Petre P. Carp (n. 28 iunie 1837, Iaşi - d. 19 iunie 1919, Ţibăneşti, judeţul Iaşi), om politic, diplomat,

fondator al Societăţii Junimea şi lider politic al acesteia. După fuziunea din 3 aprilie 1907, Carp devine şi

preşedinte al Partidului Conservator. Cu o carieră politică impresionantă, ce s-a desfăşurat pe parcursul a 50

de ani, a fost martorul renaşterii naţionale a României. Unul dintre cei mai mari oameni de stat ai ţării, Petre

P. Carp s-a numărat printre cele mai avizate voci din viaţa politică românească, luptând cu vehemenţă

pentru crezurile sale politice. Înzestrat cu mari calităţi oratorice, istoricii îl consideră al doilea mare politician

conservator după Barbu Catargiu.

Cuprins

 [ascunde]

1 Originea. Studiile

2 Fondarea Junimii. Începutul activităţii politice

3 Deputat. Ministru. Viziunea de politică externă

4 Cariera diplomatică. Misiunea din cancelariile occidentale

5 Cariera politică. Perioada junimistă

6 Programul politic „Era nouă”

7 Disensiunile dintre junimişti şi conservatori

8 Fuziunea Junimii cu Partidul Conservator. Prim-ministru

9 Consiliile de Coroană. Poziţia faţă de războiul mondial

10 Activitatea politică

11 Note

12 Opere selective

13 Bibliografie

Originea. Studiile

Petre P. Carp provenea dintr-o veche familie de boieri moldoveni, care stăpânea întinse moşii precum cea de

la Ţibăneşti. Tatăl său, stolnicul Petre Carp, însetat de cunoaştere, învaţă carte la Viena şi se întoarce în

Moldova cucerit de progresele la care ajunsese Occidentul. Se va dovedi influenţat de ideile iluminismului şi

va deveni un cărvunar, nume dat prin asociaţie cu carbonarii italieni. După primele învăţături deprinse la

şcoala primară, familia se hotărăşte să-l trimită pe adolescentul Petrache să studieze în Germania, la Berlin,

aşa cum şi tatăl său şi bunicul său primiseră o instrucţie şi o educaţie temeinică şi aleasă la şcoli superioare

din Viena şi Berlin. Aşadar, tânărul Carp urmează studiile liceale la „Französische Gymnasium” din capitala

Germaniei, unde îşi susţine bacalaureatul în 1858, obţinând o medie generală maximă. În continuare, Carp

urmează cursuri universitare la Facultatea de Drept şi Ştiinţe Politice din cadrul Universităţii din Bonn,

axându-se pe economie politică, filosofie, litere şi istorie. Încă din acele vremuri, studentul Carp se remarca

de ceilalţi colegi ai săi printr-un discurs sobru, rigid, concis, care îl va caracteriza pe tot parcursul carierei

sale politice.

Fondarea Junimii. Începutul activităţii politice

În toamna anului 1862, Carp revine la Iaşi, unde îi va întâlni pe Titu Maiorescu şi Vasile Pogor. Ulterior, în

următorii doi ani li se vor adăuga şi Theodor Rosetti, împreună cu Iacob Negruzzi, formându-se astfel grupul

ce va fonda Societatea Junimea în primăvara anului 1864. Având la bază idei comune, cei cinci se vor axa la

început pe cultivarea spiritului literar, ei reprezentând o nouă generaţie, junimistă, cu o nouă concepţie

asupra vieţii sociale şi culturale româneşti. Prin activitatea sa, societatea impunea o direcţie nouă, modernă,

întregii noastre culturi, definindu-se prin spiritul ei etic şi sentimentul valorii estetice. Dar, Petre P. Carp, atât

de împătimit pentru viaţa publică, era aproape imposibil să-şi satisfacă veleităţile în acest domeniu deoarece

Junimea nu făcea politică, ceea ce îl nemulţumea profund.

Astfel, îndemnat de propriul cuget, se hotărăşte să părăsească Iaşiul şi societatea literară în care îşi făcuse

un debut promiţător. În toamna anului 1865, soseşte la Bucureşti şi ocupă postul de auditor la Consiliul de

Stat. Ulterior, se alătură „monstruoasei coaliţii”, iar liderii conspiraţiei i-au răsplătit atitudinea numindu-l

secretar al Locotenenţei Domneşti, apoi la conducerea Agenţiei diplomatice de la Paris (26 mai 1866 - 4

august 1867 ).

Deputat. Ministru. Viziunea de politică externă

După revenirea din Franţa, Petre P. Carp se întoarce la Junimea şi decide să candideze ca deputat în Colegiul

I Vaslui, pe listele conservatorilor. În Parlament, se va remarca prin calităţile oratorice impresionante.

În 1870, tânărul junimist obţine şi primul ministeriat, cel al Externelor, în cabinetul Epureanu. Prezenta lui în

acest minister coincide cu războiul franco-prusac şi cu simpatiile mărturisite ale opiniei publice româneşti

pentru Franţa.

P. P. Carp tânăr

Ministrul de Externe român se va pronunţa pentru neutralitatea ţării sale într-o eventuală trecere a trupelor

ruseşti peste Prut. Imperiul Ţarist ceruse revizuirea Tratatului de Pace de la Paris din 1856 şi concentrarea

unor unităţi militare la frontiera estică a României care se va opune cu armele, dacă situaţia o cerea,

împotriva încălcării neutralităţii declarate. În discursul său din 5 iulie 1870, Petre P. Carp va declara în

Adunarea Deputaţilor citându-l pe Ion C. Brătianu, care spusese: „acolo unde este ortodoxie, acolo este

România”, dar adaugă şi punctul său de vedere în calitate de ministru de Externe: „acolo unde sunt ginţile

latine, acolo va fi şi inima României”.

Cariera diplomatică. Misiunea din cancelariile occidentale

Începând cu anii 1870, tânărul junimist urmează o carieră diplomatică, fiind trimis ca agent diplomatic la

Viena (20 martie 1871- 28 aprilie 1873). Misiunea sa era de a cointeresa pe acţionarii germani să participe la

efectuarea unor tranzacţii financiare în România, care era interesată de finanţări externe îndeosebi în

domeniul căilor ferate. A avut prilejul să se întâlnească la Berlin cu cancelarul Otto von Bismark, cu care a

avut o confruntare verbală dură.

Au fost discutate mai multe chestiuni printre care cea a căilor ferate din România, dar şi cea a statutului

evreilor de la noi. Bismarck i-a reproşat lui Petre P. Carp că românii sunt antisemiţi, recurgând la o afirmaţie

extrem de gravă, nefondată: „Sunteţi nişte sălbatici. Mi s-a spus că aruncaţi cu pietre în evrei şi le spargeţi

capetele”. Replica lui Carp, care luase apărarea evreilor în Adunarea Deputaţilor în 1868 şi mai târziu

în 1879, a venit tăios, dar şi ironic: „Excelenţa Sa nu trebuie să uite ca românul a ieşit abia de curând din

Epoca de Piatră”.

Ulterior, Carp este trimis agent diplomatic şi la Roma (28 aprilie - 19 octombrie 1873). După această

experienţă revine definitiv la Iaşi, pentru a se dedica luptei politice. Tot în acestă perioadă, se căsătoreşte cu

Sevastia Cantacuzino, fiica lui Ioan Cantacuzino, cunoscut om politic în ministerele din perioada Locotenenţei

Domneşti şi a guvernelor de la începutul domniei lui Carol I. Cei doi vor avea împreună o fată şi patru băieţi.

Cariera politică. Perioada junimistă

Anul 1871 consacră definitiv intrarea junimiştilor de partea activismului politic. Pe 15 aprilie 1871, are loc

la Iaşi o întâlnire între Gheorghe Costaforu şi Titu Maiorescu, cel dintâi propunându-i mentorului Junimii ca

membrii societăţii să intre în viaţa politică. Acesta a fost un moment de răscruce în istoria conservatorismului

şi politicii româneşti. Junimiştii vor adopta un program de acţiune sprijinit de hotărârile Adunărilor ad-hoc

din 1857, din care mai rămăseseră două deziderate de îndeplinit: respectarea capitulaţiilor de către Poarta

Otomană, a neutralităţii garantate şi chiar obţinerea independenţei ţării noastre. Junimiştii acceptă

propunerea lui Gheorghe Costaforu şi intră în Adunarea Deputaţilor, predominant conservatoare, sprijinind

guvernul Lascăr Catargiu. Apropierea politică dintre junimişti şi conservatori se va realiza treptat. Este

adevărat că şi cele două ideologii politice erau foarte asemănătoare. Amândouă grupările declarau că

modernizarea României se face „de sus în jos şi nu de jos în sus”, iar măsurile reformatoare iniţiate de

liberali erau acuzate ca fiind „forme fără fond”, neexistând cu adevărat o clasă de mijloc în România. Carp

devine principalul exponent politic al societăţii, sintetizând ideile, principiile şi viziunea junimistă în politică.

Ca parlamentar, îşi exprima convingerea că în România politica trebuie să facă persoanele bogate întrucât

numai o stare materială confortabilă permite omului politic să-şi apere convingerile, în caz contrar existând

riscul vulnerabilităţii sale morale. El afirma că: „În România nu trebuie să facă politică decât oamenii care au

un venit de la 40.000 lei în sus”. În 1874, Petre P. Carp devine şeful grupării junimiste, ceea ce era o

recunoaştere a calităţilor sale în politică, dar şi a funcţiilor îndeplinite exemplar până atunci în viaţa publică.

De asemenea, politicianul Carp considera alternativa la putere a guvernelor care reprezentau interesele

principalelor partide politice din ţara noastră ca fiind expresia democraţiei, servind atât intereselor ţării.

Din 1877, Petre P. Carp devine senator, calitate din care va fi martor cuceririi Independenţei de stat şi

proclamarea României ca regat.

Petre P. Carp

Programul politic „Era nouă”

În 1881, liderul junimist lansează şi primul program politic al Junimii, intitulat „Era nouă”. Acesta exprima o

doctrină în care se aveau în vedere interesele materiale ale ţăranilor şi meseriaşilor, care să asigure

respectarea cultului proprietăţii, independenţa acestor oameni, care au datoria să se gospodărească şi să se

administreze singuri. Aceasta politică, arăta Petre P. Carp, este menită să asigure ridicarea claselor de jos, a

proprietăţii lor, garantându-le neatârnarea materială. El preconiza emanciparea industrială a ţării şi

propunea în acest sens reînfiinţarea corporaţiilor menite să coaguleze interesele materiale ale meseriaşilor în

lupta concurenţială cu străinii şi, tot ca un apanaj al acestor corporaţii, era şi înfiinţarea şcolilor de meserii.

În opinia liderului conservator, politica era deopotrivă o ştiinţă şi o artă. Ea trebuia să aibă capacitatea de a

asocia tradiţiile culturale, economice, sociale ale poporului cu imperativele momentului. De aceea, orice act

politic îi părea lui Petre P. Carp unul singular, original, inedit, întrucât el nu putea fi aplicat cu stricteţe decât

unei anumite chestiuni, a cărei rezolvare ţinea de specificitatea sa şi nu de teorii ori formule universale.

Disensiunile dintre junimişti şi conservatori

Din 1882, între tinerii junimişti şi bătrânii conservatori încep să apară disensiuni tot mai grave. Astfel, Carp

va părăsi momentan politica românească şi este trimis ambasador extraordinar şi ministru plenipotenţiar la

Viena (31 octombrie 1882 -21 septembrie 1884). Din acestă calitate, Carp a aranjat întrevederea dintre

cancelarul german Otto von Bismarck şi primul ministru român Ion C. Brătianu, care s-a concretizat prin

aderarea ţării noastre la Tripla Alianţă (1883) [1]. Acest lucru a schimbat total cursul politicii externe

româneşti. În fapt, liderul junimist a fost „bântuit” pe tot parcursul carierei sale politice de coşmarul unui

atac iminent din partea Rusiei. Aşadar, posibilitatea trecerii României de partea unei coaliţii germane era

văzută ca o mişcare defensivă necesară, care putea asigura integritatea României. Revine în activitatea

parlamentară din ţară în 1885, însă disensiunile dintre conservatori şi junimişti se adânceau tot mai mult.

Fuziunea Junimii cu Partidul Conservator. Prim-ministru

În cele din urmă, junimiştii decis să îşi fondeze propria formaţiune, Partidul Constituţional, pe 1 mai 1891, al

cărei preşedinte este ales Petre P. Carp. Această funcţie îl va consacra pe liderul junimist drept unul dintre

cei mai mari oameni de stat ai României din istorie. Între 7 iulie 1900 - 13 februarie 1901, este însărcinat să

conducă un guvern de coaliţie, pe fondul căruia s-a produs iarăşi o apropiere treptată a celor două grupări de

ideologie conservatoare. După multe colaborări parlamentare şi ministeriale, pe 3 aprilie 1907 are loc

unificarea conservatoare, junimiştii fiind absorbiţi de Partidul Conservator, iar pe 21 aprilie Petre P. Carp este

ales preşedintele partidului unificat.

În perioada 29 decembrie 1910 - 27 martie 1912, liderul conservator este desemnat pentru a doua oară

preşedinte al Consiliului de miniştri. După acestă această experienţă, Carp predă atât conducerea

guvernului, cât şi preşedenţia partidului (14 mai 1913) colegului său Titu Maiorescu, care la rândul său era

unul dintre fondatorii Junimii. Din acest moment, Carp se va retrage din activitatea guvernamentală, dar

vocea pe scena politică va rămâne una demnă de luat în considerare.

Consiliile de Coroană. Poziţia faţă de războiul mondial

Personalitate cu o experienţă politică impresionantă de 50 de ani, suveranii României nu vor ezita să îl

convoace la Consiliile de Coroană care vor decide soarta ţării în prima conflagraţie mondială. La Consiliul de

Coroană de la Sinaia, din 21 iulie 1914, consecvent atitudinii sale de a vedea România alături de Germania,

Petre P. Carp a fost singurul om politic român care l-a susţinut pe regele Carol I în eforturile acestuia de a-i

convinge pe cei prezenţi să intre în război alături de Puterile Centrale, respectând tratatul din 1883, la care

el însuşi a avut o importantă contribuţie [2]. După ce s-a hotărât ca România să rămână neutră în acest

conflict, invocând faptul că Austro-Ungaria a fost cea care a atacat prima, Carol declara: „Mă voi supune

majorităţii, dar mi-e teamă că o sa-mi pară rău de hotărârea luată” [3]. Apoi, regele s-a întors către Carp

strângându-i călduros mâna şi spunându-i cu voce tare: „Eşti un om de inimă şi un adevărat bărbat de stat”.

Doi ani mai târziu, pe 14 august 1916, noul rege, Ferdinand I, convoacă un alt Consiliu de Coroană pentru a

le comunica oamenilor politici convocaţi decizia ca România să declare război Austro-Ungariei chiar a doua

zi. Văzând cum regele este influenţat de prim-ministrul liberal Ion I. C. Brătianu, Carp intră într-o gravă

polemică cu majestatea sa. Ferm pe poziţii, a rostit cuvinte grele la adresa regelui, dar şi a ţării, întreaga

scenă căpătând proporţii încărcate de dramatism. Carp rosteşte celebra frază: „Mă voi ruga la Dumnezeu ca

armata română să fie bătută”. Apoi, consecvent, declară: „Voi trimite în război pe cei trei fii ai mei dacă veţi

hotărî războiul, se înţelege, în armata inamică României” [4]. Într-adevăr, va pierde un fiu pe frontul din

Transilvania, însă din armata română, iar la bătrâneţe, fostul prim-ministru va asista la Întregirea României.

Înzestrat cu mari calităţi oratorice, istoricii îl consideră al doilea mare politician conservator după Barbu

Catargiu. S-a remarcat printr-un discurs rece, lipsit de sentimentalism. Constantin Gane afirma că: „Din

tinereţe până la adânci bătrâneţe, Petre Carp a rămas, în faţa tuturor evenimentelor, un bloc de marmură.

Intră cine vrea, rămâne cine poate” [5].

În ultima parte a vieţii sale, Petre P. Carp se retrage la moşia din Ţibăneşti, unde moare pe 19 iunie 1919, la

vârsta de 81 de ani.

Activitatea politică

Activitate Mandat

Preşedintele Partidului Constituţional 1 mai 1891 - 3 aprilie 1907

Preşedintele Partidului Conservator 21 aprilie 1907 - 14 mai 1913

Deputat 1867

Senator 1877

Ministru de Externe 20 aprilie 1870 - 14 decembrie 1870

23 martie 1888 - 26 martie 1889

Ministrul Cultelor şi Instrucţiunii Publice

23 mai 1870 - 14 decembrie 1870 (ad-interim)

30 ianuarie 1876 - 31 martie 1876

Ministrul Agriculturii, Industriei, Comerţului şi Domeniilor

4 iunie 1888 - 12 noiembrie 1888 (ad-interim)

18 decembrie 1891 - 3 octombrie 1895

Preşedintele Consiliului de Miniştri

7 iulie 1900 - 13 februarie 1901

29 decembrie 1910 - 28 martie 1912

Ministrul Finanţelor

7 iulie 1900 - 13 februarie 1901

29 decembrie 1910 - 28 martie 1912

Note

1. ↑  vezi textul tratatului, publicat de A. Slivăţ şi M. Tudorică în „Revista Arhivelor”, nr.2/1967

2. ↑  Constantin Gane, P. P. Carp şi locul său în istoria politică a ţării, vol. II, p.515

3. ↑  Ion Bulei, Arcul aşteptării. 1914 - 1915 - 1916, Bucureşti, Editura Eminescu, 1981, p.63

4. ↑  Constantin Gane, P. P. Carp şi rolul său în istoria politică a ţării, vol. II, pp.537 - 542

5. ↑  Ibidem

Opere selective

Politica externă a lui Ion Brătianu, 1876

Reforma socială, 1882

Era nouă, 1888

Afacerea tramvaielor, 1911

Expropierea marii proprietăţi, 1915

Politica externă a României, 1915

Bibliografie

Stelian Neagoe, Oameni politici români, Editura Machiavelli, Bucureşti, 2007, pp. 142-145 ISBN 973-

99321-7-7

Nicolae C. Nicolescu, Şefii de stat şi de guvern ai României (1859 - 2003), Editura Meronia, Bucureşti,

2003, pp. 210-213