1

Universitatea „Ovidius” Constanţa

Facultatea de Teologie

Şcoala doctorală

TEMA:

LIBERTATE ȘI IUBIRE ÎN ACTUL RĂSCUMPĂRĂRII

Pr. Drd. PETRICA ION ALEXANDRU

Anul III doctorat

CONSTANŢA

2010

2

PLANUL LUCRĂRII

INTRODUCERE.....................................................................................3

I. LIBERTATE ȘI RĂSCUMPĂRARE…………………………..6

II. IUBIRE ȘI RĂSCUMPĂRARE

1. Sfânta Treime – iubirea desăvârșită.....................................12

2. Răscumpărarea – manifestare a iubirii lui Dumnezeu..........15

III. ASPECTELE RĂSCUMPĂRĂRII

1. Aspectul recapitulativ..........................................................19

2. Aspectul de jertfă.................................................................23

3. Aspectul ontologic...............................................................26

CONCLUZII...........................................................................................29

Bibliografie.............................................................................................31

3

INTRODUCERE

Superioritatea creștinismului constă în faptul că în Hristos îl descoperim pe

Dumnezeu ca iubire și libertate. Hristos, Fiul Tatălui şi Cuvântul prin Carele toate s-au

zidit, constituie din veşnicie temeiul existenţei universale. În Logos îşi află originea întreaga

creaţie, în El fiind cuprinse raţiunile tuturor lucrurilor. Prologul Evangheliei Sfântului Ioan,

precum şi unele din epistolele pauline dezvăluie o frântură din această taină, rămasă de

nepătruns pentru mintea omenească neluminată de har. Pentru că în Acesta au fost toate

făcute, cele din ceruri şi cele de pe pământ, cele văzute şi cele nevăzute, fie tronuri, fie

domnii, fie căpetenii, fie stăpâniri. Toate s-au făcut prin El şi pentru El. El este mai înainte

decât toate şi toate prin El sînt aşezate (Coloseni 1, 16, 17). Tot ceea ce există a fost creat

de Fiul, în împreună-lucrare cu Duhul Sfînt, de aceea toate în El îşi află rostul şi împlinirea.

Coborârea Fiului prin întrupare, pentru ridicarea omului, a fost concepută şi hotărâtă

de Dumnezeu, din eternitate, întrucât El, deasupra timpului fiind, ştia că omul va cădea.

Motivul acestei hotărâri perfect libere a lui Dumnezeu, adică "după bunăvoinţa voii

Sale ..., după sfatul voii Sale" (Ef 1,5,9), este acelaşi ca şi al creării lumii, anume bunătatea

dumnezeiască. ,,Aşa a iubit Dumnezeu lumea, incât şi pe Fiul Său cel unul născut L-a dat,

ca tot cel ce crede intr-Îmul să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică" (In 3, 16); ,,Dumnezeu,

bogat fiind intru milă, pentru multa Sa dragoste cu care ne-a iubit pe noi, măcar că eram

morţi prin păcatele noastre, ne-a inviat impreună cu Hristos" (Ef 2, 4-5). Tot aşa şi scopul

întrupării Fiului, spre mântuirea oamenilor, este acelaşi ca al creaţiei: mărirea lui Dumnezeu

şi fericirea făpturilor Sale. ,,Mai inainte rânduindu-ne pe noi, in a Sa dragoste, spre infierea

cea prin Iisus Hristos ..., spre lauda măririi darului Său" (Ef 1,5-6), "ca să fim spre lauda

măririi Sale" (Idem, v. 12) şi "ca să arate in veacurile viitoare bogăţia cea mare a darului

Său, prin bunătatea arătată nouă, întru Hristos Iisus" (Ef2, 7). 1

Intruparea Fiului lui Dumnezeu, din iubire faţă de om stă în legătură cu felul de

fiinţare însăşi a lui Dumnezeu. Ceea ce vrea liber din eternitate, e ceva conform cu forma de

viaţă a Sa. Nu potrivnic voii Sale se face intruparea, dar nici ca o invenţie arbitrară. Acest

temei al întrupării, plasat în însăşi existenta divină, nu poate fi decât forma de comuniune

trinitară a ei.2

1 Prof. N. Chiţescu, Pr. Prof. Isidor Todoran, Pr. Prof. I. Petreuţă, Teologia Dogmatică şi simbolică, vol. II, ediţia

a-II-a, Cluj Napoca, 2004, p. 8. 2 Pr. Prof. dr. Dumitru Stăniloae, Iisus Hristos sau răscumpărarea omului, Sibiu, 1943, p. 62.

4

Dumnezeu a făcut trupul omului pentru a fi templu al lui Dumnezeu şi locaş al

Duhului lui Dumnezeu. Fiind „templu al Duhului Sfânt” acesta era perfect sănătos fără

lipsuri şi neatins de suferinţe şi boli ce sunt consecinţe ale păcatului.

„Trupul era un instrument de lucru al sufletului iar munca era uşoară. Trupul nu se

opune sufletului, acest fapt se explică în sensul că omul era înzestrat cu suflet raţional.

Trupul este pentru Domnul şi suntem mădulare a lui Hristos(ICor 6,15). Trupul omului este

pentru Domnul pentru că a fost făcut după chipul lui Dumnezeu. Chipul lui Dumnezeu în

om înnobilează fiinţa umană şi îi amplifică valoarea.”3

Prin căderea în păcat, omul a ajuns sub stăpânirea acestuia şi a diavolului, pierzând

comunitatea harică cu Dumnezeu şi intrând în moarte spirituală şi în osândă la moarte

veşnică. Deşi prin alterarea chipului lui Dumnezeu în om şi prin pierderea harului divin, nu

se pierduse şi orice putinţă de săvârşire a binelui, totuşi înclinarea mai mult spre rău decât

spre bine şi îndelungata practicare a păcatului au dus pe om într-o tot mai adâncă afundare

în rău si la înstrăinare din ce în ce mai mare de Dumnezeu. În asemenea stare, cu totul

anormală, şi sub osândă fiind, omul nu se putea întoarce la Dumnezeu, nu se putea mântui

numai prin propriile sale puteri, ci se îndrepta spre pieirea veşnică.4

Căderea presupune o acţiune centrifugă, care tinde să rupă creaţiunea şi pe om de

centrul lor ontologic, punându-i sub semnul dezagregării, al disocierii. Moartea, extinsă la

scară cosmică, nu este decât una din formele de manifestare a tendinţei spre nefiinţă. Acest

proces nu s-a putut însă desfăşura până la ultimele sale consecinţe, datorită faptului că

lucrarea de susţinere a creaţiei a fost continuată şi după cădere de către Dumnezeu-Cuvîntul,

în care toate sunt aşezate, în împreună-lucrare cu Duhul cel Sfânt. Întruparea va vea şi

scopul de a stăvili această acţiune de risipire, de dizolvare în neant a creaţiei. Hristos va

readuna toate într-Insul (Efes. 1, 10), reunind în Sine prin Intruparea şi Invierea Sa toate

formele de existenţă şi făcând astfel posibilă transfigurarea întregii zidiri.

Adam s-a rupt din comuniunea cu Dumnezeu, deoarece păcatul s-a interpus între el şi

Creatorul său, făcându-1 să rămână închis în cuprinsul lumii create şi incapabil de a

restabili, cu mijloace proprii, legătura cu transcendentul.

Toată epoca anterioară Intrupării Cuvîntului va fi dominată de sentimentul tragic al

distanţei existente între om şi Dumnezeu şi de aspiraţia de a anula prăpastia care despărţea

făptura de Ziditorul său.

3 Simion Todoran, Mântuirea obiectivă după epistolele Sfântului Apostol Pavel, în „ST”, 1982, 3-4 , p. 221. 4 Prof. N. Chiţescu, Pr. Prof. Isidor Todoran, Pr. Prof. I. Petreuţă, op. cit., p.7.

5

Urmările păcatului strămoşesc asupra fiinţei umane se reflectă în interior prin

sentimentul vinovăţiei şi prin mustrările de conştiinţă. Toate acestea se suportă în parte prin

diferitele rele din lumea materială şi din cea socială. Pedeapsa cea mai mare pentru păcatul

strămoşesc este moartea: Plata păcatului este moartea (Romani 6, 23).

Comentând Cântarea Cântărilor, unde sub chipul mirelui Îl identifică pe Hristos,

Sfântul Grigorie de Nyssa, spune că, înainte de întrupare Mântuitorul se uita la făptură pe

fereastră şi prin. zăbrele. Imaginea este sugestivă şi marchează distanţa existentă între

Creator şi făptură. Ceea ce lipsea omului era însă odihna harului asupra fiinţei sale, chiar

dacă Sfîntul Duh se manifesta sporadic şi ilumina pe unii aleşi. Întruparea Domnului avea

să aibă şi scopul de a dărui din nou omenirii darul Sfîntului Duh pierdut prin păcat. Sfîntul

Chiril spune că Fiul a redat omului pe Sfîntul Duh, principiul vieţii sale spirituale,

deschizând astfel perioada harului, deosebită fundamental de cea anterioară întrupării

Cuvîntului.

Părintele Stăniloae spunea „Copilul care pleacă din casa părintească, din atmosfera de

iubire a ei, dus de neascultare, decade sufleteşte prin consecinţa firească a lucrurilor, fără a

mai fi lipsă de blestemul formal al părinţilor. Dacă totuşi se vorbeşte de un blestem

părintesc, drept cauză a decăderii şi nenorocirilor fiului ieşit din legăturile cu casa

părintească, prin el se exprimă pe deoparte starea de necomunicare, de imposibilitate a

comunicării şi durerea părinţilor pentru acest lucru şi pentru fatalitatea urmărilor triste pe

cari va avea să le supoarte fiul, pe de alta faptul că starea de necomuniune a fiului cu

părintii înseamnă pentru el o privaţiune de puterile sufleteşti ce le primea, înainte continuu

dela ei şi, mai mult decât o privaţiune, o cauză de insucces neîntrerupt şi de treptată slăbire

morală.”5

Întruparea Cuvîntului, menită să introducă pe om şi întreaga creaţie într-un nou

registru existenţial, va fi pregătită în chip tainic de-a lungul întregii perioade care se întinde

de la cădere şi pînă la Naşterea lui Hristos. De aici, caracterul prefigurativ al istoriei

poporului ales şi numeroasele anticipări ale tainei coborârii Fiului lui Dumnezeu în lume. S-

ar putea spune că actul unic al Intrupării Cuvîntului a fost precedat de numeroase umbre şi

figuri, pe care Hristos le-a proiectat din El Însuşi în istoria poporului evreu, menite să

pregătească făptura în vederea primirii unui mântuitor.

5 Pr. Prof. dr. Dumitru Stăniloae, op. cit., p. 85.

6

I. LIBERTATE ȘI RĂSCUMPĂRARE

Una din provocările majore ale omului contemporan pare a fi aceea a libertății

individuale fără limite, exprimată prin dreptul la orice. Pariul omului cu sine însuși pare a fi

cel al atotputerniciei, al suveranității și, astăzi, s-ar părea că acest pariu este câștigat. Omul

este în măsură, are potențialul necesar să distrugă de mai multe ori întreaga planetă. Numai

că, sunt minuscule șansele, ca în cazul actualizării acestui potențial, el, omul,

să mai poată supraviețui.

Paradoxal, aspirând la suveranitate absolută și investind fantastic de mult în această

direcție, omul a ajuns să fie terorizat de spectrul autodistrugerii, a ajuns de fapt, să fie

stăpânit de propriile lui creații, de roadele propriei lui aspirații spre suveranitate.

Mântuitorul Hristos amintește contemporanilor și conaționalilor săi că omul este suveran, că

este deasupra legii, că legea este pentru om și nu omul pentru lege, că "Domn este și al

Sâmbetei Fiul Omului" (Matei 12,8; Marcu 2, 27-28). Iar Sfântul Apostol Pavel spune:

"Toate îmi sunt îngaduite", cu adaosul "dar nu toate îmi sunt de folos..., dar nu toate

zidesc..., dar nu ma voi lăsa stăpânit de ceva (I Corinteni 6,12; 10,23).6

Pentru a înțelege mai bine libertatea ca dar a lui Dumnezeu trebuie să pornim de la

crearea omului, atunci când Dumnezeu a creat pe om cu voință liberă – liberul arbitru.

Panayotis Nellas afirmă că omul, microcosmosul, recapitulează în el tot universul, iar Sfinţii

Părinţi spun că „adevărata măreţie a omului nu se găseşte în aceea că este existenţa

biologică cea mai înaltă, un animal (vieţuitor) "raţional" sau "politic", ci în aceea că este un

"vieţuitor... îndumnezeit", că reprezintă existenţa creată care "a primit porunca să devină

dumnezeu". Măreţia lui nu se află pur şi simplu în faptul că este un "microcosm", ci în acela

că este chemat să devină o "biserică tainică", un cosmos mare şi nou în cel mic şi vechi.

"Pentru că fiecare din noi este adus la existenţă de către Dumnezeu ca o a doua lume mare

în această lume mică şi văzută". "În ce constă măreţia omului?" întreabă Sfântul Grigorie de

Nyssa. Şi răspunde: "Nu în asemănarea lui cu lumea creată, ci în faptul că este făcut după

chipul naturii care l-a creat". Aceasta înseamnă că măreţia omului se află în destinul lui.7

Dumnezeu a creat pe om din dragostea Sa infinită şi l-a plasat în mijlocul grădinii

edenice. Lucrarea pe care Adam trebuia să o facă în Rai era mai ales una duhovnicească: el

6 Preot Prof. Univ. Dr. Constantin Coman, Libertatea omului sau suveran peste tine insuti, apud

www.crestinortodox.ro/editoriale/libertatea-omului-suveran-peste-tine-insuti-70184.html 7 Panayotis Nellas, Omul-animal îndumnezeit, Sibiu, 1994, p. 12.

7

trebuia să păstreze mereu calea pe care i-a trasat-o Dumnezeu, lucrând de bunăvoie

poruncile Lui şi exersându-se în bine, pentru a ajunge treptat la desăvârşirea pentru care a

fost făcut. Părintele Stăniloae menţionează că lumea, în starea ei primordială, era un Rai şi o

Biserică, al cărei preot era omul. Creaţia, lumea, cosmosul sunt o podoabă care mărturisesc

despre perfecţiunea dumnezeiască şi armonia ce conduce spre desăvârşirea divină. „Tot

universul este o uriaşă muzică generală, formată din nenumăratele melodii ale părţilor, iar

în om se reflectă această muzică în mod deosebit prin afectivitatea lui conştientă. Totul e un

imn de laudă nesfârşit de bogat şi de variat, produs de Dumnezeu şi adresat lui

Dumnezeu”. După cum citim în Sfânta Scriptură, creaţia ieşită din mâinile lui Dumnezeu

era bună foarte (Fac 1, 31).8

Conform referatului biblic de la Facere 1, 26 omul este creat după chipul lui

Dumnezeu. Fiind creat „după chipul şi spre asemănarea” cu Părintele său ceresc, omul sau

natura umană nu poate fi definită exhaustiv şi cu exactitate, nu poate fi închisă, limitată.

Dumnezeu este mai presus de orice definiţie, El este „Taina vieţii” şi tot aşa devine şi omul,

care se împărtăşeşte de această Taină suprafirească.” 9

Sfântul Vasile cel Mare afirmă că „după chipul lui Dumnezeu înseamnă originea şi

rădăcină a binelui, pe care am avut-o împlântată în firea mea încă de la zidire, iar după

asemănarea lui Dumnezeu îmi survine pe urmă din faptele mele şi din truda mea pentru

cele bune şi din purtarea mea plină de virtute în întreagă viaţa mea”.10

A fi „după chipul” presupune prezenţa indestructibilă a harului inerent naturii umane,

implicat în chiar actul creaţiei şi prin care omul poate participa la Existenţa divină. Omul nu

este numai „ordonat” moral sau „orientat” printr-un decret asupra divinului, ci el este prin

creaţie „neamul lui Dumnezeu” (Fapte XVII, 29). Din această cauză, „chipul” anticipează

îndumnezeirea.11

Concepţia despre om, predominantă în Răsăritul creştin, se fundamentează pe

notiunea de "părtăşie" (participare) la Dumnezeu. Omul nu a fost creat ca fiinţă autonomă

sau auto-suficientă; natura lui este cu adevărat ea însăşi numai în măsura în care ea există

"în Dumnezeu" sau "în har". Pentru aceea, harul îi conferă omului propria creştere

"naturală". Omul este centrul creatiei un "microcosmos", iar liberul său arbitru defineşte

8 Drd. Liviu Petcu, Căderea protopărinţilor în păcat – viziunea spiritualităţii ortodoxe, în „RT”, 2007, 2, p.

110. 9 Pr. Ioan C. Teşu, Omul-Taină teologică, Bucureşti, 2002, p. 38. 10 Hr. Andruţos, Simbolica, trad. Patriarhul Iustin, ed II, Editura Anastasia, 2003, p. 234. 11 P. Evdokimov, L’Ortodoxie, apud Pr. Tache Sterea, Omul şi Creaţia în teologia ortodoxă şi în preocupările

ecumenismului contemporan, în „Ort”, 1998, 1-2, p. 65.

8

destinul suprem al universului.12

Elementele chipului la Vasile - raţiune, libertate, bine, frumuseţe, desăvârşire,

dragoste -, sunt amplu dezvoltate de Grigorie, care, în prefaţa tratatului său, recunoaşte

că este elevul fratelui său, pe care vrea să-l completeze în materie de cosmologie.13

Omul este creator (demiourgos), pentru că este chipul Cuvântului- Raţiunii creatoare

prin excelenţă: „Şi în această privinţă omul este făcut chip al lui Dumnezeu, întrucât ca om

conlucrează la facerea (naşterea) omului. (Clement Alexandrinul) Este stăpân, pentru că

Hristos, după al Cărui chip a fost zidit, este Domn şi Împărat atoateţiitor: „faptul că a fost

făcut chip al naturii care stăpâneşte toate înseamnă că natura lui a fost creată dintru început

ca împărătească”.(Grigorie de Nyssa). Este liber pentru că este chip al libertăţii

absolute; este responsabil pentru creaţie, ca unul ce este recapitulare şi conştiinţă a întregii

creaţii, pentru că Arhetipul lui, Hristos, este Recapitulare şi Mântuitorul a toate. Este

responsabil pentru creaţie, ca unul ce este recapitulare şi conştiinţă a întregii creaţii,

pentru că Arhetipul lui, Hristos, este Recapitularea şi Mântuitorul a toate: „Iar ultimul în

ordinea creaţiei l-a creat pe om, dup Chipul propriu, de parcă întreaga creaţie s-ar arăta

legată de nevoile omului” (Teodor de Mopsuestia).14

Principala caracteristică a sufletului este viaţa, adică forţa care dă viaţă trupului şi-l

menţine. Energia sufletului acţionează în două direcţii: pe de o parte, pune în mişcare ordo-

nată funcţiile pur vitale şi psihice ale omului şi, pe de altă parte, dă expresia cea mai înaltă

vieţii intelectuale, duhovniceşti şi morale, acţionând prin inteligenţă, raţiune şi voinţă

liberă.15

Prin inteligenţa sau raţiunea sa, omul se gândeşte la Dumnezeu, cercetează natura

lucrurilor şi culege dulci roade ale înţelepciunii. Un alt element caracteristic sufletului este

voia liberă cu care ne-a înzestrat Dumnezeu. Prin aceasta omul poate face distincţia între

bine şi rău între patimă şi virtute dând omului puterea electivă. O altă forţă a sufletului este

dragostea. Aceasta ne împinge către comuniunea cu semenul şi cu Dumnezeu. Sfântul

Vasile cel Mare spune: „Cine nu ştie că omul este o fiinţă blândă şi sociabilă, şi nu izolată

şi sălbatică? Nimic nu este mai propriu firii noastre omeneşti ca faptul de a fi împreună

12 John Meyendorff, Teologia Bizantină, trad. Pr. Conf. Dr. Alexandru I. Stan, Bucuresti, 1996, IBMBOR, p.

185 13 Sf. Vasile cel Mare, Omilia VIII,8, la Hexaemenon, (PGXXIX, 185A), apud Pr Ioan G. Coman, Elemente

de antropologie în opera Sf. Vasile cel Mare, în vol „Sfântul Vasile cel Mare închinare la 1630 de ani” ediţia

a-II-a, Ed. Basilica, Bucureşti, 2009, p. 486. 14 Panayotis Nellas, op. cit., p. 9. 15 Pr Ioan G. Coman, op. cit., p. 488.

9

unii cu alţii, de a fi de folos unii altora şi de a-i iubi pe cei ce au aceeaşi origine cu noi.”16

Omul cel întâi-creat nu s-a mişcat către Dumnezeu, Arhetipul şi principiul lui natural,

ci în direcţie opusă, fapt care a răsturnat, cum era natural, şi funcţionalitatea organismului

lui psihosomatic. Din moment ce s-a schimbat punctul de referinţă sau atracţie al omului,

puterile sufletului nu mai folosesc lucrările simţurilor, ci sunt folosite de acestea. În loc ca

sufletul sa se concentreze în el şi, în continuare, în Dumnezeu şi să unească astfel toate cele

divizate de natura lor, el se lasă atras de cele sensibile şi în cele din urmă e înrobit prin

intermediul simţurilor de acestea. Astfel, acum domină scindarea. O data cu refuzul lucrarii

conform naturii şi supunerea lui, contrară naturii, lumii sensibile, omul, care este ca un " un

fel de atelier (ergasterion) foarte cuprinzator a toate", ca un inel sau "o legatura (syndesmos)

naturală" a toate, a scindat şi unitatea relativă în univers. "Folosindu-se rău de puterea

naturală data lui pentru unirea celor divizate", el a creat "mai degraba diviziunea celor ce

erau unite".17

Astfel, originea răului se află în libertatea făpturilor create. Din acest motiv, răul este

injustificabil, căci nu are altă origine decât libertatea fiinţei care-l săvârşeşte. ,,Nu există rău

sau, mai exact, răul există numai în momentul în care este săvârşit", scrie Diadoh al Foticeii,

iar Grigorie de Nyssa subliniază paradoxul celui care se supune răului: el există în

neexistenţă.18

Liberul arbitru, dat omului ca mijloc de desăvârşire, folosit greşit, devine cauza

căderii luil. La prima încercare a libertăţii lui, omul alege un drum greşit, deosebit de cel

stabilit de pronia dumnezeiască, vrea să-şi împlinească menirea departe şi împotriva

voinţei lui Dumnezeu. Dar trecând ordinea stabilită de Dumnezeu, omul nu numai că nu

realizează ceea ce îşi propusese, dar pierde şi ceea ce avea. Pierde comuniunea cu Dum-

nezeu şi, lipsit de har, trece de la starea de viaţă firească la alta nefirească. Sfinţenia,

fericirea şi viaţa sunt înlocuite cu păcatul, durerea şi moartea. Chipul lui Dumnezeu din om

se întunecă şi odată cu aceasta se tulbură armonia dintre trup şi suflet şi cea dintre om şi

natura înconjurătoare. Raţiunea se slăbeşte, voinţa păleşte, liberul arbitru se perverteşte, iar

distincţia între bine şi rău nu se face totdeauna corect. Chiar şi când distinge binele, omul

n-are puterea să-l facă, pentru că nu mai este liber, ci rob. Din elemente care coexistau şi

colaborau armonios, trupul şi sufletul devin puteri rivale. Slava şi cinstea de care omul se

bucura din partea naturii înconjurătoare se transformă în umilinţă, Paradisul, într-o lume

16 Sf. Vasile cel Mare, Regulile Mari, 3,1 (PG XXXI, 917A), apud Ibidem, p. 489. 17 Panayotis Nellas, op. cit., p. 34-35. 18V . Lossky, Introducere în teologia ortodoxă, trad. Lidia şi Remus Rus, Bucureşti, 1993, p. 87.

10

neprimitoare, care rodeşte spini, pentru a cărei îmblânzire este nevoie de mult efort. Omul

nu mai are dascăli pe îngeri, ci pe diavol, care îl învaţă ura şi fratricidul.19

Odată cu căderea în păcat omul a schimbat libertatea cu sclavia, a schimbat lumina

cu întunericul, de aceea a fost nevoie ca Însuși Fiul lui Dumnezeu să se întrupeze pentru a

ne oferi libertatea în și cu Hristos. Logosul s-a arătat întrupat pentru a atrage la El, ca om,

pe oameni, pentru a le orienta simţurile către El şi a-i convinge prin lucrările Sale, că El nu

e numai om, ci şi Dumnezeu, Logosul veritabil şi înţelep¬ciunea lui Dumnezeu, după

cuvîntul Sfîntului Pavel: „Aşa încât, înrădăcinaţi şi întemeiaţi fiind în iubire, să puteţi să

înţelegeţi împreună cu toţi sfinţii care este lărgimea şi lungimeia şi adîncimea şi înălţimea

şi să cunoaşteţi iubirea lui Hristos cea mai presus de cunoştinţă, ca plini să fiţi de toată

plinătatea lui Dumnezeu” (Efes. III, 18-19).

Taina întrupării (Ioan 1, 14; Apoc. 21, 3) se exprimă totdeauna prin două nume:

teofanie şi naştere. Teofanie, deoarece este vorba de venirea şi arătarea Fiului lui

Dumnezeu, Cel ce este deofiinţă cu Tatăl, din care Se naşte din veşnicie, dar nu Se amestecă

sau Se contopeşte cu Tatăl. Naştere, deoarece şi-a asumat umanitratea integrală din Fecioara

Maria, adică un trup însufleţit şi un suflet inteligent, avînd un ipostas compus din două firi

cu proprietăţile lor natura1e, unite fără confuzie.20

Hristos, fiind după "chipul lui Dumnezeu", morphe Theou, cu alte cuvinte, având

aceeaşi condiţie ca a lui Dumnezeu, fiind de natură divină, S-a golit, S-a deşertat, S-a smerit

(ekenosen), luând chip de rob (morphe doulou). Fiul lui Dumnezeu, printr-o uimitoare

smerire, prin taina chenozei Sale (kenosis), coboară la condiţia de autoanihilare (nu în

sensul neantului primar, ci al prăpastiei nesfârşite deschisă de starea decăzută a omului); în

mod paradoxal, El uneşte plinătatea integrală a naturii Sale divine cu nedesăvârşirea, nu mai

puţin integrală, a naturii umane căzute.21

Un autor a subliniat odată că, „Omenirea este în robie până la Hristos” iar Sfântul

Apostol Pavel spune în Epistola către Romani: Căci atunci, când eraţi robi ai păcatului,

eraţi liberi faţă de dreptate. „Deci ce roadă aveaţi atunci? Roade de care acum vă e

ruşine; pentru că sfârşitul acelora este moartea. Dar acum, izbăviţi fiind de păcat şi robi

făcându-vă lui Dumnezeu, aveţi roada voastră spre sfinţire, iar sfârşitul, viaţă

19 Sf. Vasile cel Mare, Omilii la Hexaemenon, 5,5 (P.G. XXIX, 105A) apud Pr. Prof. dr. Constantin

Corniţescu, Învăţătura despre mântuire a Sfântului Vasile cel Mare, în vol „Sfântul Vasile cel Mare închinare

la 1630 de ani” ediţia a-II-a, Ed. Basilica, Bucureşti, 2009, p. 202-203. 20 Pr. Prof. dr. Ioan Bria, Iisus Hristos Mântuitorul. Hristologia., în „ST”, (1991), 2, p. 14. 21 Vladimir Lossky, op. cit., p. 133.

11

veşnică.” Înţelegerea faptului că Hristos a dat oamenilor o libertate care nu poate fi luată,

indiferent de circumstanţele vieţii, a oferit putere, dinamism, în viaţa Bisericii în diferite

perioade de persecuții ale ei. (The understanding that Christ has given to men a freedom

that cannot be taken away, no matter what the external circumstances of life may be, has

provided the strength, the dynamism, the very life of the Church in the different periods of

her restrictions. There was the long three century persecution of the Church by the Roman

Empire, and the very martyrs were witnesses and advocates of their freedom in Christ.). A

fost o perioadă lungă timp de trei secole în care Biserica a fost persecutată de către Imperiul

Roman, şi mulți martiri au pledat pentru libertatea lor în Hristos.22

Omul trăieşte în sclavie, adesea fără să fie conştient şi uneori chiar plăcându-i starea

lui. Dar omul aspiră şi spre libertate. Dar ar fi o greşeală să credem că omul iubeşte

libertatea. Şi ar fi o greşeală şi mai mare să credem că libertatea este un lucru uşor.

Dimpotrivă: libertatea este dificilă, iar sclavia este uşoară. Iubirea de libertate, aspiraţia spre

eliberare sunt indicii ale unui nivel ridicat şi dovedesc că în interiorul său omul a încetat să

mai fie un sclav. Există în om un principiu spiritual, independent de lume şi de

determinismul ei. Eliberarea omului nu este o exigenţă a naturii, a raţiunii sau a societăţii, ci

a spiritului.

Omul liber nu trebuie să se simtă la periferia lumii obiective, ci în centrul lumii

spirituale. A fi liber înseamnă tocmai a fi în centru, nu la periferie, adică în subiectivitatea

reală, nu în obiectivitatea ideală. Eliberarea spirituală semnifică o victorie asupra forţei care

tinde să îl alieneze pe om de el însuşi: acesta este sensul iubirii. Dar omul devine cu uşurinţă

sclav, fără să îşi dea seama. El se eliberează datorită principiului spiritual care îi este

imanent, prin puterea pe care o are de a se sustrage determinismului exterior. Eliberarea

spirituală înseamnă realizarea persoanei, integralitatea omului. Ea este în acelaşi timp o

luptă permanentă. Lumea e rea nu din cauza materiei, ci pentru că omul nu este liber, pentru

că omul este aservit.23

22 Archbishop Dmitri of Dallas and the South, A Christian Understanding of Freedom, în “Newspaper of the

Diocese of the South Orthodox Church in America” October, 1998, apud

www.orthodoxresearchinstitute.org/articles/misc/dmitri_freedom.htm 23 Nikolai Berdiaev, Despre sclavia şi libertatea omului, Trad. Maria Ivănescu, Editura ANTAIOS, Oradea,

2000.

12

II. IUBIRE ÎN RĂSCUMPĂRARE

1. Sfânta Treime – iubirea desăvârșită

A încerca să vorbeşti despre iubire înseamnă a încerca să vorbeşti despre Însuşi

Dumnezeu, ori a începe şi a susţine o discuţie despre Dumnezeu, este un lucru nesigur şi

periculos pentru cei care nu sunt conştienţi de ceea ce au pus la cale. Îngerii ştiu să

vorbească despre iubire, dar chiar şi ei nu o pot face cu toţii la fel, ci după cum sunt mai

mult sau mai puţin luminaţi de puterea luminii dumnezeieşti. „Iubirea este Dumnezeu” (I

Ioan IV,8), iar cel ce vrea să-L definească pe Dumnezeu se aseamănă orbului care se

străduieşte să măsoare nisipul din adâncul mării.

„Iubirea este însuşirea prin care Dumnezeu se împărtăşeşte real făpturilor sale,

comunicându-le fericirea Sa divină. Iubirea lui Dumnezeu este o comunicare

personală, comunicarea Persoanei supreme cu persoanele umane. Iubirea îl arată pe

Dumnezeu nu ca o existenţă absolută, atotputernică, închisă şi insensibilă, un „act

pur”, după cum formulează catolicii, ci ca o Persoană atotputernică, sensibilă, care

caută şi stabileşte comuniunea eternă cu toată existenţa comuniune liberă, afectivă,

desăvârşită, obiectivă şi conştientă.”24

Iubirea este Dumnezeu. Lumea şi tot ceea ce există în ea este operă a iubirii

Sale nemărginite. Chiar şi după căderea în păcat Dumnezeu nu Şi-a închis izvoarele

iubirii Sale faţă de ea, ci ca o expresie a unei „iubiri rănite” dar la fel de puternice a

trimis pe Fiul Său în lume, pentru a o mântui, adică a o face să trăiască viaţa cu

adevărat şi din belşug. Astfel iubirea este un atribut esenţial al dumnezeirii. Pentru

Sfântul Simeon Noul Teolog , iubirea: Nu este din lume nici peste tot ceva din lume

nici creatură. Căci este necreată şi în afara tuturor celor create E necreatul in

mijlocul celor create.25

Aşadar Dionisie Areopagitul afirmă că iubirea dumnezeiască reprezintă

mişcarea dumnezeiască spre făptură, spre unirea cu aceasta. Acest lucru presupune

existenţa unei comunităţi şi a unei comuniuni supreme de persoane având ca bază

24Pr. Lector George Remete, Dogmatica Ortodoxă, Alba-Iulia , 1996, p. 143 25 Sfântul Simeon Noul Teolog, Imnele iubirii Dumnezeieşti, apud Pr. Prof. dr. Dumitru Stăniloae, Studii de

teologie dogmatică ortodoxă, Craiova, 1990, p. 403.

13

iubirea manifestată. În concluzie iubirea este un atribut al Treimii manifestat în

relaţie cu lumea.

Modelul absolut al iubirii ni-l descoperă Însuşi Mântuitorul când afirmă,

descriind iubirea lui Dumnezeu: „Eu sunt în Tatăl, şi Tatăl este întru Mine” (Ioan

XIV, 10). Aici Hristos accentuează comuniunea ce există între cele trei Persoane ale

Sfintei Treimi, o comuniune adâncă, eternă. Ca noţiune iubirea înseamnă dăruire,

bunătate revărsată asupra altuia. Această iubire nu se poate manifesta decât în

persoane fiind comuniune între persoane. Iubirea desăvârşită este dăruirea totală în

comuniune personală, fiind exprimată prin comuniunea intratrinitară care există între

Persoanele Sfintei Treimi, între Tatăl, Fiul şi Sfântul Duh. În iubire comuniunea este

totul, dăruirea totală a unuia celuilalt. În iubire se află taina unităţii pentru că iubirea

exclude izolarea sau ura faţă de celălalt pentru că „iubirea nu caută la ale sale” (I

Cor XIII, 5).În iubire este totul.

„Tatăl se dăruieşte întreg Fiului şi Fiul întreg Tatălui. Cel ce iubeşte nu se

mulţumeşte cu jumătăţi, vrea pe celălalt întreg şi se dăruieşte întreg. De aceea Fiul

este unicul Fiu al unicului Tată. Tatăl se cunoaşte pe Sine în Fiul şi Duhul Sfânt. Aici

apare smerenia supremă a dragostei supreme.”26

„Duhul uneşte şi mai mult pe Tatăl

şi pe Fiul, ceea ce-L face să fie şi El iubit de amândoi şi El să-I iubească pe amândoi,

dar arătând iubirea lui deosebită faţă de fiecare în raport cu iubirea lor, între Ei şi a

fiecăruia din Ei faţă de El, deosebită. El face pe Fiul şi mai iubit de Tatăl şi pe Tatăl

şi mai iubit de Fiul. De aceea şi Tatăl nu-L iubeşte pe Fiul decât în Duhul şi pe

Duhul decât în Fiul…Duhul îi întăreşte în unitate prin iubirea Lui şi ei se întăresc în

unitate prin iubirea faţă de El. Fiecare cuprinde şi descoperă adeseori nu Eul Său ci

pe ceilalţi. De aceea în fiecare ipostas se poate vedea celelalte”.27

„Un singur subiect ar însemna un dumnezeu monopersonal care s-ar asemăna

cu o esenţă impersonală aflată sub necesitatea unei legi externe,fie a evoluţiei, a

emanaţiei, pierzându-şi caracterul absolut. Patru subiecte ar însemna că întotdeauna

un subiect ar rămâne pe dinafară ar fi exterior. Aceasta ar desfiinţa unicitatea

perfectă a fiinţei divine şi ar deschide posibilitatea unei multiplicări nelimitate şi

nesfârşite, dincolo de care ar rezulta pierderea caracterului absolut. Numai un al

26 Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Sfânta Treime structura supremei iubiri, în „ST”, (1970), 5-6, p.345. 27 Idem, Sfânta Treime sau la început a fost iubirea, Bucureşti, 1993, p. 66-68.

14

treilea subiect pe deplin interior celorlalte două, ar aduce perfecţiune şi unitate

desăvârşită.”28

„Dacă iubirea între Tatăl suprem şi numai Tatăl unui unic Fiu ni se descoperă

în cea mai înaltă iubire fără început şi fără sfârşit, iubirea aceasta se arată desăvârşită

existând tot din eternitate, şi o altă Persoană, către care se îndreaptă iubirea dintre

Tatăl şi Fiul, care la rândul Ei, se bucură cu fiecare din Ei de celălalt…infinitatea

iubirii lor este primul mod de iubire..” Şi părintele Stăniloae continuă „două

Persoane nu epuizează toată posibilitatea iubirii, ci este nevoie de o a treia care este

şi ea nu numai într-o legătură, ci chiar intr-o unire, sau într-o unitate cu cele două”.29

Între cele trei Persoane dumnezeieşti există o iubire deplină, realizată în

amândouă formele; relaţia între Persoane trăită într-o unitate deplină. Relaţia ce se

stabileşte între cele trei Persoane este o relaţie directă, căci Duhul e mereu în Tatăl şi

în Fiul. „Dacă ar fi patru n-ar fi totul în această relaţie directă, neîncetată. Ar

rămâne mereu un Eu exterior. S-ar vedea că cineva rămâne mereu afară. În două

Persoane, iarăşi s-ar vedea că nu e totul, că ceva lipseşte. În Dumnezeu trei e

totul.”30

Sfântul Grigorie de Nazianz vorbeşte despre o Treime desăvârşită în Trei

desăvârşiţi. Duhul este acea legătură iubitoare desăvârşită dintre Tatăl şi Fiul. Duhul

este trimis spre Fiul ca Persoană împreună iubitoare, a Fiului de către Tatăl ca să fie

o Persoană împreună iubitoare a Tatălui cu Fiul. Se spune că Duhul purcezând din

Tatăl „se odihneşte peste Fiul sau străluceşte din Fiul” (Sfântul Grigorie Cipriotul).

Prin această strălucire Duhul pune în desăvârşită evidenţă Fiului pe Tatăl şi Tatălui

pe Fiul.

Nimic nu redă mai bine în cuvinte dragostea lui Dumnezeu decât numindu -L pe

Dumnezeu iubire, căci El nu numai ne-a iubit ci ne iubeşte, El nu este numai iubitor

faţă de noi ci El este însăşi iubirea, iubirea este fără de început şi fără de sfârşit, ea

este veşnică pentru că şi Dumnezeu este veşnic, ea este totul pentru că şi Dumnezeu

este totul. Iubirea este însăşi fiinţa lui Dumnezeu, iubirea este chiar Dumnezeu.

28 Rogobete Silviu Eugen, O antologie a iubirii, trad. Anca Dumitraşcu şi Adrian Guiu, Iaşi, 2001, p.166. 29 Pr. Prof. dr. Dumitru Stăniloae op. cit. p. 64 30 Ibidem, p. 67.

15

2. Răscumpărarea – manifestare a iubirii lui Dumnezeu

Când omul însuşi îşi dă silinţa, de a plăcea lui Dumnezeu dragostea Sa pentru noi

întrece toate limitele. Omul este încoronarea creaţiei; acest loc pe care îl ocupă el în lume

nu este rezultatul meritelor omului în faţa lui Dumnezeu ci acesta reflectă nemărginirea

dragostei divine. „Dumnezeu S-a smerit chiar de la crearea omului dând dragostea ca o

legătură comună, ca o caracteristică unitară în acelaşi timp al Lui şi a omului. Dumnezeu,

fiind iubire şi omul chip al lui Dumnezeu, înseamnă că iubirea este o reflectare a chipului

lui Dumnezeu în om şi în aceasta constă începutul chenozei divine care nu se sfârşeşte

niciodată. Dragostea lui Dumnezeu pentru noi este un abis neînţeles şi necuprins.

Dumnezeu şi-a arătat dragostea Sa pentru om în fapte. Creaţia apoi providenţa, şi iarăşi a

doua creaţie adică întruparea Fiului Său în lume şi iarăşi providenţa. Dar dragostea divină a

culminat în jertfa Fiului lui Dumnezeu pe Cruce. Toate aceste fapte sunt expresia dragostei

şi a milostivirii lui Dumnezeu.”31

Un alt temei al iubirii lui Dumnezeu, pe lângă crearea lumii şi a omului, este

Întruparea Fiului lui Dumnezeu şi opera Sa de răscumpărare a omului din robia păcatului.

„Căci Dumnezeu aşa a iubit lumea, încât pe Fiul Său Cel Unul-Născut L-a dat ca oricine

crede în El să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică.” (Ioan III,16 ). Întruparea este rodul iubirii

interpersonale din Sfânta Treime, iubire extinsă şi la persoanele umane. De aceea s-a spus

că „mântuirea nu e decât extinderea relaţiilor afectuoase dintre Persoanele divine la

creaturile conştiente” (Dumitru Stăniloae). Întruparea Fiului lui Dumnezeu aduce viaţa

divină a Prea Sfintei Treimi în lume. Iisus Hristos revelează Treimea şi modul ei de

existenţă.

„Prin Fiul Întrupat intrăm în comuniune filială cu Tatăl. În Hristos suntem mântuiţi,

întrucât în El avem relaţia dreaptă şi intimă cu Dumnezeu. În Hristos suntem mântuiţi

întrucât în El şi din El avem toată înălţimea şi smerenia, toată căldura comuniunii şi

păstrarea veşnică a fiecărei Persoane. Hristos e Fiul egal în fiinţă cu Tatăl dar într-o relaţie

de Fiu faţă de Tatăl şi în acelaşi timp Omul se roagă şi se jertfeşte Tatălui pentru fraţii Săi

întru umanitate, învăţându-i şi pe ei să se roage şi să se jertfească.”32

„Numai existând un

Dumnezeu într-una dintre Persoanele dumnezeieşti şi anume cea care se află în relaţie de

Fiu faţă de Alta şi poate rămâne în această relaţie afectuoasă de Fiu şi ca om, se întrupează,

31 Teodor Damian, Virtutea dragostei la Sfântul Ioan Gură de Aur, în „BOR”, (1979), 5-6, p. 677. 32D. Stăniloae, Teologia Dogmatica Ortodoxa, vol. I., p. 198.

16

punând pe toţi fraţii Săi în umanitate în aceeaşi relaţie de fii faţă de Tatăl Ceresc, sau pe

Tatăl Său în relaţie de Părinte cu toţi oamenii. Sfântul Ioan Damaschin spune „întruparea e

modul unei a doua subzistenţe, acordată numai Fiului Cel Unul – Născut şi Cuvântului, ca

să rămână neschimbată proprietatea Lui personală” sau ca să rămână şi ca om în relaţie de

Fiu, cu Tatăl.”33

Iisus Hristos, ca Fiu al lui Dumnezeu, se întrupează în lume luând firea omului şi

coborându-se din slava Sa în chipul robului pentru ca să ridice pe omul cel căzut datorită

neascultării către Tatăl Ceresc, aducându-l nu doar aproape de Dumnezeu sau făcându-l rob

al lui Dumnezeu ci omul capătă prin întruparea şi jertfa Fiului o cinste mult mai mare aceea

de a deveni fiu al Tatălui. Nimeni altcineva nu ar fi făcut acest lucru, să se jertfească pe sine

pentru ceilalţi.

Sfântul Ioan Gură de Aur se întreabă: „Ce păstor îşi hrăneşte oile cu propriile

mădulare? Dar ce spun eu păstor? Sunt adesea mame care după ce au născut îşi dau copiii la

doică. Dar Hristos nu a răbdat una ca asta, ci El Însuşi ne hrăneşte cu Sângele Său şi prin

toate ne uneşte cu El. El ne uneşte cu fiecare credincios prin Sfintele Taine. El hrăneşte prin

El însuşi pe aceia pe care i-a născut, fără să-i încredinţeze altcuiva.”34

„Cea mai deplină ieşire iubitoare la făpturi a făcut-o Dumnezeu prin Întruparea

Fiului Său, care Şi-a asumat natura umană. Dar în acelaşi timp Fiul a umplut-o de iubirea Sa

divină faţă de Tatăl. Duhul Sfânt ne uneşte prin iubire cu Dumnezeu, făcându-se purtătorul

iubirii de la Dumnezeu la noi şi de la noi înşine aşa cum este Fiul Cel întrupat. El ne mişcă

din interior prin iubirea Sa pe care o are de la Tatăl aducându-ne iubirea Tatălui şi iubirea

dintre El şi Tatăl, în acelaşi timp sădindu-ne nouă iubirea Sa faţă de Tatăl şi faţă de

oameni”.35

Hristos S-a adus ca dar nouă dăruindu-se pe Sine pentru că zice Sfântul Chiril al

Alexandriei „noi nu putem intra la Tatăl decât în stare de jertfă; iar în această stare noi

suntem aşezaţi numai dacă Hristos cu jertfa Lui ne ia la Sine sau se sălăşluieşte în noi” era

nevoie de acea chenoză, de acea golire de Sine, de slava Sa dumnezeiască pentru a se coborî

la făptura Sa şi a o ridica pe aceasta la înălţimea iubirii lui Dumnezeu, unindu-ne în iubirea

totală cu Dumnezeu şi cu ceilalţi oameni.

33 Ibidem, p. 197. 34 Sfântul Ioan Gură de Aur, Omilii, apud Pr. Dr. Teodor Damian, Virtutea dragostei la Sfântul Ioan Gură de

Aur, p. 677. 35 D. Stăniloae, op. cit., p. 193-194.

17

Paul Evdokimov vorbind despre dragostea imensă ce a arătat-o Dumnezeu prin

întruparea şi jertfa Fiului Său afirmă „Dacă Dumnezeu Cel iubitor de oameni nu se face om,

decât din dragostea pentru acesta, atunci omul nu ajunge „dumnezeu după har”, decât prin

iubirea lui Dumnezeu.”

Sfinţii Părinţi în „Filocalie” vorbesc astfel despre întruparea Fiului: „Dumnezeu L-a

dat pe Însuşi Fiul Său la moarte din iubire faţă de om, şi dacă ar fi avut altceva mai de preţ

decât pe Fiul Său şi pe acela l-ar fi dat pentru noi „căci aşa a iubit Dumnezeu lumea, încât

pe Fiul Său Cel Unul-Născut L-a dat” (Ioan III, 16), „la moarte, şi încă moarte pe cruce”

(Filip II,8).Aceasta nu pentru că nu ar fi putut să ne izbăvească pe noi în alt mod, ci pentru

că a voit să ne înveţe prin aceasta dragostea cea adevărată. Iar Fiul lui Dumnezeu „S-a făcut

asemenea nouă pentru ca noi să ne facem asemenea Lui prin toată virtutea”36

.

„Iisus Hristos ne face pe toţi fii ai aceluiaşi Părinte prin Întruparea Sa, are deci

pentru noi o iubire frăţească. Iisus Hristos ne-a iubit şi înainte de întrupare şi printr-Însul am

venit la existenţă, astfel iubirea Sa faţă de noi are un caracter de paternitate. Şi dragostea

Fiului lui Dumnezeu faţă de oameni se concretizează nu doar în jertfa Sa de pe cruce şi în

jertfa recapitulativă şi continuată tainic în Sfânta Euharistie prin care El se dă întotdeauna

tuturor în mod satisfăcător şi mult prisositor. Prin Sfânta Euharistie noi am primit

posibilitatea de a fi în comuniune cu Dumnezeu”.37

Realizarea iubirii nu este posibilă decât în Iisus Hristos, în care ni S-a revelat şi ni se

dăruieşte mereu iubirea divină creatoare. Ea ni se dăruieşte total, de obicei în Sfintele Taine,

începând cu Sfântul Botez, culminând în Sfânta Euharistie. Dacă Botezul ne îmbracă cu

Hristos, Euharistia ni-l asimilează pe Hristos în noi. Dumnezeiasca Euharistie este misterul

prezenţei lucrării celei mai profunde a lui Iisus Hristos în Biserică. În mod tainic dar real, ca

dovadă supremă a dragostei faţă de Biserică, Hristos este prezent în Euharistie cu trupul său

luat din Fecioara Maria, răstignit pe cruce, înviat, înălţat, şezând de-a dreapta Tatălui

Ceresc.

„Dacă Hristos - scrie N Cabasila – a primit trup şi sânge lipsite de orice întinăciune

şi Cel ce fiind din fire dintru început Dumnezeu, a îndumnezeit însăşi firea omenească pe

care a luat-o şi în sfârşit în acest trup omenesc Fiul lui Dumnezeu a murit şi a înviat. Cel ce

se doreşte după unirea cu Hristos va trebui să se împărtăşească din trupul Lui, să guste din

36 Marcu Ascetul, Despre Botez, în „Filocalia”, vol, I, p. 373. 37 Teodor Damian op. cit., p. 677.

18

dumnezeirea Lui şi să-şi lege viaţa sa de moartea şi învierea Domnului…Noi ne facem una

cu Cel ce S-a întrupat şi îndumnezeit, cu Cel ce a murit şi a înviat pentru noi.”38

„În Euharistie, Hristos se aduce jertfă Tatălui ca om, deschizându-ne prin aceasta

calea spre Tatăl. Odată cu Sine, El ne oferă şi pe noi Tatălui, căci la Tatăl nu putem intra

decât în stare de jertfă curată, pe care n-o putem dobândi decât doar în starea curată a lui

Hristos. În Hristos câştigăm putinţa de a veni în faţa lui Dumnezeu, învrednicindu-ne de

privirea Lui, ca unii ce suntem sfinţiţi…căci totdeauna şi în mod sigur noi vom fi primiţi în

chip favorabil de Tatăl , dacă Hristos ne introduce ca Preot la El”, afirmă sfântul Chiril din

Alexandria.39

Conform părintelui Stăniloae iubirea, înţeleasă, din perspectiva creaţiei şi a

mântuirii, este singura realitate care poate oferi conţinutul minim de înţelegere. Identificarea

lui Dumnezeu cu iubirea este o formulare ontologică validă. Iisus Hristos ca Logosul Divin

revelează iubirea Tatălui prin puterea Duhului Sfânt. „În patimile şi răstignirea Lui se

împlineşte cuvântul lui de dragoste, se satisface desăvârşit trebuinţa noastră după dragostea

altuia…În Iisus Hristos ne întâmpină „cuvântul împlinit” cum rosteşte Fr. Gogarten. El nu

rosteşte numai cuvântul ci este identificat cu El, este Cuvântul Însuşi. Fiinţa Lui nu e căzută

de la înălţimea cuvântului la starea de egoism El e cuvântul deplin omenesc şi cuvântul

absolut dumnezeiesc”,40

crucea fiind forma cea mai înaltă a iubirii.

38 Nicolae Cabasila, Despre viaţa în Hristos, trad. Pr. Prof. Teodor Bodogae, Bucureşti, 2001. p.26-27. 39 D. Stăniloae Teologie Dogmatică Ort, vol III, p.73. 40 Idem, Iisus Hristos sau restaurarea omului, Craiova, 1993, p. 50.

19

III. ASPECTELE RĂSCUMPĂRĂRII

1. Aspectul recapitulativ al rascumpararii

Baza recapitularii. Termenul de aspect recapitulativ se datoreaste cuprinderii, rezumarii

sau concentrarii noastre tainice in Hristos, si opera Lui mantuitoare, una cu Persoana Sa.

Iisus Hristos, intrupandu-Se, Si-a insusit firea omeneasca in mod real, dar in aceasta fire

suntem cuprinsi in mod virtual ( duhovniceste, cum spun in numeroase locuri cartile

liturgice) toti oamenii, iar prin jertfa si indumnezeirea firii umane in Hristos, toti am fost

adusi jertfa si indumnezeiti in mod virtual. Aceasta relatie a noastra cu Hristos, datorita firii

Sale umane, o arata lamurit atat Revelatia, cat si cartile liturgice: „Dumnezeu bogat fiind in

mila, pentru multa Sa iubire cu care ne-a iubit pe noi cei ce eram morti prin greselile

noastre, ne-a facut vii impreuna cu Hristos…si impreuna cu El ne-a sculat si impreuna ne-a

asezat intru cele ceresti in Hristos Iisus” (Ef. 2,4-6). In canonul pastilor citim: „Ieri m-am

ingropat impreuna cu Tine, Hristoase, astazi ma scol impreuna cu Tine, inviind Tu;

rastignitu-m-am ieri impreuna cu Tine, Insuti impreuna ma preamareste, Mantuitorule, intru

imparatia Ta”(Penticostar Duminica Pastilor, peasna III, stih I )41

Aspectul recapitulativ are la baza invatatura cu privire la Logosul divin, centru al

lumii, in care toate au fost create si care contine in El Insusi diversitatea creatiei.

„Contempland aceasta diversitate, zice Sfantul Maxim Marturisitorul, cine nu va intelege ca

Logosul unic este o multitudine de logoi si ca, invers multitudinea este una in intoarcere

universala catre El?” (Ambigua). Cu alte cuvinte, este vorba despre existenta acestor logoi

in unicul Logos dumnezeiesc.42

Definitia calcedoniana afirma ca Hristos este deofiinta nu doar cu Tatal Sau, ci si

„cu noi”. Desi e om desavarsit, Hristos nu poseda ipostas uman, deoarece ipostasul celor

doua firi ale Sale este ipostasul dumnezeiesc al Logosului. Fiecare individ uman, deplin

„deofiinta” cu semenii sai, este totusi radical deosebit de ei in persoana sau ipostasul sau

unic, nerespectabil si neasimilabil: nici un om nu poate fi deplin in alt om. Dar ipostasul lui

Iisus are o afinitate fundamentala cu toate persoanele umane: aceea de a fi modelul lor. Caci

41 Pr.Prof.dr.Isidor Todoran si Pr.Prof.dr.Ioan Zagrean, op cit., p 224. 42 Pr. Conf. Dr. Vasile Citiriga, Probleme fundamentale ale teologiei dogmatice si simbolice, vol 2, Constanta,

2001, p. 46.

20

intr-adevar toti oamenii sunt creati dupa chipul lui Dumnezeu, adica dupa chipul Logosului.

Cand Logosul S-a intrupat atunci pecetea dumnezeiasca s-a potrivit tuturor imprimarilor

sale: Dumnezeu a luat asupra-Si omenitatea intr-un fel in care nu a exclus nici un ipostas

uman ci intr-un mod care a deschis tuturor posibilitatea de restaurare a unitatilor in Sine. El

a devenit, intr-adevar noul Adam, in care fiecare om isi gaseste propria fire realizata

desavarsit si deplin, fara marginile care I-au fost inevitabile daca Iisus ar fi fost doar

persoana umana.43

„Cuvantul S-a facut trup”, dar dumnezeirea nu s-a facut omenire, nici omenirea nu s-

a transformat in dumnezeire.44

Firea se intelege sau abstract, caci nu exista prin sine insasi,

sau comun in toate ipostasele de aceeasi specie, unindu-le, si se numeste fire considerata in

specie, sau integral prin adaugarea accidentelor, asa cum exista intr-o ipostasa, si se

numeste fire considerata in individ; ea este aceeasi cu cea considerata in specie. Dumnezeu

Cuvantul intrupat nu a luat nici o fire care se intelege in chip abstract, caci aceasta nu este

intrupare, ci inselaciune si aparenta de intrupare, si nici pe cea considerata in specie, caci n-

a luat toate ipostasele, ci a luat pe cea luata in individ, care este aceeasi cu cea considerata

in specie, caci a luat parga framantaturii noastre.45

Intraga Lui invatatura si opera, Hristos o recapituleaza in Persoana Lui divino-

umana, talcuindu-le prin Sine Insusi. De aceea Biserica Ortodoxa Apostolica a lui Hristos

rezuma intregul crestinism in Persoana, facatoare de viata a Dumnezeului-Om Hristos; tot

asa si adevarul, si dreptatea, si binele, si viata. Persoana Dumnezeului-Om Hristos este cea

mai mare valoare a ei si cea mai mare comoara a ei. Toate celelalte valori, Biserica

Ortodoxa le primeste ca pe niste raze de soare ale unicului Soare, Hristos.46

Logosul intrupat a rascumparat neamul omenesc de pacat in chip total si desavarsit.

El a oferit trupul Sau, „templul” Sau, ca victima si jertfa, ca instrument de rascumparare

pentru toti, si a izbavit pe semenii Sai, oamenii, cu care El ne-a unit si pe care I-a imbracat,

pe toti, cu nemurirea in fagaduinta Invierii.47

Hristos ne cuprinde fiindca El este Adam cel nou. Mantuitorul ne-a rezumat in Sine asa

cum titlul unei carti rezuma in sine intreaga carte. El a rezumat in Sine intreaga omenire de

la Adam, asa dupa cum protoparintele nostru ne-a rezumat in el,pacatuind. Este, ca sa zicem

43 John Meyendorff, op. cit.,, p. 214. 44 Vladimir Lossky, Teologia mistica a Bisericii de Rasarit, trad. Pr. Vasile Raduca, ed. Bonifaciu, 1998, p. 128. 45 Sfantul Ioan Damaschin, Dogmatica, trad. D. Fecioru,ed Scripta, Bucuresti, 1993, p. 112. 46 Arhimandrit Iustin Popovici, op. cit. , p. 126. 47 Pr. Prof. Ioan Ghe. Coman, op. cit., p. 466.

21

asa, esenta umanitatii idealizata prin sfintenia desavarsita. Daca incercam sa ne insusim in

chip mai sistematic ceea ce au inteles Sfintii Parinti si in special Sf Irineu,dupa Apostolul

Neamurilor, prin aceea „s”,fara indoiala ca rolul lui Adam cel dintai in

pacatuirea noastra, a tuturor, ne sugereaza,prin contrast,rolul celui de-al doilea Adam, in

ridicarea noastra la o stare mai inalta decat aceea a celui dintai. Izvor al vietii dumnezeiesti,

Adam cel de-al doilea ramane un izvor permanent al intregii omeniri:El iradiaza prin firea

Sa omeneasca energiile dumnezeiesti in intreaga omenire;El iradiaza iubirea inefabila, cu

care ne-a iubit El, cel dintaisi cel de pe urma si care iubire se preface in legatura cea mai

intima dintre El si toti cei credinciosi.48

Hristos detine in ansamblul unitatii pozitia unui nou Adam, care ne cuprinde pe toti,

cum ne-a cuprins Adam cel vechi. Mai mult chiar,in vreme ce din Adam cel vechi primim

existenta noastra indirect, din Adam cel nou primim adevarata noastra existenta umana

fiecare direct. El este izvorul permanent al existentei noastre insanatosite.49

Hristos, devine

subiectul fiintei noastre si, ca si firea omeneasca a propriei Persoane, firea noastra

omeneasca se sterge in fata celei dumnezeiesti care ne cuprinde in ea.50

Hristos singur este si om si Dumnezeu, asa ca El devine prin intrupare inelul de

legatura care aduna umanitatea ca intreg in Dumnezeu. Relatia dintre Cuvant si oameni are

la baza nu numai prezenta Logosului in oameni prin crearea lor, ci si asumarea de Hristos a

firii umane, ceea ce inseamna o comuniune reala a Sa cu oamenii si o comuniune reala a

oamenilor cu Dumnezeu.51

Temeiul treimic al recapitularii tuturor in Hristos. Directia spre oameni a lucrarii

Sale mantuitoare nu e decat o prelungire a lucrarii mantuitoare asupra firii Sale omenesti.

Chiar in lucrarea asupra firii Sale e implicata intentia prelungirii ei asupra celorlalti oameni

si a slavirii lui Dumnezeu prin eliberarea lor de pacat si prin umplerea lor de viata

dumnezeiasca din Sine.52

Sfanta Treime a hotarat intruparea, rastignirea, invierea si inaltarea ca om a uneia

din Persoanele Ei, „pentru ca aceasta Persoana sa_I recapituleze pe toti in Sine si pentru ca

sa-I aduca astfel pe toti in comuniune eterna cu Dumnezeu cel in Treime .”(D Staniloae )

Astfel, rascumpararea, privita si sub aspectul ei recapitulativ, are un temei trinitar, adica se

48 Prof. N. Chitescu, Sinteză asupra dogmei soteriologice privită interconfesional, în „O”, (1959), 2, p. 202.. 49 Pr. Conf. Dr. Vasile Citiriga, op cit., p. 47. 50 Prof. N. Chitescu, op. cit., p. 202. 51 Pr. Conf. Dr. Vasile Citiriga, op cit., p. 47. 52 Pr. Prof. Dr.D Staniloaie, Teologia Dogmatica Ortodoxa,vol. 2,editia aII-a, IBMBOR, Buc.,1997, p. 76.

22

dezvolta intr-un cadru trinitar. Hristos coboara din Sfanta Treime fara sa o paraseasca, apoi

se intoarce, „avand unita cu Sine toata umanitatea care voieste aceasta”. Este o miscare in

cerc care porneste din Treime spre oameni ca sa-i aduca in Treime. Este o miscare o Treimii

spre noi, pentru revenirea la Ea Insasi, impreuna cu noi. „O Persoana divina coboara din

Sfanta Treime pentru a reveni nunumai ca Persoana divina, ci si ca persoana umana in

Treime,avand unita cu Sine toata umanitatea care voieste aceasta, pentru o comuniune cu

Treimea infinita”.53

Recapitularea nu se face in Hristos fara celelalte Persoane ale Sfintei Treimi. Astfel,

impreuna cu Hristos si Tatal, un rol principal il are Duhul Sfant in opera recapitularii.

Roadele acestei opere se actualizeaza numai dupa inaltarea lui Hristos cu trupul la cer, dupa

deplina realizare a comunitatii cu Tatal, fiindca era necesara suprema forta de iradiere

spirituala pentru revarsarea Duhului. Hristos L-a trimis pe Duhul Sfant pentru a pecetlui

noua unitate si recapitulare a noastra in Hristos. Duhul este Cel ce „creeaza comuniunea

intre noi pentru ca in El e comunitatea necontopita a intregii Treimi”.(D Staniloae)54

In cele trei Persoane dumnezeiesti este pluralitatea in unitate, sau iubirea deplina,

realizata in amandoua formele; relatie intre Persoane, dar traita in uintate deplina. In cele

trei e totul in relatie directa, caci Duhul e mereu in Tatal si in Fiul. Daca ar fi patru, N-ar fi

totul in aceasta relatie irecta neincetata. Ar ramanea mereu un El exterior. S-ar vedea ca

cineva ramane mereu in afara. In doua Persoane, iarasi s-ar vedea ca nu este totul, ca ceva

lipseste. In Dumnezeu Trei e totul.55

Umanitatea lui Hristos este focarul din care iradiaza in forma accesibila oamenilor

infinitatea vietii Sfintei Treimi. In acest sens El este centrul umanitatii. Umanitatea lui

Hristos este umanitatea ipostasului divin al Fiului, „impreuna marit cu Tatal si cu Duhul

Sfant”. Fiind in comuniune deplina cu Tatal si cu Duhul Sfant, El impartaseste deodata

umanitatea si divinitatea Sa tuturor oamenilor in deplin acord cu Tatal si cu Duhul si cu

participarea lor. El trimite de la Tatal prin Duhul Sfant forta Sa de atractie, iubirea Sa si a

Lor spre oameni, ca ei sa isi insuseasca roadele recapitularii tuturor in Hristos prin acte

personale,actuale.56

53 Pr. Conf. Dr. Vasile Citiriga, op cit., p47-48 54 Ibidem. 55 Pr. Prof. Dr.D Stăniloae, Sfânta Treime sau la început a fost iubirea, IBMBOR, Bucuresti, 1993, p. 67. 56 Pr. Conf. Dr. Vasile Citiriga, op cit., p. 48.

23

2. Aspectul de jertfă al rascumpararii

Păcatul reprezintă neascultare de Dumnezeu, depărtare de Izvorul vieţii de unde

decurg consecinţe fireşti cu ar fi întunecarea chipului lui Dumnezeu din om, o slăbire a

voii şi a înţelegerii, o creştere a patimilor, de aceea caracterul de jertfă al operei lui

Hristos nu constă numai în sensul refacerii firii umane ci şi a revenirii omului la

ascultarea de Dumnezeu. Această ascultare până la moarte, „şi încă moarte pe cruce” n-o

putea oferi nici un om supus păcatului strămoşesc. De aceea s-a întrupat Fiul lui

Dumnezeu şi a luat o natură omenească fără de păcat, dar cu toate afectele ireproşabile,

cum le numesc Sfinţii Părinţi.

Ascultarea ce se cuvenea dată lui Dumnezeu trebuia să aibă o valoare infinită, ca să

compenseze neascultarea oamenilor, iar o asemenea ascultare o putea oferi numai un om

care să fie în acelaşi timp Dumnezeu.57

Moartea Lui este adusă ca - preţ de răscumpărare lui Dumnezeu; ca atare ea

constituie cel mai impresionant aspect obiectiv al Răscumpărării, care năzuieşte să împace

pe Dumnezeu cu lumea. Iar din pricină că această moarte s-a petrecut în urma osîndei

pronunţate de Dumnezeu în rai „Cu moarte veţi muri”, ca urmare a călcării poruncii

dumnezeieşti, ea a îmbrăcat un caracter juridic.58

Tîlcuită în felurite chipuri, jertfa de pe

cruce reprezintă pentru Romano-catolici unica teorie explicativă a Răscumpărării, iar

pentru protestanţi, cea principală.

Asumarea morţii, în speţă a morţii universal-omeneşti, e implicată în asumarea

păcatelor tuturor oamenilor. Moartea Lui a fost posibilă, întrucât a fost posibilă asumarea

păcatelor străine şi a putut să primească moartea deoarece natura Sa omenească, deşi nu

purta în ea germenele mortii, a fost capabilă de suferinţă şi de moarte.59

El n-a purtat în Sine germenele morţii, precum păcatul n-a răsărit din Sine, deci nu

trebuia să moară în baza unei fatalităţi organice. Moartea I-a venit din afară şi deci putea

s-o evite, dacă nu şi-ar fi asumat păcatul omenesc. Ea a venit pentrucă El a voit să vină.

Şi tocmai in faptul că moartea nu a crescut din El, că în El nu era nici o slăbiciune şi

nici o boală, stă una din circumstanţele că El a gustat durerea morţii mai mult decât toţi

oamenii. Deşi n-a murit moartea Sa, ci moartea altora, sau tocmai de aceea, ea a fost mai

înfricoşată decât a tuturor. Faptul că moartea a venit la El din afară şi El a mers spre ea

57 Prof. N. Chiţescu, Pr. Prof. Isidor Todoran, Pr. Prof. I. Petreuţă, op. cit., p. 44. 58 Nicolae Chiţescu, op. cit., p. 204. 59 Pr. Prof. dr. Dumitru Stăniloae, Iisus Hristos sau răscumpărarea omului, p. 297.

24

spontan, dă o intensitate neajunsă amarei ei experienţe.60

Jertfa Mîntuitorului a însemnat o sfinţire a firii Sale omeneşti chiar prin faptul că

Mîntuitorul S-a predat Tatălui pe Sine însuşi ca jertfă supremă. Orice victimă se sfinţeşte

prin faptul că e adusă jertfă; prin închinarea jertfei spre Dumnezeu se stabileşte o legătură

între credinţa jertfitorului şi primitorul sfînt al jertfei (care este însuşi Dumnezeu). Această

legătură sfinţeşte jertfa.61

Părintele Stăniloae întrebându-se de ce n-a învins Hristos moartea în trupul Său în aşa

fel încât să-l facă în stare să nu moară, consideră că Hristos a voit să meargă cu iubirea Lui

faţă de noi, cei făcuţi fraţii Săi, până la a da tot ce socoteşte omul că are mai de preţ în

starea lui de după păcat: viaţa pământească. El a făcut aceasta, ca să ne înveţe şi pe noi să

mergem cu iubirea faţă de Dumnezeu şi faţă de semenii noştri până la a ne da viaţa

trupească pentru ei.

Moartea a fost biruită tocmai fiindcă Dumnezeu Însuşi a gustat din ea ipostatic în

omenitatea pe care a asumat-o. Singur Hristos este izvorul învierii, fiindcă numai EI a biruit

moartea în trupul Său. Şi a biruit moartea, fiindcă a biruit păcatul.62

Iubirea a fost puterea cu care Iisus a biruit prin jertfa Sa moartea, pe de o parte,

fiindcă El ca persoană dumnezeiască trăia iubirea faţă de Tatăl şi Duhul în chip absolut

şi nemărginit, iar ca om iubirea Lui nu era umbrită de păcatele personale, iar pe de altă

parte, pentru că El a acceptat să Se jertfească nu pentru Sine, ci din iubirea Sa fată de

oameni, care erau fratii Săi.63

Jertfa lui Hristos reuşeşte să înfăptuiască în acelaş timp trei lucruri: să ne atragă în

comuniunea cu Sine, omorînd omul egoist din noi; să ne facă astfel să împărtăşim soartea

Lui de fericire şi de comuniune cu Tatăl, odată ce formăm un întreg cu El; să împlinească

dreptatea divină suferind pentru întregul de euri ce-l formează omenirea impreună cu El, in

aşa fel încât duhul lui de jertfă devine comun tuturor.64

Moartea Lui fiind pentru Tatăl şi pentru noi, ne-a implicat şi pe noi în ea. Noi nu mai

trebuie să murim ca Hristos în mod real, fiindcă moartea noastră s-a desfiinţat în moartea

Lui. Totuşi murim la sfârşitul vieţii, însă nu de o moarte ca pedeapsă, căci rostul acesta al

morţii s-a desfiinţat în Hristos pentru cei ce se unesc cu El. Noi murim unindu-ne cu

60 Ibidem, p. 300. 61 Pr. Dr. G. Remete, Aspectul ontologic al răscumpărării, în „ST”, (/1984), 9-10, p. 624. 62 Pr. Conf. Dr. Vasile Citirigă, op. cit., p. 41. 63Idem, Antropologia hristologică în teologia ortodoxă, vol. II, Ed. Ex Ponto, Constanţa, 2003, p. 25. 64 Pr. Prof. dr. Dumitru Stăniloae, op. cit., p. 242.

25

Hristos într-o "asemănare a mortii Lui" (Rom. 6, 5). Murim omului vechi şi asemenea

Lui, suportăm durerile care ne conduc la moarte, care devin mijloace de depăşire a

morţii, eforturi de renunţare la egoism, plăceri şi păcat.65

Întrucât moartea suportată de El era o moarte pentru lume sau pentru păcatul ei, era o

moarte dreaptă, cuvenită; dar întrucât o suporta El personal, era nedreaptă, necuvenită, El

personal fiind fără de păcat. Moartea dreaptă, cuvenită, s-a transformat în El în moarte

nedreaptă, necuvenită şi ca atare a fost biruită. Sau moartea ca pedeapsă, moartea

ducătoare spre golul veşnic al existenţei, s-a transformat din prima clipă în moartea tainică

în Dumnezeu, în moartea ca săltare în viaţă îndumnezeită. Fiind necuvenită, moartea ca

pedeapsă, ca depărtare totală de Dumnezeu, a fost desfiinţată, topită de moartea ca ridicare

în Dumnezeu.66

Voia dragostei lui Dumnezeu a fost să transforme necesitatea mortii, pe care a impus-

o naturii umane universa1e căderea, în posibilitatea, de asemenea universală, a

nestricăciunii şi a nemuririi. De aceea Hristos acceptă de bunăvoie şi moartea, şi în felul

acesta include şi ultima consecinţă a răzvrătirii omului în libertatea iubirii şi în ascultare de

vointa Tatălui, adică în modul de existenta a necreatului. De acum încolo, fiecare om poate

să transforme necesitatea fizică a mortii în libertatea propriei renunţări orice aspiratie spre

existenta de sine, să repete drumul lui Hristos, drum invers faţă de cel al lui Adam,

întemeindu-şi posibilitatea existentei nu pe firea muritoare, ci pe relatia personală cu

Tatăl.67

65 Pr. Conf. Dr. Vasile Citiriga, Probleme fundamentale ale teologiei dogmatice si simbolice, p. 40. 66 Prof. N. Chiţescu, Pr. Prof. Isidor Todoran, Pr. Prof. I. Petreuţă, op. cit., p. 45. 67 Christos Yannaras, Abecedar al credinţei, trad Pr. Constantin Coman, Ed. Bizantină, Bucureşti, 1996, p. 139.

26

3. Aspectul ontologic al răscumpărării

Prin întrupare Hristos a luat de bună voie firea noastră păcătoasă, „afară de păcat”, fiind

în acelaşi timp şi Dumnezeu şi om în mod neîmpărţit, nedespărţit şi neamestecat. Aspectul

ontologic se referă la transformarea fiinţială, esenţială a firii umane a Mântuitorului, în opera

Sa de răscumpărare. Prin tot ceea ce a făcut Mântuitorul, de la naştere, prin ascultarea,

suferinţele, patimile, depăşirea ispitelor, suferinţa pe cruce, moartea şi mai ales Învierea Sa.

Iisus Hristos şi-a transformat calitativ, şi-a înnoit, şi-a perfecţionat firea umană

îndumnezeindu-o.

Dar dacă natura oricărui om poate atinge prin îndumnezeire trepte de înălţime uluitoare,

cum ni se arată în pilda sfinţilor, natura umană a lui Iisus Hristos a atins prin îndumnezeirea

de care s'a împărtăşit, fiind purtată de ipostasul divin, ultima treaptă posibilă de amplificare a

puterilor ei, pe care noi nici nu ne-o putem închipui unde se află. lntrucât subiectul în El este

Cuvântul dumnezeesc şi întrucât natura Lui dumnezeească şi lucrarea ei este împreunată

nedespărtit cu natura omenească şi cu lucrarea acesteia, prin toate gândurile, însuşirile şi

direcţiile de lucrare ale firii omeneşti se manifesta puritatea desăvârşită şi iubirea divină.

Natura umană nu era anulată, ci ea da forma, canalul şi sfortarea ei întru puriticare şi dragoste.

Dar natura divină dădea prin subiectul comun ajutorul şi lucrarea dragostei ei, care prelungea

şi mărea până dincolo de orice limită rezultatele eforturilor de purificare şi puterea dragostei

manifestată prin firea omenească.68

Prin Intrupare, firea omenească, lipsită de păcat a primit în sine altoiul firii dumnezeieşti,

sau un germene de regenerare a ei, în potenţă; a fost străbătută adică de puterea ei ca fierul de

căldura focului, după Sfinţii Părinţi. In tot timpul vieţii pămînteşti a Mîntuitorului, firea ome-

nească a luptat în chip supra-omenesc cu toate ispitele firii omeneşti, pentru ca încununînd

această luptă cu moartea, ea să fie îndumnezeită în chip real, prin înviere şi apoi înălţată la

ceruri, la dreapta Tatălui. Inceputul acestei lucrări suprafireşti, de negrăit, îl face Intruparea,

precum am amintit, iar desăvîrşirea o săvîrşeşte Invierea.69

Prin întrupare, Hristos reface ontologic firea umană asumată, si anume o reface - cum

spune Sfântul Maxim Mărturisitorul – „in conformitate cu ea însăşi”, căci „devenind om a

păstrat liberul arbitru în impasibilitatea păcii cu natura”. Hristos poseda numai' voinţa' umană

68 Pr. Prof. dr. Dumitru Stăniloae, op. cit., p. 179. 69 Pr. Prof. dr. Nicolae Chiţescu, op. cit., p. 201.

27

naturală care se orienta în mod firesc spre binele pus în evidenţă absolută de subiectul care o

mişca, adică de ipostasul Logosului. Hristos a armonizat, deci, în Sine voinţa umană cu firea

ei, „voinţa umană devenind voinţa ipostasului divin şi prin aceasta a armonizat-o cu

Dumnezeu Insuşi care nu cere de la om decît ce este conform firii umane”70

Sfinţii Părinţi sunt unanimi în a socoti că firea umană a lui Iisus a avut afectele care au

pătruns în firea noastră după căderea în păcat, dar n-a avut şi păcatul însuşi, sau putinţa de a

păcătui. De aceea, spun că firea Lui are din starea dinainte de păcat puritatea, iar din cea de

după păcat afectele şi moartea.

După Sf. Părinţi patimile ce împovărează natura omenească sunt de două feluri: unele

reproşabile, păcătoase, necinstite, şi altele ireproşabile, carie sunt simple pedepse ale

păcatului. Păcatul nu l-a luat Iisus decât prin relaţie, în baza căreia participăm la faptele altora

din iubire, fără să le fi săvârşit noi înşine; pedepsele păcatului şi le-a însuşit organic, fiinţial,

ontologic.71

Părintele Stăniloae spune: „Prin durere, care urmează întotdeauna plăcerii, omul poate

învăţa să se împotrivească plăcerii. Din nefericire, el face invers – durerea care urmează

plăcerii, în loc să-l facă să evite plăcerea, ca sursă a ei, îl împinge din nou în plăcere ca să

scape de ea, înfăşurându-se tot mai mult în acest lanţ vicios.”72

„Autorul durerii, ca şi al plăcerii de care ea se leagă, nu este Dumnezeu, ci omul. Zidind

firea omenească, Dumnezeu, nu a creat împreună cu ea, nici plăcerea, nici durerea din simţire,

ci a dat minţii o anumită capacitate de plăcere, ca dorinţă naturală a ei, prin care să se poată

bucura în chip tainic de El. Plăcerea lucrează coruperea voinţei, durerea – osânda spre

destrămarea firii. Plăcerea duce la moartea de bunăvoie a sufletului, durerea – la nimicirea

formei trupului.”73

„În plăcere este amestecat chinul durerii, chiar dacă pare ascuns celor ce o gustă, prin

faptul că domină patima plăcerii. Încercând să-şi provoace o plăcere mai mare, omul ajunge

de fapt, să-şi intensifice durerea. Prin urmare, durerea, înţelegându-se prin aceasta suferinţa

care însoţeşte orice necaz sau încercare, şi moartea au fost aşezate providenţial de Dumnezeu,

în firea omului, ca o piedică în calea păcatului şi a răului. Durerea în conformitate cu raţiunea

70 Pr prof. dr. Dumitru Radu, Mântuirea a doua creaţie a lumii, în „Ort”, (1986), 2, p. 55. 71 Pr. Prof. dr. Dumitru Stăniloae, op. cit., p. 159. 72 Idem, Ascetica şi mistica Bisericii Ortodoxe, IBMBOR, Bucureşti, 2002., p. 87. 73 C. Teşu, op. cit., p. 71-72.

28

este un antidot, iar moartea o consecinţă cuvenită. Durerea fără de voie şi moartea de pe urma

ei sunt pedeapsă pentru plăcerea de bunăvoie.”74

Din punct de vedere fizic relaţia plăcere – durere dăunează. Atunci când omul este în

stare de plăcere nervii lui sunt foarte activi, tensionaţi, iar când cade în durere se poate

observa o stare de pasivitate de slăbire a acestora, iar această alternanţă produce probleme

psihofizice.

Părerea lui Nicolae Cabasila este că: „noi nu săvârşim păcatul fără o ţintă oarecare căci

nu ne-am lăsa prea uşor convinşi să ne pierdem sufletul şi să-l dăm pradă flăcărilor pe

degeaba, ci facem păcate crezând că, dacă îndrăznim aşa ceva, vom dobândi în schimb o mai

mare plăcere, cu toate că repede ne dăm seama că nu schimbăm bunătatea sufletească pe

nimic altceva decât pe o clipă de fericire înşelătoare.”75

Hristos limitează efectul negativ pe care îl pot avea afectele ireproşabile asupra trupului

şi sufletului Său, stăpânindu-Ie. Nu dă frâu liber foamei ca să-i expună trupul la lăcomie de

exemplu, dar, de asemenea, se înarmează cu o răbdare supraomenească pentru a suporta

chinurile morţii. "EI pătimeşte nu satisfăcând patimile, deci nu păcătuind, ci le pătimeşte

împotriva păcatului pentru că nu primeşte păcatul; iar prin aceasta slăbeşte patimile care de

obicei prilejuiesc păcatul".76

Părintele Stăniloae spunea că voinţa Lui omenească e mişcată de ipostasul ei divin in

conformitate cu voia Lui divină, deci cu voia Tatălui. In felul acesta, Hristos slăveşte pe Tatăl

pe pământ şi ca om in chip desăvârşit. El e dăruit in toate mişcările voinţei Sale omeneşti, în

toate faptele sale, dar aceasta inseamnă că şi in toate gindurile Sale, in mod deplin Tatălui.Dar

aceasta inseamnă o sfinţire totală a umanităţii asumate de El. Toată sfinţenia dumnezeirii Sale

devine proprie umanităţii Sale, ia formă umană. El este sfânt în gândurile Sale, în mişcările

voinţei Sale, în simţirile Sale şi deci şi în trupul Său. Hristos s-a făcut astfel un al doilea

Adam, dar superior în puritate primului Adam dinainte de cădere. Deşi poartă in firea asumată

afectele sau necesităţile împovărătoare ale primului Adam de după cădere, El totuşi nu mai

cade, ci dimpotrivă impune stăpinirea spiritului peste acele slăbiciuni şi eliberează firea de ele,

dându-ne şi nouă puterea să facem aceasta.77

74 Ibidem, p. 73-74. 75 N. Cabasila, op. cit., 2001, p. 210. 76 Pr. Conf. Dr. Vasile Citiriga, Antropologia hristologică în teologia ortodoxă, vol. I, Ed. Ex Ponto, Constanţa,

2003, p. 231. 77 Pr. Prof. dr. Dumitru Stăniloae, Învăţătura ortodoxă despre mântuire şi concluziile ce rezultă din ea pentru slujirea creştină în lume, p.200.

29

CONCLUZII

Îndumnezeirea noastră şi a firii noastre umane începe cu întruparea Fiului lui Dumnezeu,

dar ea continuă cu toată desfăşurarea vieţii Sale pământeşti şi cereşti. În acest sens, Sfântul

Pavel zice: „Căci făptura s-a supus deşertăciunii nu de voie ci pentru cel ce a supus-o, spre

nădejdea că şi făptura însăşi se va slobozi din robia stricăciunii, spre slobozenia măririi fiilor

lui Dumnezeu. Căci ştim că toată făptura împreună suspină şi împreună are durere până acum;

şi nu numai atât, ci şi noi, care avem pârga Duhului, şi noi înşine suspinăm în noi, aşteptând

înfierea, izbăvirea trupului nostru”(Rom. VIII;19-23).

De aici se înţelege că îndumnezeirea are un aspect în timp şi unul eshatologic. Aici este

timpul credinciosului de a lucra,acolo este al lui Dumnezeu de a desăvârşi. Căci

îndumnezeirea, ca şi mântuirea, este un act sinergetic, în care credinciosul conlucrează cu

harul divin. Îndumnezeirea constă deci în transformarea naturii umane din muritoare în

nemuritoare. Această transformare se efectuează prin comuniunea creştinului cu Hristos

Dumnezeu-Omul, comuniune care are loc, precum s-a spus, prin Sfintele Taine şi în Biserică.

De altfel, transformarea aceasta constituie însăşi îndumnezeirea prin har a credinciosului.

Exista în noi, în firea sau în natura noastră, chipul lui Dumnezeu, chip treimic: îl

percepem ca pe un sentiment necondiţionat de responsabilitate faţă de noi înşine, faţă de

ceilalţi şi faţă de întreaga creaţie. Dar din cauza căderii noastre, acesta este în chip ciudat

acoperit cu un val. Suferinţele noastre vin din obstacolele în calea dezvăluirii acestui chip

Dumnezeiesc.78

Fiul a venit sa asume aceasta responsabilitate pentru noi si ne-a revelat care era cea a

noastra. Ne-a dezvaluit responsabilitatea in umanitate, a innoit-o, a restaurat-o in umanitatea

asumata. Prin El ea se extinde in noi, noi o primim, El o cheama pe nume in noi. Prin

Cuvantul lui Hristos, prin exemplul lui Hristos, dar si prin Harul Sau, prin faptul ca ne

impartasim de Hristos Care este in stare de jertfa, de daruirea Sa de Sine, ne asumam si noi

aceasta responsabilitate aratata in jertfa Sa.79

Fiul lui Dumnezeu, pentru rascumpararea neamului omenesc „se coboara in mod real,

nu numai sentimental, pentru ca sa poata deveni subiect al firii omenesti, dar firea umana

devenind fire a subiectului divin este ridicata la o neinchipuita inaltime, se impartaseste de

nemasurate binefaceri datorita acestei situatii in care este pusa…omul credincios neavand din

78Pr. Prof. Dumitru Staniloae, M. Costa de Beauregard, Mica Dogmatica vorbită, trad. Maria Cornelia Oros, ed

Deisis, Sibiu 1995, p. 64. 79 Ibidem.

30

coborarea lui Dumnezeu la el numai satisfactia sentimentala ca Dumnezeu S-a coborat la el

din iubire, ci e ridicat la „modul divin de existenta.”80

Ceea ce este indumezeit in Hristos este firea Sa omeneasca, preluata in deplinatatea Sa

de persoana dumnezeiasca. Ceea ce trebuie indumnezeit in noi este firea noastra intreaga,

apartinand persoanei noastre, care trebuie sa intre in unire cu Dumnezeu, sa devina o persoana

creata in doua firi: firea umana indumnezeita si firea sau, mai degraba, energia dumnezeiasca

indumnezeitoare.

Deci, in tot ceea ce a facut Iisus Hristos ne-a cuprins in mod misterios, dar real pe toti;

toata omenirea datorita inrudirii de fire umana participa intr-un fel, intr-un grad oarecare la

toate actiunile Mantuitorului. In umanitatea lui Hristos sunt cuprinsi toti oamenii, pentru ca in

ea se afla plinatatea existentei tuturor. El este omul exemplar, model de viata si izvor de

umanitate si viata pentru toti.

80 Protos. Dometie Manolache, Temeiuri ale slujirii in dogma Sfintei Treimi si a rascumpararii, Ort. 1974 (XXVI) nr 2, p. 269.

31

BIBLIOGRAFIE

1. Berdiaev Nikolai, Despre sclavia şi libertatea omului, Trad. Maria Ivănescu,

Editura ANTAIOS, Oradea, 2000.

2. Pr. Prof. dr. Bria Ioan, Iisus Hristos Mântuitorul. Hristologia., în „ST”, (1991), 2.

3. Cabasila N., Despre viata in Hristos, IBMBOR, Bucureşti, 2001.

4. Pr. Conf. Dr. Vasile Citiriga, Antropologia hristologică în teologia ortodoxă, vol.

I, Ed. Ex Ponto, Constanţa, 2003.

5. Idem, Antropologia hristologică în teologia ortodoxă, vol. II, Ed. Ex Ponto,

Constanţa, 2003

6. Idem, Probleme fundamentale ale teologiei dogmatice si simbolice, vol 2,

Constanta, 2001.

7. Prof. Chitescu N., Sinteză asupra dogmei soteriologice privită interconfesional,

în „O”, (1959), 2.

8. Prof. Chiţescu N., Pr. Prof. Todoran, Isidor, Pr. Prof. Petreuţă I., Teologia

Dogmatică şi simbolică, vol. II, ediţia a-II-a, Cluj Napoca, 2004.

9. Pr. Prof. dr. Coman Ioan G., Aspecte ale doctrinei soteriologice a Sfântului

Antonie cel Mare, în „ST”, (1973), 7-8.

10. Idem, Elemente de antropologie în opera Sf. Vasile cel Mare, în vol „Sfântul

Vasile cel Mare închinare la 1630 de ani” ediţia a-II-a, Ed. Basilica, Bucureşti,

2009.

11. Preot Prof. Univ. Dr. Constantin Coman, Libertatea omului sau suveran peste

tine insuti, apud www.crestinortodox.ro/editoriale/libertatea-omului-suveran-

peste-tine-insuti-70184.html

12. Sfantul Damaschin Ioan, Dogmatica, trad. D. Fecioru,ed Scripta, Bucuresti,

1993.

13. Damian Teodor, Virtutea dragostei la Sfântul Ioan Gură de Aur, în „BOR”,

(1979), 5-6,

14. Pr. Prof. dr. Corniţescu Constantin, Învăţătura despre mântuire a Sfântului Vasile

cel Mare, în vol „Sfântul Vasile cel Mare închinare la 1630 de ani” ediţia a-II-a,

Ed. Basilica, Bucureşti, 2009, p. 202-203.

32

15. Archbishop Dmitri of Dallas and the South, A Christian Understanding of

Freedom, în “Newspaper of the Diocese of the South Orthodox Church in

America” October, 1998, apud

www.orthodoxresearchinstitute.org/articles/misc/dmitri_freedom.htm

16. Filocalia Sfintelor nevoinţe ale desăvârşirii, Traducere introducere şi note Pr.

Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, ediţia a II a, vol. II, Bucureşti, 1993.

17. Lossky Vladimir, Introducere în teologia ortodoxă, trad. Lidia şi Remus Rus,

Bucureşti, 1993.

18. Idem, Lossky, Teologia mistica a Bisericii de Rasarit, trad. Pr. Vasile Raduca,

ed. Bonifaciu, 1998.

19. Protos. Manolache Dometie, Temeiuri ale slujirii in dogma Sfintei Treimi si a

rascumpararii, „O”, (1974), 2.

20. Meyendorff John, Teologia Bizantina, trad. Pr. Conf. Dr. Alexandru I. Stan,

IBMBOR Bucuresti, 1996.

21. Panayotis Nellas, Omul-animal îndumnezeit, Sibiu, 1994.

22. Drd. Petcu Liviu, Căderea protopărinţilor în păcat – viziunea spiritualităţii

ortodoxe, în „RT”, 2007, 2.

23. Arhimandrit Popovici Iustin, Omul si Dumnezeul-Om, trad. Pr. Prof. Ioan Ica si

Diac. Ioan I. Ica Junior editura Deisis, Sibiu, 1997.

24. Pr prof. dr. Radu Dumitru, Mântuirea a doua creaţie a lumii, în „Ort”, (1986), 2.

25. Idem, Despre înnoirea și îndumnezeirea omului în Hristos, Craiova, 2007.

26. Pr. Dr. Remete G., Aspectul ontologic al răscumpărării, în „ST”, (/1984), 9-10.

27. Idem, Dogmatica Ortodoxă, Alba-Iulia , 1996.

28. Rogobete Silviu Eugen, O antologie a iubirii, trad. Anca Dumitraşcu şi Adrian

Guiu, Iaşi, 2001.

29. Pr. Prof. dr. Stăniloae Dumitru, Ascetica şi mistica Bisericii Ortodoxe, IBMBOR,

Bucureşti, 2002.

30. Idem, Chipul lui Hristos în Biserica răsăriteană: lisus Hristos, darul şi cuvântul

suprem al Lui Dumnezeu, în ,,O”, (1973), 1.

31. Idem, Iisus Hristos sau răscumpărarea omului, Sibiu, 1943.

32. Idem, Iisus Hristos sau restaurarea omului, Craiova, 1993

33. Idem, Învăţătura ortodoxă despre mântuire şi concluziile ce rezultă din ea pentru

slujirea creştină în lume, în „O”, (1972), 2.

33

34. Idem, Sfânta Treime sau la început a fost iubirea, IBMBOR, Bucuresti, 1993.

35. Idem, Sfânta Treime structura supremei iubiri, în „ST”, (1970), 5-6.

36. Idem, Studii de teologie dogmatică ortodoxă, Craiova, 1990.

37. Idem, Teologia Dogmatica Ortodoxa,vol. I,editia aIII-a, IBMBOR, Buc.,2003.

38. Idem, Teologia Dogmatica Ortodoxa,vol. II,editia aII-a, IBMBOR, Buc.,1997.

39. Idem, Teologia Dogmatica Ortodoxa,vol. III,editia aII-a, IBMBOR, Buc.,1997.

40. Pr. Prof. Staniloae Dumitru, M. Costa de Beauregard, Mica Dogmatica vorbită,

trad. Maria Cornelia Oros, ed Deisis, Sibiu 1995.

41. Tache Sterea, Omul şi Creaţia în teologia ortodoxă şi în preocupările

ecumenismului contemporan, în „Ort”, 1998, 1-2.

42. Pr.Prof.dr. Todoran Isidor si Pr.Prof.dr. Zagrean Ioan, Teologia Dogmatica,

editura Renasterea, 2000.

43. Todoran Simion, Mântuirea obiectivă după epistolele Sfântului Apostol Pavel, în

„ST”, 1982, 3-4.

44. Teşu C., Omul-Taină teologică , Bucureşti, 2002.

45. Yannaras Christos, Abecedar al credinţei, trad Pr. Constantin Coman, Ed.

Bizantină, Bucureşti, 1996.