Norbert Petrovici, despre feminismPosted on luni, 8 decembrie 2014 by no hate in Interviu // 0 Comments

Norbert Petrovici este un personaj aparte al Clujului – lector universitar în cadrul Facultății de Sociologie și Asistență Socială, publicist și colaborator în cadrul unor publicații precum CriticAtac și Revista Cultura, cât și activist în cadrul mai multor mișcări locale. Printre subiectele pe care Norbert le atinge în munca lui este și cel al feminismului, o temă pe care acesta o incorporeză atât în cadrul cursului de Sociologie a Familiei la catedra de Sociologie, cât și în cadrul unor prelegeri gratuite, găzduite de către asociația Acasă.

L-am rugat pe Norbert să ne spună câte ceva despre activitatea lui în domeniul feminismului, cât și despre cunoștiințele și aprecierile sale asupra acestui curent, în calitate de sociolog.

Poate fi un bărbat feminist?

Da, un bărbat poate fi feminist. Însă în ce fel aume, cred că depinde de ce înțelegem prin feminism. Sunt posibile mai multe feluri de feminism. În rețelele politice din care fac parte, diferitele feluri de a fi feminist cred că variază în funcție de trei tipuri de aspecte. Primul aspect: ce se înțelege prin opoziția bărbat/femeie, care sunt sursele acestei dualități. Al doilea aspect ține de cum înțelegem relații de ierarhie și dominație între bărbat/femeie. Iar al treia aspect e legat de modul în care se leagă relațiile de dominație dintre bărbat/femeie cu celelalte relații de dominație.

Eu mă raliez acelor înțelegeri care vorbesc de „ordini de gen”. Adică sisteme de feluri de fi și a face, care provin din istoriile persoanele prin care ajungem bărbați sau femei exact prin modul în care am fost susținuți, gestionați, oglindiți și ni s-a prezentat lumea sau ni s-a perimis să ne raportăm la obiecte de către cei care ne-au crescut și de către cei cu care interacționăm de-a lungul vieții noastre. Persoanele sunt invitate prin aceste intracțiuni zilnice să se poziționeze față de alte persoane, să își asume forme de a fi și a face în interiorul unor clivaje multiple care se suprapun și dau sens opoziției relaționale femeie-bărbat, unori într-o cheie heterosexuală, alteori queer și arareori bisexuală.

În ordinile de gen din societatea noastră „femeile” și „bărbații” sunt invitați și răspund la aceste invitații marcând teritorii în care ceilalții, de gen opus, au un acces subordonat. De exemplu bărbatul este chemat adeseori să fie în primul rând subiectul privilegiat al spațiului public, în timp ce femeia este chemată mai ales să fie subiectul privilegiat al spațiului privat.

Aceste clivajele și opoziții care construiesc relația femeie-barbat ajung să să împletească și cu logica dominației capitaliste, dominației colonial-rasistă și dominației speciistă asupra naturii. Capitalismul variază destul de mult în formele sale locale de articulare, la fel cum variază și formele în care se suprapun clivajele care constituie dualitatea bărbat/femeie. De aceea, ce înseamnă să fii bărbat/femeie variază și în funcție de clasă și rasă și istoriile de acumulare de capital.

Deci, sunt mai multe feluri de feminsm, totuși, în ce fel poate fi un bărbat feminist în acest fel de feminism pe care îl descrii?

Așadar, o miză în această agendă politică este să găsim limbajul care să ne permită alianțele care să creeze o ordine justă de gen, având în vedere clivajele care constituie opoziția femeie-bărbat în fantasmele intergeneraționale și relaționale curente. În această înțelegere, atât celor chemați să fie femei cât și celor chemați să fie bărbați li se face o violență sistemică prin care le sunt luate o parte din registrele emoționale și acționale posibile.

Spațiile publice contemporane sunt mult prea competitive și sunt înscrise cu valorile pe care le atribuim preponderent bărbaților. Integrarea persoanelor invitate social să fie femei în spațiile publice devine marcată de lupte personale complicate pentru că presupune suprascrierea sineului cu valorile asociate masculinității. Paralel, spațiile private, orientate spre intimitate, sunt înscrise cu atribute preponderent feminine. Participarea deplină a persoanelor invitate să fie bărbați în spațiile private ca membri deplini e dificil de realizat pentru că prespun rescrieri ale sinelului cu valori atribuite femeilor.

Agenții transformării ordinii de gen interesați direct de schimbarea ordinii de gen sunt atât cei care au fost chemați să fie femei și cât și a cei care au fost chemați să fie bărbați. În acest mod de înțelegere a ordinii de gen, miza politică devine atât scurcircuitarea clivajelor care produc opoziția relațională femeie-bărbat, cât și scurcircuitarea conexiunii cu celelalte sisteme de dominație care întăresc suprapunerea clivajelor într-un mod izomorf pentru a suține opoziția femeie-bărbat.

Altfel spus, ca bărbat ești interesat de o agendă feministă pentru că în ordinea de gen actuală nu ai acces la un continent enorm din ceea ce e umanitatea. Privilegiile patriarhale ale spațiului public sunt greu de ignorat, dar tot ele sunt cele nu permit bărbaților să își asume roluri depline de părinte, adică părinți care oferă copilului întreaga gamă de îngrijiri, atingeri, susțineri, gestionari, integrări, liniștiri, distanțări, comunicare, afecțiune și joacă. Iar aceste lucruri nu sunt legate doar de relația cu copiii, ci, mai larg, și de relațiile cu ceilalți. Ca bărbat, a înțelege emoționalitatea celorlați este întotdeauna pentru alții o mică surpiză dacă nu vine ca un efect al calificării profesionale în această direcție. Pentru o femeie a-i înțelege pe alții e „natural”.

Într-o astfel de agendă, urgența politică se mută de la formele de egalizare a reprezentării pe genuri în spațiul public și privat a corpurilor formate ca bărbați și femei spre o politică de renegociere a relațiilor sociale de formare și întreținere a clijavelor care constituie opoziția bărbat-femeie.

Însă tocmai diferențele dintre sexe reprezintă o zonă foarte importantă în relațiile de atracție și respingere dintre bărbați și femei?

E adevărat. Dinamica de cuplu deseori se bazează pe diferențele genizate între sexe. Bărbatul ajunge să fie cel orientat spre lumea exterioară a cuplului, cel care mediază lumea, doritorul sau purtătorul de dorințe în exces, persoana care potențial va distruge unitatea cuplului, forța centrifugă. Femeia ajunge să fie identificată cu poziția celui care este garantul relației, cea care face munca de susținere și gestionare a celor doi, mâncare și curățenie, cea care are dorințe mai puține, forța centripetă care susțină viața afectivă a cuplului.

Pe aceste două poziții se pliază și contra-mișcările centrale în dinamica cuplului: bărbatul activ greșitor, femeia, iertătorul care transformă receptivitatea și disponibilitatea sa pasivă în resurse de putere, prin (de)negarea agresivității sale. Se întâmplă ca și în interiorul cuplurilor queer să ai, pe de o parte greșitorul activ și, pe de altă parte, iertătorul pasiv.

Chiar dacă ni se poate părea că aceste poziții sunt inerente relațiilor de cuplu, ele sunt, cred eu, efecte ale modului în care se structurează, mai larg, dinamicile sociale. Ele sunt legate de  modul în care cuplul a fost construit istoric ca un loc al exclusivității intimității între două persoane și  de dinamicile de gelozie prin care este semnalată această intimitate. Gelozia este un instrument prin care membrii cuplului își semnaliză reciproc exclusivitatea relației și faptul că intimitatea se construiește prin excluderea terților. Deseori, gelozia ca tehnică de formare a cuplului, este locul prin care bărbatul reacționează pentru a preveni părăsirea și să se apere de acuzele că este „marele părăsitor” prin excesul dorinței sale. Iar femeia poate juca cartea părăsitoarei, cea care acuză că nu i se oferă suficientă atenție, afecțiune și a cărei rană narcisică nu este acoperită de darurile re-conformărilor: singura frumoasă, iubitoare, casă primitoare. Aceste afecte ajung să fie subsolul emoțional al modului în care cuplu este rejucat zilnic.

Credeți că mișcarea feministă are un ecou dincolo de nivelul grupărilor activiste, implică ea un segment mai mare al populației?

Eu cred că da, chiar dacă, deseori, este greu să denumești anumite curente ca fiind feministe. De exemplu, există foarte multe spații feminizate, care se gândesc la emanciparea femeii – precum cele ale femeilor neoprotestante, care se întâlnesc în spații separate și discută despre contracepție. E greu să spui că nu face parte dintr-o agendă feministă acest lucru, chiar dacă ele sunt integrate într-o logică mai largă, în care familia patriarhală e îmbrățișată și naturalizată. Sau rediscutarea masculinității prin reevaluarea corpului bărbatului prin noile diferitele forme de estetizare stimulate de consumerism. Aceste componente punctuale poate fi văzută ca făcând parte din proiect de emancipare, chiar dacă vin cu contra-mișcările lor.

Pe lângă aceste curente sociale, avem în România și o mișcare tot mai puternică feministă și un spațiu comun de elaborare a ce înseamnă feminismul. Această mișcare este direct conectată la mișcările globale.

De asemenea, feminismul în miscările activiste, de toate felurile, devine ceva ce cu greu poate fi evitat. Mai ales de îndată ce începi să îi prețuiești pe toti cei care participă și se implică pentru o cauză. Devine jenant și problematic să îți dai seama că mișcarea din care faci parte, unde toți sunt egali prin cauza la care subcriu, este un spațiu hipermasculinizat. Adică ai întâlniri de organizare în care nu ai femei, sau dacă participă femei, acestea nu vorbesc. Aceste lucruri se observă și te pun în situația în care să reacționezi sistematic să previi aceste tipuri de dinamici injuste de gen.

De ce există o percepție negativă asupra feminismului? Mișcarea Femen, de exemplu, care este foarte controversată.

Femen e criticată deseori chiar și în cadrul mișcărilor de emancipare, nu doar din exterior, de conservatori. E o întrebare serioasă, de ce deseori feminismul este întâmpinat cu opoziție. Eu cred că apar tensiuni și reacții de respingere atunci când feminismul pare că cere femeilor să renunțe la o zonă de feminitate. Aceste tipuri de renunțări vin cu amenințări interne, pentru că pe acele zone de „feminin” sunt puse și atribute pozitive fără de care bunătatea, generozitatea și atractivitatea nu mai pot fi imaginate. De îndată ce trebuie să renunți la anumite zone de identificare cu „femeia”, renunți și la zone interne din care poți face lucruri și pe care e predicată existența ta.

În mișcările feministe care tematizează aspectele de privilegiu masculin, unele mișcări interne devin dificile dacă par că sunt predicate pe invitația de a renunța la anumite obiecte, prin identificarea cu o zonă masculină. Unele renunțări presupun că „a fi-ul” și „a face-le” unei persoane să fie jucate de pe poziții interne care ajung, prin dinamicile de creștere și educare, să fie atribuite „bărbațiilor”. Nu întodeauna identificarea cu figura masculină le este permisă tuturor femeilor.

În mod similar, așa cum argumentam și mai sus, bărbații nu se pot credita că pot să acceseze zona de generativitate internă pe care o atribuie mamei. Ca bărbat, în momentul în care ți se spune că ești diferit și ești cel care oprimă – poziția în care sunt distribuți în cadrul mișcării feministe în care e chemat să fie doar un aliat al femeilor oprimate – acest lucru rezonează foarte mult cu formele nedrepte în care băieții sunt puși în interiorul familiei de către părinți. Deja de la 10-15 luni, dacă nu și mai repede, apar primele momente mare în care mama spune că „Ești diferit de mine. Nu ești ca mine, ești băiat!” Deseori aceste lucruri produc senzația pentru bărbați că sunt „marii părăsitori”, o poziție care vine cu multă vină.

Doar dacă iei în serios aspectele contradictorii prin care psihicul este construit social, poți construi o mișcare feministă predicată pe alianțe emancipatoare. Mișcarea feministă a fost locul în care au fost teoretizate pentru prima dată aceste aspecte, parte a proceselor de învățare colectivă.

Credeți că percepția asupra feminismului în România va evolua în bine cu timpul? Există un teren fertil pentru ca aceste idei să se răspândească ?

Greu de zis. Într-un fel sau altul, capitalismul stimulează opozițiile de gen, însă nu e neaparat predicat pe opozițiile de gen. Supraviețuirea capitalismului nu e pusă în pericol de ștergerea opozițiilor de gen, dar reproducerea sa actuală beneficiază de pe urma exacerbării lor. În secolul XX capitalismul a integrat cuplul conjugal al iubirii romatice în mecanisele sale de acumulare. Capitalismul creează o formă de genizare destul de puternică, în care diferențele dintre bărbat și femeie sunt puternic legate de forma în care societatea mai largă se reproduce.

Capitalul este o relație socială care produce necesitatea sistemică ca forța de muncă să fie reprodusă intergenerațional, adică să se nască copii, și în diversele orizonturi de timp ale controlului forței de muncă: zinic, lunar, anual, etc.  Forța de muncă trebuie să mănânce, să doarmă, să fie pregătită pentru a doua zi de muncă. Aranjamentele sociale pentru a răspunde acestui imperativ sistemic pot fi multiple și istoric au fost diverse. Totuși, cuplul conjugal a devenit, de-a lungul secolului XX, forma dominantă de asigurare a reproducerii forței de muncă. Mai exact, genul a ajuns să fie în interiorul familiei o modalitate de sortare a diviziunii sociale a muncii salariate care a devenit, în special, responsabilitatea bărbatului, și a celei

neremunerate de reproducere a forței de muncă, care a devenit, în special, responsabilitatea femeii.

Dacă ne uităm la generația bunicilor noștri, diferențele corporale vizibile între bărbat și femeie sunt acolo, dar nu în forma aceasta hiper genizată.  Bărbatul contemporan este imaginat ca fiind cel puternic, detașat emoțional și rațional, în timp ce femeia este cea suplă, „gingașă”, sexul frumos, implicată afectiv, inteligentă emoțional. Evident, acestea sunt idealuri regulative, sunt legate de modul în care se constituie diviziunea muncii și dinamica de clasă. Aspectele de clase devin clare dacă ne gândim la faptul că femeile implicate în munca de birou mai bine plătită pot să se apropie mai bine de idealul regulativ al feminității decâ femile cu corpuri musculoase care fac munca manuală – fie agricolă, fie industrială.

Acestă exacerbare a opozițiilor îi face și mai vizibili pe cei care se opun acestei ordini: „gender fucks”. Cei care trec liniile rigide de gen, de exemplu cei gay sau miriada de forme de asumare de identități „neclare”. Dar tot aceste categorii pun societatea și in situația de a-și contempla anxietățile.  Mișcarea feministă în ultimele decenii a facut vizibile aceste tensiuni. Eu cred că aceste tensiuni sunt oportunități, noi spații în care devin posibile alianțe între cei nemulțumiti de ordinea de gen nedreaptă de acum.

Ați avut studenți care să fie reticenți vis-a-vis de mesajul cursurilor dvs.?

Nu încerc să impun niciodată. De fapt, la fel ca și la celelalte cursuri pe care le predau, propun o serie de invitații, noi moduri de a vedea lucrurile. Întotdeauna arăt alternativele. Angajez critic realitățile pe care le prezint, iar apoi asum o poziție din cele pe care le prezint. Iau în serios faptul că împreună cu studenții construim un spațiu academic. Încerc să nu ascund, din contră, să fac vizibile angajamentele etice și politice care stau la baza diferitelor poziții și să mi le fac vizibile și pe ale mele. Stimulez întotdeauna criticile la ceea ce prezint și poziționările afective față de ce expun. Nu predau dogme, ci cunoaștere, poziții și teorii ce pot fi criticate și angajate emoțional.

Cum reacționează studenții la aceste tipuri de idei, la pozițiile feministe?

Clasa e un laborator pedagogic. Experimentez mult când predau aspecte ce țin de feminism. O zonă în care mi se pare întodeauna greu să evit dinamici de vinovăție sau rușine și să construiesc comunalități. Arăt faptul că femeile pierd foarte multe lucruri importante în ordinea patriarhală. Însă încerc să arăt că nu doar ele pierd, bărbații însuși au de pierdut lucruri importante în ordinea patriarhală. Când discuți despre aceste teme întotdeanuna e o zonă potențial explozivă emoțional, pentru că fiecare ne identificăm cu zone ce au ajuns să fie imaginate ca masculine sau feminine.

De ce credeți că este important ca studenții de la sociologie să fie conștienți de aceste lucruri? Și nu numai ei, ci societatea în general – de ce ar trebui ea să fie deschisă la aceste idei?

Cred că ce predau nu sunt doar idei. Sunt modalități prin care fac vizibile tensiuni emoționale. Relațiile dintre noi sunt deseori predicate pe negarea multor dinamici afective. De îndată ce începi să observi cuplul și să ai instrumentele de a vedea variațiile sale sociale și istorice, începi să privești cu un ochi critic toate formele de justificare socială care se deghizează în poziții normative. E greu să ignori natura formei cuplului și a modului în care acesta este legată de celelalte forme de reproducere mai largi, de exemplu, acumularea de capital, diviziune socială a muncii,

formele de identitate care ni se propun în această diviziune a muncii.  Toate lucrurile astea au foarte multe contradicții.

Mi se pare întotdeauna interesant să arăt aceaste contradicții. Însă cred că ține și de modul în care practică si colegii mei sociologia ca formă de pedagogie și cercetare. Ține și de colectivul din care fac parte în UBB. De îndată ce începi să studiezi societatea, observi și contradicțiile sale. Universitatea în multe feluri e un proiect de sortare a oamenilor în clase sociale. Alteori este o instituție care mediază accesul la cunoaștere emancipatoare. Expunerea acestor contradicții devin metode prin excelență de educare, cercetare și de conectare la cunoașterea emancipatoare. Evident, mișcările feministe se integrează în forme pedagogie mult mai largi decât universitatea ca atare.