiratul său, bazat pe credinţa musulmană, nu reuşeşte să unească toate triburile, mai ales pe kabili.

■ Baza naţională

Abd el-Kader se înarmează din nou şi cheamă luptătorii să apere naţiunea arabă din Algeria. Liderul religios nu a reuşit să devină şef naţionalist: triburile îl părăsesc şi, după cîteva succese militare temperate, armata sa e distrusă şi trebuie să se refugieze în Maroc. Totuşi, Abd el-Kader reapare în fruntea unei trupe organizate coe-rent, care pare să fie mai conştientă de pericolul colonial; la Sidi Brahim, francezii sînt învinşi pentru cîtăva vreme. Anul 1846 este consacrat unei împlîntări militare franceze din ce în ce mai masive pe coasta algeriană. Abd el-Kader, ur-mărit de o armată de 100 000 de oameni, a preferat să se predea în plină glorie. întemniţat în Franţa, apoi exilat în Turcia, s-a dedicat meditaţiei religioase şi a avut mai tîrziu, faţă de Franţa, o atitudine în care intra un respect pe care duşmanii săi l-au luat drept slăbiciune. Mort la Damas, departe de patrie, Abd el-Kader se odihneşte azi la cimitirul martirilor din Alger, unde este considerat adevăratul fondator al identităţii naţionale algeriene.

Cucerire dificilăAbd el-Kader a fost fiul unei familii creştine care cobora din foştii califi Fatimizl, primii cuceritori musulmani ai ţării. Era deci un lider anume ales pentru a lupta împotriva Invaziei franceze. Rezistenţa pe care a opus-o francezilor a durat mai mult de doisprezece ani, şi chiar după ce s-a predat, procesul de pacificare a Algeriei a mai durat un deceniu. Marea Kabilie nu a fost supusă decît în 1857. Tulburări sporadice au persistat în toată colonia pînă la sfîrşi-tul secolului.

1 7690

Geronimo(1829-1909)Şef de bandă apaş

Arhetipul „Indianului rău", neînduplecat şi rebelSpre deosebire de şeful Cochise, care a acceptat să „rupă săgeata" şi să intre într-o rezervaţie, Geronimo a refuzat să se recunoască învins. Totuşi, a murit şi el prizonier.

Fotografiile, făcute la sfîrşitul vieţii, ne arată un bărbat cu faţa întunecată şi ridată, a cărui privire pare încă plină de reproşuri. Internat într-o re-zervă departe de ţara natală, silit la exhibiţii umilitoare pentru ziariştii epocii şi primii turişti, Geronimo a dictat memorii emoţionante, care sînt mărturia unui patriotism şi a unei mîndrii intacte.

Povestea luptelor sale, răfuielile cu apaşii favorabili concilierii şi descrierea cruzimii cu care au fost trataţi indienii explică de ce acest simplu şef de bandă devenise, timp de mai mulţi ani, simbolul ultimei rezistenţe indiene pe teritoriul pacificat al Statelor Unite.

■ Alegerea rezistenţeiMarele şef Cochise, care conducea tribul Chiricahuas, luptase toata viaţa împotriva albilor. Dar o serie de înfrîngeri şi accelerarea invaziei după 1850 îl făcuseră să accepte, din prudenţă, tratate de pace cu guvernatorii Arizonei şi autorităţile federale.

încă tînăr în acea perioadă, Geronimo preferă să continue lupta. Mai întîi nu e vorba de-cît de găinării, apoi se ajunge la focuri de armă: în sfîrşit Geronimo jefuieşte regiunea, făcînd razii în sate, prădînd şi masa-crînd. Frontiera apropiată îi oferă azil pe teritoriul mexican şi trupa sa creşte fără încetare pe seama tuturor apaşilor dezamăgiţi de viaţa în rezervaţii. Consiliul şefilor, condus de Cochise, dezaprobă acţiunile sale. Totuşi Geronimo e urmat de sute de tineri războinici.

în 1858, armata mexicană îi atacă bîrlogul: soţia şi toţi copiii săi sînt omorîţi. Geronimo nu va ierta această crimă: timp de aproape douăzeci de ani, pînă cînd s-a predat în 1886, îşi multiplică chemările la revoltă şi atacurile împotriva convoaielor, trenurilor, chiar a armatei. Pînă cînd guvernul american hotărăşte să-l neutralizeze total: retraşi în deşertul Sonora, Geronimo şi cei 50 de luptători ai săi scăpaţi teferi se predau celor 50 000 de soldaţi care îi în-conjoară.

CinemaNu e greu să-l recu-noaştem pe Geronimo în westernurile holywoodiene în care apare personajul său: în timp ce Cochise e jucat în general de un alb cu aer nobil şl înalt, Gerónimo e întotdeau-na mic, prost îmbrăcat, cu pielea brună şi priveşte pe toată lumea cu un ochi viclean. Nu există nici un film în care să fie reprezentat altfel de-cît ca un bandit fără milă.

91 179

Auguste Blanqui(1805-1881)

Revoluţionar francez

întemniţatulŞi-a petrecut cea mai mare parte a vieţii în închisoare. A fost amestecat în toate conspiraţiile, a aprobat toate revoluţiile şi a dat formă gîndirii comuniste anarhiste.

Karl Marx(1818-1883)Revoluţionar şi economist german

La asaltul capitalului, în numele proletariatuluiHotărît să regăsească elanul Revoluţiei franceze, a vrut să construiască un sistem complet bazat pe analiza în profunzime a economiei capitaliste. Opera sa a făcut înconjurul lumii.

încăpăţînatDeoarece a participat încă de la o vîrstă fra-gedă la mişcări de re-voltă înarmată, Blanqui a petrecut treizeci şl şase de ani la închi-soare, în urma unor condamnări succesive. A fost ajutat mora-liceşte de o puternică mişcare de simpatie compusă din ziarişti, avocaţi şi profesori. Afirma că nu a ştiut niciodată ce e singu-rătatea I

Cu un an înaintede a muri, a populari-zat cuvîntul de ordineanarhist: „Nici Dum-nezeu, nici stăpîn!",care a fost şi titlul jur-nalului său. A muritscriind un articol In-cendiar despre ne-norocirile provocatede ocupaţia colonia-lă din Algeria.________

încă din timpul vieţii, Blanqui a fost considerat un revoluţionar convins, căci părăsise o familie înstărită şi un viitor strălucit pentru a îmbrăţişa cauza schimbării sociale. Fratele său, cunoscut pentru luările de poziţie favorabile eapi-tabsmului liberal, nu a putut să-1 urmeze pe Auguste pe calea unei contestări radicale a structurilor economice ale timpului.

Pentru a păstra distanţa între clasa din care era originar şi acţiunea sa politică, Blanqui a intrat într-un grup terorist, Carbonari, unde a găsit justificarea politică a acţiunii minoritare directe, care a fost una din cheile de boltă ale sistemului său de gîndire.

3 ConspiraţiiDin acel moment, viaţa lui Blanqui se va rezuma la foarte puţin, şi anume la un du-te-vi-no permanent între lungi perioade în care este închis şi scurte ieşiri în cursul cărora conspiră din nou, ca să fie iarăşi prins.

Curajos pînă la inconştienţa, Blanqui are numeroşi fideli; toate societăţile secrete la care a participat sau pe ca-

re le-a fondat cîteodată el însuşi sînt formate din tineri curajoşi, modelaţi de ideologia republicană şi hotărîţi să facă orice pentru a distruge tirania.

Sistemul politic al lui Blanqui, care se află la originea anarhismului modern, e bazat pe importanţa rolului de declanşatori pe care îl au in-telectualii în orice mişcare populară. Obiectivul este revoluţia socială, adică abolirea claselor şi împărţirea bogăţiilor. Această viziune, calificată drept utopică de partizanii lui Marx şi Engels, teoreticieni ai unui comunism mai autoritar, a fost totuşi foarte bine primită în Franţa.

Născut din intransigenţa rousseauistă si pamfletele lui proudhoniene, blanquismul se potrivea cu activismul francez: astfel, revoluţia de la 1848, neaşteptată pentru toată lumea, a avut loc la iniţiativa cîtorva agitatori blanquişti care au ştiut să folosească ocazia unei revolte pentru a ridica la luptă poporul din Paris.

Mai tîrziu, în 1871, un comunard din doi se va declara adept al blanquismului!

în comparaţie cu ceilalţi gîn-ditorii activi ai secolului al XlX-lea, Marx nu a avut foarte mult succes cînd a debutat. Textele sale, intransigente, riguroase şi dificile nu erau la îndemîna cititorilor lui Fouri-er, Blanqui sau Proudhon. Totuşi, Marx a fost un militant îndîrjit, care si-a împărţit existenţa între munca de cer-cetare şi participarea la mişcarea muncitorească internaţională. Recunoscut în timpul vieţii ca unul dintre marii artizani care au contribuit la intensificarea luptelor populare, Marx exercita o adevărată dominaţie intelectuală asupra Internaţionalei înainte de a muri.

Toţi revoluţionarii secolului XX l-au recunoscut pe Marx ca fiind mai important ca un lider: un adevărat maestru ideologic, care a condus indirect, ani de zile, revoluţia rusă, chineză, cubaneză, fără să mai vorbim de toate mişcările oficiale sau clandestine din toate ţările lumii care s-au reclamat de la marxism.

H Marx ziaristPrimul post de conducere al tânărului rebel a fost într-un zi-

ar, Gazeta renană, unde datorită capacităţii sale de muncă şi a fermităţii, a devenit re-dactor-şef. Fiu al unui jurist evreu convertit la protestantism, diplomat al universităţilor din Berlin şi Bonn, Karl Marx atacă statul prusac şi forţele care îl conduc în ascuns, pledînd cauza săracilor şi invitînd filozofii să părăsească săbie de clasă pentru a schimba lumea.

Din cauza succesului Marx devine un paria, în ciuda audienţei pe care o are în rîndul unui mare număr de intelectuali locali. Gazeta renana este interzisă în curînd. Marx e convins că în Franţa tezele sale se vor înrădăcina mai rapid în adîncurile acestui popor turbulent din fire. Emigrează, dar hotărăşte că nu se va mulţumi să scrie doar articole de ziar.

■ Marx economistMarea descoperire a tînărului Marx din anii 1841-1844 este că secretul evenimentelor politice rezidă în faptele economice. Cînd soseşte la Paris, în 1843, frecventează cercurile progresiste, intră în contact cu şefi ai organizaţiilor mun-

InternaţionalismProgresul ideii potrivit căreia clasele muncitoare din toate ţările au, în ciuda aparenţelor, interese comune, face parte dintre marile victorii ale lui Marx, în calitate de lider, căci în mişcarea populară exista un număr mare de naţionalişti.

Marx scrie cu sim-plitate: „Numai înţe-legerea Internaţională a claselor muncitoare poate să le garanteze triumful definitiv".

92 181

KARL MARX

Marxşi Comuna din ParisDe la Londra, Marx încearcă să-l convingă pe conducătorii socialişti francezi să nu provoace o Insurecţie. El considera că mişcarea ar fi prost pregătită şl sortită eşecului. Se teme de moralismul şi de mania de a merge pî-nă lacapătablanqu-iştilor, nu are cîtuşl de puţin încredere în reformiştii lui Lassale.

Eşecul Comunei din Paris îl convinge pe Marx de un lucru: nu e posibil să „cucereşti" pur şi simplu statul burghez; acesta trebuie să fie distrus şi înlocuit cu o noua formă de democraţie populară, „dictatura proletariatului".

Acest concept, care va sta la baza le-ninismului, s-a născut în 1871.

citoreşti, cu exilaţi germani şi întîlneşte socialişti francezi: Proudhon, Louis Blanc, Fou-rier şi Cabet îl dezamăgesc, căci nu gîndesc decît în termeni politici şi raţionează ca nişte simpli complotişti.

Autoritatea ulterioara a lui Marx asupra mişcării muncitoreşti datează cu siguranţă de la acest moment în care rupe cu concepţia politică a revoluţiei concepută ca o serată pregătită de intelectuali hotărîţi. Marx încetează atunci să se limiteze la rolul de ziarist pamfletar şi se lansează, cu prietenul său Engels, în redactarea unor lucrări de mare amploare destinate să aducă o adevărată contribuţie teoretică la mişcare.

Alungat din Franţa, refugiat în Belgia de unde era cît pe ce să fie extrădat în Prusia, Marx devine un lider important sprijinit de grupuri de intelectuali şi muncitori din ce în ce mai numeroase. Multiplică numărul publicaţiilor, singur sau cu Engels, întemeiază societăţi de întrajutorare, îi sfătuieşte pe sindicalişti, transportă fonduri în contul casieriilor muncitoreşti.

în 1848, Manifestul partidului comunist, scris împreună cu Engels, izbucneşte ca o bombă: programul comuniştilor nu mai are aspectul minoritar al activiştilor francezi şi pare să se alimenteze atît din conceptele economiei engleze, cît şi din cele ale filozofiei germane.

■ Mare militantPuţin timp după revoluţia de la 1848, Marx este invitat cor-

dial de guvernul provizoriu al Republicii să revină la Paris.

Tulburările care zguduie Europa îl pot face pe Marx să creadă ca e timpul să se angajeze în lupta politica oficială.

Din 1848 pînă la moarte, în 1883, va acţiona ca un lider al unei părţi a mişcării muncitoreşti credincioase tezelor sale. După ce a fondat Liga comuniştilor, îi impune acesteia cu-vîntul de ordine care va fi mai tîrziu deviza Internaţionalei socialiste: „Proletari din toate ţările, uniţi-văl".

Privilegiind internaţionalismul, abolirea proprietăţii private şi distrugerea statului burghez, Marx îşi radicalizează poziţia şi în timp gîndirea sa asupra economiei moderne progresează. Opera vieţii sale, Capitalul, va apărea (primul volum) în 1867.

în paralel, organizează prima reuniune a Internaţionalei muncitoreşti. Aici sînt multe tendinţe divergente (prudho-niene, blanquiste, prietenii lui Bakunin sau ai lui Louis Blanc). însă tezele sale cîştigă cel mai adesea şi noua Asociaţie internaţională a muncitorilor, fondată în 1864, este un enorm succes. La puţin timp după fondarea ei, aceasta este deja capabilă să trimită fonduri de ajutor greviştilor din cele patru colţuri ale Europei. Zece ani mai tîrziu, o reţea de partide muncitoreşti revoluţionare reclamîndu-se de la so-cialismul marxist se răspîn-desc în lumea capitalistă. Karl Marx moare în 1883, epuizat de surmenajul pe care i-1 impun funcţiile deţinute şi munca de. cercetare.

Mihail Bakunin(1814-1876)Revoluţionar de origine rusă

Originea aristocratică şi extremismul l-au făcut pe Bakunin suspect în ochii lui Marx, care nu a avut cuvinte destul de dure ca să-şi discrediteze ri-valul cel mai prestigios din cadrul Internaţionalei.

Favorabil prin temperament complotului şi acţiunii directe, profund ostil oricărei forme de religie şi de stat, Bakunin conducea în cadrul Internaţionalei muncitoreşti o tendinţă cu caracter net rural şi populist. Federaţiile din Franţa şi din sudul Europei, de obicei dezordonate şi îndărătnice în faţa rigorii condu-cerii marxiştilor, l-au urmat pe Bakunin după excluderea organizată de Marx şi de partizanii săi din Europa de Nord.

E adevărat că se ciocneau două concepţii ale Revoluţiei sociale şi ale societăţii viitoare: pe de o parte, Marx, pentru care doar dictatura proletariatului făcea posibilă edifi-carea unei societăţi fără clase, în care proprietatea colectivă administrată de stat ar asigura fericirea comună. Pe de altă parte, Bakunin nega necesita-tea acestui stat puternic, chiar revoluţionar, şi propunea să

creeze, imediat după Revoluţie, bazele unei societăţi necoercitive, fără armată, politie, Biserică, într-un cadru cooperativ compus dintr-o mulţime de mici proprietari. Socialismul autoritar al lui Marx şi socialismul anarhist al lui Bakunin s-au opus pînă la separarea totală.

■ O viaţă agitatăînsăşi existenţa lui Bakunin de-monstrează încăpăţînarea, sin-ceritatea şi curajul său. Acest fost ofiţer al ţarului a demisionat din armata care se făcuse de ruşine, apoi a plecat la Berlin unde a început studii de filozofie. Membru al „hegelienilor de stînga", a teoretizat ideea „negaţiei" pentru a construi o viziune pozitivă a conceptului de „distrugere". Aceste concepţii l-au făcut să comploteze cu terorişti supravegheaţi ca Ne-ceaev, şi să fie închis timp de 12 ani, pînă în 1861. După ce a evadat, a revenit în Elveţia, apoi în Anglia şi şi-a consacrat viaţa acţiunii militare şi scrierii numeroaselor sale opere. Partizanii săi, numeroşi în Franţa, în Spania şi în Italia, au participat la construcţia mişcării muncitoreşti europene.

Premonitoriu ?Bakunin admitea ne-cesitatea unei condu-ceri puternice înainte de Revoluţie, dar nu după, pronosticînd cele mai groaznice abuzuri în cazul succesului marxiştilor. în opera sa cea mai importantă, Dumnezeu şi Statul, scrie: „Nimeni nu poate să vrea să distrugă fără să aibă o Idee despre ordinea socială care doreşte s-o înlocuiască pe cea existentă în prezent", lată de ce Insista asupra necesităţii unei definiţii cît mai ideale posibil a societăţii viitorului.

Autoritate şi anarhism: o contradicţie ?Partizan al unui socialism de ţară, favorabil terorismului şi tîlhăriei, Bakunin a fost exclus din Internaţionala I. O dată cu el plecau şi federaţiile latine.

1 SI! 1S3

Un bilanţRăzboiul de secesiune, pe care americanii îl numesc „război civil" (Civil War) a durat patru ani. Cu mai mult de 100 de bătălii importante, cu cele 3 milioane de combatanţi şl cei 800 000 de morţi civili şl militari, războiul prefigurează Marele Război din 14-18: tranşeele, bombar-damentele, blocada, spionajul, mobilizarea Industrială, schema „războiului total" al lui Clausewitz a fost aplicată, pentru o tragică repetiţie generală a conflicte-lor europene viitoare.

Cererea mondială de bumbac înmulţindu-se de zece ori datorită unei maşini inventate de un inginer britanic, Eli Whitney, Statele din Sud se lansaseră în cultura şi indus-tria bumbacului la scară mare ; pentru a rămîne competitive, ele au trebuit să continue să silească milioane de sclavi să facă muncile agricole. Intensitatea mişcării antisclava-giste în Statele din Nord şi cucerirea Vestului au pus vechile state rurale din Sud în dificultate: nu numai că activitatea economică s-a mutat, dar o eventuală eliberare a sclavilor negri i-ar fi ruinat cu desăvîrşire.

■ Alesul unui gen nouSosirea lui Lincoln, un mic fermier din Midwest, la Casa Albă marchează progresul ideii aboliţioniste şi pierderea influenţei plantatorilor.

Născut într-o mică fermă din Kentucky, noul preşedinte era un om auster şi pios. îşi petrecuse tinereţea fără să meargă la şcoală. După ce a muncit la fermă, a fost muncitor pe un şantier naval.

O vreme a fost chiar marinar. Stabilit în Illinois, şi-a

dobîndit, printr-un efort în-dîrjit, o vastă cultură de autodidact. Talentul oratoric, cinstea funciară şi hotărîrea au făcut să fie ales deputat în 1834. Trei ani mai tîrziu, după studii improvizate rapid, a devenit avocat.

Iată deci că o traiectorie foarte diferită de cea a predecesorilor săi 1-a condus pe Lincoln la putere: înaintare lentă, carieră discretă, venituri mici. Fără problema sclaviei care îl preocupa atît de mult, Lincoln ar fi rămas probabil în umbră. Obligaţia de a-şi apăra idealul de abolire a sclaviei 1-a făcut să iasă din anonimat pentru a se lansa la asaltul scaunului de preşedinte.

■ Un nou lider republican

Lincoln a reuşit să-i convingă pe republicani ca partidul lor trebuia să lupte împotriva extinderii sclavagismului şi că, pentru aceasta, trebuia ca noile state aduse în Uniune să fie împiedicate să practice sclavia legal. Partidului lui Lincoln i-au trebuit douăzeci de ani pentru a-i accepta tezele. Dar acesta nu ceda: s-a opus tutu-

ror amendamentelor destinate să autorizeze noile state să practice sclavia: a combătut şefii republicani prea moderaţi în această problemă şi a sfîrşit prin a se afla în fruntea partidului lor, pentru a conduce campania împotriva adversarului sau democrat Stephen Douglas.

Lincoln, a cărui celebritate nu depăşea încă cercul militanţilor partidului republican şi al electorilor din Illinois, a inaugurat deci o noua tehnică mediática pentru a-şi asigura victoria: a provocat conferinţe publice contradictorii în care el şi adversarul său făceau schimb de argumente în faţa a mii de oameni.

Simplitatea tezelor umaniste, vivacitatea atacurilor lui Lincoln au învins demonstraţia lui Douglas.

Se născuse astfel un nou li-der, impregnat de lecturi biblice şi credincios idealurilor Războiului de Independenţă. Capabil să treacă de la calmul cel mai desăvîrşit la violenţa verbală cea mai dură, Lincoln şi-a consolidat autoritatea asupra partizanilor abolirii sclaviei. în ciuda talentului său şi a sensibilităţii acute a opiniei publice traumatizate de lectura Colibei unchiului Tom, Douglas a fost ales. însă esenţialul se făcuse: cauza abolirii găsise un conducător şi fusese aproape de victorie.

■ Un nou preşedinteDoi ani mai tîrziu, în 1860, o campanie de acelaşi tip ca cea din 1858 1-a făcut victorios pe Lincoln. Programul sau se baza pe trei idei fundamentale:

abolirea progresivă a sclaviei în Statele din Sud, interzicerea ei în toate celelalte; libertatea circulaţiei oamenilor şi a mărfurilor prin eliminarea barierelor vamale între state; renunţarea la urmărirea sclavilor refugiaţi în statele aboliţioniste. în cazul secesiunii Sudului, Lincoln prevedea folosirea forţei armate pentru a readuce statele rebele în Uniune.

Răspunsul statelor din Nord a fost aproape imediat: ele au votat unul după altul, în cîteva luni, ordonanţe de secesiune, urmînd astfel exemplul statului Carolina de Sud, care lansase mişcarea de adoptare a ordonanţelor imediat după alegerea lui Lincoln.

■ Un nou generalŞef al armatei, conform Con-stituţiei, Lincoln simţea că adepţii opiniei antisclavagis-te, pe care o exaltase ani de zile, erau gata de luptă. Dar a preferat să aştepte ca Sudul să agreseze Nordul înainte de a riposta militar; a încercat fără succes negocieri secrete, apoi, cu sprijinul total al generalilor săi, a contraatacat şi a invadat Sudul. Voluntarii, albi şi negri, s-au înrolat în masă. în 1862, în plin război, Lincoln a proclamat abolirea sclaviei în toate statele şi a îndemnat sclavii la revoltă.

Superioritatea industrială şi numerică a yankeilor nordici a învins în cele din urmă: la Appomatox, în 1865, generalul confederat Robert Lee semna capitularea Sudului. Zece zile mai tîrziu, Lincoln era omorît într-un teatru.

Operaţiunea AnacondaLincoln, pe care con-vingerile religioase îl sileau la un anumit pacifism, era favorabil unui război economic mai mult decît unei clasice înfruntări militare. Pentru a eco-nomisi vieţile umane din ambele tabere, şi-a convins statul-major să aplice un plan de blocadă totală pe care l-a numit „Anaconda", după numele acestui şarpe uriaş ca-re-şi sufocă prâzlle între inelele corpului său.

Sherman şl Grant au acceptat o vreme această strategie. însă ofensivele sudiste erau atît de violente încît a trebuit să se revină la operaţiuni clasice. Acestea au fost dezastruoase penfru Nord. S-a revenit atunci la strategia asfixierii: blocada porturilor, distrugerea oraşelor prin foc, devastarea sistematică a plantaţiilor.

în ciuda superiori-tăţii tactice a genera-lilor săi, Sudul a fost învins datorită planu-lui „Anaconda".

Abraham Lincoln(1809-1865)

Om de stat american, preşedinte din 1860 pînă la sfîrşitul vieţii

Eliberatorul sclavilor

încă de la începuturile republicii americane, toţi preşedinţii fuseseră plantatori bogaţi care aveau sclavi. Alegerea lui Lincoln a provocat furia Sudului.

94185

Otto von Bismarck(1815-1898)Om de stat prusac, cancelar al Germaniei între 1871-1890

Léon Gambetta(1838-1882)Om politic francez

Creatorul unităţii germaneAcest conservator a dus o politică socială îndrăzneaţă şi şi-a zdrobit toţi adversarii din interiorul şi din exteriorul Prusiei. El a dat un stat naţiunii germane.

Un „Comis-voiajor" al RepubliciiOrator impetuos, patriot înfocat, anticlerical notoriu, a avut o popularitate imensă şi şi-a pus toata energia în slujba unui stat francez laic şi republican.

Ceartaîn timpul domniei lui Wilhelm I, în 1862, Bismarck preluase toate problemele Im-portante, fără ca acesta să devină bă-nuitor, într-atît rolul său în conducerea Consiliului Prusiei părea să fi redresat o situaţie dificilă.

însă nu s-a întîm-plat la fel şl cu Wilhelm II, care nu a suportat manierele autoritare ale bătrînu-lui cancelar. Bismarck a fost eliberat din funcţie în 1890 şl s-a retras pe domeniul său pentru a-şl redacta memoriile.

Identitatea naţională germană nu se sprijinea pe nici o cetăţenie clară: împărţirea în imperii fluctuante, în principate rivale şi în oraşe libere împiedica de secole poporul german să formeze un stat unic care să aibă autoritate asupra unui te-ritoriu unificat. Totuşi, în secolul al XlX-lea, ca urmare a creşterii puterii Prusiei, situaţia părea pregătită pentru apariţia unui stat mare german. Pentru a concretiza această speranţă, era nevoie de un lider : acesta a fost Bismarck.

■ Problema teritorialăIdeea lui Bismarck, în spiritul concepţiilor lui Frederic II, a fost de a consolida mai întîi teritoriul controlat de Prusia. Anexarea prin forţă a două ducate nordice stăpînite de danezi a fost un succes. Războiul împotriva Imperiului Francez i-a adus Prusiei Lorena şi Alsacia. Din acel moment reorganizarea statului şi germanizarea s-au desfăşurat din plin, cu un succes cu atît mai mare, cu cît Bismarck a ştiut să adauge unei politici autoritare o strategie economică, culturală şi socială care i-au întărit autoritatea şi puterea asupra poporului german.

■ Problema economică şi socială

Bismarck a consolidat măsurile liberale privind uniunea vamală existentă, limitând zona liber-schimbismuluila statele germane, excluzînd Austria. Pentru a face să fie acceptată abolirea libertăţilor politice şi foarte numeroasele violări ale Constituţiei, Bismarck a creat case de asigurare socială care compensau accidentele de muncă, riscul de boală şi a încurajat formarea caselor de pensii. Astfel, venea în întîmpinarea revendicărilor socialiştilor.

■ Problema religioasă şi culturală

Prusac conservator, Bismarck era anticatolic şi pangerma-nist pasionat. Pentru a slăbi minorităţile catolice din vest (Alsacia, Lorena), din sud (Bavaria) şi din est (Polonia ocupată), a lansat o politică naţionalistă şi anticatólica numită „Kulturkampf" (lupta pentru civilizaţie) care exalta valorile lui Luther şi încerca să provoace dispariţia obiceiurilor locale ale statelor autonome pentru a le integra mai bine Reich-ului german.

înfrîngerea armatelor franceze în faţa prusacilor la Sedan (1 septembrie 1870), după o lunga serie de eşecuri, lasă să se întrevadă zile întunecate. Eşecul militar îl discreditează pe Napoleon III în ochii poporului şi astfel este proclamată republica.

■ RezistenţaPrintre conducătorii acestui stat nou, care trebuie să facă faţă unei armate foarte rapide a prusacilor, se află un avocat cunoscut pentru părerile sale radicale : Leon Gambetta. Acesta refuză ideea predării şi organizează apărarea restului ţării, organizînd armate pe Loara şi în estul ţării: prost echipate, prost organizate, aceste trupe, înflăcărate de discursurile sale patriotice, cunosc cîteva succese în faţa armatei prusace.

în Parisul bombardat se or-ganizează rezistenţa în timp ce Gambetta, scăpînd în balon, încearcă să reconstituie în provincie un guvern al republicii. Armistiţiul din ianuarie 1871, după căderea Parisului, nu este decît un simulacru menit să permită o mai bună organizare a luptei. însă evenimentele Comunei din Paris si

semnarea păcii îl iau prin sur-prindere. Gambetta califică drept „ruşine naţională" faptul că Wilhelm I, kaizerul prusac, a fost proclamat împărat al Germaniei la Versailles.

■ Lupta republicanăîn această a III-a Republică, la proclamarea căreia a contribuit, în ciuda imensei sale popularităţi în mijlocul francezilor, Gambetta nu a avut un post de conducător înainte de 1881. în timpul anilor care au precedat sosirea sa la putere, a parcurs Franţa în lung şi în lat, de la cele mai mari oraşe la cele mai mici sate, avertizînd burghezii, muncitorii şi ţăranii de existenţa unui complot monarhist, denunţînd cu violenţă atitudinea conservatoare a clerului.

Cel care devenise un „comis-voiajor" al republicii avea, într-adevăr, un simţ ascuţit al contactului uman direct, al gusturilor simple, o doză de oportunism sigură şi o mare cultură. Lider al aproape tuturor francezilor, a murit întâmplător la vîrsta de patruzeci şi trei de ani. A fost mult timp considerat cel mai strălucit om politie francez al secolului.

RadicalAvocat şi deputat al oraşului Belville din 1869, Gambetta şi-a asumat responsabili-tatea proclamării re-publicii pe 4 septem-brie 1870 şi s-a întors la scaunul său de de-putat în 1871. Che-mările sale la lupta împotriva Ordinii mo-rale şi a monarhişti-lor, tezele marcate de Influenţa socialiştilor utopici francezi şi en-glezi (Fourier, Owen) au fost baza elaborării programului partidului radical, care a dominat viaţa politică franceză mai multe decenii.

18(1 95

Jean Jaurès(1859-1914)Om politic francez

Georges Clemenceau(1841-1929)Om politic francez, aflat la putere între 1906-1909 şi 1917-1920

Pacea înainte de toateDeputat socialist fondator al ziarului L'Humanité, acest tribun republican a făcut din internaţionalism valoarea fundamentală a stîngii. Pacifismul său l-a costat viaţa.

„Tigrul"în timp ce conducea stînga radicală, Clemenceau rupe legăturile cu socialiştii şi optează pentru război. Datorită popularităţii imense de care se bucură pe Ungă soldaţi, reuşeşte să menţină moralul trupelor.

Reformist ?Chestiunea opţiunilor politice ale lui Jean Jaurès e controver-sată.

Nu era marxist, dar dorea revoluţia. Admisese, contrar altor socialişti francezi, necesitatea conducerii de către proletari a luptelor poporului. Era favorabil grevelor insurecţionale şi punea Internaţionala mai presus de naţiune. Dacă ar fi supravieţuit, ar fi adoptat tezele SFIO sau pe cele ale lui Le-nin ? Ar fi rămas în tabăra socialismului tradiţional sau ar fi adoptat versiunea sa leninistă?

Jean Jaurès, universitar strălucit, s-a făcut remarcat prin intervenţiile răsunătoare în mitingurile partidelor de stingă proaspăt formate : opus lui Jules Guesde, e mai degrabă un admirator al lui Léon Gam-betta şi al lui Jules Ferrey, aie căror teze moderate îi convin mai bine decît un socialism dogmatic.

Totuşi, angajamentul său depăşeşte simplul cadru republican: ales în Tarn, înţelege legimitatea luptelor de stradă şi abandonează cărţile şi cercetările filozofice pentru a susţine concret lupta minerilor din Carmaux, alegătorii săi.

sa TribunulJaurès, născut în mediu rural, într-o familie mai curînd înstărită, se lansează în lupta muncitorească, participînd la reuniuni cu greviştii, conducând manifestări în care armata, numai din cauza prezenţei sale, nu îndrăzneşte să tragă în mulţime. Elocvenţa şi aspectul maiestuos dat de barba sa lungă se impun.

Profesorul de filozofie, fost elev al Şcolii normale superioare, devine primul deputat „de prima linie" din Franţa;

lansează stilul „alesului militant" şi devine adevăratul lider al stîngii socialiste. A adoptat tezele lui Marx despre lupta claselor şi a lucrat fără întrerupere la unificarea sindicală şi politică a stîngii.

Munca de ziarist şi de deputat e imensă: mii de scrisori, articole şi manifeste inundă stînga socialistă apoi întreaga Franţă. în 1905, reunificarea socialismului francez sub drapelul SFIO (Secţia franceză a Internaţionalei muncitoreşti), datorită lui Jaurès, şi întărirea CGT creează o dinamică politică favorabilă stîngii.

■ PacifistulDar războiul ameninţă. Colonizarea brutală a Africii de Nord şi a Indochinei, creşterea tensiunilor cu Germania agravează pericolul : Jaurès încearcă să orienteze Internaţionala spre greve simultane de protest împotriva manevrelor războinice ale ţărilor Europei. De această dată, nu mai este ascultat. Propaganda naţionalistă înarmează chiar un extremist, care îl asasinează pe 31 iulie 1914. Marele Război izbucneşte o lună mai tîrziu.

Participă alături de Gambetta şi Ferrey la apărarea republicii în deceniile care urmează înfrîngerii Franţei de către Prusia lui Bismarck. Adept al progresului, Clemenceau e favorabil reformelor sociale. E un laic hotărît şi un republican sincer care se opune oricărei intervenţii a statului în timpul afacerii Dreyfus.

Ales deputat din 1875, subjugă mulţimile şi uimeşte saloanele cu discursurile sale înflăcărate. Elocvenţa sa brutală, făcută din formule seci, introduse cu avânturi oratorice vibrante, îl face să fie oratorul care reuşeşte să-şi dispute cu Gambetta autoritatea asupra stîngii radicale de la începuturile celei de a IlI-a RepuMici.

■ Conducătorul patriotSosirea sa la preşedinţia Consiliului şi a Ministerului de Interne, intre 1906-1909, arată evoluţia politică a personajului : deputatul din arondismen-tul XVIII, care făcea parte din extrema stînga a Camerei, a făcut loc unui bătrîn încăpăţânat şi intransigent. El, care vroia reforme sociale (asigurare de boală, bătrâneţe şi săptămîna de 50 de ore), se pomeneşte în

faţa unui val de greve. Certat cu Jaurès, considerat vinovat de căderea ministerelor lui Gambetta şi Ferry, Clemenceau utilizează forţa publică. Ruptura cu stînga sociabstă e total consumată cînd intră în tabăra partizanilor războiului.

■ Participant la războiSingurul politician care a vizitat sistematic tranşeele din prima linie, acest bărbat de şaptezeci şi cinci de ani luptă împotriva „defetismului" pe toate fronturile. Prezenţa sa îi linişteşte pe soldaţi. Dar, cînd îşi vizitează birourile ministeriale, oamenii tremură. Autoritar şi la fel de violent în vorbire, „Tigrul" devine după 1918 „Tatăl victoriei".

Popularitatea sa, asigurată de cincizeci de ani de viaţă publică, ar fi putut să-1 aducă la preşedinţia Republicii. însă intransigenţa antigermană, în momentul semnării tratatelor de la Versailles, în 1919, îi îngrijorează pe americani şi pe o parte din clasa politică franceză.

Clemenceau demisionează în 1920 şi se retrage în Van-deea la vîrsta de şaptezeci şi nouă de ani.

FormuleLui Clemenceau îi plăceau frazele laco-nice ; el e cel care a publicat în L'Aurore articolul „Acuz" al lui Zola.

într-o zi, în 1917, cînd a fost întrebat ce făcea în guvern, a răspuns:„Fac războiul". Cînd lumea era uimită de suspendarea ofensivelor ucigătoare pe front, a spus: „Aştept tancurile si americanii".

96 IS ' i

Ferdinand Foch(1851-1929)

General francez, şeful statului-majoral aliailor din martie pînăîn noiembrie 1918

învingătorul de la 1918

Profesor la Şcoala de război, acest tehnician credea în supremaţia artileriei. Măiestria militară şi spiritul conciliant cu Aliaţii au adus victoria Franţei.

Lenin (Vladimir Nici Ulianov)(1870-1924)

Conducător revoluţionar rus, aflat la putere din 1917 pînă la sfîrşitul vieţii Creatorul

URSSMarx se gîndise la revoluţia comunistă. Lenin a făcut ca revoluţia să devină reală şi i-a dat un teritoriu: Uniunea Sovietică.

DecepţieCa şi Clemenceau, Foch doreşte să zdrobească pentru totdeauna puterea germană. Consilier militar la redactarea tratatelor de la Ver-sallles, se arată favo-rabil unor condiţii foarte dure, pe care Aliaţii nu pot să le accepte, căci ele consacrau o dominaţie prea mare a Franţei în Europa. îndepărtat de la putere, este numit mareşal şi se consacră activităţii din cadrul Academiei Franceze...

După studii strălucite, Foch se consacră artei militare şi acceptă postul de director al Şcolii de război. Această funcţie îi permite să-şi răspîndeas-că, în rîndurile tinerilor ofiţeri, doctrina strategică pe care o făcuse cunoscută în două lucrări, publicate la începutul secolului.

■ StrategulPrincipiile sale pornesc de la cîteva idei de forţă: statul-ma-jor trebuie să fie organizat pe bază colegială, dar puterea de decizie să fie concentrată; prioritatea atacului, cu toate forţele disponibile, pentru a obţine distrugerea rapidă a inamicului; prioritatea tacticii de învăluire în atac şi contraatac ; şi, mai ales, transformarea artileriei în armă, în sens deplin, în loc să fie considerată o armă de sprijin.

Foch va forma cu teoriile sale mai multe promoţii de cadre militare de rang înalt: în zece ani, ideea unei ofensive conjugate cu ajutorul unei infanterii protejate de o artilerie foarte puternică şi mobilă a cîştigat teren; în 1914, aproape toate tunurile franceze sînt montate pe roţi.

Ideea unui război de poziţie este insuportabilă pentru Foch.

■ GeneralulRealitatea războiului în tranşee, care va dura patru ani, dezminte teoriile lui Foch. Totuşi, de cîte ori poate, îşi conduce corpul de armată conform propriei viziuni tactice şi obţine succese strălucite.

Foch este numit şef de stat-major general şi reuşeşte să se facă acceptat de aliaţii englezi şi americani. Incepînd din martie 1918, Foch are libertatea să conducă milioane de soldaţi spre ofensiva finală. Apreciat de toţi, atît de trupele din prima linie, cît şi de spate, considerat în ministere un om flexibil şi neutru din punct de vedere politic, Foch cîştigă repede aprecierea unanimă şi se impune ca marele lider militar al victoriei.

Ofensivele din vara şi toamna lui 1918, conduse conform principiilor sale de putere şi de mobilitate, l-au făcut să captureze milioane de soldaţi germani şi să distrugă ceea ce în 1914 era cea mai puternică armată din lume.

Vladimir Ulianov e un student revoluţionar care nu se mulţumeşte cu adunările comitetelor. Se iniţiază în economie pentru a verifica dacă analizele lui Marx sînt valabile pentru Rusia ţaristă (Dezvoltarea capitalismului în Rusia, 1899), participă la diverse mişcări protestatare care îl silesc în curînd să se exileze, din motive de securitate.

■ Lider în exilîn foarte puţin timp, datorită numeroaselor polemici destinate să impună propria interpretare a marxismului aplicat la realitatea rusească, va deveni liderul mişcării. Tulburările care izbucnesc regulat în Rusia, începînd din 1898, sînt pentru el tot atîtea ocazii de a-şi consolida poziţia. După eşecuri succesive, între care faimoasa „revoluţie ratată" din 1905, revoluţionarii ruşi acceptă, încet- încet, preponderenţa lui Lenin în fruntea mişcării de contestare.

Va trebui să aştepte mult timp la Geneva şi la Paris unde se exilase, înainte de a vedea pregătite condiţiile organizării loviturii de stat reuşite: dezastrele războiului au şubrezit regimul ţarist

într-atît încît Lenin, revenit în secret în Rusia, plănuieşte, împreună cu alţi revoluţionari, între care Lev Troţki, răsturnarea puterii.

■ Teoria şi practica revoluţiei

Troţki, eroul revoluţiei din 1905, îi acordă sprijinul şi admite, împreună cu Lenin, că situaţia „s-a copt". Peste tot la mitinguri, în faţa muncitorilor în grevă, în faţa soldaţilor dezertori, demobilizaţi sau în derută, Lenin încearcă să convingă de credibilitatea ideii unei schimbări profunde. „Cînd cei de sus nu mai pot, scrie el, iar cei de jos nu mai vor, Revoluţia poate izbucni".

Luînd ca exemplu sovietele, comitetele de muncitori şi de soldaţi, Lenin ridică mulţimile datorită elocvenţei sale înflăcărate, gesturilor energice şi simplităţii explicaţiilor: promite pacea femeilor care au soţi pe front, pîine muncitorilor din oraşe şi pămînt mujicilor exploataţi.

în foarte puţin timp, Troţki, organizator fără pereche, pune la punct cucerirea Palatului de Iarnă, cucerire care are semnificaţia finalului puterii ţariste în Rusia. Revolu-

CultulpersonalităţiiCu toate că se opunea din principiu acestui mijloc demagogic de guvernare, sîntem siliţi să constatăm că Lenin lasă să se dezvolte, din timpul vieţii, din motive tactice, un adevărat cult în jurul persoanei sale. pentru a putea aduna poporul rus sub drapelul revoluţiei.

După moartea Iul Lenin, fiecare se folo-seşte de Imaginea sa pentru a pretinde că îi moşteneşte convin-gerile. Astfel, Troţki şi Stalin poartă în egală măsură responsabili-tatea devierilor care au avut loc în Uniunea Sovietică în acest domeniu.

97

LENIN

Maestru gînditorLenin a fost lider şi în plan teoretic: a îmbo-găţit într-adevăr teoria lui Marx cu cîteva concepte pe care predecesorul său nu le avea. Astfel, în Stătu/ şi Revoluţia şl Im-perialismul, stadiu suprem al capitalis-mului, a definit cu precizie cîteva ele-mente de doctrină care justifică faptul că azi se mal vorbeşte încă de „leninism".

iască un stat de tip nou. Conştient de caracterul inaugural al evenimentului pe plan istoric, vrea să consolideze „dictatura proletariatului", imagi-nînd în acelaşi timp mijloace destinate să evite birocratizarea. Absolut sincer în obiectivele sale, mai mult pragmatic în ceea ce priveşte mijloacele, Lenin va şti să obţină aprobarea a numeroase compromisuri pentru ca Republica Federală Socialistă Rusă, creaţia sa, să supravieţuiască războ-iului civil şi dezorganizării economice. Dar, cu puţin înainte de moartea sa, prevăzînd dificultăţile viitoare, bătrînul lider analiza statul pe care îl crease, scriind: „Noi am sta-bilit un regim care nu e nici democratic, nici popular; trebuie să fim atenţi..."

Lenin, piaţa Teatrului, la Moscova în 1920. (Pe treptele tribunei, Troţki şi Kamenev.) Foto:C,

DR/Arhivele Photeb.

în 1900, Lev Davîdovici, militant revoluţionar populist, descoperise marxismul, în închisoare, datorită lecturii lucrării lui Lenin Dezvoltarea capitalismului în Rusia. După ce s-a alăturat prietenilor lui Lenin, a dat dovadă de o mare îndrăzneală. în cei cincisprezece ani de activitate politică, a fost prins şi condamnat de mai multe ori de către autorităţile ţariste, a evadat şi apoi a reluat lupta, fie în Rusia, fie în exil.

Lenin nu avea încredere în poziţiile sale tranşante, dar îi recunoştea talentul de propagandist. Troţki, orator strălucit, de formaţie jurist, a fost şi un bun editorialist. Mai tîr-ziu, cînd a trebuit să-1 combată pe Stalin, a devenit chiar un fel de teoretician.

H Oponentul lui StalinNotorietatea istorică a lui Troţki se datorează faptului ca s-a declarat singurul depozitar al leninismului şi că a fost singurul dintre tovarăşii lui Lenin care a contestat temeiurile politicii lui Stalin, construirea „socialismului într-o singură ţară", căreia i-a opus concepţia sa despre „revoluţia permanentă".

■ Erou sau trădător

Troţki era un om curajos şi sincer; avea reale capacităţi de organizator pe care le-a arătat în 1905 ca preşedinte al sovietului din Petrograd. în momentul revoluţiei din Octombrie, se află iarăşi în prima Knie. Apoi, autoritatea sa s-a afirmat la acelaşi nivel cu cea a lui Lenin cînd a fondat, a organizat şi a condus Armata Roşie în timpul dificilei perioade de război civil.

Calomniile lui Stalin şi ale partizanilor săi apropo de „trădările" lui Troţki se bazau pe falsuri destinate să-1 discrediteze în ochii militanţilor comunişti din lume şi să-i justifice asasinarea, în Mexic, de către un agent al lui Stalin, în 1940.

însă Troţki făcuse numeroase greşeli. Opoziţia sa sistematică şi activităţile fracţio-niste provocaseră degradarea autorităţii sale faţă de masele populare ruse şi partidul co-munist, îndepărtat rapid de la responsabilităţile puterii sovietice, a putut să adopte o atitudine critică intransigentă care nu a fost întotdeauna înţeleasă.

Artist ?Dacă a existat un do-meniu în care Troţki a excelat în comparaţie cu alţi teoreticieni leni-nişti, acesta este acela al artei. în timp ce comunismul stalinist producea opere con-venţionale, cel mal adesea foarte acade-mice, Troţki a susţinut dreptul artiştilor revo-luţionari la o totală li-bertate de creaţie. Aceasta explică ad-miraţia artiştilor şi a in-telectualilor occidentali pentru troţklsm, din perioada dintre cele doua războaie pînăîn anii 70.

Lev Trotki (Lev Davîdovici Bronstein)(1879-1940)

ţia din Octombrie, prima realizare politică concretă a revoluţionarilor marxişti, va bulversa eşichierul strategic al planetei: o mînă de „revoluţionari profesionişti", după expresia leninistă, a luat puterea pe cel mai vast imperiu al pă-mîntului, şi s-a hotărît să organizeze aici o societate comunistă care va fi baza de sprijin a revoluţiei internaţionale visate de Marx şi de partizanii săi, cu patru decenii mai înainte.

■ Comunismul sub Lenin

Fondarea unui partid solid, luarea puterii şi semnarea unei păci separate cu Prusia, pentru a avea libertate de acţiune, nu puteau fi de ajuns. Lenin a căutat să constru-

Conducător revoluţionar rus

Teoreticianul „revoluţiei permanente"Se prezenta el însuşi ca un simplu continuator al lui Marx şi Lenin. S-a opus cu vigoare ca Stalin să ia puterea.

98193

InternaţionalStalin reuşise să în-carneze revoluţia mondială într-atît încît condamnaţii francezi de la muntele Valerien scriseseră în celula lor: „Trăiască Stalin!" Mal tîrziu, gărzile roşii chineze care se comportau într-un mod cu totul antiautoritar, invocau atoritatea Iul Stalin.

Chiar şi în Franţa, după război, imaginile cu chipul său erau peste tot, fără ca asta să deranjeze pe cineva în afară de dreapta catolică naţionalistă. Ca un adevărat lider internaţional, Stalin are străzi şi pieţe care îi poartă numele în lumea întreagă. Pieţei Stalin-grad, din Paris, nu i s-a schimbat niciodată numele.

Există încă obiceiul de a-i opune pe Lenin, strălucit teoretician şi om de acţiune, pe Troţki, orator cultivat şi revoluţionar îndrăzneţ, şi pe Stalin, om de stat, complotist ascuns în umbra ministerelor, aşteptînd cu modestie să-i vină rîndul în timp ce teşea intrigi.

■ Clişeedespre personaj

Nimic mai fals; losif Djugaşvili, fost seminarist (împotriva voinţei sale, trebuie să specificăm), devine Stalin cînd, după ce a devenit marxist ca urmare a lecturilor sale, îşi ia lumea în cap şi organizează în Caucaz, regiunea natală, grupuri de gherile care atacă convoaiele militare. Tînărul bolşevic este acum aproape de tezele anarhiste: armele sînt luate de la inamic, cu banii furaţi se constituie un fond de război, se distribuie populaţiei hrana confiscată.

în foarte puţin timp, „această linie dură" propovăduită de Stalin îl transformă în liderul tendinţei celei mai radicale din Partid. Prins, eva-dat, prins din nou, scapă şi de

astă dată şi devine foarte popular. Dar, din 1907, Troţki şi Lenin se opun acţiunii lui Stalin ; primul e ostil acţiunii de gherilă, al doilea le susţine.

în 1912 se naşte un alt subiect de dispută între Troţki şi Stalin: acestuia din urmă tocmai i s-a încredinţat postul de redactor-şef al unui ziar bolşevic din Petrograd numit Prav-ăa, în timp ce Troţki redactează şi el un ziar cu acelaşi titlu la Viena, în exil.

Evenimentele Revoluţiei din Octombrie ni-1 arată pe Stalin în fotografii, în plan secund, dar e întotdeauna acolo. Specialist al acţiunii directe, este singurul conducător bolşevic căutat care nu a părăsit niciodată Rusia; militanţii au încredere în el. Aceasta explică faptul că ulterior a fost ales ca secretar general al partidului, în 1922. Autoritatea lui Stalin nu s-a bazat pe frică, ci în primul rînd pe simpatie: ri-goarea lui Lenin îi impresiona pe ruşi, cultura lui Troţki îi complexa; Stalin, cu vodka în mină şi surîsul pe buze, avea întotdeauna pregătită o glumă vulgară. Hotărîrea sa revoluţionară, spiritul practic şi bono-

mia au făcut din acest fost luptător de gherilă un om de stat.

■ Clişee despre faptele sale

Au existat doi Stalini: cel al istoriei comuniştilor şi cel din portretul zugrăvit de ţările occidentale.

Primul, prezentat astfel pînă la raportul lui Hruşciov, în 1956, era un om afabil, „tăi-cuţul popoarelor", un revoluţionar model şi un conducător infailibil. Al doilea a fost un monstru, arhetipul dictatorului criminal vinovat de mii de morţi anonimi în lagărele de muncă.

O vreme, s-a vorbit de un alt Stalin, aliatul din războiul antihitlerist împreună cu care se dădea lupta pentru democraţie, însă aceasta a durat doar patru ani.

Din punct de vedere istoric, acţiunea politică a lui Stalin este ascunsă de o propagandă atît de mare şi de atît de multe cifre false — de neverificat, pentru totdeauna — încît am avea tendinţa de a ne mulţumi cu un bilanţ moral: astfel, Stalin ar fi fost, conform tezei troţkiste, groparul revoluţiei, „bonapartist termidorian" care ar fi „desfigurat", apoi „trădat" Revoluţia.

Pentru filozofiile liberale ale războiului rece, el este un simplu asasin, responsabil direct pentru executarea atîtor oponenţi pe care Hitler pusese să fie omorîţi pentru că erau evrei.

Pentru gînditorii anarhişti, între care scriitorul George Orwell, autorul operei 1984, Stalin era Big Brother în per-

soană, tipul dictatorului omnipotent, care falsifica istoria şi chiar limbajul, capabil să infiltreze şi să otrăvească orice formă de opoziţie împotriva puterii sale.

■ Cine era Stalin?Şi dacă Stalin fusese pur şi simplu un leninist prins în capcana compromisurilor cu realitatea, atît de legat de patria sa şi de ideea leninistă a comunismului încît a folosit toate mijloacele pentru a-şi apăra cauza?

Nimic în marxism-leninism, dimpotrivă, nu excludea recursul la dictatura partidului unic. Nici un text al fondatorilor respectaţi ai teo-riei comuniste nu condamnă expres ideea construirii socialismului într-o singură ţară. Marx şi Lenin admiseseră legea „dezvoltării inegale" care prevedea că toate popoarele nu vor face Revoluţia în acelaşi an.

în aceste condiţii Stabn („omul de oţel" în rusă), fără să trebuiască să-şi trădeze maeştrii, a putut să dezvolte partidul unic, să-şi consolideze dictatura printr-o demagogie reală asociată unui nu mai puţin real salt înainte al nive-lului de trai al ruşilor. Astfel, a putut să cheme la apărarea patriei socialiste împotriva armatelor hitleriste şi să încarneze rezistenţa unui popor întreg, rămînînd în Moscova bombardată. După ce s-a terminat războiul, a putut să se declare sprijinul popoarelor lumii în luptă şi să devină liderul şi susţinătorul mişcărilor de rezistenţă anticoloniale.

DestalinizareCînd „crimele lui Stalin" au fost revelate lumii de unul dintre succesorii săi, Nikita Hruşciov, reacţia în Rusia şi în lumea în-treagă a fost de neîn-credere. S-a procedat deci, superficial, la „destalinizarea" tuturor partidelor comuniste ale lumii. însă obiceiul metodelor de conducere sta-liniste era atît de bine ancorat încît destalinizarea a fost doar formală. Un conducător ca Leonld Brej-nev, de exemplu, nu a schimbat nimic din structurile regimului comunist rus. Pur şi simplu, a fost mult mai puţin popular de-cît Stalin.

losif Stalin (losif Djugaşvili)(1879-1953)

Conducător revoluţionar rus, aflat la putere din 1924 pînă la sfîrşitul vieţii „Omul de

Fier": un întreg programA fost cel care a trebuit să administreze concret construcţia unei societăţi

comuniste; încercuirea externă şi problemele interne l-au determinat să

instaleze un regim tiranic.

196

99

Diplomaţia lui HitlerAcţiunile Germaniei naziste faţă de vecinii săi au suscitat în Eu-ropa o puternică dez-aprobare, însă, prin manifestaţii grandi-oase, poporul i-a mulţumit liderului său că a redat naţiunii, umilite de tratatele de la Versallles, mîndria unei ţări agresive. Di-plomaţia brutală, care a provocat conflictul, acţiona mai ales la nivel Intern. Polonia, de exemplu, ca şi Cehoslovacia, nu aveau o adevărată valoare strategică.

■ Exemplul mussolinian

Traiectoria lui Hitler, cu toate că a depăşit-o cu mult pe cea a fondatorului fascismului pe care reuşise să-1 reducă la statutul de simplu aliat al Germaniei, s-a constituit, în ceea ce priveşte autoritatea, pe aceleaşi baze: tendinţa rebelă, filozofia socială care a fost rapid deturnată în naţionalism sub influenţa războiului, gustul pentru complot şi mişcări de masă, formarea grupurilor paramilitare, un stat puternic, politică socială corporatistă, rasism, intenţii expansioniste şi caracter războinic, anticomunism şi spirit de compro-■ mis cu clasele conducătoare naţionale.

Cel puţin pînă cînd a preluat puterea — la unsprezece ani după Mussolini — Hitler a recunoscut aportul teoretic al Ducelui şi paternitatea evidentă a fascismului italian în privinţa nazismului.

■ Exemplul stalinistGustul pentru spectacolul politic, dezvoltat şi în Italia fascistă, se leagă la Hitler ca şi la Mussolini de faptul că autoritatea lor se bazează pe masele

populare. Or, singurul suport de mass-media al popoarelor occidentale în secolul al XIX-lea era mitingul popular.

Acest tip de adunare, care se transforma adeseori în răscoală revoluţionară în toate ţările Europei în cursul secolului al XlX-lea, a impus un stil, acela al tribunului revolu-ţionar. De la Gambetta la Jaurès, Troţki sau Lenin, totul trebuie să se sprijine printr-un miting. Iată de ce Mussolini şi Hitler au folosit mitingul politic, adaptînd modelul adunării instituţionale staliniste : după Revoluţie, bolşevicii la putere au continuat să provoace aceste adunări, pentru a păstra, cel puţin formal, spiritul marilor lupte fondatoare. Incet-încet, un sistem particular, făcut din populism şi mîli-tarism, a început să se dezvolte în orice ocazie în Uniunea Sovietică.

E foarte clar că succesul pompoaselor adunări fasciste ca şi mitingurile comemorative ale Uniunii Sovietice l-au convins pe Hitler că o autoritate solidă nu se poate constitui fără o dezvoltare excesivă a acestui tip de sărbătoare populară organizată.

■ împrumuturile de la marxism

Aportul teoretic al lui Hitler pare să se limiteze la o reluare decalată: recuperînd formele, tehnicile de conducere a mulţimilor la Stalin sau Mussolini, Hitler reciclează formele conceptuale extrase din opera lui Marx; păstrate în stare de reflex mintal, golite de conţinut, construcţiile teoretice marxiste se regăsesc în sistemul pe care Hitler îl concepe în închisoare, cînd scrie Mcin Kampfăvtpă o tentativă de lo-vitură de stat ratată în 1923.

Astfel, partidul lui Hitler, de exemplu, este numit „muncitoresc, naţional şi socialist", în 1933, nici un muncitor german, chiar comunist, nu poate să condamne o asemenea formulare, căci stalinismul a integrat perfect ideea socialismului naţional, a căii naţionale spre socialism. Pe de altă parte, filonul naţionalist este atît de exploatat în Uniunea Sovietica încît noţiunea de internaţionalism sfîrşeşte prin a masca realitatea diplomaţiei ruse, care, prin intermediul partidelor comuniste, ia forma unei adevărate diplomaţii de mare putere, în perioada dintre cele două războaie.

Alt exemplu: drapelul nazist are culoarea dominantă roşu, ca cel al socialiştilor şi al comuniştilor. Crucea încîrli-gată din cercul alb este în fond destul de discretă.

Hitler explică în Mcin Kampfcă. drapelul poporului trebuie să fie roşu pentru a convinge mai bine. Mai pro-fund, e imposibil să nu ve-

dem soarta pe care au avut-o marile concepte ale marxismului şi leninismului: lupta de clasă devine „lupta naţiunilor", sau cea a raselor; negarea valorilor politice şi morale ale burgheziei e reluată de Hitler într-o critică a parlamentarismului apropiată de cea a comuniştilor epocii, rolul dominant al partidului, apoi al statului, apoi al con-ducătorului revoluţionar este recuperat de Hitler prin intermediul unui schimb minim de cuvinte.

Mijloacele teoretice ale au-torităţii hitleriste sînt incontestabil mai sistematice decît empirismul Ducelui. Hitler, le-a modificat conţinuturile: aceasta explică de ce a făcut să se micşoreze atît de repede numărul militanţilor partide-lor progresiste germane, după ce a provocat dispariţia oponenţilor mai recalcitranţi.

Teoria ţapului ispăşitor, deja prezentă în primele forme ale socialismului, desemnarea responsabilului şi a victimei, („burghezul", „clasa muncitoare"), e puternic tematizată în hitlerism: vinovatul propus de Hitler răzbunării supuşilor săi este evreul (capitalist sau sărac, nu contează), călăul poporului german.

Misiunea proletariatului era să distrugă clasa burgheză? Cea a poporului german va fi să facă să dispară evreii! Antisemitismul nu era cu adevărat combătut de stalinişti în Uniunea Sovietică, nici de majoritatea comuniştilor ger-mani, înţelegem cu uşurinţă că acest mecanism şovin, formă extremă a xenofobiei care

Elocvent ?Se spune deseori de-spre Hitler că a fost un excelent orator, pentru că a fost capabil să subjuge mulţimi atît de mari.

în realitate, studiul mărturiilor arată că participanţii auzeau foarte prost, reacţio-nînd în acelaşi timp cu gesturile Fuhreru-lui, şl că erau foarte impresionaţi de modul în care mitingurile erau organizate.

Aspectul vizual a contat aşadar enorm în acest fenomen de „magnetism" pe care Hitler îl stăpînea foarte bine, mai mult decît conţinutul sau stilul discursurilor.

Adolf Hitler(1889-1945)Om politic german aflat la putere din 1933 pînă la sfîrşitul vieţii

Führer-ul, de la naţionalism la cucerirea lumiiPuternic marcat de succesele lui Mussolini în Italia, Hitler s-a inspirat din tehnicile sale de manipulare a mulţimii. Apoi a declanşat voluntar un război mondial pentru a-şi întări puterea.

100

ADOLF HITLER

Strateg ?Datorită propagandei, Hitler trecea drept un excelent şef de război. în realitate, a comis atît de multe erori strategi-ce grave încît se poate evalua la un milion numărul soldaţilor germani omo-rîţi din cauza încăpă-ţînării sale: exemplele bătăliei de la Stalingrad şi de la Falaise stau mărturie.

este rasismul, a putut să devină o adevărată filozofie colectivă în Germania, din cauza amalgamului între critica capitalismului şi cea a evreului, într-adevăr, sursa dublului ostracism al lui Hitler se regăseşte în modul în care a condamnat „democraţiile capitaliste putrede" şi în „complotul iudeo-capitalist".

■ Totalitarismul nazistîn ansamblu, fascinaţia pe care o exercita Hitler asupra poporului german se explică mai mult prin puterea unei autorităţi bazate pe un subterfugiu de propagandist decît pe magnetismul legendar al unui orator rînd pe rînd impenetrabil sau energic.

A înţelege că dominaţia teoretică a lui Hitler asupra unei societăţi germane supuse se datorează unui artificiu retoric, unei simple scamatorii, e foarte folositor pentru cei ce

vor să studieze motivele pentru care un dictator sîngeros poate fi un lider atît de masiv şi unanim sprijinit.

Căci Hitler nu a fost răsturnat de o mişcare populară. Nazismul a fost distrus de dubla invazie a teritoriului german de către aliaţi, dar nu ca ur-mare a unui război civil, ca în Italia, Iugoslavia şi Grecia.

Autoritatea hitleristă asupra Germaniei este deci un model: adevărată dictatură a unui partid asupra unei societăţi reuşeşte să reducă naţiunea la soarta conducătorului ei. Mai subtilă decît se crede, această autoritate se sprijină pe plagiatul credibil formal al teoriilor anterioare ale subversiunii, fie ele marxiste sau fasciste. Moştenitor al curentelor de gîndire autoritare de-spre eliberarea omului, nazismul a avut înfăţişarea cea mai violentă şi din fericire cea mai puţin durabilă.

Churchill devine celebru la şaizeci de ani. înainte nu a fost decît unul dintre membrii bine văzuţi ai partidului con-servator, de mai multe ori ministru, îndeplinindu-şi sarcinile cu pasiune, dar fără să arate o ambiţie nemăsurată.

Temperamentul său de combatant nu se va exprima decît în circumstanţele dificile ale conflictului mondial: aici, în ciuda înfrîngerilor şi a lungii izolări a Marii Britanii faţă de Germania nazistă, Churchill va deveni „bătrînul leu", animator întotdeauna jovial al teribilelor bătălii, incapabil să se mărturisească învins. Ilustrînd în felul său ceea ce britanicii consideră ca un temperament naţional (tenacitatea al cărei simbol este buldogul), primul-ministru dă exemplul personal: reduce la tăcere certurile de partid şi se arată chiar capabil de o alianţă cu aceşti bolşevici ruşi pe care îi urăşte atît de mult, doar pentru a-şi atinge scopul: victoria.

■ Refuzul declinuluiChurchill este un naţionalist pasionat, ataşat măreţiei Imperiului Britanic. Fost ofiţer,

a păstrat rigoarea convenţională a ideilor din epoca victoriană. Lupta împotriva hit-lerismului între 1940 şi 1945 din aceleaşi motive pentru care va fi un adversar crîn-cen al Uniunii Sovietice în timpul războiului rece: Imperiul Britanic nu poate supravieţui cu valorile sale legate de universalism şi integrare mondială, într-un univers dominat de barbaria nazistă sau comunistă.

Mult timp după înfrîngerea hitleristă, va continua să facă faimosul semn V al victoriei care îl făcuse atît de popular în rîndul soldaţilor. Revenit la putere deoarece a ştiut să-i convingă pe britanici că se anunţa un nou conflict, a încercat să înalţe din nou drapelul diplomaţiei britanice.

în ciuda eşecului, Churchill a rămas pînă la moarte un lider de război: discursurile pasionate şi dragostea sa pentru Anglia pe care o considera „un model de civilizaţie" au răsunat atîţia ani încît costumul dungat, pălăria şi ţigara de foi a bătrînului leu au devenit pentru lumea întreaga emblema Angliei tri-umfătoare.

CassandraDe la venirea Iul Hitler la putere în 1933, Churchill avertiza Ca-merele că trebuie să opteze împotriva unei atitudini flexibile faţă de Germania nazistă. Era de acord să i se dea „imediat o lecţie bună lui Hitler", decît să se încerce o conciliere cum a făcut Chamberlain.

După ce a izbucnit războiul, englezii şi-au amintit de avertis-mentele lui şi l-au chemat la putere, pentru că a fost primul care a afirmat că era nevoie de luptă.

Winston Churchill(1874-1965)

Om politic englez, prlm-ministru între 1940-1945

„Sînge, sudoare şi lacrimi"A făcut din sinceritate, inclusiv în cele mai proaste momente ale celui de-al doilea război mondial, un fel de contract moral faţă de britanici. După ce pacea s-a restabilit, şi-a pierdut autoritatea.

101 201

Franklin D. Roosevelt(1882-1945)Om politic american, preşedinte al Statelor Unite din 1933 pînă la sfîrşitul vieţii

Bărbatul din New Deal şi al victoriei aliaţilorMai întîi a salvat capitalismul american, ameninţat de marea criză, apoi a asigurat dominaţia Statelor Unite asupra planetei aruncîndu-şi ţara în conflictul mondial.

Tito (losip Broz)(1892-1980)Conducător revoluţionar iugoslav, aflat la putere din 1954 pînă la sfîrşitul vieţii

Un comunist inclasabilCroat de origine, Tito visa la o Iugoslavie fără naţionalităţi. Comunist, a rupt legăturile cu Stalin. Dictator, vroia să promoveze un nou tip de împărţire a puterii: „autogestiunea".

Machiavelic ?Unii istorici lansează teza potrivit căreia Roosevelt ştia de atacul iminent al avioanelor japoneze asupra flotei americane din Pearl Harbour, în decembrie 1941. Serviciile secrete avertizaseră Casa Albă. Atunci, preşedintele s-ar fi hotărît să lase să se producă agresiunea pentru a convinge opinia publică americană de necesi-tatea de a Intra în război.

Acelaşi istorici re-marcă într-adevăr căvasele şi portavioa-nele cele mal perfor-mante din flota Pacifi-cului nu erau la PearlHarbour pe 2 decem-

Franklin Roosevelt a fost unul dintre creatorii lumii în care trăim. Realismul său politic şi social au redat o şansă capitalismului în criză. Antifascismul său a grăbit inter-venţia americană în război şi a răsturnat literalmente situaţia forţelor prezente; prin caracterul său hotărît anticomunist, a limitat ambiţiile sovietice; favorabil creării armei atomice, le-a asigurat Statelor Unite supremaţia militară.

■ New dealDemocrat convins, Roosevelt este cucerit de teoriile „statului providenţă", care pretind că un stat centralizat trebuie să asigure organizarea necesară pentru ca economiile liberale să nu se năruiască din cauza problemelor sociale susceptibile de a provoca o revoluţie comunistă.

Criza din 1929 şi anii teribili ai Marii Crize îi permit să ajungă la preşedinţie în 1933. Promisese să schimbe lucrurile în 100 de zile.

Or, la sfîrşitul anului, schimbările impuse statului şi economiei sînt de aşa natură încît redresarea este aproape

imediată asigurînd lui Roosevelt o popularitate fără precedent. A doua sa alegere este triumfală. Finanţiştii, care îl urau la început, sfîrşesc prin a-şi vedea interesele satisfăcute de Roosevelt; se instalează consensul în jurul „capitalismului social", un fel de a treia cale intre liberalismul sălbatic şi planificarea socialistă.

■ Victoria aliaţilorIntrarea Statelor Unite în al doilea război mondial, în urma unei provocări japoneze, este mărturia abilitaţii politice a lui Roosevelt care, în cursul celui de-al treilea mandat, se pregătea pentru conflict, dar ştia că majoritatea americanilor nu doreau să participe la el.

Prezentînd efortul pentru război drept un imbold economic şi victoria viitoare drept o asigurare a autorităţii americane asupra lumii, Roosevelt a obţinut un consens cu atît mai puternic cu cît ştiuse să cultive şi filonul naţionalist al poporului. Folosirea bombei atomice împotriva Japoniei, ordonată de succesorul său Truman, nu ar fi fost posibilă fără această căutare voluntaristă a hegemoniei americane.

Născut aproape de Zagreb într-o familie modestă de ţărani, tînărul losip Broz, muncitor metalurgist, este impresionat de propaganda sindicală şi devine socialist cu puţin timp înainte de a fi mobilizat.

■ Un aventurierAtunci începe epopeea viitorului Tito; fiind pacifist, este închis, apoi trimis cu forţa în prima linie; este rănit, apoi prins de armata ţarului şi este internat în Urali înainte de a evada şi de a se alătura bolşevicilor din Petrograd. Prins din nou, evadează şi de această dată intră în Armata Roşie, este rănit a doua oară, apoi se angajează mercenar, înainte de a se întoarce în ţara sa care a devenit Iugoslavia prin magia tratatului de la Versailles. Mai tîrziu, Tito se va servi din plin de acest trecut glorios plin de aventuri revoluţionare încununate de cinci ani de ocnă între 1928 şi 1933 pentru acte de răzvrătire.

Din 1940, pentru a forma o federaţie a organizaţiilor de rezistenţă antinaziste, îşi cultivă imaginea de erou: autoritatea sa se bazează pe imaginea de polivalenţă revoluţionară. Viitorul mareşal iugoslav, şef de

stat timp de 35 de ani, scoate în evidenţă, pentru a-şi justifica funcţia de conducător, trecutul de luptător şi capacităţile de or-ganizator şi de gestionar.

■ Şef de statDăruit cu două calităţi, cea a curajului şi cea a competenţei, considerat dezinteresat în lupta sa, Tito reuşeşte să adune sute de mii de partizani împotriva naziştilor, apoi se slujeşte de armata populară pentru a elimina organizaţiile de rezistenţă naţionaliste ale lui Mihailovici.

După ce a eliberat Iugoslavia fără ajutorul unei debarcări a aliaţilor, Tito încearcă să păstreze independenţa ţării. Reduce la tăcere conflictele etnice şi rupe toate legăturile cu Stalin; cîţiva ani mai tîrziu, continu-înd să se proclame comunist, creează la Belgrad în 1961, împreună cu Nehru, Nasser şi Sukarno, mişcarea de nealiniere.

Căutînd să păstreze unitatea naţională şi trăsăturile unei economii socialiste, Tito conduce ţara mai mult ca un dictator decît ca un lider. La moartea sa izbucnesc primele tulburări ce anunţau războiul civil din 1991-1995, demonstrînd eşecul „excepţiei iugoslave".

LuxProbabil că după cea trăit cincizeci de ani în sărăcia şi privaţiunile datorate clandestinităţii, Tito a descoperit deliciile rafinamentului. Amator de vile fru-moase şi de femei drăguţe, Tito a înce-put să trăiască ca un monarh. Atunci luptătorul auster, revoluţionarul întreprinzător a pierdut respectul po-porului şi s-a

102 203

Vechiul conflictîncepută sub auspiciile unei colaborări de la maestru la discipol, relaţia Petaln -De Gaulle data din epoca în care, tînăr diplomat laSaint-Cyr, De Gaulle a lucrat sub ordinele viitorului mareşal, puţin înainte de 1914.

Apoi, în 1925, a fost membru al cabinetului Mareşalului la ministerul de Război, dar s-a certat cu el din cauza problemei rolului blindatelor.

Zece ani mal tîrziu,a avut din nou conflic-te cu Mareşalul, caurmare a publicăriiunei alte lucrări în ca-re denunţa concepţia„împietrită" a războiu-lui de poziţii, la modăîn statul-major._______

Născut într-un mediu foarte înstărit în care valorile aristocratice şi cele ale burgheziei care domină lumea industrială a vremii sînt la loc de frunte, Charles De Gaulle se afiliază firesc părerilor foarte răspîndite în epocă în clasele conducătoare ale naţiunii: gustul pentru ordine, curaj, disciplina personală, credinţa şi patriotismul înflăcărat, refuzul tulburărilor sociale, al revendicărilor revo-luţionare, viziunea asupra istoriei respingînd categoric lupta de clasă.

■ Un conservatorism de tip nou

în acest sens, De Gaulle, fiul unui aristocrat şi al unei tinere moştenitoare burgheze din Nord, are profilul clasic al unui conservator moderat.

Totuşi, abia terminîndu-şi studiile la Saint-Cyr, dă dovadă de un temperament nonconformist aproape de spiritul de contradicţie şi chiar de revoltă: e pasionat de strategie şi crede în tehnicile moderne, mai ales într-o armă nouă, tancurile.

Convins profund că opţiunile statului-major în vederea unui război apropiat cu Ger-

mania sînt false, îndrăzneşte să publice o serie de lucrări menite să popularizeze concepţia sa despre conducător [Tăişul săbiei) şi despre noua şi necesara strategie a atacului blindat [Spre cariera armelor ca meserie).

Cu siguranţă, De Gaulle este conservator şi rămîne astfel: dar îi place suficient de mult dezbaterea teoretică în sine pentru a încerca să definească un nou mod de a se lupta... şi de a conduce.

Al doilea război mondial, Eliberarea, războiul din Algeria şi evenimentele din mai 1968 vor arăta capacităţile extraordinare de adaptare ale analistului politic dar şi ale omului de acţiune care era De Gaulle.

■ Un nou tip de şefAdept al unei autorităţi care să reprezinte aspiraţiile poporului, De Gaulle o să încerce, cu toate ocaziile, să reproducă marile adunări unitare ale istoriei Franţei; cruciadele, războ-iul de 100 de ani, cucerirea Alsaciei, a Lorenei şi a Flandrei. Fiu al lui Richelieu şi al lui Ludovic XIV în problema teoriei frontierelor Franţei, moşteni-

tor al lui Napoleon în ce priveşte măreţia ţării, preocupat să regăsească unitatea patriotică din 1792, De Gaulle va face din teoria adunării populare centrul acestui populism reacţionar, mai presus de delimitările politice şi sociale. Căci De Gaulle e capabil să conducă la fel de bine luptele militare ca şi lupta poUtică, şi e destul de preocupat de consens pentru a adopta, în scopuri politice, o adevărată politică socială.

Ceea ce De Gaulle vrea să restaureze e credinţa în patrie şi în măreţia istorică a Franţei, în acest scop, trebuie să reflecteze mai profund la relaţia dintre ţară şi conducătorii ei. Ca un bun regalist, se gândeşte că liderul ideal, care va ţese din nou legătura directă între popor şi stat, nu poate fi decît un monarh.

Deoarece istoria aruncase cea mai mare parte a monar-hiştilor în colaborarea cu inamicul reprezentat de nazişti sau de Petain, De Gaulle va ajunge la ideea că monarhul necesar Franţei ar putea fi chiar el.

■ Tehnici ale autorităţii

Atunci îşi aplică teoria despre conducător: reprezentant al sensului istoriei (ceea ce el numeşte „destinul"), capabil de oportunism politic şi de o mare maleabilitate teoretică, liderul, chiar daca este izolat, poate să acţioneze în voie; asentimentul popular care va urma acţiunii sale îi va legitima, a posteriori, acţiunea.

Definiţia gaulUstă a Kderu-lui, omul care are dreptate

înaintea celorlalţi, dar care trebuie să aibă dreptate cu ceilalţi, se afla la baza tuturor actelor politice ale Generalului, chiar şi ale celor mai hazardate: chemarea din 18 iunie 1940, plecarea sa răsunătoare de la guvernare în 1946, lovitura din Alger în 1958, problema referendumului asupra alegerii preşedintelui prin sufragiu universal, discursul despre „mascarada" din iunie 1968, şi chiar acţiunile sale cele mai contestate în materie de politică externă: părăsirea Algeriei, discursul foarte antia-merican de la Phnom Penh, acel „Trăiască Quebecul liber!" care a învrăjbit Franţa şi Canada timp de zece ani, ieşirea din comandamentul integrat NATO, închiderea bazelor americane din Franţa. Cît despre apropierea de Republica Federală Germană a lui Adenauer, accelerarea politicii de îmbunătăţire a relaţiilor cu Moscova, negocierile cu China lui Mao, este vorba de acelaşi proces: monarhul republican, puternic datorită asentimentului popular direct, are mîinile libere pentru a acţiona. Poporul adunat îl aprobă sau nu. în cazul unui refuz masiv, monarhul se consideră respins şi pleacă; cele trei „plecări" ale lui De Gaulle nu pot fi înţelese decît în cadrul teoriei despre conducător, expuse în Tăişul săbiei în 1932. în 1946, în toiul fră-mîntărilor politice care au urmat dictaturii naziste şi dictaturii de la Vichy, francezii păreau hotărîţi să se lase purtaţi în jocul partidelor şi al luptelor de clasă. De Gaulle

EnigmaticPartizanii Algeriei franceze care, cu toată naivitatea, l-au pus la putere pe De Gaulle pe 13 mai 1958, au fost probabil înşelaţi de faimosul „V-am înţeles", lansat mulţimii în acea zi.

într-adevăr, De Gaulle „înţelesese" cu siguranţă motivele algerienilor adunaţi în faţa lui. Aceştia au putut să-şi dea seama destul de repede că a înţelege nu înseamnă întotdeauna „a aproba"; căci, la mai mult de un an mai tîrziu, autodeter-minarea poporului al-gerlan apropo de vii-torul său era un proiect oficial al Generalului.

Charles De Gaulle(1890-1970)Om de stat francez, preşedinte al Republicii din 1958 pînă în 1969

O „anumită idee despre Franţa"Naţionalismul şi regalismul din tinereţe i-au influenţat gîndirea şi faptele întreaga viaţă. A reuşit, în toate momentele zbuciumate, să adune un popor profund divizat.

CHARLES DE GAULLE

EscapadaDacă exceptăm nu-meroasele atentate ale OAS, din care Generalul a ieşit în-totdeauna neatins, episodul cel mai ro-cambolesc al Istoriei gaullismulul din anii '60 este cu siguranţă fuga la Baden-Ba-den, în toiul revoltei din mai-iunie 1968. Dacă ar fi să-i credem pe martorii epocii, nici Georges Pompidou, în acea vreme prim-mlnistru, nici Pierre Messmer, ministru al Armatei, nu ştiau unde plecase Generalul!

pleacă acum nu din ură faţă de stînga, ci pentru că previzibila divizare a ţării nu îi lăsa nici un loc ca lider.

De Gaulle pleacă deci în căutarea unităţii pierdute şi fondează Adunarea Poporului Francez, al cărei nume indică, în sens literal, care este obsesia gaullistă: formarea unui partid mare, al întregii naţiuni...

Fuga la Baden-Baden, în 1968, are loc din aceleaşi motive: dezaprobat de oamenii străzii, şeful statului pleacă împreună cu familia la Baden-Baden, la generalul Mas-su, care mărturiseşte tulburarea bătrînului lider: „Totul s-a dus, Massu, comuniştii au totul". Căci De Gaulle, contrar conservatorilor obişnuiţi, nu consideră orice mişca-re de rebeliune nelegitimă; nu a organizat el însuşi Rezistenţa în 1940, dispreţuind ordinele lui Petain? Generalul gîndeşte că exprimarea masivă a maselor, chiar ilegală, este o formă de reprezentare naţională. Aceasta explică panica sa din iunie 1968. A reuşit oare Massu, aşa cum spune, să-1 convingă pe De Gaulle că autoritatea sa era intactă? Am fi tentaţi să credem că da, după reacţia Generalului la întoarcerea sa la Paris: organizarea manifestării din Champs Elysees, care a regrupat un milion de partizani, este dovada acestei voinţe de verificare a autorităţii.

A treia plecare a fost definitivă : referendumul despre re-gionalizare dezminţindu-i autoritatea reformatoare prin vot, De Gaulle a părăsit preşedinţia, în ciuda realismului politic, şi s-a retras, fidel concepţiei sale despre conducător.

■ Moştenirea politică gaullistă

Un preşedinte ales pentru şapte ani, fără să se ţină seama de principiul alternanţei, a cărui putere executivă este întărită an de an şi care are libertatea totală a iniţiativei legislative, este într-adevăr un monarh. Mandatele sale definesc cu adevărat o domnie.

Faptul că De Gaulle a instituit, cu pompa specifică clasei din care făcea parte, un fel de autocontrol (plecarea în caz de eşec) nu schimbă nimic; ur-mările evoluţiei celei de a V-a Republici demonstrează, prin cei paisprezece ani de preşedinţie ai lui Franţois Mitter-rand, cît de bine este înscrisă în Constituţia din 1958 deriva monarhică: pierzînd cu socia-liştii de doua ori (în 1986 şi în 1993), Mitterrand nu a părăsit preşedinţia, refuzînd să considere eşecul partidului drept un eşec al şefului statului.

Astfel, pot fi evaluate diferenţele dintre concepţiile despre autoritate, care îi separa pe cei doi oameni politiei francezi, cei mai importanţi ai secolului.

Stalin, Roosevelt şi Churchillla conferinţa de la Teheran în noiembrie 1943

Foto:©DITE/ USIS, Paris.

104

Philippe Pétain şi Jean Moulin : lideri fără voie

Destinele acestor doi oameni, legaţi de istorie dar separaţi de judecata ei, au cel puţin un punct comun : nici unul, nici altul nu au cerut funcţiile pe care le-au ocupat de o parte şi de alta a frontierei care desparte ruşinea de onoare, călăul de victimă. Pétain şi Moulin au avut obligaţia morală de a-şi renega, cel puţin parţial, misiunea iniţială: învingătorul de la Verdun nu-i simpatiza pe germani; prefectul din Eure-et-Loir, format după disciplina şi raţiunea de stat, nu era dispus să accepte clandestinitatea rebelului căutat de propria sa poliţie.

Totuşi, deoarece trebuiau să înfrunte împrejurăriie, au procedat altfel decît gîn-deau, chiar dacă, pe de altă parte, convingerile lor puteau să le permită şi să le anticipeze faptele: conservator în mod firesc, profund ostil harababurii parlamentare şi luptei de clasă, bătrînul mareşal a putut să-şi reducă la tăcere mîn-dria naţională pentru a accepta idealurile anturajului său, favorabil acestei divine surprize (după cum spunea Charles Maurras) a victoriei naziste ce anunţa zile întunecate pentru bolşevism. Moulin, admirator al tezelor keynesiene şi al acţiunii lui Roosevelt, favorabil gestiunii sociale şi independenţei naţionale, aprobase Frontul popular, fără să adere la ansamblul tezelor socialiste. Totuşi, ca republican, nu a putut accepta concentrarea puterii în mîinile unui bărbat de optzeci şi patru de ani, ostil faţă de orice idee de progres. Atunci, datorită relaţiilor pe care şi le făcuse în cadrul funcţiilor sale oficiale, Jean Moulin a înfiinţat o mişcare de rezistenţă compusă aproape exclusiv din notabili şi intelectuali.

Jean Moulin a fost unul dintre acei lideri imposibili care nu au tribună şi nici microfoane, nu au mulţime căreia să-i vorbească, nu organizează mitinguri şi nu au avînturi oratorice, după modelul lui Jaurès sau Gambetta. Jean Moulin a fost un lider confirmat de succesul negocierilor bizantine, cînd nu mai exista nimic decît individualităţi dezorientate de înfrîngerea şi de ruşinea strîngerii mîinii de la Montoire, cînd bătrînul mareşal francez s-a dus să depună jurămîntîn faţa micului caporal devenit cancelar al Marelui Reich.

Lider anonim, lider necunoscut, Moulin a căutat la Londra sprijinul necesar unificării. Revenit în Franţa, trădat, torturat, a murit în linişte din cauza rănilor. Martir model al „armatei umbrelor", prefectul rebel lasă în urmă amintirea reconstituită, absentă din memoria poporului care l-a ignorat, a unui lider fără discurs şi fără trupe.

în faţa lui, bătrînul mareşal, murdărit din cauza capitulării în faţa nemţilor, este în felul lui un antilider, unul dintre acei lideri blestemaţi după ce au fost suportaţi, dacă nu chiar adulaţi. După aceea, s-a prefăcut că nu a ştiut nimic. Totuşi, discursurile sale rămîn şi o dată cu ele înţelegem extraordinara responsabilitate a acestui şef din altă epocă, care îşi foloseşte imaginea de luptător pentru a spune că războiul este pierdut. Lider al inerţiei, conducător al unui popor învins, Pétain, ca şi toţi colaboratorii nepedepsiţi, este responsabil pentru trenurile pline cu evrei plecînd spre Auschwitz şi pentru sîngele francezilor împuşcaţi pentru că nu au crezut în înfrîngere.

¡08

105

Lideri scriitori şi lideri luptători: refuz şi ignorare a faptului politic

Secolul XX a fost bogat în lideri de toate felurile, cu comportamente exemplare care au atras un mare număr de partizani.

Ceea ce este adevărat despre oamenii politici este adevărat şi despre o categorie particulară de lideri, mai marginali din cauza mijloacelor de afirmare a autorităţii şi obiectivelor pe care le avea activitatea ior. Niciodată ca în secolul XX generalii nu au avut de comandat atîţia oameni. Niciodată scriitorii nu au avut atî-ţia cititori. Au apărut, s-au întărit şi s-au dezvoltat profiluri odinioară şterse în ceea ce priveşte responsabilităţile istorice: Voltaire putuse să schiţeze portretul scriitorului angajat, căruia Hugo i-a dat o pană şi Zola un stil, dar puţini au fost atît de eficace prin efectul_produs de citirea operelor lor, ca Hemingway, Orwell, Camus şi mai ales Sartre. în ceea ce îi priveşte pe şefii armatelor, trebuie să constatăm popularitatea marilor generali tanchişti Patton, Rommel, Montgomery, Leclerc şi a marilor generali pucişti: Franco, Salan, Pinochet.

Că toţi aceşti scriitori sau luptători au fost urmaţi, nu este nici o îndoială; dar au fost lideri în sensul că au reprezentat ambiţii colective (revoluţia, victoria, patria)? Sau din contra, au fost produsul puţin durabil al circumstanţelor istorice, al dictatorilor vulgari interesaţi exclusiv de reuşita planurilor lor personale? Dezbaterea este deschisă. Ea pune problema „liderilor veniţi din afară", a acelor şefi care nu vroiau să fie oameni politici, dar care s-au lăsat seduşi, în ciuda viselor lor de neimplicare politică şi de neutralitate tehnică.

Cum să-i distingem? Patton şi Rommel au caracteristici opuse; primul este impulsiv, hotărît; al doilea, chibzuit pînă la suspiciune. Montgomery crede în steaua sa norocoasă, în timp ce Leclerc calculează totul. Toţi aceşti militari, trecuţi prin şcoala aspră a manualelor de strategie şi a luptelor de teren, au totuşi puncte comune: tancurile, curajul, gustul pentru riscul împărţit şi, mai apoi, un anumit interes întîrziat pentru politică.

Cînd Patton vrea să continue războiul pînă la cucerirea Moscovei, această obsesie a lui de a merge pînă la capăt înspăimîntă; totuşi, imediat după ce a fost concediat, va putea să verifice cu amărăciune că războiul, sub forma sa „rece", îl continuă pe acela pe care tocmai îl cîştigase. Rommel, depăşit de excentricităţile strategice ale lui Hitler, începe să comploteze împotriva lui. După ce este denunţat, se sinucide. Montgomery, ca şi Leclerc, nu era străin de gîndirea politică. Practicile oamenilor, în împrejurări atît de grele ca bătăliile de la El-Alamein sau debarcarea, puteau să-i facă să creadă că în conducerea cetăţenilor se puteau inspira din regulile vieţii militare. Au învăţat foarte repede că nu era cazul.

Cu siguranţă, aşa au gîndit şi acţionat generalii pucişti: Franco era sprijinit de o puternică mişcare antirepublicană; el Caudillo a fost, cel puţin în timpul războiului civil spaniol, un adevărat lider, ca şi generalul Salan care în timpul războiului Algeriei a însufleţit algerienii şi i-a făcut să creadă în posibilitatea unei Alge-rii franceze pentru totdeauna. Pinochet, dictator care s-a făcut de ruşine, avea

sprijinul tuturor claselor de mijloc şi nu ar fi putut conduce atît de mult dacă nu ar fi avut o susţinere socială masivă, populaţia care a votat prin plebiscit în favoarea politicii sale ultraliberale de dereglaj economic şi represiune politică.

în ceea ce-i priveşte pe intelectuali, caracterul angajat al operelor lor nu este nou în secolul XX decît în ceea ce priveşte militarii: au existat întotdeauna lideri gînditori, şi rari au fost cei care nu au fost soldaţi. Noutatea scriitorului angajat contemporan trebuie căutată în acelaşi loc ca şi cea a generalului de armată: în neîncrederea în politică, în renegarea ambiţiei personale. Or, cum să ai putere, sau puterea, fără să ocupi cu totul viaţa politică? Aceasta este principala contradicţie a celor cîţiva gînditori care au făcut politică în numele moralei, sau, deseori, au făcut politică în afara moralei.

Cazurile lui Sartre, Camus, Hemingway par clare din acest punct de vedere. Nu putem să negăm că dezvoltarea capacităţii de lectură, pe scară planetară, a făcut din simplii scriitori naţionali adevărate puteri mediatice adresîndu-se întregii specii umane, în ciuda refuzului şi a protestelor de nevinovăţie, după război Sartre este un lider intelectual mondial, ca şi Camus, şi charisma sa atinge sferele intelectuale de pe cele două, şi chiar trei continente. Degeaba se declară Sartre şi Camus „neutri" politic, ei admit că sînt implicaţi prin datoria de a se angaja, cel puţin pe plan moral. Respingînd de-a valma toate etichetele politice, Sartre, Hemingway sau Camus, după exemplul „generalilor tanchişti" care pretindeau că nu au alt scop decît victoria militară — redusă deci la aspectul tehnic al funcţiei lor de .comandanţi — „îşi limitează" cîmpul de implicare... la morala universală, a căror autoritate sînt pregătiţi să o asigure.

Si totuşi, în realitate, ca şi generalii apolitici care organizează puciuri sînge-roase, liderii scriitori se amestecă în realitatea politică, fără să evite nici complicitatea, nici problemele puterii, nici minciuna voluntară, pînă la cinism uneori. Putea fi evitată această situaţie? Fără îndoială că nu, în măsura în care angajamentul lor, prezentat ca moral şi nepolitic, nu putea să se transforme în autoritate decît acceptînd conotaţiile naturale ale noţiunii de conducere. Trebuie făcute o mulţime de compromisuri în lumea reală, în timp ce în lumea ideilor ele pot fi eliminate. Acest lucru face să crească numărul partizanilor.

lată de ce Sartre, cu un temperament însetat de libertate, păstrează sub tăcere ceea ce ştie despre taberele staliniste „pentru a nu-i aduce la disperare pe cei din Billancourt", adică pentru ca autoritatea să se menţină prin intermediul iluziei colective întreţinute conştient. Trebuie să le reproşăm intelectualilor propulsaţi de istorie în tribunele oamenilor politici că au fost cîteodată lipsiţi de perspicacitate? Cu siguranţă că nu, căci, în comparaţie cu greşelile lor, numărul conştiinţelor pe care le-au trezit e mai mare decît al celor pe care le-au distrus. Şi, de asemenea, pentru că poziţia izolată a liderului predispune la o ignorare a realităţilor pe care dorinţa de sistematizare a intelectualilor o agravează la fel ca gîndirea scrobită a generalilor. Şi unii şi alţii sînt, pur şi simplu, exponenţii unei forme „ruşinoase" de autoritate a unei iluzii împărtăşite asupra imoralităţii gestiunii problemelor umane, care îi face să refuze un statut pe care, de fapt, l-au obţinut.

106 211

Emiliano Zapata(1879-1919)Lider revoluţionar mexican

Ataturk (Mustafa Kemal)(1881-1938)Conducător revoluţionar turc, preşedinte din 1923 pînă la sfîrşitul vieţii

Simbolul revoluţiei mexicaneAcest lider ţăran, propulsat în fruntea mişcării de revoltă armată care a ieşit rapid victorioasă, nu dorea puterea politică, ci o simplă şi radicală împărţire a pămînturilor.

Ataturk, „tatăl turcilor"La jumătatea drumului între trecutul musulman şi laicitatea occidentală,

Mustafa Kemal a impus reformele care au pus bazele Turciei moderne.

AmintireConstituţia votată după zece ani de război civil, în 1917, nu cores-pundea deloc Idea-lurilor luptătorilor din Villa şi Zapata. După 1919,aintervenltopa-cificare sălbatică a sa-telor, şi la Mexlco s-au succedat preşedinţi reformatori care au or-ganizat o timidă îm-părţire a pămînturilor.

însă, în mentalitatea mexicană, amintirea liderului Zapata rămîne foarte vie. Revolta indienilor din Chiapas, care din 1994 zguduie sudul Mexicului, e condusă de o mişcare rebelă care se proclamă Armata zapatistă de eliberare.

învingător al invadatorilor francezi, Mexicul lui Juarez reuşise să ţină la respect puternicul vecin american. însă problemele interne ale unei ţări măcinate de inegalităţi strigătoare la cer nu au putut fi rezolvate sub dictatura lui Porfirio Diaz, nici în timpul scurtei preşedinţii a lui Fran-cisco Madero: reformele agrare promise de Juarez, amînate neîncetat de Diaz şi întîrziate de Madero, se impuneau totuşi : Mexicul, o ţară potenţial bogată cel puţin pe plan agricol, rămînea neproductiv din cauza acaparării pămînturilor, lăsate în paragină de proprietari aroganţi şi sîngeroşi. Descendenţii conquistadori-lor s-au făcut că nu aud revendicările numeroase ale ţăranilor indieni.

■ Revolta peonilorOrganizată în 1910 de Pancho Villa şi Emiliano Zapata, răscoala ţăranilor săraci s-a transformat repede în revoluţie socială. Popularitatea şefilor rebeli a crescut repede, datorită succeselor militare; mişcarea ţăranilor din Sud, declanşată de un ţăran indian analfabet, Emiliano Zapata,

s-a răspîndit ca o dîră de praf. Lider firesc al revoluţiei ţărăneşti, Zapata şi-a întărit puterea în regiunile eliberate datorită unei reforme agrare brutale şi imediate: pe fostele domenii, s-au instalat mii de ţărani săraci, organizînd cooperative; împărţirea egală a pămînturilor şi a bunurilor colective a înlocuit sistemul dinainte de 1910, fără să aştepte cucerirea oraşului Mexico de către armatele unite ale lui Villa şi Zapata, în 1914.

Puterea autorităţii lui Zapata venea cu siguranţă din asemănarea acestuia cu rebelii, în toate domeniile: indian (sau metis) ca majoritatea lor, analfabet, sărac, revoltat de nedreptăţi, impulsiv, curajos şi încăpăţînat ca toţi acei peo-ncs aserviţi în marile haciendas. Calităţile sale militare, simţul dreptăţii, dar şi severitatea faţă de inamici, au făcut să fie un şef adulat. Uniţi împotriva generalilor federalişti, şefii revoluţionari au fost totuşi incapabili să se înţeleagă după victorie. Decepţionat, Zapata s-a retras şi a fost asasinat în 1919 în timpul unei capcane întinse de cîţiva din foştii săi aliaţi.

Mustafa Kemal, ofiţer otoman strălucit, ia parte la conflictul din primul război mondial alături de Germania, căreia ţara lui îi este aliată.

■ Un şef rebelPrestigiul său militar datează din această perioadă: e unicul comandant turc de corp de armată care a repurtat victorii împotriva francezilor şi englezilor fără ajutorul aliaţilor germani.

Deoarece are o atitudine mai degrabă critică faţă de modul în care trupele turceşti sînt folosite de comandamentul german, este îndepărtat, însă popularitatea sa este deja mare: un an mai tîrziu, e re-chemat. Mustafa Kemal nu acceptă nici retragerea turcă din Orientul Apropriat în momentul armistiţiului din 1918 şi demisionează din armată.

Apoi, în 1919, din patriotism, refuză „protectoratul" celor ce au învins Turcia şi duce o campanie naţională împotriva nimicirii ţării. Găseşte la foştii luptători, dar şi în clasele de mijloc, sprijinul solid care îi permite în aprilie 1920 să proclame reprezentativă adunarea naţională convocată de el la Ankara.

Războiul de independenţă începe imediat, căci sultanul aflat oficial la putere în Istambul a obţinut ajutorul militar al Aliaţilor, care au favorizat în ascuns mişcarea de revoltă a grecilor din Turcia. Kemal organizează o armată.

Deoarece promite o putere populară şi independenţă, obţine imediat sprijinul naţiunii, care se uneşte împotriva occidentalilor şi a grecilor, duşmanii dintotdeauna...

Războiul se întoarce repede în avantajul armatelor naţionaliste ale lui Mustafa Kemal, datorită competentei sale şi entuziasmului patriotic al luptătorilor, în octombrie 1921, după înfrîngerea grecilor, Aliaţii recunosc guvernul naţionalist turc, care luna următoare proclamă republica, detromndu-1 pe sultan.

■ Un preşedinte popularFondator al partidului Republican al Poporului, Mustafa Kemal este ales preşedinte al Republicii Turce în mod triumfal. Datorită imensei sale popularităţi, impune o dictatură luminată, destinată să impună efectiv laicizarea şi modernizarea tării.

Eliberatorul fe-meilorPentru a slăbi simţitor puterea feţelor bi-sericeşti, aliate din-totdeauna sultanilor, Ataturk a pus bazele şcolii laice şi a suprimat obligaţia femeilor de a purta văl, a înlocuit alfabetul arab cu cel latin. După abolirea poligamiei şi acordarea dreptului de vot, Ataturk a devenit liderul mişcării de eliberare a femeilor turce.

107 213

Gandhi (Mohandas Karamchand)(1869-1948)Conducător revoluţionar pacifist indian

Susţinătorul non-violenţei şi martirul intoleranţeiGandhi a fost înainte de toate un spiritualist, la fel de hotărît în credinţa ca şi în concepţiile sociale şi politice.

Jawaharlal Nehru(1889-1964)

Om de stat indian, prim-ministru din 1947 pînă la sfîrşitul vieţii

Fondatorul Uniunii indieneTovarăşul şi succesorul desemnat al lui Gandhi, Nehru a dat ţării sale un renume internaţional, fără să-i întărească definitiv unitatea.

Eşec ?Cu mai mult de 600 de milioane de locuitori, India Iul Gandhi era unul din statele cele mai populate din lume, în momentul în care şi-a obţinut in-dependenţa. Proble-mele pe care puterea colonială nu a încercat să le rezolve au fost deci moştenite de tînăra administraţie Independentă care era ea însăşi mult prea divizată pentru a fi^ eficace Imediat.

în ciuda aparentei unanimităţi care se constituise în jurul lui Mahatma, dificultăţile nu au întîrzlat să apară şi să devină insur-montabile...

De la o vîrstă fragedă, tînărul Gandhi, născut în burghezia înstărită, arată o inteligenţă ascuţită şi pasiune pentru problemele filozofice şi religioase. Datorită studiilor de drept, terminate în AngUa, devine avocat.

Viitorul lider al milioanelor de partizani ai independenţei indiene pleacă în Africa de Sud.

Convingerile sale se dezvoltă în două direcţii: mai întîi meditaţia în vederea căutării unui ideal moral, apoi lupta concretă împotriva nedreptăţilor rasiale şi sociale ale căror daune le vede în fiecare zi. Ansamblul se constituie într-un sistem făcut din precepte economice (preferinţa pentru artizanat, în defavoarea industriei, de exemplu) şi politice: dreptul la independenţă, înlăturarea puterilor coloniale din toate ţările sărace. în acelaşi timp, Gandhi propovă-duieşte non-violenţa şi se loveşte de interpretarea discriminatorie a sistemelor castelor din hinduismul oficial.

în 1916, la întoarcerea în India, se opune în mod paşnic puterii britanice. în 1919, o serie de masacre ale manifestanţilor pacifişti îi permit să

popularizeze programul inde-pendenţei politice. întemniţările sale şi încăpăţînarea lipsită de violenţă fac din el simbolul rezistenţei anticolo-niale.

încet-încet, britanicii, mai ales în timpul celui de-al doilea război mondial, încep negocieri cu Gandhi, care profită de ele pentru a cere plecarea occidentalilor.

■ „Părăsiţi India"Această declaraţie din 1942 sfîrşeşte prin a cristaliza rezistenţa în jurul lui: considerat un fel de sfînt (mahatma, „suflet mare") şi un conducător politic, Gandhi obţine retragerea britanică şi independenţa Indiei în 1947.

însă certurile religioase între musulmani şi hinduşi se transformă repede într-un sîngeros război civil, a cărui consecinţă este „împărţirea" fostei colonii.

Contestat de extremiştii hinduşi, Gandhi îşi continuă totuşi cruciada de toleranţă. Este ucis de un fanatic pe 30 ianuarie 1948. Incinerarea sa publică a provocat manifestări extraordinare de doliu popular.

Nehru s-a născut intr-o familie aristocratică din Caşmir. La o vîrstă fragedă, urmează lupta tatălui sau, reputat avocat independent. După studii strălucite în Marea Britanie, tînărul Nehru ia conducerea aripii stingi a partidului Congresului, opunîndu-se lui Gandhi în numeroase probleme. Mult mai pragmatic şi mai radical decît Mahatma, Nehru propavăduieste acţiunea împotriva englezilor. întemniţat de cinci ori, petrece aproape zece ani în închisoa-re, dar apără totuşi ideea alianţei cu ocupantul în cazul invaziei japoneze a Indiei în timpul celui de-al doilea răz-boi mondial. Gandhi, în schimb, este adeptul unei neutralităţi totale. Nehru nu acceptă tendinţele strict pacifiste şi filozofia spiritualistă a conducătorului mai vîrstnic, dar îl respectă.

■ Salvarea Uniuniiîn urma eşecului tentativei lui Gandhi de a reconcilia comunităţile hinduiste şi musulmane, India se scindează în 1947, în doua state distincte, Uniunea indiană şi Pakistanul. Nimeni nu poate opri explozia urii rasiale care cuprinde cele

două ţări. Masacrele, deplasările populaţiei şi incidentele de frontieră se multiplică. Gandhi însuşi este asasinat de un fanatic în 1948.

Totul se bazează pe Nehru care reuşeşte să trateze cu musulmanii şi să se împace cu maharajahii, pe care îi convinge să adere la noua Constituţie. Timp de 15 ani, va integra în Uniunea indiană — cu răbdare, principat după principat —, mulţi aristocraţi, ahtiaţi după privilegiile lor. Folosind rînd pe rînd promisiunea şi ameninţarea, lansează India pe calea industrializării.

■ Mişcarea de nealiniere

Cu desăvârşire progresist, Nehru evită totuşi să cadă în sfera de influenţă sovietică. Pentru a scăpa de politica blocurilor şi de războiul rece, lansează, împreună cu preşe-dintele indonezian Sukarno, mişcarea de nealiniere, care va mobiliza multe ţări din lumea a treia timp de douăzeci de ani. Şef al conferinţei de la Bandung, în 1955, Nehru devine unul dintre purtătorii de cuvînt ai neutralismului com-batant.

BlestemNehru este singurul conducător al Indiei care nu a fost asasinat. Fiica sa Indlra Gandhi şl nepotul său Rajiv Gandhi au murit amîndoi în cadrul unor atentate teroriste, în 1984 şl 1990.

OmonimieFiica panditului Nehru, Indira, purta numele Gandhi doar pentru că era văduva unui omonim al lui Mahatma, Feroze Gandhi.

108 215

OrganizatorOperele complete ale Iul Mao Zedong, edi-tate în timpul Revoluţiei culturale pentru a pune în evidenţă ori-ginalitatea teoretică a preşedintelui Mao, formează mai multe volume groase.

Dacă le examinăm cu atenţie, ne dăm seama că esenţialul e constituit din directive şi intervenţii menite să ajute cadrele comuniste locale să organizeze mal bine războiul, producţia agricolă, transportul mărfurilor etc.

Cele două texte teoretice mal impor-tante ale Iul Mao au abia cîteva zeci de pagini (Despre con-tradicţie şi Despre practică).

Istoria personală a lui Mao Zedong se confundă cu cea a influenţei autorităţii sale asupra revoluţiei chineze: dacă luăm în considerare anii în care a condus imensele regiuni eliberate, cu mult înainte de cucerirea Pekinului, în 1949, Mao a fost la putere în China din 1927 pînă în 1976.

Considerat la început că deviază de la leninismul ortodox, Mao a fost „Marele Cîrmaci", pentru şapte sute de milioane de chinezi. La un sfert de secol după moartea sa, bilanţul este contestat, inclusiv în China. Totuşi, puterea de fascinaţie a lui Mao atît asupra poporului chinez în luptă, cît şi asupra mişcărilor studenţilor occidentali sau asupra grupurilor de gherilă din lumea a treia, continuă să uimească şi să contrazică analiza obiectivă, într-atît a fost de importantă şi de durabilă.

■ „Ochiul ţăranului vede bine"

Prima mare ruptură a lui Mao cu marxismul oficial datează din 1927: în acest moment, el a înţeles definitiv că revoluţia chineză nu putea fi împlinită doar de trei milioa-

ne de muncitori, cînd ţara număra mai mult de cinci sute de milioane de ţărani. Eşecul dureros al comuniştilor ortodocşi, masacraţi în oraşe, este compensat strălucit de succesele sale personale în sate. Aici, ştie să cristalizeze vechile tradiţii de jacquerie ale ţăranilor chinezi învăţîn-du-i să-şi consolideze victoria : reformă agrară, administraţie locală condusă de comitete comparabile sovietelor din Rusia, organizarea autodefensivă a „zonelor eliberate". Teoria „bazelor roşii" dezminte conceptul leninist al insurecţiei urbane. Totuşi, comunismul funcţio-nează destul de bine în China unde, în ciuda neplăcerilor războiului cu armata Gomin-danului, Mao reuşeşte să răs-pîndească în ţară, încet-încet, regiuni care scapă de sub controlul guvernului central.

■ „Puterea este în vîrful puştii"

Mao suferă cîteva eşecuri, legate de greşelile strategice ale conducerii partidului comunist chinez, care continuă să se supună directivelor lui Sta-lin. Insă după Lungul Marş

epopeea colectivă a 40 de mii de comunişti scăpaţi teferi din mîinile trapelor guvernamentale, prin păduri şi munţi, străbătînd mii de kilometri, prestigiul său devine imens. Mao organizează, în noua bază roşie din interiorul ţării, ceea ce el numeşte „războiul prelungit" sau „războiul de partizani". Cu o conducere unită în jurul tezelor sale non-conformiste, reuşeşte să elibereze progresiv, printr-un fel de confiscare a teritoriului gu-vernamental, o mare parte a satelor chineze. Agresiunea japoneză împotriva ţării îi permite să apară ca singurul lider cu adevărat eficace în termeni de apărare naţională, din 1937.

Pentru ţăranii chinezi, este un eliberator, în toate sensurile cuvîntului: abolirea iobăgi-ei şi a datoriilor, ehminarea nobililor de ţară, executarea seniorilor, victoria împotriva japonezilor, care acţionează cu cruzime în teritoriile ocupate din Manciuria.

După Hiroshima, Mao şi tabăra naţionalistă a Kuomin-tangului rămîn singuri, faţă în faţă: conducătorul comunist, împotriva părerii lui Stalin, refuză să depună armele şi să cedeze „bazele roşii". Războiul se reia în 1946. Mao este de acum înainte un lider comunist disident, dar victoria sa din 1949 îl reconciliază cu autorităţile sovietice. întreaga China intră în comunism.

■ „Important este omul, nu materialul"

Apare imediat o problemă: poporal chinez s-a adunat în

jurul lui Mao Zedong, adică în jurul unei viziuni chineze a comunismului. Or, experţii sovietici, omniprezenţi în ţară în numele cooperării, au o idee foarte diferită despre construcţia socialismului.

în 1960, Mao rupe legăturile cu marele frate rus şi revine la calea chineză. întrucît partidul a fost invadat de birocraţia experţilor, întrucît industria şi agricultura nu se mai potrivesc decît cu tehnologia modernă, Mao lansează o revoluţie în revoluţie; instigaţi de el, studenţii revoluţionari („gărzile roşii"), atacă cadrele „revizioniste", le de-posedează de posturile şi de privilegiile lor. De acum înainte ideologia va fi mai presus de competenţă; Mao afirmă primatul omului asupra tehnicii şi conduce China spre o economie austeră dar egalitară, mai mult agricolă decît in-dustrială. Reluînd cuvîntul de ordine „să contăm pe propriile forţe", însufleţeşte ţara în lupta colectivă pentru bunăstare şi readuce la ordinea zilei frazeologia revoluţiona-ră cea mai radicală. Prietenul său, Lin Piao, concepe un manual al militantului compus din citate ale lui Mao, clasate pe teme. Această Cărticică roşie, difuzată în lume în mai mult de două miliarde de exemplare, este pe măsura ex-traordinarei autorităţi morale pe care Mao o are de acum înainte asupra gîndirii revoluţionare. La moartea sa, la zece ani după Revoluţia culturală, nimeni nu îndrăzneşte oficial să-i contesteze bilanţul. Nu este cazul nici astăzi...

DialecticăFascinaţia exercitată de teoreticianul Mao asupra anumitor mar-xişti occidentali ţine de concepţia sa, foarte orientală, asupra dialecticii.

Această autoritate teoretică s-a construit pe o simplă montare a teoriilor lui Hegel şi Marx: astfel, Mao insistă mai mult asupra „unităţii contrariilor" în procesul dialectic. Mai mult, distinge elementul principal al contradicţiei şi contradicţiile se-cundare.

Deşi neînsemnatăîn aparenţă, aceastădezbatere a avut con-secinţe foarte grave,deoarece ortodocşiide la Moscova l-auconsiderat pe Maodisident imediat dupăce acest text a apâ-rut.în 1937.__________

Mao Zedong(1893-1976)Conducător revoluţionar chinez aflat la putere din 1927 pînă la sfîrşitul vieţii

„Marele cîrmaci", recordmen istoric al autorităţiiNimeni în istorie nu a fost urmat de atît de mulţi oameni. Aportul său teoretic la marxism, pe care el îl socotea modest, a revoluţionat totuşi însăşi revoluţia.

21(i 21 7

Ho Si Min(1890-1969)Conducător revoluţionar vietnamez

„Unchiul Ho": învingătorul Franţei şi al AmericiiHo Şi Min, teoretician şi om de acţiune, a încarnat vreme de treizeci de ani lupta anticolonialâ.

Gamal Abdel Nasser(1918-1970)Om politic egiptean, aflat la putere din 1956 pînă la sfîrşltul vieţii

„Rasi"-ul: o călăuză laică pentru musulmaniCăutînd o cale de mijloc între capitalism şi socialism, încercînd să facă o sinteză dificilă între patriotism, lumea a treia şi islam, a obţinut unanimitatea maselor populare egiptene.

GiapAdevărat geniu militar, legenda sa fiind asociată celei a Iul Ho Şi Min, Vo Hguyen Giap a fost gogoriţa strategilor occidentali timp de treizeci de ani. A ştiut să asocieze tehnicile tradiţionale vietnameze (tuneluri, fortificaţii, atacuri de noapte, absenţa unui front clar) şl doctrina maoistă a războiului prelungit.

Caracterizat de un empirism şi de o fle-xibilitate doctrinală, Giap era capabil să se adapteze tuturor terenurilor de luptă. Datorită discreţiei sale politice, a devenit eminenţa cenuşie a lui Ho Şi Min, cel cu care împarte în ochii poporului paternitatea victoriei împotriva occidentalilor.

Revoluţionarul profesionist

Nguyen Sinh Cung, ajuns la Paris în 1917, îşi părăseşte meseria din marina comercială pentru a se consacra activităţilor subversive.

Timp de cîţiva ani, după ce a luat partea sovieticilor care i-au promis ajutorul, va străbate Asia ca agent de legătură al Kominternului. Vrea să fie numit Nguyen Ai Quoc, ceea ce înseamnă „patriotul". Este văzut în China, în timpul zilelor întunecate de la începutul războiului civil la Tonkin, în Hong Kong, unde scapă de o extrădare în Franţa, care 1-a condamnat la moarte în con-tumacie pentru organizarea de mişcări subversive.

Popularitatea posterioară a bătrînului revoluţionar ţine de precocitatea angajării sale şi de durata acţiunii sale politice.

■ Comandantul în război

După douăzeci de ani de activităţi subversive internaţionale, Ho Şi Min se hotărăşte să declanşeze lupta înarmată în ţara de origine, Vietnamul.

în timpul celui de-al doilea război mondial, pregăteşte

îndelung mişcarea ţărănească şi muncitoare în urma căreia va deveni stăpîn al Hanoiului în 1945.

Deoarece negocierile cu francezii au eşuat, reintră în gherilă, chemîndu-şi poporul la rezistenţă armată „prin toate mijloacele". Ajutorul cu armament chinez şi sovietic, adăugat la moralul de oţel al trupelor sale, duce la înfrângerea franceză de la Dien Phu, în 1954. Partea de nord a ţării devine atunci comunistă.

Dorind să elibereze în întregime Vietnamul, Ho Şi Min ajută organizaţiile de rezistenţă din Sud în lupta împotriva dictatorilor proameri-cani care guvernează atunci la Saigon.

Lider necontestat al tuturor nemulţumiţilor, Ho organizează o gherilă devastatoare în ciuda bombardamentelor americane din Nord, a cărui populaţie, departe de a se desolidariza de conducătorul ei, i se alătura în război.

Mort în 1969, deja învingător moral al celei mai mari puteri mondiale, Ho Şi Min a pus la cale cu tenacitate capcana în care America a căzut după Franţa: războiul popular.

Gamal Abdel Nasser, tînăr ofiţer, adept al teoriilor naţionalismului progresist arab, 1-a alungat pe regele Farouk şi a proclamat repubh'ca în Egipt. Spiritul combatant şi ardoarea discursurilor sale arătau că încă de la început Nasser avea să caute întotdeauna, prin lupte externe, soluţii la problemele interne ale ţării pentru a obţine mai repede unitatea naţională.

■ Inamicul occidentalEgiptul, tînără repubHcă eliberată de sub tutela engleză, rămânea din punct de vedere economic dependent de puterile occidentale, care controlau trecerea strategică din canalul Suez. înţelegând că stăpînirea acestei artere ar aduce ţării sale în dezvoltare venituri substanţiale, Nasser a devenit unicul beneficiar al avantajelor oferite de canalul Suez, în iulie 1956.

Or, pe aici tranzita în acea perioadă totalitatea traficului maritim între Europa, Asia şi Pacific. Reacţia Marii Britanii şi a Franţei a fost imediată: slujindu-se parţial de infra-structura militară israeliană şi de experienţa acestei ţări mici

în lupta împotriva ţărilor arabe, forţele anglo-franceze au atacat şi au înfrînt rapid pe fe-lahii puţin antrenaţi ai lui Nasser. Statele Unite, prea puţin doritoare să vadă din nou ţările europene acţionînd ca nişte mari puteri, le-au silit să se retragă (noiembrie, 1956).

în ciuda înfrângerii sale militare, renumele poUtic al lui Nasser creştea în urma acestei încercări.

■ Inamicul israelianOrientîndu-şi propaganda împotriva statului Israel şi slujindu-se de pretextul refugiaţilor palestinieni, Nasser a dezvoltat o tematică antiimperialista şi antisionistă care a făcut din el eroul lumii arabe.

în 1967, datorită armamentului furnizat de „marele frate" sovietic, Nasser a blocat golful Akaba, în scopul de a asfixia Israelul, şi a adus trupe în zonă. Atacul preventiv condus de Israel în cursul acestui război de şase zile a surprins toate ţările arabe pe care Nasser le an-trenase în această acţiune. în ciuda dezastrului militar, a pregătit o revanşă, care nu va veni decît în 1973, datorită succesorului sau Anouar-el-Sadat.

NealiniereMişcarea de nealiniere a fost fără îndoială cea mal mare găselniţă a diplomaţiei sovietice în timpul războiului rece: Nasser, Nehru, Sukarno, Castra apoi mai tîrziu Bu-medlen şi Gaddafl au fost susţinuţi puternic de Uniunea Sovietică, ţară care îi manipula pe aceşti aliaţi oficioşi în cadrul ONU.

Faimosul baraj de la Assuan pe Nil, o vreme cel mai mare din lume, a fost construit de sovietici în chip de vitrină tehnologică pentru a convinge alte ţări din lumea a treia să accepte cooperarea cu Rusia.

110 219

Patrice Lumumba(1925-1961)Conducător revoluţionar congolez

Un martir al independenţei din AfricaDiscipol al lui Nkrumah, un autodidact neînsemnat, Lumumba şi-a construit reputaţia pe intransigenţă. Şi-a făcut atît de mulţi duşmani încît dispariţia sa tragică a liniştit pe toată lumea.

Juan Domingo Peron(1895-1974)

Om de stat argentinian, preşedinte din 1946 în 1955 şi din 1973 în 1974

Inventatorul „justiţiarismului"Militar autodidact, simpatizant fascist şi mare manipulator al mulţimilor, Juan

Peron a dat o formă originală populismului.

LucrăriPatrice Lumumbaşl-a început cariera de tî-năr contabil printr-o deturnare de fonduri destinată să-i finanţeze activităţile sindicale şi patriotice.

Condamnat la în-chisoare, a profitat pentru a scrie o mică lucrare unde vedem formîndu-se concepţia care va face din el un lider al independentei congoleze: Congo este o ţară a viitorului'' (1956).

Modest funcţionar de poştă într-o ţară colonizată de belgieni, tînărul Lumumba este convins că are o misiune istorică de îndeplinit: urmaş al unui conducător care luptase împotriva colonizării de către albi, pasionat cititor al operelor lui Marx, îi admira pe toţi marii lideri ai decolonizării Africii negre.

■ Patriotism şi socialism

In toate discursurile lui Lumumba transpare admiraţia sa pentru Nkrumah, conducător al mişcării de independentă ghaneene, pentru Kenyatta, liderul kenian, pentru tanza-nianul Nyerere şi pentru toţi patrioţii din Africa francófona : Senghor, Houphouët-Boigny, Sékou Touré.

Ideea panafricană construită pe încercarea adaptării teoriilor socialiste şi a luptei împotriva exploatării coloniale este cea mai importantă din gîndirea lui Patrice Lumumba. Fără a fi un adevărat teoretician, este un excelent orator şi un om de acţiune hotărît care, în destul de puţin timp, cristalizează în jurul său, în cadrul MNC (Mişcarea naţio-

nală congoleză), în 1958, toate grupările de stînga.

închis de mai multe ori de autorităţile coloniale, Lumumba grupează în jurul sau o puternică mişcare de protest. Legăturile cu Moscova, prin intermediul comuniştilor locali, îi radicalizează poziţia.

■ Un lider incomodîn iunie 1960, datorită faptului că a negociat independenţa timp de mai multe luni, ajunge în fruntea guvernului preşedintelui Kasavubu. însă tulburările etnice, masacrele colonilor belgieni şi secesiunea katangheză dau naştere unor tensiuni puternice în echipa conducătoare. Lu-mumba cheamă poporul şi nu ezită să ţină un discurs extrem de violent în faţa regelui Bau-douin al Belgiei. Partizanii lui Lumumba, care în mare parte vin din asociaţiile militante şi din grupurile de luptă din ţară, aplică pe teren teoriile dure ale acestuia.

Destituit de Kasavubu, urmărit de trupele generalului Mobutu, Lumumba intră în clandestinitate. Trădat cîteva lu i mai tîrziu, moare torturat în ianuarie 1961.

Charisma lui Juan Peron a fost recunoscută mai tîrziu: tînăr ofiţer, a trebuit să aştepte din 1930, al doilea război mondial pentru a găsi ocazia de a veni în faţa scenei. între 1939 şi 1941 a urmărit operaţiunile militare italiene ca trimis oficial şi a putut să-şi aprofundeze angajarea în cauza fascistă.

Totuşi, colonelul naţionalist dezaprobă aventura războinică a lui Mussolini şi Hitler. După modelul generalului Franco, a preconizat neutralitatea pentru a-şi păstra şansele în Argentina de după război.

După ce a revenit în ţară, a urcat rapid treptele pînă la preşedinţie (26 februarie 1946) inspirîndu-se din tehnicile de conducere a mulţimilor pe care le observase în Italia.

■ ,Justiţiarismul"Această nouă doctrină, care dezaprobă liberalismul şi socialismul şi al cărei nume se inspira dintr-o idee extrasă din gîndirea lui Proudhon, este un amestec savant de concepţii, la origine contradictorii totuşi. Dirijism economic şi redistri-buţie socială (creşterea salariilor, crearea de asigurări sociale şi pensii), dar şi controlul strict asupra sindicatelor muncito-

reşti. Sprijin pentru ţărani, dar şi urbanizare excesivă. Democraţie directă (drept de vot pentru femei) şi mitinguri grandioase, dar şi preponderenţa puterii personale. Naţionalism virulent, dar şi deschi-dere către investiţiile străine, mai ales americane.

■ Madona „celor fără cămăşi"

Originalitatea cea mai frapantă a puterii lui Peron a fost folosirea permanentă a farmecului metresei sale Eva Duarte, numită „Evita", „la madona de los decamisados". Fostă prezentatoare la radio şi actriţă, folosindu-se de frumuseţea şi elocvenţa sa, Evita era capabilă să înflăcăreze mulţimile ca şi pe amantul ei, cu care s-a căsătorit după ce 1-a adus la putere în 1945, ca urmare a unei mobilizări po-pulare fără precedent.

Departe de a trăi în umbra lui Peron, a ocupat o funcţie neoficială dar hotărîtoare în perioada propagandei justiţia-riste şi pînă la sfîrşitul vieţii, în 1952. Bulversaţi de dispariţia Evitei, „cei fără cămăşi" s-au îndepărtat treptat de Peron care a fost alungat de la putere în 1955.

Repetiţie ratatăExilat la Madrid, Peron şi-a pregătit în-toarcerea şl a reuşit să găsească o înlo-cuitoare credibilă a Evitei în persoana celei de a treia soţii, Măria Estela, numită Isabel Martînez („Isa-belita"). Chemat în ţară, ales preşedinte în 1973, Peron a lăsat, după moartea Isabelitei, care devine vicepreşedinta ţării, conducerea Ar-gentinei.

însă „justiţiarismul" nu putea să mal răs-pundă Imperativelor crizei economice şi politice pe care o tra-versa ţara. în ciuda ta-lentului de oratoare, Isabelita a fost înde-părtată printr-o lovitură militară de stat, în 1976.

111 221

Fidel Castro(născut în 1927)Conducător revoluţionar cubanez, la putere din 1959

Ernesto „Che" Guevara(1928-1967)Conducător revoluţionar cubanez, născut în Argentina

„Lider maximo", de la vis la realitateDevenită un cimitir al iluziilor pierdute, experienţa cubaneză a servit totuşi de model alternativ comunismului autoritar pentru mii de militanţi din întreaga lume.

Simbol şi martir al purităţii revoluţionareUcis în Bolivia în cursul unei ciocniri armate, Guevara a fost foarte puţin în

contact cu realităţile puterii în Cuba. Imaginea sa rămîne deci scutită de orice

compromis.

BlocadăConfiscarea bunurilor americane, naţionali-zarea fără compen-saţie, începînd din 1960, a companiilor americane şi închide-rea cazinourilor, în acelaşi timp cu o re-formă agrară foarte radicală constituiau pentru Interesele yan-keilor în Insulă o spo-liere costisitoare. Gru-purile de presiune cele mai afectate au obţinut atunci de la ad-ministraţia federală o politică de pedepsire, blocada.

Aceasta, care du-rează peste treizeci de ani, a epuizat ca-pacităţile micii ţări angajate pe calea dezvoltării.

O bună parte a eşecurilor economice şi derivei politice ale puterii castriste sînt legate de această blocadă. Ce ţară ar fi rezistat unei atari asfi-xil timp de atîţiaani?

Astăzi nu încape nici o îndoială că regimul cubanez este o dictatură personală, familială şi birocratică în acelaşi timp; Fidel Castro, fratele său Raoul şi toţi conducătorii politici, precum şi marii factori de decizie ai maşinii economice a ţării au acaparat toate pîrghii-le, în vreme ce viaţa cotidiană a cubanezilor se organizează în jurul penuriei şi a mascaradei politice.

Totuşi, Castro a fost o imensă speranţă pentru poporul său, iar autoritatea sa a depăşit cu mult cadrul marii insule. A fost vreme îndelungată simbolul unei experienţe socialiste şi antiimperiabste originale, care părea că doreşte să se apere de derivele dictatoriale ale revoluţiilor rusă şi chineză.

Radicalismul socialismului său agrar, empirismul formelor de conducere politică, puritatea afişată a conducătorului şi sprijinul acordat revoluţionarilor din lumea întreagă au concentrat asupra lui Fidel Castro şi „Che" Gue-vara un capitol de simpatie de-a dreptul extraordinar atît în Cuba, cît şi în străinătate, în cercurile progresiste.

■ Socialismul tropical

Propaganda antiamericană, cu atît mai violentă cu cît sprijinul poporului cubanez liderului său a fost nedezminţit timp de două decenii cel puţin, a prezentat luptătorii de gherilă ai lui Castro şi „Che" Guevara ca pe nişte agitatori sîngeroşi şi dictatori stalinişti.

Realitatea castrismului era trăită în chip diferit de cubanezi: mîndrie naţională regăsită, forme de viaţă politică mai curînd antiautoritare, şi chiar aproape bonomă, control permanent al conducătorilor locali prin adunări populare, socialism voios, niţel dezordonat, şi totuşi hotărît şi mîndru de a ţine piept marelui vecin american.

Experienţa cubaneză a fost asumată şi popularizată în afara ţării de Castro, conducător expresiv, care a reuşit să aducă compatrioţilor săi cel mai bun nivel de educaţie şi de sănătate din toată America Latină, cît şi cea mai bună acoperire ali-mentară, eradicînd totodată formele obişnuite ale sărăciei, din care Cuba îşi făcuse, pe timpul lui Batista, o specialitate : prostituţia şi delincventa.

Aportul conceptual al lui Guevara la castrism este considerabil. Revoluţionarul argentinian este, într-adevăr, omul care 1-a convins pe Fidel Castro să pună mai curînd ac-centul pe gherila rurală decît pe atacuri în centrele urbane. Urmînd exemplul războaielor de eliberare din Asia, Guevara dezvoltase pentru America Latină teoria „focarului insurecţional".

Eşecurile numeroase ale lui Fidel Castro ca conducător al luptelor studenţeşti, apoi ca adept al acţiunii directe urbane punea în evidenţă caracterul depăşit al liniilor leniniste sau troţkiste care privilegiau rolul conducător al clasei muncitoare.

După Guevara, trebuia de început de la sate, ebberînd cu arma, treptat, regiuni întregi şi aplicând imediat, cu titlu de exemplu pentru restul ţării, reformele agrare şi structurile politice de decizie ale viitorului stat revoluţionar. Influenţa teoriilor lui Mao Zedong asupra „zonelor eliberate" şi „rolul decisiv al maselor ţărăneşti" este aici evidentă.

Primul grup înarmat a cunoscut succese în Sierra Maestra. Castro şi Guevara instalaseră aici un „focar" care, graţie asentimentului, apoi participării masive a ţăranilor, s-a lărgit, încet-încet, din victorie în victorie, pînă la cucerirea Havanei, la 1 ianuarie 1959. Fidel Castro a luat puterea. Lui Guevara i s-au încredinţat diverse ministere, apoi un rol de reprezentare diplomatică.

Considerat de cubanezi drept unul din partizanii majori ai revoluţiei lor, „Che" se bucura de o extraordinară popularitate, întemeiată pe o reputaţie de simplitate, de inteligenţă şi de onestitate.

Visînd să extindă revoluţia la întreaga Americă Latină, în dezacord cu Castro asupra gestiunii autoritare, a luat iarăşi calea machiului. A constituit un „focar" în Bolivia în 1966 şi a început acţiuni armate. Rănit şi capturat la 8 octombrie 1967 de armata bobviană — datorită sprijinului CIA —, „Che" a fost ucis a doua zi. Ca-davrul său a fost expus preţ de o zi pe piaţa din satul Higueras, în chip de dovadă.

CultProbabil în dezacord cu Castro asupra chestiunii dependenţei revoluţiei cubaneze faţă de Uniunea Sovietică, „Che" nu a rupt niciodată oficial cu prietenul său, care a răsuflat uşurat, desigur, o dată cu plecarea sa. Mort în împrejurări eroice, Guevara a fost obiectul unui cult extraordinar, organizat de Castro însuşi, care a profitat politic de cvasisanc-tificarea camaradului său în rîndurlle maselor populare cubaneze.

Teoretician al gherilei ■ Practician al gherilei

112

John F. Kennedy(1917-1963)Om politic american, preşedinte al Statelor Unite din 1960 pînă la sfîrşitul vieţii

Mai mult decît o legendă: un model şi un mitAmericanii aleseseră preşedinte un erou de cinema care avea toate calităţile: tinereţe, farmec, bogăţie, curaj, inteligenţă. Moartea sa a făcut din el un martir.

Datorită capacităţii sale de seducţie, tînărul Kennedy avusese probleme serioase de familie: aventurile sale cu starlete de la Hollywood au displăcut tatălui său care 1-a silit să se angajeze în marină. Dar fiul mibardarului a acţionat ca un erou în timpul con-flictului mondial, salvînd singur de la înec pe mai mulţi dintre marinari, după ce fregata sa a fost scufundată de japonezi. Legenda eroului răz-boiului din Pacific a prins viaţă, definind primul element al edificiului seducţiei construit c.u răbdare de viitorul candidat la Casa Albă.

■ My fair ladyCăsătoria cu tînăra moştenitoare frumoasă ca un top-mo-del a completat tabloul idilic al eroului modern: bărbatul căruia îi reuşeşte totul a impus în fapte imaginea americanului dinamic, dînd o faţă umană mitului american al reuşitei prin voinţă. Formînd cu Jacqueline Bouvier un cuplu ca în filme şi oferind imaginea unei familii fericite, copleşite de copii frumoşi şi o bună înţelegere, John Kennedy a devenit, încă din timpul vieţii,

un model de atins sau cel puţin de imitat.

■ Ghici cine vine la cină?

Ales la treizeci şi cinci de ani, senator de Massachusetts în 1952, Kennedy, de origine irlandeză şi catolic, uimeşte prin nonconformismul său. Incarnează imaginea politicianului dinamic, apropiat poporului, şi impune stilul „american de mijloc" în partidul democrat. El, mibardarul, in-telectualul autor al cîtorva cărţi de succes, eroul războiului, soţul răsfăţat, bărbatul excepţional din toate punctele de vedere, refuză să-şi cultive formele superiorităţii: e văzut în ţinută sport jucîndu-se cu copiii, la pescuit, la cîrma micului său velier.

însă America este în criză. De vreo zece ani, problema negrilor capătă din ce în ce mai multă amploare. Uitaţii democraţiei americane îşi cer zgomotos drepturile. Autorii statu-quo-ului rezolvă problema folosind violenţa.

Kennedy hotărăşte să împingă modernizarea ţării pînă la integrarea rasială: cu riscul de a pierde partea cea mai

Oamenii preşedinteluiLyndon Johnson, vi-cepreşedinte al Iul John Kennedy, a continuat opera între-ruptă de moartea lui Kennedy: a făcut progrese decisive în integrarea politică a negrilor, a întărit ser-viciul public şl asigu-rările sociale în cadrul proiectului său de „Mare Societate" şi a intensificat Intervenţia americană în Vietnam.

Bob Kennedy afost asasinat în tim-pul campaniei saleelectorale din 1968.Programul său deemancipare rasială şlpromisiunile de dez-angajare imediatădin Vietnam au afec-tat cîteva grupuri depresiune. A fost ră-pus, ca şi fratele său,de un nebun „Izo-lat"... (versiunea ofi-cială^_______________

113 225

JOHN F. KENNEDY

Kennedy's childrenAceastă piesă de succes, jucată în anii 70, arată legătura între visele de „Nouă Frontieră" ale preşe-dintelui asasinat şi experimentele sociale şl politice numeroase care au făcut din America anilor '60 un extraordinar laborator de idei şi de comportamente noi. Mişcarea de dinami-zare lansată de Ken-nedy a depăşit într-adevăr cu mult limitele autorităţii sale politice oficiale; la sfîrşltul anilor '60, la Woodstock, erau văzuţi hiploţi purtînd tricouri cu chipul lui John Kennedy.

La sfîrşitul secolului XX, Kennedy rămî-ne un mit, un lider sanctificat, regretat întotdeauna de ame-ricanii care au trăit în acea perioadă.

conservatoare a electoratului său, preşedintele îşi orientează treptat discursurile spre partea mai tînără a populaţiei ; este împotriva reglementărilor discriminatorii care în multe state şi în Sud interzic cetăţenilor negri să fie înscrişi pe listele electorale.

Discursurile sale conţin elemente de egalitarism biblic care îi seduc pe credincioşii albi progresişti şi pe clerul negrilor. Cînd au un caracter mai social, discursurile sale cap-tează atenţia militanţilor negri mai radicali şi a studenţilor albi. Discursul din 11 iunie 1963 lansează mişcarea de revizuire constituţională care va avea drept consecinţe, zece ani mai tîrziu, ultimul decret privind abolirea completă a segregaţiei în Statele Unite.

■ Ziua în care pămîntul s-a oprit

Progresist, desigur, adept al lui Keynes şi al lui Roosevelt, fără nici o îndoială. Dar nu comunist. Kennedy reprezintă cu siguranţă versiunea cea mai „socială" a capitalismului de redistribuire, în perioada în care cele „treizeci de glorii" erau încă la apogeu.

însă fiul miliardarului, res-ponsabil pentru interesele celor mai mari grupuri industriale şi financiare ale planetei, nu a putut să-şi uite nici pentru o clipă aversiunea absolută faţă de comunism. Problema din Cuba a arătat aspectul aventurier al diplomaţiei sale, bazate pe hazard: în aprilie 1961 atacul Cubei, în golful Porcilor, de către mercenari cubanezi anticastrişti prost

pregătiţi, a fost un dezastru: miliţiile populare ale lui Cas-tro au transformat debarcarea într-un fiasco teribil.

Afacerea rachetelor, în anul următor, a fost la fel de periculoasă şi condusă puţin cam neglijent: ultimatumul adresat de Kennedy lui Hruş-ciov a ţinut lumea în suspans timp de patruzeci şi opt de ore: niciodată riscul unui adevărat război termonuclear nu a fost atît de mare: totuşi, acest joc de zaruri a fost un succes enorm: sovieticii au devenit conştienţi de caracterul hotărît al Statelor Unite şi au sfîrşit prin a lua în serios ameninţările „junelui prim" de la Casa Albă, pe care îl dis-preţuiseră pînă atunci. Vasele sovietice care transportau capetele nucleare susceptibile să înarmeze rachetele instalate în Cuba au făcut cale întoarsă şi rampele au fost demontate. Uniunea Sovietică s-a concentrat atunci asupra ajutorului ce trebuia dat lui Ho Şi Min, aliatul sau vietnamez.

■ Intersecţia morţiiUrît de anticastrişti pe care refuza să-i ajute, umilit de serviciile sale secrete a căror incompetenţă o denunţase public, detestat de dreapta rasistă, Kennedy a hotărît să facă o vizită oficială în Texas, unde are o mulţime de duşmani. A murit în maşină, în public, în faţa camerelor de filmare, asemeni eroului unui film fără happy end, împuşcat de un grup de complotişti care nu a fost niciodată identificat. Basmul se sfîrşeşte ca un film trist.

John Kennedy explică la televiziune, pe 23 martie 1961, comuniştii veniţi din Vietnamul de Nord progresează în Laos. Foto: © DITE/ OSIS, Paris.

2 . i r . 114

Martin Luther King(1929-1968)Conducător contestatar negru american

Profetul mişcării „Drepturilor civice"

Convingerile sale neviolente şi discursurile înflăcărate au atras comunitatea neagră americană în lupta împotriva segregării rasiale.

Malcolm X (Malcolm Little)(1925-1965)Conducător revoluţionar negru american

Bărbatul din „Black Power", Puterea neagrăOstil integrării propovăduite de pastorul King, Malcolm X nu mai dorea o Americă a albilor şi predica separarea radicală, prin formarea unui stat independent al negrilor.

RădăciniElocvenţa pastorului King era foarte marcată de cultura ţării sale, cea a negrilor: repetiţii obsedante, întrebări urmate de răspunsuri ale publicului, religiozitate, simţ al muzicalităţii şi ritm al frazelor. Stilul său, atît de specific negrilor încît documentele filmate îi arată pe albii din public răspunzînd în contratimp, în timp ce negrii răspund în cor, entuziasma mulţimea negrilor modeşti, care şi-au recunoscut în el propriul mijloc de a se exprima. însă dincolo de elocvenţa stereotipă, discursul este atît de universal încît mesajul său ră-mîne, în ciuda anilor, extrem de emoţionant.

■ Inspiraţia religioasă

Martin Luther King, pastor al cartierului de negri din oraşul Montgomery, în Alabama, e obişnuit datorită meseriei sale să-şi ilustreze discursurile cu imagini şi formule din Biblie. Sprijinul pe care 1-a acordat luptei comunităţii sale contra discriminării a cărei victimă continua să fie, la o sută de ani de la emanciparea oficială a sclavilor, îl aduce în fruntea a numeroase manifestaţii.

Toate interpelările sale se fac de pe o poziţie radicală şi treptat va transforma bisericile negrilor în locuri de adunare. îmbi-nînd slujba religioasă cu pregătirea pentru grele încercări, pastorul cheamă credincioşii la protest şi acţiune fără violenţă, dînd mereu exemplul lui Iisus.

Destul de repede, a propus boicotarea autobuzelor şi a ma-gazinelor unde erau apbcate măsuri discriminatorii, fapt popularizat de televiziune, care vedea în fiecare marş de protest o ocazie de a face reportaje dramatice spectaculoase: discursul pastorului, marşul urmat de scene ale intervenţiei brutale a politiei, arestarea persoanelor vîrstnice şi a pastorului King însuşi etc.

■ Semnificaţia mijloacelor mass-media

King trece deja drept „Moise" al negrilor şi adaugă intervenţiilor sale ameninţări şi chemări la fraternizare. Pastorul King simte că televiziunea ar putea să-i fie utilă şi îşi multiplică acţiunile spectaculoase, menite să-i popularizeze revendicările : în 1966, poliţia îi prinde pe toţi manifestanţii şi umple închisoarea din Bir-mingham (Alabama) cu sute de credincioşi îmbrăcaţi sărbătoreşte ! Acest scandal este urmat de excesele de la Selma, în Alabama, unde un simplu marş paşnic spre birourile de inscripţie în registrele de vot este atacat violent de poliţia municipală. Un pastor negru este omorît în bătaie. Imaginile îngrozesc America.

în august 1963, marele marş spre Washington, marcat de faimosul discurs „Am visat" (Ihada dream), popularizează mişcarea. După ce pri-meşte premiul Nobel pentru pace în 1964, pastorul King, ameninţat cu moartea în fiecare zi, este răpus în faţa hotelului său din Memphis cu cîteva ore înaintea unui miting de sprijin al gunoierilor în grevă.

Malcolm X era din toate punctele de vedere opusul exact al pastorului King (exceptînd faptul că au fost nişte lideri negri asasinaţi din cauza con-vingerilor lor). A devenit astfel liderul acelei părţi a negrilor americani care nu îl urma pe predicatorul pacifist în chemarea sa la fraternizare şi la integrare rasială.

Autoritatea lui Malcolm X capătă forţă datorită extremismului naţionah'st, acest rasism ce apare ca o reacţie la rasismul albilor, pe care atitudinea globală a americanilor epocii ne permite să-1 înţelegem.

în timp ce pastorul King era un om relativ cultivat, tată al unei familii şi, deşi era capabil să ia hotărîri de nestrămutat, înţelegea să dea o interpretare pacifistă a credinţei creştine, Malcolm X se situa la antipod: era un fost delincvent, o vre-me proxenet, animat de o viziune combatantă a independenţei negrilor, structurată de credinţa sa musulmană.

Cei doi bărbaţi, fără să se aprecieze cu adevărat unul pe altul, se cunoşteau şi au organizat chiar cîteva mitinguri comune: la Chicago, într-adevăr, King a afirmat, în urma

unei extrem de violente con-tramanifestaţii organizate de bande rasiste, că nu a văzut niciodată atîta ură, nici chiar în Sud. Malcolm X a amintit că asta era ceva banal şi că fosta sa casă, ce se afla în apropiere, la periferie, fusese arsă de către membrii Ku Klux Klan-ului.

■ Puterea neagră şi islamismul

Refuzul creştinismului, pe care Malcolm 1-a învăţat de la un coleg deţinut, i se părea un mod potrivit de a-şi asuma o identitate religioasă radical ostilă albilor. Aspectul mili-tant şi egalitar al islamului 1-a ajutat să adune şi apoi să organizeze în grupuri înarmate „credincioşii", foarte numeroşi, în ghetouri.

Violenţa extremă a discursurilor sale voit instigatoare îl transformau într-un fel de inamic public. A fost omorît de un alt negru (despre care se crede azi ca era manipulat de FBI) în timpul unei adunări publice.

Tinerii negri din marile oraşe din nord, dezamăgiţi de pacifismul afişat de Martin Luther King, l-au ales deci liderul lor pe Malcom X.

Cele două căiEste semnificativ să vedem că pacifistul King şl aţîţătorul Mal-colm X făcuseră unul spre altul un pas îna-inte de a fi omorîţl: pastorul din Alabama afirma cu trei zile îna-inte de a fi omorît că este „obosit să înca-seze lovituri" şi că „dorea să răspundă", în ceea ce îl priveşte pe Malcolm X, pelerinajul la Meccaîl transformase într-atît încît, la întoarcere, a început să dezvolte, în partidul său disident Black Musllms, teze mal umaniste şi chemări la „înţelegere reciprocă"...

115 229

loan XXIII(1881-1963)

Papă din 1958 pînă la sfîrşitul vieţii Bărbatul din

conciliul „Vatican II"

„Bunul papa loan" a surprins pe toată lumea; în cinci ani de pontificat, a provocat o revoluţie culturală în Biserică.

Alexander Dubcek(1921-1992)

Conducător revoluţionar ceh, aflat la putere din ianuarie 1968 pînă în aprilie 1969

„Socialismul cu faţă umană"Imensa speranţă suscitată de experienţa liberalismului condusă de echipa lui

Dubcek a fost zdrobită din ordinul lui Brejnev. „Primăvara de la Praga" nu a

trecut de vară...

Rapiditateloan XXIII a folosit în-totdeauna efectul sur-prizei, poate pentru a nu lăsa timp să reacţi-oneze aripii conser-vatoare: conciliul s-a reunit abia la trei ani după ce a fost anunţat (1959) şi a avut patru sesiuni repartizate pe patru ani (1962-1965). A fost deci încheiat de succesorul lui loan XXIII: Paul VI. Cele două enciclice papale Mater et ma-gistra (1961) şl Facem in Terris (1963), redactate în secret, au fost publicate simultan în lumea întreagă.

Mulţi creştini pro-gresişti ai epocii îl considerau pe loan XXIII un aliat infiltrat în vîrful cel mai înalt al ierarhiei. Popularitatea sa a fost imensă şl îl respectau chiar pînă şi necredincioşii.

Angello Roncalli, născut într-o familie de mici agricultori, intra în ordinul religios din convingere.

■ Modestie şi diplomaţie

Cariera sa se anunţa a fi aceea a unui mic preot de ţară. Dar evenimentele istorice îl propulsează în centrul scenei; printr-un concurs de împrejurări este numit nunţiu apostolic în ţări în care creştinii ca-tolici şi ortodocşi au ciocniri violente. în perioada interbelică încearcă să apropie comunităţile catolice şi ortodoxe din România, Bulgaria, Grecia şi Turcia.

în aceste împrejurări ia conducerea unei fracţiuni progresiste a Bisericii dezvol-tînd în predici şi rapoarte ide-ea ecumenismului, conform căreia apropierea între familiile creştine este voinţa lui Ii-sus însuşi.

Fără a fi simpatizant al stîn-gii, nunţiul Roncali, devenit arhiepiscop apoi cardinal, îşi accentuează autoritatea asupra preoţilor progresişti din Biserica italiană. Totuşi, datorită caracterului bonom, nu a fost considerat niciodată periculos de şefii ierarhici.

■ Şocul Vatican II

Legenda afirmă că a fost ales papă pentru că era bătrîn şi „insignifiant"; colegiul cardinalilor, divizat într-o aripă dreaptă foarte conservatoare şi o parte adeptă a teologiei eliberării, l-ar fi ales pe Roncalli „pînă una, alta".

De fapt, micul papă a făcut repede schimbări în Biserică, reînnoind radical colegiul cardinalilor şi redactînd, una după alta, două enciclice foarte incomode. Imediat, stingă din Biserica europeană şi întreaga Biserică din lumea a treia l-au recunoscut pe papa loan XXIII ca fiind un papă al săracilor şi al Hbertăţilor regăsite în Biserică.

Pentru a da legitimitate reformei sale, loan XXIII a folosit militanţi creştini şi a încurajat experienţele noi; pentru a încheia cu succes procesul de schimbare, a convocat un conciliu de 2000 de episcopi care, în cursul acelei lungi dezbateri de idei, au definit o nouă Biserică, mai angajată în lume şi orientată în mod hotărît spre valorile păcii şi ale progresului. Lucru nou, după moartea sa, loan XXIII a fost plîns în întreaga lume, şi nu numai de „creştinii de stingă".

Dubcek era un comunist ataşat sincer valorilor progresiste ale marxismului, rezistînd şi rănit de mai multe ori în luptă. Datorită competenţei sale tehni-ce, organizatorice şi politice a ajuns un „aparatcik" stalinist clasic: ca inginer, a supervizat aspectele tehnice ale planului; ca om din aparatul de stat, a luat hotărîri în problemele administrative; ca responsabil co-munist, a participat la epurările şi la evoluţia partidului comunist din Cehoslovacia.

Deoarece exemplul lui Tito reprezentase pentru Stalin, Hruşciov şi Brejnev tipul experienţei autonome incompatibile, după părerea lor, cu interesele Uniunii Sovietice, comu-niştii cehi erau supravegheaţi îndeaproape de KGB. Orice veleitate de independenţă a fost zdrobită în faşă prin eliminări severe ale membrilor suspecţi. Totuşi, Dubcek a format gru-puri de reflecţie, care, în interiorul partidului, contestau dictatele „marelui frate rus", începînd din 1963, datorită notorietăţii sale, ajunge la postul înalt de prim-secretar şi de membru al prezidiului; lenta ascensiune a acestui lider disident arată pînă la ce nivel erau

condamnaţi să se lupte liderii opoziţiei, în situaţia dictaturii staliniste, în interiorul aparatului de stat.

■ „Primăvara de la Praga"

Din 1967, mişcarea de contestare a fost înlocuită de partizanii lui Dubcek în comitetul central, în ianuarie 1968, vechea gardă prosovietică a fost îndepărtată legal; Dubcek a avut sprijinul populaţiei. A lansat un pachet de reforme numit „Primăvara de la Praga". A fost o tentativă originală.

Fără a abandona referinţele la marxism, Dubcek, Cernik şi bătrînul general Svoboda au abolit cenzura, au autorizat adunările, au lansat o mişcare de contestare a felului în care era organizată munca şi au abolit privilegiile. Tineretul, entuziast, apoi clasa muncitoare şi funcţionarii au aderat la această viziune reformistă.

Cînd, în august 1968, ţara a fost trezită de zgomotul şenilelor tancurilor ruseşti, a izbucnit mişcarea de revoltă. Ciocnirile sîngeroase nu au împiedicat „normalizarea": Dubcek a fost îndepărtat de la putere în anul următor.

BrejnevOm de stat, comba-tant încă de la înce-puturile sale, intrat înPartid în 1923, Leo-nid Brejnev a urcatîncet treptele carel-au adus la condu-cerea Uniunii Sovieti-'ce. Hotărît să menţi-nă cu orice preţstatu-quo-ul în Euro-pa, a dezvoltat teoriasuveranităţii limitate,menită să justificeocupaţia rusă din Eu-ropa de Est şi obliga-ţia acesteia de a-şialinia opţiunile eco-nomice, politice şi di-plomatice la nivelulcelor ale Uniunii Sovi-etice. Implacabil, dur,refractar oricărei ino-vaţii, Brejnev rămînesimbolul Uniunii So-vietice în calitate desupraputere.__________

230 116

Daniel Cohn-Bendit(născut în 1945)Conducător revoluţionar german care a trăit în Franţa în anii '60

Andreas Baader (1943-1977) Ulrike Meinhof (1934-1976)Conducători revoluţionari germani

Dany cel Roşu, oaia neagră a statului francez în mai '68Adept al anarhismului, acest student revoluţionar a făcut din insolenţă şi nonconformism un sistem de luptă. A refuzat statutul de lider, preferind să fie „megafonul".

Fondatorii Fracţiunii Armata Roşie, numită „Banda lui Baader"Şi-au început acţiunea politică pe baze contestatare apoi au trecut la terorism.

ExpulzareDatorită unui artificiu de procedură, Daniel Cohn Bendlt, fiu al unor străini ce locuiau în Franţa, a fost considerat, din punct de vedere adminis-trativ, cetăţean francez. Nu completase formularele necesare, şi deşi trăise toată tinereţea în Franţa, a fost exilat în iunie 1968.

Exilat în Germania, unde mai trăieşte şi azi, s-a dedicat fondării şcolilor de tip libertar (mişcare protestatară apărută în Germania, ce îşi propunea crearea unei societăţi în care libertăţile de orice tip să fie consfinţite n. tr.).

Fiu al unor evrei germani refugiaţi în Franţa, unde au participat la Rezistenţă, Daniel Cohn-Bendit îşi face studiile la facultatea din Nanterre. în cadrul mişcărilor cunoscute din 1967, este în fruntea grupurilor de reflecţie asupra războiului din Vietnam. Datorită legăturilor fireşti cu studenţii germani revoluţionari şi a bonomiei sale devine liderul ales al mişcării contestatare studenţeşti. Ca urmare a ocupării de către studenţi a turnului administrativ, Cohn Bendit creează mişcarea din 22 martie.

■ Provocare-repre-siune-revoluţie

Vechea schemă blanquistă este aplicată cu exactitate de grupul din Nanterre, care îşi majorează rîndurile de fiecare dată cînd sînt luate măsuri represive (excludere, sancţiuni disciplinare) împotriva conducătorilor.

Cohn-Bendit, fidel analizelor sale anarhiste, dar deschis tuturor teoriilor revoluţionare, de la marxismul clasic la situaţionism, demonstrează o fineţe politică neprevăzută pentru un student la vîrsta lui.

Autoritatea sa, bazată pe un stil de intervenţie insolent şi comic, nu întîrzie să cunoască unanimitatea în cadrul tineretului din facultăţi şi Ucee. în paralel, fiecare greşeală a puterii este exploatată printr-o pu-ternică popularizare. Cohn-Bendit este în relaţii excelente cu ziariştii. începe să folosească mass-media cu o iscusinţă care îl va face, în două luni, un adevărat lider revoluţionar.

încă de la începutul lunii mai 1968, trecerea sa în consiliul de disciplină de la Sorbo-na, puternic mediatizată, provoacă manifestări care sînt reprimate cu o violenţă nepotrivită situaţiei.

Franţa ia partea studenţilor. Grupurile revoluţionare profită de ocazia nesperată a acestei furii colective pentru a transforma toate manifestaţiile în mişcări de revoltă. Pe 13 mai, după o săptămînă de ciocniri violente la Paris, sindicatele muncitoreşti hotărăsc greva generală. Puterea este la înde-mînă. Dar, din motive prost explicate, stînga instituţională a fost incapabilă să profite pe plan politic de agitaţia revoluţionară condusă timp de cinci săptămîni de „Dany cel Roşu".

Destinul lui Andreas Baader este indisociabil legat de cel al lui Ulrike Meinhof, teoreticiana grupului numit „Fracţiunea Armata Roşie".

Totuşi, nu s-au întîlnit cu adevărat decît tîrziu; Ulrike Meinhof, directoare a unei reviste de stînga, Konkret, cu un tiraj foarte mare, urmărise evoluţia grupurilor studen-ţeşti contestatare celor mai radicale de la mijlocul anilor '60, între care şi aceea a grupului lui Andreas Baader.

■ De la jurnalism la terorism

Ulrike Meinhof a fost formată în plan politic de agenţii Germaniei de Est, care au ajutat-o să fondeze comitete destinate să întîrzie implantarea bazelor americane de lansare a rachetelor nucleare. Din 1958, diversele publicaţii la care a colaborat au participat la o viguroasă mişcare de protest, care a slobozit rădăcini adînci în mijlocul populaţiei germane, în afara cercurilor intelectuale unde se declanşase.

Ulrike Meinhof avea o notorietate atit de mare, datorită revistei Konkret, încît era sis-

tematic invitată la televiziune în calitate de reprezentantă a „noii grupări de stînga".

Cu un caracter mai curînd informativ şi liberal, propăvă-duind revoluţia comportamentelor, feminismul şi lupta împotriva stalinismului, ideologia din Konkret s-a răspîndit foarte mult în rîndurile tineretului german din anii '60. Apoi, Meinhof a trecut la acţiune participînd la eliberarea lui Andreas Baader, prin violenţă (s-a înregistrat un rănit), întregul grup rupe legă-turile cu opoziţia legală pentru a intra în clandestinitate. Baader, adept al distrugerilor simbolice, a aruncat în aer mari magazine, comisariate şi chiar o clădire a statului major american în Germania, în patru ani banda a rănit cincizeci de persoane şi a omorît cinci în cadrul unei gherile urbane aprobate masiv de studenţii simpatizînd cu stînga din epocă. Aura lui Baader şi prestigiul lui Meinhof au fost vii multă vreme, chiar şi după ce s-au sinucis în închisoare, la sfârşitul anilor '70. Brigăzile roşii italiene s-au declarat discipobi lor.

Radicalism„Vrem totul, imediat", „Distrugeţi ceea ce vă distruge": aceste lozinci ale Iul Baader au fost reluate în toată ţara, apoi în lumea întreagă. Contestata-ril din toate ţările au încercat să formeze o mişcare de sprijinire a grupului îndată ce Baader a fost închis. Jean-Paul Sartre însuşi a fost în Germania pentru a protesta împotriva „legilor speciale" votate pentru a permite întemniţarea definitivă a întregii bande. Fraza cea mai celebră a lui Meinhof era: „Facem parte din problemă, sau din soluţia ei; între ele nu este nimic".

117 233

Mişcarea femeilor: nici şefi, nici lideri ?

A trebuit să se aştepte anui 1789 şi cele 17 articole despre drepturile femeii şi ale cetăţenei, propuse în zadar pe ordinea zilei de Olympe de Gouges, pentru a se putea observa existenţa unei mişcări a femeilor care să meargă în direcţia unei revendicări autonome a drepturilor specifice.

Această încercare curajoasă nu a avut urmări; Revoluţia franceză a avut puţini lideri feminini: le-au fost rezervate mai degrabă rolurile proaste: Maria-Antoane-ta, austriaca urîtă de popor, Charlotte Corday, ucigaşa lui Marat, sau doamna Rolland, eminenţa cenuşie a girondinilor. Revoluţia nu a adus, în fapte, drepturi fundamentale femeilor şi Engels putea spune, pe bună dreptate, cu o sută de ani mai tîrziu, că, „în familie, bărbatul este burghezul; femeia joacă rolul proletarului".

In mod spontan, toate femeile ştiau acest lucru. Unele au reuşit să formuleze această idee şi, lucru mai important, să concretizeze această analiză în cadrul unei lupte feministe mai mult sau mai puţin independentă de cea a bărbaţilor.

Deci, au existat femei-lideri în secolele XIX şi XX; dar, deoarece s-au aflat numai în fruntea unor mişcări de femei, audienţa lor a fost cu atît mai mică; în plus, deoarece majoritatea femeilor erau ţinute în afara luptelor pentru putere, numărul femeilor-lideri este, a fortiori, restrîns: pe deasupra, majoritatea sînt necunoscute.

De exemplu, Flora Tristan merită mai mult decît uitarea în care o ţin cărţile de istorie. Viaţa, opera scrisă, chiar dacă este redusă, şi faptele sale au avut o mare contribuţie în evidenţierea caracterului specific al opresiunii a cărei victimă erau femeile: ea este cea dinţii care a reuşit să tematizeze raporturile conjugale sub forma raporturilor de clasă, scriind: „Femeia este proletara proletarului". Textele Florei Tristan, femeie bătută şi urmărită de soţul ei, muncitoare exploatată şi militantă persecutată, sînt o strălucită prefigurare a celor ale Louisei Michel, „Fe-cioara roşie" a Comunei, învăţătoare şi infirmieră întemniţată, apoi exilată în Noua Caledonie şi care a murit, în 1905, epuizată de o viaţă presărată cu numeroase lupte, la o sută de ani după naşterea Florei Tristan.

Nu se petrecuse nimic într-un secol: multe femei scriitoare, eliberate de obişnuita tutelă_conjugală, au încercat să lase în urma lor o mişcare feministă de revendicare, însă, cine putea să le citească în secolul al XlX-lea, cînd doi analfabeţi din trei erau femei? Căci literatura se revelase ca organ mediatic insuficient pentru a populariza lupta femeilor şi a le expune revendicările: Christine de Pisan, asemeni preţioaselor sau femeilor la modă din saloanele secolului al XVIII-lea şi ale Revoluţiei, nu a reuşit să facă altceva decît să obţină avantaje pentru ele însele şi un început de recunoştinţă limitată la mediul clasei lor sociale de origine.

Femeilor-lider le-au trebuit poate secole să înţeleagă acest lucru: fie că erau regine, obligate să-şi renege feminitatea sau femei obligate să acţioneze prin

intermediul soţului, femeile care vroiau să facă politică, încă din Antichitate, nu putuseră s-o facă niciodată decît cu drepturi limitate. Trebuia deci ca într-o bună zi problema drepturilor politice să nu mai fie pusă doar de nişte femei izolate care, din centrul salonului lor — chiar dacă foarte frecventat — nu puteau In nici un caz să organizeze o acţiune politică concretă.Secolul XX va organiza o ruptură schimbînd radical punctul de vedere al femei lor-lider : considerînd că popularizarea tezelor lor în ansamblul societăţii este sarcina prioritară, în cursul secolului XX ele trec de la revendicarea unui loc în societate la reclamarea eliberării faţă de aceasta. Emmeline Pankhurst, tînăra burgheză din era victoriană, a fost prima care a pus problema în termeni radicali : ea a cerut dreptul la vot pentru a demonstra că bărbaţii erau incapabili să acorde femeilor acest drept. Viaţa ei a fost un şir lung de acţiuni strălucite, dintre care unele se apropiau de terorism: sufrageta din cartierele bogate putea să incendieze magazinele. La închisoare, a făcut greva foamei: imediat ce a ieşit şi-a reluat activitatea. Acţiunile sufragetelor, dacă ar fi să dăm crezare documentelor scrise sau filmate, arată că grupurile de femei în luptă erau numeroase şi organizate. Treptat, revendicarea unei cetăţenii depline a cuprins întreaga Europă. Din acest moment, femeile-lider vor fi şefi politici adevăraţi: Aleksandra Kollontai, în Rusia, singura femeie din primul guvern al lui Lenin, apoi Clara Zet-kin în Germania, vor încerca să glndească unirea luptei femeilor cu cea a bărbaţilor pentru o eliberare comună. Dar mişcarea socialistă şi comunistă s-a arătat absolut incapabilă să înţeleagă natura particulară a revendicărilor feminine. Obţinută teoretic, egalitatea a devenit un cuvînt fără semnificaţie care masca marele eşec al liderelor burgheze sufragete ca şi pe cel al militantelor revoluţionare. Nici una dintre aceste mişcări nu a putut demonstra prioritatea eliberării părţii celei mai exploatate a umanităţii. împotmolite în problematica convergenţei luptelor masculine şi feminine în cadrul transcendent al luptei de clasă, feminismul a trebuit să aştepte multă vreme pentru a-şi regăsi autonomia teoretică necesară pentru a exista din nou.

Datorită Simonei de Beauvoir şi a lui Kate Millet, Incepînd din 1950, vedem reinstaurîndu-se dezbaterea uitată a cărei specificitate o afirmaseră Flora Tristan şi Olympia de Gouges. Feminismul modern a avutteoreticienele sale, dar acestea nu şi-au asumat cu claritate rolul de lider. Beauvoir, în ciuda marii sale autorităţi, a fineţii şi justeţii analizelor sale, a animat în mod concret puţine mişcări de femei semnificative. Betty Friedan şi Kate Millet, capabile să problematizeze ruptura, ajungeau la noţiunea de război al sexelor, a cărei audienţă rămîne limitată. Şi totuşi, de la Jane Fonda la Gisele Halimi, au fost numeroase femeile la modă care au jucat, pentru o vreme, cu armele de care dispuneau, rolul de „megafoane", după cum spunea Cohn Bendit. Căci poate, pînă la urmă, în sensul feminin al termenului, autoritatea nu este decît una dintre formele solidarităţii şi nu unul dintre avatarurile autorităţii.

118 335

Ayatollahul Khomeyni (Ruhollah Mussavi)(1902-1989)

Şef religios iranian, aflat la putere din 1979 pînă la sfîrşitul vieţii Tradiţia

împotriva inovaţiei

A ştiut să capteze şi să canalizeze furia unui popor perturbat de o occi-dentalizare brutală. Iranul devine „Republică islamică".

Yitzhak Rabin(1922-1995)General şi om politic israellan

Erou în vreme de război, martir în vreme de pace

Acest războinic, după ce a semnat pacea din realism, a fost răpus de un extremist din tabăra sa.

ObosealăRegimul mollahilor sau al Imamilor (sînt mai mult de 60 000 de credincioşi în Iran) subzistă datorită unei aprobări care nu mai este bazată pe pres-tigiul unui dispărut; într-adevăr, corupţia este generală, privilegiile au fost reconstituite şl ascetismul, filozofie oficială, este dezminţit de practica cotidiană a claselor de mijloc care, în secret, trăiesc în lux. Obosit de anii de răz-boi împotriva Irakului şi plictisit de ipocrizia mollahilor, poporul iranian se îndepărtează treptat de fostul său idol.

Şahul a vrut încă din anii '50 să impună Iranului regulile economiei occidentale: comasarea pămînturilor, mecanizare, îngrăşăminte chimice, autostrăzi, dezvoltarea mass-media, a industriei urbane în detrimentul artizanatului tradiţional.

■ Refuzul„Revoluţiei albe"

In plus, faţă de această modernizare forţată, şahul a provocat o occidentalizare a com-portamentelor: în mai puţin de zece ani, marile oraşe iraniene imitau moda Parisului şi a New York-ului: un lux zgomotos şi moravuri eliberate subit au creat o tulburare profundă în rîndul populaţiei sărace a oraşelor şi satelor, care nu profita cu nimic de această revoluţie economică şi morală.

Pe deasupra, şahul a încercat să reconstituie o identitate istorică neislamică a ţării: s-a lansat într-o politică de glorificare a Persiei premusulma-ne: or, iranienii nu simţeau în profunzime această filiaţie cu foştii perşi ai lui Darius, nici cu părţii, nici cu sasanizii.

Autoritatea lui Khomeiny se bazează exact pe refuzul global al tuturor acestor inovaţii. Prezentîndu-se ca salvatorul tradiţiei în faţa bulversării acestei „Revoluţii venite de sus", dorită de şah şi de abaţii săi occidentali, Khomeiny a avut unanimitatea celor ce nu au fost acceptaţi în procesul modernizării islamului.

Şef al comunităţii musulmane şiite din 1944, ayatollahul („semnul lui Dumnezeu") Khomeiny trăia în exil în Irak, din 1965.

Din fieful său din Nadjaf, aproape de Bassorah, inunda moscheele iraniene cu discursuri înflăcărate înregistrate pe casete.

Predicile au fost urmate din ce în ce mai mult de manifestaţii masive, reprimate sălbatic. Asimilînd şahul cu corupţia occidentală şi injustiţia, ciclul revoluţionar s-a declanşat între 1977 şi 1979. Khomeiny şi-a făcut o intrare triumfală în Teheran în februarie 1979. Luna următoare, 98% dintre iranieni aprobau prin referendum stabilirea unei republici islamice în Iran.

Yitzhak Rabin a fost un lider discret. Luase obiceiul tăcerii în reţelele Haganah, organizaţie sionistă clandestină la care a aderat de la vîrsta de şaisprezece ani. In toate războaiele care au urmat, a obţinut reputaţia de a avea întotdeauna dreptate şi a sfîrşit prin a conduce statul-major.

Lider datorită competenţei şi inteligenţei, Rabin era înainte de toate soldat. Eficace şi destructiv, a conceput planul de atac al războiului din 1967, care nu a durat decît şase zile pentru că, încă de la sfîrşitul primului război mondial, inamicii Israelului nu mai aveau avioane. Rabin spusese: „Să le distrugem mai întîi avioanele, fără să-i prevenim". Şi Israelul a cîştigat războiul.

■ îndrăznealaîn cel mai prost moment al războiului din Kippour, în 1973, atunci cînd, surprinse, armatele din Israel dădeau înapoi în faţa soldaţilor arabi, Rabin pusese la cale o paraşutare masivă în spatele poziţiilor inamice.

Acest atac din spate ar fi putut să priveze Israelul de ultima sa apărare, de ultimii soldaţi de elită. Sarcina a fost îndeplinită, cu eficacitate, într-un mod

aspru şi ucigător. înaintarea egipteană a fost oprită, căci Sa-dat se temea de încercuirea şi capturarea avangărzii sale.

Ceva mai tîrziu, în timp ce la Entebbe un avion deturnat de luptătorii de gherilă palestinieni părea inaccesibil tuturor pobţiilor din lume, Rabin a recrutat comandoul care, după planul sau, a reuşit să ajungă în secret pe acest aeroport îndepărtat şi a eliberat ostaticii...

■ Simţul realităţii„Artizanul păcii", cum îl numesc ziariştii americani, era cu atît mai credibil cu cît, lu-crînd la soluţionarea conflictului, toată viaţa îşi folosise iscusinţa pentru a cîştiga bătălii. în Israel, cînd s-a aflat că negocierile secrete cu Ara-fat urmau să pună în mişcare procesul de pace, nu s-a acceptat tratatul decît pentru că Rabin urma să-1 semneze.

Totuşi, faptul că a strîns mina lui Arafat, pe 13 septembrie 1993, urma să-1 coste viaţa pe bătrînul conducător. în cursul unui miting, doi ani mai tîrziu, în cea mai mare piaţă din Tel Aviv, cel mai mare strateg al Israelului a fost ucis pe la spate de un fanatic rehgios israeli-an de douăzeci şi şapte de ani.

NegocieriIn Norvegia, prin inter-mediul IntelectualilorIsraelleni şi palestini-eni adunaţi datorităeforturilor Franţei, aufost Iniţiate primelecontacte. Shlmon Pe-res, ministru al Aface-rilor Externe al guver-nului Iul Rabin, a pur-tat discuţii care auavut drept consecin-ţă, pe 1 septembrie1993, propunereaisraeliană de recu-noaştere oficială aOER Consternarea afost atît de mare înIsrael încît a fost ne-voie de toată autorita-tea lui Rabin pentruca ideea restituirii pro-gresive a teritoriilorocupate de „Autorita-tea palestiniana" săfie acceptată. Nici unalt om politic n-ar fiputut obţine consen-sul israellan în aceas-tă problemă._________

23 G 119

Yasser Arafat(născut în 1929)Conducător revoluţionar palestinian

„Abu Ammar", simbolul rezistenţei palestinieneYasser Arafat are un dar: ştie să transforme orice înfringere militară în victorie

politică.

Muammar al-Gaddafi(născut în 1942)Conducător revoluţionar libian, aflat la putere din 1969

Un lider oficial pentru soldaţii clandestiniIdeologia sa, bazată pe panarabism şi o lectură progresistă a Coranului, a

alunecat uşor spre o sprijinire a terorismului internaţional.

BarakaYasser Arafat îşi da-torează o parte din popularitatea de care se bucură în lumea musulmană kefflehu-lui său tip tablă de şah, negru şl alb, şi veşnicului surîs, dar mai ales reputaţiei de a fi norocos.

Pe lîngă numeroa-sele dezastre militare pe care cauza sa a trebuit să le sufere, a dejucat mal multe zeci de tentative de atentat, care proveneau fie de la serviciile israeliene, fie de la propriii rivali din OEP

în timp ce aproape întregul său stat-major a fost decimat de treizeci de ani de clandestinitate, „Bă-trînul" îşi păstrează poziţia. în plus, s-a căsătorit cu o tînără de treizeci de ani şi are cu ea doi copii.

Yasser Arafat este de formaţie inginer; pus în imposibilitatea de a trăi în Palestina din cauza ocupaţiei israeliene, îşi foloseşte competenţa profesională pentru a lega diverse contacte cu diaspora palestiniană în anii '50. Plăcerea de a negocia îi permite să adune o mare parte din inteligenţa exilată în jurul ideii de rezistenţă în faţa statului evreu.

■ Fondarea OEPFondează în 1959 Fatah-ul, care îşi va spori rîndurile atît de mult după Războiul de şase zile încît, începînd din 1969, Arafat apare ca liderul noii Organizaţii de eliberare a Palestinei, formată, după negocieri bizantine, cu celelalte fracţiuni.

Programul OEP, apărut în 1970, pare foarte moderat: în el este vorba de „Palestina plu-riconfesională, laică şi democratică". Se doreşte în mod oficial menţinerea pe loc a populaţiilor evreieşti, dar nu a statului şi nici a drapelelor. Pentru israelieni, aceasta echivalează cu dispariţia patriei lor. Imediat, se pune preţ pe capul lui Yasser Arafat. OEP-ul se lansează în acţiuni teroriste : la început, se aruncă în aer avioane goale, în plin de-

şert. Apoi se trage cu obuze asupra kibbutzurilor, se mitraliază autobuzele, se omoară soldaţi. în septembrie 1970, palestinienii din Iordania se revoltă. E un eşec militar dureros : regele Hussein pune să fie masacraţi aproape 20 000 de luptători palestinieni.

■ De la terorism la paceRetras în Liban, Yasser Arafat, sub pseudonimul Abn Ammar, „cel ce nu poate fi prins" este considerat şeful rezistenţei în toate teritoriile ocupate. Apoi, după ce este alungat din Liban printr-un atac surpriză al israelienilor şi prin înaintarea sirienilor, care nu-1 plac deloc, Arafat se refugiază la Tunis. Dezastrul de la Beyrouth nu-i ştirbeşte popularitatea în rîndul mase-lor palestiniene. Şi cînd, în 1993, sub presiunea americană, Israelul este forţat să semneze acorduri de pace cu palestinienii, se întîmplă un lucru extraordinar: Yitzhak Rabin strînge mîna lui Arafat şi amîndoi semnează un acord de autonomie progresivă a Palestinei ocupate. în 1996, Arafat este ales în mod triumfal primul preşedinte al părţii eliberate din teritoriul său.

Cînd, în 1969, un grup de tineri ofiţeri îl detronează pe regele Idris şi proclamă republica, sprijinul popular local este unanim; în străinătate, dis-cursurile lui Gaddafi îl fac simpatic cel puţin pentru stingă şi extrema stîngă antiame-ricane şi antisioniste.

■ Islamismul şi socialismul

Formele puterii populare pe care Gaddafi le stabileşte în plan local încearcă, din acest moment, o sinteză între tradiţia beduină şi socialismul liberalist: colonelul creează adunări populare 1 Un fel de democraţie directă tribală îşi asumă obiective de atins pe plan local, în timp ce mijloacele de punere în practică sînt furnizate de statul central. Aflat la jumătatea drumului între Nasser şi Castro, Gaddafi va face aceleaşi alianţe: aceeaşi fraternitate apăsătoare a protectorului rus, aceeaşi aversiune faţă de dogma comunistă, lenta derivă birocratică apoi autoritară. Slujin-du-se de valorile egalitare şi de solidaritatea propovăduite printr-o interpretare progresistă şi socială a Coranului, Gaddafi reuşeşte, datorită bogăţiei resurselor petroliere, să menţi-

nă ţara la un nivel economic sa-tisfăcător. Sistemul de împărţire răspunde nevoilor fundamentale ale maselor libiene.

Publicarea Cărţii verzi, în 1976, pecetluieşte în plan teoretic specificitatea experienţei libiene: putere populară şi sprijin revoluţionarilor arabi.

■ Islamismul şi terorismul

Admiraţia lui Gaddafi pentru Nasser şi Castro fiind urmată de acte concrete şi sprijin acordat diverselor gherile din Orientul Apropiat, dar şi din Europa şi America, Statele Unite se hotărăsc să-i trimită un avertisment bombardînd Tripoli în mai 1986. Operaţiunea eşuează şi are drept ur-mare unirea întregului popor în jurul conducătorului, în timp ce unele păreri negative începuseră să se audă atît în armată, cît şi în rîndul populaţiei. De la această dată, Gaddafi a evitat declaraţiile extremiste, dar continuă să susţină şi să înarmeze diverse mişcări teroriste din lume. Puterea sa, devenită foarte autoritară, este totuşi acceptată de poporul libian, care vede în el un simbol al mîndriei şi al rezistenţei naţionale.

AusteritateEste notoriu faptul că stilul de viaţă al lui Gaddafi elimină repede moravurile corupte ale regelui Idris, detronat prin lovitură de stat în 1969.

Născut în cort, îndeşert, Gaddafi con-tinuă să trăiascăîntr-un cort beduin In-stalat în centrul pala-tului prezidenţial, peo vastă peluză. Clă-dirile nu sînt folositedecît pentru unele re-cepţii oficiale şl sîntocupate de birourileadministraţiei. De laatacul aerian ameri-can Gaddafi conti-nuă să trăiască înacest cort, unde sespune că se roagă şimeditează mai multeore pe zi...___________

120 233

Margaret Thatcher(născută în 1925)Om politic britanic, prlm-ministru din 1979 pînăîn 1991

„Doamna de fier", în punctul cel mai înalt al conservatorismuluiIdeologul ultraliberalismului şi favorabilă soluţiilor de forţă, Margaret Thatcher a preferat întotdeauna conflictul, negocierii.

Ronald Reagan în mijlocul mulţimii, în campanie, la New York. Foto: © Gilles Peress/ Magnum, Paris.

Unul dintre elementele constitutive ale autorităţii lui Margaret Thatcher asupra populaţiei Regatului Unit este dragostea sa pentru luptă şi modul direct de a angaja conflictele.

■ De ce să negociem?în toate domeniile acţiunii lui „Maggy" se observă o constantă: nu se pleacă în faţa nici unui şantaj şi loveşte prima.

Proba este exemplul irlandez: cînd un deputat secesionist irlandez, Bobby Sands, face o grevă a foamei periculoasă pentru viaţă ca să obţină statutul de prizonier pobtic, Margaret Thatcher dispreţuieşte lupta lui şi îl îndeamnă să „mănînce puţin", dar acesta moare în celulă fără să fi cedat, nici el.

în momentul războiului Malvinelor, cînd argentinienii au invadat cu imprudenţă acest arhipelag de la capătul lumii unde trăiesc 2000 de cetăţeni britanici, Margaret Thatcher trimite un întreg corp expediţionar. Argentina urcă miza, dar propune negocieri: răspunsul britanic este hmpede: dis-de-dimineaţă, un submarin britanic scufundă

un vas argentinian ce transporta trupe şi 400 de marinari se îneacă în apa îngheţată.

Cînd începe greva minerilor englezi, Maggy anunţă că nu va ceda. în optsprezece luni de grevă, muncitorii, epuizaţi şi demoralizaţi, au golit casele de bani ale sindicatelor. Apoi Maggy aduce organizaţiile muncitoreşti în faţa justiţiei, pune să fie condamnate şi le sufocă din punct de vedere financiar, punînd capăt puterii Trade Unions britanice.

Cînd, la sfîrşitul anilor '80, cearta pe poli tax (un fel de impozit forfetar) izbucneşte, Margaret foloseşte forţa pentru a dispersa manifestanţii. Cînd partidul său îi cere să cedeze, preferă să-i lase locul lui John Major. Un an mai tîrziu se va răzbuna pe prieteni şi în acelaşi timp pe duşmanii săi, publicînd nişte memorii otrăvite care arată cît de mult îi lipsea lupta, în refugiul său aurit. înnobilată recent de regină, Maggy Thatcher distribuie evaluări pozitive şi nega-tive tuturor, apărîndu-şi bilanţul politic şi economic cu o îndîrjire care continuă să înspăimînte lumea politică britanică.

„Să facem să se retragă frontierele statului"Primul discurs al lui Maggy în faţa Camerei Comunelor, în 1979, enunţă un credo ultraliberal: trebuie privatizate serviciile publice, reduse defi-clturile şl uşurate taxele sociale care apasă asupra între-prinderilor. Statul pro-videnţă a trăit. Statul imaginat de lordul Keynes face loc unui non-stat al econo-mistului american Frledman.

Redresarea eco-nomică şl financiarăasigurată în cei doi-sprezece ani cît Mar-garet Thatcher a fostla putere este încăr-cată de un bilanţ so-cial extrem de îngri-jorător______________

121

241

CinemaCariera hollywoodia-nă a preşedintelui Reagan seamănă cu cea a tuturor actorilor generaţiei sale: multe filme mediocre şi cî-teva foarte bune. Ju-ne-prlm, soldat sau cow-boy, Reagan a apărut în mai mult de cincizeci de filme între 1937 şi 1964, cu realizatori prestigioşi: Raoul Walsh (Sabotaj la Berlin), Mlchael Curtlz (Pista din Santa Feş\ ThisistheAmy). Ultimul său film (La distanţă mică, de Sle-gel), este recunoscut ca cel mai bun.

înţelegem că, avînd o asemenea carieră, Reagan a excelat în arta de a se aşeza în faţa unei camere!

Ronald Reagan a fost, este adevărat, un actor de cinema hollywoodian. A jucat în filme de război, westernuri şi filme de acţiune. Punctul comun al tuturor acestor producţii era acţiunea. întreaga sa viaţă Reagan a avut cultul realităţii împotriva ideilor complexe şi a utopiilor. A ştiut însă să încarneze imaginea unei Americi puternice într-un moment în care aceasta se scufunda încet în îndoială şi nevroza colectivă: în faţa acestui trecut imediat, făcut din înfrîngeri umilitoare şi eşecuri interne, între coşmarul vietnamez şi creşterea ma-sivă a delincventei, Reagan şi-a clădit autoritatea pe faimosul voluntarism american: acest Yes, Ica«.^ fraza mitică a ţării a devenit cu Reagan Ycs, we can'.

Pe lîngă voinţa sa contagioasă de a ieşi din marasm, Reagan a fost unul din marii ideologi ai ultrahberalismului; s-a creat chiar conceptul de „reaganomics", peste Atlantic, pentru a desemna această viziune friedmaniană a economiei care presupune ca prealabilă creşterii economice, dereglarea, adică retragerea şi apoi

moartea statului ca regulator economic şi social.

în sfîrşit, îngenunchind su-praputerea sovietică, Reagan a devenit un erou naţional.

■ Anti-Roosevelt

Ceea ce realizase New-Deal-ul lui Roosevelt, bazat pe concepţiile economice ale lui Keynes şi Beveridge — adică o societate a abundenţei în care Capitalul se vedea silit prin lege să-şi împartă beneficiile cu Munca —, Reagan a distrus din temelie. Teoria „alertei la deficituri", care a justificat concedierea a mii de funcţionari şi de modeşti agenţi municipali şi abolirea majorităţii subvenţiilor sociale pentru cei mai defavorizaţi, a fost sistematic practicată de Reagan încă din primele luni ale mandatului său; ales de clasele de mijloc, obosite să suporte singure povara acţiunii sociale, Reagan a făcut din regresul impozitelor („no more taxes") o temă de succes. A privat sta-tul federal de încasările obişnuite; a pus ca municipalităţile, chiar cele mai sărace, să suporte greutatea acestor cheltuieli, adoptînd o lege a descentralizării.

Aceasta a fost, la început, foarte populară, căci părea să coincidă cu o revenire a puterii locale împotriva puterii federale, îndepărtată şi recunoscută ca fiind coruptă.

în opt ani de preşedinţie, Reagan a distrus New-Deal-ul rooseveltian avînd asentimentul marii majorităţi a poporului american. Performanţă deloc banală.

■ „Marele comunicator"Această promisiune de pauză fiscală a servit la anularea unor foarte vechi cîştiguri sociale. Acest lucru nu a fost posibil decît datorită capacităţii pedagogice a lui Ronald Reagan. Ceea ce nu reuşiseră treizeci de ani de conferinţe ţinute în universităţi, cucerite progresiv de teoriile econo-miştilor ultraliberali, Reagan a reuşit să le explice, folosind argumentele bunului-simţ popular. La începutul primului său mandat, pentru a justifica tăieturile pe care se pregătea să le opereze în bugetul de stat, preşedintele venea personal, de doua ori pe lună, să-şi explice politica: grafice simpliste violent colorate în roşu sau în verde, imagini de actualitate comentate pe marele ecran, toate mijloacele au fost folosite. Ca un învăţător, Ronald Reagan, rînd pe rînd bonom sau ameninţător, s-a prezentat ca cel ce nu acceptă declinul Americii.

A fost un plebiscit. Teoriile Reaganomics, de care intelectualii democraţi rîdeau la început, şi-au croit drum. După patru ani, poporul îşi urma li-

derul în acţiunea sa de asanare, mai ales pentru că, cel puţin într-o primă fază, aceea de eliminare a ramurilor neproductive şi de deregementare, efectul a fost o puternică revi-talizare economică, în 1983 şi 1984.

Totuşi, remediul era aspru: în 1980, Reagan împarte în două subvenţiile pentru Mcdi-caid (un fel de asistenţă medicală gratuită pentru cei săraci), în 1981, liberalizează chiriile şi lasă sectorului privat piaţa de renovare a locuinţelor sociale. în 1982, reduce programele de asistenţă socială cu 112 miliarde de dolari şi reduce cu 22 de miliarde ajutorul pentru locuinţe. în acelaşi an aboleşte impozitul rooseveltian pe marile averi: reducerea trece de la 70% la 50% pentru a sfîrşi, în 1986, la 28 %. în paralel, Reagan face să fie probată oficial o practică particulară, aceea a „contractului cu două sferturi": în cazul unei probleme legate de productivitate sau al unei greve, întreprinderea concediază toţi salariaţii şi îi reangajează pe cei care vor să-şi reia voluntar postul primind două sferturi din fostul salariu.

Cîştigurile de productivitate ale întreprinderilor americane, obţinute prin deregle-mentarea drepturilor la muncă, vor produce într-o primă etapă efecte spectaculoase, care vor întări autoritatea lui Reagan: exemplul redresării nesperate a uriaşei uzine de automobile Chrysler a fost exploatat din plin de staff-ul preşedinţiei.

Ordine moralăAles în 1966 guver-nator al Californiei în cadrul unui program de reîntoarcere la ordinea morală, Reagan a lansat campanii multiple împotriva hippioţilor şl a rocke-rllor, punînd să fie vo-tate legi de expulzare a celor fără adăpost.

Politica sa demenţinere a ordinii încartierele negrilor asfîrşit prin a provocatensiuni puternice. întimpul mandatului luiRonald Reagan, în1968, au avut locmişcări de revoltă vi-olente ale cartieruluide negri din Watts, înLos Angeles._________

Ronald Reagan(născut în 1911)Om politic american, preşedinte al Statelor Unite din 1980 pînă în 1988

O imagine liniştitoare, făcută din optimism şi hotărîreCei care l-au luat drept un cow-boy de cinema au trebuit să regrete această greşeală: în primul rînd sovieticii, a căror putere a distrus-o. Apoi democraţii, a căror autoritate a slăbit-o mult.

122

RONALD REAGAN

RiscuriPreocupat să întă-rească imaginea sa de preşedinte curajos, Reagan şi-a multiplicat apariţiile publice şi Ieşirile neprotejate,

A suferit un atac în plină stradă: atenta-torul nu a reuşit decît să rănească pe unul dintre miniştri şi o gardă de corp.

Reflexul preşedin-telui se suprapune destul de bine peste cea a personajului cow-boy: documentele îl arată aruncîn-du-se la pămînt şi în-cercînd să protejeze în acelaşi timp una dintre gărzile care intervenise.

■ „Imperiul răului"

însă toate acestea nu ar fi fost posibile fără extraordinara redresare diplomatică operată de Reagan, care a făcut să înceteze literalmente frica de tabăra adversă, oprind definitiv progresarea influenţei sovietice în lume. Statele Unite, înfrînte în Vietnam, aflate în retragere pretutindeni în Orientul Apropiat şi în Africa, umiHte de afacerea ostaticilor din Teheran, nu puteau să se aştepte decît la o lentă diminuare a puterii lor strategice.

Reagan a răsturnat situaţia în doi timpi şi trei mişcări: pe de o parte, a concentrat toată capacitatea tehnico-ştiinţifică americană în serviciul unui program de apărare spaţială, numit „războiul stelelor", pe de altă parte, a stabilit o politică de agresiune economică împotriva aliaţilor Uniunii Sovietice în lumea a treia, ser-vindu-se de mari instituţii fi-

nanciare internaţionale, Banca mondială şi FMI; cerînd rambursarea datoriilor cumulate şi trecerea la economia de piaţă pentru toate ţările cu datorii mari, aceste instituţii au reuşit, în anii '80, să îndepărteze majoritatea ţărilor sărace de orbita sovietică.

împotmolită în Afganistan, silită la un efort tehnologic de vîrf care depăşea mijloacele de care dispunea, privată treptat de bazele din lumea săracă, Uniunea Sovietică a lui Brej-nev a trebuit să facă virajul gorbaciovian. Se terminase cu supraputerea sovietică. într-un duel pe viaţă şi pe moarte de aproape cincizeci de ani, două concepţii despre stat, libertăţi şi economie se înfruntaseră.

Ronald Reagan, de prea multe ori dispreţuit, datorează, poate, condescendenţei duşmanilor săi faptul că a cunoscut victorii atît de strălucite în fiecare din domeniile în care a acţionat.

Mihail Gorbaciov face parte din acea generaţie de tehnicieni şi intelectuali sovietici formaţi în războiul rece, fără să fi cunoscut un adevărat război.

■ Un aparatcikContrar predecesorilor săi, nu este un veteran al celui de-al doilea război mondial, ci un adevărat gestionar comunist, deprins cu intrigile de aparat, manevrînd cu abilitate şi mai curînd flexibil pe plan doctri-nal. Comunist din obişnuinţă sau din ambiţie mai mult decît din convingere, va face să fie auzită, la cel mai înalt nivel al statului sovietic, vocea celor care vor să adapteze ţara realităţilor contemporane.

Cînd a debutat, Gorbaciov nu avea nimic dintr-un lider: intrat în partid în 1952, cu un an înainte de moartea lui Sta-Un, încearcă totuşi să conducă oamenii, devenind prim-se-cretar al tineretului comunist al repubbcii în care s-a născut şi îşi face studiile sub regimul hruşciovist, apoi brejnevist. Promovat inginer în 1967, obţine în 1978 secretariatul federal la agricultură. Trecerea în KGB îi permite să urce rapid treptele ierarhiei:intrat în

Politbiuro în 1979, devine secretar general în 1985.

■ Un reformatorDe această dată, poate să acţioneze, îşi descoperă vocaţia de lider popular: pentru a-şi continua reformele împotriva părerilor vechii gărzi a cărei prezenţă în partid era masivă, Gorbaciov străbate Uniunea Sovietică şi îşi multiplică apariţiile în mijlocul mulţimii. într-o Uniune Sovietică a penuriei şi a dictaturii poliţieneşti, face promisiuni de reforme economice şi politice. Politica numită „perestroika" şi „glasnost" cîştigă adeziunea poporului. Un număr reprezentativ al ruşilor îşi schimbă convingerile.

în paralel, Gorbaciov lansează ofensiva spre Occident. Diplomaţia surîsului, condusă rapid împreună cu eleganta sa soţie, îi va da conducătorului sovietic o imagine democratică.

Subit, marile puteri occidentale, seduse de acest comis-vo-iajor vesel, acordă împrumuturi, deschid pieţe şi pătrund din punct de vedere comercial în Uniunea Sovietică.

Retragerea ruşilor din Af-ganistan şi promisiunile de

TribulaţiiDupă ce a fost silit să demisioneze de la preşedinţie în favoarea lui Boris Elţin, Gorbaciov a cunoscut un purgatoriu politic care a durat patru ani. Din 1995 revine în atenţia publicului, după ce a condus un institut de studii ecologice!...

Rămîne însă în ochii ruşilor simbolul declinului ţării şi nu reuşeşte să-şl refacă vechea popularitate.

Mihail Gorbaciov(născut în 1931)Om politic al Uniunii Sovietice, aflat la putere din 1985 pînăîn 1991

„Gorby", idolul OccidentuluiGorbaciov reprezintă ultima încercare a sistemului comunist sovietic de a se reforma fără să dispară. în ciuda talentului său de organizator, Gorbaciov nu a putut evita prăbuşirea Uniunii Sovietice.

123 245

MIHAIL GORBACIOV

dezarmare îl fac pe Gorbaciov un lider mondial. După ce a lăsat să se descompună Cortina de Fier şi a fost de acord cu reunificarea Germaniei, locul său în istorie a fost asigurat.

însă Uniunea Sovietică, subminată de reformele care

au instaurat un capitalism sălbatic şi de revendicările naţionaliste, se fărîmiţează în momentul loviturii de stat din vara lui 1991. Destabilizat, Gorbaciov nu mai poate salva nimic din comunism şi pleacă de la putere.

Lech Walesa(născut în 1943)Conducător sindicalist polonez, apoi preşedinte din 1990 pînăîn 1995

Un om din popor, de la Solidarnosc la preşedinţieMicul electrician din Gdansk a fost mai iubit şi mai eficace în opoziţie decît în fruntea statului polonez.

Mihail Gorbaciov la Kiev în 1989. Foto : © Agenţia Tass, Paris.

în 1970, Lech Walesa, electro-tehnician la şantierele navale din Gdansk, hotărăşte să organizeze o grevă de protest împotriva salariilor mici, a creşterii preţurilor şi a lipsei totale a democraţiei în muncă. Răs-punsul puterii este rapid: tancurile dispersează manifestanţii, poliţia secretă îi arestează pe conducători.

■ „Solidarnosc"Walesa şi comitetul de grevă clandestin condamnă privilegiile, corupţia şi inegalităţile unui sistem comunist impus de ruşi unui popor care nu mai vrea comunismul.

Convinşi că Dumnezeu este de partea lor, manifestanţii îşi asumă riscuri imense. Walesa, ca şi alţii, este ameninţat, interpelat, lovit, dar întotdeauna lăsat în libertate, căci este respectat de tovarăşii săi şi ştie să obţină unanimitatea.

în 1979, scenariul reîncepe, dar, de această dată, muncitorii nu mai sînt singuri: împreună cu ei, în stradă, de-filează funcţionari, mame de familie, liceeni şi studenţi purtînd banderolele sindicatului clandestin condus de Walesa. „Solidaritatea" s-a născut. De-acum înainte pu-

terea va trebui să ia în consideraţie această forţă nouă, ansamblu compozit născut în luptă, care este în acelaşi timp un cartel de sindicate (de la catolici la troţkişti) ^adunare de asociaţii (şcoli de cate-hism, grupuri rock, echipe de sport), un front unit de partide (naţionalişti clandestini, comunişti revoluţionari). Şi cum să nu ţii seama de Biserică, prezentă în toate aceste mişcări şi care îi uneşte din punct de vedere naţional şi spiritual pe toţi polonezii ostili comunismului şi ocupantului rus? Ezitînd între represiune şi negociere, Lech Walesa ajunge, datorită unei lovituri de stat militare (1981), în opoziţie... şi obţine premiul Nobel.

Lech Walesa adună nemulţumiţii sub emblema simplă a cuvîntului „Solidaritate". O simplă chemare la unire sub egida Solidarnosc adună mulţimi din ce în ce mai compacte, în ciuda stării de război proclamate de generalul Jaruzelski. Pană la urmă, Polonia comunistă se va surpa în acelaşi timp cu întregul bloc sovietic, lăsînd locul unei Polonii ultraliberale al cărei preşedinte este Walesa (din 1990).

Fără fasoanePopularitatea lui Wa-lesa este consecinţa originii sale populare: această tautologie ar putea să pară ridicolă. Dar s-a mal văzut vreodată un preşedinte al republicii care scoate din buzunar o şurubelniţă pentru a repara un microfon care nu merge?

Ce preşedinte pleacă cu bicicleta la peşte între două con-silii de miniştri?

Se întîmplă des ca un şef de stat să-i servească la masă pe diplomaţii străini sau să întrerupă o reuniune pentru a pleca să se roage?

După eşecul de la alegerile prezidenţiale din 1995, Walesa s-a întors să muncească pe şantierele din Gdansk !

346 247

înainte de războiActivitatea politică a tînărului François Mit-terrand înainte de 1940 a fost foarte redusă: s-a limitat la alegerea în comitetul studenţilor care locuiau pe „strada Vaugi-rard nr. 104".

Această asociaţie nu avea nimic reven-dicator, dar i-a permis poate tînărului lider să încerce să ia cuvîntul în public pentru prima oară.

în orice caz, Mit-terrand nu a putut să participe la mişcarea de revoltă din 6 fe-bruarie 1934. Nu a ajuns la Paris decît în toamna acestui an, la vîrsta de optsprezece ani.

Tînăr ambiţios, gata de orice compromisuri sau moralist re-publican, democrat sincer sau pobtician cinic, om de stînga sau conservator mascat, adevărul despre Mitterrand scapă anaUştilor. însă pentru Franţa a fost, incontestabil, omul politic cel mai important al secolului, alături de De Gaulle. Totuşi antipatia pentru predecesorul său nu s-a dezminţit niciodată, chiar dacă semnificaţia politică a autorităţii i-a ordonat să accepte, din motive tactice, forme politice de putere pe care le denunţase iniţial ca fiind bonapartiste.

Om de cultură, excelent scriitor în sensul clasic al termenului, probabil că Mitterrand nu avea nici o ideologie: fineţea şi oportunismul, din care îşi făcuse o metodă şi o le-ge, îl împiedicau să accepte constrîngerile dogmelor. Cu toate acestea, manevrele sale nu exclud convingeri politice republicane.

Lider al unei ţări străbătute de organele mass-media moderne, el a reluat de la De Gaulle ideea importanţei contactului cu poporul. în acelaşi timp popular, popubst şi îndepărtat de popor, Francois Mitterrand,

atît de contestat în timpul vieţii, a provocat la moartea sa o emoţie masivă şi sinceră a cărei amploare uimitoare arată mărimea şi profunzimea amprentei pe care a lăsat-o asupra poporului francez.

■ Cursus honorum„Cariera onorurilor", îndrăgită în viaţa politică romană, a fost parcursă în întregime de François Mitterrand, aşa cum a făcut-o Cicero cu două mii de ani înaintea lui ; acesta începe prin a fi chestor şi sfîrşeşte prin a fi consul. între cele două, toate treptele carierei. De la simpla gestiune la puterea de decizie, încet dar sigur, pî-nă la nivelul suprem, unde numai poporul şi nimeni altcineva poate hotărî avansarea: consulatul, puterea civilă şi militară, referendumurile, ple-bisciturile şi, de ce nu?, cununa de lauri.

Mitterrand nu a dat înapoi în faţa acestei monarhii elective, în faţa consacrării populare care face dintr-un simplu conducător un lider confirmat.

A fost de zece ori ministru sub a IV-a Republică, dar nu erau decît numiri. Vroia să fie ales. A fost ales în Nièvre, în-

depărtată provincie din Châ-teau-Chinon, el care venea din Cognac, mult mai la sud şi la vest. Vroia să fie ales, căci pentru Mitterrand sursa legitimităţii stă în alegere. Aici trebuie să căutăm ostilitatea sa funciară faţă de alegerea generalului De Gaulle prin sufragiu universal, propusă prin referendum în 1962: un lider ales direct, un De Gaulle legi-timat prin sufragiu universal însemna un De Gaulle ce nu putea fi detronat.

Apoi a acceptat această instituţie datorită dovezilor de bună funcţionare pe care le dăduse în privinţa autorităţii. Obţinînd, deşi învins, 10 650 000 de voturi (44,8% din su-fragii) împotriva Generalului în 1965, Mitterrand ajungea la rîndul său la statutul de lider ; se terminase cu numirile de culoar şi cu autoproclamă-rile partizane. De această dată ajungea la ultima etapă din cursus honorum: consulatul, alegerea populară care are valoarea unei coroane... învins din nou în 1974 de Valéry Giscard d'Estaing, care avea abia cîteva mii de voturi în plus, François Mitterrand a putut să se proclame lider al unei noţiuni abstracte pe care a inventat-o la moment: „poporul de stînga".

■ Lider la urne, lider în stradă

Şi totuşi, acestui fost ministru de Interne nu-i plăcea mulţimea în luptă. în 1968, tăcerea sa nu a fost întreruptă decît de o neplăcută ofertă asupra preşedinţiei. Tragică nerecu-noaştere a aspiraţiilor popula-

re ale timpului, eroare politică, nerăbdare de a capta furia generală? Mitterrand nu va mai face niciodată aceeaşi greşeală grosolană; mai tîrziu va şti să anabzeze mai în profunzime această legitimitate pe care o condamnă: aceea a străzii, pe care ştie însă că trebuie să o ia în considerare. Milionul de manifestanţi favorabili scolii private în 1984 îl va determina să retragă proiectul unei mari şcoli laice conduse de stat. Revoltele studenţeşti din 1986 îl vor face „să-1 sfătuiască" pe Jacques Chirac să plece la Devacquet. Aceeaşi consideraţie pentru milionul de manifestanţi ieşiţi în stradă pentru a apăra, de această dată, şcoala publică, sau pentru a condamna proiectul de contract de încadrare profesională a tinerilor, al lui Edouard Balladur din 1994: la fel ca Mao Zedong, în timpul revoluţiei culturale, vîrful statului modifică baza, trecînd peste nivelurile intermediare ale piramidei.

Mitterrand apără cuceririle făcînd cu ochiul poporului în luptă. Dintr-o dată, devine „Tonton" (Unchiul), lider patriarhal, binevoitor şi protector. Cîteodată chiar, furios, refuză să semneze decretele de aplicare a legilor votate de un parlament ostil. „Tonton", ul-timul refugiu al „poporului de stînga", a transformat în fapte ceea ce nu era decît un slogan triumfalist: „forţa liniştită".

■ Mitul bătrînului vulpoi

Francois Mitterrand a fost, cu siguranţă, mai mult decît De

Lovitura de stat permanentăTitlul acestui pamflet antigaullist din 1964 arată ostilitatea lui Franţois Mitterrand faţă de instituţiile dorite de General în 1958: putem să citim aici definiţiile gaullls-mului: „Gaulllsmul înseamnă De Gaulle plus poliţia" sau „Ce înseamnă gaulllsmul de cînd, după ce s-a născut din Insurecţie, a pus stăpînlre pe naţiune? O lovitură de stat în fiecare zi".

François Mitterrand(1916-1996)Om politic francez, preşedinte al Republicii din 1981 pînăîn 1995

Un monarh liniştit pentru un popor turbulentSingurul capabil de a pune în practică o alternanţă socialistă democratică în Franţa, Mitterrand a fost un om al luptelor dar şi al combinaţiilor. Rătăcirile sale aveau totuşi o direcţie.

2 4:S 249

FRANÇOIS MITTERRAND

Congresul de la Épinay (1971)Cînd sosea la con-gresul care punea bazele partidului so-cialist, François Mit-terrand nu era decît un şef de clan printre alţii. Martorii „evenimentului de la Épinay" explica cu toţii reuşita lui Mitterrand asupra congresiştllor prin calitatea elocvenţei sale.

Rînd pe rînd entu-ziast, umil sau ame-ninţător, a cîştigat adeziunea aripii drepte ca şi a facţiunilor de stînga dozînd în mod savant necesitatea de a linişti şi obligaţia de a provoca naşterea unui entuziasm nou în parti-dele de stînga.

Gaulle, omul combinaţiilor. Dar a ştiut să dea dovadă şi de imprudenţa necesară oricărui lider: tînărul politician ambiţios, mai degrabă conservator, intră în Rezistenţă la începutul anului 1942, într-un moment cînd această alegere pare cel puţin riscantă: nimic nu prevesteşte încă înfrîngerea Germaniei naziste.

în timpul războiului din Algeria, din cauza funcţiilor deţinute nu putea fi idolul opozanţilor războiului. Mai tîrziu, i s-a reproşat această atitudine de către comunişti şi de către stîngişti în mod deosebit.

în mai 1968, eşecul chemării sale la unire a sfîrşit prin a-1 discredita. I-a trebuit mult timp să reconstituie imaginea de stînga, pentru a forma faimoasa unire „de la maoişti la notabili" pe care o formula la dorinţa sa. Mitterrand a făcut multe alte greşeli şi şi-a asumat şi multe alte riscuri. Oamenii au avut prea multă încredere în abilitatea lui politică: concedierea lui Michel Rocard a fost la fel de stîngace ca şi sprijinul acordat lui Ber-nard Tapie.

Totuşi, alte acţiuni strălucite i-au întărit prestigiul de lider: discursul extrem de violent pe care a îndrăznit să-1 pronunţe la Kremlin în favoarea libertăţilor politice în faţa unui areopag înspăimîntat, sau aterizarea surpriză pe aeroportul din Sarajevo în Bosnia în război. Unele expresii, ca „faimoasa strategie de ruptură cu capitalismul", l-au costat de trei ori scăderea popularităţii, în timp ce retragerea la şaizeci de ani a făcut din el, în

întreaga lume a muncii, un erou.Iscusinţa lui Mitterrand ca lider

este cu siguranţă mai mare decît pretinsa sa iscusinţă ca om politic. De fapt, maestru al combinaţiilor, format la şcoala administraţiei cinice şi a ambiţiei, Francois Mitterrand a descoperit încet, în contact cu poporul, în exerciţiul direct al conducerii, sensul istoriei şi poate sensul istoriei sale.

■ Monarhul republicanBilanţul constituţional al celor două perioade de cinci ani fiecare, cît a fost preşedinte (de două ori a trebuit să coabiteze cu guverne de dreapta) este marcat de o derivă monarhică la fel de netă ca cea a Generalului.

Nu monarhia uzurpată a dictatorului dispreţuit, ci monarhia electivă, neereditară, a civilizaţiilor lui De Gaulle şi a Germaniei.

La populismul necesar alegerii în mod barbar „cu suliţa" (războinicii îşi loveau scutul pentru a-şi exprima aprobarea) trebuia să se adauge com-binaţia politică în stil roman, pentru a înrădăcina liderul într-o monarhie provizorie şi acceptată.

De Gaulle avea cu siguranţă o viziune mai directă a acestei monarhii elective: a abuzat de referendum, şi a plecat din cauza unui referendum. Mitterrand a rămas, în ciuda celor două legislaţii pierdute, în 1986 şi 1993, dînd astfel propria interpretare a literei Constituţiei gaulliste, mai mult decît a spiritului său.

Frangois Mitterand ales preşedinte al Republicii in mal apare pe prima pagină a tuturor ziarelor. Foto: © Henri Cartier-Bresson/Magnum, Paris.

126

FRANÇOIS MITTERRAND

Boala0 violentă polemică s-a născut pe marginea uneia dintre lucrările medicilor personali ai preşedintelui.

Citim aici că Francois Mitterrand ştia ca are cancer chiar înainte de alegerile din 1981.

Semnele acestei afecţiuni se pare că nu s-au manifestat decîtîn 1991, şl chiar dacă ar fi să credem declaraţiilor inamicilor săi politici care i-au stat prin preajmă din 1993, nimic nu ne permite să afirmăm că a sa capacitate de conducere a fost atinsă vreodată.

Curajul Iul Francois Mitterrand în faţa bolii a fost salutat în ziua morţii sale de succesorul său Jac-ques Chirac.

Mitterrand a fost un monarh din multe puncte de vedere : a impus unei Franţe incredule abolirea pedepsei cu moartea sau legalizarea prezenţei în ţară a milioane de emigraţi clandestini; împotriva părerii poporului, a angajat Franţa în sensul unei integrări europene dominată clar de Germania, prin intermediul monedei unice. De fiecare dată şi-a pus în balanţă toată autoritatea: încăpăţînat, legalist pînă la a fi formal, François Mitterrand a forţat mîna şi voinţa francezilor de foarte multe ori: aceasta explică de ce succesorii săi s-au lansat într-o analiză globală a bilanţului său ; retragerea la şaizeci de ani va fi privită curînd ca o opţiune excepţională şi costisitoare, emigranţii sînt ameninţaţi de „legile Pasqua", cîş-tigurile obţinute pe plan social sînt reduse de planul de refor-mă a securităţii sociale al lui Juppé, tratatul de la Maastricht va fi probabil renégociât; moneda comună, acest „euromark", pe care francezii nu-1 vor, se îndepărtează încet, ca o utopie învăluită în fum.

■ Ce bilanţ?François Mitterrand îi reproşa generalului De Gaulle că uzurpase caracterul reprezentativ al Revoluţiei franceze într-atît încît acaparase orice imagine pozitivă în scopuri personale.

Dar nu este oare adevărat că, în paralel, Mitterrand a făcut acelaşi lucru cu stingă? Marii învinşi ai conducerii lui Mitterrand au fost comuniştii francezi, care au văzut pericolul prea tîrziu, şi partidele de stingă, care s-au integrat stîn-gii parlamentare pe care o denunţaseră atîta pe baricade.

Astfel, De Gaulle şi Mitterrand se întîlnesc, în ciuda ostilităţii reciproce, în acelaşi bilanţ contestat, în tehnici de conducere care sînt pînă la urmă similare şi într-o reuşită comună: aceea de a fi impus lumii o putere de mijloc, chiar dacă aceasta era învinsă sau în decădere, ca pe o mare putere.

De Gaulle şi Mitterrand, dincolo de autoritatea personală, au reuşit să facă din Franţa, ca naţiune, ceea ce Richelieu, Ludovic XIV şi Napoleon vroiau să fie: o ţară lider, excepţională, demnă de a fi urmată şi luată ca exemplu.

Amîndoi se regăsesc în visul de a fi anulat lupta de clasă, separarea dreapta-stînga, soluţia revoluţionară. Au adunat în jurul lor un popor neli-niştit şi in disciplinat; de aceea sînt în sfîrşit la egalitate în testul final al unanimităţii. în jurul morţii şi al mormîntului lor nici o contestaţie nu va mai avea valoare. Poporul şi-a decernat medaliile, înaintea istoricilor.

Concluzie

Analiza acţiunilor şi motivaţiilor acestor o sută treizeci de mari lideri ai istoriei mondiale pune în evidenţă rolul fundamental al acestora, cel puţin în două planuri, a căror intersecţie determină locul particular pe care îl au prin producerea evenimentelor.

Pe de o parte, ei apar ca principii active ale mişcării istorice, deoarece îi grăbesc înaintarea. Situaţia lor privilegiată accelerează maturizarea proceselor preexistente într-un mod ce nu trebuie confundat cu cel al dictatorilor. Aceştia, într-adevăr, nu au în vedere nici un asentiment şi acţionează într-un mod cu totul individual, în cadrul unei ambiţii orientate spre ea însăşi. Iar cînd sînt teleghidaţi de forţe ale căror interese le reprezintă, impactul acţiunii lor politice nu schimbă nimic în profunzime în atitudinea poporului, care priveşte trecînd dictaturile fără să-şi schimbe obiceiurile. Nu se întîmplă la fel cu liderul: în loc să facă societatea să împietrească în vechea stare, îi provoacă schimbarea căutînd acordul general asupra obiectivelor comune. Capacitatea dinamică a liderului este deci cu atît mai profundă cu cît se sprijină pe entuziasmul colectiv care implică părţi mari ale societăţii, dacă nu chiar întregul popor.

Astfel se explică faptul ca liderii au uşurat trecerea mai multor etape decisive în istorie şi mai ales, în primul rînd, trecerea de la o umanitate gregară, o umanitate organizată în hoarde, la tipuri de asociere cu caracter politic, prin inventarea dreptului, în paralel cu cea a scrisului, faţă de care este evident că au jucat un rol important, folosind scrisul ca vector privilegiat pentru a întări şi a extinde reglementările ai căror autori şi primi beneficiari probabil erau. înţelegem mai bine de ce apoi, după ce acest stadiu a fost depăşit, societăţile le-au dat sarcina de a defini teritoriile pentru grupurile formate prin contracte sociale iniţiale; a venit vremea cuceririlor, apoi necesitatea de a depăşi etapa feudală pentru a descoperi dinamica naţionalităţilor şi mai ales pe cea a pămîntului şi a credinţei. în sfîrşit, şi de această dată contrar simplilor dictatori, marii lideri au participat activ la elaborarea unor noţiuni la fel de importante ca aceea de patrie, pentru a ajunge la valori universale („drepturile omu-

127 253

CONCLUZIE CONCLUZIElui") sau transnaţionale (internaţionalismul proletar). Faza cea mai recentă, în secolul XX, nu a avut ca rezultat decît regimuri totalitare în care dinamica autorităţii pare să se fi blocat pe forme variabile de dictaturi a căror durată a fost pînă la urmă foarte scurtă, în ciuda calităţii entuziasmului popular care le aprobase la început.

Pe un alt plan, putem avansa ipoteza unei funcţii particulare a autorităţii liderului din Antichitate pînă în zilele noastre: acesta ar corespunde unui răspuns adaptativ al mulţimii ca grup informai pentru a găsi o autoreglare susceptibilă de a-i permite să se structureze altfel pentru a supravieţui. în al doilea sens, liderul este un produs al înlănţuirii cauzale. Observarea acţiunii celor o sută treizeci de mari lideri ai istoriei pare să confirme această idee: astfel ne explicăm eşecul (respingerea, am putea spune) liderilor care, după ce au devenit dictatori, au fost eliminaţi de pe scena istorică de aceeaşi mulţime care îi adusese la ea. însă, aceasta vine în sprijinul aceleiaşi idei: analiza istoriei liderilor, a ansamblului faptelor lor şi a presupuselor motivaţii nu ne permite să exagerăm natura autorităţii liderilor. Nu este posibil să reducem istoria umană la cea a liderilor, în ciuda importanţei evidente a rolului lor în dezvoltarea proceselor politice, economice, culturale şi sociale care definesc istoria umanităţii.

Liderul între hazard şi determinism

în fond, sugestia care însoţeşte o autoritate acceptată este cu siguranţă, la origine, un fenomen colectiv pentru că provine din ideologia şi factorii care definesc realitatea materială a unei colectivităţi. Dar, sursa ei este şi în conjuncţia mai multor întîmplări care depind de factori ce nu pot fi anticipaţi : instinctul individual, capacitatea personală de reacţie în situaţii complexe, simţul contactului cu poporul care fac ca un lider să nu poată exista fără popularitatea care îi însoţeşte actele. Cine scrie deci istoria?

Infinitatea situaţiilor observate explică şi polimorfismul liderilor. Efortul de sistematizare dă înapoi de multe ori în faţa complexităţii şi a caracterului difuz, evident hazardat, al cauzelor concrete care au determinat reuşita unuia sau eşecul altuia. Cum să alegi între un determinism strict, care eşuează în obstacolul temperamentelor individuale, şi o psihologie care ar face din „înclinarea naturală" a unora cauza comună a istoriei tuturor.

Problema poate fi privită şi sub un alt unghi: dacă indivizii fac istoria, nu vom găsi nici un caracter raţional în înlănţuirea evenimentelor, nici măcar o evoluţie: căci dacă totul vine din natura fiecăruia, în orice loc şi în orice perioadă, procesele s-ar echivala. Conform legii numerelor mari, actele liderilor ar fi din punct de vedere statistic aceleaşi. Or, evident, nu este cazul. Este posibil să ob-servăm o adaptare progresivă a comportamentelor de autoritate la nevoile societăţii. Căci, în orice muncă de organizare operată prin acţiunea liderilor asupra societăţilor, de la începutul istoriei, pare să se desfăşoare în cadrul unei anumite direcţii, aceea a organizării grupurilor umane din ce în ce mai importante în număr şi din ce în ce mai puţin specifice pe plan local. Deci, dacă s-a trecut treptat de la local la global, acest lucru nu poate fi atribuit unor cauze strict in -dividuale, ci unor interacţiuni între funcţiile structurii cauzale a evenimentelor, care sînt probabil în acelaşi timp haotice şi deterministe. Este adevărat: autonomia evidentă pe care o arată liderii în luarea de hotărîri orientează analiza spre un refuz al explicării istoriei prin rolul infrastructurilor clasice. Problema determinismului în istorie se luminează prin studiul rolului organizator al liderilor: prin capacitatea lor de a manipula mulţimile, ei îşi proiectează voinţa proprie la o scară care depăşeşte stadiul individual. înlocuită de mulţime, vi-ziunea liderului devine întotdeauna un act important. în schimb, ştiinţa liderului se situează în conştiinţa de a se afla la limita între acţiunea colectivă şi individuală. Liderii ştiu să creeze un consens pentru că ştiu la fel de bine să se suprapună pe dorinţele mulţimii şi să o facă pe aceasta să adere la propriile dorinţe. Istoria se află la răscrucea acestor drumuri.

Liderul ideal: schiţă rapidă, în linii mari

Poate, dacă am aduna calităţile personale descrise în această lucrare, de la cel mai vechi lider la liderii secolului XX, am putea visa să conturăm profilul ideal al liderului. Dar, cum fiecare din aceste calităţi nu a putut să se exprime decît în împrejurări diferite, nu ar fi posibil să ajungem decît la un profil vag şi aproximativ.

Totuşi, nimic nu ne interzice să observăm recurenţa comportamentelor, în ciuda diversităţii situaţiilor. Putem deci să distingem cîteva grupuri de calităţi psihologice particulare ale marilor lideri.

128

CONCLUZIE

în primul rînd, tăria de caracter: liderii au nevoie de o ambiţie confirmată pentru a îndrăzni să caute locurile privilegiate ale puterii politice care nu sînt accesibile decît oamenilor hotărîţi.

Apoi, din cauza caracterului particular al sarcinilor ce trebuie îndeplinite şi a importanţei mizelor, gustul pentru risc. Observarea vieţii liderilor este, din acest punct de vedere, la fel de semnificativă ca cea a morţii lor \ din cele o sută treizeci de persoane studiate în această carte, aproape patruzeci au murit de moarte violentă. Putem măsura pericolul particular al puterii liderilor cu această proporţie anormală. în populaţia obişnuită nu se înregistrează niciodată, în timp de pace, un sfert de oameni decedaţi din cauze nenaturale. Şi este un fapt excepţional, chiar în timp de război...

Apoi, pentru că dificultatea de a se menţine la putere este legată de calitatea hotărîrilor care se iau, de sensul ocaziei şi de capacitatea de analiză, pe scurt: înţelegerea situaţiilor.

Pe lîngă aceste calităţi psihologice de bază, liderul trebuie să demonstreze mari capacităţi relaţionale, atît publice, cît şi private: simţul relaţiilor, plăcerea de a aduna poporul îi întăresc audienţa. Fără căutarea sistematică a consensului şi a încrederii tuturor liderul nu este decît un dictator.

Curaj şi chiar îndrăzneală, sînge rece, inteligenţă, simţ al bunului comun şi ambiţie personală, viziune personală a istoriei, machiavelism şi cult al marilor idei, acestea sînt celelalte particularităţi care desăvîrşesc acest profil complex şi chiar echivoc.

Trebuie să ne temem, totuşi, că se poate ajunge vreodată prin vreun mijloc tehnic la o reproducere a contururilor, la comandă. Căci liderul este totuşi produsul împrejurărilor, în măsura în care ră-mîne produsul întîlnirii dintre circumstanţe şi temperamentul său. Şi, la o ultimă analiză, nici una din aceste două linii cauzale nu este reductibilă şi nici nu e susceptibilă de a fi înţeleasă pînă la ultimul grad al interacţiunilor fine ce au loc între ele.

G. GOOSSENS, « Asie occidentale », Histoire universelle. Encyclopédie de la Pléiade, Gallimard.

P. MONTET, La vie quotidienne en Egypte au temps des Ramsès, Hachette.

J. de ROMILLY, La loi dans la pensée grecque, des origines à Aristote, Les Belles Lettres.

P. LEVI, Atlas du monde grec, Nathan. Ch. PICARD, La vie dans la Grèce classique, P.U.F.P. JOUGUET, L'impérialisme macédonien et

l'hcllénisation de l'Occident, Albin Michel.Cl. MossÉ, P. SCHNAPP, Précis d'histoire

grecque, Armand Colin.J. GERNET, La Chine ancienne, PU.F.W. AL-RAHULA, L'enseignement du Bouddha

d'après les textes les plus anciens, Le Seuil.M. GRANET, La civilisation chinoise, Albin

Michel.M. VILLEY, Le droit romain, P.U.F.A. MICHEL, Histoire des doctrines politiques à

Rome, P.U.F.L. HOMO, Nouvelle Histoire romaine, Marabout-

Université.G. CHARLES-PICARD, Hannibal, Hachette.E. TRÉVENOT, Histoire des Gaulois, P.U.F.R. LATOUCHE, Les Grandes Invasions et la crise

de l'Occident au V siècle, Aubier.Ch. LELONG, La vie quotidienne en Gaule à

l'époque mérovingienne, Hachette.G. FOURNIER, Les Mérovingiens, P.U.F.

A. d'HAENENS, Les invasions normandes, une catastrophe?, Flammarion.

L. HAMBIS, Attila et les Huns, P.U.F.P. ALEXANDRE, Les Africains, Lidis-Brépols.Ch. LEMERCIER-QUELQUEJAY, La paix mon-gole, Flammarion. L. HAMBIS, Gengis khan, P.U.F.G. DUBY, Le Moyen Âge, 987-1460, Ha-

chette.J. QUILLFT, Les clés du pouvoir au Moyen Age,

Flammarion.M. MAHN-LOT, Christophe Colomb, Le Seuil.M. MAHN-LOT, La conquête de l'Amérique

espagnole, P.U.F.H. FAVRE, Leslncas, P.U.F.E. LEROY-LADURIE, l'État royal, 1460-1610,

Hachette.E. LEROY-LADURIE, l'Ancien Régime, Ha-

chette.R. STAUFE, La Réforme, 1517-1564, P.U.F.F. PONTEIL, L'éveil des nationalismes et le

mouvement libéral, P.U.F.P. CHAUNU, la civilisation de l'Europe classique,

Arthaud.P. LAFUE, La vie quotidienne dans les cours

allemandes au XVIIe siècle, Hachette.F. BLUCHE, Le despotisme éclairé, Hachette.E. MARIENSTRAS, Les mythes fondateurs de la

nation américaine, Complexe.A. SOBOUL, Histoire de la Révolution française,

Gallimard.

Bibliografie

Această bibliografie cronologică sumară va permite cititorului să regăsească, în lucrări de analiză, descrierea acţiunilor celor o sută treizeci de lideri ai acestei cărţi. Dincolo de simpla biografie, acestea prezintă cadrul istoric în care marii lideri au evoluat.

BIBLIOGRAFIE

A. SOBOUL, Portraits de révolutionnaires. Editions Sociales-Messidor.

G. MARTIN', Les Jacobins, P.TJ.F.A. MATHIEZ, Robespierre, Editions Sociales-

Messidor. *H. CALVET, Napoléon, P.U.F.F. FURET, La Révolution, 1770-1880, Ha-

chette.H. GUILLEMIN, Nationalismes et nationaux,

Hatier.R. POIDEVIN, S. SCHIRMAN, Histoire de l'Al-

lemagne, Hatier.K. MARX, La guerre civile en France, Editions

sociales.J. NÉRÉ, La guerre de Sécession, P.U.F.J. CHESNEAUX, L'Asie orientale aux XIX' et XXe

siècles, P.U.F.P. MORRIS, Histoire du Royaume- Uni, Hatier.G. PRADALIÉ, Le Second Empire, P.U.F.P MILZA, Les relations internationales de 1871

à 1914, Armand Colin.P. COQUEREL, Afrique du Sud, l'histoire

séparée, Gallimard.H. DESCHAMPS, La fin des empires coloni-

aux, P.U.F.

J.B. DUROSELLE, Histoire diplomatique du1919 à nos jours, Dalloz. A. ROBINET,

Jaurès et l'unité de l'être, Se-ghers.

F. BEDARIDA, La société anglaise du XIXe

siècle à nos jours, Le Seuil.H. BURGELIN, La société allemande (1871-

1968), Arthaud.M. FERRO, La Grande Guerre (1914-1918),

Gallimard.S. BERNSTEIN, P. MILZA, Histoire de l'Europe

contemporaine, Hatier.G. FOHLEN, Les États-Unis au XXe siècle,

Aubier.Hu CHI HSI, Mao Tse-toung et la construction

du socialisme, Le Seuil.J.-C. RUFIN, L'Empire et les nouveaux bar-

bares,].^. Lattes.J. MATHIEU ROSAY, Ils ont gouverné la France:

de Childéric à Chirac, Marabout.L. MÉNIÈRE, Bilan de la France, 1981-

1993, Hachette. M. AGULHON, La République, 1882-1987,

Hachette.

Lectori: Gheorghc Chiriţă, Eugen Lungu Tehnoredactor : Ion Varían