Petru Groza (n. 7 decembrie 1884, Băcia, Hunedoara - d. 7 ianuarie 1958, București) a fost un avocat

și om politic român interbelic și după cel de-al Doilea Război Mondial, prim-ministru în primele

guverne comuniste ale României, între 1945 și 1952. A fost președinte al Prezidiului Marii Adunări

Naționale a Republicii Populare Române, funcție asimilată celei de șef al statului, în perioada 2 iunie

1952 - 7 ianuarie 1958.

La 6 martie 1945 a fost impus în funcția de prim-ministru de către Uniunea Sovietică, care a

amenințat în caz contrar cu neretrocedarea Transilvaniei către România. Deși Groza a mimat

apartenența la un partid propriu, în fapt, era un executant docil al deciziilor luate de comuniști și al

ordinelor venite de la Moscova. Întrucât guvernul său nu a fost recunoscut de americani și englezi,

regele Mihai i-a cerut, în august 1945, demisia. Când Groza a refuzat - fapt unic în istoria regalității în

România - regele a intrat în așa-numita grevă regală, perioadă în care guvernul a acționat

neconstituțional.

Guvernele succesive conduse de Groza au prezidat peste primele procese politice din România, peste

fraudarea alegerilor din 1946 și peste lichidarea opoziției, suprapunându-se procesului de acaparare

a puterii politice de către comuniști. La 30 decembrie 1947, împreună cu Gheorghiu-Dej, Groza l-a

forțat pe regele Mihai să abdice, în cursul aceleiași zile proclamând, în mod ilegal și neconstituțional,

în parlament, republica populară.

Cuprins

1 Biografie

1.1 Cariera politică

1.2 Frontul Plugarilor

1.3 Viceprim-ministru

1.4 Obținerea mandatului de prim-ministru

1.5 Greva regală și criza politică

1.6 Alegerile din noiembrie 1946

1.7 Eliminarea opoziției

1.8 Proclamarea Republicii

1.9 Președinte al prezidiului MAN.

2 Decesul

3 Publicații

4 Note

5 Bibliografie

6 Bibliografie suplimentară

7 Vezi și

8 Legături externe

Biografie*modificare | modificare sursă+

Petru Groza s-a născut în familia preotului ortodox Adam Groza. A urmat clasele primare în

localitatea natală, iar cele secundare la Coștei, Lugoj și Colegiul maghiar reformat din Orăștie. Între

anii 1903 - 1905, a studiat la Facultatea de Drept și Științe Economice din Budapesta. Din 1905 își

continuă studiile la Berlin, apoi la Facultatea de Drept Comercial și Economie Politică din Leipzig. În

1907 Groza își obține doctoratul în științe juridice cu distincția magna cum laude.

Dr. Petru Groza în 1946.

La întoarcerea în țară, Groza a practicat avocatura în Lugoj, apoi în Deva. De asemenea, se implică în

viața Bisericii Ortodoxe, fiind membru laic al Sinodului Mitropoliei Sibiului din 1911.

Cariera politică*modificare | modificare sursă+

Cariera politică o începe în Partidul Național Român, unde are ocazia să fie alături de liderii mișcării

naționale a românilor din Ardeal: Gheorghe Pop de Băsești, Ștefan Cicio-Pop, Alexandru Vaida-

Voevod, Vasile Goldiș, Iuliu Maniu și alții. Pe 18 noiembrie/1 decembrie 1918 a participat la Marea

Adunare Națională de la Alba Iulia, unde cei 1228 de delegați aleși ai românilor „din Transilvania,

Banat și Țara Ungurească” au votat Rezoluția Unirii care „decretează unirea acelor români și a tuturor

teritoriilor locuite de dânșii cu România”.*1+*2+

La alegerile parlamentare din noiembrie 1919, primele pe baza votului universal, Petru Groza este

ales deputat pe listele PNR. În martie 1920 părăsește partidul împreună cu gruparea condusă de

Octavian Goga și se înscrie în Partidul Poporului, pe 17 aprilie.*3+ Formațiunea prezidată de generalul

Alexandru Averescu fusese chemată la putere de regele Ferdinand I datorită manevrelor de culise

întreprinse de fruntașul liberal Ionel Brătianu pentru a determina căderea cabinetului Blocului

Parlamentar, coaliție politică din care făcea parte și PNR.*4+ În guvernul generalului Averescu, Groza

este numit ministru de stat fără portofoliu (16 aprilie - 13 decembrie 1921).

La alegerile din martie 1922 și cele din mai 1926 este din nou ales deputat pe listele Partidului

Poporului. Manevrele lui Brătianu îl aduc din nou pe generalul Averescu la putere. În noul cabinet,

Groza primește portofoliul Lucrărilor Publice.

Dr. Petru Groza, depunând buletinul de vot în urnă.

Îndeplinește această funcție până la 14 iulie 1926, moment în care trece ca ministru de stat fără

portofoliu. Politica de independență din activitatea guvernamentală îl determină pe Brătianu să intre

în conflict cu generalul Averescu, motiv pentru care fruntașul liberal a intervenit pe lângă regele

Ferdinand pentru a determina căderea guvernului.*5+ Mai mult, la alegerile din iulie 1927 Partidul

Poporului nu a întrunit scorul electoral de 2% din voturi, necesar accederii în Parlament.*6+

Frontul Plugarilor[modificare | modificare sursă+

Dezamăgit de viața politică internă, pleacă într-un exil autoimpus la Deva, pentru a se dedica

afacerilor sale. Revine pe scena publică pe 8 ianuarie 1933, când fondează Frontul Plugarilor. Aceasta

era o formațiune politică minoră, care se situa pe stânga eșichierului politic. Imediat, acest partid a

intrat sub aripa protectoare a Partidului Comunist, care se afla, în acele vremuri, în ilegalitate .

În localitatea natală a lui Petru Groza, pe 24 septembrie 1935, a fost semnat acordul pentru

înființarea Frontului Popular Antifascist între MADOSZ și Frontul Plugarilor, ambele formațiuni fiind

satelite ale comuniștilor.*7+ Trei luni mai târziu, aceleași două partide, împreună cu Blocul

Democratic și Partidul Socialist, s-au întrunit la Țebea, unde, sub gorunul lui Horea și mormântul lui

Avram Iancu, au încheiat un acord prin care se angajau să lupte în comun împotriva pericolului

fascist.[8][9]

În următorii ani, formațiunea lui Petru Groza a rămas în umbra Partidului Comunist. În 1943, participă

la crearea Frontului Patriotic Antihitlerist. Pe 20 iunie 1944, a susținut formarea coaliției Blocului

Național Democrat între PNȚ, PNL, PSD și PCR.*10+

Viceprim-ministru*modificare | modificare sursă+

Groza a revenit în prim planul scenei politice după actul de la 23 august 1944, când regele Mihai I îl

demite din fruntea statului și arestează pe mareșalul Ion Antonescu.*11+*12+ Astfel, România a ieșit

din alianța cu Germania. Șeful statului numește un nou guvern de militari și tehnicieni în frunte cu

generalul Constantin Sănătescu. În noul guvern, fiecare partid din BND avea câte un reprezentant.

Pe 12 septembrie 1944, România a semnat armistițiul cu Națiunile Unite*13+, care stabilea noul statut

internațional al țării noastre: ieșirea din războiul antisovietic și angajarea în lupta împotriva

Germaniei hitleriste, plata unor însemnate despăgubiri de război, anularea dictatului de la Viena,

stabilirea graniței româno-sovietice din 28 iunie 1940. Astfel, România devenea o țară ocupată de

Uniunea Sovietică, iar SUA și Marea Britanie girau această realitate. La 9 octombrie, s-a realizat

„acordul de procentaj” între Stalin și Churchill, potrivit căruia România intra în sfera de influență

sovietică în proporție de 90%.*14+

Pe plan intern, pe 13 octombrie, PCR și PSD au denunțat, în mod oficial, actul de colaborare cu PNL și

PNȚ în cadrul BND, au ieșit de la guvernare și s-au constituit într-o nouă coaliție denumită Frontul

Național Democrat. Acest fapt a stârnit o nouă criză politică, timp în care FND a pornit o uriașă și

vehementă campanie împotriva partidelor istorice. Frontul Plugarilor a aderat la noua coaliție politică

de stânga. Din cauza presiunilor politice, pe 4 noiembrie, generalul Sănătescu a format un nou

guvern „de largă colaborare politică”.*15+ Atât liderii de la Moscova, cât și comuniștii autohtoni, au

considerat că personalitatea și carisma lui Groza ar putea asigura legitimitatea în fața lumii

occidentale. În noul cabinet Sănătescu, Petru Groza este numit vicepreședinte al Consiliului de

Miniștri.

Cu toate acestea, crizele provocate de comuniști și socialiști au continuat, iar Constantin Sănătescu s-

a văzut nevoit să își depună mandatul pe 6 decembrie 1944. Șef al noului cabinet a fost numit

generalul Nicolae Rădescu, în timp ce Groza și-a păstrat mandatul de viceprim-ministru.

Obținerea mandatului de prim-ministru*modificare | modificare sursă+

FND a continuat să organizeze manifestații de stradă sub lozinca Vrem guvern FND! În acea iarnă,

Gheorghe Gheorghiu-Dej, liderul comuniștilor, a efectuat o vizită la Moscova, în timpul căreia s-a

stabilit programul de acțiune pentru preluarea puterii și înlăturarea „forțelor reacționare”, în frunte

cu Iuliu Maniu.*16+ La Conferința de la Ialta din 4 - 11 februarie, Marile Puteri au hotărât intrarea

definitivă a României în sfera de influență sovietică.*17+ Ca urmare, FND a pornit un asalt pentru

răsturnarea guvernului. S-a acționat pentru preluarea prefecturilor și primăriilor și s-au organizat

manifestații și lupte de stradă. Pentru a avea susținere publică, FND și-a atras de partea lui țăranii,

cărora li se promitea înfăptuirea reformei agrare prin împroprietărirea țăranilor și confiscarea

moșiilor.*18+

Dr. Petru Groza în 1945, vorbind.

România se afla într-o mare criză politică. În ziua de 26 februarie 1945 a sosit la București Andrei

Vîșinski , adjunctul ministrului de Externe al URSS, Viaceslav Molotov. Într-o audiență la regele Mihai,

Vâșinski i-a impus șefului de stat român demiterea imediată a generalului Rădescu, care era acuzat ca

fiind „reacționar” și „fascist”, criticând partidele istorice și pe Iuliu Maniu.*19+ Speranțele depuse de

ministrul român de Externe, Constantin Vișoianu, în sprijinul Statelor Unite și al Marii Britanii s-au

dovedit iluzorii. Vâșinski a exercitat puternice presiuni asupra regelui, adoptând o atitudine agresivă,

izbind cu pumnul în masă, trântind ușa și declarând: „Ialta sunt eu”!.*20+ Pe 2 martie, Mihai I l-a

însărcinat pe Petru Groza, președintele Frontului Plugarilor, să alcătuiască lista noului guvern. În

audiențele de la Palat, Maniu și Brătianu s-au opus categoric, afirmând că aducerea la putere a

acestui guvern „ar echivala cu o condamnare la moarte a democrației în România”.*21+ În cele din

urmă, regele a cedat, iar pe 6 martie 1945 a acceptat lista prezentată de Petru Groza. Deși, din cele

18 portofolii ministeriale, PCR avea doar 5 portofolii, în realitate, comuniștii erau cei care îl

conduceau, deoarece fusese dictat de la Moscova.

Greva regală și criza politică*modificare | modificare sursă+

Pe 18 august, Roy Melbourne a prezentat ministrului de Externe Gheorghe Tătărescu o notă verbală

prin care se arăta că guvernul american „dorește în această țară instituirea unui regim reprezentativ

constituit din toate grupările democratice”.*22+ În consecință, SUA nu vor semna un tratat final de

pace decât cu un guvern democratic pe deplin recunoscut. Atât Groza, cât și Tătărescu, au respins

nota, declarând-o nulă și neavenită. Ei au susținut că SUA nu se puteau adresa unui guvern pe care

nu-l recunoșteau. O astfel de notă au trimis și diplomații britanici, însă guvernul a avut aceeași

atitudine.

În fața refuzului lui Groza de a demisiona, regele Mihai a instituit, în 21 august, greva regală și nu a

mai acceptat să contrasemneze actele guvernului. La Conferința din decembrie 1945, s-a decis ca

situația să fie rezolvată prin numirea a câte un membru PNL și PNȚ în guvern, după care să se

organizeze alegeri libere și să se asigure libertatea „presei, a cuvântului, a religiei și a asociației”.*23+

Maniu a avertizat că fără neutralizarea Ministerelor de Interne și de Justiție nu puteau avea loc

alegeri libere în România, dar a trebuit să se ralieze hotărârii. Pe 7 ianuarie 1946, au depus

jurământul în calitatea de miniștri Emil Hațieganu, din partea PNȚ, și Mihail Romniceanu, din partea

PNL.*24+ În fond, hotărârile de la Moscova au reprezentat victoria punctului de vedere sovietic,

guvernul Petru Groza fiind recunoscut de SUA și Marea Britanie pe 5 februarie 1946.

Alegerile din noiembrie 1946*modificare | modificare sursă+

După eșuarea grevei regale, Mihai a adoptat o poziție mai prudentă cu guvernul. În vederea

alegerilor, forțele politice guvernamentale au constituit, pe 17 mai 1946, Blocul Partidelor

Democratice pentru a depune liste comune la alegeri. BPD era format din PCR, PSD, PNL-Tătărescu,

PNȚ-Alexandrescu, FP și PNP. În schimb, partidele democratice, PNȚ, PNL și PSDI, au eșuat în

tentativa de a crea un front comun al opoziției. Guvernul a modificat și legea electorală, astfel că

pentru prima dată în istorie, la procesul electoral puteau participa și femeile.

Campania electorală s-a desfășurat prin săvârșirea a numeroase și grave abuzuri de către forțele

guvernamentale și atacurile exacerbate ale opoziției împotriva acestora. Deși Washington și Londra

au dat de repetate ori garanții lui Maniu că alegerile ce se vor organiza vor fi libere și supravegheate

de puterile occidentale, guvernul nu a ezitat să folosească în procesul electoral dictonul lui Stalin:

„Nu contează cine cu cine votează, contează cine numără voturile”. Alegerile au avut loc pe 19

noiembrie 1946, prezența la vot fiind masivă. Rezultatele oficiale publicate au fost: BPD - 69,81%,

PNȚ - 12,88%, UPM - 8,32%, PNL - 3,78%, PȚD - 2,36%.

Imediat, opoziția a acuzat guvernul de fraudă, Maniu afirmând că rezultatele fuseseră inversate,

astfel că, în fapt, PNȚ era cel care obținuse victoria.*25+ În schimb, partidele guvernamentale afirmau

că rezultatele alegerilor reflectau adeziunea cetățenilor la programul BND, iar incidentele minore

care au avut loc au fost provocate de opoziție. De altfel, era aceeași tradiție electorală românească ca

puterea să declare că alegerile au fost corecte, în timp ce opoziția îi acuza de fraudă.

Dr. Petru Groza, Președintele Consiliului de Miniștri.

Aceeași divergență exista între Moscova și oficialitățile engleze și americane. La Washington au sosit

rapoarte din partea misiunii diplomatice a puterilor occidentale și din partea Ministerului de Interne

de la București, care avea același conținut divergent. SUA și Marea Britanie s-au limitat la niște

declarații formale, înțelegerea privind împărțirea sferelor de influență fiind luată demult. Memoriile

întocmite de Maniu și Brătianu nu au fost luate în considerare, iar pe 1 decembrie 1946, regele Mihai

a rostit Mesajul de deschidere a lucrărilor Adunării Deputaților: Sunt fericit să mă găsesc în mijlocul

reprezentanților țării, întruniți astăzi pentru întâia oară, după o îndelungată întrerupere a vieții

parlamentare.[26]

Pe 10 februarie 1947, România semna Tratatul de Pace cu Puterile Aliate și Asociate, astfel că regimul

Convenției de armistițiu se încheia în mod oficial.*27+ Acest fapt însemna că Marea Britanie și SUA nu

mai dispuneau de nici o pârghie pentru a interveni în favoarea opoziției, România trecând sub

controlul exclusiv al URSS.[28]

Eliminarea opoziției*modificare | modificare sursă+

După alegerile parlamentare, obiectivul politic esențial al guvernului Groza era acapararea întregii

puteri în stat și lichidarea oricăror forme de opoziție. Planul a fost elaborat de ministrul de Interne,

Teohari Georgescu, și Pantelei Bodnarenko, ofițer de informații sovietic.*29+ Încă de la începutul

anului 1947, autoritățile comuniste au operat numeroase arestări împotriva adversarilor politici prin

comiterea de grave abuzuri. Pe 14 iulie 1947, autoritățile Ministerului de Interne au reușit să întindă

o capcană principalilor fruntași național-țărăniști, care se pregăteau să plece în Marea Britanie pentru

a informa diplomații occidentali despre situația reală din țară. Înscenarea de la Tămădău a fost

etichetată drept act de trădare națională și transformată într-un caz politic major.[30]

Pentru a permite implicarea PNȚ și a lui Iuliu Maniu, autoritățile au extins acuzațiile de la tentativă de

părăsire frauduloasă a țării la activități cu caracter politic. La 30 iulie 1947, printr-un jurnal al

Consiliului de Miniștri s-a decis dizolvarea Partidului Național Țărănesc.*31+ În aceeași zi a fost

convocată Adunarea Deputaților, în cadrul căreia, pe baza unui raport întocmit de Teohari

Georgescu, s-a aprobat dizolvarea cu 294 de voturi pentru și unul împotrivă.*32+ Jurnalul stabilea:

„Partidul Național-Țărănesc de sub președinția domnului Iuliu Maniu este și rămâne dizolvat pe data

publicării în Monitorul oficial a prezentului Jurnal. Aceeași decizie de dizolvare include și toate

organizațiile județene, de plasă și comunale ale sus menționatului partid, organizațiile militare, de

tineret, de femei și orice alte organizații sau asociații conduse de acest partid”.

Pe 1 noiembrie, Partidul Național Liberal a decis să își înceteze activitatea. Cinci zile mai târziu,

Adunarea Deputaților a adoptat o moțiune de neîncredere în Gheorghe Tătărescu, ministrul de

Externe și vicepreședintele Consiliului de miniștri. Ziua următoare, reprezentanții PNL-Tătărescu au

demisionat din guvern. Procesul intentat liderilor PNȚ s-a desfășurat între 29 octombrie și 4

noiembrie.

Ca și în cazul procesului intentat mareșalului Antonescu în urmă cu un an și jumătate, sentința era

dinainte stabilită, pe baza unor acuzații fără acoperire materială, având la bază nu probe, ci indicații

politice venite de la Moscova și prezentate în haină juridică la București. Iuliu Maniu și Ion Mihalache

au fost singurii condamnați la temniță grea pe viață.

Proclamarea Republicii*modificare | modificare sursă+

Pe 12 noiembrie, regele Mihai și regina-mamă Elena s-au deplasat la Londra pentru a asista la

căsătoria principesei Elisabeta, moștenitoarea Coroanei britanice. Aici, a cunoscut-o pe principesa

Ana de Bourbon-Parma. Cei doi au plecat în Elveția, la Lausanne, unde s-au logodit neoficial pe 6

decembrie 1947. Cerând încuviințarea guvernului român, răspunsul venit 10 zile mai târziu afirmă că

nu era oportună căsătoria la acel moment.*33+

Presa internațională începea deja să speculeze că suveranul român va rămâne în străinătate pentru o

femeie, abandonându-și prerogativele constituționale. Pentru a infirma speculațiile, pe 18

decembrie, Mihai s-a urcat în tren la Lausanne și a sosit la București trei zile mai târziu.*34+ După o

întrevedere cu Petru Groza, unde nu s-a ajuns la vreo concluzie, Mihai și mama sa au plecat la Sinaia

pentru sărbătorile de iarnă. În ajunul Crăciunului a fost învestit în funcția de ministru al Apărării

Naționale Emil Bodnăraș, care, potrivit unor informații, abia ajunsese de la Moscova, unde primise

din partea lui Stalin indicațiile privind organizarea abdicării regelui Miha Ii.

Prim-ministrul Groza dă adresa de plecare la relaţiile ruso-române.

Pe la orele 20:30 din seara zilei de 29 decembrie, regele Mihai a fost informat despre cererea formală

a lui Petru Groza de a-i acorda o audiență a doua zi, la ora 10:00. Inițial, a presupus că este vorba de

căsătoria lui. În dimineața zilei de 30 decembrie 1947, regele, împreună cu regina-mamă și câteva

persoane de la Curte s-au deplasat spre București, iar în jurul orei 12:00 au ajuns la palatul din

șoseaua Kiseleff. În 15 minute au sosit și Petru Groza, care era însoțit de Gheorghe Gheorghiu-Dej.

Groza a fost cel care s-a adresat primul: „Ei bine, Majestate, a sosit timpul să aranjăm o despărțire

prietenească”. Surprins, Mihai a întrebat ce trebuie să înțeleagă prin aceste cuvinte. „Problema de a

pune capăt monarhiei. La urma urmei v-am avertizat că trebuie să vă pregătiți pentru așa ceva.

Trebuie să înțelegeți că nu mai există în România loc pentru un rege”, a declarat Groza. Regele a

replicat: „Nu dumneavoastră sunteți cel care puteți să-mi spuneți să plec. Această chestiune trebuie

să o hotărască poporul”.*35+

Groza precizează că guvernul va aranja problemele materiale, astfel încât familia regală să ducă o

viață confortabilă. De asemenea, Gheorghiu-Dej a făcut aluzie la un posibil proces ce ar putea fi

intentat „Majestății Sale”. În acel moment, Mihai a declarat că „propunerea dumneavoastră ridică

grele probleme constituționale”. „Ne-am gândit la toate”, replică Groza, scoțând o coală de hârtie din

pergament alb din dosarul pe care îl ținuse în mână de când începuse audiența. „Voi studia această

hârtie”, declară regele în speranța că va mai câștiga timp. Groza preciză: „Trebuie să citiți acum. Nu

părăsim această casă până când hârtia nu va fi semnată, chiar dacă va trebui să stăm aici până

diseară. Poporul nostru așteaptă știrea abdicării. Dacă nu vom avea semnătura dumneavoastră se vor

ivi neplăceri”.*36+

Chivu Stoica, Gheorghiu Dej, Petru Groza și Gh. Apostol în 1957.

În acel moment, regele a mers în camera de alături, unde mareșalul Palatului l-a informat că garda

fusese schimbată, palatul era înconjurat de trupe, iar legăturile telefonice erau întrerupte. Când a

revenit în cameră, Mihai a întrebat pentru ce s-au luat toate aceste măsuri. „Poporul este

impacientat Sire, suntem aici de un timp destul de lung”, a răspuns Groza. „Și dacă eu refuz să

semnez”?, a întrebat regele. Groza a recurs la o ultimă amenințare: „Dumneavoastră ați văzut, totul a

fost prevăzut. Se poate ivi un război civil. Noi nu putem răspunde de securitatea nimănui. Și

dumneavoastră veți purta răspunderea”.*37+

Într-o relatare din decembrie 1990, Mihai afirma că Groza și Gheorghiu-Dej au recurs la șantaj: „Mi-

au spus că membrii guvernului, adică și comuniștii, vor fi nevoiți, pentru a contracara orice formă de

opoziție să execute peste o mie de studenți dintre cei care fuseseră arestați în ultimul an”. De

asemenea, a afirmat că Groza „s-a apropiat de mine și m-a rugat să-i pipăi vestonul în dreptul

buzunarului. Mi-a spus: Pipăiți! Și avea pistolul în buzunar, dând explicația: Ca să nu mi se întâmple și

mie ce i s-a întâmplat lui Antonescu”. După aceasta, Mihai se așază la masă și semnează documentul

abdicării.

La orele 15:30 s-a întrunit Consiliul de Miniștri. Petru Groza a adus la cunoștință actul abdicării și a

fost emisă o proclamație a guvernului către țară. Aceasta aducea la cunoștință abdicarea regelui și

aprecia că „Astfel, poporul român a dobândit libertatea de de a-și clădi o nouă formă de stat -

Republica Populară”. La orele 19:10, sub președinția lui Mihail Sadoveanu, s-a deschis ședința

extraordinară a Adunării Deputaților.*38+*39+

În unanimitate, au fost aprobate două proiecte de lege. Primul lua act de abdicarea regelui Mihai I,

pentru sine și pentru urmașii săi, Constituția României era abrogată, iar noua denumire oficială a

statului devenea Republica Populară Română. De asemenea, se preciza că puterea legislativă va fi

exercitată de Adunarea Deputaților până la dizolvarea ei și întrunirea unei Adunări Naționale

Constituante, care se va face la o dată fixată de Adunarea Deputaților. Aceasta va adopta noua

Constituție a RPR. Prin al doilea proiect s-au numit membrii Prezidiului Provizoriu al RPR: Constantin

Ion Parhon, președinte, Mihail Sadoveanu, Ștefan Voitec, Gheorghe Stere și Ioan Niculi,

vicepreședinți. Ședința s-a încheiat după numai o oră.

Președinte al prezidiului MAN.*modificare | modificare sursă+

Pe 24 februarie 1948 a fost dizolvată Adunarea Deputaților. Trei zile mai târziu s-a constituit Frontul

Democrației Populare, o alianță electorală formată din Partidul Muncitoresc Român (noua denumire

adoptată de comuniști în urma fuziunii cu PSD), Frontul Plugarilor, PNL-Bejan și Uniunea Populară

Maghiară. Pe 28 martie au avut loc alegerile pentru Marea Adunare Națională, forul legislativ

unicameral al RPR. Primul obiectiv al Marii Adunări a fost acela de a redacta o nouă lege

fundamentală. Constituția Republicii Populare Române a fost promulgată pe 13 aprilie 1948.

Groza și-a păstrat mandatul de prim-ministru până pe 2 iunie 1952. Zece zile mai târziu l-a înlocuit pe

Constantin Ion Parhon în funcția de președinte al prezidiului Marii Adunări Naționale, instituția care

asigura în mod simbolic șefia RPR. A rămas în această funcție până la sfârșitul vieții.

Prim-ministrul Petru Groza, rostindu-și cuvântarea cu prilejul instalării Comitatului Provizoriu al

Sfatului Popular al Capitalei.

Începând din anul 1948, autoritățile comuniste au început să impună modelul stalinist de organizare

și conducere a societății. La 11 iunie 1948, guvernul Groza a adoptat legea pentru naționalizarea

industriei. Această măsură a vizat distrugerea proprietății private și a generalizat proprietatea publică

în industrie, bănci și transporturi. A fost creat Comitetul de Stat al Planificării, care asigura

dezvoltarea economică pe baze planificate, având la bază centralismul economic. Cu pornire din anul

1951, planul de organizare economică era de cinci ani (planul cincinal).

Tot după model sovietic s-au înființat Gospodăriile Agricole Colective și Gospodăriile Agricole de Stat,

care indicau tipurile de cultură și fixau prețurile bunurilor agricole. Țăranii aveau voie să își păstreze

mici loturi de pământ, dar care să nu depășească 0,15 ha.

Pe plan internațional, România a fost membru fondator al CAER (1949) și al Tratatului de la Varșovia

(1955).

Statuia lui Groza, la Mogoșoaia.

Bătrân și bolnav, a fost silit să accepte, la 7 februarie 1953, dizolvarea Frontului Plugarilor, un

concurent și ghimpe în ochii comuniștilor. Cu toate acestea, Groza nu s-a înscris în PMR, astfel că a

reușit performanța politică de a se situa în poziții de frunte în cadrul regimului, fără să fi fost

vreodată membru de partid. O explicație poate să fie abilitatea cu care a reușit să-și atragă sprijinul și

încrederea lui Stalin, rememorată într-una din notele sale politice: „M-am apropiat de el. Acesta

stătea pe un soi de cotineață, ceva mai înaltă ca podeaua. M-am aruncat în genunchi, i-am sărutat

picioarele și i-am spus: În sfârșit mi-am atins idealul de mic copil. Ziua asta va fi cea mai frumoasă zi

din viața mea. Stalin, vădit impresionat, m-a luat de braț, m-a ridicat, m-a îmbrățișat. Îi făcuse o

impresie deosebită circul meu și pe urmă l-am câștigat. Eram un teatralist fără pereche!”*necesită

citare]