Petre Otu CERCUL MILITAR NAŢIONAL1).pdf · lui Carol I pe tron (1906) sau răscoalele...

Petre Otu

CERCUL MILITAR NAŢIONAL

Nepoţilor mei, Mara-Ioana și Rareș-Ștefan

Petre Otu


EDITURA MILITARĂBUCUREȘTI, 2011

Copertă: Adrian PANDEARedactor: Dan GÎJULayout: Marius IORGULESCUPrelucrare imagini: Adrian PANDEA, Marius IORGULESCU

Selecţia fotografiilor: Aurel PRICHINDEL, Steluţa BĂLĂCEANU, Petre OTU

Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României

OTU, PETRE Cercul Militar Naţional / Petre Otu. - Bucureşti : Editura Militară, 2011 Bibliogr. ISBN 978-973-32-0883-9

061:355.332(498)

5

Vocaţia spirituală a elitei militare, recunoscută de nenumărate ori la nivel academic și reprezentată de-a lungul timpului de personalităţi ilustre, intrate în panteonul culturii naţionale, reprezintă un blazon de mare onoare pentru Ar-mata României. Aceasta a fost însăși raţiunea înfiinţării Cercului Militar Naţio-nal, care, în aproape un secol și jumătate de existenţă, s-a dovedit a fi un spaţiu al marilor virtuţi, o temelie a continuităţii unor valoroase tradiţii. Aflată în chiar centrul Capitalei, în monumentalul Palat al Cercului Militar Naţional – remarca-bilă bijuterie arhitectonică –, această instituţie cultural-știinţifică și educaţiona-lă de interes naţional este un reper cultural important, un obiectiv reprezentativ nu doar pentru imaginea Armatei, ci și a ţării. În acest loc își dau întâlnire per-sonalităţi marcante ale creaţiei artistice, oameni de știinţă, scriitori și virtuoși ai artei interpretative. Cercul Militar Naţional este, totodată, și gazda primitoare a unor întâlniri protocolare de nivel înalt, a unor reuniuni militare, cultural-ști-inţifice internaţionale de mare prestigiu. În semn de apreciere deosebită pentru îndelungata și prestigioasa activitate de promovare a culturii la nivel naţional, Cercului Militar Naţional i s-a conferit, în anul 2004, ordinul „Meritul Cultural” în grad de Comandor.

La împlinirea a 135 de ani de la înfiinţare, se cuvine să aducem un bine-meritat elogiu celor care întreţin mereu vie flacăra spirituală a acestui lăcaș de cultură.

General-locotenent dr. Cătălin ZISU

CUVÂNT-ÎNAINTE

7

Interesul deosebit pentru cunoaștere și informa-re al unor categorii tot mai largi de cititori reprezintă o realitate de necontestat a zilelor noastre. S-ar putea vorbi chiar, fără teama de a exagera, de o adevărată fascinaţie pe care monografia unei instituţii sau a unui edificiu de interes naţional o exercită asupra omului contemporan. Într-o lume dinamică, interdependentă, preocupată poate mai mult ca oricând de problema crizelor de tot felul, ca aceea în care trăim, consemna-rea unor evenimente mai mult sau mai puţin îndepăr-tate în timp, dar și în spirit, reflecţia asupra faptelor și actelor înaintașilor sunt simţite ca un adevărat izvor de fertilizare a conștiinţei, ca o importantă pârghie axiologică.

Din această perspectivă a fost concepută lucrarea de faţă, pornită din convingerea că prezentul demers este o datorie de onoare a actualei conduceri. Mono-grafia Cercului Militar Naţional, la momentul în care acesta sărbătorește 135 de ani de existenţă, vorbește astfel despre moștenirea pe care înaintașii noștri au lă-sat-o posterităţii.

Firesc, promovarea culturii, a știinţei și civilizaţi-ei românești – atât în rândul cadrelor militare, cât și al publicului larg – de către Cercul Militar Naţional se întemeiază pe zestrea valorilor, comportamentelor și convingerilor militarilor care au făcut posibilă apariţia, la 15 decembrie 1876, a Cercului Militar al Ofiţerilor

ÎNTÂMPINARE

din Garnizoana București. De asemenea, un fapt de excepţională importanţă îl reprezintă ridicarea Palatu-lui Cercului Militar Naţional, din iniţiativa și prin contri-buţia financiară a ofiţerilor din Garnizoana București. Inaugurat oficial la 4 februarie 1923, Palatul se vădește a fi unul dintre cele mai reprezentative monumente istorice ale ţării.

Cercul Militar Naţional se numără printre cele mai importante instituţii culturale militare, el oferind me-diul, cadrul, atmosfera în care s-au formulat mai ales principiile de strângere a relaţiilor de camaraderie în-tre militari, unde s-a concretizat felul de a gândi al mi-litarului intrat în era nouă, caracterizat îndeosebi prin simţul datoriei, al onoarei, prin abnegaţie și exemplu personal, prin vocaţie comunitară, prin respectul ier-arhiei și prin disciplină.

Trecând de la recunoașterea sa ca instituţie milita-ră de interes general la cea de instituţie de interes naţi-onal – care, încă de la înfiinţare, excludea dintre obiec-tive și scopuri pe cele politice și le promova pe cele sociale și culturale – Cercul Militar Naţional a probat o contribuţie statornică și de prim rang la promovarea culturii românești și universale. Militarii au nevoie de o aleasă educaţie morală și de o deschidere culturală în spiritul valorilor naţionale și al valorilor militare.

Poate că nu este lipsit de interes pentru cititor să cunoască și faptul că, până în prezent, au fost patru-

8


zeci și nouă de conducători ai Cercului Militar Naţio-nal, dintre care amintim personalităţi precum generalii Alexandru Cernat, Scarlat Panaitescu, Gheorghe Mihail sau Constantin Sănătescu.

Totodată, resimţim o undă de regret pentru acei bravi înaintași care au crezut în acest ideal și au acţio-nat pentru realizarea Palatului Cercului Militar Naţio-nal, dar care n-au apucat să se bucure de inaugurarea acestuia, precum fostul ministru de război Nicolae Fili-pescu, unul dintre fondatorii de seamă ai Palatului.

În acest an aniversar, conducerea Cercului Mili-tar Naţional s-a îngrijit de dezvelirea unei plăci care amintește bucureștenilor că pe locul în care se află azi Palatul Cercului Militar Naţional au existat biserica și mănăstirea Sărindar. De asemenea, tot în 2011, am sărbătorit 10 ani de existenţă a Colecţiei de Artă Con-temporană. Am dorit ca astfel să aducem un bineme-ritat omagiu artiștilor plastici care, prin donaţiile lor, au dat consistenţă colecţiei de artă contemporană aflată în posesia Cercului Militar Naţional, cel mai important

punct de referinţă pe harta contemporaneităţii artei plastice românești.

Sigur că în monografia precedentă (Povestea unui palat, Editura Tritonic, București, 2004), o iniţiativă a aceluiași autor, regăsim câte ceva din bogăţia de infor-maţii care impresionează în lucrarea de faţă. De aceas-tă dată însă, istoricul Petre Otu ne înfăţișează epopeea completă, atât a instituţiei, cât și a palatului, așa cum reiese în urma unei cercetări știinţifice minuţioase, care se distinge, nu în ultimul rând, printr-o iscusită arhitectură narativă. Concret, autorul surprinde, etapă cu etapă, momentele istorice de referinţă ale existen-ţei tumultoase a Palatului și Cercului Militar Naţional, alcătuind o lucrare-album care va ocupa, cu certitudi-ne, un loc aparte în istoria scrisă a Armatei României. Pentru toate aceste motive, autorului îi aducem cele mai calde mulţumiri.

Colonel Cristian DORCA, Directorul Cercului Militar Naţional

9

Cercul Militar Naţional este una dintre cele mai vechi instituţii militare românești, având practic vârsta Independenţei ţării. Și asta pentru că la 15 decembrie 1876, în plină criză orientală, care avea să aducă schim-bări majore în configuraţia sud-estului european, adu-narea generală a ofiţerilor din garnizoana București, cea mai mare din ţară, a hotărât adoptarea statutelor, ceea ce semnifică actul de naștere a Cercului Militar. În chip firesc, activitatea sa de început a fost modes-tă, armata fiind chemată să consacre pe câmpiile din sudul Dunării, prin faptele sale de arme, Independen-ţa proclamată de Parlamentul ţării la 9/21 mai 1877 și aprobată a doua zi de domnitorul Carol I.

După război, Cercul Militar al ofiţerilor din gar-nizoana București și-a îmbogăţit și diversificat gama de activităţi, devenind un reper cultural important al Capitalei, aflată într-o explozie arhitecturală și demo-grafică. Un moment semnificativ l-a constituit obţi-nerea personalităţii juridice prin legea promulgată, la 18 martie 1896, cu Înaltul Decret nr. 1612. Aceasta în-semna că instituţia cercurilor militare depășea cadrul relativ restrâns al armatei, devenind de utilitate publi-că, de interes general pentru localităţile unde rezidau comandamente și unităţi militare.

Una dintre cele mai importante probleme ale cor-pului ofiţeresc din București, ale Cercului Militar în pri-mul rând, a fost cea a localului propriu. Ideea constru-

irii unui sediu propriu, care să fie atât funcţional, cât și somptuos, a apărut în anul 1889, autorul fiind, după sursele existente, generalul Eraclie Arion, personalita-te militară binecunoscută a epocii.

Discuţiile între ofiţerii garnizoanei au fost aprinse, părerile fiind împărţite. Unii s-au dovedit sceptici, fiind conștienţi de marile dificultăţi ce trebuiau depășite, al-ţii au fost entuziasmaţi de perspectiva ca elita militară să aibă un local al ei pentru desfășurarea activităţilor din afara cazărmilor. N-au lipsit nici aceia care doreau ca noul sediu să rivalizeze cu renumitul restaurant Capșa, de unde, potrivit multor mărturii, se conduceau destinele ţării1, sau cu Ateneul Român2. A prevalat, în cele din urmă, opinia construirii unui palat reprezen-tativ pentru elita militară a ţării, care să se înscrie în rândul marilor clădiri ale Capitalei și să asigure, într-un spaţiu primitor, condiţiile optime pentru desfășurarea unor evenimente de anvergură.

Proiectul construirii unei asemenea clădiri nu era străin de spiritul epocii, marcată de o modernizare ac-celerată, ilustrată convingător și în domeniul edilitar. În ultimele decenii ale secolului al XIX-lea s-a construit mult, mai ales în zonele centrale, Capitala îmbogăţin-du-se cu o serie de edificii impozante – Ateneul Ro-mân (1886), Ministerul Instrucţiei Publice (1887), Liceul Gheorghe Lazăr (1889), Palatul Ministerului Agricultu-rii și Domeniilor (1895), Palatul de Justiţie (1895), Pa-

ARGUMENT

10


latul Poștelor (1901), Casa de Economii și Consemna-ţiuni (1901), Muzeul de Istorie Naturală (1906), Palatul Ministerului Lucrărilor Publice (1910) ș.a.3

Multe dintre aceste clădiri au fost proiectate fie de arhitecţi francezi, fie de specialiști români școliţi în străinătate, în special în Franţa, ceea ce a determinat ca Bucureștiul să fie denumit și „Micul Paris”. Sintagma aceasta se putea aplica perimetrului central, câtorva străzi, în care se concentrau principalele instituţii ad-ministrative, culturale, artistice, mondene etc. Dincolo de ele începea aproape brusc, după cum scria Con-stantin Beldie, într-o evocare plină de culoare a Bucu-reștilor de odinioară, „cealaltă lume mai greu de defi-nit în diversitatea ei, cu caractere tipice locale, lumea adevăraţilor bucureșteni, mahalagii care călcau Calea Victoriei o singură dată pe an, în serile cu iluminaţii de Zece Mai” 4.

Materializarea ideii însă s-a dovedit a fi foarte ane-voioasă, construcţia Palatului Cercului Militar al ofiţeri-lor din București semănând, până la un anumit punct, cu legenda meșterului Manole. În 1889, așa cum am arătat, s-a cristalizat ideea, iar peste un deceniu spe-ranţele de a avea un sediu propriu păreau să se împli-nească. În anii 1897-1898 se obţinuse terenul, aflat la intersecţia Căii Victorii cu Bulevardul Regina Elisabeta, pe locul fostei mânăstiri Sărindar și s-a ales proiectul, autor fiind arhitectul Dimitrie Maimarolu. Dar, lipsa fondurilor la care s-au adăugat alte evenimente inter-ne, cum ar fi aniversarea a patru decenii de la urcarea lui Carol I pe tron (1906) sau răscoalele ţărănești din 1907, au amânat proiectul. În aceste împrejurări, Cer-cul Militar a funcţionat în localuri închiriate, care nu ofereau toate condiţiile pentru desfășurarea unor act-ţiuni pe măsura aspiraţiilor ofiţerimii bucureștene.

Abia în anul 1911, sub impulsul decisiv al lui Nico-lae Filipescu, ministru de război la acea dată, au dema-rat, în sfârșit, lucrările. Ele s-au desfășurat cu greutate

atât din cauza problemelor financiare și tehnice apă-rute, cât și din pricina disputelor dintre unii membri ai Comitetului de direcţie și arhitect sau proiectant. În sfârșit, în primăvara anului 1916, construcţia a fost terminată la roșu, dar, în luna august a aceluiași an, România a intrat în război, alături de Antantă.

Campania din 1916 a armatei române, din „toam-na pătimirii”, cum i s-a mai spus, a fost o suită de eșe-curi, Oltenia, Muntenia și Dobrogea fiind invadate de inamic, în numai câteva luni, pentru ca, la 6 decembrie 1916, Bucureștiul să fie ocupat de trupele Puterilor Centrale. La acea dată, principalele instituţii ale ţării (fa-milia regală, Guvernul, Parlamentul) se aflau la Iași, de-venit prin forţa împrejurărilor „capitala” unei Românii mutilate. Parte din valorile Cercului Militar au urmat aceeași destinaţie, activitatea lui fiind întreruptă. Dar, Palatul, rămas neterminat, a fost într-un fel „inaugurat” de inamic, autorităţile de ocupaţie folosindu-l fie ca închisoare pentru militarii români și notabilităţile ora-șului, fie ca principal post de pază și siguranţă. Pentru bucureșteni, prezenţa forţelor adversarului în edificiul ce s-a dorit a fi Palatul Cercului Militar a însemnat, timp de doi ani, expresia ocupaţiei străine asupra Capitalei și a ţării.

La 1 Decembrie 1918, familia regală și membrii guvernului s-au reîntors în București, eveniment care, simbolic, s-a suprapus cu Marea Adunare Naţională de la Alba Iulia, care a hotărât unirea Transilvaniei și Ba-natului cu Ţara. Se încheia astfel procesul de făurire a statului naţional unitar român, etapele anterioare fiind unirea Basarabiei (27 martie/9 aprilie 1918) și a Bucovi-nei (15/28 noiembrie 1918).

După război, Cercul Militar și-a reluat activitatea, dar greutăţile au fost foarte mari, ceea ce a determinat ca finalizarea lucrărilor la Palatul Cercului Militar să mai întârzie câţiva ani. În sfârșit, la 4 februarie 1923, a avut loc inaugurarea oficială în prezenţa regelui Ferdinand

11


și a reginei Maria, a altor personalităţi militare și ecle-ziastice. De acum încolo, Palatul Cercului Militar, prin somptuozitatea și monumentalitatea sa, se încadra în valorile urbanistice ale Capitalei, devenind un reper edilitar important.

Cu un sediu care dispunea de toate facilităţile, Cercul Militar al ofiţerilor din garnizoana București a devenit, în perioada dintre cele două războaie mondi-ale, un centru cultural și monden al urbei, numeroase personalităţi, militare și civile, din ţară și străinătate, călcându-i pragul.

În timpul celui de-al Doilea Război Mondial, insti-tuţia a trecut printr-o serie de reorganizări care și-au pus amprenta asupra activităţii sale. Cât privește clădi-rea, ea a suportat șocul dezastrelor naturale și al eve-nimentelor militare. A fost mai întâi marele cutremur din 10 noiembrie 1940, căruia Palatul i-a rezistat, fără prea mari distrugeri, deși clădirile din jur, mai ales cele de pe Calea Victoriei, au fost destul de afectate. Au ur-mat bombardamentele aeriene anglo-americane din primăvara și vara anului 1944 și cele germane din zi-lele de 24-27 august același an. Din fericire, Palatul nu a fost lovit, dar alte construcţii simbol din preajma sa nu avut același noroc (Teatrul Naţional va fi distrus de avioanele germane, iar Universitatea – lovită de cele anglo-americane).

După scurtul răgaz al anilor 1945-1947, ce a creat iluzia unei reîntoarceri la normalitate, a venit perioa-da regimului comunist care a însemnat o impunere forţată a modelului sovietic în toate sferele societăţii românești. Armata a fost printre primele instituţii so-vietizate, ea devenind una „populară”5. În aceste condi-ţii, cercurile militare ale ofiţerilor și subofiţerilor au fost comasate și transformate în case ale armatei. Cea din Capitală, pentru a i se păstra, totuși, statutul pe care l-a avut până atunci, a fost investită cu denumirea de Casa Centrală a Armatei. Activitatea acestor instituţii

a fost puternic ideologizată, ele fiind subordonate or-ganelor de partid, create pe întreaga filieră a structu-rilor militare. Cu tot acest caracter preponderent, Casa Centrală a Armatei, prin activităţile desfășurate, a venit în întâmpinarea unor necesităţi ale cadrelor militare și familiilor acestora, cum ar fi învăţarea limbilor străine, organizarea de competiţii sportive, organizarea unor cercuri de creaţie, de pictură, muzică, dans, turism etc.

Clădirea avea să fie afectată, totuși, de devastato-rul cutremur din 4 martie 1977, ceea ce a impus din partea autorităţilor eforturi organizatorice însemnate și alocarea unor fonduri mari pentru refacere. De altfel, fapt semnificativ, restaurarea clădirii s-a terminat în 1989, an în care regimul comunist s-a prăbușit.

După evenimentele din decembrie 1989, s-a în-cercat reînnodarea unei tradiţii, atât prin revenirea la denumirea iniţială, Cercul Militar Naţional, cât, mai ales, prin reconfigurarea activităţilor și apropierea lor de necesităţile cadrelor militare din cea mai mare gar-nizoană a ţării.

În anii care au trecut de la acest moment de răs-cruce a istoriei naţionale, Cercul Militar Naţional a cunoscut o perioadă fastă în evoluţia sa, devenind o instituţie etalon atât a Armatei României, cât și a ur-bei, organizând sau găzduind, anual, zeci și zeci de activităţi protocolare, culturale, știinţifice, recreative, mondene etc.

Perioada post-decembristă a fost benefică și sub aspectul cunoașterii istoriei instituţiei și a clădirii în care își desfășoară activitatea. Sub impulsul colonelu-lui Anton Iancu, directorul din acel moment, în anul 2001, cu ocazia sărbătoririi a 125 de ani de existenţă a Cercului Militar, a apărut o primă carte în care auto-rii, personalităţi ale scrisului militar, i-au urmărit istoria de la înfiinţare până în pragul secolului al XXI-lea6. Noi înșine, la sugestia aceluiași inspirat manager, am ela-borat, în anul 2003, când s-au împlinit opt decenii de

12


la inaugurare, o lucrare consacrată Palatului, urmărind evoluţia acestei monumentale construcţii în toate fa-zele ei, de la idee până la finalizare și apoi diversele etape ale întreţinerii, consolidării și refacerii acestui edificiu, ce a suferit de-a lungul deceniilor intervenţii-le, uneori neprofesioniste, ale oamenilor, dar și degra-dări datorate vitregiilor naturii7.

Am avut satisfacţia descoperirii unei istorii puţin cunoscută de specialiști, nemaivorbind de marele pu-blic. În anii care au trecut de la lansarea lucrării, am ex-tins cercetările în arhive și biblioteci, descoperind noi informaţii, noi mărturii, noi documente despre institu-ţie și Palat, despre oamenii care au lucrat aici, perioade mai lungi sau mai scurte. Este temeiul pentru care am purces, la îndemnul colonelului Cristian Dorca, la ela-borarea acestei lucrări, care încearcă să dea o viziune integratoare despre o instituţie care are practic, așa cum spuneam, vârsta Independenţei ţării.

Și totuși, aceasta este și nu este o nouă ediţie a cărţii din 2003. În primul rând, aria este mai largă prin cuprinderea multor aspecte ale evoluţiei instituţiei, din momentul constituirii și până la începutul acestui veac, când se sărbătoresc 135 de ani de existenţă. În al doilea rând, în chip firesc, am preluat mare parte din informaţiile despre Palat, pe care le-am nuanţat sau le-am adus la zi. În al treilea rând, am încercat să ac-centuez, atât cât mi-a fost în putinţă, profilul unor per-sonalităţi care au avut contribuţii majore la activitatea instituţiei, considerând că ea trăiește prin și pentru oa-meni. În al patrulea rând, am îmbunătăţit ilustraţia, fi-ind convins că fotografia este, nu o dată, mai expresivă și mai plină de viaţă decât multe pagini scrise.

În elaborarea lucrării am folosit ca principiu me-todologic încadrarea evoluţiei Cercului Militar în con-textul general al societăţii românești și al istoriei Bu-cureștiului, un oraș mult criticat, hulit chiar, pentru as-pectele negative ce ţin de precara sa civilizaţie, dar și admirat, uneori, pentru farmecul său, în bună măsură

stins acum, pentru valorile culturale, artistice și arhi-tecturale, ce solicită răbdare și timp spre a fi descope-rite. Există o consistentă producţie istoriografică și li-terară despre București, mai veche și mai nouă, la care am apelat pentru a creiona profilul Cercului Militar, o instituţie cu caracter de unicitate în peisajul urbei.

Am procedat de o asemenea manieră întrucât, după opinia mea, numai astfel se pot înţelege mai bine geneza și evoluţia celui dintâi cerc militar din Ro-mânia, ajuns astăzi la o vârstă respectabilă. Așa cum s-a spus și s-a scris, și cum cititorul va putea constata inclusiv prin parcurgerea paginilor acestei cărţi, Cercul Militar al ofiţerilor din garnizoana București a fost un loc unde, prin activităţile organizate și/sau găzduite, prin deciziile ce s-au adoptat de-a lungul timpului, prin personalităţile care i-au trecut pragul, între care s-au aflat și șefi de stat ai multor ţări ale lumii, s-a scris parte din istoria României. El a devenit, astfel, un reper cunoscut și respectat în ţară și peste hotare, un sim-bol pentru Armata Română. În același timp, Palatul, prin eleganţa sa arhitecturală, prin armonia formelor și prin somptuozitatea interioarelor figurează în mai toate ghidurile și atlasele Bucureștiului, fiind obiect de studiu pentru specialiști și motiv de încântare pentru toţi cei care ajung în Piaţa Tricolorului, turiști români și străini, sau simpli trecători.

Elaborarea unei lucrări, chiar dacă aceasta are menţionat pe copertă un singur autor, este, mai întot-deauna, o operă colectivă. De aceea, adresez mulţu-miri întregului personal al Cercului Militar Naţional și directorului acestuia, colonelul Cristian Dorca, pentru sprijinul constant oferit în procesul elaborării acestei cărţi. Aceleași mulţumiri se cuvin și Editurii Militare, ea însăși o instituţie de prestigiu, care a asigurat toate condiţiile pentru ca lucrarea să ajungă sub ochii citi-torilor.

Habent sua fata libelli!Petre OTU

13


NOTE:

1 Pentru acest subiect a se vedea Maria-Magdalena Ioniţă, Casa și Familia Capșa în România modernă, 1852-1950, ediţia a II-a, revăzută și adăugită, Editura Oscar Print, București, 2010.

2 Pentru istoricul Ateneului a se vedea, între altele, Virgil Cân-dea, Ion Zamfirescu, Vasile Moga, Ateneul Român, monografie, sub îngrijirea lui Vasile Moga, Editura Știinţifică și Enciclopedică, Bucu-rești, 1976.

3 Constantin C. Giurescu, Istoria Bucureștilor, ediţia a II-a revă-zută și adăugită, Editura Sport-Turism, București, 1979, p. 139-141; Nicolae N Noica, Lucrări publice din vremea lui Carol I, Editura Cad-mos, București, 2008.

4 Constantin Beldie, Memorii, București, 2000, p. 38. A se ve-dea și Adrian Majuru, Bucureștii mahalalelor sau periferia ca mod de existenţă, Editura Compania, București, 2003

5 Pentru acest proces a se vedea, între altele, Florin Șperlea, De la armata regală la armata populară. Sovietizarea armatei româ-ne (1948-1955), Editura Ziua, București, 2003; Reforma militară și societatea în România (1878-2008), coordonator: Petre Otu, Editura Militară, București, 2009, p.241-306.

6 Comandor dr. Ilie Manole, colonel Grigore Buciu, istoric de artă Victor Simion, Cercul Militar Naţional (The National Military Centre), Timișoara, 2002.

7 Petre Otu, Cercul Militar Naţional. Istoria unui Palat, Editura Tritonic, București, 2004.

15

Schiţă istorică a evoluţiei armatei române

Refacerea structurilor militare la români, după ce-zura secolului fanariot, a reprezentat un proces dificil, determinat, în esenţă, pe de o parte de statutul inter-naţional al celor două principate românești extracarpa-tice și, pe de altă parte, de nivelul precar de dezvoltare al societăţii românești sub aspect instituţional, econo-mic, cultural și social. Moldova și Muntenia s-au găsit, la sfârșitul secolului al XVIII-lea și începutul secolului al XIX-lea, la intersecţia intereselor contradictorii ale marilor puteri europene, angrenate în ceea ce istoricii au numit „chestiunea orientală”. Dominaţia Imperiului Otoman în centrul și sud-estul Europei, aflat într-un permanent declin după 1683, când a asediat pentru a doua oară Viena și a devenit, prin aceasta, „omul bol-nav” al continentului, era puternic disputată de Impe-riile Habsburgic și Rus. În mod practic, acest lucru s-a materializat într-o serie de conflicte ruso-austro-oto-mane în care cele două principate au avut un rol cheie, ele fiind, concomitent, spaţiul predilect de desfășurare a acţiunilor militare și moneda de schimb la care au recurs Istanbulul, Sankt Petersburgul și Viena1.

În aceste condiţii vitrege, statutul internaţional și integritatea teritorială a principatelor românești extra-carpatice a avut de suferit. În 1775, partea de nord a Moldovei a fost anexată de către Imperiul Habsburgic,

Viena dându-i denumirea de Bucovina, după numele codrilor de fagi de la Cosmin, acolo unde, în toamna anului 1497, Ștefan cel Mare obţinea o strălucită victo-rie împotriva armatei poloneze.

Peste câteva decenii, în 1812, prin pacea de la București, ce punea capăt unui război dintre Imperiul Rus și Imperiul Otoman (1806-1812), primul a anexat teritoriul dintre Prut și Nistru, pe care l-a denumit Ba-sarabia, expresie ce desemna spaţiul restrâns de la nordul gurilor Dunării, stăpânit odinioară de primii Basarabi.

Pe plan politic, după pacea de la Kuciuk-Kainargi (1774), Imperiul Rus și-a instituit de facto protectoratul asupra Moldovei și Munteniei, aflate de câteva secole sub suzeranitate otomană, accentuată de la începutul secolului al XVIII-lea, când Poarta a impus regimul fa-nariot2.

Clasa politică autohtonă, reprezentată de boieri-me, parte din ea fanariotizată, a reacţionat împotriva acestei stări de lucruri printr-o lungă serie de petiţii și programe de reformă adresate curţilor de la Pe-tersburg, Viena sau Istanbul3. Ele vizau, implicit sau explicit, refacerea forţelor militare ale ţării, obiectiv ce era considerat o condiţie de bază a modernizării soci-etăţii românești4.

Primii domni pământeni numiţi de Poarta Otoma-nă, Ioniţă Sandu Sturdza (Moldova) și Grigore Dimitrie

C a p i t o l u l I

INSTITUŢIA CERCURILOR MILITARE ÎN ARMATA ROMÂNĂ

(SFÂRȘITUL SECOLULUI AL XIX-LEA ȘI ÎNCEPUTUL SECOLULUI AL XX-LEA)

16


Ghica (Muntenia), în pofida bunelor intenţii, nu au pu-tut face prea mult în această direcţie, marja lor de ma-nevră și posibilităţile materiale fiind reduse.

În perioada 1828-1829 a avut loc un nou război ruso-otoman, desfășurat în mare parte pe teritoriul românesc, victoria aparţinând Imperiului Rus. Pacea încheiată la Adrianopol (2/14 septembrie 1829) conţi-nea prevederi importante și pentru cele două principa-te, aflate de la începutul ostilităţilor sub administraţie militară rusă. Protectoratul rus era oficializat, autono-mia administrativă le era recunoscută, raialele Turnu, Giurgiu și Brăila erau desfiinţate, iar teritoriul lor intra în componenţa Ţării Românești, domnii erau numiţi pe viaţă, monopolul economic otoman era eliminat, co-merţul devenind liber, fapt care a înlesnit integrarea principatelor în fluxul economic mondial5 etc.

Tratatul de la Adrianopol a reprezentat un moment de cotitură și în ceea ce privește organizarea militară internă, stipulând crearea unei „straje pământești” sau a „miliţiei naţionale”. Rolul ei era limitat la paza graniţe-lor, asigurarea carantinelor și a ordinii interne. Ulterior, aceste prevederi au fost dezvoltate în Regulamentele Organice, primele constituţii moderne ale Moldovei și Ţării Românești6.

Crearea primelor unităţi militare la Iași și la Bucu-rești a generat emoţie și bucurie, presa consemnând aceste stări de spirit concomitent cu angajarea în noua meserie a armelor a unei părţi din elita societăţii româ-nești din cele două principate. Maiorul Pappasoglu își amintea: „Ca prin farmec, năvăli toată nobilimea ţărei a se pune sub drapele și, după exemplul lor, și toată cealaltă tinerime, din toate unghiurile ţărei, căci le plăcea tuturor să îmbrăţișeze această nobilă carieră a armelor”7.

Și în Moldova se constată aceeași stare de spirit, evidenţiată de o serie de manifestări publice ale forţelor militare moldovene. Prima dintre ele a avut loc de Sfân-

tul Nicolae (6 decembrie 1830), ziua ţarului, când la pa-rada trupelor ruse din Iași a participat, alături de ulani, o companie de infanterie și un escadron de cavalerie. Peste o lună, de Boboteaza anului 1831, ieșenii au pu-tut vedea, din nou, pe proaspeţii ostași la lucru. În faţa hatmanului Constantin Palade și a comisarului rus au defilat o companie de pedestrime și un pluton de cava-lerie, cei doi fiind mulţumiţi de ţinuta ostașilor. „Privind în ziua serbării botezului Domnului nostru Isus Hristos, la șase a curgătoarei luni, parada făcută de compania a III-a pedestrime și de plutonul de cavaleria miliţiei Mol-dovei, se spunea într-un document de epocă, cu deo-sebită plăcere a Excelenţei sale, am găsit pe oameni în vioaie și sănătoasă vedere, în bună deprindere și curată îmbrăcăminte, cum și a cailor bună stare”8.

Dar era doar o faţetă a problemei, pentru că după entuziasmul primelor momente, dificultăţile au fost foarte mari, atât pe planul selecţionării cadrelor, cât și al dezvoltării instituţionale și organizatorice a celor două structuri militare. Datorită restricţiilor impuse de puterile protectoare și suzerană, structurile permanen-te s-au dezvoltat mai încet, astfel că până la începutul secolului al XX-lea, armata română a avut o structură mixtă, în care elementele teritoriale au avut o pondere destul de însemnată9.

Oștirile celor două principate au evoluat în pri-mele două-trei decenii după momentul 1830, sub o puternică influenţă rusească, materializată în struc-tura organizatorică, ierarhia militară, selecţionarea și pregătirea cadrelor, regulamentele și instruirea trupei, dotarea etc. Ca reacţie la atotputernicia rusească s-a dezvoltat o mișcare naţională tot mai puternică, care a irumpt în timpul revoluţiei de la 1848. Gestul simbolic al revoluţionarilor de la București din 6/18 septembrie 1948 de a arde Regulamentul Organic și Arhondologia este ilustrativ pentru sentimentul general existent în rândul românilor de la sud și est de Carpaţi10.

17


Un alt episod faimos care evidenţiază starea de spirit a ofiţerimii române a avut loc în timpul Războ-iului Crimeii. În august 1854, la Iași, comandamentul rus a încercat să-i forţeze pe ofiţerii moldoveni să pă-răsească ţară și să se alăture armatei ruse. În numele tuturor ofiţerilor, căpitanul Gheorghe Filipescu, co-mandantul bateriei de artilerie, a răspuns că invitaţia nu poate fi onorată, militarii moldoveni datorând cre-dinţă ţării lor. Refuzul net de a fi încorporaţi în armata rusă și de a lupta în afara graniţelor a determinat ca ofiţerii să fie arestaţi și maltrataţi. Militarii s-au barica-dat în cazarmă și au jurat că nu vor părăsi ţara. Pentru a-i determina să plece, baronul Osten-Sacken a adus în Iași circa 20 000 de oameni, toate străzile și pieţele orașului fiind ocupate. Cazarma a fost și ea înconjurată de trupe ruse, care au adus și două baterii, pe care le-au pus în poziţie de tragere11.

Comandantul-șef și comisarul orașului, ambii ruși, au mers în cazarma armatei moldovene pentru a-i determina să renunţe la împotrivire. Dar ofiţerii au refuzat din nou cu hotărâre, căpitanul Gh. Filipes-cu având curajul să-i răspundă generalului Budberg ; „Sunt ofiţer ca d-ta, ţărei am jurat credinţă și nu o pot părăsi”. Pentru acest gest căpitanul Filipescu și alţi ofi-ţeri (Bacinschi, Langa, Brustureanu) au fost aruncaţi în închisoare. Căpitanul Filipescu a fost deportat în Rusia, fiind încarcerat timp de aproape doi ani în fortăreaţa Bobruisk12. Soldaţii martori la această scenă au fost gata să riposteze cu armele, dar intervenţia ofiţerilor comandanţi a evitat o confruntare sângeroasă, fără ni-cio șansă pentru soldaţii moldoveni.

În toată această perioadă, de peste trei decenii, deși societatea românească a evoluat în condiţii di-ficile, „miliţia pâmânteană” s-a transformat treptat în „armată naţională”, graţie unor reforme ale unor dom-nitori ca Mihail Sturdza, Barbu Știrbey și, mai ales, Ale-xandru Ioan Cuza. Ultimul are meritul de a trece la un

model occidental de organizare militară, punând ca-păt influenţei rusești, precumpănitoare până atunci13. El a beneficiat de asistenţa Misiunii Militare Franceze conduse de fraţii Lamy, care, în pofida unor controver-se și greutăţi întâmpinate, a avut o contribuţie impor-tantă la modernizarea armatei române14.

Venirea lui Carol de Hohenzollern pe tronul României a însemnat intrarea societăţii românești și, implicit, a armatei, într-o nouă fază de evoluţie, proce-sul de reformă legislativă, instituţional-organizatorică, de înzestrare și instruire devenind mult mai alert15.

Programul lui Carol I urmărea însă introducerea modelului german în construcţia militară, ceea ce a generat tensiuni în rândul corpului ofiţeresc, al ar-matei, în general, care și-a păstrat, în mare parte, ori-entarea filofranceză. Trebuie spus că, după Războiul pentru Independenţă, apropierea de modelul german a continuat, fiind înlesnită și de aderarea României la Tripla Alianţă (Puterile Centrale), formată din Germa-nia, Austro-Ungaria și Italia, o alianţă care avea și o dimensiune militară puternică. Analizând retrospectiv problematica, se poate aprecia că domnitorul și apoi regele Carol I a eșuat în implementarea „modelului german”, în august 1916, România aderând la Antanta și luptând împotriva foștilor aliaţi. Însă, dincolo de dis-putele privind preeminenţa franceză sau germană în construcţia militară, armata română a evoluat, până la sfârșitul celui de-al Doilea Război Mondial, sub auspici-ile „modelului occidental”, ceea ce i-a imprimat anumi-te trăsături specifice. Se mai impune și sublinierea că situaţia armatei se plia relativ exact pe cea a societăţii românești, cultura și civilizaţia autohtonă evoluând tot pe orbitele celor două centre de influenţă europene.

Un aspect important al evoluţiei armatei române îl constituie raporturile cu societatea românească. Re-prezintă, fără îndoială, un truism afirmaţia că instituţia militară nu are cum să evolueze în afara cadrului gene-

18


ral al societăţii românești, între cele două fiind o relaţie biunivocă. Cu toate acestea, raporturile dintre armată și societate au reprezentat și reprezintă un subiect de intensă dezbatere, atât în rândul specialiștilor (polito-logi, sociologi, istorici etc.), cât și al practicienilor im-plicaţi în această relaţie. Există o consistentă literatură referitoare la acest subiect, foarte important pentru societăţile moderne, în condiţiile în care, în cursul se-colelor al XIX-lea și al XX-lea, au avut loc câteva „revo-luţii” care au schimbat paradigmele în domeniul orga-nizării militare, al pregătirii și ducerii războiului.

De regulă, armata ca instituţie a avut și are ca prin-cipală atribuţie exercitarea funcţiei militare a statului, prin care gestionează, alături de alte structuri, violenţa în societate. Ea este îndreptată, de obicei, împotriva „dușmanilor” externi, care atentează la valori supre-me ale comunităţii și statului: integritate teritorială; suveranitate; resurse naturale, bunuri economice etc. Armata poate îndeplini această funcţie singură sau în cadrul unor alianţe pe care conducerea politică le-a în-cheiat în timp de pace sau de conflict.

În același timp, ca instrument al violenţei legitime a statului, armata poate fi folosită și împotriva „inami-cilor” interni sau pentru rezolvarea unor crize majore determinate fie de convulsii economice și sociale, fie de dezastre naturale (cutremure, inundaţii, incendii etc.).

Literatura de specialitate, în special sociologică, a analizat pe larg natura raporturilor dintre armată și societate și, mai ales, cele dintre factorul politic și cel militar. Este foarte bine cunoscută aprecierea lui Carl von Clausewitz potrivit căreia războiul este „un adevă-rat instrument politic, o continuare a relaţiilor politice, o realizare a acestora cu alte mijloace”16. Această sin-tagmă celebră a fost înţeleasă, cel mai adesea, în sen-sul că armata este exclusiv un instrument al factorului politic, deși relaţia dintre armată și societate este mai

complexă. Oricum, în regimurile democratice militarul este subordonat politicului, iar acesta din urmă și-a construit pârghiile și mijloacele necesare pentru un control adecvat al armatei, al forţelor militare în gene-ral.

În regimurile nedemocratice (totalitare), organis-mul militar a reprezentat, nu de puţine ori, suportul puterii politice, garantul structurilor de extremă dreap-tă sau stângă. După cum au existat și există cazuri când armata s-a substituit factorului politic, devenind principala forţă de guvernare. Morris Janowitz, după o analiză temeinică, a apreciat că există patru modele istorice de relaţii civili-militari: aristocratic-feudal; sta-tul garnizoană; totalitarist și democratic17.

Luând în considerare această ierarhizare și apli-când-o la evoluţia societăţii românești, ajungem la concluzia că până în anul 1938, când se instalează pri-mul regim autoritar în România, cel al lui Carol al II-lea, nu se poate vorbi decât de modelul democratic, deși există controverse privind natura regimului politic ro-mânesc în a doua jumătate a secolului al XIX-lea și în prima jumătate a celui următor.

Potrivit Constituţiei din 1866, în vigoare până în 1923, armata era o instituţie apolitică, ea fiind subor-donată suveranului, care era comandantul ei suprem. Acest statut a fost respectat, iar România nu a avut o tradiţie militaristă, nu a cunoscut lovituri de stat, pro-nunciamente, regimuri militare etc. În genere, armata s-a păstrat de-a lungul existenţei sale, în limitele con-stituţionale; ea nu a fost o castă, ci mai mult o elită, înţeleasă în sens tehnic.

Desigur, militarii s-au implicat și în politică, dar prezenţa lor în opera de guvernare s-a realizat pe ter-men scurt și fără să genereze schimbări majore în viaţa societăţii. În plus, armata a fost și un factor semnifica-tiv în ceea ce astăzi se numește „nation building”. Cel puţin două elemente converg spre o asemenea con-

19


cluzie. Primul dintre ele a fost modul de selecţie și pro-movare a corpului de cadre. În pofida entuziasmului iniţial pomenit mai sus, clasele politice suprapuse au manifestat, cu excepţiile de rigoare, un interes relativ scăzut pentru cariera ostășească. Lipsa unei tradiţii militare, relativa izolare a celor două principate româ-nești, conservatorismul unei părţi a boierimii autoh-tone, atractivitatea scăzută a statutului de militar au determinat ca puţini exponenţi ai înaltei societăţi să se îndrepte spre cariera armelor.

Prin urmare, selecţia corpului ofiţeresc s-a făcut, în mare măsură, din clasa de mijloc și din rândul ţărăni-mii. Aceste categorii au văzut în armată atât un mijloc de întreţinere, cât și o posibilitate de îmbunătăţire a statutului lor social, astfel că mulţi tineri au îmbrăţi-șat cariera armelor. Exemplele sunt numeroase, dar voi evidenţia doar două nume: Alexandru Averescu și Constantin Christescu. Primul a ajuns mareșal, preșe-dinte de partid și prim-ministru în trei rânduri, iar cel de-al doilea a făcut o strălucită carieră, încununată de șefia Marelui Stat Major al armatei (1918, 1920-1923).

În altă ordine de idei, prin cuprinderea în rându-rile sale a unui segment foarte important de cetăţeni, în special tineri (în toată această perioadă a funcţionat serviciul militar obligatoriu), armata a fost un factor de întărire a conștiinţei naţionale. Cultul drapelului, al jurământului militar, promovarea unor virtuţi ostășești și a faptelor de arme din trecut, a unor valori cum sunt onoarea, demnitatea, curajul etc. au contribuit la edu-carea patriotică a locuitorilor, la cimentarea mândriei naţionale. Tot pe această linie, nu trebuie neglijată nici contribuţia instituţiei militare la îmbunătăţirea stării sociale prin dezvoltarea programelor de alfabetizare a unor importante contingente rurale.

Pentru a respecta adevărul istoric, se impune pre-cizarea că n-au lipsit fenomenele negative din rândul corpului ofiţeresc și al trupei. A existat un curent de

opinie ostil armatei, așa cum a fost cel socialist, pre-cum și un sindrom „Moș Teacă”, nu o dată conștientizat dramatic de tineri și destul de mediatizat în epocă, mai ales prin scrierile lui Anton Bacalbașa.

Cu plusurile și minusurile societăţii din care pro-venea, armata română a fost una dintre instituţiile fun-damentale ale statului român, aceasta acţionând, în limita mijloacelor care i-au fost acordate, pentru afir-marea intereselor naţionale. Armata a consacrat, prin acţiunile sale din anii 1877-1878, Independenţa ţării, proclamată la 9-10 mai 1877, a participat la un conflict regional (al Doilea Război Balcanic,1913) și la cele două conflagraţii mondiale din anii 1914-1919 și 1939-1945. Performanţele pe câmpurile de luptă au fost contra-dictorii, experienţa căpătată cu acest prilej fiind uneori sintetizată sub formula „prea mici pentru un război așa de mare”. În fond, ea exprima o realitate ce depășea cadrul strict militar. România, stat agrar prin excelenţă, a fost nevoit ă să se implice în războaiele totale ale erei industriale, mijloacele fiind modeste în raport cu marii beligeranţi. Până la un punct, această discrepanţă teh-nică a fost suplinită prin eforturi umane sau, cum se mai spune, prin „sânge”.

Consideraţii privind statutul corpului de cadre

al armatei române. Instituţia cercurilor militare

Pentru orice armată, corpul de cadre reprezintă una dintre cele mai delicate și importante probleme, valoarea și competenţa lui fiind hotărâtoare în contu-rarea profilului ei. Am arătat mai sus că armata a fost, în mod paradoxal, o instituţie „democratică”, deoarece a asigurat accesul tuturor claselor și categoriilor soci-ale, statutul de ofiţer fiind, după opinia multor tineri, nu foarte greu de obţinut. Se cereau mai puţini ani de studiu decât în alte profesii, întreţinerea în timpul șco-larizării era gratuită, iar locul de muncă era asigurat.

20


Pătrunderea în rândurile corpului ofiţeresc se făcea, cel mai adesea, prin intermediul învăţământului mi-litar. De aceea, se aprecia în epocă, „școalele militare sunt nădejdea tuturor familiilor cu venituri modeste, a acelora care vor să iasă din obscuritate și ce e mai rău, a tuturor celor care au pierdut speranţa de a se înscrie la vreo facultate”18.

Mare parte din ofiţeri se pregătea în ţară, în cadrul instituţiilor de învăţământ, care s-au diversificat conti-nuu, mai ales după Războiul de Independenţă. Siste-mul învăţământului militar cuprindea școlile fiilor de militari (licee militare), școlile pregătitoare de ofiţeri (infanterie, cavalerie, geniu, artilerie, marină), școlile speciale pentru perfecţionarea în armă, cursuri de per-fecţionare etc.19 Un moment deosebit l-a reprezentat înfiinţarea, în 1889, a Școlii Superioare de Război, care avea scopul de a pregăti, în ţară, ofiţerii de comandă și stat major20. Un anumit procent din necesarul de ofi-ţeri, mai mare la început, mai mic apoi, erau formaţi prin filieră indirectă, după terminologia de astăzi, prin trecerea subofiţerilor în rândul corpului ofiţeresc.

Formarea ofiţerilor în străinătate era o practică destul de uzitată, mai ales până la Primul Război Mon-dial, când România a fost membră a Triplei Alianţe (Puterile Centrale). Destinaţiile cele mai importante au fost Franţa (Saint-Cyr, Saumur, Fontainebleau, Brest etc.), Italia (Torino, Livorno, Genova, Veneţia), Germa-nia (Berlin, Hanovra, Spandau, Brück), Belgia (Ypres, Liège), Austro-Ungaria. Ofiţerii care se pregăteau în străinătate intrau în contact cu diverse sisteme militare și școli de gândire în domeniul strategic și, prin aceas-ta, contribuiau la perfecţionarea procesului instruc-tiv-educativ din armata română. Totuși, izvoarele con-semnează și destule cazuri de inadaptare la realităţile militare românești, astfel că unii fie treceau în rezervă, fie rămâneau la eșaloane intermediare, fără a-și putea valorifica integral potenţialul de care dispuneau21.

Dar, dacă accesul era relativ lesnicios, exigenţele puse în faţa omului în uniformă erau foarte mari, me-

seria armelor fiind una de „vocaţie”, care cerea dăruire, abnegaţie, eforturi permanente de perfecţionare, tact pedagogic, onoare, comportament ireproșabil în soci-etate etc. Iată, de pildă, o fișă de notare anuală pen-tru un ofiţer cuprindea mai multe grupe de apreciere, astfel: aptitudini fizice (înfăţișare, conformaţie, starea sănătăţii, ţinută, călărie, rezistenţă în campanie, scrimă și trageri cu armele de foc, prezentarea în faţa trupei); aptitudini militare (energie, sânge rece, voinţă, pute-re de muncă, perseverenţă, caracter etc.); capacitate (inteligenţă, judecată, bun simţ, spirit metodic, spirit practic, memorie, cultură generală, cultură militară, înclinaţie spre studiu, rezultate obţinute la diferite cur-suri, pregătire de specialitate); educaţie militară (disci-plină, autoritate, prestigiu, simţământul camaraderiei, curaj, devotament, patriotism, lealitate, moralitate etc.); îndeplinirea serviciului (rezultate obţinute în mun-că, prezenţă la serviciu,, servicii speciale în unitate și în afara acestuia, valoarea unităţii sau a subunităţii din subordine etc.); relaţii diferite (vârstă, vechime în grad, pedepse, misiuni îndeplinite, defecte, pasiuni, ocupaţii extraprofesionale, acte de bravură, decoraţii etc.)22. Pe această bază, fiecare ofiţer era apreciat ca foarte bun, bun, mediocru, slab, rău, de nădejde, cult, prea bine educat și invers, ofiţer necesar armatei sau dimpotrivă etc. Raportat la aceste calificative se făceau și propu-nerile de avansare în grad și funcţie, ofiţerii evoluând în carieră.

Cu timpul, s-a creat un sistem complicat de avan-sare a ofiţerilor în carieră, operându-se cu două mari principii – la alegere și la vechime –, între care exista un raport fixat prin lege. De exemplu, de la subloco-tenent la locotenent se avansa numai la vechime, de la locotenent la locotenent-colonel la alegere și vechi-me, la colonel numai la alegere. Pentru fiecare grad și funcţie se stabileau și criterii de pregătire și stagiu, iar trecerea dintr-o categorie în alta se făcea, de obicei,

21


prin examen și călătorie de studiu. Prin legea bugetu-lui se stabileau, funcţie de efectivul armatei, numărul necesar de ofiţeri pe grade. În raport de locurile răma-se libere, așa numitele „vacanţe” (mutări, pensionări, decese etc.) se elabora tabloul înaintărilor, funcţie de cele două criterii mai sus amintite: vechime și alegere. Nu de puţine ori, întocmirea acestor liste genera ne-mulţumiri în rândul ofiţerilor, motivele fiind eliminarea unora și favorizarea altora.

Standardele impuse erau, prin urmare, înalte, iar autorităţile au conferit apoi, prin legislaţie, statutul distinct de elită pentru corpul ofiţeresc. Dintre actele normative promulgate în acest sens menţionăm: Le-gea poziţiei ofiţerilor (1864, 1872); Legea de înaintare în armată (1874); Legea soldelor (1872), Legea pensiilor militare (1872) etc. După Războiul pentru Independen-ţă, legile au fost îmbunătăţite, modificate sau adaptate în funcţie de resursele avute la dispoziţie și de mersul general al societăţii românești23.

Un aspect important al statutului cadrelor milita-re din a doua jumătate a secolului al XIX-lea și prima jumătate a secolului al XX-lea era cel privind căsătorii-le acestora. Un cadru militar nu-și putea întemeia o fa-milie decât în anumite condiţii, consacrate într-o lege organică – Legea căsătoriilor militare –, care a cunoscut mai multe revizuiri și variante. În esenţă, actul norma-tiv stabilea o serie de criterii, dar care veneau în con-tradicţie cu prevederile codului civil. Ele se refereau la aspecte precum vârsta la care ofiţerul sau subofiţerul se puteau căsători; vârsta și moralitatea viitoarei soţii; starea materială a acesteia (concretizată în dotă) etc. Dota reprezenta un venit anual obligatoriu, al cărui cuantum a variat de-a lungul timpului, constituit din-tr-un capital în numerar sau efecte ale statului, produ-când venitul anual cerut și depus la Casa de Depuneri și Consemnaţiuni, ca fond dotal inalienabil, recipisa ur-mând a fi depusă la tribunal, soţul având dreptul de a

primi doar venitul acestui capital. O altă modalitate de asigurare a dotei era existenţa unui imobil, rural sau ur-ban, liber de orice sarcină, care producea venitul anual cerut. Acest lucru trebuia dovedit prin contractele de închiriere sau arendare din ultimii trei ani, documente autentificate la tribunal24. De reţinut că pentru femeile care erau educatoare și profesoare nu se cerea dotă, venitul lor fiind considerat suficient.

Cât privește moralitatea viitoarei soţii, aceasta urma să fie dovedită de un certificat eliberat de primă-ria din localitate, confirmat de prefectul poliţiei (pen-tru orașele București și Iași) sau de prefectul judeţului. Totuși, acest tip de rigoare nu a eliminat „disfuncţiona-lităţile” în această privinţă, multe dintre ele reprezen-tând sarea și piperul acelor vremuri.

Un alt aspect al statutului particular al corpului ofiţeresc era cel al ordonanţelor, foarte criticat de pre-să, în special de cea de stânga. Soldatul desemnat or-donanţă nu era un servitor al ofiţerului sau al familiei sale, ci avea menirea de a-l ajuta la treburile adminis-trative, pentru ca ofiţerul să se poată concentra asupra îndeplinirii ireproșabile a serviciului. Numărul ordo-nanţelor varia în funcţie de gradul ofiţerului, ofiţerii inferiori (subalterni) având, de regulă, o ordonanţă, cei superiori două, iar generalii trei25.

O problemă majoră pentru corpul ofiţeresc al ar-matei române, ca, de altfel, pentru toate armatele din lume, a fost aceea a relaţiilor cu populaţia civilă. Ofiţe-rii erau educaţi și trăiau potrivit unui cod rigid, plin de norme și restricţii, care se aplica în cazarmă, în poligo-nul de instrucţie, la exerciţii și manevre. Dar, dincolo de orizontul acesta, relativ limitat și închis, era socie-tatea, cu alte norme și legi, în care ei erau datori să se integreze.

Prin urmare, găsirea acelor modalităţi și metode de inserţie socială, de petrecere utilă și plăcută a tim-pului liber, de perfecţionare a pregătirii generale și de

22


specialitate, de valorificare a unor disponibilităţi cultu-rale, artistice, știinţifice etc. a reprezentat, atât pentru autorităţile militare și civile, cât și pentru majoritatea ofiţerilor, o preocupare însemnată. Cu atât mai mult cu cât tentaţiile vieţii civile nu erau de neglijat pentru corpul ofiţeresc obligat să trăiască, uneori perioade de timp îndelungate, în mediul specific militar.

Încă de pe băncile școlii, ofiţerul era educat să se integreze în societate și să-și apere prestigiul, conferit de actele normative, printr-o comportare ireproșabilă. El era învăţat să danseze corect, să cunoască scrima, să practice echitaţia, să se îmbrace elegant, să fie ma-nierat și politicos, să ţină la onoarea sa, să nu fie insul-tat de nimeni etc. De altfel, nimeni nu avea dreptul să legitimeze un ofiţer sau să-i ceară socoteală decât în anumite condiţii, foarte bine precizate.

Dacă un ofiţer era insultat sau îi era afectată onoa-rea în vreun fel, el trebuia să apeleze la duel, care era strict reglementat, de altfel. Având în vedere, amploa-rea și consecinţele generate de o asemenea practică, duelul a fost interzis în anul 1911. Cu toată această interdicţie formală, instituţia duelului a continuat să funcţioneze și în perioada interbelică, deși numărul ofiţerilor care au recurs la acest gest s-a redus consi-derabil.

O caracteristică a statutului corpului de ofiţeri în perioada de până la Primul Război Mondial a fost dez-voltarea deosebită a spiritului de corp. Ofiţerii prove-nind din aceeași promoţie și din aceeași armă se întâl-neau destul de des și se susţineau între ei în carieră. Este prea bine cunoscută solidaritatea deosebită care s-a creat între cavaleriști, astfel că s-a ajuns ca multe funcţii înalte să fie ocupate de ofiţeri din această armă. Același lucru se poate spune și despre geniști și arti-leriști. Nu de puţine ori au existat dispute între ofiţeri pe această temă, ei acuzându-se reciproc de „favoritis-me”.

Menţinerea și dezvoltarea statutului de elită a cor-pului ofiţeresc în cadrul societăţii românești presupu-nea, în chip necesar, găsirea unor forme și modalităţi care să concretizeze prevederile legislaţiei și cerinţele înalte statuate prin regulamente. În acest domeniu nu au existat „reţete” de urmat, așa încât măsurile luate de autorităţi s-au împletit cu iniţiativele venite din partea ofiţerilor înșiși.

Încă de la crearea „miliţiei pământene” au existat astfel de preocupări menite, pe de o parte să fortifi-ce spiritul de corp, iar pe de altă parte să contribuie la perfecţionarea pregătirii ofiţerilor, la petrecerea utilă a timpului liber. Iată, de exemplu, în garnizoana Iași, în anul 1845, prin Porunca nr. 122, generalul inspec-tor (hatman) al Miliţiei, prinţul Dimitrie Sturdza (1817-1908), fiul cel mai mare al domnitorului Mihail Sturdza (1834-1849), s-a creat prima bibliotecă militară, în care erau incluse „uvrajurile cele mai trebuincioase și de cei mai vestiţi autori francezi nemţi și alţii în localul De-jurstvei militare”26. Prin porunca (ordinul de zi) dată cu ocazia publicării „Regulamentului militar pentru slujba în garnizoană”, hatmanul oștirii moldovene sublinia: „Eu am socotit de neapărat a înzăstra corpul militar cu toate scrierile militare trebuitoare spre a putea duce învăţătura ofiţerilor și a rangurilor de jos la rezultatul dorit unei oștiri bine organizate”27. Se cunoaște chiar catalogul Bibliotecii Miliţiei din Iași. Majoritatea cărţi-lor erau în limba franceză, iar o mică parte în germană și rusă. Lucrările în limba română erau puţine, ele fiind traduceri din limba rusă.

Iniţiativele au continuat și după revoluţia din 1848. Generalul inspector (hatman) Nicolae Mavro-cordat a emis, la 10 decembrie 1849, o „poruncă de zi pentru miliţia prinţipatului Moldovei” în care dispunea deschiderea sălii de arme pentru ca ofiţerii, subofiţerii și cadeţii din cele trei arme, infanterie, cavalerie și ar-tilerie, să poată urma lecţii de scrimă. Ele urmau să se

23


desfășoare după un program bine stabilit, pe zile din săptămână. Profesorul de scrimă era plătit cu opt soro-coveţi „pi lună din iconomiile dejurtsvii”28.

Două luni mai târziu, la 13 februarie 1850, era apro-bat un „Reglement pentru sala de arme militară din Iași”. Ea se găsea sub conducerea unui director, numit de hatmanul oștirii, care era informat periodic de pro-fesorul de scrimă asupra desfășurării ședinţelor de pre-gătire. Pentru participanţi erau instituite reguli stricte, fiind interzise, de pildă, „toate vorbele necuviincioase de obijduire, strigările, precum chiar și cânticile”29.

În Tara Românească, la începutul anului 1852, cu prilejul înfiinţării Școlii militare de ofiţeri din București, coloneii Ioan Em. Florescu și D. Costaforu au donat pri-mele cărţi pentru biblioteca acestei școli. După Unirea Principatelor, prin ordinul nr. 93 din 25 mai 1860 al mi-nistrului de Război, colonelul Ioan Em. Florescu, s-au contopit cele două biblioteci militare într-una singură, cu sediul în București, care s-a numit, ulterior, Bibliote-ca Ministerului de Resboi30.

Tot în timpul domniei lui Al. I. Cuza, s-au constituit și primele biblioteci ale unor unităţi militare, așa nu-mitele biblioteci regimentare. Astfel, în anul 1865, prin grija maiorului Ioan Logadi, la Craiova, Regimentul 2 infanterie a organizat o primă bibliotecă de acest tip31. În perioada ulterioară, numărul bibliotecilor a sporit foarte mult, astfel că, spre sfârșitul secolului al XIX-lea, mai toate garnizoanele și unităţile militare aveau ase-menea instituţii de cultură.

În același timp, unii ofiţeri au făcut parte din aso-ciaţii și societăţi culturale, artistice, știinţifice, sportive, patriotice etc., prezenţa lor fiind, nu de puţine ori, re-marcabilă și remarcată32.

Dintre ele am menţiona societatea literară Juni-mea, din Iași, care a avut un rol fundamental în cultura română33, și Academia Română, cea mai înaltă institu-ţie știinţifică din România34.

Apariţia cercurilor militare se plasează în acest context al diversificărilor raporturilor dintre armată și viaţa civilă, al sporirii participării ofiţerilor la viaţa soci-ală, culturală, artistică, sportivă a garnizoanelor în care erau dislocate unităţile, a întăririi spiritului de corp, a necesităţii din ce în ce mai puternic resimţite a perfec-ţionării pregătirii corpului ofiţeresc.

Ca în multe alte domenii, și în privinţa asocierii voluntare a cadrelor militare s-a recurs la împrumu-tarea unor modele și forme din străinătate, societatea românească fiind, după expresia celebră a lui Eugen Lovinescu, una de imitaţie, mimetică35. Și cum mode-lul rusesc fusese repudiat de majoritatea românilor, inclusiv în construcţia militară, atenţia s-a îndreptat spre modelele german și francez. Întrucât în perioada domniei lui Al. I. Cuza, ultimul fusese precumpănitor, s-a adoptat formula cercurilor (cluburilor) militare, ce funcţionau în armata franceză. Ceva relativ asemă-nător exista și în armata austro-ungară, respectiv ca-zinoul, dar acesta a fost considerat nepotrivit pentru armata română, deoarece nu conţinea explicit ideea de educaţie, ci doar pe aceea a unei caste.

Ideea înfiinţării cercurilor militare în garnizoanele de dislocare ale armatei române a apărut în deceniul al optulea al secolului al XIX-lea, înainte de Războiul pentru Independenţă. Prin Decizia ministerială nr. 15 din 7 martie 1875, ministerul de resort anunţa că un club militar nu putea să ia fiinţă decât după aprobarea sa prealabilă. Cluburile se administrau de către o co-misie compusă din 3-7 membri, aleși de toţi ofiţerii din garnizoană, iar trimestrial activitatea lor financiară era controlată de șeful intendenţei divizionare36.

Prima instituţie de acest gen a fost Cercul militar al ofiţerilor din garnizoana București, ale cărei statute au fost aprobate în adunarea generală din 15 decembrie 187637. După Războiul pentru Independenţă, care i-a prilejuit armatei române o primă afirmare europeană,

24


înfiinţarea cercurilor militare se intensifică astfel că, în anul 1908, existau 21 asemenea instituţii38.

Cercul militar a fost considerat drept cadrul optim pentru întâlnirile și activităţile ofiţerilor în afara cazăr-mii. Aici se puteau discuta probleme de teoria războ-iului, de strategie și doctrină; biblioteca oferea cadrul propice pentru aprofundarea cunoștinţelor de cultură generală; ofiţerii aveau prilejul să înveţe limbi străine, să-și pună în valoare veleităţile artistice, sau, pur și simplu, să se recreeze. Nu este de neglijat nici latura social-mondenă, activităţile găzduite de cercurile mi-litare reprezentând un prilej de apropiere între militari și lumea civilă.

Ca expresie a iniţiativei private a ofiţerilor, cercuri-le militare dispuneau de documente cadru, cunoscute îndeobște sub denumirea de statute, care le regle-mentau activitatea, acestea fiind discutate și aproba-te de comunitatea tuturor membrilor din garnizoana respectivă. Ele stipulau scopurile pe care le urmărea cercul, modalităţile concrete de atingere a acestor sco-puri, structura organelor de conducere, localul în care își desfășura activitatea, asigurarea mijloacelor finan-ciare, patrimoniul disponibil, modalităţi de colaborare cu autorităţile locale și cu cele militare din garnizoană sau ierarhic superioare etc.

Generic, scopurile urmărite de cercurile militare erau cele precizate mai sus și care ar putea fi sintetiza-te în dezvoltarea spiritului de corp, a solidarităţii între ofiţeri, activi sau de rezervă, menţinerea și dezvolta-rea legăturilor corpului ofiţeresc cu societatea locală, perfecţionarea pregătirii de specialitate (jocuri de răz-boi, conferinţe, convocări de specialitate și metodice etc.), îmbogăţirea culturii generale, valorificarea unor disponibilităţi artistice, petrecerea plăcută a timpului liber prin organizarea de serate dansante (baluri), se-rate muzicale, concerte, spectacole de teatru, șezători, întreceri sportive, scrima bucurându-se de o atenţie specială, jocuri de cameră etc.

Nu era de neglijat nici aspectul economic, unele cercuri militare încercând să amelioreze viaţa ofiţerilor prin organizarea unor popote și restaurante, acestea practicând, de regulă, preţuri mai reduse39.

Calitatea activităţilor desfășurate era dependentă de o multitudine de factori cum ar fi: mărimea garni-zoanei și deci, implicit, a numărului de ofiţeri; calitatea acestora; existenţa unui local corespunzător; resursele financiare aflate la dispoziţie etc.

Organizarea internă a cercurilor militare diferea destul de mult de la o garnizoană la alta. La unele par-ticipau doar ofiţerii activi, la altele membri puteau fi și rezerviștii sau cei aflaţi în retragere, după cum existau cazuri în care ofiţerii în rezervă aveau propria lor orga-nizare. Iată, de pildă, în București s-a constituit Clubul ofiţerilor de rezervă, care, în 1911, prin legea promul-gată cu Înaltul Decret nr. 2277, a primit statutul de persoană juridică40. Corpurile legiuitoare au aprobat concomitent și statutule clubului41.

Procesul de asociere a cuprins nu numai ofiţerii (activi și de rezervă), ci și subofiţerii, în diferite garni-zoane constituindu-se cercuri militare ale acestora. Prin Decizia ministerială nr. 449/1911, modificată în ianuarie 1912, a fost stabilit cadrul de funcţionare a acestora. Ele erau organizate pe aceleași principii ca ale asociaţiile ofiţerilor. Fiecare cerc de subofiţeri era pus sub președinţia de onoare a comandantului de garnizoană respectivă și sub președinţia de ordine a comandantului pieţei locale sau a unui ofiţer superi-or, ori a unui căpitan, numit, în ambele cazuri de către comandantul corpului de armată, pe baza recoman-dărilor comandanţilor de garnizoană avizate de co-mandantul diviziei pe care căreia își desfășura activi-tatea42.

În anul 1912, ca și în cazul ofiţerilor, prin Parlamen-tul a votat legea prin care cercurilor militare ale subo-fiţerilor li se acorda personalitate juridică prin decizii

25


ale ministerului de resort43. Pe această bază, Ministerul de Război a emis la 12 mai 1912, Decizia Ministerială nr. 297, semnată de generalul Ion Argetoianu, titularul departamentului la acea dată, prin care se recunoștea calitatea de „persoană morală” Cercului militar al sub-ofiţerilor reangajaţi din garnizoana București, acesta având un număr mare de membri și venituri îndestu-lătoare44.

Potrivit normelor de funcţionare regăsite în sta-tute, membrii cercurilor militare ale ofiţerilor erau de mai multe categorii: de onoare, de drept, fondatori și voluntari. Erau consideraţi membri de onoare persoa-nele din familia regală, în frunte cu suveranul, minis-trul de Război în funcţiune și foștii miniștri de resort, comandanţii și foștii comandanţi ai corpurilor de ar-mată sau diviziilor, după caz, din garnizoanele respec-tive. Membrii de drept erau toţi ofiţerii din garnizoana respectivă. Iar acei membri de drept care donau cer-curilor militare anumite sume de bani sau alte valori deveneau fondatori. În categoria membrilor voluntari intrau ofiţerii de rezervă și în retragere proveniţi din cadrele active din garnizoana respectivă, care solici-tau în scris acest lucru. Membrii de drept și membrii voluntari erau obligaţi să plătească o cotizaţie lunară ce se cifra, de regulă, la circa 1% din solda gradului re-spectiv. Cotizaţia se fixa de către adunarea generală a membrilor cercului militar. Pentru membrii de drept, aceasta se reţinea de casieriile unităţilor din care fă-ceau parte și se vărsa cercului militar. Cotizaţia mem-brilor voluntari se achita personal, la casieria cercului. Ofiţerii de rezervă care întârziau mai mult de trei luni plata cotizaţiei pierdeau calitatea de membru. Aceeași situaţie se întâlnea și în cazul ofiţerilor activi care erau îndepărtaţi din cadrele armatei pentru abateri grave de la disciplina militară, onoare etc.

Conducerea cercurilor militare a fost încredinţată unor comitete de direcţie și/sau administraţie compu-

se, de regulă, dintr-un președinte, numit de coman-dantul garnizoanei și mai mulţi ofiţeri în activitate de diferite grade, aleși de adunarea generală. Com-ponenţa comitetelor de administraţie a variat de la o garnizoană la alta și de la o epocă la alta. De reţinut că funcţiile în cadrul comitetului erau onorifice, membrii lor nefiind scutiţi de atribuţiile curente din unităţile respective, situaţie care a generat, uneori, dificultăţi în îndeplinirea obiectivelor propuse de către cercurile militare.

Comitetele erau organe executive, care urmăreau materializarea scopurilor stabilite prin organizarea și desfășurarea activităţilor specifice, alcătuiau bugetul, luau măsuri pentru încasarea cotizaţiilor aferente și su-pravegheau efectuarea cheltuielilor. Fiecare cerc avea un contabil și un casier care proveneau tot din ofiţerii în activitate. Hotărârile din cadrul comitetului se luau cu majoritate de voturi, exprimarea opţiunilor înce-pând cu gradul cel mai mic. În caz de paritate, votul președintelui era decisiv. Comitetele prezentau dări de seamă anuale în faţa adunării generale ale mem-brilor cercului.

Adunările generale erau organele supreme de conducere a cercurilor militare, ele fiind formate din totalitatea membrilor cercului respectiv. Ele erau legal constituite dacă erau prezenţi cel puţin jumătate din-tre aceștia. În cadrul adunărilor generale hotărârile se luau cu majoritate de voturi. De regulă, adunările ge-nerale aveau loc la începutul fiecărui an și ele ridicau ca principale sarcini ascultarea dărilor de seamă ale comitetelor, descărcarea gestiunii acestuia, votarea noului buget, alegerea noului comitet de conducere sau, după caz, completarea acestuia. Adunarea gene-rală se putea convoca și în mod extraordinar, ori de câte ori necesităţile impuneau acest lucru.

Una dintre cele mai spinoase probleme a fost cea a localurilor în care își desfășurau activitatea, mai toate

26


cercurile militare funcţionând, în perioadele de înce-put, în clădiri închiriate, care nu ofereau cele mai bune condiţii, în plus, chiria fiind ridicată. De exemplu, Cer-cul Militar din Galaţi plătea, în anul 1899, o chirie de 12 000 de lei, ceea ce reprezenta 3/4 din veniturile in-stituţiei45. Ministerul de Război a încercat să se implice în rezolvarea acestei probleme, punând la dispoziţie clădiri acolo unde avea disponibilităţi sau ajutând la construirea altora, așa cum a fost cazul la Constanţa. Dar posibilităţile departamentului de resort erau limi-tate, cercurile militare reprezentând iniţiativa privată a ofiţerilor. Au fost situaţii în care instituţiile în cauză au trecut la construirea unor localuri prin forţe proprii, precum la Câmpulung Muscel.

Construcţia unor clădiri funcţionale, de preferin-ţă în zona centrală a orașelor, era una dintre cele mai complexe probleme. O primă mare dificultate era lipsa resurselor financiare: veniturile cercurilor militare pro-venind, în mare măsură, din cotizaţiile membrilor, se dovedeau insuficiente pentru cumpărarea terenului, plata proiectului, construcţia și dotarea localurilor.

Un al doilea mare handicap se datora lipsei tere-nurilor adecvate, autorităţile locale fiind puţin dispuse ca să asigure o asemenea facilitate pentru cercurile militare. Chiar în cazul în care comuna dovedea des-chidere pentru o asemenea cerinţă, adeseori ea nu avea posibilitatea să ofere un teren în zona centrală. Construcţia unui local propriu la periferia localităţilor respective era considerată în epocă drept una dintre cele mai neinspirate soluţii, chiar dacă toate costurile erau mai mici. Ca urmare a acestor dificultăţi, cele mai multe dintre cercurile militare au continuat să funcţio-neze în localuri închiriate, chiar dacă nu dispuneau de toate condiţiile.

Această stare de lucruri și-a pus amprenta asupra activităţilor pe care le organizau pentru atingerea sco-purilor prevăzute în statute. Una dintre cele mai utiliza-

te metode era constituirea de biblioteci proprii, ceea ce avea darul de a atrage ofiţerii care putea consulta cărţi și reviste românești și străine. Fondul de carte, variabil de la un cerc la altul, provenea, cel mai adesea, din do-naţii făcute de ofiţeri sau de diferite societăţi, private ori de stat. În funcţie de posibilităţi, cercurile puteau să facă abonamente la reviste și să cumpere cărţi. De obicei, ofiţerii căutau acele cărţi și reviste – românești și străine – care veneau în întâmpinarea cerinţelor pro-fesiei lor, îmbogăţindu-le cultura de specialitate. Or, donaţiile nu aveau cum să ţină seama de toate criterii-le necesare unei biblioteci militare. Un alt impediment important era acela al personalului de deservire a bi-bliotecii, care presta o muncă benevolă. Ofiţerul res-ponsabil venea la cerc în afara orelor de serviciu, așa că nu întotdeauna putea răspunde solicitărilor. Soluţia ideală ar fi fost angajarea unei persoane cu statut de salariat permanent, care să deservească biblioteca, dar puţine cercuri își permiteau o asemenea soluţie.

Un alt gen de activitate specifică viza susţinerea conferinţelor de cultură militară și generală, în care erau angrenaţi atât ofiţerii, cât și o serie de personali-tăţi civile din diverse domenii. Dar și în acest caz situ-aţia se prezenta diferit de la un cerc militar la altul, cel mai important aspect ţinând mărimea garnizoanei. În marile centre ale ţării – București, Iași, Craiova, Galaţi, Constanţa – posibilităţile erau mult mai mari decât în altele mai mici. De regulă, asemenea activităţi nu erau mai multe de patru-cinci pe an.

Un anumit interes au generat în rândul corpului ofiţeresc cursurile de limbi străine (franceză, engleză germană, italiană, rusă, ungară, bulgară). De obicei, acestea se organizau dacă numărul solicitanţilor era mai mare de zece. Și aici a funcţionat criteriul mărimii garnizoanei, cele mari fiind avantajate.

Jocurile de război reprezentau o altă dimensiune promovată de unele cercuri militare, asemenea ac-

27


tivităţi având loc în cazarmă și în cadrul armelor, dar cercul militar era un cadru optim pentru aplicaţiile în-trunite, la care participau ofiţeri din toate armele. Dar, ca și în cazul conferinţelor, numărul jocurilor de război organizate de cercurile militare sau desfășurate în lo-calurile acestora era destul de redus, comandanţii de unităţi preferând ca ele să aibă loc în cazarmă.

Cea mai însemnată pondere au avut-o activităţi-le distractive, respectiv jocurile de șah, table, domino, rummy, biliard și, câteodată, și cel de cărţi, deși acesta din urmă era interzis prin statutele de funcţionare. Ca urmare, sala de distracţii era cea mai animată dintre toate încăperile cercului militar.

Pentru strângerea legăturilor dintre ofiţerii dife-ritelor unităţi și formaţiuni din garnizoană, ca și între familiile acestora, se organizau, mai ales în perioadele de iarnă, serate dansante și baluri. În principiu, acestea aveau loc sâmbăta seara, fiind frecventate cu plăcere de ofiţeri și familiile lor, îndeosebi în garnizoanele mai mici, unde posibilităţile de distracţie și de petrecere a timpului liber erau mai reduse. În unele garnizoane, pentru a se evita aglomeraţia prea mare la asemenea gen de activităţi organizate de cerc, se tipărea un nu-măr de invitaţii, în funcţie de capacitatea de primire a sălii, repartizându-se proporţional, apoi, diferitelor unităţi și formaţiuni. Tot astfel s-a instituit și tradiţia ca, la unele serate sau baluri dansante, să fie invitate și notabilităţile localităţii, precum și rerezentanţi ai lumii civile.

Balurile, seratele dansante și mesele camarade-rești se organizau cu diferite prilejuri, fără a exista reglementări stricte în această privinţă. De exemplu, se constituise o tradiţie din organizarea lor odată cu sosirea în garnizoană a unei noi promoţii de ofiţeri, în acest caz evenimentul purtând denumirea de… „Ba-lul bobocilor”. De asemenea, ofiţerii tineri erau luaţi în primire de cei mai în vârstă și, astfel, un alt eveniment

monden organizat cu ocazia sosirii noii promoţii viza cunoașterea realităţilor din garnizoană, în fapt o altă modalitate de apropiere a lor și realizare a coeziunii ca-drelor din unităţi. Bineînţeles, garnizoanele și unităţile staţionate aici aveau deplina libertatea de a-și alege zilele de bal și de întrunire, acestea fiind ocazionate de o serie de evenimente cu semnificaţie istorică, monde-nă, religioasă etc. De pildă, fiecare unitate avea un pa-tron spiritual (un sfânt din calendarul creștin ortodox), o personalitate politică sau militară, o bătălie celebră etc. Anual, patronul era sărbătorit prin organizarea, în localul cercului militar, a unor mese tovărășești sau ba-luri la care participau toţi ofiţerii unităţii precum și alţi invitaţi. Asemenea întruniri festive aveau loc și când o unitate din garnizoană împlinea un număr rotund de ani de la înfiinţare, cercul militar fiind și în acest caz locul preferat.

Cucerirea independenţei, eveniment de referinţă pentru armata română, era omagiat într-un mod ase-mănător de către fiecare unitate care participase la ac-ţiunile militare din sudul Dunării. La cercurile militare se mai organizau serate, baluri, mese camaraderești și cu prilejul principalelor sărbători (inclusiv religioase): Crăciun, Anul Nou, Paște etc. Existau, de asemenea, și iniţiative ale autorităţilor locale în care cercurile mili-tare erau gazda unor activităţi de acest gen: marcarea unui număr de ani de la atestarea documentară a lo-calităţii; inaugurarea unor edificii; sărbătorirea patro-nului urbei etc.

Ofiţerii veneau, desigur, în uniformă, dar nu întot-deauna aceasta era obligatorie. Organizatorii rugau, de obicei, persoanele respective să vină într-o anumită ţinută. Uneori, când era vorba de elemente care ţineau de simbolistica militară, precum ziua unităţii, de pildă, atunci era obligatoriu ca ofiţerii să poarte uniforma. Asemenea activităţi erau cele mai așteptate și gusta-te evenimente mondene, atât de corpul ofiţeresc din

28


garnizoana respectivă, cât și de o parte a publicului civil. Trebuie spus, ca un element de culoare, că multe căsnicii ale ofiţerilor s-au întemeiat în urma unor astfel de evenimente „mondene”, după cum multe din ele s-au destrămat tot ca urmare a acestora.

Activităţile sportive figurau și ele printre eveni-mentele iniţiate de cercurile militare, deși infrastruc-tura și mijloacele pentru desfășurarea acestora erau insuficiente, o pondere mai mare având scrima, pre-cum și tenisul (de câmp și de masă). În afară de serate și baluri, unele cercuri militare, cu deosebire cele mai mari, serveau ca loc de primire a unor personalităţi și delegaţii străine sau de desfășurare a unor evenimen-te importante din garnizoanele respective.

Popotele și căminele organizate în cadrul cercu-rilor militare au constituit, de asemenea, mijloace im-portante pentru a veni în ajutorul ofiţerilor și al famili-ilor acestora. În principiu, acestea ele erau frecventate de ofiţerii necăsătoriţi, dar și de familiștii care nu reuși-seră ca să-și construiască ori să-și închirieze o locuinţă corespunzătoare.

Prezentarea succintă a profilului cercurilor mili-tare evidenţiază faptul că aceste instituţii deveniseră o prezenţă necesară și utilă în viaţa corpului ofiţeresc român. Rolul lor a fost întărit o dată cu promulgarea, la 18 martie 1896, prin Înaltul Decret nr. 1612, a legii prin care li se acorda cercurilor militare din garnizoanele București, Iași, Craiova și Galaţi statutul de persoană juridică, fiind recunoscute, astfel, ca instituţii de inte-res general ale armatei46. Trebuie amintit cu acest pri-lej că în garnizoanele respective funcţionau cele patru comandamentele de corp de armată din armata româ-nă de la acea dată.

În „Expunerea de motive” a Comitetului delegaţi-lor secţiunilor din Adunarea Deputaţilor, prezentată de A. Stolojan, se releva rolul și utilitatea cercurilor mi-litare: „Este recunoscut, d-lor Deputaţi, că asociaţiunile

ofiţerești, când au fost bine conduse, au dat cele mai frumoase rezultate, pentru că, pentru o mică cotizaţie lunară, ofiţerii găsesc mijlocul nu numai de a se distra, dar chiar acela de a se instrui și chiar a-și mai ameliora traiul prin creare de diferite așezăminte unde se pot găsi necesarele existenţei bune și ieftine”47.

Acordarea acestui statut a permis ca aceste insti-tuţii să poată face tranzacţii, să primească donaţii, să contracteze împrumuturi, să aibă, într-un cuvânt, răs-pundere legală48. În perioada ulterioară, și alte cercuri militare au obţinut statutul de persoană juridică și mo-rală. Astfel, la 8 februarie 1912, prin Decizia Ministeria-lă nr. 58, cercurile militare din Botoșani, Roman, Bacău, Brăila și Turnu Severin au fost investite cu răspunderea legală cuvenită persoanelor juridice49, având un nu-măr suficient de membri și o situaţie materială îndes-tulătoare care să le permită să funcţioneze ca instituţii de sine stătătoare.

Acordarea acestui statut s-a făcut prin decizie mi-nisterială și nu printr-un act normativ aprobat de Par-lament, ca până atunci, întrucât, prin Legea nr. 376 din 1912 se crea o asemenea posibilitate50. Condiţia era ca documentul să fie publicat în „Monitorul Oficial” și în „Monitorul Oastei”.

Deși cercurile militare se impuseseră ca instituţii utile, recunoscute și de societatea civilă activitatea lor prezenta destule aspecte neconvingătoare. Cercul militar rămânea puţin frecventat, ofiţerii români fiind destul de reticenţi în a-i călca prea des pragul; prin ur-mare ele nu ajunseseră să „exercite atracţiuni natura-le”51. Cauzele unei asemenea situaţii au fost obiect de dezbateri în epocă, fără a se putea ajunge la concluzii unanime.

Una dintre ele, des invocată, dar insuficient de acoperitoare, a constat în subţirimea disponibilităţilor financiare aflate la dispoziţie. Trăind, așa cum am pre-zentat mai sus, cvasi-exclusiv din cotizaţiile membri-

29


lor, funcţionând, uneori, în localuri improvizate, fără o susţinere adecvată, ele nu reușeau să împlinească, în totalitate, necesităţile corpului ofiţeresc român.

Mai este de luat în discuţie și lipsa unui cadru nor-mativ suficient de adecvat, care să le permită să atragă fonduri, să organizeze activităţi, să se implice în viaţa comunităţilor locale și să fie sprijinite de acestea. De la crearea primului cerc militar, cel al ofiţerilor din garni-zoana București, în 1876, și până la consacrarea juridi-că a situaţiei lor, realizată prin legea din 1896, au trecut două decenii, timp în care cercurile militare au fost in-stituţii ale „nimănui” ca să ne exprimăm așa. Funcţio-narea lor a depins, într-o însemnată măsură de voinţa și disponibilităţile șefilor de corpuri, de preocupările ofiţerilor din garnizoană, de dorinţa lor de a se întruni sub egida acestei noi instituţii.

A mai fost invocată și lipsa unor directive clare venite din partea Ministerului de Război, forul tutelar care trebuia să le ghideze activitatea. Or, departamen-tul de resort a căutat să nu îngrădească prea mult ini-ţiativa privată a ofiţerilor, reglementând strict și acest domeniu, așa cum o făcea în toate celelalte. Existau, de altfel, critici destul de severe și în bună măsură îndrep-tăţite, din partea unor ofiţeri privind abuzul de legi, de ordine, de instrucţiuni, de norme care încorsetau viaţa militarilor în cazarmă și în afara ei. Pe de altă parte, cer-curile militare considerau că Ministerul poate și este dator să le sprijine, întrucât ele suplineau, până la un punct, sarcinile acestuia.

O altă cauză importantă a neajunsurilor din evo-luţia cercurilor militare a constituit-o, după cum se ex-prima în epocă un bun cunoscător al situaţiei acestora, „lipsa spiritului de asociaţiune la români”52. Ori de câte ori românii se adunau într-o asociaţie, formală sau in-formală, aceasta nu avea mari șanse de a rezista prea mult, deoarece predominau spiritul individualist, lip-sa cooperării și a solidarităţii. Fenomene deosebit de

complexe, în fapt, o rezultantă a mai multor factori ce s-au manifestat, simultan, o lungă perioadă de timp, ele au făcut obiectul unor analize dintre cele labori-oase53.

Pe acest fond genetic, ce urca mult în istorie, cer-curile militare, ca formă nouă, importată din Franţa, n-au generat de la început un entuziasm prea mare în rândul ofiţerilor români. Uneori, mersul la activităţile cercului era mai mult materializarea unei dispoziţii a șefilor ierarhici decât o dorinţă intim resimţită de fie-care ofiţer.

Nu lipsită de importanţă s-a dovedit în epocă și concurenţa pe care o făcea „viaţa civilă”, care oferea o mult mai mare varietate de posibilităţi de petrecere a timpului liber, de recreere, de deconectare de la siste-mul cazon, nu lipsit de rigidităţi congenitale, ca peste tot în lume. Ofiţerii căutau „altceva” faţă de cotidianul care le marca existenţa. Ori, cercul militar reproducea, desigur, într-o altă proporţie și sub altă formă, mai blândă, același mediu militar constrângător.

Cu timpul, însă, cu toate greutăţile și imperfecţi-unile semnalate, cercurile militare au devenit instituţii credibile, integrate sine qua non în viaţa corpului ofi-ţeresc român, acceptate și receptate ca atare de soci-etatea românească. În fapt, apariţia și funcţionarea lor a reprezentat o dimensiune a procesului de moderni-zare și reformă pe care l-a parcurs, în această perioadă, armata română.

Înfiinţarea Cercului Militar al ofiţerilor

din garnizoana București

Cercul Militar al ofiţerilor din garnizoana București a fost prima instituţie de acest gen din istoria arma-tei române, iar organizarea și structura sa au servit de model celorlalte care s-au creat după Războiul de

30


Independenţă. La 15 decembrie 1876, adunarea ge-nerală a votat statutele Cercului Militar, eveniment ce este considerat actul de naștere al instituţiei. Dar, această zi nu reprezintă și data de înfiinţare a sa din moment ce, la articolul 30, ultimul de altfel al statute-lor, se preciza că documentul a fost adoptat în „localul cercului”54. Prin urmare, cercul exista și, în plus, avea și un local propriu. Stadiul actual al documentării nu ne-a permis să fixăm cu precizie cum, când și din ini-ţiativa cui a fost el creat. Arhiva instituţiei, ce se află la Arhivele Militare din Pitești, pornește de la anul 1893, iar documentele ulterioare pomenesc doar data de 15 decembrie 1876, când s-au adoptat statutele. La rân-dul său, „Monitorul Oastei” pentru anii 1875-1876, nu consemnează un asemenea eveniment, aceeași tăcere constatându-se și în celelalte publicaţii militare, foar-te restrânse, de altfel, care apăreau la acea dată. Presa civilă, atât cât a putut fi consultată în principalele bi-blioteci ale ţării, nu menţionează, nici aceasta, data și împrejurările apariţiei Cercului Militar al ofiţerilor din garnizoana București. Apreciem că nu putea lua fiinţă decât în perioada cuprinsă între martie 1875, când se adoptă decizia privind cluburile militare, și decembrie 1876. Oricum, adoptarea statutelor a fost evenimentul cel mai important, care i-a permis să se organizeze și să funcţioneze.

Statutele elaborate cu acest prilej stipulau că acesta trebuie „să fie un stabiliment public de întruni-re” care să le procure ofiţerilor, „pe lângă un divertis-ment lesnicios, un izvor de cunoștinţe de tot felul”. De asemenea, el avea rolul de a stimula și dezvolta senti-mentul demnităţii personale și prestigiul militar în via-ţa socială. El trebuia să fie o „piedică morală de a mai frecventa locurile publice și o societate amestecată și nepotrivită cu gradul lor”55.

Demn de remarcat este faptul că noua instituţie a fost pusă sub patronajul lui Carol I (domnitor la acea

dată, iar, din 1881, rege). Președinţia era asigurată de comandantul Diviziei 2 teritoriale ce își avea sediul în capitala ţării.

Puteau fi membri ai cercului ofiţerii și asimilaţii lor din armata permanentă și teritorială, atât activi, cât și în rezervă sau în retragere, rezidenţi în garnizoana Bu-curești. Erau admiși și ofiţerii din alte garnizoane care erau detașaţi, dar dacă detașarea avea o durată mai mare de o lună ei trebuiau să achite cotizaţia aferen-tă. Membrii cercului puteau introduce în organizaţie și persoane străine armatei, dar acest lucru se făcea sub directa lor responsabilitate.

Demn de remarcat pentru deschiderea manifes-tată de corpul ofiţeresc român este faptul că puteau deveni membri ai cercului și ofiţerii din armatele stră-ine, pe tot timpul șederii lor în București. Ei trebuiau introduși de către un ofiţer român și nu plăteau cotiza-ţia aferentă56. Cum am mai precizat, de altfel, din cerc erau excluși acei ofiţeri care comiteau abateri grave și erau trecuţi în rezervă pentru motive imputabile lor.

Conducerea instituţiei era asigurată de un comi-tet constituit din câte un ofiţer corespunzător fiecărui grad militar. Pentru alegerea acestuia, ofiţerii de ace-lași grad se întruneau într-o adunare generală și își de-semnau doi reprezentanţi: unul permanent, iar celălalt supleant. Pentru a fi valabilă alegerea, la adunarea ge-nerală trebuiau să fie prezenţi jumătate plus unul din totalitatea ofiţerilor de același grad. Membrii comite-tului erau reeligibili la începutul fiecărui an.

Atribuţiile comitetului erau largi, acesta asigu-rând, practic, conducerea executivă a cercului. Acesta nu putea angaja fondurile instituţiei în afara manda-tului său, care avea o durată de un an, cu excepţia în-chirierii localului, care se putea face pe o perioadă de maximum trei ani. Comitetul nu putea funcţiona cu mai puţin de cinci membri prezenţi, titularii având po-sibilitatea de a fi înlocuiţi de supleanţi.

31


Comitetul desemna din rândurile sale un rapor-tor, un „tesaurar”, în fapt un contabil-casier, și un ofiţer care avea ca sarcină conservarea mobilierului și între-ţinerea localului, acesta fiind, în termenii de astăzi, un cazarmar57.

Forul suprem de conducere era adunarea ge-nerală, convocată la 15 decembrie a fiecărui an, și se compunea din ofiţeri delegaţi de la toate corpurile și serviciile, câte unul de fiecare grad. Șefii de corpuri și servicii, precum și locotenent-coloneii făceau parte de drept din adunarea generală. Adunarea generală asculta darea de seamă a comitetului, îi descărca ges-tiunea, alegea altul nou și vota bugetul pentru anul următor. Alături de ședinţa anuală, adunarea generală se convoca de către comitet ori de câte ori se impunea rezolvarea unor probleme presante.

Fiecare membru al cercului plătea o cotizaţie lu-nară, care se stabilea în funcţie de gradul militar. De regulă, ea se achita prin serviciile de specialitate ale unităţilor din garnizoană, dar statutele dădeau posi-bilitatea de a fi plătită și personal la casieria cercului. Cotizaţiile reprezentau sursa cea mai importantă a bu-getului instituţiei.

Primul sediu (închiriat) al Cercului Militar al ofiţeri-lor din Capitală a fost în localul Eforiei, din bulevardul Regina Elisabeta, unde se găsește în prezent sediul Primăriei Sectorului 5. Înfiinţarea Cercului Militar din București s-a făcut în condiţii complexe pentru ţară. Sud-estul continentului era din nou în fierbere. Bos-nia-Herţegovina se răsculase în 1875, în anul următor având loc războiul dintre Serbia și Muntenegru, pe de o parte, și Imperiul Otoman pe de altă parte. Tensiu-nea era în creștere și un nou război ruso-otoman se întrevedea la orizont. Ca atare, împrejurările nu erau prielnice unor iniţiative culturale de anvergură. Totuși, Cercul Militar din București a avut una care merită con-semnată. La 15 februarie 1877, a apărut „Revista Arma-

tei”, organ de presă pus sub patronajul domnitorului Carol I. De altfel, membrii redacţiei au fost primiţi, la 17 februarie 1877, de către șeful statului. În calitatea sa de președinte al revistei, generalul Carol Davila l-a rugat pe domnitor să primească patronajul noii publicaţii, exprimându-și totodată convingerea că armata va ști să fie în timp de pace „o școală pentru popor”, iar în timp de război va putea să-și facă datoria pe câmpul de luptă58. Domnitorul Carol a acceptat, fiind mulţumit de apariţia unui „ziar curat militar”, deoarece i se împli-nea o mai veche dorinţă59.

În primul număr se publica un „Prospectus” , în care se precizau condiţiile apariţiei noului organ de presă și programul pe care acesta îl va urmări. Deși iniţiativa au avut-o ofiţerii Cercului Militar din București, ziarul era „comun pentru toată armata”60; de aceea toţi camara-zii din celelalte garnizoane erau chemaţi să contribuie cu articole, studii și știri, întrucât „prosperarea și dăinu-irea sa nu pot fi asigurate decât prin concursul tuturor ofiţerilor armatei”61.

Revista își propunea să abordeze o gamă largă de probleme referitoare la organizarea armatei, tactică, administraţie, starea sanitară a soldatului etc. Se căuta să se prezinte pe larg instituţiile militare ale altor sta-te, iar pe această bază se vor face recomandări pentru măsurile ce urmau să fie luate pentru armata română.

Tot în primul număr, Cercul Militar publica și sta-tutele revistei în care erau prezentate scopurile apari-ţiei sale, organele de conducere, modul de asigurare a fondurilor și întrebuinţarea lor, abonamentele etc.62 „Revista Armatei” își propunea să răspândească în ar-mată cunoștinţe folositoare, să iniţieze dezbateri pri-vind cele mai importante probleme ce interesează instituţia, să prezinte mersul ideilor militare pe plan internaţional, să stimuleze studiul știinţelor militare în rândul ofiţerilor, să prezinte publicului civil necesitatea și utilitatea unei armate puternice pentru România.

32


Pentru conducerea revistei se formau un comitet de redacţie, o „comisiune dirigentă” și un secretariat. Pe lângă acestea, din rândul comisiei dirigente se de-semnau trei directori care aveau ca atribuţie principală apariţia la timp și în condiţii grafice satisfăcătoare a re-vistei. Comisia dirigentă era formată din ofiţeri ai Cer-cului Militar din București, astfel încât să fie reprezen-tate toate armele și serviciile. Ea avea un președinte și doi vicepreședinţi, aleși în ordinea strict ierarhică, și se întrunea în prima sâmbătă a fiecărei luni, analizând materialele primite, studiind publicaţiile străine, stabi-lind sumarul, îngrijindu-se de asigurarea fondurilor și prezentând dări de seamă în faţa adunării generale a Cercului Militar

Din rândurile sale, comisia numea doi secretari în-sărcinaţi cu gestionarea treburilor curente, cu rezolva-rea corespondenţei, realizarea legăturii cu tipografia etc. Tot comisia avea obligaţia să angajeze și un conta-bil, acesta fiind și girantul revistei.

Comitetul de redacţie se compunea din membrii comisiei dirigente, directorii, secretarii revistei, pre-cum și din ofiţeri din alte cercuri militare din ţară care „vor adera la statute”.

Fondurile necesare apariţiei revistei proveneau din subvenţia acordată de către Cercul Militar al ofi-ţerilor din București, din abonamente, din vânzarea revistei și a broșurilor ce urmau a fi publicate de către comisia dirigentă și din donaţii. Fondurile erau desti-nate apariţiei regulate a revistei, cumpărării de cărţi și ziare necesare redacţiei și, în funcţie de disponibilităţi, acordării de premii pentru autori.

Ritmul de apariţie era bilunar, revista urmând să apară la 1 și 15 ale fiecărei luni. Abonamentele se fă-ceau pe șase luni sau un an, costul fiind de 8 lei pe an pentru ofiţerii români și 12 lei pentru cei străini. De reţinut este că membrii Cercului Militar din București primeau revista gratuit deoarece ei plăteau o cotizaţie lunară.

Prima comisie dirigentă a fost condusă de Carol Davila, inspector general, din ea făcând parte cinci co-lonei, doi locotenent-colonei, trei maiori, trei căpitani, un medic principal clasa a II-a și un adjutant clasa I63.

Din „Revista Armatei” au apărut doar patru nu-mere, ultimul fiind datat 1 aprilie 1877. În cele patru apariţii, revista a abordat o problematică variată, tra-tând atât chestiuni interne cât și internaţionale, ono-rându-și promisiunile. Dintre subiectele de interes menţionăm: rolul armatei în so cietatea românească și asigurarea ei financiară64; atitudinea armatei în cri-za internaţională din acel moment65; starea cavaleriei și marinei române66; organizarea armatei otomane67; înaintarea în armată68 etc. „Revista Armatei” s-a reînfi-inţat în 1883, dar iniţiativa nu a mai aparţinut Cercului Militar din București. De data aceasta a apărut până în 1914, fiind una dintre cele mai importante publicaţii militare ale epocii.

NOTE:

1 Pentru această perioadă istorică a se vedea, între altele, Isto-ria românilor, vol. VI, Românii între Europa clasică și Europa Lumini-lor (1711-1821), coordonatori: dr. Paul Cernovodeanu, membru de onoare al Academiei Române, prof. univ. dr. Nicolae Edroiu, mem-bru corespondent al Academiei Române, Editura Enciclopedică, București, 2002.

2 În istoriografia românească există o lungă și aprinsă dezbate-re asupra rolului fanarioţilor. Pentru discuţia respectivă a se vedea, între altele, următoarele lucrări: Florin Constantiniu, Constantin Mavrocordat, Editura Militară, București, 1985; Istoria românilor, vol VI, Românii între Europa clasică și Europa Luminilor (1711-1821)…, p. 435-526; I.C. Filitti, Rolul diplomatic al fanarioţilor (1700-1821), precuvântare de Sidney Vigneux, traducere din limba franceză de Georgeta Filitti, Editura Dominor, Iași, 2002 etc.

3 Vlad Georgescu, Mémoires et projets de réforme dans la Principautées Roumaines. 1769-1830, Association Internationale d’Études du Sud-Est Européen, Bucarest, 1970; Idem, Ideile politice și iluminismul în Principatele Române, Editura Academiei Republicii Socialiste România, București, 1972.

33


4 Apostol Stan, Renașterea armatei naţionale, Editura Scrisul Românesc, Craiova, 1979; Ion Nistor, Primele încercări de restaurare a oștirilor pământene, Monitorul Oficial și Imprimeriile Statului, Im-primeria Naţională, București, 1943.

5 Ștefan Zeletin, Burghezia română, originea și rolul ei istoric, București, 1925.

6 Radu R. Rosetti, Partea luată de armata română în războiul din 1877-1878, București, 1926, p. 8-10.

7 Maior în retragere D. Pappasoglu, Cronica Regimentului de infanterie nr. II al oastei române, București, 1874, p. 7-8.

8 General I. Anastasiu, Oastea română de-a lungul veacurilor, București, 1933, p. 651.

9 Pentru evoluţia armatei române în această perioadă a se vedea, între altele: Istoricul armatei române. Administraţia, coman-damentele, corpurile de trupă și serviciile, București, 1902; Ion Nistor, Organizarea oștirilor pământene sub regimul Regulamentelor Orga-nice, Monitorul Oficial și Imprimeriile Statului, Imprimeria Naţio-nală, București, 1943; Constantin Olteanu, Evoluţia structurilor os-tășești la români, Editura Militară, București, 1986; Istoria militară a poporului român, vol. IV-V, Editura Militară, București, 1987 (vol. IV), 1988 (vol. V); Apărarea naţională și Parlamentul României, vol. I, Editura Militară, București, 1992; Statul Major General 1859-2004,. Istorie și transformare, Centrul Tehnic-Editorial al Armatei, Bucu-rești, 2004 etc.

10 Istoria Românilor, vol. VIII, tom I, Constituirea României mo-derne (1821-1878), coordonator: acad Dan Berindei, Editura Enci-clopedică, București, 2003, p. 299.

11 General H. Herkt, Câteva pagini din istoricul armatei noastre (Amintirile unui veteran în timpul serviciului), Tipografia și Fonderia de litere Thoma Basilescu, București, 1902, p. 30-34.

12 Horia Vladimir Șerbănescu, Participarea unor unităţi româ-nești la operaţiuni militare în timpul Războiului Crimeii, în Războiul Crimeii. 150 de ani de la încheiere, prefaţă, cronologie și coordona-rea volumului Adrian-Silvan Ionescu, Muzeul Brăilei, Editura Istros, Brăila, 2006, p. 169.

13 Cornel I. Scafeș, Horia Vl. Șerbănescu, Corneliu M. Andonie, Ioan I. Scafeș, Armata Română în vremea lui Alexandru Ioan Cuza (1859-1866), Total Publishing, București, 2003.

14 Pentru acest subiect a se vedea Maria Georgescu, Misiunea Militară Franceză (1860-1869), în „Anuar. Studii de politică de apăra-re și istorie militară”, 1997, p. 194-204; Idem, 1998, p. 173-184; Idem, Relaţii militare româno-franceze 1859-1877, în Identitate naţională și spirit european. Academicianul Dan Berindei la 80 de ani, Editura Enciclopedică, București, 2003, p. 403-424.

15 Idem, Reforma armatei române în perioada 1866-1877, în Statul Major General 1859-2004. Istorie și transformare, Centrul Teh-nic-Editorial al Armatei, București, 2004, p.27-46.

16 Carl von Clausevitz, Despre Război, note și verificarea textu-lui de general maior dr. Corneliu Soare, Editura Antet, f.a., p. 18.

17 Morris Janowitz, Elitele militare și studiul războiului, în Arma-tă și Societatea. Culegere de texte de sociologie militară, volum coor-donat de: Ionel Nicu Sava, Gheorghe Tibil, Marian Zulean, Editura INFO-TEAM, București, 1998, p. 105-121

18 Căpitan George Brăescu, Educaţiunea socială a naţiunii ar-mate. Viitorul ofiţer: în școală, în armată și în societate, Editura Ig. Hertz, București, f.a, p. 13.

19 Pentru evoluţia învăţământului militar a se vedea, pe larg: Colonel Ștefan Stoika, O privire asupra instituţiilor noastre militare, Tipografia Alexandru Codreanu, Focșani, 1905; Dumitru Atanasiu, Victor Atanasiu, Gheorghe Eftimescu, Nicolae Nicolae, Contribuţii la istoria învăţământului militar din România. Perioada 1830-1900, vol. I, Editura Militară, București, 1972; Constantin Opriţă, Dumi-tru Atanasiu, Victor Atanasiu, Constantin Petrovici, Ion Dăscăles-cu, Paul Oprescu, Contribuţii la istoria învăţământului militar din România. Perioada 1901-1947, vol. II, Editura Militară, București, 1978; Constantin Opriţă, Dumitru Atanasiu, Victor Atanasiu, Învă-ţământul militar românesc. Tradiţie și actualitate, Editura Militară, București, 1986.

20 Istoricul Școalei Superioare de Război (1889-1939), București, 1939.

21 Radu R. Rosetti, Mărturisiri, vol II, București, 1940.22 General-locotenent (r) Ion Gurgu, locotenent-colonel dr.

Sergiu Balanovici, Vasilica Manea, O istorie a structurii centrale de personal a Armatei Române 1862-1947, Editura Centrului Tehnic-Editorial al Armatei, București, 2006, p. XXX.

23 Cesar Scomparini, Ofiţerul timpurilor actuale. Cunoștinţele, activitatea și poziţiunea sa socială, ediţia a II-a, București, 1899.

24 „Monitorul Oastei” nr. 14 din 1900, Partea Regulamentară, p. 151-153 (Legea asupra căsătoriilor militare).

25 Căpitan George Brăescu, op. cit., p. 67-69. A se vedea și Du-mitru Bleoancă, Statul social al militarilor Armatei Române în peri-oada 1878-1914, Editura Universităţii Naţionale de Apărare „Carol I”, București, 2003, p. 182-184.

26 Apud general de brigadă (r) dr. Vasile I. Mocanu, Istoria Ar-matei Române. Repere cronologice, vol. II, Editura Univesităţii Naţio-nale de Apărare „Carol”, București, 2006, p.33.

27 Ibidem.28 Documente din istoria militară a poporului român, ianuarie

1848-decembrie 1856, volum întocmit de: colonel Constantin Căză-nișteanu (coordonator), Maria Georgescu, dr. Dorina Rusu, Editura Militară, București, 1986, p. 146.

29 Ibidem, p. 148.30 Biblioteca Militară Naţională. 150 de ani de existenţă, coordona-

tor: Alexandru Mihalcea, Editura Militară, București, 2010, p. 80-81.

34


31 Ibidem, p. 84-88.32 Florian Gheorghe, Mihai Popescu, Ion Rotaru, Prezenţe mi-

litare în știinţa și cultura românească, Editura Militară, București, 1982.

33 Pentru activitatea Junimii a se vedea, între alte lucrări: George Panu, Amintiri de la „Junimea” din Iași, ediţie, prefaţă și ta-bel cronologic de Z. Ornea, Editura Minerva, București, 1999; pen-tru prezenţa ofiţerilor utilă este lucrarea: Maria Georgescu, Scrisori cu parfum de epocă, Editura Militară, București, 2006, p. 16-32.

34 Dorina N. Rusu, Membrii Academiei Române. Dicţionar. 1866-2003, Editura Enciclopedică/Editura Academiei Române, București, 2003.

35 Eugen Lovinescu, Istoria civilizaţiei române moderne, ediţie de Z. Ornea, Editura Minerva, București, 1992.

36 „Monitorul Oastei” nr. 8/1875, p. 187.37 „Revista Armatei” nr. 5/1894, p. 294.38 Căpitan Dumitru Simionescu, Cercurile Militare. Organizare,

funcţionare și construirea localurilor proprii, București, 1908. Auto-rul nominalizează 18 cercuri militare, care au localuri proprii (Bu-curești, Craiova, Galaţi, Iași, Focșani, Roman, Botoșani, Buzău, Con-stanţa, Târgoviște, Câmpulung, Tulcea, Vaslui, Piatra Neamţ, Fălti-ceni, Târgu-Jiu, Sulina, Tecuci). Arhivele arată că mai existau încă trei cercuri care nu dispuneau de asemenea facilitate, respectiv cele din Pitești (23 decembrie 1891), Caracal (1 noiembrie 1899) și Turnu-Severin (10 noiembrie 1900); cf. comandor (r) dr. Ilie Manole, colonel Grigore Buciu, istoric de artă Victor Simion, Cercul Militar Naţional, Popa’s Art, Timișoara, 2001, p. 121.

39 Cercurile Militare, în „Cercul Publicaţiunilor Militare” nr. 3/1898, p. 34.

40 „Monitorul Oastei” nr. 38/1911 (Partea Regulamentară), p. 479. Actul normativ a fost votat de Senat în ședinţa din 20 martie 1910, cu unanimitate de 32 de voturi. La rândul ei, Adunarea De-putaţilor a aprobat același act în ședinţa din 24 martie 1911, tot cu unanimitate (72 de voturi)

41 Ibidem, p. 480 - 486.42 Ibidem, nr. 6/1912. Partea Regulamentară, p. 58.43 Ibidem, nr. 13/1912. Partea Regulamentară, p. 203 (Înaltul

Decret nr. 1292 din 18 aprilie 1912.)44 Ibidem, nr. 14/1912. Partea regulamentară, p. 361.45 Căpitan Dumitru Simionescu, op. cit., p. 7.

46 „Monitorul Oastei” nr. 16, Partea Regulamentară nr. 6, din 20 martie 1896, p. 126. Legea a fost adoptată de Adunarea Depu-taţilor cu o majoritate de 67 de voturi pentru și unul contra, iar de Senat cu 49 de voturi pentru și două împotrivă.

47 „Monitorul Oficial” nr. 27 din 12 februarie 1896. Dezbaterile Adunării Deputaţilor, p. 284.

48 Ibidem.49 „Monitorul Oastei” nr. 7, 15 februarie 1912, p. 53.50 „Monitorul Oficial”, nr. 238 din 29 ianuarie 1912. A se vedea

și „Monitorul Oastei”. Partea regulamentară nr. 6 din 1912.51 Căpitan Dumitru Simionescu, op. cit., p. 5.52 Ibidem.53 A se vedea, între altele, D. Drăghicescu, Din psihologia po-

porului român, studiu introductiv Virgil Constantinescu-Galiceni, îngrijire de ediţie și note Elisabeta Simion, Editura Albatros, Bucu-rești, 1996; Daniel Barbu (coordonator), Firea românilor, ediţia a II-a, Nemira, București, 2004; Vasile Constantin Boghian, Românii - între Păcală și Mioriţa, Accent Print, Suceava, 2006; Constantin, Schifir-neţ, Formele fără fond-un brand românesc, comunicare.ro, București, 2007; Mircea Maliţa Cuminţenia pământului. Strategii de supravieţui-re în istoria poporului român, Editura Corint, București, 2010 etc.

54 „Revista Armatei”, nr. 5/1894, p. 221.55 Ibidem, p. 219.56 Ibidem, p. 221.57 Ibidem, p. 220.58 Adm. căpitan Anastasie Tomiţă Răzășul, Structura și rostul

publicaţiilor militare, București, 1931, p. 23.59 Ibidem, p. 24.60 „Revista Armatei”, anul I, nr. 1/15 februarie 1877, p. 1.61 Ibidem, p. 2.62 Ibidem, p. 29-32.63 Ibidem, p. 2. Printre membrii comisiei se reţin coloneii M.

Vlădescu, E. Boteanu, Eraclie Arion, locotenent-colonelul C. Mareș, maiorul Arnold Beller, căpitanul Constantin Brătianu ș.a. Toţi au fă-cut o frumoasă carieră, ajungând la gradul de general.

64 Ibidem, nr. 2, anul I, 1 martie 1877, p. 34-43; 48-55.65 Idem, nr. 3, anul I, 16 martie 1877, p. 76-82.66 Ibidem, p. 58- 63.67 Ibidem, p. 52-58.68 Ibidem, p. 65-75; Idem nr. 4, anul I, 1 aprilie 1877, p. 88-106.

35

Realizări și greutăţi la început de drum

(1878-1896)

După Războiul pentru Independenţă, Cercul Mili-tar al ofiţerilor din garnizoana București și-a reluat ac-tivitatea, încercând să răspundă într-o măsură cât mai mare scopurilor pe care și le-a propus prin statutele sale. El a continuat să funcţioneze în același local al Eforiei, de pe bulevardul Regina Elisabeta, loc central, care îi asigura vizibilitatea.

Condiţiile generale erau mult schimbate, societa-tea românească înregistrând un progres constant pe multiple planuri. La 14/26 martie 1881, Parlamentul a proclamat România regat, act care a sporit prestigiul internaţional al statului român independent, statut re-cunoscut de către Congresul de pace de la Berlin. În-coronarea familiei domnitoare a avut loc la 10/22 mai 1881, președintele Parlamentului înmânând lui Carol și soţiei sale, Elisabeta, coroanele făurite din oţelul unui tun cucerit de ostașii români de la armata otomană în timpul luptelor din 1887.

De asemenea, în 1883, România a aderat la Tripla Alianţă, coaliţie formată în anul anterior și din care au făcut parte Germania, Austro-Ungaria și Italia. Prezenţa în această alianţă a reprezentat un factor de stabilitate internaţională, la adăpostul căreia, societatea româ-nească a înregistrat un amplu proces de modernizare, nu lipsit însă de contradicţii puternice.

Și armata s-a înscris în acest curent modernizator, autorităţile încercând, cu relativ succes, să adapteze structurile militare la noile exigenţe, cerute de evolu-ţiile generale ale artei războiului1. Tendinţa generală a fost aceea de permanentizare a structurilor militare și de creare a unor unităţi omogene în privinţa recrutării, structurii, dotării și instruirii ostașilor. Cele mai impor-tante legi au fost adoptate în 1891, când s-au desfiin-ţat unităţile de dorobanţi, contopite fiind cu unităţile de linie, și 1908, când s-a permanentizat infanteria.

O măsură importantă, care a avut consecinţe și asupra evoluţiei cercurilor militare, a fost Legea asupra organizării comandamentelor militare (1882). Principa-la noutate a constat în înfiinţarea marilor unităţi (corp de armată, divizie și brigadă), ca entităţi militare per-manente încă din timp de pace. Până atunci, ele func-ţionau doar temporar pe timp de război sau în cazul manevrelor. Teritoriul ţării a fost împărţit sub raport militar în patru mari regiuni, repartizate corpurilor de armată, cu reședinţele la Craiova, București, Galaţi și Iași. Se înlocuiau, astfel, cele patru divizii teritoriale, existente până la Războiul de Independenţă. Bucu-reștiul a devenit sediul Comandamentului Corpului 2 armată, care avea în responsabilitate teritoriul de la sud de Carpaţi, între râul Olt și Marea Neagră, deci și Dobrogea, care intrase în componenţa statului român ca urmare a hotărârii Congresului de pace de la Berlin (1878). Aici a funcţionat o Divizie activă, redenumită,

C a p i t o l u l I I

CERCUL MILITAR AL OFIŢERILOR DIN GARNIZOANA BUCUREȘTI

DE LA RĂZBOIUL PENTRU INDEPENDENŢĂ LA PRIMUL RĂZBOI MONDIAL

36


în 1903, Divizia a 9-a. În 1910, în teritoriul dintre Dună-re și Mare s-a creat Corpul 5 armată, acesta extinzân-du-și autoritatea și asupra celor două judeţe, Durostor și Caliacra, intrate în componenţa României după al Doilea Război Balcanic (1913).

În urma acestor reorganizări, Corpul 2 armată a subordonat Cercul Militar al ofiţerilor din garnizoana București, comandantul acestuia fiind, în toţi acești ani, președintele său de ordine.

Activităţile desfășurate de cerc s-au circumscris obiectivelor sale și au fost dependente, în mare mă-sură, de fondurile pe care le-a avut la dispoziţie. Aces-tea proveneau din cotizaţiile membrilor săi, la care se adăugau cupoanele efectelor publice aflate la Casa de Depuneri și Consemnaţiuni. Cotizaţiile erau diferenţi-ate în funcţie de gradul ofiţerilor. Pentru a avea o idee de bugetul instituţiei, vom releva situaţia pentru anul 1893, în care veniturile au fost stabilite la 28 000 lei, din care 24 500 erau din cotizaţii, iar restul de 3 500 de lei din dobânzile date de Casa de Depuneri și Con-semnaţiuni. Astfel, ministrul de Război plătea 20 de lei pe lună, generalii de divizie – 2 lei, cei de brigadă – 10 lei, coloneii – 8 lei, locotenent-coloneii – 6 lei, maiorii – 4 lei, căpitanii – 3 lei, locotenenţii – 2,50 lei, sublo-cotenenţii – 2 lei. La aceste sume se adăuga cotizaţia regelui Carol I, sub a cărui autoritate tutelară se găsea cercul, care se cifra la 100 de lei lunar, care însă se plă-tea integral, la începutul fiecărui an2. După venirea principelui moștenitor Ferdinand în ţară, a devenit și el membru de onoare al cercului, cotizaţia sa lunară fi-ind fixată la 60 de lei, suma achitându-se, ca și în cazul regelui Carol I, la începutul fiecărui an calendaristic.

Cheltuielile erau de așa natură dimensionate în-cât să asigure un venit care să fie tezaurizat la Casa de Depuneri și Consemnaţiuni. Pentru același an, 1893, ele erau fixate la 19 500 lei, repartizate astfel: 8 900 lei – chiria; iluminat – 2 000 lei; încălzit – 200 lei; între-

ţinere – 150 lei; cumpărarea de cărţi și reviste – 2 000 lei; abonamente la reviste – 1 000 lei; plata funcţionari-lor proprii – 2 500 lei; cheltuieli de cancelarie, registre, timbre – 200 lei; întreţinerea mobilierului – 1 000 lei; chiria transport pianina – 200 lei; cheltuieli neprevă-zute –1 350 lei3.

Cu toate acestea, activitatea nu a fost la nivelul aș-teptărilor, fapt ce a atras critici, dar și propuneri de îm-bunătăţire din partea unor ofiţeri. Locotenentul de ar-tilerie G. Gorsky a publicat în „Revista Artileriei” (1889), sub titlul „Clubul nostru militar”, un articol în care ana-liza activitatea instituţiei. Deși funcţiona cu chirie într-un local corespunzător, activitatea era anemică, iar clu-bul era mai mult pustiu. Această situaţie era motivată, după opinia autorului, atât de lipsa de preocupare a comitetului de direcţie cât și de indiferenţa ofiţerilor, expresie a educaţiei lor precare din punct de vedere militar. Pentru a remedia această stare de lucruri, G. Gorsky propunea ca, prin rotaţie, fiecare dintre unită-ţile dislocate în garnizoana București să organizeze la Cercul Militar o zi pe lună, la care ar putea să participe, ca invitaţi, ofiţeri din alte unităţi4. Comandantul unită-ţii respective ar putea pune în discuţie, prin interme-diul unor conferinţe și dezbateri, probleme de cultură militară generală, prilej pentru ofiţeri de a face schimb de idei și de a se cunoaște mai bine unii pe alţii. De asemenea, ofiţerul mai propunea deschiderea restau-rantului, pentru ca ofiţerii să nu-și mai piardă timpul liber prin localuri necorespunzătoare5.

În pofida unor asemenea luări de poziţie și a efor-turilor din partea organelor de conducere, situaţia nu s-a îmbunătăţit, fapt remarcat și de căpitanul Arthur Văitoianu (viitor general și prim-ministru) în articolul „Clubul ofiţerilor din București”, publicat în „Cercul Pu-blicaţiunilor Militare”. Făcându-se ecoul discuţiilor din epocă privind greutăţile foarte mari ce stăteau în calea construirii unui local propriu, ofiţerul aprecia că, „decât

37


să avem un model de club, mai bine să avem un club model”, cu referire precisă la necesitatea îmbunătăţirii radicale a activităţii6. În peisajul acestor instituţii, Cer-cul Militar din București nu reprezenta o excepţie în raport cu multe altele din provincie ce se confruntau cu situaţii similare7.

Cercul Militar al ofiţerilor din garnizoana București s-a confruntat și cu alte greutăţi legate inclusiv de mâ-nuirea fondurilor bănești, atâtea câte existau în visteria sa. În mod concret este vorba de așa numita „Afacere Filostrat”, care a dat bătăi de cap câteva decenii. Deta-liind, trebuie spus că iţele pornesc încă din anii 1886, 1889 și 1892, când diferiţi președinţi ai instituţiei, care nu avea statutul de persoană juridică, au depus la Casa de Depuneri și Consemnaţiuni diferite sume provenite din cotizaţiile ofiţerilor. Astfel, colonelul Alexandru Tell a depus 30 000 de lei, iar colonelul Budișteanu – 5 000 de lei, la care s-au adăugat 35 de obligaţiuni ale comu-nei București în valoare de 17 500 de lei. De asemenea, maiorul Hiotu a cumpărat trei obligaţiuni ce valorau 1 500 de lei; în sfârșit, intendentul Cămărășescu a de-pus la aceeași instituţie șapte obligaţiuni în valoare de 7 500 de lei. În total, averea cercului, depusă la Casa de Depuneri și Consemnaţiuni, a fost de 61 000 lei8. În lunile august, noiembrie și decembrie 1893, casie-rul cercului, locotenentul Filostrat, din Regimentul 10 artilerie, falsificând semnătura colonelului Alexandru Tell, a ridicat aceste sume de la Casa de Depuneri și Consemnaţiuni, frauda fiind descoperită la începutul anului 1894, când o comisie ad-hoc condusă de in-tendentul Cămărășescu a verificat starea financiară a cercului. Suma lipsă era mai mare decât cea depusă la Casa de Depuneri, ea cifrându-se la 87 791 lei și 22 de bani. Acest lucru era imputabil atât celor care au mâ-nuit fondurile, cât și Comitetului de conducere, care a gestionat necorespunzător averea instituţiei. În mod concret, până la 1 aprilie 1893, a funcţionat în calitate

de casier locotenentul Albu, din Regimentul 6 artile-rie, care nu făcea parte din comitet. De la această dată, sarcina i-a fost încredinţată locotenentului Filostrat, din Regimentul 10 artilerie, care nici el nu făcea par-te din comitet, așa cum prevedeau statutele votate la mijlocul lunii decembrie 1876. În plus, nu exista nici un proces-verbal prin care locotenentul Filostrat să fie însărcinat în funcţia de casier9.

Într-o atare situaţie, s-a ales un nou comitet, com-pus din colonelul Ion Borănescu (președinte), locote-nent-colonelul Gh. Mareș, maiorul D. Oprișan și căpita-nul Arthur Văitoianu. Noua conducere a luat mai multe măsuri. L-a deferit Consiliului de Război al Corpului 2 armată pe locotenentul Filostrat, acesta fiind condam-nat abia în 1895, după o serie de tergiversări. De ase-menea, a imputat membrilor fostului comitet o parte din suma delapidată, prevalându-se de faptul că aceș-tia au încălcat statutele prin numirea unor casieri care nu făceau parte din structura de conducere. Dar cea mai importantă iniţiativa a fost acţionarea în judecată a Casei de Depuneri și Consemnaţiuni pentru recupe-rarea sumei. Aici a existat însă un mare impediment, întrucât cercul nu era recunoscut ca persoană juridică și nu avea dreptul de a acţiona în justiţie o altă insti-tuţie sau persoană. Prin urmare, parte civilă în proces s-a constituit Comandamentul Corpului 2 armată, el plătind și cheltuielile de judecată, respectiv angajarea unui avocat.

Procesul a avut o lungă și sinuoasă desfășura-re, prelungindu-se până la Primul Război Mondial. În primii ani, Cercul Militar a pierdut la toate instanţele, acesta nefiind persoană juridică, ceea ce i-a obligat pe foștii șefi ai instituţiei să acţioneze în instanţă Casa de Depuneri și Consemnaţiuni în nume personal, Corpul 2 armată retrăgându-se din proces. Între cei care au apărat în justiţie cauza Cercului Militar s-a numărat și Take Ionescu (1858-1922), avocat de meserie, unul

38


dintre proeminenţii oameni politici români din pri-mele două decenii ale secolului al XX-lea10. A activat în Partidul Conservator – unul dintre cele două mari partide ale epocii, alături de liberali –, în gruparea ju-nimistă. În 1908, a fondat Partidul Conservator-Demo-crat, încercând să spargă, printr-o astfel de iniţiativă, monopolul celor două formaţiuni. A fost de mai multe ori ministru, remarcabilă fiind activitatea sa în fruntea Ministerului de Externe în timpul guvernului condus de generalul Alexandru Averescu (1920-1921). Vreme de o lună a exercitat și funcţia de prim-ministru (17 de-cembrie 1921-17 ianuarie 1921)

La cumpăna secolelor al XIX-lea și al XX-lea, Take Ionescu a pledat gratuit pentru Cercul Militar în pro-cesul intentat Casei de Depuneri și Consemnaţiuni. În consecinţă, colonelul Gheorghe Mareș, președintele Consiliului de administraţie al Cercului Militar, a pro-pus în Adunarea generală din data de 29 ianuarie 1901 să se adreseze mulţumiri lui Take Ionescu pentru ser-viciul prestat. Propunerea a fost votată în unanimitate de toţi cei 250 de ofiţeri prezenţi11.

Odată depășit acest moment delicat, s-a încer-cat revitalizarea activităţii cercului prin unele iniţiati-ve îndelung reclamate de membrii săi. Poate cea mai discutată dintre ele era problema seratelor dansante, a balurilor pentru ofiţeri și familiile lor. În acest scop, pentru anul 1895, s-a prevăzut suma de 3.000 de lei, destinată achiziţionării produselor specifice bufetului la un preţ modic, astfel încât consumaţia să fie acce-sibilă pentru toţi membrii. În ședinţa comitetului din 4 ianuarie 1895, căpitanul Arthur Văitoianu a propus ca în fiecare sâmbătă să aibă loc asemenea activităţi, participanţii plătind doar jumătate din suma aferen-tă, cealaltă fiind achitată de cerc. Pentru asigurarea bufetului urma să se apeleze la cea mai bună casă de cofetărie din București12. Propunerea nu a fost admi-să, motivul invocat fiind capacitatea redusă a localului

cercului, care n-ar fi avut posibilitatea de a găzdui toţi participanţii, despre care s-a estimat că vor fi în jur de o mie. În cele din urmă s-a adoptat soluţia ca în fiecare sâmbătă muzica militară să susţină concerte în localul cercului, iar doritorii să poată participa achitând doar jumătate din preţul consumaţiei, aceasta urmând să fie asigurată de o casă specializată13.

În organizarea seratelor dansante, Cercul Militar a trebuit să depășească nu numai modestia mijloace-lor de care dispunea, ci și intenţia autorităţii tutelare, respectiv Corpul 2 armată, de a aproba desfășurarea reuniunilor vinerea, și nu sâmbăta seară. Comitetul a rămas ferm pe poziţie, astfel că ele au avut loc sâmbă-ta seara, așa cum, de fapt, ceruseră mai toţi membrii cercului.

O altă iniţiativă importantă, cu ecou în rândul membrilor cercului, a fost organizarea, la 25 martie 1895, a unei serate pentru copiii ofiţerilor din garni-zoană. Ca și în cazul adulţilor, comitetul a compensat parţial consumaţia micuţilor participanţi. Totodată, s-au oferit gratuit 100 de cornete de bomboane, cum-părate de la aceeași cofetărie „Nestor”, și s-a angajat un actor-mim care a prezentat un mic spectacol14.

Raporturile dintre Cercul Militar și ministerul de resort au constituit o altă problemă destul de sensibi-lă. Autorităţile militare au utilizat localul pentru orga-nizarea unor acţiuni precum concursurile de selecţie a ofiţerilor pentru a urma studii în străinătate, instalarea unei secţii de efecte ofiţerești, găzduirea casei de cre-dit a ofiţerilor (precursoarea Casei Oștirii de mai târziu) etc.15. În schimbul acestor facilităţi, Adunarea Generală a cercului din 27 ianuarie 1895 a cerut acordarea de către minister a unor compensaţii de genul: plata unei jumătăţi din chiria localului, sumă ce se ridica la 4 450 lei; detașarea unor militari care să efectueze diverse sarcini gospodărești; asigurarea unei cantităţi de lem-ne pentru încălzire; plata unui abonament la „Monito-

39


rul Oficial” și la „Monitorul Oastei” etc.16 În funcţie de disponibilităţi, dar și de puterea de convingere a co-mitetului și, mai ales, a președintelui acestuia, ministe-rul a onorat solicitările cercului care aveau un caracter ciclic, repetându-se aproape anual. Totuși, în adunările generale s-au exprimat opinii care solicitau ca spaţiile Cercului Militar să nu mai fie puse la dispoziţia Minis-terului de Război pentru lucrările diferitelor comisii, întrucât, după cum aprecia căpitanul Lambru, la 27 ia-nuarie 1895, ele funcţionau timp îndelungat, ceea ce afecta desfășurarea programelor pentru ofiţeri17.

Instituţie de interes general. Noi statute

La mijlocul ultimului deceniu al secolului al XIX-lea, trei probleme au stat pe agenda de lucru a Cercu-lui Militar: obţinerea personalităţii juridice, revizuirea statutului și localul de funcţionare.

Prima dintre ele era stringentă, deoarece activită-ţile se diversificaseră, numărul membrilor sporise, iar problemele deveniseră mult mai complicate. „Aface-rea Filostrat”, prin care s-a delapidat o parte din averea instituţiei, a demonstrat evident necesitatea obţinerii personalităţii juridice de către Cercul Militar al ofiţeri-lor din garnizoana București.

Pentru aceasta era nevoie de adoptarea unei legi de către Parlamentul României, iar dreptul de iniţia-tivă legislativă îl avea doar Ministerul de Război. Ge-neralul Constantin Budișteanu, ministrul de resort (4 octombrie 1895–19 noiembrie 1896) a înţeles urgenţa cererii și a introdus pe agenda parlamentară un pro-iect de lege prin care Cercului Militar al ofiţerilor din garnizoana București urma să i se acorde personalitate juridică.

Generalul Constantin Budișteanu s-a născut la 4 noiembrie 1838, la București. Urmaș al unei vechi fami-

lii boierești, el a fost printre absolvenţii primei promoţii a Școlii Militare din București (1854-1857). A urmat în străinătate studii de stat major și a participat la războ-iul de independenţă, în calitate de comandant al Regi-mentului 6 Infanterie, fiind rănit. La 16 martie 1883, a fost avansat general de brigadă, dar a părăsit serviciul activ și a intrat în Partidul Naţional Liberal. A fost sena-tor (1884) și deputat (1888). A revenit în cadrele active și a îndeplinit funcţia de ministru de război în perioada menţionată mai sus. A părăsit, din nou, armata intrând în politică. Va face carieră, ajungând chiar președinte al Senatului în perioada 28 ianuarie 1909–10 ianuarie 1911. S-a stins din viaţă la 7 noiembrie 191118.

Cum Parlamentul era bilateral, era nevoie de apro-barea celor două camere – Adunarea Deputaţilor și Se-natul. Comitetul delegaţilor secţiunilor din Adunarea Deputaţilor s-a întrunit sub președinţia lui A. Stolojan și a ajuns la concluzia că proiectul de lege poate fi ex-tins și la cercurile militare unde se aflau reședinţele corpurilor de armată, respectiv Craiova, Galaţi și Iași. Generalul Budișteanu a obiectat că acestea aveau un număr mai mic de membri și fonduri reduse și, prin urmare, acordarea acestui statut le-ar aduce puţine beneficii. Dar, dacă deputaţii hotărau să le acorde per-sonalitate juridică, el nu se va opune.

Supus la vot, proiectul de lege, care avea un sin-gur articol, a primit, așa cum am arătat în primul ca-pitol, aprobarea Adunării Deputaţilor. Un vot asemă-nător a dat și Senatul, astfel că asociaţia ofiţerilor din cea mai mare garnizoană a ţării a înregistrat un succes important care i-a sporit prestigiul în viaţa culturală, știinţifică și mondenă a Capitalei.

Ceva mai laborios a fost drumul spre adoptarea noilor statute. O primă și importantă etapă a avut loc la 25 martie 1894, în ședinţa adunării generale condu-să de generalul Eraclie Arion, comandantul Corpului 2 armată, președintele de ordine al Cercului Militar. El a

40


arătat că statutele adoptate în decembrie 1876 nu mai corespundeau cu stadiul de dezvoltare a instituţiei, care și-a sporit numărul de membri și veniturile. Do-cumentul cuprindea un număr restrâns de prevederi în raport cu activitatea mult mai complexă a instituţi-ei. Necorespunzătoare se dovedea mai ales alegerea comitetului de către adunarea generală, mai ales prin prisma faptului că ofiţerii nu erau interesaţi să aleagă pe cei mai capabili în aceste funcţii care implicau o responsabilitate mare, coroborată cu un devotament pentru comunitate. Uneori, era nevoie de două-trei întruniri pentru a se putea completa comitetul19. De-lapidarea averii Cercului reprezenta un bun exemplu pentru această stare de lucruri.

Comandamentul 2 armată nu o putea tolera, mai ales că instituţia era chemată să contribuie la dezvol-tarea camaraderiei și a spiritului de corp între ofiţeri. Modificarea statutelor a fost cerută și de mulţi ofiţeri, cu prilejul diferitelor întruniri.

La elaborarea noului document s-a păstrat princi-piul stabilit de către fondatori și anume acela că averea instituţiei era proprietatea corpului ofiţeresc și, ca ur-mare, ea nu putea fi înstrăinată în nici un fel fără voinţa liber exprimată a tuturor ofiţerilor. În consecinţă, s-a prevăzut ca bugetul să fie votat de adunarea generală, fiecare ofiţer având posibilitatea să facă propuneri și să-și spună opinia în cunoștinţă de cauză.

În schimb, prin noile statute se renunţa la princi-piul alegerii comitetului de către adunarea generală, conducerea executivă fiind încredinţată un comitet de administraţie, compus din patru ofiţeri, care erau nu-miţi de comandantul Corpului 2 armată.

Adunarea generală a discutat mai bine de trei ore proiectul de statut, făcându-se o serie de propuneri de detaliu asupra administraţiei cercului. În final, s-au adoptat noul statut care urma să-l înlocuiască pe cel vechi de aproape 18 ani20. Dar el nu a intrat în vigoare

deoarece s-a așteptat rezultatul demersurilor pentru acordarea personalităţii juridice și s-a simţit nevoia unor clarificări în raport de noul statut. În adunarea generală din 29 ianuarie 1896, s-a discutat modifica-rea unor articole, propunerile comitetului fiind apro-bate21.

După adoptare, regulamentul, aceasta era noua denumire a documentului, a fost publicată la 12 apri-lie 1896, în „Monitorul Oastei”22. Regulamentul era mult mai larg ca precedentele statute, dar scopul și principiile de funcţionare rămâneau, în mare măsură, neschimbate. Cercul Militar avea ca scop consolidarea între ofiţerii de toate armele și serviciile a unei solida-rităţi și camaraderii cordiale, stimularea și dezvoltarea demnităţii personale și a prestigiului militar în viaţa socială, procurarea unui local de întrunire unde ofiţe-rii, „pe lângă un amuzament lesnicios, să găsească mij-loacele pentru a înavuţi instrucţiunea lor militară prin conferinţe ziare, reviste, colecţii de cărţi, hărţi, tablouri etc. care să-i ţină în curentul progresului tuturor ști-inţelor mai ales a celor militare”. Între obiectivele cer-cului figura, de asemenea, procurarea unor avantaje materiale de așa natură să determine ofiţerii să nu mai frecventeze localuri sub condiţia lor socială.

Membrii cercului erau împărţiţi tot în trei cate-gorii: de drept, voluntari și fondatori. Erau consideraţi membri de drept toţi ofiţerii și asimilaţii lor în activita-te de serviciu aflaţi în garnizoana București. Ofiţerii de-tașaţi în Capitală pe o perioadă mai lungă de 60 de zile deveneau și ei membri de drept. Erau consideraţi vo-luntari toţi ofiţerii în activitate din alte garnizoane, cei în rezervă și în retragere, cei aflaţi în disponibilitate sau reformă care își exprimau opţiunea în scris și plăteau o cotizaţia aferentă. Nu puteau fi membri ai cercului ofiţerii reformaţi pentru greșeli grave aduse onoarei, pentru abateri de la disciplina militară. Membru fon-dator putea deveni oricine dintre membrii de drept

41


sau voluntari care făcea o donaţie cercului în bani, în obiecte, cărţi etc., a cărei valoare să fi fost de cel puţin 500 de lei. Lista cu numele membrilor fondatori era afișată în permanenţă în sala de recepţie a cercului. Dacă valoarea donaţiei era mai mare de 1 000 de lei, membrul fondator nu mai plătea cotizaţia.

Cotizaţia a rămas tot la valoarea de 1% din sol-da gradului, plătibilă lunar prin corpurile și serviciile aflate în București sau direct la casieria cercului. Con-ducerea executivă a cercului a fost încredinţată unui comitet de administraţie compus din patru membri: un colonel, un locotenent-colonel, un maior și un că-pitan, colonelul fiind președinte. Comitetul era numit de comandantul Corpului 2 armată dintre ofiţerii în activitate iar funcţiile lor erau strict onorifice. Durata mandatului era de un an, cu posibilitatea de prelun-gire. Ședinţele erau lunare și ori de câte ori impuneau necesităţile, iar problemele discutate se consemnau într-un proces-verbal.

Pentru administrarea zilnică a activităţii și supra-vegherea personalului interior, comitetul avea posibi-litatea să numească un comisar, de preferinţă dintre ofiţerii de rezervă, care să dispună de timp pentru exercitarea atribuţiunilor. El putea locui chiar în loca-lul cercului. Din rândul membrilor săi, comitetul de-semna un raportor. Raportorul îi avea în subordine pe comisar și pe contabil, funcţia acestuia fiind tot ono-rifică.

Regulamentul introducea restricţii severe în pri-vinţa administrării averii Cercului, comitetul neputând înstrăina sub nici o formă și sub nici o condiţie fondu-rile sau vreun bun. De asemenea, era interzis a se pune la dispoziţia vreunei administraţii publice spaţii sau localul cercului. Se excepta Ministerul de Război, care putea folosi localul în funcţie de necesităţile sale, el asi-gurând cercului anumite avantaje. Comitetul putea an-gaja cheltuieli în limita bugetului aprobat de adunarea

generală, dar numai în limita mandatului său de un an. Toate actele contabile erau supuse controlului inten-denţei Corpului 2 armată în aceleași condiţii ca și cele-lalte mari unităţi și servicii de pe raza sa de activitate.

Adunarea generală ordinară se convoca de către comandantul Corpului 2 armată în a doua jumătate a lunii ianuarie, ea urmând să discute și să aprobe buge-tul, să asculte darea de seamă a comitetului și să dis-cute alte probleme pendinte de activitatea cercului. Adunarea generală se considera legal constituită dacă numărul participanţilor se ridica la cel puţin 100, dar fiecare membru al cercului avea obligaţia să participe la ședinţă.

Această prevedere poate părea restrictivă ţinând seama că, îndeobște, pentru ca o adunare să fie legal constituită, prezenţa trebuia să fie de 51%. Prevederea își avea motivaţia ei, credem întemeiată, având în ve-dere că Bucureștiul era cea mai mare garnizoană din ţară, existau multe unităţi cu sarcini specifice, iar ofi-ţerii erau angrenaţi în multe misiuni, ceea ce impieta asupra prezenţei lor la adunarea generală. În plus, a existat și un anumit segment care nu se dovedea inte-resat de activităţile desfășurate aici.

Pentru comparaţie, precizăm că numărul membri-lor de drept era în anul 1897 de 791 dintre care patru generali de divizie, 11 generali de brigadă, 28 de co-lonei, 23 de locotenent-colonei, 64 de maiori, 229 de căpitani, 289 de locotenenţi, și 143 de sublocotenenţi. Acestora li se adăuga principele moștenitor Ferdinand și regele Carol I, sub al cărui înalt patronaj funcţiona Cercul23.

În anul 1900, numărul membrilor a scăzut la 772, dintre care patru generali de divizie, zece generali de brigadă, 26 de colonei, 23 de locotenent-colonei, 72 de maiori, 220 de căpitani, 233 de locotenenţi și 184 de sublocotenenţi24. În anul 1906, numărul membrilor cercului ajunsese, totuși, la 90025.

42


În ceea ce privește gradul de implicare a ofiţeri-lor, s-a reţinut că la adunarea generală din 31 ianuarie 1897, de pildă, au luat parte 266 de membri26, iar la cea din 26 ianuarie 1898, numai 21527. La 6 mai 1898, la adunarea generală extraordinară care a discutat mo-dalităţile de construire a Palatului, cum vom arăta mai jos, au participat 240 de ofiţeri28, ca la 31 martie 1900, numărul acestora să se ridice la 300 29. Cei mai mulţi participanţi de la cumpăna celor două secole fiind în-registrat însă la adunarea generală din 23 martie 1901, când s-a ajuns la 360 de membri prezenţi, pentru ca în anul următor să scadă la doar 10030.

Noul regulament a dus un spor de precizări privind modul de conducere și administrare a Cercului Militar. În același timp, au sporit prerogativele comandantu-lui Corpului 2 armată, care numea comitetul, aproba regulamentul și reglementările de ordine interioară și controla gestionarea fondurilor și administrarea averii imobile. Asemenea prevederi veneau însă în contra-dicţie cu statutul recent dobândit, acela de persoană juridică, prin care cercul era dezlegat, oficial, de orice legătură cu Ministerul de Război, urmând să funcţio-neze de sine stătător. Având în vedere că departamen-tul de resort era responsabil cu ordinea și disciplina în garnizoană, el nu putea lăsa cercul Militară să funcţi-oneze fără nici un control. „Afacerea Filostrat” era încă vie în memoria colectivă și se dorea menţinerea unor pârghii prin care autorităţile să poată interveni.

Chiar dacă prin adoptarea noului regulament i s-a știrbit din autonomia de care se bucura până atunci, instituţia rămânea una în slujba ofiţerilor. Noile preve-deri au avut însă drept consecinţă sporirea responsa-bilităţii comitetului, acesta urmând să raporteze atât adunării generale, cât și comandantului Corpului 2 ar-mată; prin urmare, activitatea s-a îmbunătăţit, iar Cer-cul Militar și-a sporit paleta ofertelor pentru membrii săi care, firește, au început să-i calce mai des pragul.

Un alt eveniment important, îndelung discutat de ofiţerii, garnizoanei, a fost mutarea cercului într-un alt local, întrucât contractul expira la sfârșitul lunii apri-lie 1897, iar proprietarul nu mai dorea reînnoirea lui. În adunarea generală din 31 ianuarie 1897 s-au făcut mai multe propuneri, majoritatea opiniilor înclinând spre încheierea unui local mai încăpător, care să sa-tisfacă toate condiţiile pentru desfășurarea norma-lă a activităţilor31. Dar problema principală era chiria mult mai mare, ceea ce depășea posibilităţile cercului. S-au avansat mai multe propuneri, cum ar fi aceea de a solicita tuturor ofiţerilor din armata română o taxă, întrucât toţi erau potenţiali beneficiari ai noului local. S-a pus și problema construirii unui local propriu, care va fi discutată pe larg în capitolul următor. În cele din urmă a prevalat raţiunea, adunarea generală votând pentru închirierea unui spaţiu mai modest în centrul Capitalei, așteptând vremuri mai bune pentru începe-rea construcţiei unui local propriu. Și astfel, în aprilie 1897, cercul s-a mutat în Casa Greceanu, aflată la in-tersecţia Căii Victoriei cu bulevardul Regina Elisabeta, lângă Biserica Doamnei. În 1902, Cercul Militar a în-chiriat vestita Casă Oteteleșanu care, peste circa două decenii, va fi dărâmată, pe locul ei înălţându-se Palatul Telefoanelor. Chiria plătită Academiei Române, propri-etara localului, era de 10 000 de lei pe an, urcată apoi la 11 500 lei.

Coordonate ale activităţii la sfârșit și început

de veac

La sfârșitul secolului al XIX-lea și începutul seco-lului al XX-lea, Cercul Militar și-a dinamizat eforturi-le pentru a răspunde în mai mare măsură scopurilor pentru care a fost creat și așteptărilor din ce în ce mai mari ale ofiţerilor garnizoanei. Până în 1903, președin-

43


te de ordine al instituţiei a fost generalul Eraclie Arion, comandantul Corpului 2 armată. După ce acesta a în-cetat din viaţă, comandantul Corpului 2 armată a de-venit principele moștenitor Ferdinand. Regele Carol I, sub al cărui patronaj funcţiona cercul, îi scria, la 14/27 decembrie 1903, lui Fritz de Hohenzollern că „Nando (Ferdinand, n.n.) are acum un splendid domeniu de activitate, în afară de inspectarea cavaleriei, el coman-dă Corpul 2 armată”32.

Prezenţa alteţei sale regale în fruntea Cercului Militar din București i-a asigurat acestuia, desigur, un prestigiu sporit în armată și în societatea civilă, dar susţinerea venită din partea lui Ferdinand a fost mai mult morală.

Cercul a continuat materializarea programului său, în care un loc important l-au avut, în continuare, seratele dansante, deși acestea nu au atins amploa-rea dorită deoarece localurile în care a funcţionat în respectiva perioadă nu ofereau condiţii pentru parti-ciparea ofiţerilor și a familiilor acestora în număr prea mare. Unele dificultăţi au apărut și în privinţa asigurării trataţiilor pe timpul acestor baluri, puţine firme par-ticipând la licitaţiile organizate de către cerc33. Totuși, seratele acestea au avut loc cu regularitate, îndeosebi în anotimpurile reci. Concomitent, pentru petrecerea utilă a timpului liber, Cercul Militar a închiriat la Teatrul Naţional din București o lojă de rangul doi, cu 18 lo-curi, pe care a pus-o gratuit la dispoziţia ofiţerilor din garnizoană34.

Șezătorile literare sau artistice erau mult apreciate de membrii cercului, mai ales că a existat o bună cola-borare cu „Societatea Scriitorilor Români”. Au venit ast-fel în faţa ofiţerilor, citind din scrierile lor, personalităţi importante ale epocii, printre care Haralamb C. Lecca, Victor Eftimiu, Cincinat Pavelescu, Radu D. Rosetti, Pe-tre Locusteanu, St. O. Iosif, Ion Minulescu, Alexandru Stamatiad ș.a35.

Una dintre modalităţile cu mare impact asupra completării pregătirii profesionale era organizarea de conferinţe pe diverse teme, urmate apoi de discuţii, prin aceasta Cercul Militar împlinindu-și o altă menire, aceea de a fi „arena liberă a discuţiunilor” între speci-aliștii militari36. Conformându-se unei asemenea ce-rinţe, Comitetul de administraţie a organizat constant conferinţe. De exemplu, la 4 februarie 1899, profeso-rul G. Ionescu-Gion a conferenţiat, în prezenţa regelui Carol I, despre „Istoria militară a Bucureștilor până la 1800”. Cronicar fidel al evenimentului, revista „Cercul Publicaţiunilor Militare” propunea comitetului de di-recţie al Cercului Militar din București să-i invite la ase-menea manifestări pe toţi marii istorici români.

Peste o lună și jumătate, la 23 martie 1899, regele Carol I era prezent din nou la Cercul Militar din Bucu-rești, însoţit de principele moștenitor Ferdinand, audi-ind o conferinţă ţinută de doctorul Demostene, medic de corp de armată, cu tema: „Funcţionarea formaţiu-nilor sanitare de primă linie, pachetul de pansament individual și starea actuală a serviciului nostru sanitar faţă de cerinţele expuse”37.

Asemenea activităţi au fost organizate cu regulari-tate de Cercul Militar din București și în primul deceniu al secolului al XIX-lea, susţinute fiind de personalităţi străine și române38. În anul 1912, de pildă, au avut loc trei asemenea conferinţe: prima desfășurându-se la 19 februarie (I. Richepin, membru al Academiei Franceze, vorbind despre „Legenda napoleoniană”), a doua la 23 februarie (maiorul Alexandru D. Sturdza conferenţiind despre „Experienţa războinică, studiul istoriei militare și speculaţiunea militară”), iar a treia, la 14 decembrie, cu tema „Justiţia militară”, fiind prezentată de maiorul Pangrati39.

O preocupare însemnată a fost îmbogăţirea bi-bliotecii, o adevărată vitrină de prezentare a cercului. Acest lucru s-a realizat prin cumpărarea de cărţi și re-

44


viste, realizarea de abonamente anuale la cele mai im-portante publicaţii de specialitate din ţară și străină-tate și donaţii. An de an, bugetul instituţii a prevăzut fonduri pentru cumpărarea de cărţi și reviste și pen-tru abonamente, dar ele s-au dovedit insuficiente. De exemplu, în Adunarea generală din 31 ianuarie 1897, mai mulţi ofiţeri au ridicat problema dotării bibliotecii, solicitând mărirea fondurilor destinate cumpărării căr-ţii. Generalul Arion, care conducea ședinţa, a relevat justeţea acestei cereri, dar a subliniat și faptul că bibli-oteca nu va fi niciodată completă, nici chiar dacă s-ar aduce „lucrările din Biblioteca din Alexandria”40. Solu-ţia ar fi un credit special destinat cumpărării de cărţi și nu doar cei 500 de lei prevăzuţi în bugetul pe anul în curs.

Interesant de subliniat totuși este că mare parte din aceste lucrări și reviste erau franţuzești sau în lim-ba franceză, ceea ce arată că, în pofida eforturilor pe care regele Carol I le-a întreprins, orientarea corpului ofiţeresc rămânea francofonă și francofilă. Printre pu-blicaţiile autohtone la care cercul era abonat perma-nent se aflau „Revista Armatei”, „Noua Revistă Română”, „Muzica”, „Minerva”, „Revista Artileriei”, „Revista Infante-riei”, „Buletinul Armatei și Marinei”, „România ilustrată” etc., iar dintre cele străine se reţin „La Revue de deux mondes”, „La France Militaire”, „Revue du Génie”, „Re-vue d’Infanterie”, „Revue de l’Armée Belge”, „Revue de l’ Intendence Militaire”, „Journal des Sciences Militaire” etc. Printre ziare se mai aflau și „The Ilustrated London News”, „Le Temps”, „L’Illustration”, „L’Indepedance Rou-maine” etc41. Abonamentele la publicaţii și cumpăra-rea cărţilor se realizau prin Casa de Librărie Socec & Co, care scutea cercul de plata transportului și a cores-pondenţei. Și donaţiile au reprezentat o sursă care a contribuit la completarea fondului de carte. Astfel, în ianuarie 1903, colonelul C.N. Constantinescu a donat bibliotecii cercului 20 de lucrări și publicaţii42. În același

an, locotenent-colonelul (r) P. Papadopol a donat două exemplare din lucrarea Despre organizarea corpului ofi-ţerilor de rezervă. Trei ani mai târziu, în 1906, generalul Constantin Hârjeu a donat cartea sa, Pregătirea armatei pentru război, iar în aprilie același an, directorul revis-tei „Economia naţională” a donat 50 de exemplare ale broșurii Creșterea și îmbunătăţirea rasei vitelor noastre, cu rugămintea ca să fie distribuite membrilor cercului. Comitetul a decis ca două exemplare să intre în fon-dul bibliotecii, iar restul să fie date gratuit ofiţerilor din garnizoană43. În același an, cercul a cumpărat lucrarea La Guerre russo-japonaise, despre conflictul abia înche-iat (se derulase în perioada 1904-1905) și încheiat cu victoria surprinzătoare a Japoniei44.

O iniţiativă demnă de semnalat a fost aceea a des-chiderii unei secţiuni pentru Războiul de Independen-ţă, cercul propunându-și „să adune tot ce s-a scris în diferite limbi, referitor la această campanie”45. Astfel că, numai în anul 1911, această secţiune s-a îmbogăţit cu 30 de volume, unele provenind din donaţii, precum cea a căpitanului C. Durma, membru al Comitetului de administraţie, care a oferit șapte volume broșate și colecţia ziarului „Războiul”, devenită, între timp, foarte rară.

În anul 1910, biblioteca a ajuns la 1 762 de volu-me românești și străine. Numărul ofiţerilor care frec-ventau biblioteca nu a fost prea mare, doar câteva zeci pe lună. Având în vedere că unii ofiţeri nu mai resti-tuiau revistele și publicaţiile împrumutate, Comitetul de administraţie s-a văzut nevoit să ia măsuri pentru a reintra în posesia lor, expediind adrese către unităţile militare cu rugămintea către comandanţi de a le pune în vedere ofiţerilor din subordine să înapoieze cărţile împrumutate.

Comitetul s-a preocupat inclusiv de mișcarea sportivă, dar și aici s-au întâmpinat aceleași dificul-tăţi legate de spaţiul insuficient. În amintita Adunare

45


generală din 31 ianuarie 1897, locotenent-colonelul Georgescu, din Statul Major Regal, propunea înfiin-ţarea unei săli de scrimă, care era, după opinia sa, o necesitate. Cunoscând că instituţia nu dispunea de un spaţiu adecvat, el avansa soluţia închirierii unei săli, unde, de trei ori pe săptămână, doritorii să poată prac-tica acest sport atât de îndrăgit46.

Totuși, abia la 21 octombrie 1905, după ce institu-ţia funcţiona în alt local, se decidea ca sala de scrimă să se deschidă cu începere de la 1 noiembrie același an, programul funcţionând în toate zilele lucrătoare, între orele 17.00-19.00. Profesorul angajat era Nicolae Sp. Bădescu, acesta primind două sute de lei pe lună pentru serviciile oferite.

Dar și aici numărul participanţilor a fost destul de restrâns, ceea ce a determinat reducerea numărului ședinţelor săptămânale de la șase la trei, respectiv în zilele de luni, miercuri și vineri. Sala, devenită dispo-nibilă în celelalte zile, se punea la dispoziţia copiilor ofiţerilor mai mari de 12 ani47, dar nici această formulă nu a funcţionat mult timp, astfel că s-a recurs la soluţia angajării unui profesor de scrimă (H. Pipart era numele lui) care să ofere lecţiile respective la sala lui proprie, din Calea Victoriei. Ședinţele, cu o durată tot de două ore, se desfășurau de trei ori pe săptămână, numărul participanţilor fiind de 40-5048. Cât privește alte spor-turi de interior – cum ar fi tirul sau gimnastica de salon –, acestea nu au putut fi practicate din cauza spaţiilor insuficiente.

Tot datorită slabului interes, concretizat în numă-rul redus de persoane participante, nici cursurile de limbi străine nu au fost organizate regulat. Doar în mo-mentul în care se găseau destui doritori pentru a învă-ţa sau pentru a-și perfecţiona o limbă străină, Cercul Militar proceda la organizarea lor, cum s-a întâmplat la 18 ianuarie 1908, când a început cursul de limbă engleză, profesor fiind Henry L. Loliot. Responsabil cu

acest curs a fost însărcinat căpitanul Mihail D. Ștefan din Regimentul 1 geniu, care avea obligaţia monitori-zării desfășurării ședinţelor de pregătire49.

În anul 1912/1913, Cercul a organizat cursuri de învăţare a limbilor franceză și engleză, dar la 1 aprilie 1913 acestea au fost suspendate, întrucât, de aseme-nea, numărul ofiţerilor înscriși a fost prea mic50.

Deși regulamentul nu a prevăzut, împrejurările i-au creat Cercului Militar al ofiţerilor din garnizoana București o nouă și importantă misiune, aceea de re-prezentare internaţională, care, după Primul Război Mondial, îndeosebi, va cunoaște o dezvoltare cres-cândă. În 1903, o delegaţie al Regimentului Nr. 18 din Vologda (Rusia) – al cărui cap era regele Carol –, care a vizitat România, a fost invitată și sărbătorită și de Cer-cul Militar din București. Peste doi ani, în 1905, a fost sărbătorită o altă delegaţie, de astă dată din Germania, cea a Regimentului al II-lea de dragoni al gardei prusi-ene „Împărăteasa Alexandra”51.

La 25 iulie 1913, Cercul Militar a oferit un dejun ofiţerilor din statele balcanice, participante la Confe-rinţa de pace de la București, care a discutat și a regle-mentat situaţia după al Doilea Război din Balcani52.

La finalul primului deceniu al secolului trecut, pro-blema localului în care cercul își desfășura activitatea a devenit și mai presantă. Cum construcţia Palatului genera, în continuare, mari discuţii, fără o materiali-zare practică, cercul s-a confruntat cu o altă situaţie generată de faptul că Academia Română, proprieta-ra clădirii, nu numai că, în urma unor noi negocieri, a refuzat să o vândă, ci mai mult decât atât, o dată cu expirarea contractului, a mărit chiria de la 14 500 lei, cât fusese până atunci, la 18 000 lei. Noua chirie fiind destul de mare pentru bugetul instituţiei, au început demersurile pentru găsirea unui alt local, care trebuia să fie situat tot în centrul Capitalei. În ședinţa Comite-

46


tului de administraţie din 16 iulie 1909, s-a arătat că singura ofertă demnă de a fi luat în considerare era aceea făcută de N. Dumitrescu, proprietarul unui imo-bil din strada Corăbierilor nr. 6 care avea suficiente ca-mere, era situat în centrul Capitalei și chiria reprezenta o sumă modică, respectiv de 11 000 anual53. Comitetul a preconizat mutarea la 26 octombrie 1909, dar Adu-narea generală convocată în acest scop a decis ca mu-tarea să aibă loc la sfârșitul contractului, respectiv la 23 aprilie 1910, care coincidea și cu una din marile sărbă-tori religioase din calendarul ortodox, anume Sfântul Gheorghe. Contractul avea o durată de trei ani, chiria fiind cea stabilită iniţial, 11 000 lei, plătibilă în prima lună a fiecărui an. Proprietarul s-a angajat să facă și îmbunătăţirile clădirii, pentru a o aduce la standardele cerute de funcţionarea Cercului Militar. Era al patrulea imobil în care funcţiona Cercul Militar și toată lumea aștepta demararea lucrărilor la propriul sediu, mai ales că, după un deceniu de stagnare și de discuţii sterile, planul începuse să prindă contur.

Și în această perioadă Cercul Militar a fost confrun-tat cu un alt caz de delapidare, dar proporţiile acestuia au fost mult mai reduse. Autorul acestei noi excroche-rii a fost D. Rădulescu, ajutorul de contabil și secretar, care a reușit să sustragă din fondurile cercului aproape 3 500 de lei. Deși legea interzicea ca unităţile și servi-ciile din Capitală să dea cotizaţiile aferente persoane-lor fizice, angajate sau nu ale cercului, unele au făcut acest lucru. D. Rădulescu a preluat sume de bani de la diferite corpuri, inclusiv de la Curtea Regală, cărora însă le-a dat chitanţe fictive, pe care nu le-a înregistrat în contabilitatea cercului. Activitatea infracţională a acestuia a durat circa trei ani, fiind descoperită la sfâr-șitul lui 1901, când a fost demis din funcţie și deferit Parchetului, care i-a întocmit dosar penal. Instanţa l-a condamnat la șase luni și o zi de închisoare și la plata sumei de 3 100 lei, pe care și-a însușit-o ilegal54.

La sfârșitul secolului al XIX-lea și în primul dece-niu al secolului al XX-lea, Cercul Militar al ofiţerilor din garnizoana București, cea mai mare asociaţie de acest tip din ţară, a funcţionat pe coordonatele stabilite de documentele adoptate în anul 1896. Este vorba de Regulamentul adoptat de Adunarea generală și apro-bat de Corpul 2 armată și, mai ales, de legea care i-a acordat statutul de persoană juridică (morală), fapt ce i-a creat noi posibilităţi de afirmare. Ca urmare, a înre-gistrat o activitate ceva mai bogată, coroborată cu un spor de prestigiu în societatea bucureșteană. Totuși, în această perioadă, nu au lipsit dificultăţile legate mai ales de localurile – trei la număr – în care a funcţionat. Dar marea problemă care a frământat în toţi acești ani corpul ofiţeresc din Capitală și nu numai a fost con-struirea localului propriu. Amânată mult timp, aceasta a ajuns la maturitate la începutul deceniului al doilea al secolului al XX-lea, când, în sfârșit, s-a trecut de la vorbe la fapte.

NOTE:

1 Pentru detalii a se vedea Petre Otu, Statul Major General și reformele organismului militar (1878-1916), în Statul Major Gene-ral (1859-2004). Istorie și transformare, Centrul Tehnic-Editorial al Armatei, București, 2004, p. 46-64; Maria Georgescu, Reforma or-ganismului militar între modelele francez și german (1878-1916), în Reforma militară și societatea în România (1878-2008), coordonator: Petre Otu, Editura Militară, București, 2009, p. 47-93.

2 Arhivele Militare Române (în continuare A.M.R.), fond Casa Centrală a Armatei (în continuare C.C.A.), dosar nr. 2, f. 2.

3 Ibidem.4 G. Gorsky, locotenent de artilerie, Clubul nostru militar, „Re-

vista Artileriei”, an III, 1/1883, p. 68.5 Ibidem, p. 71-73.6 Căpitan Arthur Văitoianu, Clubul ofiţerilor din București, „Bu-

letinul Cercului Publicaţiunilor Militare”, 21/1891, p. 2.7 Cluburile Militare, „Buletinul Cercului Publicaţiunilor Milita-

re”, 19/1891, p. 1.

47


8 D.N. Comșa, Concluziuni din partea Cercului Militar depuse în procesul cu Casa de Depuneri, Tip. Ziarului „Curierul judiciar”, Bucu-rești, 1911, p. 3-4.

9 A.M.R., fond C.C.A. dosar nr. 1, f. 20-21.10 Pentru personalitatea și activitatea lui Take Ionescu a se

vedea: Constantin Xeni, Take Ionescu, ediţia a II-a, Editura Tritonic, București, 2002; Take Ionescu, Amintiri. Discursuri pentru România Mare, ediţie îngrijită, cuvânt înainte și note de Șerban Tanașoca, Editura Fundaţiei Pro, București, 2005; Constantin Xeni, Figuri ilus-tre din epoca României Mari, text stabilit, prezentare și note Marian Ștefan, Editura Oscar Print, București, 2009, p. 37-73.

11 A.M.R., fond C.C.A., dosar nr. 2, f. 32.12 Ibidem, dosar nr. 3, f. 35.13 Ibidem, f. 36. Firma desemnată în urma unor negocieri a

fost „Casa Nestor”.14 Ibidem, f. 69.15 Ibidem, f. 50. A se vedea și comandor dr. Ilie Manole, colonel

Grigore Buciu, istoric de artă Victor Simion, op. cit., p.21.16 Ibidem, f. 57.17 Ibidem dosar nr. 2, f. 13.18 Ion Mamina, Monarhia constituţională în România, 1866-

1938, București, Editura Enciclopedică, 2000, p. 383.19 A.M.R., fond C.C.A, dosar nr. 2, f. 1.20 Ibidem, f. 2-7.21 Ibidem, dosar nr. 3, f. 15-16.22 „Monitorul Oastei” nr. 18 din 18 aprilie 1896. Partea Regula-

mentară, p. 139-146.23 Dare de seamă asupra mersului administraţiei Cercului în

anul 1896, Tipografia Curţii Regale, F. Göbl fii, Bucuresci, 1897, p. 4. (În continuare se va cita Dare de seamă…).

24 Dare de seamă… 1900, p. 4.25 A.M.R., fond C.C.A., dosar nr. 5, f. 8.26 Ibidem, dosar nr. 2, f. 19.27 Ibidem, f. 21.28 Ibidem, f. 23.

29 Ibidem, f. 31. 30 Ibidem, f. 33, 34.31 Ibidem, f. 18-20.32 Sorin Cristescu, Carol I. Corespondenţă privată (1878-1912),

Editura Tritonic, București, 2005, p. 417. 33 A.M.R., fond C.C.A., dosar nr. 5, f. 8. De exemplu, la licita-

ţia organizată în decembrie 1903, pentru anul 1904, s-a prezentat doar o firmă, ale cărei condiţii au trebuit să fie acceptate.

34 Ibidem.35 Dare de seamă… 1912, p. 4; Dare de seamă… 1913, p. 4.36 Cercurile Militare, în „Cercul Publicaţiunilor Militare” nr.

3/1898, p. 35.37 Ibidem, 7/1899, p. 88 (rubrica „Din Ţară”). A se vedea și „Re-

vista Armatei” nr. 2/1899, p. 157.38 În anul 1905, la Cercul Militar s-au ţinut trei conferinţe, la

care au participat regele Carol I și principele moștenitor Ferdinand. (Cf. Dare de seamă… 1905, p. 8); în anul 1906 s-au organizat două conferinţe, la care a asistat alteţa sa regală Ferdinand. (Cf. Dare de seamă… 1906 , p. 6).

39 Dare de seamă… 1912, p. 4 -5.40 A.M.R., fond C.C.A., dosar nr. 2, f. 19.41 Ibidem, f. 63.42 Ibidem, dosar nr. 5, f. 8.43 Ibidem, f. 89.44 Ibidem.45 Dare de seamă…1911, p. 5. 46 A.M.R., fond C.C.A., dosar nr. 2, f. 19.47 Ibidem, dosar nr. 6, f. 19.48 Ibidem, dosar nr. 2, f. 3.49 Ibidem, dosar nr. 6, f. 21.50 Dare de seamă… 1912, p. 6.51 Dumitru Simionescu, op. cit., p. 19.52 Dare de seamă… 1913, p. 4.53 A.M.R., fond C.C.A., dosarul nr. 7, f. 32.54 Ibidem, dosarul nr. 2, f. 36-37.

49

Localul propriu – o necesitate.

Obţinerea terenului

Încă de la înfiinţarea lor, cercurile militare s-au confruntat cu o problemă deosebit de importantă: lo-calurile proprii. Deoarece erau o iniţiativă a ofiţerilor, susţinută, în principal, din cotizaţiile lor, autorităţile militare nu aveau obligaţia de a le pune la dispoziţie clădiri pentru funcţionare. În consecinţă, acestea func-ţionau cel mai adesea în localuri închiriate, care nu în-totdeauna îndeplineau condiţiile necesare menirii lor, uneori fiind amplasate chiar și la marginea sau în afara localităţilor, ceea ce constituia un impediment serios în desfășurarea normală a activităţii.

Cercurile militare, prin scopurile lor, trebuiau să aibă clădiri adecvate, așezate, de regulă, în centrul localităţilor, pentru a înlesni contactele cu lumea civi-lă. Conform normativelor epocii, o clădire a unui cerc militar dintr-o garnizoană mare, pentru a-și putea desfășura activităţile, trebuia să aibă intrare corespun-zătoare, sală de dans, mai multe săli pentru jocuri de cameră, încăpere pentru bibliotecă și o alta destinată sălii de lectură, mai multe camere pentru ofiţerii veniţi în misiune, o sală pentru arme, tir și gimnastică pe tim-pul iernii, dependinţe pentru personalul de deservire a cercului, săli pentru popote, grădină pe timpul verii etc.1.

Este evident că puţine clădiri îndeplineau aseme-nea condiţii, iar la cele în care existau aceste dotări, chiria era exorbitantă în raport cu veniturile lor. Prin urmare, cele mai multe cercuri militare funcţionau în clădiri improprii, închiriate. Localul propriu reprezen-ta, în cele mai multe cazuri, un deziderat greu de atins. Cercul Militar al ofiţerilor din garnizoana București nu a făcut excepţie, problema fiind ridicată și dezbătută de multe ori în adunările generale sau ale comitetelor de direcţie. Dar dacă ideea unui spaţiu propriu a fost vehiculată intens de ofiţerii din garnizoană, cea a unui palat impunător a apărut, după toate probabilităţile, în anul 1889, ea aparţinând generalului Eraclie Arion, numit, la 1 decembrie 1891, comandant al Corpului 2 armată, al cărui comandament era dislocat în Bucu-rești. Așa se face că după demolarea bisericii Sărindar, în anul 1894, atenţia Cercului Militar s-a îndreptat spre terenul rămas viran, ca posibil loc de construcţie a lo-calului propriu. La 15 martie 1895, comitetul de admi-nistraţie – în formula: colonelul I. Borănescu, președin-te, locotenent-colonel Gh. Mareș, maior D. Oprișanu și căpitan Arthur Văitoianu, membri – a discutat, între alte probleme, și pe cea legată de redactarea unui me-moriu către forul tutelar, Corpul 2 armată, prin care acesta să intervină la forurile în drept pentru obţinerea unei porţiuni din terenul pe care s-a găsit fostul așeză-mânt monahal. Pentru redactarea memoriului au fost

C a p i t o l u l I I I

PALATUL – DE LA IDEE LA PROIECT

50


desemnaţi căpitanul Arthur Văitoianu și funcţionarul S. Stoicovici. Primul, de formaţie genist, trebuia să facă o schiţă de plan a terenului, iar cel de-al doilea moti-vaţia solicitării2.

Memoriul redactat de cei doi și însușit de către comitetul de administraţie a fost înaintat generalului Arion, președinte de ordine al cercului și comandant al Corpului 2 armată. În memoriu se sublinia necesitatea unui local propriu pentru cerc și se arătau eforturile depuse de comitetele de direcţie anterioare în aceas-tă direcţie. „Necontenit preocupaţi de această atât de importantă cestiune, se menţiona în document, și în consideraţiunea că, până în prezent, nu s-a luat nici o hotărâre în privinţa destinaţiunii ce se va da porţiunii din fund a terenului rămas disponibil prin dărâmarea bisericei Sărindar, Comitetul cercului crede, d-le ge-neral, că acum ar fi momentul a se face apel la înalta solicitudine ce corpurile legiuitoare și guvernul în toa-te ocaziunile au arătat că poartă armatei, cedarea din acest vast teren a unei mici porţiuni în partea de fund opusă cu Calea Victoriei”3.

Suprafaţa cerută era paralelă cu bulevardul Regi-na Elisabeta și avea o lungime de 25-30 de metri. Pe această porţiune de teren, cercul intenţiona să con-struiască „un monumental palat cu 4 etaje, care ar fi una din cele mai măreţe și mai impunătoare edificii din Capitală”4. În faţa lui, Primăria ar fi construit un parc, ceea ce ar da întregului ansamblu „cam aceeași înfă-ţișare după cum se găsește Palatul Ateneului faţă de grădina Episcopiei”5. Modelul era, prin urmare, Palatul Ateneului, construit în perioada 1884-1889 și finalizat abia 1897, după planurile arhitectului Albert Galeron6. Ideea a generat o amplă dezbatere în rândul membri-lor Cercului Militar, dar și în cadrul eșaloanelor înalte ale armatei. Se dorea o clădire impunătoare, reprezen-tativă, care să se înscrie în șirul edificiilor de acest gen din Capitală, ce traversa o epocă de avânt edilitar.

Adunarea generală din 31 ianuarie 1897 a luat în discuţie, iarăși, chestiunea localului, cercul fiind pe punctul de a-și schimba, din nou, sediul. Tonul general al discuţiilor a fost acela al necesităţii unui local repre-zentativ, care să satisfacă toate necesităţile în privin-ţa confortului și amplasării. Mai mulţi ofiţeri au arătat necesitatea de a se închiria un local mai mic, pentru a se putea realiza economii care, mai apoi, să dea posibi-litatea construcţiei unui local propriu. Această propu-nere a fost combătută de căpitanul Arthur Văitoianu, care a arătat că ridicarea unui palat va costa peste un milion de lei, sumă care nu se poate strânge, făcând economii, decât în 30 de ani7.

Ideea construirii unui palat nu a fost însă abando-nată, dimpotrivă, a căpătat un impuls odată cu obţi-nerea de către cerc a calităţii de persoană juridică, în 1896. Acest fapt a permis amplificarea eforturilor pen-tru obţinerea terenului de la Sărindar, aflat în propri-etatea Ministerului Agriculturii și Domeniilor, pentru care era necesară, însă, aprobarea celor două camere ale Parlamentului.

Problema a fost discutată mai întâi în Senat, în sesiunea 1896-1897. În ședinţa din 19 martie 1897, senatorul D. Costescu-Comăneanu a prezentat expu-nerea de motive și proiectul de lege privind transferul terenului de la Sărindar în proprietatea Ministerului de Război. Senatorul D. Costescu-Comăneanu a precizat că Partidul Liberal (aflat atunci la guvernare) avea ca obiectiv important al programului său întărirea arma-tei. Cum nevoile acesteia erau numeroase și nu puteau fi satisfăcute integral, era necesar ca ori de câte ori exista posibilitatea, armatei să-i fie rezolvate unele do-leanţe. Senatorul releva importanţa cercurilor militare, înfiinţate în toate armatele, ele fiind „loc de întâlnire, de schimb de idei și de consfătuire în interesul insti-tuţiunii”8.

51


Cercul Militar București poseda deja calitatea de persoană juridică, fapt ce implica, după opinia sa, „trebuinţă de a-și avea cel puţin propriul său local”. În consecinţă, el propunea, ca iniţiativă parlamentară, un proiect de lege, prin care Ministerul Agriculturii și In-dustriei, Comerţului și Domeniilor era „autorizat a ceda gratuit administraţiunii de război, pentru clădirea Cer-cului Militar București, locul situat în București, între bulevardul Elisabeta și strada Sărindar, învecinându-se cu proprietatea Albanezu și scuarul municipal, în su-prafaţă aproximativă de două mii de metri”9.

Iniţiatorii acestui proiect erau următorii senatori: general C. Budișteanu, colonel A. Budișteanu, dr. Jovitz, colonel Șișman, Chr. Tabacovici, C. Climescu, N. Trestio-reanu, C. Bastaschi, Em. Morţun și Aristid Pascal. A mai semnat proiectul de lege și colonelul Obedeanu.

O explicaţie este necesară pentru prezenţa în rân-dul senatorilor a unor militari. Potrivit prevederilor constituţionale ale vremii, militarii activi nu puteau fi membri ai partidelor politice, nu puteau fi aleși sena-tori, deputaţi și nu aveau drept de vot. Dacă doreau să ajungă la asemenea demnităţi, aceștia trebuiau să demisioneze din armată. Constituţia din 1886 îi scutea însă de cens pentru alegerile la Senat pe toţi generalii și coloneii ce aveau o vechime de trei ani10.

Revenind la ședinţa Senatului din acea zi, D. Cos-tescu-Comăneanu a cerut aplicarea procedurilor de ur-genţă pentru proiectul de lege prezentat, solicitare ad-misă de președintele acestui for, Dimitrie A. Sturdza.

O poziţie obstrucţionistă faţă de acest proiect de lege a adoptat I.P.S. Mitropolitul Moldovei, Iosif Na-niescu, care a întrebat care erau intenţiile guvernului referitoare la Mănăstirea Sărindar. Evident, Biserica Or-todoxă Română, după ce se dărâmase un locaș de cult din zona centrală a Bucureștiului, accepta cu mare gre-utate și pierderea terenului aferent. Iosif Naniescu (27 iulie 1818-26 ianuarie 1902) fusese egumen al mănăs-

tirii Sărindar în anii 1863-186411. La 10 ianuarie 1875, era ales mitropolit al Moldovei și Sucevei. Conform articolului 76 din Constituţia adoptată în 1866, mitro-poliţii și episcopii eparhiaţi erau membri de drept ai Senatului.

A doua zi, vicepreședintele Senatului, P. Grădiș-teanu, a solicitat acordul senatorilor de tipărire a pro-iectului de lege pentru a fi distribuit în vederea discu-ţiei. Colonelul A. Budișteanu a cerut înlăturarea acestei proceduri și votarea imediată a proiectului. Prezent pe banca ministerială, George Mârzescu, ministrul Culte-lor și Instrucţiunii Publice, a acceptat derogarea de la ordinea de zi iniţială. Supusă la vot, propunerea a fost respinsă de către senatori cu 60 de voturi din cele 86 exprimate12. Dorinţa iniţiatorilor era de a grăbi adop-tarea legii, astfel ca ea să fie votată în cadrul aceleiași sesiuni parlamentare și de Camera Deputaţilor, pentru a se putea trece rapid la construcţia localului.

Problema a fost reluată în ședinţa din 24 martie 1897, când proiectul de lege a figurat, iarăși, pe or-dinea de zi. Fără niciun fel de dezbateri, președintele Senatului, Dimitrie A. Sturdza, l-a supus votului sena-torilor. Aceștia l-au admis cu 50 de voturi pentru și 36 împotrivă13.

Era o primă victorie pentru Cercul Militar din București, dar intenţia ca legea să intre imediat și în dezbaterea Camerei Deputaţilor nu s-a materializat. În consecinţă, nici elaborarea proiectului și începerea construcţiei nu au mai fost posibile în anul 1897.

La 26 martie 1897, guvernul condus de P. S. Aure-lian a căzut și s-a format un altul, condus de Dimitrie A. Sturdza, în care portofoliul Ministerului de Război a rămas cu același titular, Anton Berindei, numit la 25 noiembrie 1896. Guvernul a introdus proiectul de lege, votat de Senat, în sesiunea parlamentară care în-cepea la mijlocul lunii noiembrie 1897. Pentru analiza proiectului de lege, cele șapte secţiuni ale Camerei De-

52


putaţilor au desemnat câte un delegat, formându-se un comitet compus din C. Lecca, C. Christodorescu, C. Vernescu, C. M. Ciocazan, J. Bibian, N. I. Constantinescu și Horia Rosetti. Comitetul delegaţilor secţiunilor a dis-cutat documentul, singurul care s-a declarat împotrivă fiind N. I. Constantinescu.

În ședinţa din 11 martie 1898, generalul Anton Berindei s-a adresat deputaţilor, cerându-le să bine-voiască a lua în dezbatere, în procedură de urgenţă, proiectul de lege votat de Senat în anul precedent, „pentru ca lucrările să poată începe chiar în primăvara aceasta”14.

Parlamentarii au admis cererea ministrului de resort, iar deputatul C.M. Ciocazan (maior în rezervă) a prezentat raportul comitetului de delegaţi ai secţi-unilor. Vorbitorul a reamintit că înaltul for avea posi-bilitatea de a-și arăta, din nou, dragostea faţă de ar-mată, votând proiectul de lege supus spre aprobare. C.M. Ciocazan a ţinut să reliefeze importanţa cercurilor militare, care aveau scopul de a strânge legăturile de camaraderie, atât de necesare între ofiţeri: „a procura ofiţerilor mijloace pentru a le putea mări cunoștinţe-le prin bibliotecile cercului și a-i opri de la tentaţiunile jocurilor de noroc; a le procura oarece mici avantagii, cu care să poată compensa în câtva lipsa unei solde mai în acord cu posiţiunea lor și cu greutăţile de trai, solde ce ţara cu greu le-ar putea mări astăzi, precum și a putea primi, cu demnitate, atât pe șefii armatelor străine, care ar veni să vadă pe ostașul român, cât și pe camarazii lor din alte armate” 15. Deputatul a reamintit colegilor săi că edificarea noii clădiri se va face de că-tre Cercul Militar din București, pe cheltuiala proprie. Deja avea un capital de 52 198 lei și 93 de bani, la care se adăuga venitul anual de 40 000 lei, plus 15 000 lei, chiria ce se plătea actualului local. Deci existau fonduri suficiente pentru a se putea acoperi împrumutul ce urma să se contracteze pentru construcţia noului pa-

lat. C.M. Ciocazan mai aducea în discuţie și un alt argu-ment în favoarea proiectului. Clădirea monumentală a localului ce se va construi „va înfrumuseţa una din părţile cele mai frecventate ale Capitalei, fără ca nici ţara, nici Capitala să cheltuiască ceva”16.

Proiectul de lege prezentat avea un singur articol, identic cu cel aprobat de Senat. Supus la vot de către președintele Camerei Deputaţilor, Dimitrie Gianni, pro-iectul a fost adoptat cu 67 de voturi pentru și 5 contra, majoritatea necesară fiind de 47 de voturi.

Constantin M. Ciocazan (1854-1942) a fost o per-sonalitate craioveană populară și pitorească a epocii sale. A urmat studii de matematică și drept la Bucu-rești și Paris, a fost avocat, membru al Partidului Naţio-nal Liberal, deputat în mai multe legislaturi, primar al Craiovei (1907-1911). A participat ca voluntar în răz-boaiele din 1913 și 1916-1918, fiind avansat colonel la 1 septembrie 1917. Spiritist convins, a făcut parte din cercul lui Bogdan Petriceicu Hașdeu. Fără a fi neapărat un cărturar în deplinul înţeles al cuvântului, a lăsat câ-teva opere demne de interes sub raport istoric, dintre care reţinem jurnalul său de război17.

Conform procedurilor epocii, ministrul de război, generalul Anton Berindei, a înaintat, la 31 martie 1898, un raport către regele Carol I prin care îl ruga pe suve-ran să promulge actul normativ aprobat de cele două camere. Legea nr. 1461 din 5 aprilie 1898, promulgată de suveran, avea un singur articol. Ministerul Dome-niilor era autorizat să cedeze gratuit administraţiunii de Război, pentru clădirea Cercului Militar, locul situat între bulevardul Elisabeta și strada Sărindar.

La 2 iunie 1898, printr-un proces-verbal încheiat între reprezentanţii celor două ministere, inginer N. Saegiu și maior D. Drăgotescu, s-a procedat la transfe-rul suprafeţei de teren18.

Potrivit documentului, terenul avea o suprafaţă de 2 030 m2, dimensiunile laturilor fiind de 36 m de-a

53


lungul străzii Sărindar; 53,12 m, în dreptul scuarului municipal, și 59,68 m faţă de proprietatea moștenito-rilor lui Anastasie Ratziu, numit în unele documente și Albanezu.

Obţinerea terenului pentru viitorul palat repre-zenta o mare victorie pentru Cercul Militar din Bucu-rești, pentru elita militară a ţării, mai ales că terenul era râvnit nu numai de Biserica Ortodoxă Română, ci și de alte instituţii și chiar de persoane fizice. Iată, de pildă, Alexandru Tzigara-Samurcaș dorea să transla-teze pe locul de la Sărindar biserica Stavrapoleos, în locul căreia ar fi urmat să se mute un han românesc vechi19. El și-a schimbat ulterior ideile, intenţionând să construiască sediul pentru Muzeul de Artă Naţio-nală. Locul destinat viitoarei clădiri a Cercului Militar întrunea toate condiţiile privind amplasamentul unei asemenea instituţii, fiind central și relativ aproape de toate celelalte instituţii importante ale statului.

Sărindarul,

„Templul cel mai măreţ al Capitalei”

Locul cedat Ministerului de Război pentru con-strucţia viitorului Palat al Cercului Militar avea o va-loare de simbol pentru istoria Bucureștiului, pe acest teren funcţionând, vreme de sute de ani, biserica Să-rindar, unul dintre cele mai frumoase lăcașe de cult, numită de Chesarie Daponte „podoaba” sau „minunea Bucureștilor”20. Numele de Sărindar, după unii autori, derivă din cuvântul grecesc sarinda, care înseamnă patruzeci. Controversele în jurul bisericii și mănăstirii Sărindar sunt foarte multe, deși istoria sa a fost înde-lung cercetată21. Nu se știe când a fost construită. Tra-diţia spune că biserica Sărindar ar fi una dintre cele mai vechi, datând de pe la 1359 sau 1369. Ctitorul ar fi fost Vladislav Voievod, domnitor al Ţării Românești

(1364-1377), care ar fi ridicat lăcașul pe locul unei bă-tălii victorioase purtate de comitele Dragomir, pârcă-labul cetăţii Dâmboviţa, împotriva oștilor regelui un-gar Ludovic de Anjou (1342-1382). O opinie similară avea și Bogdan Petriceicu Hașdeu, care o atribuia lui Vladislav, plasând construirea ei în anii 1364-136522.

Această afirmaţie nu este însă confirmată de izvoare documentare, așa că rămâne doar o simplă ipoteză. Unii cercetători apreciază că biserica ar fi fost construi-tă la începutul secolului al XVI-lea, fiind ridicată de bo-ierii Cocărăști, pe moșia lor, aflată atunci la marginea orașului. De aici și denumirea de „Biserica Coconilor”, cum a mai fost cunoscută23.

Din alte documente rezultă că mănăstirea Sărin-dar exista pe vremea lui Mihai Viteazul, dar multe opinii converg și spre ideea că ar fi fost construită de domni-torul Matei Basarab (1632-1654), fiind a 40-a ctitorie a sa, fapt ce justifică numele de Sărindar. Așezământul a primit hramul Adormirea Maicii Domnului, fiind sfinţit cu mare fast, în anul 1652, de faţă fiind și mitropolitul Macarie. Mănăstirea a fost închinată așezămintelor de la Muntele Athos, averea sporindu-i ulterior prin danii domnești constând în moșii, case, vii, mori etc24. Nico-lae Iorga este și el de aceeași părere, stabilind că Să-rindarul a fost ctitoria lui Matei Basarab, „cea mai mare dintre bisericile lui”25.

Domenico Caselli, cercetător pasionat al istoriei Bucureștilor, a apreciat că Matei Basarab nu a constru-it biserica în timpul domniei sale. Această informaţie eronată era opera preotului Gr. Musceleanu care, în scrierea sa Monumentele Străbunilor (1873), a lăsat o pisanie atribuită lui Matei Basarab, ce arăta construi-rea lăcașului de cult în 1652. Pisania este un fals, de-oarece forma este complet diferită de celelalte păstra-te din timpul marelui domn. În plus, nu există niciun document care să o includă printre ctitoriile sale26. În schimb, un hrisov din 1634 arată că la acea dată bise-

54


rica exista, fapt confirmat prin documente ce vorbesc despre „funcţionarea” Sărindarului încă din a doua ju-mătate a secolului anterior. Constantin Brâncoveanu a refăcut biserica, a zidit clopotniţa și a înzestrat-o cu obiecte de cult.

Ea devine unul din marile lăcașuri de cult bucureș-tene, mănăstire domnească cu funcţie adiacentă de han. În interior, acest lăcaș era construit după modelul bisericii Sf. Sofia din Constantinopol, având jos două rânduri de loji și tot două și sus. Faima ei era sporită și de o „icoană veche a Maicii Domnului de la Sărindar”, care era făcătoare de minuni și vindecătoare de boli, ceea ce atrăgea aici o mulţime de oropsiţi ai sorţii.

Către sfârșitul secolului al XVII-lea, Mănăstirea Să-rindar a fost lăcaș de adăpost pentru persoanele sufe-rind de boli mintale, care erau aduse aici datorită icoa-nei făcătoare de minuni, ce își crease mare faimă. Se spera că rugăciunile vor ameliora boala, credinţa fiind, în acele vremuri, medicamentul tămăduirii. La începu-tul secolului al XIX-lea, mai exact în 1802, bolnavii min-tali au fost mutaţi la Pitar Moș și apoi în curtea Bisericii Icoanei.

Marele cutremur din 1802 a afectat serios Mănăs-tirea Sărindar, aceasta fiind refăcută de familiile boie-rești Cocărescu, Filipescu și Ghica.

În veacul al XIX-lea, Sărindarul a devenit biserica Ghiculeștilor, aici având loc principalele ceremonii religioase ale acestei familii, iar unii membri ai ei au fost îngropaţi tot aici27. Domnitorul Alexandru Ghi-ca (1834-1842) a ascultat în Sărindar slujba de Paști (1837) și sub aceleași cupole a cântat primul cor româ-nesc, după regulile muzicii rusești însă. În 1838, puter-nicul cutremur a afectat-o din nou, ea fiind reparată în același an. La 1846, călătorul rus Porfirie Uspenski scria că mănăstirea Sărindar era, de fapt, catedrala orașului, că era mare, în interiorul ei fiind două tronuri: pentru domnitor și doamna lui. „Egumenul actual de 32 de

ani, scria Uspenski, administrează moșiile acestei mâ-năstiri. Este bogat și de aceea mândru de aceasta. Lo-cuinţa sa e elegantă, dar mult mai elegantă este tânăra cucoană, care locuiește cu el, ca un trandafir lângă un porumbel bătrân. Mănăstirea Sărindar, conchide el, e mare, dar e aproape goală”28.

În 1848, trupele rusești care înăbușiseră revoluţia și-au făcut slujbele religioase și serbările la Mănăstirea Sărindar. Tot în același an, Ion Ghica o aprecia drept „Templul cel mai măreţ al Capitalei”. La mijlocul vea-cului, așezământul a început să se ruineze, fenomen accentuat și de secularizarea înfăptuită de Alexandru Ioan Cuza. Călugării greci, nemulţumiţi de măsura lu-ată de domnitor, s-au dezinteresat de lăcașul de cult. Și până atunci egumenii mănăstirii exploataseră ne-corespunzător bogăţiile acesteia, dirijând majoritatea veniturilor spre Constantinopol și Muntele Athos. La 1865, s-au făcut o serie de reparaţii, dar care vor putea împiedica accentuarea declinului mănăstirii.

La intrare s-au construit alte două turnuri, în locul celor mai mici existente, acestea desprinzându-se de biserică și contribuind, astfel, la decăderea întregului ansamblu. Totuși, la 1877, Sărindarul va cunoaște ani-maţia de altădată deoarece trupele rusești și-au ţinut aici o parte din slujbe. În biserică s-au rugat, între alţii, marele duce Nicolae, fratele ţarului și comandantul trupelor ruse de pe teatrul de război balcanic, cancela-rul Gorceakov, generalii Iosif V. Gurko, Eduard Totleben și alţi comandanţi ruși de rang înalt29.

După Războiul pentru Independenţă, lăcașul, rămas neîngrijit, a intrat într-o degradare vizibilă, afectând imaginea Căii Victoriei (numele dat Podului Mogoșoaiei în cinstea marilor izbânzi din 1877-1878), devenită principala arteră de circulaţie. „Minunea Bu-cureștilor” de odinioară, după caracterizarea lui Che-sarie Daponte, ajunsese, practic, o ruină. În planurile municipalităţii reorganizarea zonei devenise, prin ur-

55


mare, un obiectiv important, ce se înscria în ansam-blul măsurilor de modernizare a Bucureștiului, deve-nit capitala statutului român modern. Încă din 1864, municipalitatea avea în vedere deschiderea unei străzi în centrul orașului, care trecea pe lângă mănăstirea Sărindar, iar între edificiul de cult și strada Brezoianu urma să se construiască o grădină30.

În prima parte a anilor ‘70, s-au demolat clădirile fostei mânăstiri, biserica rămânând izolată în mijlocul unui teren mai larg, cu aspect de maidan, care deve-nise un fel de groapă de gunoi31. Restructurarea zonei a impus tăierea unei străzi, care să lege strada Edgar Quinet cu grădina Cișmigiu. În final, s-a realizat doar o parte din proiect, construindu-se strada Sărindar, care făcea legătura între Calea Victoriei și strada Bre-zoianu32.

În 1892, s-a hotărât ca pe locul vechii mănăstiri să se construiască sediul Ministerului Agriculturii, Indus-triei, Comerţului și Domeniilor, dar ideea nu s-a mate-rializat. Pe baza solicitărilor Primăriei, Grigore Cerkez a elaborat trei variante de amenajare a locului fostei mânăstiri, care nu mai luau în calcul existenţa unei grădini33.

În 1893, Nicolae Filipescu, primar al urbei, hotă-răște dărâmarea ei, licitaţia fiind adjudecată pentru suma de 3 000 de lei34. Dărâmarea Sărindarului a creat emoţie printre bucureșteni, mai ales printre cei mai în vârstă, care, după cum istorisește colonelul Popescu-Lumină, veneau să se roage pentru a căpăta o cărămi-dă din vechiul lăcaș de cult spre a-i menţine sănătoși și a-i proteja împotriva relelor.

Pe locul bisericii, intrat în posesia Primăriei, Nico-lae Filipescu dorea să realizeze un monument închinat domnitorului Matei Basarab, care să simbolizeze re-nașterea românească din secolul al XVII-lea35.

Iubitorii vechiului oraș au criticat fervoarea con-temporanilor de a dărâma o parte din construcţiile,

casele și monumentele care încorporau pagini de is-torie bogată. „Cu noile bulevarde, care răscolesc fără milă pitoreștile cartiere bătrânești, scria Henry Stahl, cu mania alinierii militărești a străzilor, cu dărâmarea pe rând a hanurilor, a caselor vechi românești, spre a le înlocui cu pendante clădiri imitate după cele mai lipsite de gust arhitecturi apusene, dispar, zi de zi, ur-mele trecutului Bucureștilor. Bisericile prea vechi, ri-dicate de evlavia Domnilor temători de Dumnezeu, și care, cu puţină pietate s-ar fi putut păstra în întreaga lor severă și armonioasă frumuseţe, cad în ruine și se dărâmă. Așa a fost soarta recentă a bisericii Sărindar, a Sfântului Sava ori a turnului Colţei”36. Același autor critica sever și rebotezarea permanentă a străzilor bu-cureștene, astfel că strada Sărindar a devenit, ulterior, Constantin Mille.

La rândul său, Constantin Bacalbașa scria și el re-feritor la zelul constructiv al acelor ani, că numai între Cheiul Dâmboviţei și Piaţa Teatrului Naţional, distrus de aviaţia germană în bombardamentele de după 23 august 1944, se dărâmaseră trei biserici, între care Măgureanu, în faţa Liceului Sf. Sava, Sf. Ion, pe locul unde s-a ridicat apoi Casa de Depuneri, și Sărindar37. Monumentele de astăzi ale Bucureștilor, care reprezin-tă o parte importantă a patrimoniului său arhitectural, s-au construit prin dărâmarea altora și mai vechi. Tim-purile se schimbă, obiceiurile rămân.

Desigur, multă lume s-a întrebat ce s-a întâmplat cu icoana făcătoare de minuni a Maicii Domnului. Nu se știe nimic sigur, dar maiorul Dimitrie Papazoglu scria că, imediat după secularizare, icoana ar fi fost furată de egumenul grec al mănăstirii și trimisă Patriarhiei din Constantinopol38.

Pe locul Mănăstirii Sărindar, intrată de acum în is-torie, s-a ridicat cu prilejul vizitei împăratului Austro-Ungariei, Franz Josef I (16/28-18/30 septembrie 1896), o fântână de mari dimensiuni, denumită „Fântâna pă-

56


cii”. Statuia reprezenta Pacea și avea 2,50 m înălţime, iar piedestalul pe care era așezată – 5 m. În jurul ei existau alte patru statui mai mici, simbolizând Justiţia, Forţa, Artele, Industria și Comerţul, plasate pe un soclu de mari dimensiuni. Sub statuia centrală a fost construi-tă o fântână cu trei bazine suprapuse39. Construcţia, la care s-au folosit materiale ușoare, nu a rezistat decât câteva luni.

Acest teren, pe care s-a scris o parte din istoria Bucureștilor vreme de câteva secole, a fost cedat, prin decizia Parlamentului, Ministerului de Război, pentru localul Cercului Militar al ofiţerilor din cea mai mare garnizoană a ţării. Tradiţia corpului ofiţeresc obliga la construcţia unui edificiu prin care gloria și monumenta-litatea de odinioară a Sărindarului să fie continuate. Bu-cureștenii care ţineau la tradiţie au fost nemulţumiţi că, după dărâmarea așezământului și construirea impună-torului local, nu s-a mai pus nici un semn care să amin-tească Sărindarul, loc în care s-a făurit și s-a scris, timp de sute de ani, o parte din istoria cetăţii lui Bucur și chiar a ţării. „Generaţiile viitoare, scria colonelul N. Popescu-Lumină, nici nu vor bănui că pășesc pe locul unde a fost odată cea mai vestită biserică bucureșteană”40 .

„Marea chestiune a clădirii Palatului”

Încă înainte de votarea în Camera Deputaţilor a legii de cedare a terenului, în rândul ofiţerilor din gar-nizoana București s-a declanșat „marea chestiune a clădirii Palatului”, după cum aprecia „Cercul Publicaţi-unilor Militare”41. Cum obţinerea terenului era în curs de rezolvare, alte două mari probleme trebuiau stabi-lite: proiectul viitoarei construcţii și devizul general al cheltuielilor.

Pentru coordonarea tuturor acţiunilor, coman-dantul Corpului 2 armată, generalul Eraclie Arion, a

convocat, la 6 mai 1898, adunarea generală a ofiţerilor din garnizoana București, membri ai Cercului Militar, care a luat în discuţie măsurile pentru demararea con-strucţiei. Au participat 240 de ofiţeri de toate gradele, de la general la sublocotenent42. La începutul ședinţei, ofiţerii din garnizoană au votat scrisori de mulţumi-re pentru diriguitorii Adunării Deputaţilor, Senatului, primului ministru, miniștrilor de război, precum și de-putatului C.M. Ciocazan, raportorul legii prin care s-a cedat terenul necesar construcţiei Cercului Militar43.

Generalul Arion a fixat importanţa aparte a aces-tui moment din viaţa Cercului Militar, a garnizoanei București și a întregii armate. După multe stăruinţe, aprecia comandantul Corpului 2 armată, Parlamentul a votat legea pentru acordarea terenului de la Sărindar pe care să ne clădim „lăcașul nostru de întrunire și de strângere a camaraderiei”. „Ceea ce clădim noi acum, continua generalul Arion, nu va fi numai pentru noi, ci și pentru generaţiunile viitoare și, prin urmare, fieca-re trebuie să-și dea concursul său, să-și arate părerile, căci după chibzuinţa ce vom pune noi acum în aceas-tă foarte importantă cestiune, așa vom fi judecaţi de posteritate”44.

Discuţiile au fost foarte animate, iar numărul și varietatea propunerilor, foarte mare. În cele din urmă, membrii cercului au votat pentru construirea unui pa-lat reprezentativ, care să dispună de toate facilităţile pentru desfășurarea tuturor activităţilor specifice unui cerc militar de mărimea și importanţa celui din Capi-tala ţării.

O a doua problemă dezbătută de adunare se re-ferea la arhitecţii care vor proiecta viitorul palat. Ge-neralul Ion Argetoianu, tatăl viitorului om politic și memorialist Constantin Argetoianu, a propus să se organizeze un concurs general între toţi arhitecţii Ro-mâniei, cu trei premii: premiul întâi de 9 000 de lei, al doilea de 5 000 de lei, iar al treilea de 3 000 de lei. El a

57


fost susţinut de coloneii C.Z. Boerescu și Gh. Iannescu. Generalul Arion a obiectat că un concurs general pre-zenta inconvenientul că presupunea un timp mai lung și premii mai mari spre a-l putea face atractiv45.

Colonelul Constantin Cica, comandantul Școlii de ofiţeri, a adus în discuţie ideea ca viitorul concurs să fie organizat numai de trei arhitecţi, bine plătiţi, iar câști-gătorul să fie însărcinat cu direcţia lucrărilor, oferindu-i-se și un procent din valoarea construcţiei. Colonelul Cealâk, comandantul Regimentului 5 Roșiori, a fost de părere că trebuiau consultaţi neapărat arhitecţi stră-ini, iar căpitanul Octav Boian, din Școala de artilerie și geniu, propunea să fie invitaţi să proiecteze viitoarea clădire numai tinerii, absolvenţi ai Școlii de Beaux-Arts din Paris. În cele din urmă, rezumând discuţiile, gene-ralul Arion a propus să fie însărcinat Comitetul ca să se adreseze la 3-5 arhitecţi, iar câștigătorul să fie de-semnat să conducă și lucrările de construcţie. Această propunere a întrunit unanimitatea adunării46.

Cea mai dezbătută problemă a fost finanţarea proiectului, Cercul neavând mijloace pentru a susţine singur, cu posibilităţile sale bugetare restrânse doar la cotizaţiile membrilor săi, o construcţie de o ase-menea mărime. Și aici, propunerile ofiţerilor au fost numeroase, fiecare încercând să găsească mijloacele necesare. Subintendentul I. Petrovici cerea ca fiecare ofiţer să pună la dispoziţia cercului îndemnizaţia sa pe șase luni, alţii au emis părerea că trebuia organizată o loterie47 care să funcţioneze pe o durată de trei ani, extragerile numerelor câștigătoare având loc la data de 10 mai ale anilor 1898, 1899 și 1900. Suma totală atrasă era estimată la 600 000 lei, dintre care 180 000 lei câștiguri, 70 000 lei pentru organizarea loteriei, iar 350 000 lei venit, sumă ce urma a fi virată pentru finan-ţarea construcţiei.

S-a avansat și soluţia emiterii de acţiuni între ofi-ţeri, dar această idee a fost abandonată din start de-

oarece o acţiune similară, organizată de Cercul Militar din Câmpulung, a fost un eșec.

Președintele Comitetului, colonelul Gh. Mareș, a anunţat că a intrat în tratative cu societatea „Dacia-Ro-mania”, pentru a i se da în antrepriză construcţia pala-tului, dar mai mulţi ofiţeri au respins soluţia ca nefiind viabilă din cauza preţului exorbitant cerut și a condiţii-lor puse48. Întrucât discuţiile riscau să se prelungească, generalul Arion le-a propus celor prezenţi să se adre-seze o cerere Ministerului pentru ca din fondurile sale să împrumute Cercul Militar, acesta obligându-se să acorde dobânda Casei de Depuneri și Consemnaţiuni. În caz de refuz, să fie însărcinat Comitetul de adminis-traţie să contracteze un împrumut de la orice societate de credit în condiţiile pieţei.

În conformitate cu mandatul încredinţat de Adu-narea generală, s-a adresat la cinci arhitecţi, dintre care trei s-au oferit singuri, dar, în final, s-au prezentat doar patru cu planul aferent.

Problema a fost dezbătută, din nou, în Adunarea generală din 29 ianuarie 1899, generalul Arion anun-ţând că lucrările celor patru arhitecţi vor fi expuse timp de 21 de zile în Sala Ateneului, pentru ca publi-cul să le poată vedea iar cei competenţi să-și poată da avizul prin presă. Juriul pentru stabilirea câștigătorului era format dintr-o comisie mixtă de ofiţeri și arhitecţi împreună cu membrii Comitetului de administraţie al Cercului Militar. În comisia mixtă au fost desemnaţi ur-mătorii: generalul Eraclie Arion , coloneii Ioan Culcer, Constantin Hârjeu, Vasile Zottu, Constantin Boerescu și Gh. Mareși, locotenent-colonelul Aronovici, maiorul M. Baranga, căpitanul I. Călinescu și arhitecţii Gogu Cerchez și Al. Săvulescu49.

S-a analizat și problema financiară, Comitetul in-formând că, potrivit calculelor, costul construcţiei pa-latului se va ridica la 2 milioane de lei, o sumă foarte mare pentru acele timpuri. Unii ofiţeri, cum ar fi ge-

58


neralul Carcaleţeanu și colonelul Constantin Coandă, au exprimat îndoieli asupra posibilităţilor de plată ale cercului, solicitând micșorarea dimensiunilor clădirii, astfel încât să nu depășească un milion de lei. Alţii însă, dintre care-l reţinem pe generalul Bengescu, aprecia că este nevoie de un local frumos, reprezentativ pen-tru Cercul Militar, indiferent de costul său50. Comitetul de administraţie a primit mandat să caute cea mai bună soluţie pentru începerea lucrărilor.

La concursul organizat s-au prezentat, totuși, în cele din urmă, cinci proiecte, care au fost expuse pentru vizionarea de către public, în sălile Ateneului Român, la începutul anului 1899. Proiectele au fost însemnate fiecare cu câte un motto: „mars” - a învin-ge fără pericol, înseamnă a triumfa fără glorie; „virilus unitus”; „lux” și „z”. Ofiţerii și publicul larg au avut astfel posibilitatea ca să studieze proiectele și, eventual, să facă unele observaţii. „Cercul Publicaţiunilor Militare” considera că proiectul cel mai potrivit era acela care avea drept moto cuvântul „lux”, care prevedea și un subsol pentru viitoarea clădire. Revista făcea, totoda-tă, și unele sugestii pentru viitorul palat. Una din ele cerea ca palatul să aibă parterul drept soclu, iar clă-direa să fie construită pieziș, pentru a se putea vedea mai bine. De asemenea, se propunea ca salonul regal să se deschidă către strada principală, respectiv către bulevardul Elisabeta, și nu către strada Sărindar51.

În cursul anului 1899, comisia a deliberat și a sta-bilit că proiectul cel mai bun aparţinea arhitectului Dimitrie Maimarolu (proiectul „lux”)52. Premiul întâi oferit de organizatori a fost de 30 000 de lei, ceilalţi concurenţi primind în total 6 000 de lei. Împreună cu arhitectul câștigător al concursului s-a întocmit devi-zul general de cheltuieli. Costul clădirii a fost estimat la 1 310 000 lei, fără ornamentaţie și accesoriile aferente, și la 2 600 000 lei cu ornamentaţii și toate instalaţiile trebuincioase.53

Odată terenul obţinut și proiectul aprobat, se părea că lucrările vor începe imediat. În cursul anu-lui 1899, comisia desemnată s-a întrunit de câteva ori pentru rezolvarea problemelor financiare, fără a putea ajunge la o soluţie pentru depășirea impasului. În luna decembrie 1899, comisia își exprima speranţa că va re-aliza fondurile necesare „pentru ca această podoabă a Capitalei să fie clădită în cursul anului următor, 1900”54.

Dar aceste speranţe nu s-au împlinit, în tot cursul anu-lui 1900 continuând discuţiile privind modalităţile de asigurare financiară a construcţiei palatului. Problema financiară era însă cea mai complicată, deoarece insti-tuţia se găsea într-o situaţie foarte dificilă. Ea nu avea bani suficienţi pentru a plăti ratele la împrumutul ne-cesar demarării lucrărilor și nu deţinea nici clădirea în care își avea sediul, pentru a obţine venit din exploa-tarea ei. De aceea, comisia a pus drept condiţie pen-tru viitorul constructor să aștepte ca plata integrală a lucrării să fie realizată după terminarea acesteia când, prin închirierea unor spaţii, s-ar fi obţinut veniturile necesare stingerii datoriilor.

La 6 aprilie 1900, comisia a decis organizarea lici-taţiei în vederea contractării lucrărilor, data fixată fiind 16 martie. Anunţul s-a publicat atât în „Monitorul Ofi-cial”, cât și în cotidienele vremii: „L’Independence Rou-maine”, „Epoca”, „Timpul”, „Voinţa Naţională”, „Adevărul”, „Dimineaţa” etc. La licitaţia organizată s-a prezentat un singur ofertant, arhitectul Socolescu. Acesta a cerut mai multe modificări ale condiţiilor generale de exe-cuţie a lucrărilor (plată și preţ). Comisia nu a fost de acord cu ele și a hotărât o nouă licitaţie, ţinută la 17 iu-nie 1900, unde s-a prezentat același ofertant, arhitec-tul Socolescu, care a cerut o sumă cu 4% peste devi-zul iniţial55. Nici de această dată comisia nu a acceptat condiţiile, așa că s-a luat decizia de a contacta și antre-prize de construcţii din străinătate. În acest scop, s-au făcut anunţuri prin misiunile diplomatice de la Paris,

59


Roma, Viena și Berlin. La a treia licitaţie, desfășurată la 20 octombrie 1900, nu s-a prezentat niciun concurent, iar comisia a decis să organizeze alta pe 21 februarie 190156. Ședinţa a avut loc la data fixată, dar, din nou, arhitectul Socolescu a fost singurul prezent57. Situaţia ce se crease era deosebită și, pentru luarea unei decizii optime, comisia, condusă de generalul Eraclie Arion, a convocat, în ziua de 23 martie 1901, Adunarea genera-lă a membrilor Cercului Militar din București. S-au ex-pus măsurile întreprinse până atunci și s-au prezentat condiţiile puse de constructor.

Antrepriza Socolescu era de acord să înceapă con-strucţia, valoarea fiind de 1 310 000 lei, dar aceasta re-prezenta numai o parte din întreaga clădire, respectiv lucrările de săpătură, zidărie, tencuială exterioară, ten-cuieli simple interioare, pardoseli simple, scările, sub-solul, parterul și antresolul. Aceste lucrări urmau să se efectueze în doi ani de la data încheierii contractului. Garanţia era de 10% din valoarea lucrărilor, respectiv de 131 000 lei, la care nu se plătea dobândă până la re-cepţia provizorie a lucrărilor. Plata urma să se facă prin situaţii lunare, cu bonuri ipotecare garantate cu valoa-rea terenului și a clădirii, purtând o dobândă de 8% pe an din ziua emiterii lor și până la achitare, plătibilă prin cupoane trimestriale. Partea superioară a clădirii urma să se finalizeze într-o perioadă ulterioară sub îndruma-rea a trei membri delegaţi ai comisiei instituite în ianu-arie 1899, supravegherea lucrărilor urmând să se facă de arhitectul Dimitrie Maimarolu, ajutat de o comisie de control, compusă din ofiţeri de geniu7. Majoritatea celor prezenţi nu a fost de acord cu aceste condiţii, astfel că s-a luat hotărârea de amânare a lucrării până când se vor ivi împrejurări mai favorabile. Cauza prin-cipală a acestei situaţii consta în criza financiară severă pe care o traversa în acel moment România. Era greu atât pentru firmele de construcţie cât și pentru coman-ditar să găsească soluţii reciproc acceptabile.

De construcţia clădirii erau interesaţi și unii în-treprinzători din străinătate, care au și trimis oferte la București58. Cu toate acestea, în anul 1900 s-a bătut practic pasul loc, totul limitându-se la discuţii, fără a se întrevedea o soluţie pentru problema financiară și un termen pentru începerea lucrărilor.

Adunarea generală din 29 ianuarie 1901 avea la punctul patru al ordinii sale de zi problema „Mijloace-lor prin care s-ar putea realiza fondurile trebuincioase pentru construcţia Palatului Cercului Militar”59. Ca și în alte rânduri, discuţiile au fost animate, soluţiile propu-se fiind de o mare diversitate. Din nou s-a evocat posi-bilitatea emiterii de acţiuni pentru toţi ofiţerii armatei, dar mai mulţi membri au arătat că ofiţerii din provin-cie vor avea foarte mari reţineri în a cumpăra aseme-nea acţiuni pentru o construcţie care nu se găsește în garnizoana lor. Nici loteria nu a fost admisă pentru că prezenta certe dezavantaje, rămânând în sarcina co-mitetului de administraţie să găsească o societate de credit pentru a acorda un împrumut în vederea finali-zării lucrărilor60.

Cum problema începerii lucrărilor rămânea în suspensie, Comitetul a convocat, la 23 martie 1901, o Adunare generală extraordinară pentru a lua o hotărâ-re definitivă în privinţa acestei îndelung discutate pro-bleme. Participarea ofiţerilor a fost numeroasă, 360 de persoane, dovadă a interesului generat în rândul lor.

Dezbaterile au fost dominate de un curent pesi-mist, alimentat de situaţia financiară grea a ţării, dar și de zădărnicia eforturilor de până atunci. Timp de aproape cinci ani, corpul ofiţeresc al garnizoanei s-a mobilizat exemplar în jurul ideii construirii palatului, iar succesele obţinute (terenul, concursul, alegerea proiectului) i-a făcut să spere că vor avea, în sfârșit, la capătul unui sfert de veac de existenţă, casa proprie, unde să se adune. De aceea, mai mulţi ofiţeri (genera-lul Alexandru Tell, colonelul Hiottu, colonelul Dumitru

60


Iliescu) au propus amânarea lucrărilor în așteptarea unor momente mai favorabile. O pledoarie înflăcărată pentru continuarea eforturilor în vederea construcţiei palatului a aparţinut maiorului Dimitrie Lambru, care nu împărtășea opiniile exprimate de unii colegi, ide-ea sa fiind că problema nu trebuia văzută numai din punct de vedere financiar, ci și moral. Maiorul Lam-bru aprecia că „se vor găsi toţi banii trebuincioși și de aceea ar fi prea mult pentru noi să renunţăm la ocazia de azi și să așteptăm cinci ani. Nu trebui să renunţăm acum după ce s-au gătit planurile, am făcut cheltuieli, iar peste cinci ani poate vom avea pretenţii și mai mari. […] Generaţiile viitoare ne vor binecuvânta de le vom lăsa un local. Cu toate sacrificiile, concluziona el, să ne facem casa noastră”61.

Generalul Arion, care conducea adunarea, a apre-ciat însă că problema care s-a pus nu era ceea de a de a renunţa la Palat, ci de a amâna construcţia lui până în toamnă. A începe lucrările în acel moment, în plină criză economică, reprezenta un exemplu negativ pen-tru populaţia ţării, care se confrunta cu destule greu-tăţi. Supusă la vot, propunerea a fost adoptată de cei prezenţi62.

Criza economică reprezenta în acel moment o re-alitate dramatică pentru România. Ea își avea originea atât în situaţia internaţională foarte complicată, războ-iul împotriva burilor (1899-1902) perturbând finanţele europene, cât și în greșelile conservatorilor, veniţi la putere în aprilie 1899. La aceste cauze s-a mai adău-gat recolta deosebit de slabă din anul 189963. Efectele crizei s-au propagat în toate sectoarele societăţii, afec-tând inclusiv armata, alocaţiile bugetare ale acesteia fiind reduse. Salariile ofiţerilor, respectiv ale subofiţeri-lor au scăzut și, drept consecinţă, s-au diminuat și co-tizaţiile încasate de cerc. Totuși, decizia amânării a fost destul de pripită, dar se spera că ea nu va fi de lungă durată.

Să mai consemnăm și faptul încetării din viaţă, duminică, 31 octombrie 1899, a generalului Anton Berindei, unul dintre susţinătorii construcţiei Palatului Cercului Militar64. Generalul Anton Berindei s-a născut la 6 ianuarie 1838, a urmat școala militară de la Metz (Franţa) și a ocupat diverse funcţii importante, între care și pe aceea de șef al geniului armatei și guverna-tor al Cetăţii București. Ca ministru de Război în două rânduri, generalul Berindei a întreprins demersuri in-sistente pentru obţinerea terenului pentru viitorul Pa-lat al Cercului Militar din București.

Cu toată această dureroasă pierdere, existau spe-ranţe că lucrările vor începe foarte curând. Nimeni nu bănuia atunci, la sfârșit de secol, complicata ţesătură a evenimentelor care vor întârzia construcţia palatului vreme de mai bine de două decenii.

NOTE:

1 Căpitan Dumitru Simionescu, op. cit., p. 48-49.2 A.M.R., fond C.C.A., dosar nr. 3, f. 57.3 Ibidem, f. 65.4 Ibidem.5 Ibidem.6 Pentru istoricul Ateneului a se vedea, alături de cartea

semnată de Virgil Cândea, Ion Zamfirescu, Vasile Moga și urmă-toarele lucrări: Bucureștii în imagini în vremea lui Carol I/ Pictures of Bucharest in the age of King Carol I, vol. 2, selecţia și prezentarea fotografiilor: Emanuel Bădescu; privire istorică: Ion Bulei; expoziţia din 1906: Nicolae St. Noica, ediţie îngrijită și cuvânt înainte: Stelian Ţurlea, Editura Fundaţiei Pro și Asociaţia Cultura, București, 2006, p. 22; Noica, Nicolae N., Lucrări publice din vremea lui Carol I,cuvânt înainte: Mugur Isărescu, guvernatorul Băncii Naţionale a Românie, ediţie îngrijită de Stelian Ţurlea, Editura Cadmos, București, 2008,

7 Ibidem, dosar nr. 2, f. 19.8 „Monitorul Oficial” nr. 58, p. 541. (Dezbaterile Senatului; șe-

dinţa din 19 martie 1897).9 Ibidem.10 Ioan Muraru, Gheorghe Iancu, Mona-Lisa Pucheanu, Cor-

neliu Liviu Popescu, Constituţiile Române, texte note, prezentare

61


comparativă, Regia Autonomă „Monitorul Oficial”, București, 1993, p. 50; Ion Mamina, Monarhia constituţională în România…, p. 383.

11 Preot prof. univ. dr. Mircea Păcurariu, Dicţionarul teologilor români, ediţia a II-a, revăzută și adăugită, București, 2002, p. 327.

12 „Monitorul Oficial” nr. 59, p. 575. (Dezbaterile Senatului; șe-dinţa din 20 martie 1897).

13 Ibidem.14 Dezbaterile Adunării Deputaţilor; ședinţa din 11 martie

1898, p. 773.15 Ibidem16 Ibidem. 17 C.M. Ciocazan, Amintiri din Războiul Întregirii neamului ale

unui ofiţer din Regimentul 5 roșiori, ediţie îngrijită de Ioan Anastasiu și Nicolae Marinescu, Editura Aius Printed, Craiova, 2007.

18 Comandor (r) Ilie Manole, colonel Grigore Buciu, istoric de artă Victor Simion, op. cit., p. 134.

19 Andrei Pippidi, București. Istorie și urbanism, Editura Do Mi-noR, Iași, 2005, p. 96-97.

20 Popescu Lumină, Bucureștii din trecut și de astăzi, București, 1935, p. 166.

21 Printre cei care s-au ocupat de istoria acestui așezământ monahal amintim pe N. Iorga, N. Stoicescu, Dan Berindei, Dimitrie Papassoglu, colonelul Popescu-Lumină, George D. Florescu, Aristi-de Ștefănescu, Gheorghe Crutzescu, Petre Dache, Cristian Moises-cu ș.a.

22 Cristian Moisescu, Un monument bucureștean dispărut – Bi-serica Mănăstirii Sărindar, în „Revista Muzeelor și Monumentelor Istorice”, 1976, p. 61.

23 Popescu-Lumină, op. cit., p. 5.24 Pentru istoria mânăstirii Sărindar a se vedea și George Po-

tra, Documente privitoare la Istoria orașului Bucureșzi (1634-1800), Editura Academiei Republicii Socialiste România, București, 1982, documentele nr. 1, 51, 60, 115, 148, 158, 207, 231, 245 și 323; Idem, Din Bucureștii de ieri, volumul I, Editura Știinţifică și Enciclopedică, București, 1990, p. 130-144. De asemenea, pentre averea așeză-mântului, fondul Mânăstirea Sărindar de la Arhivele Naţionale este de o mare bogăţie.

25 Ana Maria Orășanu, Vechi zidiri bucureștene: Sărindar, Bibli-oteca Bucureștilor, an I, nr. 3, p. 5; Dan Berindei, Sebastian Bonifa-ciu, București, Ghid turistic, București, 1978, p. 42.

26 Domenico Caselli, Cum au fost Bucureștii odinioară, Silex, București, 1994, p. 105-110.

27 Nicolae Iorga, Istoria românilor, vol. VI, p. 86, lt.-col. Dimitrie Papazoglu, Istoria fondării orașului București, precedată de studiul Memorii de militar de Nicolae Iorga, ediţie îngrijită de prof. univ. dr.

Adrian Năstase, Editura Asociaţiei Române pentru Educaţie Demo-cratică, București, 2000, p. 107-108.

28 Călători străini despre ţările române în secolul al XIX-lea, serie nouă, vol. IV (1841-1846), coordonatorul volumului: Daniela Bușă, Editura Academiei Române, București, 2007, p. 459.

29 Gheorghe Crutzescu, Podul Mogoșoaiei. Povestea unei străzi, Editura Meridiane, București, 1986, p. 166-167.

30 Nicolae Lascu, Bulevardele bucureștene până la Primul Răz-boi Mondial, Simetria, București, 2011, p. 23.

31 Ibidem, p. 119.32 Ibidem, p. 119-120.33 Ibidem, p. 120.34 George Potra, Din Bucureștii de ieri…, p. 137.35 Detalii în Nicolae Lascu, op. cit., p. 120-121. Proiectul a fost

încredinţat lui A. Lecomte de Nouy, acesta imaginând un scuar deschis spre cele trei străzi, în mijlocul căruia urma să se constru-iască o cupolă de biserică, așezată pe un tambur. În partea dreaptă era un chioșc, iar în fundal o clădire masivă. Istoricul Ionescu Gion a completat proiectul, propunând un grup statuar cu personaje din vremea lui Matei Basarab.

36 Henri Stahl, Bucureștii ce se duc, Fundaţia Culturală Gheor-ghe Marin Speteanu, București, 2006, p. 1.

37 Constantin Bacalbașa, Bucureștii de altă dată, vol I (1871-1877), ediţie îngrijită de Aristiţa și Tiberiu Avramescu, Editura Emi-nescu, București, 1987, p. 77.

38 Lt.-col. Dimitrie Papazoglu, op. cit., p. 108.39 Nicolae Lascu, op. cit. p. 156.40 Popescu-Lumină, op. cit., p. 678.41 Palatul Cercului Militar, „Cercul Publicaţiunilor Militare”,

16/1898, p. 81.42 A.M.R., fond C.C.A, dosar nr. 2, f. 23.43 „Cercul Publicaţiunilor Militare”, 12/1898, p. 192.44 A.M.R., fond C.C.A, dosar nr. 2, f. 23.45 Ibidem, f. 25.46 Ibidem.47 Ibidem, f. 26.48 Ibidem.49 Ibidem, f. 28.50 Ibidem, f. 29.51 „Cercul Publicaţiunilor Militare”, 7/1899, p. 88.52 D. Maimarolu, Memoriu asupra construcţiunii Palatului Cer-

cului Militar, Tipografia „Gutenberg”, București, 1913, p. 4.53 Dare de seamă… 1900, p. 10. 54 „Cercul Publicaţiunilor Militare”, 43/1899, p. 614.55 Dare de seamă... 1900, p. 10.

62


56 Ibidem, p. 11.57 „Cercul Publicaţiunilor Militare”, 10/1901, p. 73.58 Ibidem, p. 13-14, 1901, p. 93.59 A.M.R., fond C.C.A, dosar nr. 2, f. 32.60 Ibidem, f. 33.61 Ibidem f. 34.62 Ibidem, f. 35.

63 Titu Maiorescu, Istoria politică a României sub domnia lui Ca-rol I, ediţie, postfaţă și indice de Stelian Neagoe, Humanitas, Bucu-rești, 1994, p. 263-291; Istoria românilor, volumul VII, tom II, 1878-1916, coordonator: acad. Gheorghe Platon, Editura Enciclopedică, București, 2003, p. 191-199.

64 Ion Mamina, Ion Bulei, Guverne și guvernanţi (1866-1914), Si-lex. Casă de Editură, Presă și Impresariat S.R.L., București, 1994, p. 16.

63

Speranţe amânate la început de veac

Noul secol, al XX-lea, ce avea să devină cea mai dramatică perioadă din istoria omenirii, a început sub auspicii favorabile – așa cum se încheiase și cel pre-cedent – pentru societăţile europene, aflate sub zodia lipsită de griji, dar plină de speranţe, a ceea ce istoricii au numit „la belle époque”1. Nimic nu părea să întune-ce orizontul de așteptare al oamenilor și al societăţii existând, peste tot, convingerea că progresul omenirii este neîntrerupt, iar viitorul luminos.

O serie de invenţii tehnice (telefonul, automobi-lul, avionul ș.a.) se dovedeau promiţătoare pentru so-cietate, literatura și artele înfloreau, iar războaiele erau rare și, oricum, ele afectau în mică măsură continen-tul european (anglo-bur, ruso-japonez etc.). Societa-tea românească nu făcea excepţie. Ţara se găsea sub conducerea autoritară, dar înţeleaptă a regelui Carol I, viaţa politică, deși gălăgioasă la suprafaţă, se stabi-lizase în fond, se construia destul de mult, mai ales în unele orașe, iar progresul era evident. În mediul rural însă disparităţile sociale erau mari și contradicţiile pu-ternice. Deși la început de veac exista o criză financiară serioasă, societatea românească nu își vedea viitorul compromis. În 1901 s-au sărbătorit 1800 de ani de la venirea lui Traian pe aceste locuri, prilej de a evoca ne-cesitatea unităţii neamului. Același lucru a fost sublini-

at și în anul 1904, când s-au împlinit patru sute de ani de la moartea lui Ștefan cel Mare, ilustră personalitate a evului mediu românesc.

În 1906 au avut loc ceremonii fastuoase prilejuite de împlinirea a 40 de ani de domnie a regelui Carol I, iar Bucureștiul a fost centrul acestora. Cu acest prilej, capitala s-a îmbogăţit și cu un splendid parc, construit la poalele dealului Filaret, acolo unde, la 1848, mulţi-mea ieșise la revoluţie.

A venit însă anul 1907 ca o lovitură, parcă, din se-nin, care a zguduit puternic conștiinţa publică. Dinco-lo de dramatismul evenimentelor, Răscoala din 1907 a relevat necesitatea reformelor, mai ales a celei agrare2. S-a declanșat o amplă dezbatere la nivelul clasei poli-tice și, în cele din urmă, reformele (agrară și electorală) au fost votate în 1913, la putere fiind Partidul Liberal3. N-a mai fost timp ca ele să fie aplicate deoarece a venit pe neașteptate războiul, mai întâi cel balcanic (1913), la care armata a luat parte. Nu s-au purtat lupte, dar campania peste Dunăre a evidenţiat serioase caren-ţe în structura organizatorică, în dotarea tehnică și în echiparea efectivelor, în pregătirea corpului de cadre și a trupei. Sfârșitul acţiunii cu rezultat concret, capitu-larea Bulgariei și preluarea sudului Dobrogei (Cadrila-ter), a contribuit, pe lângă procopsirea cu un dușman, la instalarea unei stări de euforie fără suport, preludiu la marea catastrofă din toamna anului 19164.

C a p i t o l u l I V

PALATUL – DE LA PROIECT LA EDIFICIU

64


Toate aceste evenimente, foarte succint prezenta-te, s-au răsfrânt și asupra ambiţiosului proiect de con-struire a unui local monumental în centrul București-lor pentru Cercul Militar care, la început de veac, părea aproape de realizare.

Dar criza financiară coroborată cu lipsa de per-severenţă a unor lideri militari militari au determinat amânarea realizării proiectului. Adunarea generală din 30 ianuarie 1902, condusă de generalul Eraclie Arion, a decis ca problema demarării lucrărilor de construcţie a palatului să se dezbată în altă adunare generală5. Tot-odată, ofiţerii mai erau informaţi despre un alt impe-diment apărut între timp. Primăria Capitalei, conside-rând că terenul din Sărindar aparţinea Cercului Militar, persoană juridică privată, l-a impozitat6. Această iniţi-ativă a edililor capitalei reprezenta un obstacol supli-mentar în privinţa demarării lucrărilor de construcţie a viitorului Palat. Adunarea generală a apreciat, pe bună dreptate, că terenul a fost dat Ministerului de Război, care era autoritate publică, scutită de plata impozitu-lui pentru terenurile intravilane și nu Cercului Militar. În cele din urmă, chestiunea s-a aplanat, Primăria Ca-pitalei renunţând la impozitarea terenului. Problema găsirii unui antreprenor capabil să accepte condiţiile oferite de Cercul Militar a rămas valabilă. Urmare a acestei decizii, la 25 februarie 1902, Comitetul de ad-ministraţie a analizat ofertele depuse pentru închirie-rea terenului pe care urma să se construiască palatul. Alexandru Grily oferea 55 de lei pe lună, începând cu 16 martie, termenul fiind o jumătate de an, iar Vanghe-lie N. Busacu – 60 de lei pe lună, de la 15 martie la 15 octombrie, și 100 de lei pe lună în următorul interval, 15 octombrie-15 martie. Comitetul a admis cea de-a două ofertă, punând însă și o serie de condiţii: închiri-rierea întregului teren; îngrădirea celui nefolosit; plata în avans cu 15 zile a chiriei lunare; rezilierea contractu-

lui cu trei luni înainte, în cazul în care încep lucrările de construcţie a palatului7.

Repetatele amânări ale începerii lucrărilor, impo-sibilitatea găsirii unei soluţii care să materializeze o idee la care aderaseră atât conducerea armatei, cât și o bună parte a corpului ofiţeresc din Capitală, au gene-rat nemulţumiri și dezamăgire. G. Ursachy, în articolul „Palatul Cercului Militar”, publicat în „Cercul Publicaţiu-nilor Militare”, făcea un istoric al speranţelor pe care le nutriseră ofiţerii în ceea ce privește materializarea ide-ii. El aprecia că nici nepoţii generaţiei lui nu vor avea prilejul să admire somptuosul palat așa cum îl arătau schiţele8.

Problema părea amânată sine die, mai ales că la 7 septembrie 1903 a încetat din viaţă generalul Eraclie Arion, comandantul Corpului 2 armată (din anul 1891), calitate în care deţinuse, cum am mai precizat, și preșe-dinţia Comisiei de direcţie a Cercului Militar, depunând multă stăruinţă pentru ca palatul acestuia să devină re-alitate. Născut la 24 februarie 1838, Eraclie Arion a urcat în grad până la general de divizie (10 mai 1892) și a deţi-nut succesiv o serie de funcţii: șef al Serviciului artileriei armatei în Războiul pentru Independenţă, comandant al Școlii de aplicaţie de artilerie și geniu (1881-1883), șeful Inspectoratului de artilerie al armatei (1883-1891) etc. A dovedit peste tot destoinicie, iar Cercul Militar din București îi datorează ideea unui local propriu, dar nu a unei clădiri oarecare, ci a unui palat9.

În Adunarea generală a membrilor Cercului Mili-tar, din ianuarie 1904, condusă de principele moște-nitor Ferdinand, care dezbătea mersul administraţiei pe anul anterior, comisia desemnată pentru începe-rea construcţiei localului propunea „de a persista în această hotărâre (de amânare a lucrărilor, n.n.), care ni se pare foarte matură, și ceva mai mult încă ne permi-tem chiar a vă ruga să abandonaţi cu totul punerea în aplicare a acestei dorinţe”10 (s.n.). Erau evocate efortu-

65


rile depuse pentru găsirea unui constructor, licitaţiile repetate, tratativele și intervenţiile, dar „efectele crizei prin care am trecut, conchidea documentul, a înde-părtat orice amator de la o asemenea întreprindere”11.

Comisia își declara incapacitatea de a rezolva sarcina ce i s-a încredinţat și releva marile greutăţi ale proiec-tului. În primul rând, se angajau cheltuieli prea mari, peste posibilităţile cercului, și se recurgea la soluţii cu puţine șanse de reușită (închirierea unor săli ale viitoa-rei construcţii). De aceea, membrii comisiei avertizau asupra riscului „ca nu cumva, dorind idealul, să pier-dem și modestul spaţiu de astăzi”.

Ei veneau și cu o propunere pentru ca instituţia, Cercul Militar, să aibă totuși un local propriu, ceva mai puţin frumos, dar dispunând de tot confortul necesar. Era vorba de cumpărarea unei clădiri care să coste 500 000-700 000 lei. Cercul nu dispunea nici de această sumă, dar ea putea fi procurată mai ușor. Soluţia propusă era vinderea terenului de la Sărindar, care valora 350 000-400 000 lei. Suma necesară putea fi completată printr-un împrumut ce urma să fie achi-tat din cotizaţiile membrilor cercului și din capitalul deţinut12.

Merită remarcată intervenţia generalului Con-stantin I. Brătianu, care a relevat stăruinţele comitetu-lui pentru a începe lucrările de construcţie a palatului. Dar, a arătat distinsul general, ori s-ar construi un local nou, ori s-ar cumpăra un local construit, cheltuielile vor fi aceleași. De aceea, el propunea să se persiste în găsirea unui inginer sau a unui antreprenor care să construiască localul, asigurându-i, în schimb, o chirie pe 99 de ani13.

Comitetul de direcţie al Cercului Militar a fost mandatat de Adunarea generală să înceapă demersu-rile pentru vinderea terenului. S-a redactat un proces-verbal ce a fost înaintat Corpului 2 armată, forul tute-lar, care, la rândul lui, l-a supus avizului Ministerului de

Război. Departamentul de resort, în urma consultării cu structurile sale specializate, a fost de acord cu ide-ea și a obţinut acordul Parlamentului pentru vânzarea terenului de la Sărindar „prin licitaţie publică sau prin bună învoială”14.

De asemenea, s-a obţinut avizul nr. 518 al Consi-liului de avocaţi ai statului relativ la vânzarea planuri-lor lucrate de arhitectul Dimitrie Maimarolu15.

Vinderea terenului obţinut cu atâta greutate în-semna năruirea speranţelor multor ofiţeri de a avea un local reprezentativ atât pentru armată, cât și pen-tru Capitală, aflată atunci, așa cum am precizat, într-o explozie edilitară. Proiectul părea compromis, dar evo-luţia evenimentelor a determinat renașterea speranţei pentru procurarea unui local propriu.

În cursul anului 1905, Comitetul de direcţie a dez-bătut în mai multe ședinţe problema vinderii terenului de la Sărindar, iar cu suma obţinută să se cumpere fie localul în care își desfășura activitatea, fie un alt local care să aibă mai multe facilităţi. În acest sen el avea mai multe oferte. Un anume Vernescu propusese ca să vândă Cercului Militar imobilul pe care îl deţinea pentru suma de un milion de lei. Din această sumă el era dispus să scadă 350 000 de lei, preţul oferit pentru terenul de la Sărindar, pe care dorea să-l cumpere. La rândul ei, Societatea Agricolă oferea pentru aceleași teren 300 000 de lei. În același timp, Academia Româ-nă solicita pentru localul în care funcţiona Cercul Mili-tar o sumă cuprinsă între 700 000-750 000 lei16.

Analizând aceste oferte, Comitetul a ajuns la con-cluzia că pentru a cumpăra fie imobilul deţinut de Ver-nescu, fie clădirea în care funcţiona cercul, era nevo-ie de circa un milion de lei. S-a ajuns la această sumă prin includerea tuturor cheltuielilor legate de mutare, instalare și îmbunătăţirile ce trebuiau făcute. Pe bună dreptate s-a pus întrebarea în cadrul reuniunilor dacă această sumă nu ar putea acoperi construirea localului

66


mult visat al cercului pe terenul pe care îl deţinea deja. Cu toate acestea, cercul consimţea să vândă terenul cu suma de 450 000 de lei, sumă care includea și pla-nurile arhitectului Maimarolu, pentru care se plătiseră deja 30 000 lei. Însă terenul fusese dat nu cercului, ci Ministerului de Război pentru construcţia palatului. În consecinţă, comitetul propunea ca departamentul de resort să facă diligenţe pentru ca Parlamentul să dea o lege care să permită vinderea terenului. Cu alte cu-vinte, Cercul Militar, după ce depusese mari stăruinţe în urmă cu mai puţin de un deceniu pentru a obţine un loc corespunzător, făcea acum demersuri pentru a-l putea vinde17.

Până se găsea un cumpărător, comitetul a decis închirierea terenului pe o perioadă de trei ani, suma cerută fiind de 1 200 de lei pe an, plătibili la începu-tul fiecărui an18. Nu s-a renunţat, deci, la ideea vinderii terenului, astfel că, în ședinţa din 10 ianuarie 1906, co-mitetul a luat din nou în discuţie modalităţile prin care s-ar putea realiza acest lucru. În atare scop, a fost în-sărcinat colonelul adjutant George Georgescu să sem-neze în numele cercului o procură pentru căpitanul P. Șeinescu, acesta angajându-se să vândă terenul. Preţul cerut urcase acum la 425 000 lei, plătibili în două tranșe; un acont de 100 000 lei în răstimp de o lună, respectiv până la 1 februarie 1906, iar restul de 325 000 lei până la 1 aprilie 190619. În schimb, căpitanul Șeinescu a ob-ţinut un bon de comision, el oprind pentru sine toată suma ce era peste preţul de vânzare solicitat de cerc20. Din motive pe care nu le cunoaștem, această tranzacţie cu iz de afacere nu s-a finalizat.

În consecinţă, a fost convocată Adunarea generală a Cercului Militar, care s-a desfășurat la 17 mai 1906. Pe ordinea de zi a figurat analiza ofertei făcută de Societa-tea Centrală Agricolă pentru cumpărarea terenului de la Sărindar. Preţul oferit era de 350 000 lei, în care era inclus și costul planurilor arhitectului Dimitrie Maima-

rolu. Ca atare, noua ofertă nu diferea prea mult de cea anterioară, care se ridica la 300 000 lei, fără planurile viitoarei clădiri. Opinia generală a fost aceea a păstrării terenului. Primul care a luat cuvântul a fost generalul Constantin Coandă, care a spus că oferta este prea mică, locul trebuind să fie păstrat. „Darul Corpurilor Legiutoare, sublinia Coandă, a fost ca cercul să aibă un loc frumos și mai bine să se temporizeze cu vinderea căci locul va avea un viitor frumos”21. El a fost susţinut și de generalul Constantin I. Brătianu, care a apreciat că Parlamentul a dat terenul nu pentru a-l vinde și să se capitalizeze banii, ci să se ridice pe el clădirea cercu-lui22 . De aceeași opinie a fost și generalul Ioan Culcer, care a mai ridicat și ideea unui eventual proces al lui Dimitrie Maimarolu, în cazul în care locul s-ar vinde. După opinia lui Culcer, arhitectul ar câștiga sigur în in-stanţă.

Adunarea a votat în unanimitate respingerea ofer-tei Societăţii Centrale Agricole și păstrarea terenului pentru construcţia palatului Cercului Militar. În acest sens s-a redactat și un raport către Corpul 2 armată, prin care se solicita sprijin pentru construcţia imobi-lului. Răspunsul departamentului de resort a fost unul relativ surprinzător. El ţinea să reamintească faptul că terenul a fost cedat Ministerului de Război și nu Cer-cului Militar. Prin urmare, hotărârea Adunării generale din mai 1906 a avut mai mult un rol consultativ pentru că decizia aparţinea Ministerului. În consecinţă, se dis-punea Cercului Militar să continue tratativele pentru vânzarea terenului, iar pe de altă parte să se numească de către Corpul 2 armată o comisie de ofiţeri specialiști din garnizoană care, împreună cu membrii comitetu-lui, să studieze planul construcţiei și să se înlăture tot ce ar fi de prisos23. Până atunci, în ședinţa din 2 decem-brie 1906, comitetul a hotărât semnarea contractului de închiriere a terenului pentru suma de 1 000 de lei pe an.

67


După cum afirma D. Maimarolu în Memoriul său, ministrul de război, generalul George Manu, sprijinit de generalul Ioan Culcer, secretarul general al depar-tamentului de resort, ar fi promis sprijin pentru în-ceperea lucrărilor de construcţie a palatului Cercului Militar24. Dar, în februarie-martie 1907, s-au desfășurat marile răscoale ţărănești care au zguduit din temelii societatea românească. Guvernul conservator, inca-pabil să stăpânească situaţia, a fost înlocuit cu unul liberal condus de Dimitrie A. Sturdza. În aceste condi-ţii dramatice pentru ţară, construcţia palatului a fost amânată din nou. Începutul de veac se dovedea puţin prielnic Cercului Militar din București.

Lucrările de construcţie a palatului

sub semnul disputelor

Marile răscoale ţărănești din anul 1907 au avut drept consecinţă amânarea începerii lucrărilor de con-strucţie a palatului, ce-i drept, dar problema a conti-nuat să rămână pe agenda de lucru a Cercului Militar și a Ministerului de Război. Cel mai mare impediment era găsirea mijloacelor financiare, formulele de până atunci nefiind viabile.

Întrucât nici o antrepriză de construcţie româneas-că nu a fost interesată sau nu a avut mijloace pentru o asemenea construcţie, Cercul Militar s-a adresat străi-nătăţii. În urma apelului, în vara anului 1909, Comite-tul de administraţie a intrat în tratative cu societatea „Davis-Bennet & Co” din Londra, reprezentată de G.W Bennet și Hoult Horton. Cercul Militar, persoană mora-lă, ipoteca terenul și imobilul în schimbul construcţiei. Plata anuităţilor urma să se facă din venitul Palatului, în două rate anuale, respectiv la Sf. Gheorghe (23 apri-lie) și la Sf. Dumitru (26 octombrie). Venitul rezultat din închirierea spaţiilor estimat de comitet se ridica la

25 000 lei, la care se adăuga o sumă între 30 000-40 000 de lei, rezultată din închirierea hotelului25.

Reprezentanţii societăţii au cerut un termen de gândire până la 20 octombrie pentru a studia întreaga lucrare și a da un răspuns. În acest interval, Cercul Mili-tar a fost rugat să nu ia nici un angajament faţă de altă firmă și să trateze cu Primăria Bucureștiului problema autorizaţiei de construcţie, pentru ca în momentul de-clanșării lucrărilor să nu existe nici un obstacol.

Răspunsul firmei londoneze a fost negativ, astfel că trebuiau luate de la capăt alte demersuri pentru construcţia Palatului. Adunarea generală, desfășurată la 13 martie 1910, sub președinţia principelui moște-nitor Ferdinand, a luat în discuţie problema și a însăr-cinat comitetul, condus de colonelul Teodor Râmni-ceanu, să caute, în continuare, cele mai bune soluţii. În același timp, s-a format o comisie pentru revederea planurilor imobilului, aceasta fiind compusă din gene-ralul Vasile Zottu, colonelul Scarlat Panaitescu și admi-nistrator clasa I. Fătulescu26, acesta din urma venind cu propunerea ca pentru obţinerea banilor necesari, Cer-cul Militar să se adreseze Casei Dotaţiei Oastei. Ideea a fost acceptată, astfel că, la 3 aprilie 1910, comitetul a adresat o cerere de împrumut respectivei instituţii. În același timp, comisia, prezidată de generalul Zottu, a emis părerea că, înainte de toate, se impunea intrarea în posesie a planurilor clădirii pentru a fi studiate și a se stabili, pe această bază, costul exact al clădirii27.

Cum răspunsul Casei Dotaţii Oastei întârzia, co-mitetul l-a invitat la reuniunea sa din 7 iulie 1910 pe Vintilă Brătianu, fratele liderului Partidului Naţional Liberal, Ion I.C. Brătianu, pentru a-i cere sfatul. Vintilă Brătianu era un cunoscut specialist în probleme finan-ciare, fusese primar al Bucureștilor, iar în acel moment era membru în Consiliul comunal al Capitalei. El a dat curs invitaţiei, dar nu a putut oferi o soluţie întrucât nu cunoștea foarte bine întreaga problematică28.

68


Între timp, a apărut o ofertă din partea din partea societăţii pariziene „L’Industrielle Foncière” al cărei re-prezentant, Dufour, a participat la ședinţa Comitetului de administraţie din 12 octombrie 1910. Această soci-etate se angaja să construiască palatul după planuri-le, devizele și caietele de sarcini puse la dispoziţie de către Comitetul de administraţie și asigura suma ne-cesară, ce urma să fie plătită într-un interval de 40 de ani, cu o anuitate de 6,43791%, dintre care 5,75% era dobânda. Drept garanţie, se ipoteca terenul și clădirea aferentă. Cercul avea dreptul să supravegheze mersul construcţiei cu un personal propriu. De asemenea, co-mitetul se obliga să intervină la Ministerul de Război pentru a garanta, sub o formă sau alta, plata regulată a anuităţilor29.

Reprezentantul societăţii franceze cerea pentru serviciile sale un comision de 2% din preţul total. Co-mitetul a găsit legitimă această solicitare și a stabilit ca suma să fie plătită astfel: 1/3 la semnarea contractului; 1/3 la terminarea primului etaj și restul de 1/3 la pre-darea imobilului.

Cum oferta societăţii „L’Industrielle Foncière” era cea mai bună de până atunci, s-a decis să se continue tratativele pentru lămurirea tuturor aspectelor juridice, financiare și organizatorice ale afacerii. De asemenea, s-a hotărât contactarea arhitectului Maimarolu în ve-derea modificării vechilor planuri, pentru ca ele să poa-tă fi puse la dispoziţia societăţii franceze. În acest scop, la 20 octombrie 1910, a avut loc întâlnirea dintre Mai-marolu și Comitetul de administraţie al Cercului Militar. Se pare că discuţiile nu au fost foarte fructuoase din moment ce s-a hotărât să fie contactaţi și alţi arhitecţi pentru definitivarea noilor planuri. În acest scop, comi-tetul a luat legătură cu Petre Antonescu, Ioan Mincu, Ion D. Berindei și Ștefan Burcuș, personalităţi binecu-noscute ale arhitecturii românești, toţi fiind școliţi în Franţa, cu realizări remarcabile în București și în ţară.

La sfârșitul anului 1910, societatea „L’Industrielle Foncière” a declinat oferta, astfel că a trebuit să fie că-utate alte surse de finanţare, autorităţile militare fiind hotărâte să treacă, în sfârșit, la construcţia palatului, amânată, din diferite motive, mai bine de un dece-niu. În deblocarea situaţiei, un rol important l-a avut Nicolae Filipescu (1862-1916) ministrul de Război (29 decembrie 1910-27 martie 1912) în guvernul conser-vator condus de Petre P. Carp.

Nicolae Filipescu, om politic, publicist, deputat, cu o tumultoasă activitate, și-a legat numele de două in-stituţii militare cu mare impact în viaţa oștirii: Colegiul Militar de la Mănăstirea Dealu și Cercul Militar al ofi-ţerilor din garnizoana București. În prima s-a pregătit, vreme de câteva decenii, până la instaurarea regimu-lui comunist, o parte din elita societăţii românești. În ceea ce-o privește pe a doua, impulsul dat de Nicolae Filipescu a avut o mare importanţă deoarece a deblo-cat o situaţie care trena de ani de zile. Noul ministru de Război i-a primit, la 1 ianuarie 1911, cu ocazia Anului Nou, pe ofiţerii garnizoanei, prilej de care s-a profitat pentru a fi ridicată și problema mult prea tergiversată a construcţiei palatului Cercului Militar.

Nicolae Filipescu a dispus, la începutul aceluiași an, ca Ministerul de Război să ofere Cercului Militar o donaţie de 200 000 lei pentru începerea lucrărilor de construcţie. De asemenea, el s-a implicat efectiv în materializarea proiectului, acordând și alte facilităţi. Recunoscând meritele lui Nicolae Filipescu, Comite-tul de direcţie al Cercului Militar, în Darea de seamă pe anul 1911, îi arăta „întreaga noastră recunoștinţă pentru putinţa reală ce ne dă de a vedea desăvârșit visul nostru mult mai curând”30. Graţie acestui sprijin s-a putut trece, după foarte mulţi ani de așteptare, la începerea construcţiei clădirii.

În data de 10 ianuarie 1911, Comitetul de admi-nistraţie s-a întrunit sub președinţia generalului Panait

69


Varthiadi, comandantul Corpului 2 armată, președin-tele de ordine al Cercului Militar, de astă dată discu-tându-se, în sfârșit, problema începerii lucrărilor de construcţie a palatului. Comitetul a hotărât ca elabo-rarea planurilor și conducerea lucrărilor să se facă de către arhitectul Maimarolu, iar planurile cele vechi să fie modificate de către o comisie din care să facă par-te, alături de Maimarolu, ofiţeri specialiști. Maimarolu se angaja să modifice planurile în mod gratuit, dar primea, în schimb, suma cerută prin oferta sa din 5 ia-nuarie 1911, respectiv 4,5% din devizul întregii lucrări. Din aceasta se scădeau cei 30 000 de lei, cât au costat planurile iniţiale. Arhitectul Maimarolu și-a luat anga-jamentul să finalizeze noile planuri în 15-20 de zile, în așa fel încât la începutul lunii aprilie să fie pusă piatra fundamentală a lucrării31.

Potrivit celor stabilite în Comitetul de administra-ţie, clădirea trebuia să aibă un subsol, unde urmau să fie instalate uzina electrică, sălile pentru diferite spor-turi (scrimă, gimnastică, popice, tir), hala de bere, sala de cinematograf, bucătăriile etc. La parter urmau a fi instalate magazine de jur împrejur, restaurantul, iar la etajul întâi saloanele cercului (un mare salon de re-cepţie, flancat de două saloane destinate familiei re-gale și doamnelor32) sala de biliard, biblioteca și sala de lectură, sală pentru jocuri. La mezanin se avea în vedere construirea unui mare amfiteatru circular (un mic Atheneu) pentru conferinţe, adunări etc., precum și trei săli pentru jocuri de război și camera comisarului cercului. Etajele trei și patru erau destinate hotelului, iar în mansardă urmau să fie amenajate camere pen-tru servitori, un apartament pentru comisarul cercului, debarale și magazii33.

Hotărârea finală a fost luată de Adunarea generală extraordinară din 17 ianuarie 1911, convocată de ge-neralul P. Varthiadi. Cum acesta nu a putut participa, fiind bolnav, Adunarea a fost condusă de generalul

Mihai Boteanu, cel mai vechi general prezent la reu-niune. Singura problemă dezbătută a fost cea a con-struirii palatului Cercului Militar. Comitetul a prezentat acelor prezenţi hotărârile sale, precum și dorinţa expri-mată de regele Carol I ca lucrările să înceapă cât mai curând. De altfel, generalul Varthiadi avea în intenţie ca piatra fundamentală să fie pusă în ziua de 7 apri-lie 1911, în preajma zilei de naștere a suveranului (10 aprilie 1839).

Comitetul a prezentat, de asemenea, și rentabili-tatea viitoarei clădiri care, după calculele din acel mo-ment, se ridica la 150.000 lei anual, rentabilitate ce era dată de închirierea subsolului, a restaurantului, halei de bere, magazinelor, hotelului etc.34.

La discuţii s-a arătat importanţa cu totul deosebită a adunării, care era chemată să voteze începerea lucră-rilor de construcţie, dar n-au lipsit disputele și opiniile contrare. De pildă, generalul Alexandru Socec sublinia că prin eliminarea ornamentaţiei, practic, viitorul palat nu era finalizat și nu înţelegea raţiunea pentru care o lucrare urma să înceapă și să nu poată fi terminată35.

Pe aceeași linie, colonelul Scarlat Panaitescu a apreciat că planurile întocmite de arhitectul Maima-rolu nu corespundeau necesităţilor Cercului Militare. În consecinţă, el propunea încredinţarea lucrării unui arhitect priceput, ceea ce ar fi avut drept consecinţă o nouă amânare a începerii lucrărilor36. Căpitanul Eracle Nicoleanu a criticat procedura înscrisă în Statutele din 1896, potrivit cărora comandantul Corpului 2 armată numește Comitetul de administraţie. Pe cale de con-secinţă, el aprecia că hotărârile comitetului nu aveau legitimitate, Cercul Militar fiind o asociaţie benevolă a ofiţerilor37.

Cu toate acestea, Adunarea generală a aprobat, cu majoritate de voturi, următoarele hotărâri: înche-ierea contractului cu arhitectul Maimarolu; începerea lucrărilor de construcţie; contactarea unui împrumut

70


în condiţii cât mai avantajoase; angajarea unui avocat, care să apere interesele cercului pe toată durata de execuţie a lucrărilor; constituirea unor comisii formate din ofiţeri specialiști din garnizoană, împreună cu per-sonalul auxiliar38.

Hotărârile Adunării generale din 17 ianuarie 1911 au dat undă verde începerii lucrărilor de construcţie a palatului, deblocând o situaţie care dura mai bine de un deceniu. Pentru aceasta a fost nevoie să fie rezolva-te mai multe probleme, dintre care două deosebit de importante: asigurarea finanţării, respectiv definitiva-rea planurilor de construcţie. În mod paradoxal, prima a fost rezolvată relativ ușor, în schimb, a doua a gene-rat o dispută aprinsă și îndelungă între unii generali și ofiţeri cu responsabilităţi în conducerea Cercului Mili-tar și a armatei, pe de o parte, și arhitectul Maimarolu.

La 4 februarie 1911, Casa Dotaţiei Oastei a luat în discuţie cererea mai veche a Cercului Militar de acor-dare a unui credit de două milioane de lei pe care l-a aprobat. În plus, Casa Dotaţiei Oastei a mai decis ca din excedentul său bugetar pe anul 1910/1911 să con-tribuie la construcţia noului palat cu suma de 100 000 lei. Pentru aceasta avea însă nevoie de aprobarea Par-lamentului. Ministerul a elaborat un proiect de lege pe care l-a înaintat celor două camere. Adunarea De-putaţilor l-a discutat în ședinţa sa din 6 martie 1912, aprobând, cu votul unanim al celor 61 de deputaţi, atât acordarea creditului, cât și ajutorul bănesc în va-loare de 100 000 de lei. Împrumutul era contractat pe o perioadă de 40 de ani, cu o dobândă de 4% pe an, acesta fiind garantat „printr-o inscripţiune ipotecară de primul rang asupra întregului teren din Sărindar, proprietatea Cercului Militar, și asupra tuturor clădiri-lor ce se vor ridica pe acest teren”39.

Din creditul de două milioane de lei au fost efec-tiv deblocate 1,7 milioane, restul de 300 000 lei fiind garanţia păstrată de Casa Dotaţiei Oastei. La data îm-

prumutului, renta fiind scăzută – altminteri, cercul ris-ca să piardă la vânzarea efectelor –, s-a pus garanţie la Manutanţa Armatei suma de 1 319 500 lei rentă valoa-re nominală, de unde s-a luat, cu împrumut, treptat, suma de 3 282 000 lei40. Prin aceste aranjamente fi-nanciare, cercul avea disponibil circa 2,25 milioane de lei, în această sumă intrând și averea proprie, cifrată la circa 250 000 lei, fără a ţine seama de cei 37 000 lei din „Afacerea Filostrat”, bani pentru care Cercul Militar se afla în proces cu Casa de Depuneri și Consemnaţi-uni”41.

A doua problemă a fost mai complicată și dispute-le pe care le-a generat au amânat și întârziat lucrările de construcţie. În scopul desfășurării lor s-au format două comisii, una de direcţie și una de execuţie. Din prima au făcut parte generalii Vasile Zottu, Mihai Bo-teanu, George P. Georgescu și Gh. Iannescu, președin-te fiind desemnat generalul Mihail Boteanu iar secre-tar căpitanul C. Durma. Comisia și-a modificat, ulterior, componenţa, fiind admiși generalul I. Deșliu și colone-lul Eremia Grigorescu, în locul generalilor Georgescu și Iannescu. Din comisia de execuţie au făcut parte, iniţial, colonelul Traian Robescu, locotenent-colonelul Dimitrie Ștefănescu, maiorii Ioan Macri și Victor Zottu.

Să observăm că prin constituirea celor două comi-sii, Comitetul de administraţie al Cercului Militar a de-venit un organ auxiliar care ducea la îndeplinire hotă-rârile acestora și, întrucât era persoană juridică, putea încheia contracte cu terţi și asigura plăţile. La 3 martie 1911, cele două comisii au ţinut o ședinţă în care au examinat planurile prezentate cercului de către arhi-tecţii contactaţi anterior, la diferite date. Este vorba de I.D. Berindei, Paul Gottereau, Ernest Doneaud, I. Eisner, Rudolf Quich și Maimarolu. Generalul Zottu, care cu-noștea în amănunţime planurile lui Maimarolu, a pro-pus și comisiile au acceptat să studieze mai în amănunt planurile lucrate de acesta la sfârșitul secolului prece-

71


dent. Totodată, s-a cerut ca arhitecţii Petre Antonescu și Victor Ștefănescu să prezinte planurile lor42.

Peste două zile, comisiile au ţinut o nouă ședinţa în care s-au studiat planurile lui Maimarolu, genera-lul Zottu, propunând mai multe modificări. În același timp, s-a cerut aprobarea Primăriei Capitalei pentru în-cepere sondajelor, care s-au și executat în săptămânile următoare43. În ședinţa din 8 martie 1911, Petre Anto-nescu și-a prezentat planul și schiţele sale, dar comisii-le nu au luat o decizie, problema rămânând în discuţie. În același timp, acestea au ajuns la concluzia că inten-ţia ca piatra fundamentală a palatului să fie pusă de ziua de naștere a lui Carol I nu mai era de actualitate, având în vedere întârzierile survenite44.

La 10 martie 1911, arhitectul Ștefănescu și-a pre-zentat și el planurile, dar ca și în cazul lui Petre Anto-nescu, nu a fost luată o decizie finală, acestea urmând a fi studiate în cadrul comisiei. Abia la 23 martie 1911 comisiile întrunite s-au oprit la planurile lui Maimaro-lu, cu modificările făcute de Victor Ștefănescu. Comisii-le au primit alte două planuri, respectiv ale arhitecţilor August Schmiedigen, cunoscut mai mult ca antrepre-nor, și Alexandru Clavel, care au rămas să fie studiate45. Costul devizului propus de arhitectul Ștefănescu, ci-frat la 2,5 milioane lei, era considerat prea ridicat, mo-tiv pentru care Comisia de direcţie a cerut mai multe modificări.

În cele din urmă, Comisia de direcţie a admis ca viitorul palat să se construiască după vechile planuri, generalul Vasile Zottu primind depline puteri pentru a le modifica. În consecinţă, generalul Zottu, genist de profesie, împreună cu o serie de colaboratori – ofiţeri din arma geniului – a adus unele modificări proiectului iniţial. Între Zottu și Maimarolu s-a desfășurat un lung conflict, determinat pe de o parte de dorinţa genera-lului de a se erija în proiectantul principal al palatului iar, pe de altă parte, de modul de lucru al arhitectului

Maimarolu. După cum relatează Toma T. Socolescu, acesta ducea o viaţă boemă, stând mult timp prin clu-buri și cafenele, pentru executarea lucrărilor apelând la intermediari46. Se confruntau, prin urmare, două concepţii de viaţă opuse, cea a militarilor, care doreau punctualitate și precizie, și cea a boemei bucureștene, în care lucrurile evoluau sub semnul improvizaţiei.

În anii 1911-1914, disputele dintre cele două tabe-re au fost cvasipermanente, întârziind, într-o oarecare măsură, mersul lucrărilor, acestea vizând o multitudi-ne de aspecte: faţada clădirii, distribuţia spaţiilor, ac-cesul în clădire, ritmul și metodologia construcţiei etc. În acest conflict, Vasile Zottu, prevalându-se de funcţia sa oficială de comandant al Corpului 2 armată, a reușit să atragă de partea sa Comitetul de direcţie al cercului, dar și comisia desemnată pentru supravegherea mer-sului construcţiei, aceasta fiind nemulţumită de stilul de lucru și repetatele amânări ale arhitectului.

La 17 octombrie 1911, Comisia de direcţie a ho-tărât ca lucrările să înceapă în primăvara anului 1912, după planurile existente, cu modificările pe care le va aduce generalul Zottu. Tot cu acest prilej, s-a decis ca la al treilea etaj să funcţioneze hotelul pentru ofiţeri47. La 22 noiembrie 1911, Comitetul de direcţie aproba proiectul elaborat de Vasile Zottu care era, de fapt, do-cumentul din 1898, selectat de comisie, căruia i s-au adus unele modificări.

Unul dintre motivele disputei a fost intrarea prin-cipală a viitorului palat. Arhitectul Dimitrie Maimarolu propunea ca aceasta să fie situată în strada Sărindar (azi Constantin Mille), proiectând în acest sens o arca-dă monumentală și acoperită. Această soluţie a fost acceptată de Comisia de direcţie, prin procesul verbal din 29 decembrie 1911, și aprobată de Nicolae Filipes-cu, ministrul de Război.

Pe această bază, Dimitrie Maimarolu a elaborat, la Paris, cu sprijinul unor colaboratori, proiectul definitiv

72


Schiţe extrase din „Proiectul alcătuit de generalul V. Zottu şi aprobat de comisiune în şedinţa de la 22 noiembrie 1911”

73


74


al clădirii pe care l-a supus, la 27 aprilie 1912, aprobării celor două comisii. În această perioadă, generalul Vasi-le Zottu nu a fost în ţară, el urmând un tratament me-dical în străinătate. Reîntors în București, nu a fost de acord, în ședinţa din 30 aprilie 1912, cu soluţiile propu-se, apreciind că intrarea nu era suficient de largă și, în plus, imposibil de utilizat. Generalul Vasile Zottu opta pentru ca accesul să fie realizat din bulevardul Regina Elisabeta.

Pentru tranșarea disputei s-a făcut propunerea de verificare a viitoarei intrări prin organizarea unei de-monstraţii pe câmpul de la Cotroceni. Ea a arătat că atât trăsurile, cât și automobilele puteau fi folosite în arcada proiectată de arhitectul Dimitrie Maimarolu. Deși rezultatul a fost favorabil, generalul Vasile Zottu a venit cu argumentul că automobilul principelui moș-tenitor Ferdinand nu ar fi încăput în intrarea carosabi-lă. Pentru lămurirea situaţiei s-a repetat demonstraţia, fiind adus automobilul princiar, care a putut să efectu-eze toate manevrele.

Confruntarea dintre Dimitrie Maimarolu și Vasile Zottu a continuat însă. După depunerea proiectului definitiv, la 18 iunie 1912, comisia de direcţie a decis să îl desărcineze pe arhitect de lucrare, pe motivul că documentul nu a fost predat la timp și nu s-a ţinut cont de observaţiile membrilor comisiei48. În aceste condiţii, profund nemulţumit, cu perspectiva rezilierii contractului, Dimitrie Maimarolu a înaintat, la 27 iunie 1912, un memoriu noului ministru de Război, genera-lul Ion Argetoianu. Arhitectul aducea la cunoștinţă is-toria „disputei” sale cu generalul Vasile Zottu, amenin-ţând Cercul Militar cu deschiderea unui proces, ceea ce atrăgea după sine daune foarte mari, contractul fiind deja încheiat.

Intervenţia ministrului de Război, generalul Ion Argetoianu, a mai calmat lucrurile. În ziua de 9 iulie 1912, la Cercul Militar, în prezenţa generalilor Boteanu

și Zottu, s-a întocmit un proces-verbal în care se insera obligaţia arhitectului de a face planurile de execuţie după proiectele definitive admise de Comisia de di-recţie. De asemenea, în termen de șase zile, arhitectul urma să finalizeze planurile pivniţelor cu aerisirea în mod natural, iar în 15 zile, planul fundaţiilor cu toate calculele respective. Cât privește planurile de execu-ţie, acestea trebuiau predate treptat, în raport cu ne-cesităţile. Arhitectul și-a respectat termenele, predând la 14, 21 și 23 iulie toate planurile cerute49.

Trebuie spus că, pentru elaborarea planurilor clă-dirii Cercului Militar, arhitectul Maimarolu a avut o echipă numeroasă de colaboratori, la faţadă a lucrând cu arhitecţii Monkton și Bertrand, iar după plecarea ultimului, care a avut o mare influenţă asupra lui Mai-marolu, acesta a adus din Franţa alţi doi specialiști, pe arhitecţii Chapon și Tranoy. Izbucnind războiul, și aceștia au trebuit să plece, chiar în anul 1914. Au mai lucrat la proiect arhitecţii Poper, Heideke, Paul I. Cristi-nel, Rosinthal, Florea Stănculescu, Cayon și D. Zumino. Interioarele au fost proiectate de Ernest Doneaud. Dar, în momentul în care planurile trebuiau finalizate, Mai-marolu și Doneaud se găseau la Paris, astfel că ele au fost desenate de Al. Tomescu, inspirat din cărţile lăsa-te de ultimul. La revenirea în ţară, Doneaud a corectat planurile desenate de Tomescu.50

Pentru începerea lucrărilor mai erau necesare însă și rezolvarea aspectelor de ordin juridic și financiar. În primul rând se impunea transferul de proprietate de la Ministerul de Război, cel care primise terenul, la Cercul Militar, beneficiarul lui. Acest lucru s-a realizat prin Legea din 25 ianuarie 1912, publicată în „Moni-torul Oficial” nr. 238/1912. Ulterior, comuna București, prin Decizia Consiliului comunal nr. 81 din 25 februarie 1912, a cedat gratuit Cercului Militar, pentru egalarea unghiurilor construcţiei, o porţiune de teren în supra-faţă de 103,70 m2. 51

75


O altă problemă importantă a ţinut de găsirea unei antreprize de construcţii care să execute lucrările În acest scop s-a publicat licitaţia în „Monitorul Oficial”, la aceasta prezentându-se șapte societăţi dintre care au fost reţinute cinci. La 5 mai, s-a desfășurat licitaţia, iar în ziua de 7 mai 1912, Comisia de direcţie a aprobat în unanimitate ca lucrările să fie încredinţate firmei Ble-chman-Moskovici, una dintre cele mai cunoscute soci-etăţi din epocă, pentru suma de 1, 4 milioane de lei52.

O chestiune a cărei rezolvare s-a dovedit foarte complicată a fost determinată de natura terenului: ne-omogen și mocirlos. Generalul Vasile Zottu, neîncreză-tor în posibilităţile lui Dimitrie Maimarolu, a comandat inginerului Cristescu, angajat de antrepriză, în iunie 1912, un „proiect de fundaţiune” dintr-o placă de be-ton armat. Urmare a intervenţiilor sale, arhitectul s-a obligat să elaboreze și el un proiect de fundaţie. Cum rezolvarea problemei trena, terenul solicitând alte soluţii decât cele utilizate până atunci, Maimarolu a propus consultarea celor mai buni specialiști, inginerii Elie Radu și Anghel Saligny. Datorită faptului că aceștia erau foarte ocupaţi, iar onorariile cerute nu puteau fi acoperite de comisia desemnată în acest scop, Dimi-trie Maimarolu s-a adresat fiilor acestora, și ei foarte buni specialiști. Mircea Radu, fiul lui Elie Radu, a accep-tat întocmirea unui proiect și supravegherea lucrărilor pentru o sumă de 5 000 lei53.

Proiectul antreprizei era evaluat la o sumă cuprin-să între 360 000 și 400 000 lei, iar cel prezentat de Mai-marolu și elaborat împreună cu inginerul Mircea Radu la 200 000-300 000 lei. Soluţia propusă era originală, ea constând în baterea unor piloni de lemn peste care să se toarne placa de beton armat. Au intervenit, din nou, disputele dintre generalul Vasile Zottu și arhitec-tul Dimitrie Maimarolu, ultimul propunând examina-rea proiectelor de către Consiliul tehnic superior de pe lângă Ministerul Lucrărilor Publice.

Generalul Vasile Zottu și-a impus punctul de ve-dere avansând o formulă de compromis. El a propus să se facă din beton armat numai zidul dinspre Calea Vic-toriei, întrebuinţându-se materialul comandat și adus pe șantier, iar restul fundaţiei să se facă pe piloni de stejar, după proiectul lui Dimitrie Maimarolu și Mircea Radu54.

Aceste dispute au întârziat însă lucrările, bucureș-tenii începând să fie familiarizaţi cu groapa imensă, săpată la intersecţia a două bulevarde principale. În plus, cu malurile neconsolidate, o parte din săpături s-a surpat.

Trebuie spus totuși că soluţia găsită pentru tere-nul mocirlos și puţin stabil a fost ingenioasă. Combi-nată cu un sistem de drenaj eficient, aceasta a asigurat soliditatea edificiului. Să nu uităm, totuși, că eram în epoca de pionierat a betonului armat, descoperit în 1867 de grădinarul francez Joseph Monier. Inginerii români, între care s-a remarcat Anghel Saligny, au utili-zat cu succes această nouă metodă care a revoluţionat construcţiile55.

Soluţia a comportat însă și noi cheltuieli, buștenii de stejar nefiind prevăzuţi în devizul de cheltuieli. Co-misia de direcţie a apelat, din nou, la Nicolae Filipescu, acum titularul Ministerului Agriculturii și Domeniilor (14 octombrie 1912–5 aprilie 1913), în cabinetul con-dus de Titu Maiorescu (14 octombrie 1912–31 decem-brie 1913). Acesta a dispus ca întreaga cantitate de pi-loni să fie asigurată gratuit din pădurile statului. Pilonii aveau 25 cm diametru și 78,5 cm circumferinţă și au fost bătuţi până la cota de 7,50 m56.

Etapele lucrărilor pot fi urmărite cu relativă exac-titate pe baza Registrului de ordine către întreprinzător, descoperit în fondurile Arhivelor Naţionale Istorice Centrale, dar și graţie proceselor verbale ale comisiilor de direcţie și execuţie, aflate în fondul Arhivelor Mili-tare Române. Deși lucrările începuseră la 27 mai 1912,

76


prima însemnare datează din 12 august 1912, prin care se punea în vedere antreprenorilor să ia măsuri grabnice pentru a mări numărul căruţelor în vederea scoaterii pământului din șantier57. Ultimul ordin datea-ză din 5 septembrie 1915 și privea o serie de retușuri ale faţadelor dinspre strada Sărindar și bulevardul Re-gina Elisabeta58.

Analiza Registrului de ordine pune în evidenţă o serie de probleme cum ar fi: disputele dintre arhitect și generalul Vasile Zottu, dintre arhitect și antrepriză, greutăţile determinate de natura specială a solului, organizarea defectuoasă a muncii pe șantier în unele perioade (care a avut drept rezultat surparea maluri-lor), impactul unor evenimente politice (cum ar fi cam-pania din anul 1913 a armatei române în sudul Dunării sau declanșarea Primului Război Mondial) etc. Docu-mentele militare confirmă această permanentă stare de tensiune care a însoţit lucrările de construcţie a pa-latului Cercului Militar, determinate, pe de o parte, de multitudinea problemelor care se impuneau a fi rezol-vate, iar pe de altă parte, de disputa cu tentă personală dintre arhitectul Maimarolu și generalul Vasile Zottu59.

Lucrările au fost supravegheate, din partea Comi-tetului de direcţie, de către căpitanul (ulterior colonel) Gheorghe Rădulescu și de locotenent-colonelul (ajuns general după război) Victor Zottu.

Cu toate acestea, acestea s-au desfășurat cu difi-cultate. La 24 februarie 1913, Registrul de ordine con-semna că, în pofida atenţionărilor, nu s-au luat măsuri pentru a se bate pilonii până la cota 7,50. Dirigintele de șantier, căpitanul Gheorghe Rădulescu, soma antrepri-za că va sista lucrările dacă nu se respectau reglemen-tările. La 11 martie 1913, avea loc o nouă atenţionare pe aceeași temă. Peste o lună, la 11 aprilie 1913, an-trepriza era din nou somată ca să organizeze lucrările de șantier în mod corespunzător, deoarece acestea se desfășurau „în cele mai rele condiţiuni”.31

Confruntările dintre Dimitrie Maimarolu și Comi-sia de direcţie, condusă de generalul Vasile Zottu, au continuat pe tot timpul lucrărilor. Arhitectul punea în vedere antreprizei, la 9 mai 1913, să nu execute ordi-nele Comisiei de direcţie fără avizul său, deoarece el avea răspunderea întregii construcţii60.

Pentru a preveni incidentele de acest fel, s-a luat măsura ca ordinele către antrepriză să fie semnate de reprezentantul Comisiei de direcţie și de arhitectul Dimitrie Maimarolu. În felul acesta, atmosfera s-a mai destins și lucrările au continuat în ritm ceva mai alert.

Până în toamna anului 1913 când, practic, lucră-rile au fost sistate, clădirea a fost ridicată până la cota de 8 metri, construindu-se fundaţiile și placa de beton armat61.

În Darea de seamă pe anul 1913, Comitetul de di-recţie își exprima convingerea că edificiul va fi termi-nat în primele zile ale anului 1915, când se spera că va avea loc și inaugurarea. De asemenea, Adunarea ge-nerală era informată că, în final, Cercul Militar va avea 57 de camere, care vor funcţiona în regim de hotel pentru ofiţeri. Pentru a plăti anuitatea de 85.000 lei la împrumutul contractat, s-a decis închirierea unor încă-peri ale cercului, solicitându-se oferte în acest sens62.

Campania de lucru pe anul 1914 a început mai bine decât cea din anul precedent. La 31 martie 1914, reprezentantul Comisiei de direcţie, locotenent colo-nelul Victor Zottu cerea antreprizei ca lucrările să fie terminate cel mai târziu la 1 ianuarie 1915, pentru că la 23 aprilie același an magazinele să poată fi închiriate, pentru a plăti rata la împrumut63.

La 15 aprilie 1914, Comisia de direcţie a hotărât ca generalul Vasile Zottu să conducă de acum înainte lucrările de execuţie, el fiind ajutat de locotenent-co-lonelul Victor Zottu64. În cursul anului 1914, construc-ţia Palatului Cercului Militar s-a încheiat la roșu și s-a învelit. Dacă nu izbucnea războiul european, aprecia

77


Comitetul de direcţie în Darea de seamă, „lucrările ar fi fost mult mai înaintate”65.

Tot în cursul anului 1914, Primăria municipiului București, prin votul Consiliului comunal din 10 iulie, a cedat Cercului Militar executarea lucrării la terasă în schimbul dreptului de exploatare a ei, până când din veniturile realizate se vor amortiza cheltuielile făcute66.

În campania anului 1915, începută în martie, s-au continuat o serie de finisaje și lucrări mai ales la etajele 3 și 4, precum și la terasă. Lucrările mergeau însă încet, astfel că antrepriza era ameninţată că va primi amen-dă pentru ritmul greoi și ineficienţa măsurilor adop-tate67. La 12 iunie 1915, a avut loc și un grav incident, o cărămidă căzută de pe schele spărgând capul unui trecător și rupându-i mâna68.

Lucrările au continuat, totuși, astfel că, la sfârșitul anului 1915, clădirea era practic gata. Se punea pro-blema finisajelor și a decoraţiilor interioare, respectiv exterioare, precum și a dotării cu mobilier. Comitetul de direcţie a ajuns la concluzia că mobilierul, pe care Cercul Militar îl poseda, era în mare parte degradat și nu putea fi folosit pentru noua clădire. Prin urmare, adunarea generală a decis ca piesele de mobilier aflate în stare mai bună să fie cedate Cercului Militar al subo-fiţerilor, iar pentru noul local să fie păstrat doar ce era în foarte bună stare.

În același timp, autorităţile au fost preocupate de asigurarea mobilierului viitorului palat. În acest scop, Comisia de direcţie i-a însărcinat pe locotenent-colo-nelul Victor Zottu și pe maiorul Eracle Nicoleanu să analizeze ele mai bune posibilităţi de a cumpăra mo-bilierul. Au făcut oferte mai multe societăţi, respectiv casa „Kunst I. Hanwerk” din München, casa „Mercier Frères” din Paris, casa „Portoix et Fix” din București, casa „Maple & Co” din Paris, „Societatea Anonimă pentru Im-port-Export” din București și Casa Heinirich Pallenberg din Colonia69. În cele din urmă, a fost desemnată casa

„Maple & Co” din Paris, mobilierul comandat fiind în valoare de 311 135 franci. În primăvara anului 1916, acesta era gata pentru a fi transportat la București70.

Tot pentru terminarea lucrărilor, Comitetul de direcţie a solicitat Casei de Dotaţii a Oștirii un nou împrumut de 2 000 000 lei, rambursabil în 40 de ani. Cererea a fost aprobată de Comisia Superioară a Casei de Dotaţie în ședinţa din 13 februarie 1916, împrumu-turile acordate urmând a fi achitate prin închirierea unor spaţii din Cercul Militar și prin venitul provenit din hotelul destinat ofiţerilor71. Ofertele de închiriere se cifrau la suma de 250 000 lei anual, iar venitul hote-lului era estimat la 100 000 lei pe an. După cum se ob-servă, calculele diriguitorilor palatului Cercului Militar evidenţiau o situaţie financiară cât se poate de bună.

De altfel, din anul 1911, când au început lucrările, și până la 1 ianuarie 1916, pentru construcţia Palatului Cercului Militar s-au cheltuit 2 760 881,03 lei, o sumă considerabilă pentru acea epocă72.

În primăvara anului 1916, Palatul Cercului Militar reprezenta deja un reper urbanistic al Bucureștiului. „Gazeta Ilustrată”, sub titlul „Podoaba Capitalei – Pala-tul Cercului Militar”, consemna că noul edificiu, a cărui inaugurare era prevăzută pentru toamna aceluiași an, trebuia numit mai bine „podoaba arhitecturală a ţării” pentru că „e cel mai frumos, mai impunător din toate palatele cu care, în ultimele decenii, știinţa și simţul ar-tistic al marilor arhitecţi români și străini au înzestrat România. Ochiul, încă de la distanţă, de cum îi prinde puternica și mândra siluetă – care se răsfaţă pe limba de teren mărginită de Bulevardul Elisabeta, calea Vic-toriei și strada Sărindar – e cucerit, fascinat de fericita și, până acum, de inegalabila concepţie artistică, pen-tru exprimarea unor linii de stil în adevăr mare, grandi-os, de cea mai agreabilă originalitate”73.

În continuare, articolul făcea un succint istoric al construcţiei palatului Cercului Militar și aducea un

78


elogiu generalului Vasile Zottu, în acel moment șef al Marelui Stat Major al armatei, care nu s-a resemnat în faţa dificultăţilor materiale ce păreau, uneori, insur-montabile, ci a luptat cu tenacitate pentru ca ofiţerii din „întâia garnizoană a ţării” să aibă un edificiu repre-zentativ.

NOTE:

1 Pentru secolul al XX-lea a se vedea, între altele: Eric Hobs-bawm, Secolul extremelor, traducere de Anca Irina Ionescu, Editura Lider, București, 1994; Jan Palmowski, Dicţionar Oxford de istorie universală contemporană din 1900 până astăzi, vol. I-II, traducere de Simona Ceaușu, Editura All, București, 2005; Ernst Nolte, Răz-boiul civil european1917-1945.Naţional-socialism și bolșevism, cu-vânt înainte: Florin Constantiniu, traducere: Irina Cristea, Grupul Editorial Corint, București, 2005; Paul Johnson, O istorie a lumii moderne.1920-2000, traducere din limba engleză de Luana Schi-du, ediţia a doua, revizuită, Humanitas, București, 2005; I. Ciuper-că, Totalitarismul-fenomen al secolului XX.Repere, ediţia a 3-a, Casa Editorială Demiurg, Iași, 2008; Maurice Vaisse, Dicţionar de relaţii internaţionale. Secolul al XX-lea, traducere de Marius Roman, Poli-rom, Iași, 2008; Lucian Boia, Tragedia Germaniei. 1914-1945, Huma-nitas, București, 2010; Tony Judt, Reflecţii asupra unui secol XX uitat. Reevaluări, traducerea de Lucia Dos și Doris Mironescu, Polirom, 2011 etc.

2 Pentru Răscoala din 1907 a se vedea, între altele, Radu Ro-setti, Pentru ce s-au răsculat ţăranii, ediţie îngrijită, studiu introduc-tiv și note de Z. Ornea, Editura Eminescu, București, 1908; Docu-mente privind marea răscoală din 1907, vol. 1-5, Editura Academiei Republicii Socialiste România, București, 1977, 1983-1984,1986-1987; N. Iorga și Marea răscoală ţărănească din 1907. Mărturii do-cumentare, volum întocmit și îngrijit, studiu introductiv și note de Nicolae Liu, Editura Junimea, Iași, 1984; Istoria Românilor, vol. VII, tom II, De la Independenţă la Marea Unire (1878-1918), coordona-tor acad. Gheorghe Platon; Editura Enciclopedică, București, 2003, p.83-103. Pentru implicarea armatei, a se vedea, între alţii, Petre Otu, Mareșalul Alexandru Averescu. Militarul, omul politic, legenda, Editura Militară, București, 2005, p. 42-60; Armata Română și Răs-coala din 1907. Documente, ediţie îngrijită de: maior dr. Florin Șper-lea, Lucian Drăghici, Manuel Stănescu, Editura Militară, București, 2007.

3 Pentru problematica evoluţiei societăţii românești la înce-put de veac a se vedea, între altele: Alexandru Marghiloman, Note politice, vol. I, București, 1993; Ion Bulei, Conservatori și conserva-torism în România, București, Editura enciclopedică, București, 2000; Anastasie Iordache, Parlamentul României în anii reformelor și ai primului război mondial 1907-1918, Paideea, București, 2001; Sorin Cristescu, Carol I și politica României(1878-1912), Paideea, Bu-curești, 2007 etc

4 Pentru acest eveniment a se vedea, între altele, colonel V. Parfeni, Studiu istoric al campaniei româno-bulgare din anul 1913, Tipografia Modernă „Cultura”, București, 1914; N. Iorga, Acţiunea militară a României. În Bulgaria cu ostașii noștri, ediţia a II-a, revă-zută și adăugită, Atelierele grafice Socec, București, 1914; Corvin M. Petrescu, Istoricul campaniei militare din anul 1913, Imprimeria „Jockey Club”, București, 1914; Constantin N. Hârjeu, Studii și critice militare, vol. I-II, București, 1920-1921; Colonel George G. Garoescu, Războaiele balcanice (1912-1913) și campania militară din Bulgaria, ediţia a II-a, Centrul de Instrucţie al Infanteriei, Sf. Gheorghe, 1935; Titu Maiorescu, România, războaiele balcanice și Cadrilaterul, ediţie îngrijită de Stelian Neagoe, Editura Machiavelli, București, 1995; Gheorghe Zbuchea, România și Războaiele balcanice 1912-1913. Pagini de istorie sud-est europeană, Editura Albatros, București, 1999; Mihai Macuc, România, Balcanii și Europa, vol. I-II, Editura ANI, București, 2007 etc.

5 A.M.R., fond C.C.A., dosar nr. 2, f. 38.6 „Cercul Publicaţiunilor Militare”, 4-5/1902, p. 34.7 A.M.R., fond C.C.A., dosar nr. 4, f. 34.8 „Cercul Publicaţiunilor Militare”, 6-7/1902, p. 51.9 „Revista Artileriei”, 9/1903, p. 771-785 (Necrolog general de

divizie Eraclie Arion).10 Căpitan Dumitru Simionescu, op. cit., p. 44.11 Ibidem, p. 45.12 Dare de seamă, 1904..., p. 15-16.13 A.M.R., fond C.C.A., dosar nr. 2, f. 41.14 „Monitorul Oficial” nr. 73/1905, Dare de seamă..., 1905, p. 21.15 Dare de seamă, 1905..., p. 21.16 A.M.R., fond C.C.A., dosar nr. 5, f. 38.17 Ibidem, f. 39.18 Ibidem f. 74.19 Ibidem, p. 88.20 Ibidem, f. 89.21 Idem, dosar nr. 2, f.44.22 Ibidem.23 Idem, dosar nr. 6, f. 20.24 D. Maimarolu, op. cit., p. 4.

79


25 A.M.R., fond C.C.A., dosar nr. 2, f. 56.26 Idem, dosar nr. 7, f. 52.27 Ibidem, f. 53.28 Ibidem.29 Ibidem, f. 52.30 D. Maimarolu, op. cit., p. 7.31 A.M.R., fond C.C.A., dosar nr. 2, f. 3.32 La începutul regimului comunist, salonul de primire a fost

transformat în Restaurantul Militar.33 A.M.R., fond C.C.A., dosar nr. 2, f. 4-5.34 Ibidem, f. 6-7.35 Ibidem, f. 8.36 Ibidem, f. 9.37 Ibidem.38 Ibidem, f. 10-11.39 Dezbaterile Adunării Deputaţilor, ședinţa din 6 martie

1911, p. 1174. Legea a fost publicată în „Monitorul Oficial” nr. 279 din 20 martie 1911. Pentru actul de împrumut a se vedea A.M.R., fond C.C.A., dosar nr. 9, f. 3-5.

40 A.M.R., fond C.C.A. dosar nr. 2, f. 71a.41 Ibidem, dosar nr. 7, f. 73.42 Ibidem, dosar nr. 8, f. 1.43 Ibidem, f. 244 Ibidem.45 Ibidem, f. 3.46 Arh. Toma T. Socolescu, Fresca arhitecţilor care au lucrat în

România în epoca modernă 1800-1925, Caligraf Design, București, 2004, p. 110.

47 A.M.R., fond C.C.A. dosar nr.8, f. 4.48 Ibidem, f. 2049 Dimitrie Maimarolu, op. cit., p. 14.50 Arh. Toma T. Socolescu, op. cit. p. 109.

51 Comandor Ilie Manole, colonel Grigore Buciu, istoric de artă Victor Simion, op. cit., p. 22.

52 A.M.R., fond C.C.A., dosar nr. 8, f. 15-16.53 Dimitrie Maimarolu, op. cit., p. 17.54 Ibidem, p. 18. 55 Inginer Dinu Teodoru Constantinescu, Construcţii monu-

mentale, București, Editura Știinţifică și Enciclopedică, București, 1988, p. 88-89; Inginer Emil Prager, Betonul armat în România, vo-lumul I, Editura Tehnică, București, 1979, p. 43-96.

56 ANIC, fond Ministerul de Război, dosar nr. 99 (Registrul de ordine către întreprinzător). Iniţial, pilonii au avut dimensiunea de 5 m; ulterior, au fost bătuţi peste aceștia alţii, până s-a ajuns la cota menţionată.

57 Ibidem, p. 258 Ibidem, p. 133.59 A.M.R., fond C.C.A, dosar nr. 8, f. 24-44.60 ANIC, fond Ministerul de Război, dosar nr. 99, p. 8-9.61 Dare de seamă..., 1913, p. 6.62 Ibidem, p. 7.63 ANIC, fond Ministerul de Război, dosar nr. 99 (Registrul de

ordine...), f. 53.64 A.M.R. fond C.C.A., dosar nr. 8, f. 34.65 Dare de seamă..., 1914, p. 4.66 Ibidem.67 ANIC, fond Ministerul de Război, dosar nr. 99 (Registrul de

ordine...), f. 97.68 Ibidem, f. 99.69 A.M.R., fond C.C.A., dosar nr. 11, f. 1-46.70 Dare de seamă...1916, p. 3.71 Ibidem, p. 4.72 Ibidem, p. 11.73 „Gazeta Ilustrată”, 2 aprilie 1916.

81

Campania din toamna anului 1916

Până la jumătatea lunii august 1916, când Româ-nia a intrat în război alături de Antantă, Cercul Militar din București a fost condus de un Comitet de direc-ţie, acesta avându-l în frunte pe generalul Dumitru Iliescu (președinte) și, ca membri, pe colonelul Victor Zottu, locotenent-colonelul Eracle Nicoleanu și maio-rul Cezar Ionescu. La 10 august 1916, Corpul 2 armată a numit alt comitet, condus de generalul Constantin Iancovescu, și care mai îi avea în componenţă pe co-lonelul N. Alevra, maiorul E. Rădulescu și pe căpitanul Constantin Hârjeu1.

Aceste schimbări erau determinate de evoluţia evenimentelor prin care trecea ţara. Generalul Vasile Zottu fusese numit, la 1 aprilie 1914, șef al Marelui Stat Major, iar la 15 august 1916, a fost mobilizat ca șef al Marelui Cartier General. Acesta era însă bolnav și, în plus, asupra sa planau suspiciuni de colaborare cu Pu-terile Centrale. În aceste condiţii, conducerea operaţi-unilor armatei române a fost exercitată de generalul Dumitru Iliescu, subșef al Marelui Stat Major, apropiat al lui Ion I.C. Brătianu. Dar și generalul Dumitru Iliescu a fost o personalitate controversată, mulţi generali și ofiţeri români acuzându-l de incompetenţă și impu-tându-i înfrângerile din toamna anului 19162.

În noaptea de 15/28 august 1916, marile unităţi ale Armatelor 1, 2 și 4 (de Nord) au traversat Carpaţii, intrând în Transilvania. Ofensiva se desfășura cu suc-ces, amintind de acţiunea din 1913, iar opinia publi-că era entuziasmată de faptele de arme ale ostașilor români. Pe fondul victoriilor obţinute la vest și nord de munţi, a căzut ca un trăznet înfrângerea rușinoasă de la Turtucaia (19-24 august/2-6 septembrie 1916). A fost un adevărat șoc, căci Turtucaia, aflată pe ma-lul drept al Dunării, organizată ca un „cap de pod fără pod”, așa cum o descria Alexandru Averescu, se afla la 60 km de București. Dintr-o dată, perspectivele opera-ţiilor s-au schimbat radical, iar societatea românească părea a conștientiza drama războiului și nepregătirea României pentru această mare confruntare.

Cronicar lucid – câteodată cinic, dar mai întot-deauna fidel – al acelor vremuri dramatice, Constan-tin Argetoianu nota în memoriile sale: „Turtucaia în-seamnă o dată mare în evoluţia politică a ţării noastre. Odată cu căderea Turtucaiei au căzut și solzii celor mai mulţi, s-a prăbușit întreaga schelărie politică ridicată de regele Carol I, în lunga sa domnie, în jurul statului român. Cu Turtucaia a început la noi ura împotriva par-tidelor. Turtucaia a pus în plină lumină goliciunea oa-menilor, cărora ţara le încredinţase soarta ei, aproape fără nici un control. Cu Turtucaia a luat naștere la noi o mentalitate nouă și se poate zice că odată cu dezastrul

C a p i t o l u l V

ÎN VREME DE RĂZBOI (1916-1918). „ÎNCHISOAREA REBELILOR”

82


de la Turtucaia, s-a trezit și opinia noastră politică la conștiinţa datoriilor ei”3.

Diagnosticul lui Constantin Argetoianu este în bună măsură corect, Turtucaia însemnând un eșec militar, previzibil după rapoartele premergătoare, im-putabil și corpului de comandă, de la comandantul de pluton la șeful Marelui Cartier General. Înfrângerea avea o dimensiune tactică, dar purta o adâncă sem-nificaţie morală, arătând racilele sistemului militar ro-mânesc.

La sfârșitul secolului al XIX-lea și începutul seco-lului al XX-lea, armata, ca instituţie, a fost neglijată, pregătirea ei fiind deficitară. Acest lucru a reieșit în evidenţă în timpul celui de-al Doilea Război Balcanic. Succesul facil din această campanie a amânat rezolva-rea problemelor reale. Nota de plată a venit, în chip dureros, în toamna anului 1916.

Cercul Militar al ofiţerilor din garnizoana București era o expresie a elitei militare. Înfrângerile umilitoare din toamna anului 1916 reprezintă o altă faţetă a ace-leiași elite militare, parte din ea nereușind să treacă acest examen.

Mulţi ofiţeri români au luptat eroic în campania anului 1916 și la fel o vor face în 1917. Au fost însă și destui comandanţi, unii de nivel înalt, care au căzut la examenul frontului, fapt care reprezintă una din cau-zele înfrângerilor suferite. Unii dintre ei, remarcaţi ne-gativ pe front (generalii Ioan Culcer, Grigore Crăinicea-nu, N. Alevra ș.a.), au contribuit la înălţarea palatului.

Palatul Cercului Militar, împreună cu întreaga ca-pitală, de altfel, a fost supus bombardamentului aeri-an, fenomen nemaiîntâlnit până atunci și care a îngro-zit populaţia. De la sfârșitul lunii august 1916, timp de câteva săptămâni, avioanele dușmane au bombardat Bucureștiul, provocând distrugeri materiale și pierderi de vieţi omenești4.

Peste toate nenorocirile clipei s-a mai adăugat una, moartea lui Nicolae Filipescu (29 septembrie 1916), politicianul care și-a legat numele, cum preci-zam, de două instituţii ale armatei române: Colegiul Militar de la Mănăstirea Dealu, care îi va purta numele, și Palatul Cercului Militar. Dincolo de acestea, el a fost însă și un fervent adept al intrării cât mai grabnice a României în război alături de Antantă, obiectiv căruia i-a dedicat toată energia în anii 1914-1916. I.G. Duca, prietenul său apropiat, dar adversar pe tărâm politic, i-a creionat în culori vii și nuanţate personalitatea atât de complexă5.

La începutul lunii noiembrie 1916, situaţia mili-tară s-a agravat, trupele Puterilor Centrale reușind să străpungă bariera Carpaţilor (văile Jiului și Oltului) și să forţeze Dunărea la Zimnicea. Trei grupuri de forţe, ce purtau numele comandanţilor (Kosch, Kühne și Krafft) se îndreptau spre Capitală. În aceste condiţii, Marele Cartier General a decis ducerea unei bătălii decisive pentru apărarea Bucureștilor (operaţia de pe Neajlov-Argeș). Concepţia a fost ingenioasă, respectiv o manevră pe direcţii interioare, ce urmărea nimicirea succesivă a celor trei grupări adverse, dar materiali-zarea ei a fost defectuoasă. Înfrângerea a determinat evacuarea Bucureștiului, familia regală, Guvernul, Par-lamentul, mulţi oameni politici și intelectuali refugiin-du-se la Iași, oraș care a devenit, prin forţa împrejură-rilor, capitala statului român pentru doi ani de acum încolo.

Confruntat cu aceste evenimente, Comitetul de direcţie al Cercului Militar a decis ca registrele și ac-tele de contabilitate să fie transportate la Iași de către contabilul instituţiei, maiorul Th. Dumitriu. De aseme-nea, locotenent-colonelul E. Rădulescu, raportorul comitetului, numit în această funcţie la 4 septembrie 1916, trebuia să facă același lucru cu fondurile Cercului Militar. Acestea se găseau numai în recipise ale Casei

83


de Depuneri și Consemnaţiuni, care au fost duse, deci, tot la Iași și depuse în casa Ministerului de Război. Re-gistrele și fondurile au fost evacuate la 12 noiembrie 1916. Arhiva, biblioteca, mobilierul și celelalte bunuri au rămas pe loc, sub supravegherea arhitectului con-structor Boboc – întreprinzător la construcţia palatului – și a intendentului clădirii, un anume Iacob6.

Tot la 12 noiembrie 1916, s-a consemnat un eveni-ment trist. La locuinţa sa din strada Golescu nr.1, s-a si-nucis generalul Vasile Zottu7. Gestul său a rămas până astăzi controversat. Unii, cum ar fi generalul Radu Rosetti, l-au considerat drept o chestiune de onoare, generalul Vasile Zottu asumându-și partea sa de vină pentru situaţia în care a ajuns armata română în cam-pania anului 1916. Alţii au apreciat că sinuciderea era legată de implicarea sa într-o afacere de spionaj, el de-conspirând Puterilor Centrale planurile de operaţii ale Marelui Stat Major român. De altfel, în epocă, dar și în perioada interbelică, au existat informaţii că generalul Zottu ar fi apărut pe celebra „listă Günter”, alături de alte numeroase nume care ar fi luat bani de la Puterile Centrale Această acuzaţie nu a fost dovedită pe deplin nici până astăzi.

Indiferent de modul cum istoricii se vor pronunţa asupra activităţii și personalităţii sale, generalul Vasile Zottu rămâne, fără îndoială, unul dintre ctitorii Palatu-lui Cercului Militar. Și chiar dacă în disputa cu arhitec-tul Dimitrie Maimarolu și-a depășit competenţele, el a fost unul dintre cei mai activi susţinători ai construc-ţiei acestui edificiu. În slujba acestui ţel, în calitate de președinte al Comisiei superioare de direcţie care a coordonat lucrările de edificare a palatului, generalul Vasile Zottu a pus toată energia și cunoștinţele, a uzat de toate prerogativele funcţiei și gradului său, reușind ca în circa trei ani să construiască impresionantul local pe care-l putem admira astăzi.

Așa se face însă că, în aceiași tristă toamnă a anului 1916, pe fondul tragediei ţării, Cercul Militar i-a pierdut pe doi dintre fondatorii edificiului său, pe Nicolae Filipescu și, respectiv, pe Vasile Zottu, aceștia adăugându-se listei care îi mai cuprindea pe regele Carol I și pe generalii Berindei, Arion și Brătianu care, de asemenea, avuseseră contribuţii majore la evoluţia Cercului Militar din garnizoana București.

Sub ocupaţie dușmană

După pierderea bătăliei de pe Neajlov-Argeș, tru-pele române s-au retras spre nord-est, luptând pe ali-niamente succesive. În cele din urmă, la sfârșitul anu-lui 1916, frontul s-a stabilizat pe aliniamentul Carpaţii Meridionali-Siretul inferior-Dunărea maritimă. Oltenia, Muntenia și Dobrogea au intrat sub ocupaţia Puteri-lor Centrale, singurul teritoriu rămas sub autoritatea guvernului român fiind Moldova, devenit deopotrivă tărâm al deznădejdei și al speranţei.

Bucureștiul a fost ocupat de trupele germane la 23 noiembrie/6 decembrie, primarul Emil Petrescu semnând actul de cedare a orașului. Multe edificii pu-blice, hoteluri și case particulare au devenit, astfel, se-diile unor instituţii ale trupelor de ocupaţie sau cluburi ale ofiţerilor8. La 12/25 decembrie 1916, Consiliul co-munal al Capitalei a fost dizolvat și s-a numit o Comisie administrativă interimară, cu colonelul Victor Verzea primar, în locul lui Emil Petrescu.

La hotelul Athénée Palace s-a instalat Cartierul General al armatei lui von Mackensen. Clădirea Minis-terului Justiţiei, aflată în spatele statuii lui Mihai Vitea-zul, a devenit sediul Administraţiei militare. Localul Mi-nisterului Lucrărilor Publice (astăzi Primăria Generală a Capitalei) a fost sediul Guvernământului imperial al cetăţii București, creat la 25 noiembrie/8 decembrie.

84


Acesta avea în subordine Kommandatura, Poliţia mili-tară germană și Siguranţa generală germană.

Guvernământul imperial a funcţionat până la 31 martie 1917, când toate structurile subordonate lui au trecut sub autoritatea Administraţiei militare din Ro-mânia, condusă de generalul Tulf von Tscheppe und Weidenbach. Comandant militar al orașului a fost nu-mit generalul von Heinrich, avându-l ca șef de stat ma-jor pe locotenent-colonelul von Stolzenberg9. Întregul aparat administrativ, economic și poliţienesc al trupe-lor de ocupaţie a fost subordonat feldmareșalului Au-gust von Mackensen, comandantul suprem al armatei operative germane din România. Orașul a fost ocupat, practic, de trupele germane, prezenţa austro-ungară, bulgară și turcă fiind mai mult simbolică.

Să mai consemnăm că, la 14 aprilie 1917, geranţii lăsaţi de guvernul Ion I.C. Brătianu în momentul părăsi-rii Capitalei au fost înlocuiţi cu un așa-zis guvern, ai că-rui membri au fost aprobaţi de Administraţia militară germană. Noii geranţi erau Lupu Kostache (la Interne), D.S. Neniţescu (Finanţe), Grigore Antipa (Domenii), Al. Hinna (Justiţie) și C. Litzica (Învăţământ).

Evident, palatul Cercului Militar din București – clădire impunătoare, dar neterminată – nu putea scăpat atenţiei comandamentului german, fiind trans-formată în închisoare pentru prizonierii români și ruși căzuţi în captivitatea inamicului10. Totodată, palatul a devenit sediul Corpului central de gardă al Comendui-rii armatei germane (Hauptwache)11. Un martor ocular, Virgil N. Drăghiceanu, descrie astfel situaţia: „Prizonie-rii noștri sunt duși la Cercul Militar. Cerșesc pe fereastră din cauza mizeriei în care sunt lăsaţi, dorm pe ciment. Sunt obiectul vizitei și curiozităţii de menajerie al tutu-ror supușilor Puterilor Centrale, care privesc cu mulţu-mire, printre gratii, spectacolul zdrobirii României”12.

Constantin Bacalbașa, și el rămas în București, are cuvinte critice despre comportarea populaţiei Capi-

talei în vremea războiului. „Crescuţi în belșug, în seul bunului trai, în trândăvia sedentarismului, acești târ-goveţi trăind o viaţă de pace, fără să cultive sporturile, fără să aibă decât preocupări de bun trai, oameni care pentru cele mai scurte distanţe se urcau într-o birje cu tariful atât de mic, nu erau pregătiţi pentru privaţiuni fizice și nici pentru zguduiri morale”13.

Aprecierile pot să fie adevărate doar la o privire superficială, precum cea care vizează mulţimea bucu-roasă de pe străzi în zilele ocupării Bucureștilor. Româ-nia profundă, în schimb, suferea. O spune tot C. Bacal-bașa, câteva pagini mai încolo: „În lungi șiruri, soldaţii români prinși în bătăliile din urmă sau fugari în diver-sele direcţiuni, au fost aduși la Cercul Militar. Publicul de pe străzi îi privește cu indiferenţă aparentă; dar câte suferinţe morale nu provoacă această priveliște”14.

După cum notează Alexandru Marghiloman – fruntaș politic conservator, adept al alianţei cu Puterile Centrale –, numărul prizonierilor a fost de circa 700-800, printre care și câţiva ofiţeri.

La 26 octombrie/8 noiembrie, Marghiloman scria: „Mă reped acolo (Cercul Militar – n.n.) la ora 4, primind vestea că nimeni nu se va ocupa de sărmanii noștri sol-daţi. Garda mă lasă să intru și șeful de post, cel dintâi, îmi spune că ar trebui să se trimită ceva cald acestor oameni. Primăria a fost avizată că întreţinerea era în sarcina ei, și se gândea – vorba vine – să organizeze mâine ceva. Deocamdată, de 36 de ore, nenorociţii aceștia erau arestaţi. Trimit ceai și toţi au putut prânzi graţie numai Crucii Roșii”15. Ulterior, o parte dintre pri-zonierii din Cercul Militar au fost mutaţi în lagărul de la Săveni (Judeţul Ialomiţa). Autorităţile de ocupaţie au luat, de asemenea, măsura arestării unor fruntași po-litici sau oameni avuţi, ca măsură de presiune asupra Guvernului român de la Iași. Ei au fost internaţi la Ho-telul Imperial16.

85


În august 1917, cea mai mare parte dintre arestaţii închiși la Hotelul Imperial au fost eliberaţi, cei rămași fiind transferaţi la Cercul Militar. Potrivit descrierii lui Aurel Gavrilescu, deţinut șase luni la Cercul Militar, în cea mai mare sală, actualmente Sala de Marmură, s-au construit „circa 80 de celule de lemn, așezate una lân-gă alta, în formă de cerc pentru a fi mai ușor de pă-zit. În fiecare dintre acestea abia avea loc un pat și o măsuţă”. Între pereţii din scânduri de brad ai celulelor, notează același memorialist, se pusese pentru izolare „rumegătură de ferăstrău”17.

La rândul ei, Zoe Cămărășescu, rămasă în Bucu-rești, scria în amintirile sale: „Cercul Militar devenise în-chisoarea rebelilor, care se uitau pe fereastră și făceau semne rudelor ce se plimbau pe trotuarul din faţă, ca să-i zărească pe arestaţi. Primeau mâncarea de la re-staurantul vreunui hotel și câte un bileţel se strecura în pâine, în brânză, în cozonac”18.

Dar palatul Cercului Militar a continuat să fie folo-sit de către autorităţile germane și pentru închiderea unor opozanţi. Pia Alimăneștianu nota în amintirile sale că, la 19 iunie 1917, au fost readuși în Capitală patru deţinuţi din lagărul de la Săveni. La plecare li se spusese că sunt liberi, dar la gară au fost arestaţi de soldaţi și duși la clădirea Cercului Militar19. Sabina Can-tacuzino completează informaţia, precizând că au fost cinci deţinuţi, toţi de rang înalt: fraţii Noica (Andrei, mare proprietar, și Paraschiv, deputat); Vasile Stroescu, marele mecena al culturii românești; Virgiliu N. Dărăs-cu, avocat, publicist, proprietar al ziarului „Universul”; Vasile Derussi, secretar la Banca Naţională și avocatul Mauriciu Leautey.

După ce s-au îmbarcat, la prima staţie s-a urcat un soldat german, iar la București au fost luaţi în primi-re de o gardă care i-a dus în subsolul Cercului Militar, „unde i-au ţinut opt zile pe paie, îmbrăcaţi cu rufe sol-dăţești, nespălaţi și nemâncaţi aproape. Fanny Derus-

si, cu cea mai mare greutate, a pătruns la bărbatul ei și s-a speriat de starea de slăbiciune în care l-a găsit. Îi ameninţa când cu Germania, când cu Bulgaria”20.

În timpul celor doi ani de ocupaţie, palatul Cercu-lui Militar, transformat în corp de pază, a devenit un fel de simbol al ocupaţiei germane. La 7/20 martie 1917, Virgil N. Drăghiceanu nota că „ne simţim săgetaţi în inimă văzând arborat drapelul german asupra Teatru-lui Naţional, drept simbol al cuceririi pacifice a noas-tră, iar pe esplanada Cercului Militar o puternică gardă Haupt wache de 400 de oameni, ale cărei patru santi-nele cu mitraliere fac ostentativ straja sus și jos”21.

Peste trei zile, în București a avut loc o demonstra-ţie a sute de femei care au protestat împotriva condiţi-ilor dificile de viaţă. În dreptul Cercului Militar, o com-panie de soldaţi germani a încercat să le oprească fără a reuși22. Ele și-au continuat protestul, ajungând și la casa lui Alexandru Marghiloman, care nu a fost nici el în stare să le potolească23.

La 14/27 ianuarie 1918, ziua de naștere a împăra-tului Wilhelm al II-lea, a fost organizată o paradă mi-litară, la care feldmareșalul von Mackensen a asistat de pe esplanada Cercului Militar. În faţa clădirii au fost dispuse patru obeliscuri.

Pe esplanada din faţa Cercului Militar au fost aduși elevii școlilor evanghelice. Au defilat o companie de infanterie, un batalion de șoferi și un pluton de vo-luntari pentru Siria. Feldmareșalul von Macksensen a rostit o cuvântare în care și-a manifestat încrederea în victoria germană24. O victorie care părea aproape, de-oarece, în urma loviturii de stat bolșevice, Rusia a ieșit din război, încheind mai întâi armistiţiul și apoi pacea de la Brest-Litovsk (18 februarie/3 martie 1918). De al-tminteri, aceeași conduită a fost urmată și de România, rămasă singură pe frontul oriental, de la Marea Baltică la Marea Neagră. Mai întâi, Guvernul român a înche-iat armistiţiul la Focșani (26 noiembrie/9 decembrie

86


1917), apoi la Buftea s-au parafat preliminariile păcii (5/18 martie 1918). În sfârșit, la București s-a semnat Tratatul de pace cu Puterile Centrale (24 aprilie/7 mai 1918).

Între timp au avut loc mai multe schimbări de gu-vern. După demisia celui condus de Ion I.C. Brătianu, a urmat o echipă guvernamentală în frunte cu Alexan-dru Averescu. Acesteia i-a succedat, de la 5/18 martie 1918, Guvernul conservator, al cărui lider a fost Ale-xandru Marghiloman. Încheierea păcii nu a dus însă și la retragerea trupelor Puterilor Centrale din București și din teritoriul ocupat până atunci.

Pacea separată a impus și o demobilizare a arma-tei, foarte mulţi ostași întorcându-se în locurile natale. În aceste condiţii, închisoarea de la Cercul Militar s-a desfiinţat, dar corpul de gardă german a rămas.

În toamna anului 1918, atmosfera a devenit agi-tată în București și în întreaga ţară datorită victoriilor Antantei atât pe frontul de vest, cât și pe cel balcanic. Armata bulgară a fost învinsă, iar trupele anglo-france-ze înaintau spre Dunăre. Constantin Bacalbașa scria că știrea înfrângerii bulgarilor începuse să circule în Capi-tală, fără să fi fost confirmată, „dar vestea se dezvoltă, din mai multe surse este confirmat. În special un ziar elveţian, scris în limba germană, se strecoară în mâini-le noastre; de astă dată nu mai e chip de a tăgădui”25.

Apoi și ziarele românești au confirmat, spre sfârșitul lunii septembrie, veștile de pe frontul balcanic.

Zilele ocupaţiei Capitalei și ale întregii ţări erau numărate, mai ales că Germania și Austro-Ungaria se confruntau cu puternice tensiuni interne. La începutul lunii noiembrie 1918, atmosfera din București deveni-se încinsă, răspândindu-se vestea că la 3 noiembrie o delegaţie de ofiţeri francezi va sosi la București pen-tru a-i cere feldmareșalului August von Mackensen retragerea trupelor germane din România. În aceste condiţii a avut loc, la 3 noiembrie 1918, manifestaţia

bucureștenilor în faţa Cartierului General al armatei lui von Mackensen de la Athénée Palace, dar care s-a sfâr-șit la clădirea Cercului Militar. Participant la acest eve-niment, Constantin Kiriţescu a notat: „În faţa marelui hotel lumea se îngrămădea din toate părţile orașului, nerăbdătoare să vadă și să salute pe solii Franţei amice și victorioase. Aclamaţiile răsunau din toate colţurile pieţii”26.

Deși un ofiţer român a comunicat mulţimii că ști-rea nu era adevărată, oamenii au aclamat în continua-re. Patrulele germane au încercat să împrăștie manifes-tanţii, dar nu au reușit „și atunci, în mulţimea exaltată, care a pierdut sentimentul prudenţei și al posibilului, începe să se audă: Înainte la Hauptwache! Jos germa-nii! Ca un torent pe care nimeni nu-l poate opri, mulţi-mea se pune în mișcare pe Calea Victoriei spre Cercul Militar, unde este sediul gărzii centrale, Hauptwache. Stâlpii cu inscripţii indicatoare ale autorităţilor germa-ne sunt smulși și aruncaţi. [...] Generalul Koch, guver-natorul militar al Capitalei, întâmpină pe manifestanţi, dar este apostrofat și huiduit. Automobilul său își face greu loc prin mulţime și fuge cu toată viteza”27.

În cele din urmă, manifestanţii sunt opriţi, ei ne-reușind să ajungă la clădirea Cercului Militar, fiind împrăștiaţi de trupele germane. „Pe terasa Cercului Militar sunt aduși în ghionţi, conchide memorialistul, și între baionete manifestanţii mai îndrăzneţi sau mai puţin norocoși. După o anchetă sumară, ei sunt arun-caţi în beciurile Komandaturii”28.

Participantă la acest episod din ultimele zile ale ocupaţiei germane, Pia Alimăneștianu nota și ea că la auzul veștii că ofiţerii francezi și-au făcut apariţia în Ca-pitală o mulţime de oameni a ocupat Calea Victoriei între strada Episcopiei și bulevardul Elisabeta. „Peste câteva clipe, scria ea, ne-am pomenit cu armata. Tot inconștienţi, ne-am repezit la muzica militară de pe

87


piaţă, dând ordin să se cânte Marseilleza. Noi o into-nam în cor împreună cu publicul. Armata înaintează cu mitraliere. Koch trecea cu mașină, văzând că se aga-ţă pe trepte băeţi, trage sabia crezând că vor să-l ata-ce. Se rup placardele nemţești de la Cercul Militar, se huiduiesc ofiţerii și nemţoaicele”29. Ca urmare a acestei manifestaţii, în București s-a instituit starea de asediu, o măsură inutilă, deoarece mersul evenimentelor nu a mai putut fi oprit.

La 12 noiembrie 1918, au apărut pe cerul Bucu-reștilor avioane franceze care au aruncat manifestul generalului Henri Mathias Berthelot, comandantul ar-matei de Dunăre, care îi vestea pe români apropierea ceasului libertăţii.

Între timp, guvernul condus de Alexandru Mar-ghiloman a fost demis (6 noiembrie), locul său fiind luat de unul având în frunte pe generalul Constantin Coandă. Acesta a adresat, la 9 noiembrie 1918, un ul-timatum trupelor germane prin care le cerea să pă-răsească teritoriul României. La 12 noiembrie 1918, acestea au părăsit Bucureștii. „Manifestaţiile de bucu-rie ale populaţiei, scria același C. Kiriţescu, s-au ciocnit cu patrule germane care trăgeau focuri în aer, dar și în plin. Pieţele Palatului Regal și ale Cercului Militar au fost teatrul celor mai violente ciocniri, al represaliilor celor mai strașnice”30.

La 12/25 noiembrie, evacuarea Bucureștilor de că-tre trupele germane a luat sfârșit. Cei din urmă soldaţi germani – garda de la Hauptwache – au fost dezarmaţi de către jandarmii români, iar cele două mitraliere de pe terasa Cercului Militar au fost luate de către liceenii români și depuse la Prefectura poliţiei31.

Peste câteva zile, mai precis la 18 noiembrie/1 de-cembrie 1918, au revenit la București, familia regală și guvernul32. În aceeași zi, la Alba Iulia, Marea Adunare Naţională proclama unirea Transilvaniei și Banatului cu Ţara. Era ultimul act al făuririi statului naţional uni-

tar român, Basarabia și Bucovina adoptând aceeași hotărâre la 27 martie/9 aprilie și, respectiv, la 15/28 noiembrie.

Se încheia în chipul cel mai fericit cu putinţă ciclul început la mijlocul lunii august 1916, care îi purtase pe români prin toate stările emoţionale posibile: entuzi-asm, deznădejde, disperare, triumf.

În timpul celor doi ani de război, Cercul Militar al ofiţerilor din garnizoana București nu a funcţionat, armata fiind chemată să lupte pentru împlinirea idea-lului unirii românilor. Palatul său însă – edificiu impu-nător, deși neterminat – a fost martorul tăcut al tuturor acestor încercări. Paradoxal, ocupaţia dușmană îl pro-iectase adânc în conștiinţa publică bucureșteană.

După război, și în viaţa Cercului Militar a început o nouă etapă, sarcinile cele mai importante ţinând de reluarea activităţii și, desigur, de finalizarea lucrărilor de construcţie ale Palatului.

NOTE:

1 Dare de seamă..., 1916-1919, p. 3; A.M.R., fond C.C.A. dosar nr. 13, f. 42.

2 Pentru activitatea generalului Dumitru Iliescu a se vedea: Alexandru Averescu, Notiţe zilnice din război, vol. 1-2, ediţie îngrijită de Eftimie Ardeleanu și Adrian Pandea, Editura Militară, București, 1992; Radu R. Rosetti, Mărturisiri, 1916-1919, ediţie îngrijită, studiu introductiv și note de Maria Georgescu, Editura Modelism, Bucu-rești, 1997; Toma Dumitrescu, Războiul Naţional (1916), ediţie îngri-jită, studiu introductiv, note și indice de Petre Otu și Maria Geor-gescu, Editura Academiei de Înalte Studii Militare, București, 1999.

3 Constantin Argetoianu, Pentru cei de mâine. Amintiri din vre-mea celor de ieri, volumul al III-lea, partea a V-a (1916-1917), ediţie îngrijită și indice de Stelian Neagoe, Humanitas, București, 1992, p. 35, 36. Pentru bătălia de la Turtucaia a se vedea Petre Otu, Pace și război în spaţiul românesc. Secolul al XX-lea, Editura Militară, Bucu-rești, 2010, p. 45-63.

4 Șerban Rădulescu-Zoner, Beatrice Marinescu, Bucureștii în anii primului război mondial 1914-1918, Editura Albatros, București, 1993, p. 57-58, 66-78.

88


5 I.G. Duca, Memorii, vol. III, Războiul. Partea I (1916-1917), edi-ţie și indice de Stelian Neagoe, Editura Machiavelli, 1994, p. 49-59.

6 Dare de seamă..., 1916, p. 2-3.7 Teofil Oroianu, Gheorghe Nicolescu (coordonatori), Șefii Ma-

relui Stat Major General român (1859-2000), Editura Militară, Bucu-rești, 2001, p. 75.

8 Pentru ocuparea Bucureștiului a se vedea, între altele, Glenn E. Torrey, General Berthelot and Romania. Memoires et Correspon-dances. 1916-1919, edited, with a biographfical introduction, by Glenn E. Torrey, East European Monographs, Boulder, 1987; Ray-mund Netzhammer, Episcop în România într-o epocă a conflictelor naţionale și religioase, vol. I, traducere de prof. univ. dr. George Guţu, ediţie realizată de Nikolaus Netzhammer în colaborare cu Krista Zach, Editura Academiei Române, București, 2005, vol. I, p. 629-830.

9 Șerban Rădulescu-Zoner, Beatrice Marinescu, op. cit., p. 115-117.

10 Ibidem, p. 120.11 Constantin Kiriţescu, O viaţă, o lume, o epocă, Editura Sport-

Turism, București,1979, p. 216.12 Virgil N. Drăghiceanu, 707 zile sub cultura pumnului german,

Cartea Românească, București, 1920, p. 17.13 Constantin Bacalbașa, Capitala sub ocupaţia dușmanului

1916-1918, Editura Alcalay & Calafeteanu, Brăila, f.a., p. 19.14 Ibidem, p. 43.15 Alexandru Marghiloman, Note politice, vol. II, România și

primul război mondial (1914-1919). Războiul (1916-1918), ediţie și indice de Stelian Neagoe, Editura Machiavelli București, 1994, p. 93.

16 Vasile T. Cancicov, Impresiuni și păreri personale din timpul răz-boiului României, Jurnal zilnic (15 august 1916–31 decembrie 1918), vol. II, Atelierele Grafice „Universul”, București, 1921, p. 85-170.

17 A. Gavrilescu, Eroi în umbra spionajului românesc în războiul de întregire, Timișoara, f. a., p. 76.

18 Zoe Cămărășescu, Amintiri, traduceri, ghid selectiv de nume și cuvânt de încheiere de Marta Cozmin, Editura Vitruviu, București, f.a., p. 351.

19 Pia Alimăneștianu, Însemnări din timpul ocupaţiei germane, Imprimeriile Independenţa, București, 1929, p. 92.

20 Sabina Cantacuzino, Din viaţa familiei Brătianu, volumul II, îngrijire de ediţie, studiu introductiv și note de dr. Elisabeta Simi-on, Editura Albatros, București, 1996, p. 105.

21 Virgil N. Drăghiceanu, op. cit., p. 68.22 Șerban Rădulescu-Zoner, Beatrice Marinescu, op. cit., p.

133-134.23 Alexandru Marghiloman, op. cit., p. 147-148.24 Ibidem, vol. 3, p. 68. A se vedea și Virgil N. Drăghiceanu, op.

cit., p. 209.25 Constantin Bacalbașa, op. cit., p. 226.26 Constantin Kiriţescu, op. cit., p. 225.27 Ibidem, p. 225-226.28 Ibidem, p. 226. 29 Pia Alimăneștianu, op. cit. p. 126-127, Sabina Cantacuzino,

op. cit. p. 192.30 Constantin Kiriţescu, op. cit. p. 226.31 Idem, Istoria Războiului pentru Întregirea României, 1916-

1919, volumul II, Editura Știinţifică și Enciclopedică, București, 1989, p. 373.

32 Pentru această problemă a se vedea Maria, regina României, Însemnări zilnice, vol. I (decembrie 1918-decembrie 1919), traducere de Valentina Costache și Sanda Racoviceanu, îngrijire de ediţie, in-troducere și note de Vasile Arimia, Editura Historia, București, 1996, p. 3-7; Anca Oana Otu, Revenirea în capitală a Regelui Ferdinand și a Reginei Maria, 18 noiembrie/1 decembrie 1918, în „Document. Bu-letinul Arhivelor Militare Române”, an VI, nr. 1(19)/2003, p. 60-64.

89

Un nou început.

Reluarea activităţii Cercului Militar

Reîntoarcerea autorităţilor în București și trepta-ta normalizare a vieţii economice, sociale, politice și culturale a ţării au însemnat și pentru Cercul Militar al ofiţerilor din Capitală intrarea într-o nouă etapă. La fel ca întreaga societate românească și această instituţie s-a confruntat, în primii ani postbelici, cu multiple pro-bleme. Cele mai presante erau reluarea activităţii insti-tuţiei și finalizarea construcţiei palatului. Cum, în acele condiţii, nu era posibilă întrunirea Adunării generale a ofiţerilor, colonelul E. Rădulescu, raportor al vechiu-lui comitet, a propus Ministerului de Război numirea unui organ de conducere a Cercului Militar care să ac-ţioneze pentru reluarea activităţii și rezolvarea tuturor problemelor rezultate în urma războiului. Prin Ordinul nr. 3617 din 26 ianuarie 1919, departamentul de resort a numit Comitetul de direcţie în următoarea compo-nenţă: președinte – generalul Ion Istrati, membri – ge-neralul St. Mihail, coloneii E. Rădulescu, Gh. Manu și Gh. Bacaloglu. Tot prin ordinul mai sus menţionat au fost numite și comisiile de conducere și de execuţie a lucrărilor la Palatul Cercului Militar. Comisia de direcţie era compusă din generalii N. Sinescu, Gh. Mărdărescu, R. Toroceanu, I. Macri și E. Nicoleanu, iar cea de exe-cuţie din generalul I. Macri, colonelul C. Teodorescu și maiorul St. Căţoiu1.

Cel mai important rol în cele două comisii i-a reve-nit generalului I. Macri, care a primit din partea Minis-terului de Război directive și însărcinări speciale pen-tru conducerea Cercului Militar din București.

O primă problemă care s-a impus a fi rezolvată a vizat stabilirea pagubelor aduse clădirii de către ar-mata germană. La 29 decembrie 1918, ministrul de război a numit o comisie care, la 3 ianuarie 1919, a sta-bilit că Palatul Cercului Militar a suferit, în cei doi ani de ocupaţie, pagube cifrate la suma de 1 980 000 lei. Defalcată pe categorii, această sumă se împărţea ast-fel: 1 200 000 lei stricăciuni aduse clădirii; 640 000 lei chiria ce s-ar fi putut încasa timp de doi ani; 120 000 lei cotizaţiile nestrânse de la ofiţeri în același interval de timp; 20 000 lei pagube aduse mobilierului. Acte-le s-au depus la Secţia a III-a a Tribunalului Ilfov, unde funcţiona Comisia Judeţeană pentru constatarea și evaluarea pagubelor de război. După dezbaterea cau-zei, Tribunalul a recunoscut Cercului Militar drept pa-gubă suma de 1 700 000 lei. Finalizarea lucrărilor de construcţie a palatului a reprezentat una dintre cele mai spinoase probleme care a trebuit să fie rezolva-tă în primii ani postbelici. În ședinţa din 22 februarie 1919, Comitetul de direcţie a cerut ajutorul Ministeru-lui de Război, propunând două soluţii: preluarea clă-dirii de către departamentul de resort, care urma să o administreze după cum dorea, respectiv acordarea

C a p i t o l u l V I

CERCUL MILITAR – UN REPER CULTURAL AL URBEI (1919-1939)

90


unui ajutor financiar consistent pentru a plăti datoriile și a începe lucrările.

Ministerul de Război a optat pentru a doua solu-ţie, dar acordarea unui împrumut implica acordul Con-siliului de Miniștri. Cu Referatul nr. 15 542 din 9 octom-brie 1919, ministrul de război, generalul Ion Rășcanu, a cerut Guvernului aprobarea pentru un împrumut de 2 066 272 lei din creditul de război. Guvernul însă nu a fost de acord cu această solicitare, astfel că a trebuit să se găsească altă soluţie.

Noile organe de conducere numite de Ministerul de Război se confruntau cu o situaţie cu totul deose-bită. Clădirea era neterminată iar interioarele suferi-seră mari stricăciuni, mai ales în ultimele săptămâni ale ocupaţiei germane. Exista, de asemenea, o mare fluctuaţie de ofiţeri în București, armata fiind în curs de desfășurare a operaţiilor din Transilvania, astfel că s-a renunţat la strângerea cotizaţiilor.

Cercul Militar avea destule datorii și obligaţii faţă de diverse firme care executaseră o serie de lucrări îna-inte de război și chiar unele procese. Lipsa de bani era acută, iar Cercul Militar risca executarea silită pentru neplata datoriilor. Singura soluţie era un nou împru-mut, dar Casa Dotaţiei Oastei nu mai avea posibilitatea de a onora împrumutul acordat înainte de război. În atari condiţii, Cercul Militar l-a însărcinat pe colonelul Victor Zottu, de la Direcţia 4 geniu, să intre în tratati-ve cu Creditul Urban București, pentru a perfecta un împrumut cu scopul de a plăti datoriile presante. Nici această soluţie nu a dat rezultate, astfel că mai rămâ-nea problema închirierilor, dar și în acest caz instituţia s-a confruntat cu situaţii complicate.

Pe baza unei delegaţii scrise date de generalul Gheorghian, arhitectul Boboc, cel rămas în București, pe timpul ocupaţiei, cu misiunea de a asigura paza clădirii, a închiriat sala de cinematograf, sala de sub terasă și o prăvălie de pe Bulevardul Elisabeta lui Iani

Velizaratos. Închirierea s-a făcut pe doi ani cu începere de la 1 decembrie 1918, preţul chiriei fiind de 86.000 lei anual.

Comitetul de direcţie, în ședinţa sa din 4 iulie 1919, a admis contractul de închiriere, dar numai pe durata unui an. Hotărârea a fost adusă la cunoștinţa lui Velizaratos (la data de 7 iulie 1919), dar serviciul de Contencios al Ministerului de Război a admis valabili-tatea contractului pe doi ani2. Comitetul a mai închiriat lunar Direcţiei Anuarului General o prăvălie pe strada Sărindar, pentru suma de 600 lei.

Aceste contracte nu erau avantajoase pentru in-stituţie, Comitetul de direcţie dorind o închiriere pe termen lung a tuturor spaţiilor. În consecinţă, s-au or-ganizat o serie de licitaţii, dar ofertele nu au fost consi-derate satisfăcătoare, astfel că s-a recurs la închirierea prin bună învoială. Cea mai avantajoasă ofertă a venit din partea Mohr & Compania și Ch. Teodoru. Scopul celor doi întreprinzători era de a face din palatul Cer-cului Militar un centru comercial prin deschiderea de restaurante, cafenele, berării, hotel. Se oferea o chirie de 500 000 lei pe an și o sumă de 4 000 000 lei pentru stingerea datoriilor instituţiei, plus o serie de facilităţi. Soluţia era tentantă, dar, în cele din urmă, a fost res-pinsă de Adunările generale din 27 iulie, 6 august și 12 august 1920. În cursul acestor adunări, discuţiile au fost foarte vii, unii dorind închirierea, alţii respingând-o. Partizanii primei opţiuni arătau că palatul ajunsese, după cum aprecia generalul Nicolae Rujinski, „un cuib de șobolani și de insecte; totul se fură și se ruinează”3. În aceste condiţii, oferta firmei Mohr & Compania și Ch. Teodoru era singura modalitate care putea salva Cer-cul Militar care, practic, nu mai avea bani pentru func-ţionare. Cei care se împotriveau arătau, dimpotrivă, că prin această închiriere se urmărea preluarea clădirii, folosindu-se de greutăţile financiare ale instituţiei.

91


N-au lipsit și soluţiile extreme. De exemplu, lo-cotenent-colonelul Polihroniade a propus vinderea clădirii și construirea unui local în altă parte, ceea ce era imposibil, întrucât terenul aparţinea Ministerului de Război. Alţi ofiţeri au propus înfiinţarea unei socie-tăţi pe acţiuni a ofiţerilor, arătându-se că dacă fiecare dintre cei 3 000 de ofiţeri, câţi avea garnizoana Bucu-rești în primii ani postbelici, dădea câte 1 000 de lei, se ajungea la o sumă importantă. N-a lipsit nici pro-punerea de înfiinţare a unei loterii, dar toate au fost respinse. Adunarea a admis închirierea localului și a fost de acord cu formarea unei societăţi. Până atunci, a împuternicit comitetul să apeleze la un nou împrumut pentru a se putea termina clădirea. Oferta celor doi întreprinzători a fost, prin urmare, respinsă, motivul principal fiind acela că, în cea mai mare parte, palatul era deturnat de la menirea sa esenţială, pentru ofiţeri rămânând să folosească doar etajele doi și trei4.

O altă cauză a respingerii acestei oferte constă în faptul că Ministerul de Război ocupase, din octombrie 1919, câteva încăperi ale Palatului Cercului Militar, unde a instalat o serie de comandamente și servicii în-tre care Inspectoratele 1, 2, 3 și 4 de armată, instituţii nou înfiinţate, care la război se transformau în coman-damente de armată5. Pentru aceste încăperi, ministerul plătea chirie care, în 1919, se ridica la suma de 150 000 lei anual, în anul următor aceasta urcând la 262 000 lei. Acceptarea ofertei mai sus amintite ar fi impus evacu-area serviciilor în alte spaţii pe care departamentul de resort nu le avea.

În anul 1919, Cercul Militar a fost obligat să facă faţă unui proces intentat de antrepriza Blekman & Moscovici, constructorii clădirii, generat de faptul că, datorită intrării României în război, nu s-au mai putut achita toţi banii cuveniţi pentru lucrări. Antrepriza s-a adresat Ministerului de Război care a propus un arbi-traj acceptat de Comitetul de direcţie al Cercului Mi-

litar. Din partea acestuia au fost desemnaţi colonelul Atanase Negru și Ștefan Botez, iar din partea antrepri-zei inspectorii Gh. Panait și I. Cotescu-Lupșa. Prin deci-zia acestui tribunal ad-hoc, Cercul Militar a fost obligat să plătească antreprizei suma de 834 278,96 lei și astfel procesul aflat pe rol a încetat6.

Lipsa banilor și situaţia juridică neclară au fost ca-uzele cele mai importante pentru care, în anul 1919, s-au efectuat puţine lucrări de finisare a clădirii. În anul 1920, situaţia s-a îmbunătăţit, într-o anumită măsură, deoarece problemele financiare și-au găsit o rezolvare parţială.

Urmare a demersurilor Comitetului de direcţie al Cercului Militar, condus de generalul Ioan Istrati, sus-ţinut de intendentul general C. Zaharia și de ministrul de război Ion Rășcanu, Guvernul, condus de generalul de corp de armată Alexandru Averescu, a aprobat prin Jurnalul nr. 3771 din 28 noiembrie 1920 un împrumut de 6 000 000 lei, sumă dată fără dobândă, pe o perioa-dă de 15 ani, cu o rată de 400 000 lei.

Din această sumă, Ministerul de Război a decis să achite împrumutul anterior de 3 282 000 lei, contrac-tat la Manutanţa Centrală, și suma de 1 603 935, dato-ria de la Casa Dotaţiei Oastei, rămasă neachitată, din împrumutul de 2 000 000 lei7.

Suma rămasă, 1 114 064 lei, la care se adăuga ve-nitul anual al Cercului Militar, urma să fie folosită la finalizarea construcţiei. Pentru a impulsiona lucrările, ministerul l-a numit pe lângă Comitetul de direcţie pe generalul în rezervă Constantin Scărișoreanu ca direc-tor administrativ al lucrărilor de construcţii. Activitatea acestuia a fost modestă, el nereușind să impună un ritm adecvat de lucru.

Pentru asigurarea anuităţii de 400 000 lei, Minis-terul de Război a dispus să se închirieze partea co-mercială din clădirea Cercului Militar, înaintând și o ofertă Marilor Magazine „Menajera”, societate care a

92


avansat suma de 1 000 000 lei anual. Cu suma rămasă și cu veniturile pe care le avea nu se puteau finaliza lucrările, astfel că s-a intervenit la Guvern pentru ca împrumutul de 6 000 000 lei să rămână în întregime Cercului Militar pentru lucrări. Prin Jurnalul Consiliului de Miniștri nr. 4217 din 16 decembrie 1921, solicitarea a fost aprobată, urmând ca plata datoriilor să se facă prin rate anuale de 704 346 lei pe timp de 15 ani. Suma de 6 000 000 de lei a fost pusă la dispoziţie și virată în martie 19228. Conducerea Cercului Militar a mai decis să pună gaj titlurile de rentă și obligaţiuni în sumă de 1 319 000 lei ce se găseau evacuate la Moscova. Casa de Depuneri și Consemnaţiuni a oferit pentru acest gaj 600 000 lei9. Cei 6 600 000 lei au rămas în casieria Cercului Militar.

Cum ofiţerii din garnizoana București nu mai plăteau cotizaţii, așa cum era practica înainte de răz-boi, de la data de 1 aprilie 1921, conducerea Cercului Militar a cerut Ministerului de Război mărirea chiriei pentru spaţiile utilizate, de la 262 000 lei la 500 000 lei. Ministerul nu a aprobat acest lucru, dar a acordat Cercului Militar o subvenţie de 150 000 lei. Cu toate eforturile, asigurarea fondurilor a reprezentat, în primii ani de după război, cea mai spinoasă problemă pentru conducerea Cercului Militar.

Pentru completarea lor s-a recurs la închirierea spaţiilor comerciale, dar în acest domeniu Cercul Mi-litar a continuat să se confrunte cu numeroase proce-se. Unul din ele era legat de Iani Velizaratos, al cărui contract expirase la 1 decembrie 1920. Fostul chiriaș a refuzat să părăsească încăperile (sala de cinematograf, sala de sub terasă și prăvălia din Bulevardul Elisabeta), motiv pentru care Cercul Militar i-a intentat proces. Deși Cercul Militar a avut câștig de cauză în instanţă, Velizaratos și subchiriașii săi au făcut apel, astfel că au utilizat spaţiile și în anul 192110, așa că abia la sfârșitul

acestuia au fost obligaţi să le evacueze. La fel a proce-dat și A. Anastasescu, al cărui contract pentru prăvălia din strada Sărindar expirase tot în 1920.

De asemenea, Cercul Militar a deschis proces și Marilor Magazine „Menajera”, pe care l-a câștigat. Aces-tea au înaintat recurs la Curtea de Casaţie, reușind să caseze decizia Curţii de Apel din București, procesul fiind transferat la Curtea de Apel Craiova. În anul 1921, localul sălii de cinematograf a fost utilizat în mod frau-dulos de către societatea „Soarele”. Cercul Militar a reu-șit abia la jumătatea lunii iunie 1922 să scoată această firmă din localul său. Pentru folosirea sălii de cinema-tograf s-a făcut o convenţie cu societatea „American Film Company”, căreia i s-au dat 30% din încasări, după ce se plăteau taxele către stat. În anul 1922, veniturile nete ale Cercului Militar din utilizarea sălii de cinema-tograf au fost de 218 444 lei11.

Tot în cadrul situaţiilor dificile – și păguboase, totodată – din primii ani postbelici, se înscrie și dife-rendul cu Parlamentul României. În 1920, ca urmare a intervenţiilor deputaţilor D.R. Ioaniţescu și generalu-lui Gheorghe Cantacuzino, generalul Istrati a fost de acord cu punerea sălii celei mari, astăzi Restaurantul Militar, la dispoziţia Comitetului Parlamentar pentru ca deputaţii să ia masa în timpul sesiunii parlamen-tare. În schimb, Cercul Militar primea 7 000 de lei pe lună. Același D.R. Ioaniţescu și părintele Vasile Lucaciu au închiriat o altă parte din local pentru Clubul Parla-mentar, pentru o sumă anuală de 120 000 lei, plătită în tranșe trimestriale12.

Parlamentarii au folosit spaţiile Cercului Militar timp de un an, însă fără a achita sumele aferente. Doar Clubul Parlamentar a plătit 30 000 de lei pentru primul trimestru. Cercul Militar a făcut demersuri insistente pentru a recupera sumele cuvenite, dar Camera Depu-taţilor, schimbându-și componenţa, iar alegerile fiind câștigate de liberali, a refuzat cu obstinaţie să-și onore-

93


ze obligaţiile restante. În aceste condiţii, Cercul Militar s-a adresat ministrului de Război, generalul Gheorghe Mărdărescu, solicitându-i sprijin pentru recuperarea banilor. Generalul Mărdărescu a făcut intervenţii atât la Guvern cât și Adunarea Deputaţilor, dar rezultatul a fost negativ13.

Procesele au agravat mai mult situaţia financiare a Cercului Militar, deoarece instituţia a fost lipsită, ast-fel, de fonduri importante, și chiar dacă unele fuseseră câștigate, în lipsa deciziilor definitive, sumele adunate în bănci nu puteau fi utilizate. Această situaţie era și re-zultatul unui management defectuos al Cercului Mili-tar în primii ani de după război. De altfel, doi președinţi ai Comitetului de administraţie, generalii Ion Istrati și Nicolae Mărgineanu, și-au dat demisia, fiind depășiţi de multitudinea și complexitatea problemelor.

Deși localul nu fusese terminat, Cercul Militar a desfășurat o serie de activităţi potrivit profilului său. În toată această perioadă au funcţionat sala de scrimă, popota și biblioteca. Ultima era abonată, în 1921, la 17 reviste franceze și ziare, iar intendantul general în rezervă Cioran a donat 135 de volume diferite. La rân-dul ei, sala de scrimă a funcţionat cu regularitate, fiind frecventată de 15-20 de ofiţeri. Școala a funcţionat sub conducerea colonelului D. Sturdza, profesor fiind H. Pi-part, o mai veche cunoștinţă a Cercului Militar. Dar, așa cum constata Darea de seamă pe anul 1921, biblioteca și sălile de distracţie au fost puţin, ca să nu zicem deloc vizitate de ofiţeri14.

În primii ani postbelici, palatul Cercului Militar a găzduit și câteva delegaţii străine care au vizitat Ro-mânia. Astfel, în sala de serbări, amenajată în mod provizoriu, s-au desfășurat banchetele date în onoarea generalului Pietro Badoglio, care a decorat, în numele suveranilor Italiei, orașul București (29 mai 1921), în onoarea oaspeţilor francezi (magistraţi, medici, ingi-neri, studenţi) veniţi în capitala ţării (23 septembrie

1921)17, a ofiţerilor din marina engleză, delegaţie fiind condusă de amiralul John Robeck Baronett (29 sep-tembrie 1921) ș.a. Și în cursul anului 1922, în clădirea Cercului Militar au poposit oaspeţi de seamă precum mareșalul Ferdinand Foch (19 octombrie) și generalul Henri Mathias Berthelot15.

În ansamblu, în primii ani postbelici, Cercul Militar al ofiţerilor din garnizoana București a trecut printr-o perioadă foarte dificilă, războiul zdruncinând foarte serios întreaga societate românească. Reluarea acti-vităţii și stabilirea coordonatelor activităţii instituţiei s-a făcut cu destulă greutate datorită, în primul rând, situaţiei generale a ţării. Armata a susţinut un nou răz-boi, în 1919, împotriva Republicii Ungare a Sfaturilor, rămânând în stare de mobilizare până în martie 1920. Toate eforturile și resursele au fost îndreptate spre sa-tisfacerea necesităţilor operative, rolul armatei fiind de o covârșitoare importanţă pentru consolidarea Marii Uniri din 1918.

La această situaţie s-a mai adăugat lipsa fonduri-lor financiare, ceea ce a obligat conducerea cercului să caute soluţii care să menţină viabilitatea instituţiei. Parte din ele nu s-au dovedit inspirate, astfel că numă-rul proceselor și al diferendelor a crescut semnificativ în acești ani. Managementul nu s-a ridicat, nici el, la un nivel prea mulţumitor, fapt explicabil până la un punct prin fluctuaţiile mari de ofiţeri la nivelul Comitetului de administraţie. Un exemplu grăitor este neadopta-rea noilor statute, deși acest punct a figurat pe agenda Adunărilor generale din anul 1922.

Eforturi pentru finalizarea Palatului

Cea mai complicată, presantă și dezbătută pro-blemă din primii ani postbelici a fost terminarea con-strucţiei palatului. Putem spune, fără teama de a greși,

94


că aceasta a mobilizat mai toate energiile ofiţerilor din garnizoană, dar și ale autorităţilor militare superioare.

Lipsa banilor și situaţia juridică neclară au fost cauzele cele mai importante pentru care în anul 1919 s-au efectuat puţine lucrări de finisare a clădirii. În anul 1920, situaţia s-a îmbunătăţit într-o anumită măsură deoarece problemele financiare și-au găsit o rezolvare parţială. Ca urmare, s-a lucrat la pardoselile de mozaic în sălile de la subsol (Bizantină, Gotică, Norvegiană), completându-se feroneria de la uși și ferestre, execu-ţia fiind asumată de Casa Haug. De asemenea, s-au întreprins demersuri pentru cumpărarea instalaţiilor de încălzire și aducerea mobilierului comandat înainte de război la Casa Maple din Paris16, în acest scop fiind trimis în Franţa Ernest Doneaud, arhitectul însărcinat cu proiectarea și executarea interioarelor palatului. La 18 mai 1919, din Paris, el scria președintelui Comite-tului de administraţie că a luat legătura cu respectiva casă, că a refăcut dosarul și că s-a interesat de stadiul de execuţie a mobilierului comandat înainte de răz-boi. Doneaud mai aducea la cunoștinţă că mobilierul era executat aproape în totalitate, acesta urmând a fi expediat în ţară de la Paris sau Londra în circa șase luni. Fapt important, Casa Maple menţinea condiţiile și preţurile stabilite în deviz, ceea ce reprezenta o fa-cilitate importantă ţinând cont de inflaţia generată de război17.

Costul mobilierului era de 311 135 franci, din care Cercul Militar plătise deja 100 000 franci. Mobilierul era preluat de Cercul Militar la Paris și Londra, transportul căzând în sarcina sa, iar Casa Maple avea obligaţia să desfacă și să aranjeze mobilierul în palatul din București, toate cheltuielile de deplasare fiind suportate de către Cercul Militar. Cercul Militar însă nu mai avea această sumă, astfel că au început tatonările pentru găsirea ei, pentru rezolvarea situaţie implicându-se și Ministerul de Război, care a făcut demersuri pe lângă Ministerul

de Finanţe18. Întrucât suma era desul de mare, prin ne-gocieri, Casa Maple a acceptat plata sumei restante în două rate, prima la începerea transportului și a doua în anul 1924, în momentul expirării garanţiei mobilieru-lui. Problema a ajuns în Guvernul român care, în ședin-ţa din 12 noiembrie 1921, sub semnătura lui Alexandru Averescu, a aprobat Raportul ministrului de Război nr 653 din 8 aprilie 1921. În consecinţă, a aprobat să se dea în compensaţie caselor Maple și Belville din Paris și Sulzer din Elveţia, 200 de vagoane de benzină sau petrol în contul datoriilor Cercului Militar19. Dar condu-cerea Cercului Militar nu a putut găsi o bancă dispusă ca să accepte aceste „aranjamente financiare”. În cele din urmă, s-a apelat la Banca Naţională, care a aprobat întreaga sumă. Transportul mobilierului – asigurat pen-tru suma de 11 000 000 lei – s-a realizat de către Casa Fuller & Kohler atât pe cale maritimă, cât și pe calea ferată astfel că, în luna decembrie 1922, o dată sosit în ţară, a început să fie instalat în sălile palatului Cercului Militar.

O altă acţiune importantă a vizat cumpărarea in-stalaţiilor de încălzire și ventilaţie. Cum ofertele au fost apreciate drept foarte scumpe s-a hotărât ca acestea să fie executate în regie de către comitet cu ajutorul ingi-nerului Lupescu. Aparatele au fost cumpărate din Ger-mania și, la 8 decembrie 1922, a început instalarea lor.

În anul 1921 s-au produs iar schimbări în organe-le de conducere a cercului, Corpul 2 armată numind un nou comitet de direcţie (administraţie) compus din generalul Ion Mihăiescu (președinte) și din coloneii Victor Zottu, Gabriel Negrei și Grigore Constandache. În cursul anului, colonelul Victor Zottu a fost înaintat la gradul de general și numit președinte în locul genera-lului Ion Mihăiescu, de acum înainte el fiind cel care va deţine un rol foarte important în finalizarea lucrărilor de construcţie și inaugurare a palatului. Totodată, s-au format trei „subcomisiuni”, câte una pentru terminarea

95


localului, pentru restaurant (popotă), respectiv pentru mobilier și amenajarea exteriorului20. Asemenea mă-suri nu au avut darul să impulsioneze lucrările care, în anul 1921, practic, au stagnat, lipsa fondurilor și ocu-parea de către Ministerul de Război a încăperilor de la etajele II-IV fiind principalele cauze ale acestei situaţii. S-a continuat totuși lucrul la pardoselile de la sălile de la subsol, s-au amenajat intrarea, scara de onoare, sala de serbări și s-au executat o serie de reparaţii.

Anul 1922 a fost cel mai bogat în ceea ce privește lucrările de finisare a clădirii. Pe baza disponibilizării sumelor din împrumutul acordat de Ministerul de Răz-boi, s-a putut trece la amenajarea hotelului, a etajului I (etajul de serbări) și a etajului II (cercul de toate zilele). Deoarece Ministerul de Război a eliberat, la 1 septem-brie 1922, spaţiile folosite până atunci, în toamnă s-a putut lucra chiar rapid, astfel că la 14 octombrie 1922, s-a deschis hotelul cu 35 de camere. La 15 decembrie 1922, s-au terminat și lucrările la etajele I și II (curăţi-re, zugrăvire, instalarea luminii electrice etc.). În cursul aceluiași an, s-a completat instalaţia electrică, s-au de-finitivat lucrările de mozaic la pardoseli și cele de fero-nerie la uși și ferestre, s-a parchetat în diverse săli ș.a21.

De asemenea, din fondurile Cercului Militar s-a amenajat, pe locul din faţa localului, o grădină, finali-zată în aprilie 1922.

Amplele lucrări întreprinse în cursul anului 1922 au solicitat sume importante peste nivelul aprobat. În Darea de seamă pe anul 1922, Comitetul de direcţie estima averea cercului Militar la 102 819 646 lei dintre care terenul și clădirea erau evaluate la 95 000 000 de lei. La sfârșitul anului, datoriile instituţiei se ridicau la suma de 15 822 175,10 lei, dintre care 4 357 842 lei erau pentru lucrări nou angajate și pentru care nu se găsiseră încă surse de finanţare22.

Cu toate acestea, amenajarea palatului Cercului Militar era, în mare parte, încheiată la începutul anului

1923 deși rămăseseră nefinalizate lucrările la instalaţia de încălzire și ventilaţie, precum și la încăperile de la subsol, unde funcţiona Consumul Militar.

Inaugurare sub auspicii regale

După mai bine de patru ani de la terminarea răz-boiului, timp în care s-au depășit multe obstacole, în special de natură financiară și organizatorică, pala-tul Cercului Militar era pregătit în cea mai mare par-te pentru inaugurare. Conducerea cercului a decis ca desfășurarea ceremoniei oficiale să aibă loc în ziua de duminică, 4 februarie 1923. La festivitate au luat parte regele Ferdinand, care a purtat uniforma de general de escortă regală, regina Maria, principele Nicolae, generalii Gheorghe Mărdărescu, ministrul de război, Constantin Christescu, șeful Marelui Stat Major, Ște-fan Holban, comandantul Corpului 2 armată, Eraclie Nicoleanu, prefectul Poliţiei Capitalei, Paul Angelescu, mareșalul Curţii Regale, Alexandru Tell, veteran din Războiul pentru Independenţă ș.a. A lipsit principele moștenitor Carol, deoarece, în acea perioadă, a efectu-at o vizită în Italia, unde a fost primit și de Papă.

La ora 11.30 au sosit suveranii României, întâmpi-naţi fiind de către ministrul de război și de comandan-tul Corpului 2 armată, precum și de conducerea Cer-cului Militar: generalul Victor Zottu, colonelul Grigore Costandache, locotenentul V. Runceanu. Întreaga suită s-a deplasat în sala de serbări, unde s-a oficiat serviciul religios de sfinţire a localului23, de către însuși Înalt Prea Sfinţia Sa Mitropolitul Primat Miron Cristea, asistat de arhimandriţii Gordun Galaction și Gheronte Nicolau, precum și de arhidiaconii Antonie și Nicodim. A parti-cipat Corul Mitropoliei, condus de maestrul Cucu.

Mitropolitul Miron Cristea a rostit și o scurtă cu-vântare în care a amintit că palatul Cercului Militar a

96


fost construit pe locul bisericii Sărindar. Înaltul prelat, ce avea să devină, în 1925, întâiul patriarh al Bisericii Ortodoxe Române, și-a exprimat convingerea că, ple-când de la această realitate, va izvorî întotdeauna, „ca un fel de gaz metan, acel miros de creștinească tămâie, acea energie duhovnicească, care va învălui cuprinsul acestui palat într-o binefăcătoare atmosferă de supe-rioare învăţăminte. Din această atmosferă iubitul nos-tru corp ofiţeresc, educatorii întregii armate, vor putea vorbi și-și vor putea hrăni sufletul cu ozonul sănătos al însufleţitoarelor îndemnuri la jertfa supremă pentru idealuri”24.

Miron Cristea a binecuvântat palatul și întregul corp ofiţeresc, exprimându-și convingerea că Biserica și Armata își vor împleti destinele așa cum Cercul Mili-tar s-a identificat cu sfântul lăcaș al Sărindarului.

În continuare, generalul Victor Zottu a făcut o lar-gă expunere asupra istoricului palatului, de la lansarea ideii până la finalizarea construcţiei. Au fost evocate meritele regilor Carol I și Ferdinand. Nu au fost omise nici greutăţile prin care a trecut palatul în anii războiu-lui și în perioada următoare.

După slujba religioasă și expunerea generalului Victor Zottu, suita regală a vizitat somptuoasele sa-loane ale clădirii. A urmat banchetul, în timpul căruia regele Ferdinand a rostit o scurtă cuvântare: „Cu vie plăcere și cu satisfacţie în suflet, aprecia suveranul, am venit astăzi spre a inaugura, în sfârșit, palatul Cercu-lui Militar care, câteodată, părea îndepărtat ca și visul nostru secular pe care credeam că nu-l vom atinge ni-ciodată”25. Ferdinand a evocat greutăţile întâmpinate la construcţia clădirii și a cerut: „Casa aceasta să fie un templu al adevăratei camaraderii, să fie un loc de repa-us după munca zilnică, un loc de recreaţie unde să se poată găsi și hrană intelectuală în comunitatea cama-razilor din toate garnizoanele, căci nu numai garnizoa-na din București trebuie să se bucure de acest palat,

ci toată armata română”26. Regele Ferdinand a încheiat arătând că iubirea faţă de armată, pe vitejia căreia „s-a clădit solid idealul naţional, este o chezășie că în acest așezământ va domni veșnic spiritul de camaraderie”27.

După ce s-a întreţinut cu ofiţerii prezenţi, suve-ranul și suita sa au părăsit clădirea în jurul orei 13.00. Seara, începând cu ora 21.00, regele și regina au luat parte și la balul desfășurat în saloanele Cercului Mili-tar28. Reuniunea la care au participat numeroși ofiţeri s-a încheiat la orele 5 dimineaţa.

În legătură cu festivitatea inaugurării se impun câ-teva observaţii. Mai întâi se constată absenţa oameni-lor politici, lucru oarecum neobișnuit, deoarece politi-cienii, în general, nu scăpau asemenea ocazii. Credem că este vorba de o situaţie atent gândită. Practic, s-a dorit ca inaugurarea să fie o ceremonie strict militară și nu una în care oamenii politici să-și facă o așa numită campanie electorală. Armata era o instituţie apolitică și, de aceea, trebuia evitată transformarea ei în tribu-nă pentru politicieni. Prin urmare, au participat doar regele, care era capul oștirii, și ministrul de resort. Un al doilea fapt este neparticiparea arhitectului Dimitrie Maimarolu, investigaţiile noastre neputând lămuri motivele absenţei sale. În al treilea rând, cercetarea mărturiilor epocii arată că inaugurarea s-a făcut cu o anumită discreţie, greu de explicat, deoarece era vor-ba de o clădire monumentală a Capitalei.

Revistele militare, care erau, de regulă, publicaţii teoretice, au ignorat, practic, evenimentul, iar pentru presa cotidiană, ceremonia din inima urbei nu a fost o știre de pagina întâi, ci una de interior. Trebuie spus că marile cotidiene – „Universul”, „Dimineaţa”, „Viitorul”, „Adevărul”, „Neamul Românesc” – au consemnat eve-nimentul, informându-și pe larg cititorii despre pro-gramul manifestării și semnificaţia noii construcţii29.

De pildă, ziarul „Universul” aprecia că: „Unul dintre cele mai frumoase palate ce împodobesc Capitala e, fără

97


îndoială, Cercul Militar. Toţi streinii, în special, ofiţerii francezi, au spus că Franţa nu se poate încă mândri cu un asemenea palat pentru militari, în felul acestuia de la noi”30.

Regina Maria, participantă la manifestare, a con-semnat în amintirile sale zilnice, pentru ziua de dumi-nică, 4 februarie 1923, următoarele: „În această dimi-neaţă, am avut inaugurarea Cercului Militar. Mare ce-remonie, cu toţi ofiţerii din București, mitropolitul etc. Splendidă clădire. A fost începută cu mulţi ani în urmă și resursele au fost întotdeauna prea reduse ca să fie terminată. În sfârșit, este gata complet”31.

Într-adevăr, palatul impresiona prin monumenta-litatea edificiului și frumuseţea formelor sale arhitec-turale. Erau reflectate concepţiile epocii, palatul fiind construit în stilul neoclasicismului eclectic care pre-lua elemente din arhitectura antichităţii, a Renașterii târzii și a neoclasicismului, o sinteză la care a apelat îndeosebi școala franceză, de unde s-a răspândit în perimetrul european32. Impresionează puternic faţa-da, constituită dintr-un parter înalt și apoi de un șir de duble coloane, care amintesc de cele antice, între ele fiind dispuse loggii. Fiecare coloană are, partea de sus, elemente compozite bogate, fapt care sporește ele-ganţa clădirii. Impresia de eleganţă este sporită și de cele două cornișe mari care încadrează nivelul median al faţadei. La etajul superior, al patrulea, sunt o serie de ferestre și o balustradă lungă.

Faţada Palatului Cercului Militar a fost comparată, deseori, cu cea a Operei din Paris, al cărei autor a fost cunoscutul arhitect Tony Garnier (1869-1948). Acest fapt este o confirmare a puternicei influenţe franceze asupra arhitecturii românești de la sfârșitul secolului al XIX-lea și începutul secolului al XX-lea.

Vizibilitatea Palatului este sporită de spaţiul des-chis ce îl înconjoară – în apropiere nefiind alte clădiri înalte – și de esplanada din faţa sa. Accesul pe terasă

se făcea prin două rânduri de scări, apoi se intra în sala de onoare (actualul Restaurant Militar). De aici se urca, printr-o scară monumentală, în Sala de serbări (de fes-tivităţi), în prezent Sala de Marmură, una dintre cele mai mari din București. Etajele doi și trei erau destinate activităţilor oficiale, protocolare, la etajul patru funcţi-ona hotelul, care avea 42 de camere, iar la parter și la subsol existau diverse birouri și spaţii de închiriat. De asemenea, spaţiile de sub terasă erau ocupate de in-stalaţiile de încălzire a palatului, unele dintre cele mai moderne ale Bucureștilor de atunci.

În încăperile dinspre Bulevardul Elisabeta funcţi-ona Biblioteca Cercului Militar, care s-a îmbogăţit per-manent, mai ales prin donaţii.

Existau săli de biliard, de jocuri distractive, dans, săli pentru învăţarea limbilor străine etc. Sala Norvegi-ană de la subsol era destinată scrimei, dar aici a funcţi-onat mulţi ani popota Ministerului de Război.

În ansamblul său, palatul reprezenta o clădire funcţională pentru instituţia Cercului Militar, acesta devenind în scurt timp un reper foarte important pen-tru corpul ofiţeresc din Capitală și din ţară, care și-a putut desfășura aici multe din activităţile profesionale, culturale, știinţifice, recreative, sportive etc.

Se cuvine să creionăm și portretul autorului aces-tui edificiu, care a îmbogăţit zestrea arhitectonică a Capitalei. Arhitectul Dimitrie Maimarolu s-a născut în București, în anul 1859. După studiile secundare efec-tuate în ţară, a urmat, la Paris, Școala de Arte Frumoase, unde l-a avut îndrumător pe profesorul Julien Guadet, cursuri pe care le-a absolvit în 1885. Revenit în ţară, Di-mitrie Maimarolu a contribuit la îmbogăţirea edilitară a Capitalei cu o serie de edificii reprezentative. A parti-cipat la concursul pentru Palatul Camerei Deputaţilor (azi Palatul Patriarhiei), desfășurat în 1891, unde s-au prezentat 37 de proiecte dintre care cinci din Bucu-rești, șase din Viena, patru din Berlin, două din Londra,

98


opt din Paris, două din Banat, unu din Stuttgart, unu din München ș.a. Comisia – formată din G. Gr. Canta-cuzino, președintele Camerei Deputaţilor, Ed de Joly, arhitectul Camerei Deputaţilor din Paris, Paul Wallot, Kaiserl Baurat, Al. Orăscu, arhitect și senator, George Duca, deputat, Grigore Cerchez, inginer arhitect – a acordat premiul întâi proiectului propus de Dimitrie Maimarolu, ce purta ca motto „România”, premiul II revenind arhitectului italian Giulio Magni din Roma, iar premiul III arhitecţilor români Mincu și Băicoianu33.

Palatul Camerei Deputaţilor a fost inaugurat în anul 1907.

Dimitrie Maimarolu a fost membru fondator al So-cietăţii Arhitecţilor Români, organism ce a luat fiinţă la 26 februarie 1891 și a fost ales la 4 martie același an, în primul comitet de conducere al acestei instituţii. A continuat să facă parte din el până în anul 1899. A proiectat, de asemenea, bisericile Armenească, Sf. Sil-vestru, precum și Palatul Senatului, ce urma să fie con-struit în București, la intersecţia Căii Victoriei cu Splaiul Independenţei. În 1892 a făcut parte din colectivul de specialiști care au reînfiinţat Școala de Arhitectură, instituţie care a funcţionat până în 1897, când Spiru Haret, ministrul învăţământului, a decis reînfiinţarea secţiei de arhitectură la Școala de Arte Frumoase din București. Dimitrie Maimarolu a încetat din viaţă în 1926, la vârsta de 67 de ani. Un colaborator apropiat al lui Dimitrie Maimarolu a fost arhitectul francez Ernest Doneaud (1870-1959), care s-a ocupat de decoraţiile interioare ale Palatului Cercului Militar.

O perioadă fastă în activitatea instituţiei

După inaugurare, Cercul Militar, beneficiind de un local propriu, înzestrat cu toate facilităţile și având o situaţie financiară ceva mai bună, a cunoscut cea mai fastă perioadă din istoria sa de până atunci.

Biblioteca și-a sporit considerabil fondul de carte, atât prin donaţii, cât și prin cumpărarea de cărţi. Cea mai importantă donaţie a aparţinut generalului Ale-xandru Tell, fost președinte al Comitetului de adminis-traţie, care a oferit aproape 4 000 de volume, de mare utilitate și astăzi34. La rândul lor, colonelul în rezervă Boian a donat 350 de lucrări, iar d-na Bălănescu 19 vo-lume, acestea provenind din biblioteca fratelui său, lo-cotenent colonel Andrievici. În anul următor, colonelul în rezervă Coradino Atillio a donat 155 lucrări diverse.

Pe lângă acestea, Cercul Militar s-a adresat unor instituţii, solicitând trimiterea de lucrări care să con-tribuie la lărgirea orizontului de cunoaștere a corpu-lui ofiţeresc din Capitală. Urmare a acestor demersuri, Academia Română a trimis 312 lucrări, Casa Școalelor – 152 volume, Editura „Cartea Românească” – 83 de vo-lume, Editura „Cultura Naţională” – 47 lucrări, Ministe-rul Cultelor – 84 de volume, Fundaţia „Principele Carol” – cinci volume etc.

În același timp, prin bugetele sale, Cercul Militar a alocat sume pentru achiziţia de cărţi. Astfel, în 1924 s-au cumpărat 100 de lucrări35, în 1925 – 27 de volu-me36, în 1926 – 334 de volume37, în 1927 – 227 de volu-me38 etc. Prin donaţii și achiziţionări, Biblioteca și-a spo-rit constant fondul de carte. Dacă în 1931 existau 7 700 de volume, în 1940 fondul de carte însuma 11 000.

În afară de lucrări, ofiţerii mai găseau, ca și în pe-rioadele anterioare, o serie de reviste și ziare. În cursul anului 1923, de exemplu, Cercul Militar era abonat la 13 reviste și două ziare românești și la 19 reviste străine și trei ziare străine39, pentru ca în 1927 numărul abona-mentelor să fie de 19 reviste și șapte ziare românești și 32 de publicaţii străine, dintre care 26 de reviste și șase ziare40.

Oferta relativ bogată a determinat sporirea nu-mărului de cititori. În perioada interbelică, biblioteca a fost frecventată de 2 500-4 000 de ofiţeri anual, ajun-gând în unele perioade și la 100 de persoane zilnic.

99


Cercul a continuat să organizeze cursuri pentru în-văţarea limbilor străine. De regulă acestea se desfășu-rau între 1 noiembrie și 1 iunie, profesorii angajaţi fiind plătiţi de către cursanţi 41. De exemplu, în anul 1927, la cursul de engleză au luat parte 166 de persoane, la cel de franceză 14, iar la cel de germană – cinci42. În 1929, cursul de limba engleză a fost urmat de 55 de ofiţeri, media anilor 1930-1932 fiind de 23 de ofiţeri, cauza descreșterii fiind criza economică din anii 1929-1933.

Pe lângă cursurile de limbi străine, s-au mai or-ganizat, anual, cursuri de vioară, pian și dans, care au trezit interesul ofiţerilor și al membrilor de familie ai acestora, astfel că numărul participanţilor a fost des-tul de mare. Spre exemplu, în 1926 au luat parte 450 de persoane, iar în anul următor 529, cei mai mulţi la cercul de dans.

Prin profilul său, Cercul Militar era locul cel mai potrivit pentru strângerea legăturilor de camaraderie, a spiritului de corp în rândul ofiţerilor. În acest scop, în toată perioada interbelică a funcţionat sala de biliard și jocuri distractive (șah, table, domino, rummy). Ele funcţionau, de regulă, în zilele de lucru de la ora 8.00 la 22.00, programul fiind prelungit până la ora 23.00 pentru zilele de sărbătoare. Media zilnică a celor care frecventau aceste săli era de 20-30 de ofiţeri.

Tot în scopul strângerii legăturilor între ofiţeri, au continuat să fie organizate baluri și serate dansante. Deși spaţiile pentru desfășurarea unor asemenea acti-vităţi erau mult mai mari, totuși sporirea considerabilă a numărului de ofiţeri în garnizoana București a impus organizarea lor pe arme sau categorii. Astfel, s-au in-stituit balurile bobocilor, aviatorilor, cavaleriștilor, ge-niștilor, a diferitelor unităţi etc. Dar nu numai ofiţerii desfășurau asemenea activităţi, ci și diferite societăţi din viaţa civilă – Crucea Roșie, Societatea Gospodine-lor, Societatea „Limanul” etc.

Beneficiind de condiţii foarte bune, Palatul Cercu-lui Militar a fost gazda obișnuită a meselor oficiale și a

banchetelor prilejuite de vizita unor delegaţii străine. De exemplu, în 1923, au avut loc cinci asemenea ac-tivităţi: dejun în onoarea mareșalului French (22 apri-lie); dineu și serată în onoarea delegaţiei engleze (26 aprilie); serată în onoarea generalului francez Le Rond (5 mai); ceai în onoarea generalului francez Meunier (21 iunie); masă în onoarea generalului Péllé (7 noiem-brie). În 1924, s-au dat banchete în onoarea lordului amiral al Marii Britanii Beatty și a generalului marchiz de Cavalcanti, din armata spaniolă.

O activitate importantă a fost organizarea confe-rinţelor Cercului Militar București, devenite tradiţio-nale43. Iniţial nu au existat reglementări foarte stricte privind modul lor de desfășurare, tema, data și locul fiind fixate în funcţie de necesităţile departamentului de resort sau ale comitetului de direcţie. Ulterior, s-a stabilit ca în fiecare an să se organizeze cel puţin două conferinţe din patru cicluri, astfel: chestiuni în legătură cu marile probleme ale neamului și ale armatei; pro-bleme de știinţe aplicate, inclusiv în domeniul tehnicii militare; probleme de istorie militară, în primul rând cele legate de Războiul de Reîntregire; subiecte lite-rare, artistice.

Puteau conferenţia numai personalităţi din lumea civilă și militară cu mare autoritate morală și cu un prestigiu știinţific înalt și puteau asista, fără obligaţii exprese, membrii cercului și familiile lor, invitaţi ai con-ferenţiarilor și ai ofiţerilor din garnizoană, intrarea fiind liberă. Sumele aferente plăţii conferenţiarilor se preve-deau în bugetele anuale ale instituţiei, iar cele nechel-tuite se vărsau în fondul bibliotecii pentru suplimen-tarea fondului de carte. Conferinţele aveau loc între 15 noiembrie și 15 mai, în sala de festivităţi a palatului.

A continuat să funcţioneze și sala de scrimă, deși spaţiul destinat acesteia a fost destinat, până în 1925, popotei Ministerului de Război. Sala de scrimă era spa-ţioasă, aerisită, cu multă lumină, cu vestiar și dușuri,

100


facilităţile plasând-o, după mărturiile din epocă, prin-tre cele mai bune din Europa acelui timp. Ea a fost frec-ventată zilnic de 20-25 de ofiţeri pasionaţi ai acestui sport, profesor fiind tot H. Pipart. Adunarea generală din anul 1925 a aprobat mărirea salariului acestuia de la 1 000 la 1 500 de lei, precum și angajarea unui ajutor în persoana lui I. Dumitrescu, salariul fixat fiind de 800 de lei lunar44. Tot pentru practicarea sporturilor, Cercul Militar, nedispunând de o asemenea facilitate, a închi-riat, începând din anul 1928, terenul de tenis al Facul-tăţii de medicină. Administrarea, întreţinerea terenu-lui și a inventarului cădeau în sarcina unui custode. La partidele de tenis puteau participa ofiţerii, soţiile și co-piii lor mai mari de 12 ani, surorile și fraţii necăsătoriţi ai ofiţerilor, ofiţeri de rezervă, aceștia din urmă având nevoie de o aprobare specială.

O problemă intens dezbătută în cadrul adunărilor general a fost ce a popotei. La începutul perioadei in-terbelice, în incinta clădirii a funcţionat popota Minis-terului de Război, cum precizam, fapt care a generat nemulţumiri în rândul unor ofiţeri, mai ales că ea a fost organizată în sala de scrimă. Adunarea generală din 31 octombrie 1925 a hotărât ca în Comitetul de adminis-traţie să se studieze posibilitatea ca în locul popotei să înfiinţeze un restaurant, unde ofiţerii să servească à la carte45. În cele din urmă, popota a fost transformată în instituţie de garnizoană, numărul persoanelor care au mâncat aici fiind de circa 200 zilnic. Potrivit reglemen-tărilor, aveau dreptul de a lua masa la popota Cercului Militar ofiţerii activi și soţiile lor din garnizoana Bucu-rești, ofiţerii activi, dar detașaţi cu soţiile, ofiţerii de re-zervă și retragere proveniţi din activitate, aceștia din urmă numai cu aprobarea Comitetului de direcţie. De remarcat este faptul că soţiile singure nu aveau drep-tul să folosească popota46.

În cadrul facilităţilor oferite de Cercul Militar, un rol important l-a avut hotelul, care a dispus, după fina-

lizarea tuturor lucrărilor, de 42 de camere. Ofiţerii aflaţi cu diferite misiuni în Capitală l-au folosit pentru caza-re, preţurile fiind accesibile. Coroborarea datelor din dările de seamă arată că în hotel au fost cazaţi anual între 1 500 și 2 500 de persoane.

O activitate importantă a fost adoptarea unor noi statute. Cele în funcţiune atunci datau din 1896 și mulţi ofiţeri le considerau depășite în multe privinţe. Proble-ma a figurat pe agenda multor adunări generale, dar în primul deceniu interbelic s-a reușit doar amendarea unor prevederi ale documentului. Abia în anul 1930, la 28 martie, s-a adoptat un nou statut, care a adus o se-rie de modificări importante în structura organelor de conducere și în principiile de conducere ale Cercului Militar47. Documentul a fost revizuit de Adunarea ge-nerală extraordinară din 14 decembrie 1933, motivul fiind urcarea pe tron a regelui Carol al II-lea la 8 iunie 1930. Alte modificări ale statutului au fost operate și de Adunarea generală din 25 noiembrie 1936, deter-minate fiind de crearea Ministerului Aerului și Marinei, acest nou departament urmând a fi reprezentat în structurile de conducere48.

În 1934, s-a adoptat Regulamentul Statutului Cer-cului Militar, comisia de elaborare fiind condusă de generalul Grigore Constandache, vicepreședinte fiind generalul Grigore Cornicioiu49. Potrivit acestor docu-mente, Cercul Militar era pus sub înaltul patronaj al regelui Carol al II-lea, avându-l ca președinte de onoa-re pe ministrul de Război. Scopul instituţiei era același stabilit la începuturile activităţii sale, durata fiind ne-limitată. Membrii se împărţeau tot în activi, voluntari, fondatori și de onoare. Beneficiau de statul de membru de onoare mareșalii armatei române (generalii Alexan-dru Averescu și Constantin Prezan fuseseră avansaţi la acest grad în iunie 1930), miniștrii apărării naţionale și ai aerului și marinei, foștii miniștri de război, toţi sub-secretarii de stat ai departamentului de resort, foștii

101


inspectori generali de armată, foștii șefi ai Marelui Stat Major, foștii comandanţi ai Corpului 2 armată și foștii președinţi ai Comitetului de administraţie și ai comite-tului de direcţie50.

Organele de conducere erau compuse din: adu-narea generală, consiliul superior de conducere, co-mitetul de direcţie, comitetul de cenzori. Adunarea generală nu mai era compusă din toţi ofiţerii garnizoa-nei, ci dintr-un număr mult mai restrâns de persoane. Adunarea era compusă din secretarul general al Mi-nisterului Apărării Naţionale sau un general delegat al său, subșeful Marelui Stat Major sau un general dele-gat al său, șefii de stat major ai inspectoratelor genera-le de armată, de corpuri de armată, de arme și servicii, însoţiţi fiecare de câte un ofiţer superior, comandanţii de brigadă din garnizoana București, șefii de corpuri și servicii asimilate cu regimentul și comandantul Școlii militare de ofiţeri, asistaţi de câte un ofiţer superior și doi căpitani fiecare. Toţi aceștia trebuiau să participe obligatoriu la adunare. În plus, facultativ puteau să ia parte toţi generalii activi de toate gradele care se aflau cu serviciul în garnizoana București.

Adunarea generală se convoca, de obicei, în luna aprilie și dezbătea darea de seamă pe anul anterior, descărca vechiul comitet și stabilea bugetul. Tot în sar-cina adunării generale cădea și modificarea statutului, care se putea realiza cu aprobarea a 2/3 din cei pre-zenţi la ședinţă51.

Un alt organism era Consiliul superior de condu-cere, în compunerea acestuia intrând comandantul Corpului 2 armată, în calitate de președinte, toţi co-mandanţii de divizie cu sediul în garnizoana București, câte un general de brigadă sau colonel comandant de brigadă, reprezentanţi ai corpurilor de vânători de munte, grăniceri, ai jandarmeriei rurale, Comanda-mentului 2 teritorial, un general de brigadă desemnat de Ministerul Apărării Naţionale și un general desem-

nat de Marele Stat Major, președintele Comitetului de direcţie în calitate de referent.

Ședinţele acestuia se desfășurau lunar, iar printre atribuţiuni figurau: aprobarea regulamentului servi-ciului interior al cercului; numirea Comitetului de di-recţie și al cenzorului; numirea și revocarea întregului personal civil al Cercului Militar, aprobarea programe-lor de lucru; stabilirea formei definitive a bugetului; aprobarea închirierii spaţiilor clădirii până la 500 000 lei. Activitatea membrilor Consiliului superior de con-ducere era pur onorifică.

Comitetul de direcţie avea ca președinte și vice președinte, câte un general de brigadă, șase colonei din diferite arme și servicii, un colonel sau locotenent-colonel ca raportor financiar și un maior ca secretar. Ei se numeau pe un termen de un an cu posibilitatea de reînnoire. Comitetul de direcţie era organul de execu-ţie al instituţiei52.

Comitetul de cenzori era un organ de control al comandamentului Corpului 2 armată și al Adunării generale și se subordona președintelui Consiliului su-perior de conducere. Se compunea dintr-un general de brigadă, ca președinte, și din trei-patru colonei sau locotenent-colonei.

Regulamentul statutului era un document tehnic care preciza modul de desfășurare a activităţii Cercului Militar, devenit, în anii interbelici, o instituţie comple-xă. Astfel, activitatea cercului se împărţea în mai multe ramuri sau servicii: tehnic, cămin (hotel), popotă, cul-tural, distractiv, juridic, personal și administrativ. Aces-te servicii erau coordonate de către membrii Comite-tului de direcţie.

Modificările aduse componenţei adunării ge-nerale și crearea unei verigi suplimentare în actul de conducere a cercului au la bază mai multe cauze. În primul rând, în perioada interbelică a sporit conside-rabil numărul ofiţerilor din Capitală, care a variat în

102


jurul cifrei de 5 000 de persoane. Era greu de găsit o sală unde să participe toţi ofiţerii și, în plus, dezbaterea problemelor și luarea hotărârilor erau dificile. Au do-vedit-o adunările generale de la începutul anilor ‘20, când gradele mai mici au adoptat o atitudine critică faţă de o serie de generali și ofiţeri superiori. Adunările generale, considerau șefii armatei, deveniseră focare de indisciplină, astfel că s-au căutat soluţii pentru ca asemenea probleme să nu mai apară53.

Concomitent, s-a înregistrat o triplare a numărului de ofiţeri superiori, ceea ce a condus la ocuparea de că-tre aceștia a majorităţii funcţiilor de conducere în dife-rite structuri militare. De exemplu, la Comandamentul pieţei București, echivalentă comenduirii de astăzi, îna-inte de război exista un maior și câţiva ofiţeri inferiori. În anii interbelici, aceasta a a fost condusă de un gene-ral, la care se adăugau mai mulţi ofiţeri superiori.

Inflaţia de grade mari se poate constata și în cazul Cercului Militar. Dacă până în 1916, comitetul de di-recţie era condus, de regulă, de un colonel și rar de un general, în perioada interbelică președintele și vice-președintele erau generali de brigadă. Ofiţerii inferiori aproape că dispăruseră din structurile de conducere ale cercului.

Nu trebuie uitat, totodată, că instituţia, prin darea în folosinţă a Palatului, și-a mărit numărul personalu-lui, iar problemele ce trebuiau soluţionate deveniseră mult mai complexe. De altfel, Cercul Militar, prin ac-tivităţile desfășurate devenise în acei ani o instituţie simbol atât a Armatei Române, cât și a Capitalei.

Administrarea Palatului.

Proiecte, îmbunătăţiri, litigii

În toată perioada dintre cele două războaie mon-diale, administrarea palatului a reprezentat o proble-

mă importantă pe agenda de lucru a structurilor de conducere ale Cercului Militar. Dintre aspectele care au trebuit să fie soluţionate reţinem: finalizarea unor lucrări precum cele de la terasă și de la etajul patru, unde funcţiona hotelul; completarea mobilierului și a stării de fixaţie; găsirea unor surse de finanţare, mai ales prin închirierea unor spaţii; achiziţionarea unor mașini și utilaje performante; iniţierea unor proiecte care să sporească funcţionalitatea clădirii etc.

Desigur, toate acestea erau dependente de găsi-rea surselor financiare, întreţinerea și completarea pa-latului nefiind o sarcină foarte ușoară. Ca și în perioada anterioară, ofiţerii din garnizoană plăteau o cotizaţie, fixată la 2% din solda de grad, ceea ce însemna un ve-nit anual de 700 000–900 000 lei. Având în vedere evo-luţia bugetului Cercului Militar din anii interbelici, taxa a reprezentat între 5-8% din venituri.

De asemenea, cercul mai percepea o serie de taxe de folosire a unor săli de către ofiţeri și civili: scrimă, bi-liard, jocuri, hotel etc. Valoarea lor a însemnat 15-20% din bugetul general al instituţiei. La rândul său, Minis-terul de Război a acordat anual subvenţii Cercului Mili-tar, sumele apropiindu-se de cele provenite din taxele plătite de ofiţeri. Anumite venituri se mai obţineau de la popotă, din exploatarea hotelului, precum și din dobânzile rezultate din depunerea banilor la diferite bănci.

Cele mai importante venituri au rezultat din în-chirierea unor spaţii ale clădirii, dar în acest domeniu politica dusă de conducerea Cercului nu a fost întot-deauna fericită, motiv pentru care instituţia s-a trezit implicată, în toţi acești ani, în procese de durată cu unii chiriași. Cel mai adesea sumele n-au mai putut fi recuperate. Iată, de pildă, în anul 1923, după 188 de înfăţișări, graţie avocatului Nicolae Alexandrescu, s-a reușit evacuarea chiriașului prăvăliei „Menajera” și a Anuarului General al României54. Pentru recuperarea

103


sumelor datorate, Cercul Militar s-a judecat câţiva ani și, deși a câștigat procesul, nu a reușit să recupereze nici o sumă. În 1926, societatea „Menajera” a fost de-clarată falită și suma de 200 000 lei datorată cercului a fost trecută în creanţele falimentului55.

Uneori, litigiile de acest gen s-au rezolvat pe cale amiabilă. Un asemenea caz a fost stins în anul 1924, când Adunarea generală a decis, în data de 10 iulie, realizarea unei tranzacţii cu numiţii Mohr și Theodoru, în urma căreia a încetat procesul din 1922 și s-a putut trece la închirierea unor spaţii56.

Tot în 1924, Cercul Militar a procedat la o serie de închirieri care, de această dată, s-au dovedit profita-bile. Numitei Marioara Voiculescu i s-a închiriat pe o perioadă de cinci ani sala de cinematograf, pe care a amenajat-o pe cheltuiala sa în sală de teatru, chiria sta-bilită fiind de 10% din încasări. Aceleiași persoane i s-a închiriat, pe un deceniu, și sala de cafenea cu terasa, chiria anuală fiind stabilită la 1 000 000 de lei în primul an și 1 100 000 lei în următorii. Dar, după câţiva ani de conlucrare bună, chiriașa a trebuit evacuată pentru neplata chiriei.

Prăvălia din strada Constantin Mille a fost închiri-ată, pe cinci ani, de asemenea, unor particulari (Ștefă-nescu, Moltz, Schwartz), chiria fiind de 120 000 lei anu-al. În sfârșit, spaţiul de sub terasă a fost preluat, pentru un deceniu, de societatea cu nume colectiv de Lagari & Iacobescu D. În acest caz, suma anuală ce revenea Cercului Militar se ridica la 500 000 lei57.

Practica închirierilor s-a folosit pe scară largă până în anul 1942, ea aducând venituri însemnate adminis-traţiei cercului. În anul 1927 existau 11 contracte de în-chiriere ale diferitelor spaţii, cele de la parter și subsol aducând în bugetul instituţiei 5 354 000 de lei58.

Nu întotdeauna însă chiriașii au respectat clauzele contractuale atât în ceea ce privește plata la timp a su-melor cuvenite, cât și a executării lucrărilor la care s-au

angajat. Din acest motiv, mai ales acele spaţii transfor-mate în restaurante și berării au ajuns să se degradeze. În aceste cazuri, Comitetul de direcţie al cercului, dar și Primăria Capitalei au intervenit, reziliind contractul.

Îmbunătăţirea situaţiei economice a ţării și buna administrare au localului a dus la ameliorarea situaţiei financiare a cercului. În 1929 s-au achitat toate dato-riile pe care le avea instituţia și s-a creat pentru prima dată un fond de rezervă, e adevărat modest, dar care a crescut în anii următori. Acest fapt i-a permis cercului să poată face faţă în condiţii acceptabile crizei econo-mice din anii 1929-1933.

Situaţia financiară mai bună a permis acoperirea nevoilor mari de întreţinere, precum și efectuarea unor lucrări ce au sporit funcţionalitatea localului – instala-rea unei spălătorii mecanice, modificarea sistemului de încălzire și a reţelei electrice, înlocuirea mobilierului în toate sălile și încăperile Palatului, repararea terasei prin acoperirea cu un strat de plumb, conform înţelegerii cu Primăria Bucureștiului, amenajarea culoarului de le-gătură între Bulevardul Elisabeta și strada Sărindar etc.

În anul 1927, anul încetării din viaţă a regelui Fer-dinand, s-a finalizat medalionul de la scara de onoare cu portretele regilor Carol I și Ferdinand și ale regine-lor Elisabeta și Maria.

Tot în anul 1927 s-a făcut și un gest de reparaţie istorică. Adunarea Generală a ofiţerilor din garnizoa-na București a decis ca la intrarea în sala de serbări să fie așezat bustul generalului Vasile Zottu. Războiul din anii 1916-1919 și apoi atmosfera ce s-a creat în primii ani postbelici, marcată de numeroase dispute, inclusiv asupra rolului generalului Zottu în anii neutralităţii, au făcut improprie materializarea hotărârii luate în 1916. Abia în 1927, la peste un deceniu, Comitetul de condu-cere a instalat bustul generalului Vasile Zottu, în semn de pioasă veneraţie și recunoștinţă, pentru acela care a pus toată experienţa și priceperea sa în scopul elabo-

104


rării planurilor și construirii Palatului Cercului Militar59.

Bustul a fost realizat de sculptorul Ionescu Varo.Tot pe aceeași linie s-a înscris și hotărârea adop-

tată, în 1928, de realizare a bustului lui Nicolae Filipes-cu, fost ministru de război, care, așa cum am arătat, a avut un rol important în impulsionarea lucrărilor de construcţie a clădirii60. Hotărârea a fost pusă în prac-tică la 26 noiembrie 1932, bustul fiind opera lui Oscar Spaethe. La festivitate au luat parte membri ai familiei lui Nicolae Filipescu, numeroși ofiţeri din garnizoana București, precum și unii demnitari. Generalul Nicolae Samsonovici, ministrul de război, a evocat puternica personalitate a lui Nicolae Filipescu, evidenţiind faptul că el a iubit armata, pentru că a văzut în ea forţa care întrupează dreptatea și scutul care apără onoarea.

Generalul Gheorghe Manu, comandantul Cor-pului 2 armată și președintele Consiliului superior de conducere al Cercului Militar, s-a referit și el la activi-tatea lui Nicolae Filipescu, evocând contribuţia sa la realizarea palatului61. În sfârșit, Grigore Filipescu, fiul marelui bărbat politic, a mulţumit Cercului Militar și Armatei pentru gestul făcut, afirmând că bustul tată-lui său va reaminti întotdeauna „iubirea sa neţărmurită pentru oștire”62.

Rolul lui Nicolae Filipescu de ctitor al Palatului Cercului Militar a rămas în conștiinţa publică. În 1935, revista „Lumea Militară Ilustrată”, organ al Asociaţi-ei scriitorilor și autorilor militari români, publica, sub pseudonimul Vaschy, un portret al omului politic. „Bo-ier de neam, considerând profesiunea de ofiţer ca un cin boieresc, așa cum a fost pe vremuri și cum trebuie să fie și în cele mai largi democraţii, a înălţat Cercul Mi-litar din București, cu impunătoarea lui arhitectură, cu sălile lui somptuoase, cu mobilierul și decorul său Re-gesc. Din umbra coloanelor acestui palat, oricine trece pe lângă el are impresia că se desprinde figura masivă a marelui dispărut”63.

În luna octombrie 1928, generalul Victor Zottu, di-rectorul geniului și președintele Comitetului de direc-ţie al Cercului Militar, împlinind vârsta legală de pensi-onare, a fost trecut în rezervă. Generalul Victor Zottu s-a născut la 8 noiembrie 1868, în București. A urmat Școala fiilor de militari (1884-1889) și Școala militară de artilerie și geniu (1889-1891), obţinând gradul de sublocotenent. Ca ofiţer de geniu a lucrat în mai multe unităţi de profil precum și în Ministerul de Război, fiind avansat succesiv locotenent (1 februarie 1894), căpi-tan (7 aprilie 1900), maior (7 aprilie 1909), locotenent-colonel (1 aprilie 1913), colonel (1 aprilie 1916). În Răz-boiul de Reîntregire a comandat Regimentul Vlașca nr. 5 (14 august-25 septembrie 1916; 7 decembrie 1916-21 ianuarie 1917); Brigada 44 mixtă (26 septembrie-24 noiembrie 1916). De asemenea, a fost șef al serviciului geniu al Comandamentului general al Etapelor (21 ia-nuarie-20 iulie 1917) și ofiţer în Inspectoratul general al geniului (20 iulie 1917-20 martie 1918) etc.

Pe baza comportării sale din timpul războiului, în anul 1922, a fost avansat general de brigadă, primind însărcinarea de a conduce Direcţia 4 geniu din minis-terul de resort. Generalul Victor Zottu a fost membru în Comitetul de conducere al Cercului Militar timp de peste 16 ani, dintre care opt a îndeplinit funcţia de președinte. A fost unul dintre ofiţerii care s-au iden-tificat cu istoria palatului, având șansa de a contribui decisiv, în condiţii nu tocmai favorabile, la construcţia lui. De altfel, foaia calificativă pe anul 1923, semnată de generalul Aristide Razu, consemna: „Pe lângă atri-buţiunea de director al geniului mai îndeplinește și pe aceea de președinte al Cercului Militar, unde per-sonalitatea sa este identificată cu progresele realizate pe toate căile de această instituţiune atât de utilă cor-pului ofiţeresc”64. Cu deplin temei, Adunarea generală din anul 1929 i-a adus mulţumiri pentru întreaga sa activitate65.

105


Un alt ofiţer care a adus servicii importante Cer-cului Militar și palatului a fost locotenent-colonelul in-tendent Theodor Dumitriu, care a îndeplinit mulţi ani funcţia de casier. În 1929, Adunarea generală i-a acor-dat o pensie viageră, în semn de recompensă pentru activitatea depusă66.

Din primii ani de funcţionare, s-a vădit faptul că hotelul de la etajul patru nu mai satisfăcea nevoile de cazare ale ofiţerilor din garnizoană și nici pe ale celor veniţi din provincie, ceea ce a provocat nu o dată ne-mulţumiri.

Pentru acoperirea necesităţilor, Comitetul de con-ducere a studiat posibilitatea construirii câtorva etaje deasupra clădirii. Calculele făcute de specialiștii mi-litari au arătat că fundaţiile edificiului suportau încă două sau trei niveluri. Marele dezavantaj era însă că procedându-se astfel s-ar fi stricat liniile armonice ale faţadelor palatului, care intrase deja în conștiinţa pu-blică drept o construcţie monumentală. De asemenea, costurile ar fi fost foarte mari, ele cifrându-se la 50-60 milioane lei pentru două etaje.

Ţinând seama de aceste consideraţii, Comitetul de conducere a renunţat la ideea de a supra-înălţa clă-direa și a intrat în tratative cu vecinul palatului pen-tru a construi un hotel pentru ofiţeri. Terenul de lângă palat avea o suprafaţă de 1 200 m2, ceea ce permitea ridicarea unei clădiri de cinci-șapte etaje, cu aproape 200 de camere, dintre care 40 de apartamente. Noua clădire putea să fie legată cu etajele Palatului Cercului Militar, formând practic un singur corp67. Sumele ne-cesare urmau să fie împrumutate de la Creditul Urban București în condiţii avantajoase. Intenţia nu s-a mate-rializat, deoarece terenul nu a putut fi cumpărat. Pe el a fost construit cinematograful Traian.

În perioada interbelică s-a reușit, după multe efor-turi, să se stingă litigiul cu Primăria Capitalei, creat înainte de război. Palatul Cercului Militar s-a construit,

așa cum am arătat, pe un teren propriu. Ulterior, prin decizia nr. 81 din 15 februarie 1912, Primăria a cedat în mod gratuit o suprafaţă de 103,70 m2 necesari pentru egalarea unghiurilor. Terenul dintre faţada Cercului Mi-litar și Calea Victoriei a rămas în proprietatea Primăriei Municipiului București. În august 1913, între Primărie și Cercul Militar s-a încheiat o convenţie care prevedea construirea de către municipalitate a două terase. Sub terasa superioară, care era lipită chiar de clădire, urma să se construiască un gang și un local subteran. Tere-nul aferent gangului s-a pus gratuit la dispoziţia Cercu-lui Militar, bolta de acoperire urmând să fie construită de cerc. Subsolurile au rămas proprietatea Primăriei, iar Cercul Militar se obliga să ofere căldură și apă încă-perilor de aici.

La 10 iulie 1914, Primăria Capitalei a aprobat ce-darea construcţiei terasei scuarului Sărindar, în schim-bul concesiunii pe un termen calculat în raport cu timpul necesar amortizării cheltuielilor și procentului investit în construcţia respectivă. Cercul se obliga să construiască terasa pe spezele proprii, în conformita-te cu planurile Primăriei, în așa fel încât, la terminarea concesiunii, terasa să poată fi exploatată independent de palat.

Cercul Militar a construit terasa din faţa clădirii, dar relaţiile cu Primăria Capitalei au fost, practic, în-trerupte din cauza războiului. Litigiul s-a redeschis în 1921, când Primăria aducea la cunoștinţa conducerii Cercului Militar, prin adresa nr. 18263, din 4 august, că, spre a se putea stabili drepturile de folosinţă asupra terasei din faţa Cercului Militar și drepturile comune care rezultă din convenţiile anterior semnate, s-a sta-bilit o comisie care urma să se întrunească într-o pri-mă ședinţă la 6 august 1921. Cercul Militar era rugat să participe la activitatea acestei comisii pentru a arăta actele pe care le poseda în această problemă.

106


Primăria a întocmit o nouă convenţie ale cărei prevederi încercau să ţină cont, în primul rând, de interesele ei. Noul document prevedea că, având în vedere investiţiile făcute de Cercul Militar și cele care urmau să se mai realizeze, Primăria consimţea să-i lase libera exploatare a terasei în întregimea ei pe nouă ani. În schimb, localul de sub terasa Cercului Militar pre-cum și gangul care îl desparte rămâneau în folosinţa comunei. Cercul Militar era obligat să verse Comunei București, cel târziu până la sfârșitul lunii mai, suma de 1 200 000 lei, necesară construirii W.C.-urilor publice din gangul Palatului. În cazul în care Cercul Militar nu termina în intervalul de un an lucrările la terasă, Pri-măria urma să treacă la efectuarea lor, iar plata să fie asigurată de Cercul Militar. Evident că un asemenea document nu a fost acceptat, astfel că problema a ră-mas în suspensie.

Având în vedere această situaţie, Comitetul de conducere al Cercului Militar a decis, în ședinţa din 28 octombrie 1921, întocmirea unui proiect de lege pen-tru trecerea de către Primărie în proprietatea Cercului Militar a porţiunii de teren pe care s-a construit terasa, precum și a suprafeţei din faţa terasei până la Calea Victoriei. Proiectul de lege nu a ajuns pe masa de lucru a Parlamentului și nici discuţiile cu Primăria Capitalei nu au înaintat.

La 6 februarie 1925, Primăria municipiului Bucu-rești a numit o nouă comisie pentru a discuta litigiul cu Cercul Militar. Discuţiile nu au dus la nici un rezul-tat, astfel că Primăria s-a simţit obligată să „forţeze” o soluţie.

La 19 mai 1925, municipalitatea i-a trimis preșe-dintelui Comitetului de conducere o adresă în care aducea grave acuzaţii Cercului Militar, învinuindu-l de nerespectarea prevederilor documentelor semna-te. Primăria afirma că nu s-a finalizat construcţia nici a terasei, conform planurilor întocmite de inginerul V. Ștefănescu, și nici a W.C.-urilor din gang, care ar fi dat

posibilitatea exploatării independente a spaţiilor de sub terasă. De asemenea, Cercul Militar nu a prezentat tabloul cu sumele cheltuite și veniturile realizate din închirierea spaţiilor de sub terasă. Pentru toate aces-tea Primăria își rezerva dreptul de a acţiona în justiţie Cercul Militar.

În răspunsul său, Comitetul de conducere al cer-cului respingea ca nefondate acuzaţiile Primăriei. Ho-tărârea acesteia din 1911 de a construi terasa a obli-gat cercul să înalţe construcţia palatului cu peste trei metri, ceea ce a dat naștere la cheltuieli suplimentare. Cum Primăria nu a avut bani pentru construcţia te-rasei, aceasta a fost finalizată de cerc. W.C.-urile n-au putut fi construite datorită fondurilor insuficiente. Cât privește tabloul cheltuielilor și al veniturilor, acesta nu a fost înaintat datorită faptului că arhiva a fost distrusă în perioada războiului și găsirea sau refacerea actelor era un proces foarte dificil. Comitetul de conducere propunea crearea unei comisii mixte, compusă din reprezentanţii cercului și ai Primăriei, care să evalueze lucrările efectuate de cerc în contul municipalităţii.

Cercul Militar nu a renunţat la ideea obţinerii titlu-lui de proprietate asupra terenului aflat în discuţie. Co-mitetul de conducere a înaintat, în martie 1930, minis-terului de resort, un raport în care demonstra necesita-tea de a obţine terenul din faţa palatului, deoarece „nu i se poate închide perspectiva prin alte lucrări pe care Primăria ar voi să le execute în viitor pe scuar și nici nu este de conceput cum terasa care face corp comun cu cercul, ar putea fi exploatată de diverși antreprenori cărora ar fi închiriată de către Primărie, dăunând astfel cercului”68.

În plus, terenul de sub terasă era indispensabil pentru instalaţiile de apă și canal, iar accesul nu putea fi blocat. Comitetul de conducere reamintea că, indi-rect, palatul aparţinea Capitalei, nu numai corpului ofiţeresc al garnizoanei București. Faţă de aceste con-

107


siderente se propunea Ministerului de Război să inter-vină la Primăria Capitalei pentru ca aceasta să accepte transferul terenului în proprietatea Cercului Militar.

Ministerul Armatei, titulatura din acel moment a departamentului de resort, și-a însușit propunerea și, în cursul anului 1930, s-a adresat Primăriei munici-piului București solicitând transferul terenului din faţa Palatului69.

Municipalitatea a refuzat să accepte cererea în-dreptăţită a Cercului Militar, deoarece edilii apreciau că nu puteau ceda un teren situat în centrul București-lor, în punctul cu cea mai intensă circulaţie. Pentru de-gajarea acestui important nod de comunicaţie, muni-cipalitatea a elaborat proiectul unei parcări subterane sub scuarul din faţa palatului Cercului Militar. Primăria, condusă de Dem Dobrescu, mai avea în atenţie să ex-proprieze toate clădirile din faţa palatului situate între străzile Academiei, Edgar Quinet și Universitate pentru a forma o piaţă care urma să înlesnească circulaţia și să dea o perspectivă mai largă palatului. Exista și un alt proiect, acela de a face un pasaj subteran sub bulevar-dul Regina Elisabeta pentru a fluidiza circulaţia. Toate aceste proiecte îndrăzneţe împiedicau, după opinia edililor, cedarea terenului din faţa cercului.

Conducerea Cercului Militar n-a abandonat ideea transferului de teren din faţa clădirii, continuând inter-venţiile pe lângă Primărie, Ministerul Apărării Naţiona-le, (titulatură stabilită în 1932), Guvern, Parlament.

Demersurile insistente ale Comitetului de con-ducere, în cele din urmă, au avut câștig de cauză. La 29 aprilie 1933, Parlamentul a adoptat legea prin care Primăria Municipiului București a fost autorizată să do-neze Cercului Militar al ofiţerilor din garnizoana Bucu-rești terenul dintre Calea Victoriei, bulevardul Regina Elisabeta și strada Sărindar (Constantin Mille). Legea a fost publicată în „Monitorul Oficial” din 3 mai, urmând a se aplica de la începutul lunii septembrie 193370.

Codul civil impunea ca instituţia primitoare să fie abilitată să primească donaţia. Acest lucru s-a realizat prin semnarea, de către regele Carol al II-lea, la 23 sep-tembrie 1933, a Decretului prin care Cercul Militar era autorizat să primească în mod gratuit terasa cu părţile laterale până la trotuarele dinspre bulevardul Regina Elisabeta și strada Sărindar (Constantin Mille) și tere-nul din faţa terasei până la Calea Victoriei.

În acest mod s-a pus capăt unui litigiu ce a du-rat mai bine de două decenii dintre Cercul Militar al ofiţerilor din garnizoană și Primăria municipiului Bu-curești. A fost o decizie înţeleaptă, deoarece în acest fel palatul, construit cu atâtea eforturi, se bucura de o perspectivă foarte bună, iar Capitala se putea mândri cu o bijuterie arhitectonică. Până la declanșarea celui de-al Doilea Război Mondial, în situaţia juridică și cea administrativă a palatului Cercului Militar nu au fost schimbări majore.

În perioada interbelică, Cercului Militar, benefici-ind, după decenii de așteptare, de un local impunător, a devenit un reper urbanistic și cultural important în viaţa armatei și a Capitalei. Acesta a găzduit numeroa-se activităţi profesionale, știinţifice, culturale, monde-ne, sportive etc. la care au participat, în primul rând, corpul ofiţeresc, dar și numeroase personalităţi ale Bucureștilor și ale ţării. Cercul Militar s-a integrat, ast-fel, cu mijloacele sale specifice, în lista marilor centre culturale ale urbei: Teatrul Naţional, Ateneul Român, Universitatea, Biblioteca Fundaţiilor Regale, galeriile de artă, cinematografele etc.

NOTE:

1 Dare de seamă, 1 ianuarie 1916–31 decembrie 1919, p. 3.2 Ibidem, p. 7.3 A.M.R., fond C.C.A., dosar nr. 2, f. 57.4 Ibidem, f. 80-82.

108


5 „Monitorul Oastei”, partea regulamentară, nr. 26 din 26 iunie 1919, p. 207.

6 Dare de seamă, 1 ianuarie 1916–31 decembrie 1919, p. 12.7 Dare de seamă, 1920, p. 12.8 Ibidem, 1921, p. 5.9 Ibidem, 1922, p. 4.10 Ibidem, 1922.11 Ibidem, p. 6.12 A.M.R., fond C.C.A, dosar nr. 31, f. 9.13 Ibidem, p. 52-54.14 Darea de seamă, 1921, f. 4.15 Ibidem f. 5.16 Ibidem, 1920, p. 5.17 A.M.R., fond C.C.A, dosar nr.12, f.2-3.18 Ibidem, f. 49.19 Ibidem, f. 42.20 Dare de seamă, 1921, p. 4.21 Ibidem, 1922, p. 8-9.22 Ibidem, p. 15-16.23 „Viitorul”, 6 februarie 1923.24 „Universul”, 6 februarie 1923.25 Ibidem.26 Ibidem.27 Ibidem.28 „Dimineaţa”, 7 februarie 1923; „Neamul Românesc”, 6 fe-

bruarie 1923.29 „Universul”, 7 februarie 1923.30 Comandor dr. Ilie Manole, colonel Grigore Buciu, istoric de

artă Victor Simion, op. cit., p. 55.31 Maria, Regina României, Însemnări zilnice, volumul V, tra-

ducere de Sanda-Ileana Racoviceanu, îngrijire de ediţie, cuvânt înainte și note de Vasile Arimia, Editura Historia, București, 2006, p. 49-50.

32 Arhitect I.D. Enescu, După o jumătate de veac, „Arhitectura”, Revista Societăţii Arhitecţilor Români, anul VII, 1, (ianuarie-martie), 1941, p. 7; Grigore Ionescu, Bucureștii. Orașul și monumentele sale, București, 1956, p. 192-193; comandor dr. Ilie Manole, colonel Gri-gore Buciu, istoric de artă Victor Simion, op. cit., p. 55.

33 Detalii în Nicolae N. Noica, Palatul Patriarhiei. Personalităţi și semnificaţii din istoria construcţiei sale, cuvânt înainte al Preaferici-tului părinte Daniel, Patriarhul României, ediţie îngrijită de Stelian Ţurlea, Editura Cadmos, București, 2008.

34 Dare de seamă, 1923, p. 5.35 Ibidem, 1924, p. 5.36 Ibidem, 1925, p. 4.

37 Ibidem, 1926, p. 4.38 Ibidem, 1927, p. 7.39 Ibidem, 1923.40 Ibidem, 1927, p. 7.41 A.M.R., fond C.C.A., dosar nr. 299, f. 30.42 Dare de seamă, 1927, p. 27.43 Ibidem, f. 29-30.44 Ibidem. dosar nr. 2, f. 87.45 Ibidem, f. 111-113.46 Ibidem, dosar nr. 299, f. 46.47 Statutul Cercului Militar din București, 1930.48 A.M.R., fond C.C.A. dosar nr. 283, f. 3-8.49 Ibidem, dosar nr. 299, f. 1-49.50 Statutul Cercului Militar din București, Tipografia „Revistei

Geniului”, București, 1933, f. 5.51 Ibidem, f. 6-7.52 Ibidem, f. 8-11.53 Ibidem, dosar nr. 2, f. 110-123. De exemplu, Adunarea ge-

nerală din 31 octombrie 1925 a fost una tensionată, generalul Hol-ban, comandantul Corpului 2 armată, fiind „contrat” destul de dur de unii ofiţeri participanţi. La fel s-a întâmplat și în 1926, astfel că, la 18 mai 1927, generalul Ion Popescu, comandantul Corpului 2 ar-mată, a făcut unele precizări faţă de conduita ce trebuie adoptată în timpul adunării. El a cerut să se facă propuneri și să se dezbată problemele, dar „să nu uitaţi că datoraţi deferenţă și respect faţă de cei mai mari”. Cf. Ibidem, f. 115).

54 Dare de seamă, 1927, p. 8.55 Ibidem, p. 5.56 Ibidem, p. 4.57 Ibidem, p. 15-16.58 Ibidem, 1929, p. 2-3.59 Ibidem, 1928, p. 1.60 „România Militară”, anul LXX, nr. 1, ianuarie 1933, p. 4.61 Ibidem, p. 6-8.62 Ibidem, p. 9.63 „Lumea Militară Ilustrată”, nr. 2, 1935, p. 28.64 A.M.R., fond C.C.A., dosar nr. 272, f. 70.65 Dare de seamă..., 1929, p. 3.66 Ibidem, 1927, p. 6.67 Dosar juridic al Cercului Militar, Direcţia Domenii și Infra-

structuri, f.a., p. 7.68 Ibidem, p. 11.69 Ibidem, p. 15-16.70 „Monitorul Oficial”, nr. 100 din 3 mai 1933, f. 3148.


Fântâna Blanduziei


Mânăstirea Sărindar

Placheta dezvelită în anul 2011, pe locul altarului Mânăstirii Sărindar


Regele Carol I Regele Ferdinand I


Bustul lui Dimitrie Maimarolu, arhitectul Palatului Cercului Militar

Bustul lui Nicolae Filipescu Bustul generalului Vasile Zottu


Schiţă a Palatului Cercului Militar

Coperta proiectului câștigător (1899)


Schiţă a faţadei Palatului Cercului Militar (vedere dinspre strada Sărindar, astăzi C-tin Mille)


Proiect al faţadei Palatului Cercului Militar (variantă de lucru)


Proiect al faţadei Palatului Cercului Militar (variantă de lucru – secţiune transversală)


Schiţă a intrării dinspre strada Sărindar


Planuri ale Palatului Cercului Militar (sus – etajul al II-lea, jos – subsolul)


Planuri ale Palatului Cercului Militar (sus – etajul I, jos – antresolul)


(1912)

Detalii constructive din registrul de ordine pentru întreprinzător

(1913)


(1915)

(1914)


Palatul Cercului Militar (1916)


Vedere aeriană a Bucureștiului (1916)


Defilarea trupelor germane în faţa Cercului Militar (ianuarie 1918)


Un grup de ofiţeri în faţa Palatului Cercului Militar (perioada interbelică)


Hartă a zonei centrale a Bucureștiului (perioada interbelică)


Palatul Cercului Militar (perioada interbelică)


Palatul Cercului Militar (perioada

interbelică)

Calea Victoriei




interbelică)


Prim-ministrul Alexandru Vaida-Voievod, alături de concurentele de la Miss România (1929)


Campania de refacere și consolidare a Palatului Cercului Militar (1942-1943)


Anii 1942-1943


Atelierul de confecţii (1943)


Birourile atelierelor din Palatul Cercului Militar (1943)

Cantina personalului Cercului Militar (1943)‚ în spaţiul actual al Sălii

Norvegiene


Bucătăria centrală (1943)

Bucătăria berăriei (1943)


Berăria (1943) aflată în spaţiul actualului Restaurant Militar


Bufetul (1943)


Cofetăria (1943)


Sala de popotă(1943), în actuala Sală Bizantină

Sala de popotă (1943), în actuala Sală Norvegiană


Sala de popotă (1943), în actuala Sală Bizantină


Sala de arme (1943)


Magazinul pentru articole bărbătești (1943)

Magazin din Cercul Militar (1943)


Clădirea Cercului Militar Naţional după bombardamentul american din 15 aprilie 1944


Casa Centrală a Armatei


Curs foto (1949-1989)


Spectacol de teatru (1949-1989)

Formaţie de balet a copiilor de la cercul de specialitate (1949-1989)


Repetiţie în vederea unei concert la Sala de Marmură (1949-1989)

109

Înainte și după reorganizare

Declanșarea celei de-a doua conflagraţii mondia-le, la 1 septembrie 1939, și-a pus amprenta și asupra activităţii Cercului Militar din garnizoana București. Întrucât războiul se purta la graniţele României, auto-rităţile au luat ample măsuri pe linie militară, cea mai importantă fiind mobilizarea generală, decisă la 4 sep-tembrie 1939, când au fost avuţi în vedere toţi cetăţe-nii care aveau ordine de chemare, indiferent dacă în cursul anului executaseră sau nu vreo concentrare. În același timp, dispozitivul operativ al armatei române a suferit transformări radicale prin crearea unor coman-damente, mari unităţi și unităţi sau dislocarea lor în alte regiuni1.

Prin urmare, în unele domenii, activitatea cercu-lui a avut de suferit, deși instituţia și-a păstrat profilul de centru cultural și monden al garnizoanei București. Numărul participanţilor la unele activităţi s-a redus, la unele s-a renunţat din cauza războiului, iar la altele s-a schimbat modul de desfășurare. Au continuat să func-ţioneze cursurile de limbi străine, cel de engleză fiind urmat de 49 de ofiţeri sau membri ai familiilor, de fran-ceză (82), iar de germană – 48 de persoane.

Având în vedere situaţia financiară, la 29 octom-brie 1940, Cercul Militar anunţa că nu mai putea su-porta cheltuielile privind desfășurarea cursurilor de

limbi străine, așa cum procedase în anul anterior, par-ticipanţii urmând să le plătească integral. Se făceau înscrieri pentru limbile germană, italiană, franceză și engleză. Cursurile au început la 16 noiembrie și s-au desfășurat până la 31 mai 1941, cu întreruperile obiș-nuite de Crăciun și de Paști2.

Au fost revizuite și Statutele de funcţionare a Cercului Militar din cauza mutării comandamentului Corpului 2 armată la Constanţa pentru a asigura con-ducerea forţelor din Dobrogea, devenită, practic, un teatru de operaţii distinct. În locul lui s-a creat, la 21 septembrie 1939, Comandamentul Militar al Capitalei, asimilat unui inspectorat general de armată, având în subordine toate trupele din garnizoana București și din împrejurimi, precum și pe acelea aflate temporar în oraș3.

Ca urmare a acestei măsuri, Cercul Militar a rămas fără președintele de ordine, funcţie asigurată încă de la înfiinţare de către comandantul Corpului 2 armată. Cum întrunirea Adunării generale era greu de realizat în condiţiile mobilizării armatei, Consiliul superior de conducere a modificat, în reuniunea sa din12 februa-rie 1940, Statutele Cercului Militar. Potrivit documen-tului, erau membri de onoare ai instituţiei regele Carol al I l-lea, Marele Voievod de Alba Iulia, ministrul apără-rii naţionale, al aerului și marinei, al înzestrării arma-tei (acest din urmă departament s-a înfiinţat în 1938),

C a p i t o l u l V I I

EVOLUŢII ȘI INVOLUŢII ÎN TIMPUL CELUI DE-AL DOILEA RĂZBOI MONDIAL

(1939-1947)

110


mareșalii Românii, șeful Marelui Stat Major, inspectorii generali de armată, foștii președinţi ai Comitetului su-perior de conducere și de direcţie4. Interesant este fap-tul că monarhul înceta să mai fie patron al instituţiei, așa cum fusese de la începutul activităţii instituţiei, el devenind primul dintre membrii de onoare.

Erau membri de drept și în mod obligatoriu toţi ofiţerii activi cu domiciliul în garnizoana București, păstrându-și această calitate și după trecerea lor în rezervă. Cotizaţiile au fost fixate la 0,5% din solda de grad sau pensie. Pentru ofiţerii de rezervă, dacă aceștia nu achitau cotizaţia timp de trei luni, pierdeau calita-tea de membru al Cercului Militar5.

Comitetul superior de conducere era prezidat de comandantul militar al Capitalei, iar din acesta făceau parte secretarul general al Ministerului Apărării Naţi-onale, unul dintre subșefii Marelui Stat Major, coman-danţii de corpuri și divizii din București, care aveau gra-dul de general, generalii inspectori de armată. Sediul era la reședinţa Comandamentului militar al Capitalei, unde aveau loc și întrunirile. Acestea se mai puteau desfășura și în Palatul Cercului Militar6.

Conducerea administrativă era asigurată, în con-tinuare, de Comitetul de direcţie, numit pe doi ani, componenţa sa fiind următoarea: președinte – un ge-neral; vicepreședinte – un general sau un colonel; șase colonei sau locotenent-colonei de diferite arme și ser-vicii, dintre care unul era numit de Ministerul Apărării Naţionale și unul de Ministerul Aerului și Marinei, un intendant colonel sau intendant locotenent-colonel ca raportor financiar. Funcţia de secretar al Cercului Militar era asigurată de către un maior7. Ședinţele Co-mitetului de direcţie erau săptămânale, hotărârile fi-ind consemnate într-un registru.

De remarcat că se renunţa la Adunarea generală ca for suprem de conducere, cauza principală fiind iz-bucnirea conflictului mondial. Fără îndoială, mai era

o explicaţie pentru această situaţie și anume regimul politic intern. La 10 februarie 1938, regele Carol al II-lea a instaurat regimul de autoritate personală, punând capăt regimului democratic-parlamentar care funcţi-onase vreme de două decenii. Parlamentului, cu struc-tura sa bicamerală, i s-au luat principalele atribuţii, convocarea acestuia fiind un atribut al suveranului. De asemenea, au fost desfiinţate partidele politice și au fost restrânse de o manieră semnificativă drepturile și libertăţile cetăţenești. În aceste condiţii, păstrarea unei astfel de structuri a corpului ofiţeresc din garnizoana București, cum era, prin tradiţie, Adunarea generală a Cercului Militar, nu se încadra în „spiritul” vremii.

O problemă îndelung discutată în primăvara și vara anului 1940 a fost acordarea unui împrumut Cer-cului Militar din Brașov, operă a arhitectului Constantin Iotzu8. La 1 mai 1940, Corpul 5 armată (Comitetul de construcţie al Cercului Militar Brașov) a solicitat Cer-cului Militar al ofiţerilor din garnizoana București un împrumut de 3 000 000 de lei, bani necesari finalizării construcţiei sediului propriu. Cum cererea reprezenta o noutate, Comitetul de direcţie a solicitat întrunirea Consiliului superior de conducere, prezidat la acea dată de generalul Gheorghe Argeșeanu9.

Acesta s-a întrunit la 13 iunie 1940 și a decis mo-dificarea unor articole din Statut, Cercul Militar nefiind îndrituit să acorde împrumuturi, precum și acordarea sumei de un milion de lei cu ipotecă de prim ordin, pe termen de cinci ani, cu o dobândă de 3% pe an. Suma era insuficientă, astfel că autorităţile militare din Bra-șov au intervenit și au obţinut dublarea împrumutului. Consiliul superior de conducere a păstrat condiţia de ipotecă, dar Cercul Militar Brașov nu a fost de acord10. Prin intervenţii la eșaloanele înalte, Cercul Militar Bra-șov a obţinut ca împrumutul să nu se facă prin ipo-tecă, ci prin garanţia Ministerului Apărării Naţionale. Consiliul superior de conducere al Cercului Militar nu

111


a avizat această formulă, ceea ce a atras observaţii ale generalului Constantin Niculescu, ministrul de resort11. „Mă surprinde, scria generalul Niculescu, la 17 august 1940, cum garanţia oficială a Ministerului de Război nu servește suficient asigurarea unei sume de 2 000 000 lei. Semnătura ministrului angajează sume cu mult mai mari”12.

La 19 august 1940, generalul Gheorghe Argeșea-nu aducea la cunoștinţa ministrului că era nevoie de o nouă convocare a Consiliului superior de conducere pentru modificarea Statutului, prin care să se permită Cercului Militar acordarea de împrumuturi către alte cercuri militare, sub garanţia Ministerului Apărării Na-ţionale13. La acest raport nu s-a mai primit niciun răs-puns din partea ministerului.

Desigur, explicaţia unei asemenea conduite con-stă în situaţia generală a ţării. Aceste discuţii aveau loc în momente de mare tragedie pentru statul român, când integritatea și existenţa sa erau grav afectate. La 28 iunie 1940, România s-a înclinat în faţa notelor ultimative sovietice, acceptând cedarea Basarabiei și a nordului Bucovinei, iar la 30 august, Germania și Italia impuneau Dictatul de la Viena, prin care nord-estul Transilvaniei era transferat Ungariei. De altfel, în ziua când generalul Argeșeanu trimitea documentul la minister, la Turnu-Severin erau în plină desfășurare convorbirile româno-ungare care nu aveau să ducă la nici un rezultat14.

Destrămarea României Mari, după doar două de-cenii de existenţă, a generat mari convulsii în viaţa po-litică românească. Regele Carol al II-lea, principalul vi-novat de conduita statului român în vara anului 1940, a fost obligat să părăsească ţara și tronul, acesta din urmă fiind preluat de fiul său, Mihai I. Dar atribuţiile noului monarh au fost substanţial reduse, puterea fi-ind preluată de generalul (ulterior mareșalul) Ion An-tonescu, devenit „conducător” al statului. El și-a aso-

ciat la guvernare Mișcarea Legionară, singurul partid politic admis, România proclamându-se „stat naţional-legionar”. Colaborarea dintre Antonescu și legionari a durat până în ianuarie 1941, când aceștia din urmă au fost îndepărtaţi de la guvernare pe cale violentă15.

Toate aceste evenimente, bulversante pentru so-cietatea românească, au condus la diminuarea activi-tăţii Cercului Militar. Totuși, acesta a continuat să fie, mai ales prin palatul său somptuos, o instituţie impor-tantă a armatei române. La 14 octombrie 1940, de pil-dă, Ion Antonescu a oferit un banchet Misiunii militare germane, sosită în România cu două zile în urmă16. Au participat șefii misiunilor de uscat și aeriană, genera-lul de cavalerie Erik Hansen și, respectiv, generalul de aviaţie Wilhelm Speidel, șeful de stat major, generalul Arthur Hauffe, ministrul german la București Wilhelm Fabricius, generali și ofiţeri români și germani. În toas-tul său, generalul Antonescu a arătat că misiunea se găsește în ţară la chemarea guvernului Gigurtu, defi-nind astfel prezenţa ei: „A recurge astăzi la experienţa și doctrina unei mari armate și la posibilităţile tehnice ale unei industrii de război, pentru a organiza pe baze noi armata și securitatea, este de a face un act de pa-triotism, pe care ţin să-l subliniez în faţa dumneavoas-tră”17.

Dar dincolo de evenimentele politice și militare, Palatul Cercului Militar a fost nevoit să facă faţă și ca-taclismelor naturale, precum marele cutremur din 10 noiembrie 1940, ora 3.39. A avut o intensitate de 7,4 pe scara Richter și efectele lui au fost catastrofale în Muntenia, inclusiv în București, dar și în sudul și cen-trul Moldovei, orașul Panciu fiind distrus în proporţie de 90%. Cutremurul s-a resimţit pe o regiune vastă, de la Istanbul la Odessa și de la Moscova la Leningrad, fi-ind înregistrat și în Noua Zeelandă18.

Numărul victimelor a fost estimat la circa 1 000, dintre care 300 în București, iar al răniţilor, la 4 000.

112


În Capitală s-a prăbușit blocul Carlton, o construcţie foarte modernă, cu o structură de beton armat, cu sală de cinema și 12 etaje. De sub dărâmăturile sale au fost scoși 136 de morţi19.

Destul de afectate au fost și construcţiile de pe Calea Victoriei: Ateneul român, Teatrul Naţional, Casa de Depuneri și Consemnaţiuni, Palatul Poștelor etc. Dar Palatul Cercului Militar a rezistat seismului, dova-dă certă a ingeniozităţii arhitecţilor și constructorilor care au lucrat la edificarea lui, la începutul veacului. Și aceasta în pofida faptului că în România, la acea dată, nu existau norme seismice, acestea introducându-se abia în 1963.

Presa vremii și documentele vorbesc la unison de marea panică stârnită de cutremur. Ziarul „Universul” consemna: „Îmbrăcată sumar, cu ce s-a putut găsi la îndemână, lumea din centrul Capitalei a fugit din blo-curi, refugiindu-se pe străzi și în pieţele publice. În Ciș-migiu, Piaţa Teatrului Naţional, piaţa Cercului Militar, la Șosea, lumea îngrozită a stat până târziu după înceta-rea cutremurului”20.

Nu numai catastrofele naturale au afectat puter-nic viaţa cetăţenilor Capitalei ci și evenimentele poli-tice și militare. A fost mai întâi conflictul violent dintre Ion Antonescu și Mișcarea legionară, din 21-23 ianua-rie 1941, soldat cu victoria echipei antonesciene spriji-nită de Germania, de Hitler personal. A urmat ofensiva germană din Balcani împotriva Iugoslaviei și Greciei, teritoriul românesc fiind unul de tranzit pentru zeci de mii de soldaţi germani. Și, în sfârșit, la 22 iunie 1941, România a intrat în război alături de Germania împotri-va Uniunii Sovietice, scopul fiind recuperarea nordului Bucovinei și a Basarabiei, anexate cu un an în urmă de către sovietici.

Toate acestea s-au repercutat asupra activităţii Cercului Militar, parte din programele și acţiunile sale fiind suspendate sau anulate. Apoi, regimul Antones-

cu a procedat, în februarie 1942, la o reformă radicală a instituţiei cercurilor militare. La 27 februarie 1942, generalul Constantin Pantazi, ministrul Apărării Naţi-onale, a adresat conducătorului statului un raport în care propunea ca „educaţia spirituală, fizică și socială a ofiţerilor, după ce au părăsit școlile, să nu mai fie lăsată mai departe la discreţia iniţiativei particulare”21.

Ea trebuia să fie asigurată în mod unitar și uniform, lucru ce nu se putea obţine decât printr-o instituţie comună. Cercurile Militare, după opinia lui Constantin Pantazi, nu mai corespundeau menirii lor, deoarece fie nu mai aveau fonduri suficiente, fie că localurile erau utilizate în mod necorespunzător. Pentru a asigura ve-nituri egale pentru toate cercurile militare și a realiza o îndrumare unitară a activităţii culturale, educative și sportive se propunea un act normativ ce stipula cre-area unei instituţii unice. A doua zi, pe 28 februarie 1942, mareșalul Ion Antonescu a promulgat Legea nr. 158 pentru organizarea „Casei Cercurilor Militare ale Ofiţerilor din România”22.

Această instituţie, o noutate în peisajul organizării militare, avea calitatea de persoană juridică și funcţi-ona sub controlul Ministerului Apărării Naţionale, se-diul său fiind în București. Scopul acesteia, detaliat în articolul 2 al legii, era de a organiza și întreţine în toate garnizoanele permanente cercuri militare, cămine ofi-ţerești și case de odihnă pentru ofiţeri. Membrii Casei Cercurilor Militare erau de două categorii: de drept și admiși. Toţi ofiţerii activi din România aveau calitatea de membru de drept; acest statut puteau să-l aibă și ofiţerii de rezervă proveniţi din activitate, care consim-ţeau să achite cotizaţia lunară.

Casa era condusă de un comitet de direcţie com-pus din secretarul general al Subsecretariatului de Stat al Armatei de Uscat (președinte) și din secretarii gene-rali ai celorlalte subsecretariate: aer, marină și aprovi-zionarea armatei (membri). Secretar al casei era numit

113


un ofiţer din secretariatul general al Subsecretariatului de Stat al Armatei de Uscat.

Fondurile proveneau din cotizaţiile membrilor de drept (0,03% din solda brută) și admiși (0,06% din pen-sia brută), din subvenţii acordate de Ministerul Apără-rii Naţionale și alte instituţii de stat și din administrarea patrimoniului.

Personalitatea juridică acordată cercurilor militare în temeiul legii din 28 ianuarie 1912 a încetat o dată cu promulgarea noului act normativ, iar bunurile lor au trecut în proprietatea noii instituţii care le administra. Cercurile militare erau, practic, dizolvate, drepturile și obligaţiile lor trecând asupra noii instituţii. Organele de conducere ale cercurilor militare locale erau stabili-te de Comitetul de direcţie și aprobate de minister.

Legislaţia adoptată în februarie 1942 era emanaţia unui regim autoritar, care dorea să exercite un control sever asupra tuturor segmentelor societăţii românești. Ea a însemnat desfiinţarea efectivă a cercurilor mili-tare, instituţii private, care dispuneau de organe de conducere alese și de fonduri proprii. În aceste condi-ţii, Cercul Militar al ofiţerilor din garnizoana București și-a pierdut personalitatea juridică, mai ales că, prin-tr-o convenţiune specială între Casa Cercurilor Militare și Casa Oștirii, încheiată la 3 iulie 1943, Cercul Militar din București a intrat sub administraţia acesteia din urmă23. Dar noua măsură a avut și consecinţe pozitive, mai ales din perspectiva reabilitării palatului. „Podoabă a Capitalei”, aflat deja într-o stare de degradare. Doar unele săli mai puteau fi folosite, celelalte, mai ales cele închiriate, ajunseseră focar de infecţie. Arhitectura ini-ţială era de nerecunoscut, mobilierul sălilor era uzat, iar hotelul avea instalaţia sanitară defectă, astfel că apa ajungea până la etajul al doilea. Ca urmare, Primă-ria Capitalei, primar fiind nimeni altul decât generalul Ion Rășcanu, fostul ministru de Război, a închis o parte din săli pentru insalubritate și lipsa de morală publică.

Casa Oștirii a elaborat un plan de refacere a Cer-cului Militar, atât a instituţiei, cât și a palatului, care a presupus, într-o primă etapă, rezilierea tuturor con-tractelor de închiriere. Apoi, începând cu 3 august 1942, s-au efectuat, timp de cinci luni, ample lucrări de reparaţii și întreţinere, schimbându-se și destinaţia unor săli. Spaţiile au fost reorganizate, deschizându-se magazine, ateliere, berărie, cinematograf, popote etc. care deserveau numai personalul ofiţeresc. Pentru majoritatea dintre aceste spaţii, casa asigura o chirie la nivelul pieţei. Cinematograful, berăria și bufetul erau exploatate direct de conducerea numită de casă.

Lucrările de restaurare au fost conduse de un co-lectiv mai larg din care au făcut parte căpitanul inginer Ioan Avram, delegatul Ministerului de Război, arhitec-tul diplomat Eugen Stark, elevul arhitect Jean Tevel, căpitanul Ioan Popescu, șeful administrativ al cercului, plutonierul Dumitru Gholdea, C. Andronic, delegatul sindicatului alimentar ș.a.

Cele mai dificile lucrări au fost efectuate la sub-sol, în cele două săli (Bizantină și Norvegiană), unde s-a instalat popota, iar în sala Gotică – barul. În sala Bizantină, devenită acum spaţiul principal al popotei, funcţionase în anii din urmă un cinematograf, astfel că unul din capetele sălii fusese distrus, pentru a facilita instalarea cabinei de proiecţie. Pictura originală se de-gradase, iar diferitele ornamente, adesea fără gust ar-tistic, afectaseră atmosfera sălii. Au fost refăcute cape-tele sălii cu ornamentaţia în stuc, iar apoi s-a decorat întreaga sală de către pictorii Dumitru (Dem) Iordache și Gh. Lobin, care erau la acea dată concentraţi. Aceștia au ales culoarea ivoriu fildeș, iar nișele au fost decorate cu simbolurile provinciilor României.

Sala Norvegiană a fost tencuită într-o imitaţie de piele de Cordoba, iar pe un perete întreg Dem Iorda-che și Gh. Lobin au executat o pictură murală, repre-

114


zentând o vânătoare din timpul lui Matei Basarab. Pe celălalt perete s-au pictat scene din viaţa și activitatea ţăranului român.

În sala Gotică s-au efectuat schimbări radicale, care i-au redat vechiul și austerul stil german. Într-o nișă a fost așezată o statuie, operă a sculptorului lo-cotenent Vasile Anghel, și care îl reprezenta pe eternul Bachus, spaţiul găzduind, în continuare, barul.

Aveau dreptul să utilizeze popota ofiţerii activi și familiile lor (soţie și copii), ofiţerii de rezervă concen-traţi, ofiţerii de rezervă și în retragere proveniţi din acti-vitate, funcţionarii civili din serviciul armatei în funcţia de cel puţin șef de birou. Persoanele din afara armatei aveau acces la popotă numai cu aprobarea Ministeru-lui de Război. Interesant de subliniat era faptul că s-a organizat și un serviciu de asigurări

A fost refăcută și sala de scrimă, care se găsea în actuala sală Ștefan cel Mare, unde cei doi artiști au exe-cutat o frescă intitulată „Ștefan cel Mare și Sfânt. Atlet al lui Cristos, în luptă cu tătării”. S-a renovat și scara de acces, aici fiind așezate panoplii cu arme care defineau caracterul localului.

Berăria și cofetăria, situate în actualul spaţiu al Re-staurantului Militar, au suporta îmbunătăţiri semnifi-cative, modernizându-se bucătăria și schimbându-se mobilierul. Pentru terasă s-a comandat un mobilier de fier colorat precum și umbrele, care asigurau un con-fort sporit în zilele călduroase.

În vechile berării de sub terasă, astăzi sala de ex-poziţii, s-au amenajat atelierele de confecţii ale Casei Oștirii cu raioane pentru bărbaţi și femei. În subsol, adevărate focare de infecţii până mai ieri, cum preci-zam, după transformări radicale, au fost instalate de-pozitele de mărfuri destinate a alimenta magazinele Casei Oștirii, care aveau sucursale în întreaga ţară.

La aceste transformări a contribuit și Primăria Ca-pitalei prin reamenajarea terasei și a pieţei din faţa cer-

cului. A fost desfiinţată parcarea auto din faţa palatului și s-au desfiinţat treptele prin care se cobora pe bule-vardul Regina Elisabeta și strada Sărindar (Constantin Mille). În locul lor s-au construit trotuare în pantă, so-luţie perpetuată până astăzi. De asemenea, s-a desfiin-ţat blocul masiv de piatră, în locul lui construindu-se o peluză de flori care punea în valoare faţada.

Lucrările din a doua parte a anului 1943 au îmbu-nătăţit considerabil starea clădirii, care și-a recăpătat aspectul grandios de palat, „al cărui stil de renaștere decorează atât de impozant artera principală a Capita-lei noastre”24. Pentru anul 1944 se preconizau alte lu-crări la celelalte spaţii, dar situaţia generală a nu a mai permis executarea lor.

În vara anului 1944, Cercul Militar a trecut prin grele încercări determinate de faptul că teritoriul ro-mânesc a ajuns teatru de operaţii ale armatelor aliate. Mai întâi, Fronturile 1, 2 și 3 ucrainene, printr-o serie de operaţii ofensive de amploare, au pătruns în partea de est a ţării, stabilizându-se pe aliniamentul Nistrul infe-rior, poalele de nord ale masivului Cornești, nord Iași, Strunga, Târgu Neamţ, Carpaţii Orientali. Apoi, de la 4 aprilie până la 19 august 1944, România s-a confruntat cu puternice bombardamente anglo-americane, aces-tea vizând cu precădere zonele petrolifere de pe valea Prahovei și Bucureștiul25. În Capitală, au fost lovite se-diul mai multor instituţii, între care Universitatea era cea mai aproape de Cercul Militar. După schimbarea de alianţă și de guvern de la 23 august 1944, s-a ajuns la starea de război dintre România și Germania, trupe-le germane de pe teritoriul românesc, conformându-se unui ordin al lui Hitler, încercând să înăbușe „puciul de la București”. Ca atare, și aviaţia germană a bombar-dat, începând cu 24 august 1944, Capitala, distrugând mai multe clădiri din zona centrală, între care Teatrul Naţional și o parte a Palatului regal. În realitate, ţinta

115


urmărită a fost Palatul Telefoanelor, dar bombele au căzut alături.

Cercul Militar a fost la câţiva zeci de metri de aces-te clădiri cu valoare istorică, dar, din nou, soarta i-a fost favorabilă. Însă dacă bombardamentele și catastrofele naturale l-au cruţat, evenimentele politice i-au marcat puternic destinul în anii următori.

De la Armistiţiu la Republica Populară

Evoluţiile politice și militare din perioada finală a celui de-al Doilea Război Mondial, în principal rapor-turile dintre marile puteri ale Coaliţiei Naţiunilor Unite, au plasat România în sfera de influenţă sovietică, fapt ce a avut consecinţe profunde. La 23 august 1944, Ro-mânia a ieșit prin propria voinţă din alianţa cu Germa-nia și s-a alăturat Naţiunilor Unite. Lucrul acesta a ge-nerat unele speranţe din partea unei părţi a societăţii românești privind restabilirea stării de lucru antebeli-ce, respectiv revenirea la un sistem democratic și mul-tipartidic. Treptat însă evenimentele au căpătat o tur-nură dramatică. La 12/13 septembrie 1944 s-a semnat, la Moscova, Convenţia de armistiţiu între România și Naţiunile Unite, document juridic care, prin prevederi-le sale, plasa statul român sub controlul Moscovei, ce a căpătat mână liberă din partea partenerului de alianţă (acordul Stalin-Churchill și Conferinţa de la Yalta)26.

În aceste condiţii, Uniunea Sovietică a trecut la implementarea modelului său folosindu-se de Parti-dul Comunist. La 6 martie 1945, este impus guvernul condus de Petru Groza, controlat de comuniști, iar la 19 noiembrie 1946, alegerile sunt „câștigate” de Blocul Partidelor Democratice, o coaliţie în care rolul principal revenea tot comuniștilor. În cursul anului 1947, măsu-rile de sorginte autoritară s-au accentuat, partidele politice tradiţionale – Partidul Naţional Ţărănesc și Par-

tidul Naţional Liberal – au fost desfiinţate, iar liderii lor condamnaţi la grele pedepse. Ultimul act s-a produs la sfârșitul anului 1947, respectiv la 30 decembrie, când regele Mihai a fost înlăturat de pe tron, România fiind proclamată republică.

În această perioadă, ce reprezintă, într-un fel, anti-camera instaurării regimului totalitar, armata a fost una din primele instituţii care a suportat valul măsurilor de comunizare desfășurate de Partidul Comunist și alia-ţii săi. Explicaţia acestui fapt era aceea că organismul militar era văzut ca un principal obstacol în calea pla-nurilor de instaurare a comunismului în România. Prin urmare, armata trebuia transformată radical, potrivit concepţiilor „marxist-leniniste” ale Moscovei și aliatu-lui său – Partidul Comunist. Aceste scopuri au fost aco-perite conceptual de sintagme de tipul „democratiza-rea armatei” sau „reorganizarea armatei”. Folosindu-se de o intensă propagandă, care pornea și de la anumite nevoi reale (hrană, echipare, dotare etc.), precum și de pârghiile de putere deţinute, Partidul Comunist a adoptat o suită de măsuri care au afectat bazele de or-ganizare și funcţionare ale organismului militar.

La 8 mai 1945, prin Ordinul General nr. 29 s-a intro-dus aparatul politic, așa numitele organe pentru „edu-caţie, cultură, propagandă” (E.C.P.), mai întâi la unităţile de pe front, iar apoi, din octombrie 1945, în întreaga armată. Acest aparat politic a fost încadrat în majorita-te cu ofiţeri, subofiţeri și soldaţi proveniţi din cele două divizii create pe teritoriul sovietic din prizonierii militari români: „Tudor Vladimirescu” și „Horia, Cloșca și Crișan”. S-a instituţionalizat așa-numitul „cadru disponibil”, prin care toate cadrele indezirabile, din varii motive, au fost scoase din armată. De la 6 martie 1945 până la începutul anului 1948, au fost trecute în rezervă 32.608 cadre militare dintre care 12 093 ofiţeri, 17 948 subofi-ţeri și 2 147 maiștri militari27. Majoritatea disponibiliză-rilor s-a făcut pe criterii politice, cadrele militare fiind

116


etichetate fasciste, reacţionare, retrograde, incapabile să se adapteze noilor realităţi și legate, după cum spu-nea primul ministru Petru Groza, „de pătura parazitară de sus”. Concomitent, s-a adoptat o legislaţie specifică prin care asemenea scopuri au fost traduse în practică: instrucţiuni, dispoziţii, ordine, legi etc.

Toate acestea s-au răsfrânt în mod negativ și asu-pra cercurilor militare. În primii doi ani după 23 august 1944, a rămas în funcţiune Casa Cercurilor Militare. La 1 octombrie 1946, această instituţie a fost desfiin-ţată, cercurile militare recăpătându-și personalitatea juridică acordată în conformitate cu prevederile legii din 29 ianuarie 1912. A fost doar un scurt intermez-zo, pentru că evoluţiile din societatea românească nu lăsau dubii asupra direcţiei și a scopului final. La 22 octombrie 1947, prin Ordinul nr. 586.602, Ministerul Apărării Naţionale a emis „Normele generale pentru organizarea, conducerea, administrarea și exploatarea cercurilor militare ale armatei”. Documentul, neutru ca formă, conţinea însă modificări de substanţă. Cercurile militare ale ofiţerilor și subofiţerilor, care au funcţionat separat, fiind instituţii distincte, s-au contopit. În con-secinţă, în garnizoane s-au convocat adunări generale ale ofiţerilor și subofiţerilor și s-a procedat la alegerea comitetelor de conducere. De remarcat că normele prevedeau obligativitatea introducerii în aceste orga-ne și a câte unui comandant-secund pentru educaţie, cultură și propagandă, în fond un activist al Partidului Comunist.

Concomitent, cercurile militare au fost subordo-nate din toate punctele de vedere regiunilor militare, instituţii nou create după modelul sovietic. În vara anului 1947, s-au înfiinţat patru regiuni militare, care aveau în subordine administrativă toate trupele dislo-cate pe teritoriul respectiv, inclusiv cercurile militare din raza lor de activitate. La 3 septembrie 1948, Regi-unea 1 militară a fost desfiinţată, teritoriul ţării împăr-

ţindu-se în cele trei regiuni rămase. Ulterior, au rămas doar două, iar la începutul anilor ’60 s-a renunţat și la acestea, formându-se comandamente de armată.

O asemenea formulă rezultată din contopirea ce-lor două instituţii avea scopul de a sparge mentalita-tea de castă, de elită a corpului ofiţeresc și de a arăta că „armata este a poporului”.

Cât privește spaţiile din palatul Cercului Militar, după 1944 s-a trecut, din nou, la închirierea unor săli întreprinzătorilor particulari, pentru a asigura resurse-le financiare necesare întreţinerii clădirii. În anii 1944-1945, în sala de spectacole a funcţionat un atelier de confecţii militare, în perioada 1945-1948, spaţiul a fost folosit de teatrul „Ertel și Gavrilescu”, apoi de Teatrul Modern, concesionat lui C. Ramadan. În holul sălii de spectacole a fost găzduit, în anii 1945-1948, depozitul de vinuri cu vânzare aparţinând lui C. Pungă.

Semn al vremurilor noi, palatul Cercului Militar a fost și gazda unor manifestări de protocol, de data aceasta axate pe prietenia româno-sovietică, precum și a unor activităţi de pregătire a personalului armatei. La 23 februarie 1945, cu ocazia zilei Armatei Roșii, mi-nisterul român de resort a oferit un dejun desfășurat, după cum relatează generalul Constantin Sănătescu, șeful Marelui Stat Major, într-o atmosferă „foarte rece, parcă se presimţeau lucruri neplăcute”28.

De altfel, chiar în după amiaza acelei zile, a avut loc o mare manifestaţie comunistă în Piaţa Palatului cu scopul de a forţa demiterea guvernului condus de Ni-colae Rădescu. Comuniștii au realizat o provocare, din rândul mulţimii fiind mai multe victime.

La sfârșitul anului 1945, pe 17 decembrie, la Cer-cul Militar s-a convocat o adunare a comandanţilor de mari unităţi. S-au luat în discuţie multe probleme administrative (hrana și îmbrăcămintea trupei, soldele ofiţerilor etc.), dar și una politică, respectiv cea a edu-

117


catorilor politici din unităţi care, fiind „nepregătiţi, nu-și pot îndeplini misiunile”29.

Ziua Armatei Roșii, la 23 februarie 1946, a oferit prilejul unei întregi serii de serbări, conferinţe, întâlniri etc. La Cercul Militar, generalul Ivan Zaharovici Susai-kov, înlocuitorul președintelui Comisiei Aliate de Con-trol, a dat o recepţie la care au luat parte regele Mihai, regina mamă Elena, principesa Elisabeta, Guvernul și fruntași ai Partidului Comunist. „Recepţia, își amintește Constantin Sănătescu, a constat din coruri și dansuri bine prezentate de trupe rusești, urmate de un ban-chet ca în timpurile bune”30. Un alt participant, genera-lul C. V. R. Schuyler, șeful Misiunii militare americane în România, are o altă perspectivă asupra evenimentului: „Ziua Armatei Roșii a fost sărbătorită de rușii de aici, cu pompa și ceremonialul cuvenite […]. Comisia Aliată de Control a organizat sâmbătă seară o recepţie de gală și un bal la Cercul Militar. Spre marea mea surprindere, la acest eveniment și-au făcut apariţia Regele și Regina, împreună cu prinţesa Elisabeta. Era prima oară când o vedeam pe prinţesa Elisabeta printre membrii familiei regale”31. Masa a fost opulentă, dar, expresie a stării de lucruri din România, locurile de onoare au fost ocupa-te de ruși, de familia regală și de membrii Guvernului. „Viceamiralul de Le Rougetel (reprezentant al Misiunii diplomatice britanice – n.n.), de Berry (reprezentantul politic al S.U.A. în România – n.n.) și cu mine, am pri-mit locuri în coada mesei și ni s-a acordat foarte puţină atenţie pe toată durata serii”32.

La 30 martie, tot la Palatul Cercului Militar, în onoa-rea mareșalului F.I. Tolbuhin, a avut loc un dejun la care au luat parte primul ministru Petru Groza, Gheorghe Tă-tărăscu, vicepreședintele Consiliului de Miniștri, mulţi generali ruși și români. În cadrul discursurilor s-a avan-sat ideea necesităţii stabilirii unei convenţii între armata sovietică și cea română deoarece, în cazul unui conflict armat, cele două armate trebuiau să coopereze33.

La 10 mai 1946, Ziua Naţională a României la acea dată, au avut loc o serie de manifestări care au evidenţiat popularitatea regelui. Ministrul de Război, generalul Constantin Vasiliu Rășcanu, a oferit, la Pa-latul Cercului Militar, un prânz oficial la care au luat parte regele și multe alte notabilităţi. În jurul clădirii s-a strâns o mare mulţime care scanda numele monar-hului. Acesta a ocupat locul de onoare, în apropierea sa aflându-se Petru Groza, primul ministru, generalii F. I. Tolbuhin, președintele Comisiei Aliate de Control, și I. V. Susaikov. C. V. R. Schuyler sesizează, din nou, dife-renţa de tratament: „Demn de remarcat este faptul că viceamiralul Stevenson, șeful Misiunii militare engleze în România, cu dl. Berry și dl. Halman, reprezenantul politic britanic, nu ne aflam la masa de onoare, ci ni s-au dat locuri destul de depărtate, lângă miniștrii mai puţin importanţi ai guvernului. Pe dl. Berry și pe mine ne-a deranjat acest tratament, iar eu am adus la cu-noștinţa Guvernului, prin ofiţerii noștri de legătură, că m-am simţit ofensat”34.

Asemenea atitudini nu au schimbat cursul eveni-mentelor din România care evoluau clar spre totalita-rism. O etapă importantă au fost, așa cum am precizat, alegerile din 19 noiembrie 1946. În pregătirea lor, la 11 septembrie, la Cercul Militar au fost convocaţi toţi ge-neralii comandanţi de mari unităţi. Scopul a fost mo-bilizarea armatei pentru viitoarea confruntare electo-rală. Au vorbit, între alţii, Petru Groza, Miron Constan-tinescu, subsecretar de stat la economia naţională, și generalul C. V. Rășcanu. S-a constituit un birou elec-toral, condus de generalul Mihail Lascăr, și s-a cerut în mod expres ca armata să voteze cu Guvernul35.

Martor al vremurilor, Cercul Militar a devenit, în-cet, încet, unul din locurile preferate de întâlnire a noilor stăpâni ai ţării. Nu peste mult, își va schimba și numele, pentru a marca, și pe această cale, ruptura cu tradiţiile românești.

118


NOTE:

1 Detalii în Petre Otu, Îmbrăţișarea Anacondei. Politica militară a României în perioada 1 septembrie 1939-22 iunie 1941, Editura Mi-litară, București, 2006, p. 61-130.

2 A.N.I.C., fond Președinţia Consiliului de Miniștri. Serviciul Special de Informaţii, dosar nr.3/1936, f. 181.

3 A.M.R., fond 948, dosar nr. 1062, f. 44.4 Idem, fond C.C.A, dosar nr. 283, f. 3.5 Ibidem.6 Ibidem, f. 7.7 Ibidem, f. 5.8 Cercul Militar Brașov a fost proiectat ca o sinteză a abordării

moderne cu stilul românesc din primele decenii ale secolului XX. Placa fundamentală a fost așezată la 4 decembrie 1938.

9 A.M.R., fond C.C.A, dosar nr. 283, f. 3.10 Idem, dosar nr. 299, f. 114.11 Idem, dosar nr. 283, f. 4.12 Ibidem.13 Idem, dosar nr. 299, f. 115.14 Pentru evenimentele din vara anului 1940, a se vedea:

Mihai Manoilescu, Dictatul de la Viena. Memorii iulie-august 1940, Editura Enciclopedică, București, 1991; Carol al II-lea, Între datorie și pasiune. Însemnări zilnice, vol. 2 (1939-1940), ediţie îngrijită de Marcel-Dumitru Ciucă și Narcis Dorin Ion, Casa de Editură și pre-să „Șansa” S.R.L., București, 1996; Valer Pop, Bătălia pentru Ardeal, pregătire pentru tipar și prezentare Nicolae Mareș, Editura Colos-seum, f.a, etc.

15 Istoria Românilor, vol. IX. România în anii 1940-1947, coor-donator, Dinu C. Giurescu, Editura Enciclopedică, București, 2008, p. 63-98.

16 Detalii în Relaţii militare româno-germane. 1939-1944. Docu-mente, coordonatori: Valeriu Florin Dobrinescu, Ion Pătroiu, Gheor-ghe Nicolescu, Editura Europa Nova, București, 2000.

17 Antonescu, Mareșalul României și Războaiele de Reîntregire. Mărturii și documente, Fundaţia Europeană Drăgan, 1991, p. 212.

18 Cutremure de pământ și semne cerești în istoria României, an-tologie și prefaţă de I. Oprișan, Editura SAECULUM I.O., București, 2011, p. 237-234.

19 Ing. Theodor Achim, Cauzele prăbușirii „Blocului Carlton”. În-văţăminte, Tiparul „Cartea Românească”, București, 1941.

20 „Universul”», 12 noiembrie 1940.21 „Monitorul Oficial”, nr. 52 din 2 martie 1942, f. 1426.22 Ibidem, p. 1425.23 Noile transformări și înfăptuirile executate la Cercul Militar

București în anul 1943, București, 1944.24 Ibidem.25 Jay A. Stout, Fortăreaţa Ploiești. Campania pentru distruge-

rea petrolului lui Hitler, traducerea: Mihai Dan Pavelescu, Editura Meteror Press, București, 2009.

26 Pentru această perioadă, a se vedea între altele următoa-rele lucrări: Ioan Chiper, Florin Constantiniu, Adrian Pop, Sovieti-zarea României (1944-1947). Percepţii anglo-americane, Editura Iconica, București, 1993; Constantin Sănătescu, Jurnal, Humanitas, București, 1993; Viaţa politică în documente, 1945, 1946, 1947, sub coordonarea prof. univ. dr. Ioan Scurtu, București, 1994-1996; C. V. Schuyler, Misiune dificilă. Jurnal (28 ianuarie 1945-20 septembrie 1946), cuvânt înainte de general de corp de armată Dumitru Ciofli-nă, ediţie îngrijită de lt.-col Alexandru Oșca și lt.-col. Mircea Chiri-ţoiu, traducere Sorana Georgescu-Gorjan și Alina Petricel, Editura Enciclopedică, București, 1997; Florin Constantiniu, O istorie since-ră a poporului român, ediţia a III-a, Editura Enciclopedică, București, 2002; Aurel-Sergiu Marinescu, 1944-1948. Armata roșie în România, București, vol. 1-2, Editura Vremea, 2001; Istoria Românilor, vol. IX. România în anii 1940-1947, coordonator, Dinu C. Giurescu, Editura Enciclopedică, București, 2008.

27 Florin Șperlea, op. cit., p. 60-62.28 Constantin Sănătescu, op. cit., p. 191.29 Ibidem, p. 217.30 Ibidem, p. 221-222.31 C. V. R. Schuyler, op. cit., p. 301.32 Ibidem.33 Constantin Sănătescu, op. cit., p. 22334 C. V. R. Schuyler, op. cit., p. 324.35 Armata română în primii ani ai revoluţiei și construcţiei soci-

aliste, ediţie revăzută și adăugită, Editura Militară, București, 1977, p. 179.

119

O tradiţie deturnată

Eliminarea monarhiei din viaţa societăţii românești și proclamarea Republicii în aceeași zi, 30 decembrie 1947, au reprezentat începutul declanșării unui atac masiv al comuniștilor asupra societăţii românești. Mă-surile s-au succedat într-un ritm rapid, afectând toate segmentele vieţii sociale. Ele au fost însoţite de repre-siuni deosebit de dure, zeci și sute de mii de oameni, de la politicieni și intelectuali până la simpli muncitori și ţărani căzându-i victime. Totul a fost demolat și s-a instituit, prin forţă și teroare, un sistem de împrumut care nu ţinea cont de tradiţiile românești1.

În acest context, instituţia cercurilor militare nu avea cum să scape de noul tăvălug al istoriei. În pri-măvara anului 1949, pe baza Deciziei ministeriale nr. 161, cercurile militare au fost desfiinţate și s-au cre-at casele armatei de garnizoană, instituţii care erau destinate ofiţerilor, subofiţerilor, salariaţilor civili și familiilor acestora. Casele armatei erau subordonate comandanţilor secunzi politici de garnizoană. Ulteri-or, s-a adoptat denumirea de „casă a ofiţerilor” pentru ca, după o perioadă, să se revină iarăși la denumirea de case ale armatei. În decizia respectivă se preciza că instituţia de acest gen din capitala ţării va purta de-numirea de Casa Centrală a Armatei. În 1953, s-a emis „Regulamentul de funcţionare a caselor ofiţerilor din

Forţele Armate ale Republicii Populare Române” în care se arată că „întreaga activitate a caselor ofiţeri-lor se desfășoară în conformitate cu hotărârile C.C. al P.M.R. în problemele ideologice, în conformitate cu re-gulamentele militare, ordinele ministrului forţelor ar-mate și directivele D.S.P.A (Direcţia Superioară Politică a Armatei)”2.

Printre formele de activităţi preconizate erau cer-curi știinţifice, tehnice, cursuri, spectacole și concerte, conferinţe pe teme politice, expoziţii de artă plastică etc. De asemenea, pe lângă casele armatei au funcţi-onat universităţile serale de marxism-leninism și șco-lile serale de partid, forme de îndoctrinare politică a cadrelor armatei. Potrivit documentului, casele arma-tei erau subordonate organelor politice ale regiunilor militare și comandamentelor de armă, iar activitatea cotidiană era condusă de șeful garnizoanei și locţiito-rul său politic.

Casele armatei, chiar dacă aveau unele similitu-dini cu „fostele cercuri militare”, erau instituţii diferite. Cercurile militare erau instituţii de drept privat ale ofi-ţerilor și subofiţerilor fiind, cu alte cuvinte, o expresie a iniţiativei acestora. Erau conduse de comitete alese de adunările generale ale cadrelor militare (ofiţeri, subo-fiţeri) din fiecare garnizoană, iar fondurile proveneau, în cea mai mare parte, din cotizaţiile membrilor. Casele armatei erau instituţii ale regimului comunist, servind

C a p i t o l u l V I I I

CASA CENTRALĂ A ARMATEI (1948-1989)

120


nemijlocit intereselor acestuia. Acestea au fost și așa au rămas, în toată perioada postbelică – instrumen-te de propagandă ale partidului comunist. Desigur, în timpul acestor decenii, activitatea lor a îmbrăcat și unele aspecte pozitive, care satisfăceau anumite nevoi sociale ale corpului de cadre ale armatei în ceea ce pri-vește pregătirea, petrecerea timpului liber și relaţiona-rea cu societatea.

Ca urmare a acestor măsuri, Cercul Militar al ofiţe-rilor din garnizoana București a devenit, în primăvara anului 1949, Casa Centrală a Armatei (C.C.A), această denumire fiind păstrată în toată perioada regimului comunist, iar palatul Cercului Militar a devenit sediul Casei Centrale a Armatei.

Din clădire au fost evacuaţi toţi chiriașii. S-au exe-cutat reparaţii importante, iar spaţiile, renovate și re-botezate, vor fi puse la dispoziţia noii instituţii. Aici și-a avut sediul, o vreme, echipa de fotbal C.C.A (viitoarea „Steaua”) și apoi Asociaţia Sportivă „Armata”. Tot aici au funcţionat, incluse în Casa Centrală a Armatei, o serie de instituţii importante precum Teatrul Armatei. Cor-neliu Mănescu, ministrul de externe în perioada 1961-1974 și șef al Casei Centrale a Armatei (1950-1952), compara instituţia cu o „comoară îngropată”. „Am stat acolo un an de zile, își amintea el, și am fost uimit de potenţialul artistic al C.C.A. Pot spune că, în acel timp, C.C.A a înflorit. Instituţia avea în subordine trei teatre, dintre care unul este Teatrul „Nottara” de astăzi, care se numea pe atunci Teatrul Armatei. Acolo a jucat [Ioan] Iancovescu, acolo se atașase [George] Vraca, un mare artist și un om fermecător, și Mihai Popescu și [George] Calboreanu. Cei mai vechi actori din România trăgeau la Armată”3. După opinia sa, la acea vreme, Teatrul Ar-matei concura cu Teatrul Naţional, deoarece mari ac-tori și regizori erau colaboratori permanenţi: Nineta Gusti, Ileana Predescu, Vlad Mugur și alţii. Tot la C.C.A. a înflorit și opereta, al cărei suflet a fost Sică Alexan-drescu4 .

Merită amintit și un episod care a contribuit în bună măsură la ajungerea lui Corneliu Mănescu în fruntea Casei Centrale a Armatei. El era șef al Direcţiei organizare din Direcţia Superioară Politică a Armatei, aceasta primind sarcina să găsească formulele cele mai convenabile pentru crearea organizaţiilor, în ar-mată, ale Uniunii Tineretului Muncitor (U.T.M). Între cei care se ocupau de o atare problematică se găsea și Ion Ioniţă, proaspăt primit în armată, fără nici o pregăti-re militară, cum era un obicei pe atunci. Împreună cu Virgil Trofin, Ioniţă a redactat un proiect pe care i l-a prezentat lui Corneliu Mănescu. Primindu-i pe cei doi, după ce i-a lăsat să aștepte în anticameră aproape 25 de minute, acesta a rupt documentul în faţa lor, gest ce l-a enervat pe Ion Ioniţă, care a aruncat o călimară cu cerneală în capul șefului Direcţiei organizatorice. Lovitura nu a nimerit ţinta, dar scandalul a fost enorm, Ioniţă depunând uniforma militară la partid. A fost reprimit în armată după o discuţie cu Emil Bodnăraș, ministrul forţelor armate. În timpul întrevederii, Ioniţă și-a dat seama că Mănescu nu era agreat de Bodnăraș, acesta numindu-l „filfizon”5. Consecinţa a fost muta-rea, după un anumit timp, a lui Mănescu, la conduce-rea C.C.A.

În anul 1953, Ansamblul artistic al C.C.A. a făcut un turneu în China. Tot în acel an, sediul C.C.A. a găz-duit manifestările din cadrul Festivalului Internaţional al Tineretului, organizat în România. Unul dintre cele mai mari evenimente a fost expoziţia „Relaţiile româ-no-ruse de-a lungul veacurilor”. Era perioada când propaganda de partid și istoricii de serviciu exagerau foarte mult rolul slavilor în etnogeneza românească și în evoluţia poporului român.

Cele spuse de Corneliu Mănescu reprezintă doar o parte a lucrurilor, cea pozitivă. Există și o alta, deter-minată de caracterul regimului instalat la sfârșitul ani-lor ‘40 de către ocupantul sovietic. Multe simboluri ale

121


fostului palat ce aminteau de istoria naţională au fost șterse. La Sala de Marmură au fost acoperite efigiile regelui Ferdinand și reginei Maria și a fost scoasă ste-ma regală de pe mobilierul din Sala Maură. S-au făcut încercări de a scoate cariatidele din Sala de Marmură. Unele săli au fost rebotezate, iar toate manifestările au avut un puternic caracter ideologic.

Întrucât regimul era atotputernic, clădirea a avut de suferit, deoarece unele săli au fost scoase din cir-cuitul lor firesc. Consiliul de Miniștri a decis, prin Ho-tărârea nr. 734 din 29 aprilie 1955, trecerea unor săli de spectacole în folosinţa Ministerului Culturii. Moti-vaţia invocată era necesitatea lărgirii reţelei de săli de spectacole și asigurarea satisfacerii nevoilor culturale, mereu crescânde, ale oamenilor muncii6.

Printre spaţiile menţionate în anexa hotărârii mai sus amintite se afla și sala de spectacole a Casei Cen-trale a Armatei. Deși documentul stipula că predarea urma să se facă în 15 zile, abia la 14 iulie 1955 aceasta a avut loc. Procesul-verbal de predare-primire a fost semnat de maiorul Vasile N. Gheorghe, șeful secţiei administrative a Casei Centrale a Armatei, și de Ion Moldoveanu, delegat al Ministerului Culturii7. Timp de peste două decenii, aici a funcţionat cinematograful „Central”.

Anterior, mai avusese loc o diminuare a patrimo-niului acestei instituţii. Prevalându-se de Hotărârea Consiliului de Miniștri nr. 558/1950 și de Instrucţiunile Ministerului de Finanţe nr. 200/1951, în fosta sală de onoare a Cercului Militar s-a înfiinţat, începând cu 15 august 1954, Restaurantul Militar București, care func-ţionează și astăzi, într-una din cele mai elegante săli, cu deschidere pe terasa ce domină spaţiul larg din faţa clădirii.

În concluzie, la începutul anilor ’50, Cercul Militar al ofiţerilor din garnizoana București devenise un capi-tol de istorie îngropat în uitare de noile autorităţi, care

au schimbat din temelii evoluţia societăţii românești. În acest context, s-au creat casele armatei, instituţii de împrumut. O tradiţie militară era înlăturată, iar alta în-cerca să-i ia locul.

Între dogmatism și deschidere

De la mijlocul anilor ‘60, activitatea Casei Centrale a Armatei a intrat într-o nouă fază, aceasta datorându-se schimbării orientărilor regimului. Dacă în primul deceniu ce a urmat înlăturării monarhiei, politica sa a fost de obedienţă totală faţă de Moscova, mode-lul sovietic fiind preluat ad-literam în România, de la această dată, autorităţile de la București au început o nouă orientare care a dus, în final, la ceea ce istoricii au numit „comunismul naţional”8. În fond, liderii de la București, în frunte cu Gheorghe Gheorghiu-Dej, apoi cu Nicolae Ceaușescu, au încercat să obţină o marjă de manevră cât mai ridicată cu putinţă faţă de hegemo-nul blocului est-european, Uniunea Sovietică. În acest sens, regimul a redescoperit valoarea tradiţiilor naţi-onale, la care a făcut apel pentru a se legitima în faţa propriului popor9. Nu a mers foarte departe pe acest plan, regimul rămânând (neo)stalinist până la căderea sa, în 198910. A existat însă o perioadă de circa un de-ceniu de relativă deschidere pe plan intern, dar care a încetat 1971, când s-a adoptat un program ideologic dur. Tot de la începutul deceniului al optulea a interve-nit și cultul personalităţii lui Nicolae Ceaușescu, trăsă-turile megalomanice ale acestuia accentuându-se an de an11.

Pentru diminuarea presiunii sovietice, regimul a dus, în anii ‘60-’70, o politică de deschidere faţă de ţă-rile occidentale, considerate de către ideologia comu-nistă drept inamicul tradiţional, care i-a adus un mare prestigiu pe plan extern12. De la jumătatea deceniului

122


al nouălea, pe fondul iniţierii de către conducerea so-vietică a politicii de „perestroika” și „glasnosti”, respinsă vehement de Nicolae Ceaușescu, regimul a intrat în-tr-o stare de izolare internaţională accentuată, dublată de creșterea nemulţumirilor interne. La sfârșitul anului 1989, el a avut parte de o ieșire violentă din scenă, Ro-mânia fiind singura ţară est-europeană unde schimba-rea s-a petrecut în acest mod13.

Toate aceste evenimente interne și externe și-au pus amprenta și asupra activităţii Casei Centrale a Ar-matei, aceasta fiind, în respectiva perioadă, o instituţie des frecventată de către ofiţeri, subofiţeri și persona-lul civil al armatei. Mai toate programele și activităţile iniţiate au avut un puternic caracter ideologic, dar, cu toate acestea, multe dintre iniţiative și programe ve-neau în întâmpinarea unor necesităţi ale cadrelor mi-litare și ale familiilor acestora. Pe lângă desele confe-rinţe, expuneri, întâlniri etc., care aveau drept scop să propage în rândul personalului armatei politica Parti-dului Comunist Român, s-au desfășurat și altele, destul de numeroase, în care aceste influenţe erau prezente în proporţie redusă sau chiar lipseau.

Au conferenţiat la Casa Centrală a Armatei perso-nalităţi reprezentative ale știinţei și culturii românești, între care Edmond Nicolau, Emil Mihuleac, Emil Con-durachi, Dumitru Berciu, Andrei Caracostea, Mircea Maliţa, Costin Murgescu, N.N. Constantinescu, Au-gustin Z.N. Pop, Răzvan Teodorescu, Valeriu Râpeanu, Gheorghe Ceaușescu, Alexandru Boboc, Marin Voicu-lescu și mulţi alţii.

Respectând tradiţia, Casa Centrală a Armatei a organizat cursuri de învăţare a limbilor străine (engle-ză, franceză, germană, italiană, spaniolă, rusă, turcă, greacă etc.), de dans, pictură, croitorie, broderie artis-tică, pian, vioară, acordeon, chitară, artă fotografică, depanare radio-tv, cineclub, stenodactilografie etc., frecventate de sute și sute de persoane anual. În anii

‘80, au funcţionat cursuri de pregătire pentru admite-re în învăţământul superior la disciplinele matematică și fizică. La 1 august 1976, din iniţiativa unor entuziaști, s-a creat Secţia numismatică, afiliată organismului na-ţional în domeniu, Societatea Numismatică Română, condusă de doi reputaţi specialiști: dr. Constantin Pre-da și dr. Gheorghe Poenaru-Bordea. Secţia numismati-că a C.C.A. a participat sau a organizat zeci de expoziţii în București și în ţară, printre realizările sale numărân-du-se și emiterea primei medalii cu faţa clădirii14.

De asemenea, Casa Centrală a Armatei și-a creat propriile formaţii artistice: două colective de artă dra-matică, un grup folk, un grup de montaj literar-muzi-cal, un ansamblu de dans cu tematică militară, corul fetelor, acesta din urmă dirijat multă vreme de Silvia Secrieru, de la Conservatorul „Ciprian Porumbescu” din București. Casa Centrală a Armatei a avut mult timp în subordine ansamblul artistic „Doina” al Armatei-Estra-da București. Toate aceste formaţii au prezentat spec-tacole atât în sediul propriu, cât și în unităţi și coman-damente din București sau alte garnizoane ale ţării15.

Concomitent, sălile fostului Palat al Cercului Mili-tar au fost gazde primitoare pentru numeroase forma-ţii artistice renumite din Capitală, din ţară și străinăta-te, care au prezentat spectacole, unele de înaltă ţinută, pentru personalul militar și civil din armată. Printre co-lectivele care au trecut pragul Casei Centrale a Arma-tei le reţinem pe cele ale Operei Române, Filarmonicii bucureștene, teatrele Nottara, Naţional, Giulești etc. În sălile Casei Centrale a Armatei au evoluat personalităţi reprezentative ale liricii și scenei românești, precum Eu-genia Moldoveanu, Corneliu Fânăţeanu, Nicolae Her-lea, Silvia Voinea, Ludovic Spiess, Elena Dacian, Petre Ciortea, Gheorghe Cozorici, Silviu Stănculescu, Silvia Popovici, Leopoldina Bălănuţă, Octavian Cotescu, Ade-la Mărculescu, Dinu Ianculescu, Lucia Mureșan, George Oancea, Eusebiu Ștefănescu, Vistrian Roman ș.a.

123


La 26 februarie 1980, s-a constituit Cenaclul literar al Casei Centrale a Armatei, conducerea și îndrumarea fiind asigurate de prof. univ. Alexandru Piru (1917-1993), o personalitate literară bine cunoscută.16

Sălile instituţiei au găzduit de-a lungul anilor nu-meroase expoziţii ale unor artiști plastici, membri fie ai Studioului de Arte Plastice al Armatei, fie al Uniunii Ar-tiștilor Plastici. Dintre cei care au expus îi menţionăm pe Vasile Parizescu, Petre Moţiu, Ion Ţolaș, Ion Ţarălun-gă, Ioan Hultoană, Dorin Apreotesei, Nicolae Tuzlaru și mulţi alţii.

Activitatea sportivă a cunoscut o dezvoltare de-osebită, atât pe segmentul de performanţă, cât și cel al mișcării de masă. Clubul sportiv „Steaua”, înfiinţat la 7 iunie 1947, a evoluat sub sigla C.C.A. mai bine de un deceniu (1950-1961), timp în care s-a impus ca unul dintre cele mai puternice din România. Echipa de fotbal, de pildă, a cunoscut una dintre cele mai fas-te perioade din istoria sa, cucerind, în acest răstimp, șase titluri de campioană și patru cupe ale României. La sfârșitul anului 1961, C.C.A și-a schimbat numele în „Steaua București”, după ce steaua roșie, de inspiraţie comunistă, de pe stema clubului, a fost înlocuită de una galbenă, ce simboliza tricolorul românesc.

După această dată, a funcţionat în cadrul Casei Centrale a Armatei Asociaţia sportivă „Armata Bucu-rești”, care a organizat o serie de competiţii pentru amatori.

Concomitent, sub egida „Mari sportivi ai Româ-niei”, s-au organizat numeroase întâlniri cu personali-tăţi din lumea sportului (medaliaţi olimpici, laureaţi ai campionatelor mondiale și europene etc.) Printre cei care au trecut pragul instituţiei din Sărindar îi amintim pe Nadia Comăneci, Iolanda Balaș-Söter, Virgil Ludu, Mihai Bâră, Carol Corbu, Cristian Gaţu ș.a.

Din panoplia activităţilor n-au lipsit cele mondene și recreative de genul prezentărilor de modă, balurilor,

mult apreciate fiind cele ale promoţiilor de absolvenţi ai școlilor de ofiţeri, ale „bobocilor”, Mărţișorului etc. Anual, în sălile palatului era organizat Revelionul, unde participau, alături de liderii militari din acel moment, și multe alte cadre militare din garnizoana București. De reţinut totuși că, dintre sărbătorile de sfârșit de an, lipsea spiritul religios, Moș Crăciun fiind înlocuit, la un moment dat, de… Moș Gerilă, eliminat și acesta, în ul-timii ani ai regimului Ceaușescu, întrucât populaţia era lipsită de căldură, electricitate și alte bunuri de primă necesitate.

În 1979, s-a deschis Cercul de turism, care a orga-nizat în anii următori excursii peste hotare, dar numai în ţările socialiste (Uniunea Sovietică, Ungaria, Bulga-ria, Republica Democrată Germană, Polonia), la care au participat destul de multe cadre militare.

În același an, în luna noiembrie, Ștrandul 2 al Mi-nisterului Apărării Naţionale, de la lacul Tei, a fost tre-cut în administrarea Casei Centrale a Armatei, institu-ţia dispunând astfel de un mijloc suplimentar pentru desfășurarea unor activităţi culturale, sportive și de agrement.

Casa Centrală a Armatei, ca instituţie reprezen-tativă a armatei acelor ani, a fost integrată și în flu-xul relaţiilor internaţionale. Desigur, cele mai ample schimburi culturale au fost realizate între ţările soci-aliste, acestea fiind incluse în planurile anuale de ac-tivităţi internaţionale. Delegaţii sau formaţii ale Casei Centrale a Armatei s-au deplasat aproape anual în ţări precum Bulgaria, Cehoslovacia, China, Coreea de Nord, Cuba, Republica Democrată Germană, Polonia, Ungaria, Uniunea Sovietică și Iugoslavia. La rândul ei, C.C.A. a primit delegaţii și formaţii ale caselor armatei din aceste ţări.

Palatul a constituit locul predilect de desfășurare a unor activităţi protocolare ale conducerii Ministeru-lui Apărării Naţionale: adunări festive consacrate zile-

124


lor armatelor ţărilor socialiste din Europa și Asia sau din lumea a treia (India și Egiptul, de pildă); primiri ale unor delegaţii străine la nivel de ministru sau de minis-tru adjunct, inclusiv din ţările membre ale NATO (SUA, Italia, Franţa, Grecia, Turcia etc.).

Totodată, clădirea a găzduit numeroase alte ac-tivităţi internaţionale (congrese, conferinţe recepţii, expoziţii, festivaluri etc.), organizate fie de conduce-rea Ministerului Apărării Naţionale, fie de alte instituţii militare. Iată, de exemplu, în timpul celui de-al XV-lea Congres internaţional de știinţe istorice, desfășurat la București în perioada 10-17 august 1980, cu participa-rea a peste 2.000 de specialiști din 50 de ţări ale lumii, Comisia Internaţională de Istorie Militară și-a ţinut reu-niunile sale în Sala de Marmură (10-13 august 1980)17. Pe data de 14 august, generalul Constantin Olteanu, ministrul Apărării Naţionale în acel moment, a oferit un cocteil istoricilor militari participanţi la conferinţă.

Și administrarea clădirii a cunoscut unele episoade demne de consemnat. La 9 aprilie 1964, Sfatul Popular al Capitalei a somat conducerea Casei Centrale a Ar-matei să ia măsuri pentru punerea la punct și darea în funcţiune, înainte de 1 Mai, Ziua Muncii, a fântânii arte-ziene din faţa terasei. În cazul în care instituţia nu avea posibilitatea efectuării reparaţiilor pentru punerea în funcţiune, se sugera un posibil transfer al fântânii către Sfatul Popular al Capitalei. Acest fapt s-a și materializat, la 13 mai 1964, fântâna decorativă fiind transferată în patrimoniul Întreprinderii canal-apă București18.

Peste un deceniu, Cancelaria Comitetului Central al Partidului Comunist Român, prin nota nr. 28/3 ia-nuarie 1975, a dispus ca spaţiul de la intrarea în sala de cinematograf să fie eliberat în vederea introducerii acestuia în circuitul comercial. Pe această bază, Consi-liul Popular al sectorului 6, sub semnătura lui Costică Chiţimia, cerea, la 18 aprilie același an, prim-adjunctu-lui ministrului Apărării Naţionale și șef al Marelui Stat

Major, generalul Ion Coman, ca sala respectivă să fie eliberată și pusă la dispoziţie pentru amenajarea și deschiderea în acel spaţiu a unui magazin de tacâmuri de inox și bibelouri. Documentul arată că Întreprin-derea comercială „Tehnometal” primise deja repartiţie pentru deschiderea magazinului.

Faţă de acest nou abuz al autorităţilor, șeful Casei Centrale a Armatei, colonelul Matei Maci, a înaintat un raport eșaloanelor superioare prin care a arătat că spa-ţiile clădirii „nu au fost niciodată spaţii comerciale și, ca urmare, nu pot fi redate circuitului comercial, deoarece nu au fost destinate unui asemenea scop. Întreaga clă-dire a fost construită prin cotizaţiile și donaţiile cadre-lor militare din București și destinată a servi nevoilor cultural-educative și distractive ale militarilor”19. Do-cumentul recunoștea că unele spaţii au fost închiriate pentru a asigura venituri, dar această situaţie a durat până în 1943, când negustorii particulari au fost scoși din clădire. Spaţiul solicitat, împreună cu sala de vizavi, au fost puse, în anii 1972-1973, din ordinul generalului Ion Coman, atunci adjunct al ministrului Apărării Na-ţionale și secretar al Consiliului Politic Superior al Ar-matei, la dispoziţia Clubului Sportiv „Steaua”, ca loc de contact al susţinătorilor. În acel moment, încăperea vi-zată era ocupată de biroul susţinătorilor Clubului Spor-tiv „Steaua” și de Asociaţia Sportivă „Armata” București, ce funcţiona pe lângă Casa Centrală a Armatei.

Șeful instituţiei sublinia, în finalul raportului său, că întreaga clădire cu anexele sale este proprietatea exclusivă a Ministerului Apărării Naţionale și nici o sală nu poate fi considerată ca făcând parte din circuitul comercial. Colonelul Matei Maci solicita intervenţia la Cancelaria Comitetului Central pentru ca spaţiul să nu fie deturnat de la destinaţia sa. Demersul curajos pen-tru acele vremuri al colonelului Matei Maci nu a avut rezultatul scontat, încăperea fiind transformată în ma-gazin, așa cum suna cererea iniţială.

125


Reîntregirea patrimoniului clădirii a fost o preocu-pare constantă a conducerii Casei Centrale a Armatei, a forurilor însărcinate cu gestionarea acestor aspecte. Astfel, la 4 septembrie 1978, șeful de Stat Major al Co-mandamentului Serviciilor Armatei, generalul maior Traian Dafinescu, și șeful Direcţiei Cazare a Trupelor, general maior inginer Ion Nedelcu, se adresau minis-trului Apărării Naţionale cu solicitarea de a se interve-ni pentru recuperarea sălii Cinematografului „Central”, cedată în 1955 Ministerului Culturii (pentru Întreprin-derea Cinematografică București).

O asemenea cerere era justificată prin mutarea aici a Ansamblului Artistic „Doina”, clădirile din strada Uranus, sediul vechi, fiind dezafectate în vederea con-struirii Centrului Civic al Bucureștiului. De asemenea, datorită multiplelor activităţi, Casa Centrală a Armatei resimţea nevoia unui spaţiu suplimentar pentru desfă-șurarea activităţilor culturale și artistice. În document se menţiona că Întreprinderea Cinematografică Bucu-rești era, în principiu, de acord cu retrocedarea sălii, deoarece aceasta nu întrunea condiţiile de funcţiona-re cerute de legislaţia în vigoare.

Sursele cercetate nu relevă dacă ministrul Apă-rării Naţionale a făcut demersuri către autorităţile de partid, dar sala a fost transferată abia un deceniu mai târziu. Consiliul popular la municipiului București, prin Decizia nr. 794 din 26 aprilie 1988, a dispus ca Între-prinderea Cinematografică București să transmită Ca-sei Centrale a Armatei cinematograful „Central”. Men-ţionăm că documentul era semnat de către Dumitru Necșoiu, președinte, și de Silvestru Vârtosu, secretar. După mai bine de trei decenii, Casa Centrală a Arma-tei reintra în posesia unuia dintre spaţiile sale pe care l-a transformat în sală de spectacole. Documentele cercetate conduc la concluzia că această hotărâre a fost determinată de necesitatea finalizării lucrărilor de restaurare a clădirii, declanșate după cutremurul

din 1977. Acest transfer s-a făcut la solicitarea expre-să a conducerii Ministerului Apărării Naţionale. Tot cu prilejul lucrărilor de refacere a clădirii s-a reușit să se dezafecteze și spaţiul în care a funcţionat magazinul „Inox”. Erau recuperări necesare, instituţia reușind să-și întregească patrimoniul.

În ultimii ani ai regimului Nicolae Ceaușescu, s-au înregistrat iniţiative care reprezentau un pas înapoi faţă de perioadele anterioare. Biroul Executiv al Consi-liului de Conducere al Ministerului Apărării Naţionale a analizat, în ședinţa sa din 24 aprilie 1988, situaţia lucră-rilor de la Casa Centrală a Armatei și a decis schimba-rea denumirii sălilor clădirii, precum și noua destinaţie a fiecăreia.

Sala de Marmură a fost singura care și-a păstrat denumirea, aceasta fiind destinată activităţilor orga-nizate la nivelul conducerii ministerului, în special a celor legate de relaţiile cu alte armate.

Sala Maură, situată în continuarea Sălii de Marmu-ră, a fost redenumită „Sala Mihai Eminescu”, urmând să fie folosită pentru întâlniri ale conducerii armatei cu uniunile de creaţie plastică, literară și muzicală, mani-festări prilejuite de sărbătorirea unor mari evenimente istorice, gale de filme documentare etc. Sala de la eta-jul trei, cu o capacitate de 100-120 de locuri, a primit denumirea de „Alba Iulia”, fiind destinată activităţilor de microgrup.

Sala Bizantină a fost rebotezată „Sala Voievozilor”, în acest spaţiu urmând să se organizeze activităţi in-ternaţionale la nivelul conducerii ministerului, pre-gătirea demnitarilor, întâlniri cu scriitorii, cu oamenii de știinţă, cu compozitorii etc. Sala Gotică a primit denumirea de „Tineretului”, acest spaţiu fiind destinat programelor de discotecă, reuniunilor cadrelor milita-re și familiilor acestora, celebrării căsătoriilor tinerilor ofiţeri, desfășurării ședinţelor de lucru ale cercurilor de filatelie și numismatică.

126


Sala Norvegiană s-a transformat în „Sala Dacia” și, la fel ca Sala Alba Iulia, urma să fie destinată activită-ţilor de microgrup (întruniri ale cenaclurilor scriitorilor profesioniști și amatori din armată, spectacole de tea-tru, recitaluri de poezie, ședinţele clubului „Femina”).

Sala de spectacole „6 Martie” a primit numele de „Sala 25 Octombrie”, destinaţia principală a acestui spaţiu fiind organizarea spectacolelor cinematografi-ce și a întrunirilor politico-ideologice.

Fostul cinematograf „Central” a căpătat denumi-rea de „Sala Mihai Viteazul”, cu o funcţionalitate mul-tiplă: spaţiu pentru diverse întâlniri, pentru spectacole de teatru și activităţi culturale în cadrul Festivalului Naţional „Cântarea României”, ce avea scopul să glori-fice regimul și realizările lui.

Sala Bibliotecii Centrale a Ministerului Apărării Na-ţionale, ce purtase până atunci numele de „25 Octom-brie”, a devenit „Nicolae Bălcescu”. Spaţiul era dedicat în special acţiunilor legate de popularizarea cărţii, dar și șe-dinţelor cenaclurilor literare ce funcţionau la acea dată.

În sfârșit, sala de expoziţie de sub terasă a primit numele de „1 Decembrie 1918”, fiind destinată, în prin-cipal, organizării expoziţiilor de pictură, sculptură, gra-fică, fotografie, filatelie, numismatică etc.

Consolidarea și restaurarea Palatului

În seara zilei de 4 martie 1977, România a fost zguduită de un puternic cutremur de pământ care a produs importante pierderi umane și materiale atât în București, cât și în multe regiuni ale ţării20. Printre clă-dirile afectate s-a aflat și edificiul Casei Centrale a Ar-matei. Era al doilea seism de mare intensitate pe care îl resimţea clădirea, inaugurată în februarie 1923. Primul dintre acestea, cel din 10 noiembrie 1940, a produs

puţine avarii. Al doilea însă a afectat destul de serios unele elemente ale edificiului (stâlpi, grinzi, planșee, zidării, ornamentaţii). Având în vedere starea clădirii, conducerea Ministerului Apărării Naţionale a încredin-ţat executarea lucrărilor de consolidare și restaurare Trustului de Construcţii „Carpaţi”21.

Lucrările au început în martie 1979, fiind aprobate de ministrul Apărării Naţionale pe Raportul U3015 din 7 octombrie 1978. La 4 februarie 1980, Sala de Mar-mură, Sala Maură și celelalte spaţii de la etajul 2 au intrat în reparaţii și consolidări. Registrul istoric al in-stituţiei reţine informaţia că ambientul arhitectural al sălii a fost stabilit de colectivul constituit din generalul de brigadă Ion Aurel, șeful Casei Centrale a Armatei la acea dată, generalul maior Ion Nedelcu, șeful Direcţiei de Cazare a Trupelor, general maior inginer Gheorghe Bărbulescu și arhitecţii Irena Ghiţulescu, Constantin Ghiţulescu și căpitan Marian Cătană.

În 1982, prin Ordinul Marelui Stat Major nr. C.L.0032/1982, în urma lucrărilor de renovare și resta-urare a localului, căminul care funcţiona la etajul 4 și-a încetat existenţa.

În perioada 1979-1984, Trustul de construcţii „Car-paţi” a efectuat lucrări de consolidare și finisaj la eta-jele II-IV, dar fără a le termina. Conducerea Casei Cen-trale a Armatei arăta, în bilanţul său pe anul 1984, că o „problemă deosebit de gravă este ritmul lent în care se execută lucrările de reparaţii și consolidări la clădirea instituţiei”.

După această dată, Trustul „Carpaţi” a fost impli-cat în acţiuni de mare amploare la obiective prioritare pentru autorităţile comuniste de atunci: Centrul Civic, în primul rând, apoi la Casa Poporului, Palatul Cotro-ceni, Sinaia-Foișor 2. Prin urmare, lucrările de la Casa Centrală a Armatei au fost întrerupte. Având în vedere această situaţie, conducerea departamentului de re-

127


sort a dispus ca lucrările să fie continuate de structurile militare specializate, respectiv de Centrul de Proiectări Construcţii Militare și de Sectorul Militar de Construcţii nr. 1 București, aflat sub conducerea colonelului Mihai Bartoș.

Lucrările au început în vara anului 1987 și au inclus o sumă de operaţii foarte complexe de consolidare a subsolului, a parterului și etajului I, refacerea finisaje-lor și a ornamentelor interioare, restabilirea sistemului de drenaj și de evacuare a apelor reziduale, refacerea sistemului de încălzire și ventilaţie, restaurarea faţade-lor edificiului etc. Activitatea a fost deosebit de labori-oasă deoarece comanditarul, proiectantul și construc-torul au dorit ca să păstreze și, totdată, să refacă multe din elementele constructive iniţiale. În acest sens, s-a apelat la consultarea albumelor și a schiţelor de epo-că, precum și a unor specialiști renumiţi din ţară.

O primă direcţie de acţiune a constituit-o lucrările de consolidare a structurilor de rezistenţă ale clădirii. Faptul că edificiul a fost ridicat în epoca de început a betonului armat a determinat ca unele soluţii tehnice să nu mai fie viabile.

Intervenţiile efectuate de-a lungul timpului, de cele mai multe ori într-un mod neprofesionist, au afec-tat unele elemente ale structurii de rezistenţă. Este ca-zul Sălii Norvegiene, unde s-au tăiat, pe peretele opus intrării, capitelurile stâlpilor pentru montarea ecrane-lor, sala fiind transformată în cinematograf cu circuit închis. Cele mai multe probleme le-au pus planșeele actualului Restaurant Militar și ale bibliotecii, unde s-au montat grinzi metalice de 12 metri lungime. Solu-ţiile tehnice la care s-a recurs au avut în vedere unele cămășuieli armate ale stâlpilor, grinzilor și pereţilor, precum și realizarea unor planșee de grinzi metalice cu zăbrele, cele existente fiind descărcate de astfel de sarcini. Prin această soluţie, acestea suportau numai propria lor greutate.

Un alt element asupra căruia s-a intervenit a fost sistemul de drenaj. Acesta era în formă de „U”, marcat de bulevardul Regina Elisabeta, Calea Victoriei și stra-da Constantin Mille. Apele deversau într-un cămin amplasat pe strada Constantin Mille care, din cauza colmatării și a pantei mici de scurgere, refula, în caz de ploaie, în Sala Bizantină. De asemenea, apăruseră fe-nomene de igrasie la unii pereţi ai sălilor de la subsol. A mai intervenit și regularizarea râului Dâmboviţa, care a întrerupt o serie de traiecte de canalizare, ceea ce a dus la inundarea sălilor de la subsol. La 24 septembrie 1988, Casa Centrală a Armatei intervenea la Consiliul Popular al Municipiului București, semnalând această gravă problemă. Conducerea instituţiei solicita ajuto-rul neîntârziat al Întreprinderii Canal Apă București, pentru depistarea și eliminarea defecţiunii existente pe întregul tronson al străzii Constantin Mille. Coope-rarea dintre specialiștii militari și cei civili s-a concreti-zat în găsirea unor soluţii optime, respectiv evacuarea apelor uzate și a celor freatice prin construirea unui bazin de colectare și a unei staţii de pompare, și tăie-rea legăturilor de scurgere liberă către canalizarea din strada Constantin Mille. Concomitent, au fost refăcute drenurile de sub clădire, executându-se puţuri noi, co-lectoare, apa fiind condusă spre staţia de pompare.

Destule probleme a pus și instalaţia de ventilaţie care, iniţial, se realiza natural. După cel de-al Doilea Război Mondial, în anumite perioade, din motive de securitate, galeriile care asigurau ventilaţia au fost as-tupate. Prin urmare, în timpul acestor lucrări, instalaţia naturală nu a putut fi repusă în funcţiune în întregime, unele obstacole neputând fi înlăturate. În consecinţă, s-a realizat un sistem de ventilaţie mecanică, forţată, care, în combinaţie cu cea naturală, asigura o aerisire ireproșabilă tuturor spaţiilor. Așa cum preciza genera-lul de brigadă Mircea Zice, la acea dată locţiitorul șe-

128


fului Direcţiei Investiţii, Construcţii și Cazarea Trupelor, lucrările de ventilaţie au fost proiectate și coordonate de colonel inginer Ion Vulpaș, de la Centrul de Proiec-tări Construcţii Militare.

Cele mai laborioase lucrări au fost însă cele de re-staurare, proiectanţii și constructorii lucrând în perma-nenţă cu fotografiile iniţiale ale clădirii pe masă. Prac-tic, fiecare ornament a fost lucrat manual, pentru ca toate detaliile iniţiale să poată fi respectate. Lucrările de ipsosărie au fost executate de o echipă formată din Gheorghe Tudor, Gheorghe Bădulescu, Gothard Bella și Ion Căpitănescu. Pentru refacerea frescelor origina-le, decorarea capitelurilor și aplicarea vopsitoriilor ar-tistice, s-a apelat atât la specialiștii Studioului de Arte Plastice al Armatei, cât și la alţi artiști plastici valoroși. De exemplu, frescele istorice din sălile Bizantină și Norvegiană au fost executate în tehnica murală de că-tre pictorul Horia Ghelu.

A fost, de asemenea, proiectat și executat întregul mobilier, unul adecvat fiecărei săli, pentru a-i conferi atât funcţionalitate cât și un anumit stil, proiectant fi-ind colonelul Nicolae Berbece. Din colectivul care s-a ocupat cu redecorarea și finisarea întregului edificiu au făcut parte, potrivit mărturiilor generalului de bri-gadă Mircea Zice, arhitecţii Tiberiu Boitan, Paul Rădu-lescu, Ileana Costea și Dumitru Ţeţu.

Instalaţia de încălzire a fost regândită integral. S-a realizat o nouă centrală termică, aceasta având posibi-litatea să funcţioneze atât cu combustibil lichid, cât și gazos. Rezervoarele au fost îngropate în zona spaţiu-lui dinspre Calea Victoriei, prin aceasta realizându-se confortul termic necesar desfășurării corespunzătoare a activităţilor.

Lucrările de consolidare și restaurare au inclus faţada edificiului de pe care s-a demontat firma lumi-noasă pe care se puteau citi știri din ziarul „Informaţia Bucureștiului”, refăcându-se placajele și ornamentele.

De asemenea, prin soluţiile tehnice adoptate s-a lărgit spaţiul de sub terasă. În prezent, aici funcţionea-ză Galeria Artelor, una dintre cele mai mari și mai ele-gante săli de expoziţie din București.

Nu s-au putut realiza și monta elementele deco-rative ecvestre de pe cele două turnuri laterale ale fa-ţadei principale deoarece nu s-au mai găsit nici banii și nici materialele necesare. De asemenea, timpul nu a permis materializarea ideii, regimul comunist fiind înlăturat în decembrie 1989.

S-au elaborat însă studiile aferente. La 20 noiem-brie 1987, colonelul Marin Mirea, șeful Casei Centrale a Armatei, i-a adresat generalului Ilie Ceaușescu, se-cretarul Consiliului Politic Superior al Armatei, o notă raport conţinând măsurile luate pentru realizarea gru-purilor statuare ce urmau să fie instalate pe turnurile clădirii. A fost contactat un grup de sculptori din Uniu-nea Artiștilor Plastici condus de Horia Flămând, care a propus confecţionarea grupurilor statuare din materi-al ușor: tablă de cupru sau zinc de 1,5 mm. În acest fel, greutatea maximă a fiecărui grup nu depășea trei tone cu întregul eșafodaj de susţinere, ţevi, bare etc. Proce-sul tehnologic cuprindea executarea unei machete la dimensiunea 1/6 turnată din ghips, ca model de expu-nere și pentru studiul de rezistenţă, apoi modelajul în pământ și, în final, transpunerea în material definitiv. Termenul de realizare era circa doi ani, iar costurile es-timate se ridicau la suma de 9-10 milioane lei.

Consolidarea acestui edificiu, care face parte din patrimoniul urbanistic naţional, a solicitat fonduri ma-teriale și financiare deosebit de mari, concentrarea unor forţe umane foarte importante, un efort de cre-aţie deosebit. De altfel, ritmul lucrărilor în ultimii ani a fost unul intens, impus de organele politice de atunci, în care un rol aparte l-a avut generalul Ilie Ceaușescu.

Având în vedere experienţa de la începutul anilor ’80, când ritmul a fost lent, Consiliul Politic Superior a

129


solicitat rapoarte săptămânale privind stadiul lucrări-lor și a convocat periodic ședinţe de analiză. Documen-tele consultate și mărturiile unor participanţi arată o febrilitate a autorităţilor, care vroiau să finalizeze cât mai rapid lucrările la cele două obiective majore: Casa Centrală a Armatei și Muzeul Militar Central. Pentru re-cepţia acestora s-a instituit o comisie alcătuită din acti-viști de partid, fără nici o pregătire, dar din care făceau parte și specialiști. Printre aceștia din urmă se aflau co-lonelul dr. ing. Ion Pleșcan, șeful secţiei construcţii din Academia Militară; locotenent colonel Gheorghe Ioni-ţă, șeful Studioului de Arte Plastice a Armatei; arhitec-ţii Tiberiu Boitan, Viorel Mărgineanu, Iulian Antonescu și Nicolae Vlădescu; profesorii Răzvan Teodorescu (de la Institutul de Arte Plastice „N. Grigorescu”) și Romeo Belea, de la Institutul de Arhitectură „Ion Mincu”. Ca ur-mare a presiunii deosebite exercitate de organele po-litice asupra constructorilor, lucrările de consolidare și restaurare s-au încheiat chiar în anul 1989, la sfârșitul căruia regimul comunist a fost înlăturat.

NOTE:

1 Pentru procesul de comunizare a societăţii românești a se vedea, între altele, Denis Deletant, România sub regimul comunist, ediţia a II-a revăzută, editor Romulus Rusan, în românește de Delia Răzdolescu, Fundaţia Academia Civică, București, 2006; Comisia Prezidenţială pentru Analiza Dictaturii Comuniste, Raport Final, editori Vladimir Tismăneanu, Dorin Dobrincu, Cristian Vasile, Hu-manitas, București, 2007; Dinu C. Giurescu (coordonator), Alexan-dru Ștefănescu, Ilarion Ţiu, România și comunismul. O istorie ilustra-tă, Editura Corint, București, 2010.

2 Armata română în primii ani ai revoluţiei și construcţiei soci-aliste, p. 179.

3 Convorbiri neterminate. Corneliu Mănescu în dialog cu Lavinia Betea, Polirom, Iași, 2001, p. 61.

4 Ibidem.5 Ion Ioniţă, Însemnări, prefaţă de Lavinia Betea, Curtea Veche,

București, 2008, p. 248-250.

6 Dosar juridic…, f. 6.7 Ibidem, f. 12-15.8 Alexandru Oșca, Vasile Popa, România, o fereastră în cortina

de fier. Declaraţia de independenţă din aprilie 1964, Editura Vrantop, Focșani, 1997; Florin Banu, Liviu Ţăranu, Aprilie 1964. „Primăvara de la București”. Cum s-a adoptat „Declaraţia de Independenţă” a Româ-niei, Editura Enciclopedică, București, 2004.

9 Vlad Georgescu, Politică și istorie.Cazul comuniștilor români. 1944-1977, ediţie îngrijită și postfaţă de Radu Popa, Humanitas, București, 2008; Florin Constantiniu, De la Răutu și Roller la Mușat și Ardeleanu, Editura Enciclopedică, București, 2007.

10 Ion Frunză, Istoria stalinismului în România, Editura Huma-nitas, București, 1990.

11 Academia Română, Sfârșitul perioadei liberale a regimului Ceaușescu; minirevoluţia culturală din 1971, Institutul Naţional pen-tru Studiul Totalitarismului, București, 2005.

12 Constantin, Moraru, Politica externă a României. 1958-1964, Editura Enciclopedică, București, 2008; 1968. Primăvara de la Praga. Documente diplomatice ianuarie 1968-aprilie 1969, ediţie de Dumi-tru Preda, cuvânt înainte: Adrian Severin, studiu introductiv: Cristi-an Popișteanu, Editura MondoMedia, București, 2009; Larry Watts, Ferește-mă, Doamne, de prieteni. Războiul clandestin al Blocului so-vietic cu România, traducere din limba engleză Camelia Diacones-cu, Editura Rao, București, 2011.

13 Ioan Scurtu, Revoluţia Română din Decembrie 1989 în con-text internaţional, Redacţia Publicaţiilor pentru Străinătate, Bucu-rești, 2009; Ruxandra Cesereanu, Decembrie ‘89. Deconstrucţia unei revoluţii, ediţia a II-a revăzută și adăugită, Polirom, 2009.

14 10 ani de la înfiinţarea secţiei numismatice C.C.A. 1976-1986, București, 1986, p. 5.

15 Casa Centrală a Armatei, București, 1976, p. 23.16 Mircea Zaciu, Marian Papahagi, Aurel Sasu (coordonatori),

Dicţionarul esenţial al scriitorilor români, Editura Albatros, Bucu-rești, 2000, p. 665-668.

17 Al XV-lea Congres Internaţional de Știinţe Istorice; documente, informaţii, mărturii, editor Ș. Mironescu, București, 1980.

18 Dosarul juridic…, p. 56-58.19 Ibidem, f. 161.20 Pentru acest cataclism, a se vedea lucrarea Cutremurul de

pământ din România de la 4 martie 1977, (coordonatori: acad. Ște-fan Bălan, ing. Valeriu Cristescu, dr. ing. Ioan Cornea), București, 1982.

21 Pentru lucrările de consolidare și restaurare ale Palatului, autorul a folosit mărturia generalului de brigadă Mircea Zice, șeful

130


din acel moment al Direcţiei Investiţii, Construcţii și Cazarea Tru-pelor, inserată în lucrarea avându-i drept autori pe comandor Ilie Manole, colonel Grigore Buciu, istoric de artă Victor Simion, p. 32-36, și comunicarea prezentată de generalul de brigadă Traian Pigui la sesiunea consacrată împlinirii a 80 de ani de la inaugurarea Pala-tului Cercului Militar (4 februarie 2003) și publicată în revista „Do-

cument” nr. 1(19)/2003, p. 6-7. Autorul le mulţumește pe această cale, atât pentru informaţiile inedite prezentate, cât și pentru grija arătată lucrărilor de refacere și restaurare a Palatului Cercului Mili-tar Naţional. De asemenea, studierea unor documente din arhiva instituţiei ne-a dat posibilitatea verificării și completării informa-ţiilor.

131

Cercul Militar redivivus

După 1989, casele armatei și-au păstrat profilul de instituţii cultural-educative pentru corpul de cadre: ofiţeri și subofiţeri, salariaţi civili și membri de familie ai acestora. Conţinutul activităţilor a fost modificat, eliminându-se aspectele de ordin politic și ideologic care au predominat în ultimii ani ai regimului comu-nist. Concomitent, s-a elaborat o serie de documente cu caracter de directivă, ce a contribuit la așezarea ac-tivităţii acestor instituţii pe baze noi. Unul dintre aces-te documente este Ordinul General nr. 3 din 13 ianu-arie 1992, prin care s-au aprobat „Normativele privind organizarea și funcţionarea cercurilor militare”1. Do-cumentul – semnat de generalul-locotenent Nicolae Spiroiu, ministrul departamentului de resort – intrat în vigoare la 1 martie 1992, stipula transformarea ca-selor armatei în cercuri militare. Acestea erau instituţii de cultură destinate desfășurării de activităţi cultu-ral-artistice, recreative, de turism și agrement pentru cadrele militare și salariaţii civili din unităţile militare și membrii familiilor acestora, studenţi și elevi militari, militarii în termen, cadrele militare în rezervă și în re-tragere, veteranii de război.

Cercurile militare se înfiinţau cu aprobarea minis-trului Apărării Naţionale, în garnizoanele în care era dislocat cel puţin un regiment și unde exista un local

corespunzător, aflat în proprietatea Ministerului Apă-rării Naţionale. Acolo unde nu erau îndeplinite condi-ţiile de mai sus, se puteau înfiinţa cluburi de garnizoa-nă.

Cercurile militare se subordonau comandantului de garnizoană, ce stabilea și un comitet de coordona-re din care făcea parte, obligatoriu, și șeful instituţiei. Acesta din urmă se numea de către comandantul ar-matei (comandamentului, inspectoratului general de armă), cu avizul Departamentului pentru Învăţământ, Știinţă și Cultură2.

Localul unui cerc militar trebuia să dispună de o sală de spectacole, de săli de dans, de protocol, de spaţii pentru activitatea cursurilor, cenaclurilor și for-maţiilor artistice, jocuri individuale, sală de lectură, bibliotecă etc. În spaţiile cercurilor militare, puteau funcţiona librăria militară (punct de desfacere a cărţii și presei), popota garnizoanei, restaurantul militar, ca-mere de oaspeţi etc.3.

Potrivit documentului, cercurile militare reali-zau o suită de activităţi culturale, artistice, recreative, mondene, sportive, de pregătire a cadrelor militare și a membrilor de familie ai acestora, de turism și de agrement etc.

După cum se observă, prin revenirea la denumirea de cercuri militare, s-a încercat reînnodarea unei tra-diţii, realizată însă numai parţial, deoarece acestea nu

C a p i t o l u l I X

CERCUL MILITAR NAŢIONAL – ATENEU AL OȘTIRII ROMÂNE

132


mai erau expresia iniţiativei corpului ofiţeresc dintr-o anumită garnizoană și nu aveau statut de persoană ju-ridică și morală, ca odinioară, instituţiile de acum fiind finanţate, parţial, de la bugetul de stat. Cu alte cuvinte, cercurile militare de după 1992 nu se constituiau ca in-stituţii de drept privat ale ofiţerilor, ci făceau parte din organica departamentului de resort. De asemenea, se adresau nu numai ofiţerilor și subofiţerilor, așa cum era până la sfârșitul celui de-al Doilea Război Mondial, ci și salariaţilor civili, membrilor de familie, studenţilor militari. Din această perspectivă, acestea se apropiau mai mult de casele armatei de până atunci.

Casa Centrală a Armatei a intrat și ea în ansamblul restructurărilor și reașezărilor după evenimentele din decembrie 1989. Activitatea instituţiei a fost suspen-dată până la 25 ianuarie 1990, acţiunile fiind reluate treptat. La 28 februarie 1990, întregul personal militar al Casei Centrale a Armatei a depus noul jurământ.

După evenimentele din decembrie 1989, în cadrul dezbaterilor generale privind locul și rolul instituţiilor de cultură din armată, în rândul personalului și al con-ducerii instituţiei, dar și al noilor autorităţi militare, s-a pus și problema statutului și viitorului Casei Centrale a Armatei. O expresie a acestor preocupări și frămân-tări este Raportul nr. 33 din 12 februarie 1990 al șefului Casei Centrale a Armatei, colonelul George Ionescu, adresat șefului Direcţiei pentru Educaţie Patriotică și Cultură a Armatei, organism înfiinţat la începutul lunii ianuarie 1990. Documentul conţinea mai multe pro-puneri, multe dintre acestea urmărind reluarea tradi-ţiei de până la instaurarea regimului comunist. Astfel, se cerea ca instituţia să revină la denumirea primită la înfiinţare, respectiv Cercul Militar. Multiplele sarcini ce îi reveneau în domeniul educaţiei patriotice și al răs-pândirii culturii în rândul cadrelor militare, precum și perspectiva unor servicii metodice pentru celelalte in-stituţii de profil, impuneau ca denumirea să fie chiar „Cercul Militar Naţional”.

Documentul instituia posibilitatea ca generalii, ofiţerii, maiștrii militari și subofiţerii din garnizoana București să poată deveni, la cerere, membri de drept ai Cercului Militar Naţional. Cadrele militare în rezervă provenite din cele active puteau să devină membri vo-luntari. Ambele categorii urmau să plătească o cotiza-ţie lunară care să nu depășească 1% din solda de grad. Membrii de drept și cei voluntari aveau unele avantaje materiale, facilităţi și priorităţi la activităţile cercului.

Președintele României, primul ministru al Guver-nului, ministrul Apărării Naţionale, adjuncţii săi, co-mandanţii armatelor și cei ai comandamentelor de armă, șefii direcţiilor centrale, urmau să aibă statutul de membri de onoare. Președinţii de onoare ai Cercu-lui Militar trebuiau să fie președintele României și mi-nistrul Apărării Naţionale. Comisia de control financiar a cercului era condusă de șeful Direcţiei financiare sau de locţiitorul acestuia. Un consiliu de administraţie, având în funcţia de președinte pe comandantul gar-nizoanei București, asigura conducerea instituţiei. În document se cerea revenirea la denumirea sălilor de până la decizia din 1 aprilie 1988 și se făceau o serie de propuneri privind natura activităţilor ce urmau să se desfășoare în fiecare spaţiu.

În atmosfera acelei perioade era greu ca aseme-nea propuneri să fie materializate rapid. Ţara ieșise dintr-un sistem totalitar care adusese populaţia la dis-perare iar lucrurile nu erau tocmai limpezi în societate. De asemenea, foarte puţină lume cunoștea istoria pa-latului și a instituţiei în sine. Totuși, autorităţile militare de atunci au fost de acord cu unele propuneri, cum ar fi rectificarea statelor de organizare, revenirea la ve-chile denumiri ale sălilor, reţinerea de către instituţie a unei părţi din veniturile realizate etc.

Cea mai importantă propunere acceptată a fost schimbarea denumirii instituţiei, astfel că, prin Ordinul ministrului Apărării Naţionale nr. N.4532 din 14 august

133


1991, Casa Centrală a Armatei și-a reluat numele de Cercul Militar Naţional. Era o revenire, este adevărat, parţială, la tradiţia instituţiei ce își avea originile în pe-rioada anterioară obţinerii independenţei.

Palat al artelor

Respectând o tradiţie, Cercul Militar Naţional a re-prezentat și după anul 1990 un spaţiu generos pentru artele plastice. Începutul este localizat în noiembrie 1990, când, în foaierul Sălii de Marmură, s-a organizat prima expoziţie cu lucrările copiilor de la Cercul de Creaţie al Școlii nr. 8 din Botoșani. La vernisajul expo-ziţiei, intitulată „Cu ochii copilăriei”, a participat prinţul Dimitrie Sturdza și mai mulţi demnitari, inclusiv gene-ralul Victor Stănculescu, ministrul Apărării Naţionale în acel moment4.

La 25 mai 1991, în întâmpinarea Zilei internaţio-nale a copilului, Cercul Militar Naţional, având drept colaborator Comitetul Naţional UNICEF, a organizat expoziţia de pictură „Copiii – speranţă și pace”. Au ur-mat și alte manifestări de acest gen, dar un moment important l-a reprezentat deschiderea, la 20 iulie 1992, a expoziţiei personale a pictorului Ion Sălișteanu, per-sonalitate marcantă a artei contemporane românești. Cu acest prilej, Sala Maură, care găzduia evenimentul, a fost transformată în galerie permanentă de artă plas-tică. S-a reușit astfel salvarea sălii de la o degradare aproape sigură, deoarece aceasta devenise între timp un spaţiu predilect pentru desfășurarea nunţilor. Ideea amplasării unei galerii de artă în palat a fost apreciată pozitiv de numeroase personalităţi. Între alţii, scriitorul Tudor Octavian afirma: „Un salon pentru marele public acum, când Muzeul e în refacere (Muzeul Naţional de Arte, n.n.) și când Dalles-ul (cunoscută sală de expoziţii din București, n.n.) e în ruină, e o idee bună oricum. Or-

ganizatorii au reușit să convingă că Sala Maură a Cer-cului Militar Naţional ar putea fi locul destinat să ono-reze, să valorizeze adică, opera unor contemporani de seamă”5. După acest eveniment, până în iunie 1995, au urmat multe expoziţii organizate în Sala Maură, aparţi-nând altor artiști consacraţi.

După evacuarea discotecii „Vox Maris”, conduce-rea Cercului Militar Naţional a decis, la 15 iunie 1995, transformarea acestui spaţiu în galerie permanentă de expoziţii, sub denumirea „Galeria Artelor”. Presa vre-mii a salutat evenimentul, evidenţiind semnificaţia lui culturală. Ziarul „Adevărul”, sub semnătura lui Cornel Radu Constantinescu, aprecia: „În spaţiul fostei disco-teci Vox Maris, discotecă de o ţinută mai mult decât dubioasă, s-a deschis noua galerie de artă a Cercului Militar Naţional. Două săli excepţionale au fost așadar asanate și redate artei, autenticei culturi. Expoziţia de debut, reunind lucrări ale maeștrilor Traian Brădeanu și Aurel Nedel, își așează viitorul program sub semnul indiscutabil al valorii” 6.

De la această dată, marea sală de expoziţii a Cer-cului Militar Naţional a intrat definitiv în circuitul si-mezelor bucureștene, găzduind, an de an, zeci de manifestări, de reală valoare artistică. Spaţiul nu ne îngăduie să menţionăm toate expoziţiile organizate aici, dar, spre exemplificare, vom menţiona o parte din personalităţile care au expus în sălile cercului, lui Ion Sălișteanu adăugându-i-se Vasile Grigore, Ion Popes-cu-Negreni, Ion Grigore, Ștefan Popa Popas, Elena Uţă Chelaru, Spiru Vergulescu, Vasile Celmare, Marcel Chir-noagă, Octavian Vișan, Florin Niculiu, Ioan Hultoană, Valentin Tănase, Anca Maria Constantinescu, Ion Mu-rariu, Marin Predescu, Dan Cristian Popescu, Constan-tin Piliuţă, Mihai Mănescu, Val Munteanu, Dragoș Mo-rărescu, Cela Neamţu, Costin Neamţu, Sorin Ionescu, Sorin Adam, Bogdan Stihi, Gheorghe Ciobanu, Traian Brădean, Aurel Nedel, Viorel Lăzărescu, Gheorghe Io-

134


niţă, Marin Predescu, Teodor Răducan, Teodor Vescu, Florin Bârză, Dan Constantinescu, Letiţia Oprișan, Adri-an Stoenică, Nicolae Ambrozie, Magda Isăcescu, Rodi-ca Gheorghe Avram, Angela Buciu, Arina Gheorghe, Florin Vesa, Albin Stănescu, Doru Rotaru, Petre Moţiu, Constantin Niţescu, Petre Damir, Corneliu Ionescu, Au-gustin Costinescu, Horia Cucerzan ș.a.

De asemenea, Studioul de Arte Plastice al Arma-tei organizează în Galeria Artelor expoziţia sa anuală, iar Uniunea Artiștilor Plastici din România a vernisat diverse expoziţii tematice în care au expus artiști din Capitală și din alte orașe importante ale ţării. Amintim, astfel, saloanele de acuarelă, pastel, salonul feminin de pictură, expoziţiile tematice precum „Ciucurencu – pa-gini de album”; „Vara în lumină și culoare”; „Evoluţia pe-isajului românesc în secolele XIX-XX”; „Ofiţeri români în saloanele bucureștene” etc. Trebuie să remarcăm con-tribuţia istoricului de artă Victor Simion la selectarea lucrărilor și așezarea la simeză a expoziţiilor.

Rămânând în domeniul artelor, semnalăm un alt eveniment semnificativ: crearea Galeriei de artă con-temporană, expoziţie permanentă cu lucrările din co-lecţia publică, de interes privat, a Cercului Militar Na-ţional. Situată la etajul al III-lea al clădirii, galeria adă-postește creaţii ale unor artiști contemporani donate Cercului Militar Naţional, instituţie care le-a găzduit expoziţii personale sau colective. Inaugurarea acestei galerii a avut loc la 13 iunie 2001, în prezenţa unor per-sonalităţi politice și artistice, dintre care îi amintim pe consilierul prezidenţial Victor Opaschi, care a prezentat mesajul președintelui României, Ion Iliescu, și pe Sorin Encuţescu, secretar de stat și șef al Departamentului pentru Relaţii cu Parlamentul, Armonizare Legislativă și Relaţii Publice7.

Galeria de artă contemporană cuprindea, la data inaugurării, 130 de lucrări (în prezent numărul lor a ajuns la circa 600), semnate de 82 de artiști, nume bi-

necunoscute ale penelului românesc, reprezentând una dintre cele mai importante pinacoteci bucurește-ne constituite de o instituţie din afara sistemului, ce beneficiază, în plus, de o consacrare juridică.

În 2006, prin grija criticului de artă Victor Simion și a directorului Cercului Militar Naţional, locotenent-colonelul Marian Ghica, s-a editat un Catalog al galeriei de artă contemporană, care prezintă o parte din como-rile artistice ale acesteia. De remarcat că artiștii sunt prezenţi în catalog nu numai cu lucrări reprezentative, ci și prin succinte fișe biografice, foarte utile pentru toţi cei interesaţi8.

În iunie 2010, la împlinirea a nouă ani de la in-augurarea galeriei, din iniţiativa colonelului Cristian Dorca, directorul instituţiei, tuturor artiștilor prezenţi cu lucrări li s-au acordat diplome. În sfârșit, la 13 iunie 2011, cu prilejul împlinirii unui deceniu de funcţionare a acestei galerii, a avut loc o adunare festivă la care a participat un mare număr de artiști, evocând momen-te din activitatea lor creatoare și subliniind semnifica-ţia aparte a iniţiativei Cercului Militar Naţional de con-stituire a unei pinacoteci dedicate artei contempora-ne. Au luat cuvântul colonelul Cristian Dorca, pictorii Petre Moţiu și Eugen Ilina, Gheorghe Ioniţă și Nicolae Iorga, foști profesori la cursurile de artă plastică, Viole-ta Antonovici și Veronica Emanoil, profesori la cursul actual, generalul-maior Cătălin Zisu, comandantul Co-mandamentului Logistic Întrunit.

Un moment aparte l-a constituit expoziţia „60 de ani de aviaţie reactivă de luptă în România” (15-22 iulie 2011), organizată de Statul Major al Forţelor Aeriene cu prilejul sărbătoririi Zilei Aviaţiei și a Forţelor Aeriene (23 iulie). Muzeul Aviaţiei Române a cuprins în această simeză fotografii (piloţi militari și nave), documente, obiecte de îmbrăcăminte, machete de avioane ș.a. ce surprind evoluţia aviaţiei militare române începând din anul 1951, când s-a înfiinţat prima mare unitate de

135


vânătoare cu reacţie, în speţă Divizia 3 Aviaţie Reacti-vă. Simeza a fost completată cu expoziţia de pictură Zbor spre nemurire, ediţia I, reprezentând diferite tipuri de avione românești, realizată în colaborare cu Funda-ţia „Erou Cpt. Aviator Alexandru Șerbănescu”.

Centru de dezbateri și conferinţe

După anul 1990, Palatul Cercului Militar Naţional a fost un important centru de protocol, de conferinţe și de dezbateri al armatei și al ţării. De-a lungul anilor, aici au avut loc numeroase manifestări (simpozioane, seminarii, conferinţe, congrese etc.) unde s-au dezbă-tut aspecte importante ale vieţii interne și internaţi-onale. Începutul a fost marcat de găzduirea, în prima parte a lunii octombrie 1990, sub patronajul Ministe-rului Apărării Naţionale, a primului curs de Drept Inter-naţional Umanitar, organizat de Asociaţia Română de Drept Umanitar, Societatea Română de Cruce Roșie și Comitetului Internaţional al Crucii Roșii. La 4 iulie 1991, Casa Centrală a Armatei a găzduit simpozionul Percep-ţii și concepte de securitate în Europa de Est, prima mani-festare știinţifică organizată la București, în colaborare cu NATO, la care a participat Manfred Wörner, secretar general al Alianţei Nord Atlantice, aflat pentru prima oară în România (3-5 iulie). Aceasta a fost și prima vizi-tă a secretarului general NATO într-o ţară răsăriteană, după dizolvarea Pactului de la Varșovia9.

Tot în același an, în zilele de 17-18 octombrie, Sala Bizantină a găzduit cel de-al IV-lea Simpozion de Chi-rurgie Cardiovasculară, cu participare internaţională, organizat de Centrul de Boli Cardiovasculare al Arma-tei în colaborare cu Asociaţia Oamenilor de Știinţă din România.

În anul 1992, numărul reuniunilor știinţifice spo-rește, sălile Cercului Militar Naţional găzduind, între al-

tele, ce de-al XVIII-lea Congres Internaţional de Diabet, Nutriţie și Boli Metabolice (6-8 martie); simpozionul in-ternaţional „Democraţia și Statul de drept” (19-20 mar-tie); primul colocviu internaţional de istorie militară, care a dezbătut tema „75 de ani de la eroicele bătălii de la Mărăști, Mărășești și Oituz” (iulie-august 1917), organizat de Comisia Română de Istorie Militară (20-21 iulie); simpozionul internaţional „Sud-estul Europei în secolele XIX-XX: unitate și diversitate” (8-9 august); primul seminar din cadrul programului de instruire în domeniul securităţii în ţările est-europene, organizat de Ministerul de Externe și Institutul pentru Studii Est-Vest din SUA (23 septembrie) ș.a.

În anii următori, palatul Cercului Militar a fost gaz-da preferată a multor reuniuni știinţifice organizate de instituţii civile și militare. Astfel, la 22 august 1994, Ministerul Apărării Naţionale și Academia Română au organizat, în Sala de Marmură, simpozionul „50 de ani de la trecerea României de partea Coaliţiei Naţiunilor unite. Semnificaţii interne și internaţionale”, la care au luat parte, între alţii, Ion Iliescu, președintele Români-ei, Gheorghe Tinca și Teodor Meleșcanu, miniștrii Apă-rării, respectiv al Afacerilor Externe, Virgil Constanti-nescu, președintele Academiei Române.

În perioada 15-18 mai 1996, în sălile cercului s-a desfășurat „al XX-lea Congres al Societăţii române de anestezie și terapie intensivă” cu participare interna-ţională, iar în zilele de 19-20 septembrie a avut loc primul congres francofon de imagistică medicală. Și-rul activităţilor în domeniul medical a continuat cu primul Congres naţional de toxicologie clinică (13-15 noiembrie 1996), Congresul naţional de stomatologie maxilo-facială (25-27 noiembrie 1996); al doilea Con-gres naţional de geriatrie și gerontologie (28-31 mai 1997), a VII-a Conferinţă naţională de hematologie și transfuzie (16-18 octombrie 1997), al IV-lea Congres medical balcanic (7-8 iunie 1999), Congresul naţional

136


de acupunctură (26-27 mai 2000) primul Congres in-ternaţional al Societăţii academice române de chirur-gie plastică și microbiologie reconstructivă (8-11 mai 2002) etc.

Împlinirea a opt decenii de la intrarea României în Primul Război Mondial a fost marcată de desfășurarea, în Sala de spectacole, a colocviului și expoziţiei „Gene-ralul Berthelot – 80 de ani de la misiunea militară fran-ceză în România” (14-16 octombrie 1996). Manifesta-rea a fost organizată de Ministerul Apărării Naţionale, prin Institutul de Studii Politice de Apărare și Istorie Militară, la aceasta participând istorici români și fran-cezi care au evocat personalitatea „marelui francez cu suflet de român” care a fost generalul Henri Mathias Berthelot. Au fost prezenţi la reuniune Bernard Boyer, ambasadorul Franţei, Bernard Boyer, și Gheorghe Tin-ca, ministrul Apărării Naţionale.

Și instituţii din afara armatei au apelat la Cercul Militar Naţional pentru desfășurarea unor activităţi cu impact naţional și internaţional. Dintre acestea, între altele, menţionăm: Simpozionul internaţional „Demo-craţia și statul de drept” (19-20 martie 1992), organizat de Institutul Român pentru Drepturile Omului; Reu-niunea miniștrilor culturii din ţările dunărene (27-28 noiembrie 1992), patronată de Catherine Lalumière, secretar general al Consiliului Europei; Seminarul „Ca-riera militară și problematica tinerilor din armată (18 octombrie 1994), desfășurat sub egida Camerei Depu-taţilor și a Guvernului român; Seminarul internaţional „Ziua Comercială Britanică” în România (14 decembrie 1995), la care au fost reprezentate 14 companii brita-nice; Conferinţa privind dezvoltarea regională în Ro-mânia (12-13 mai 1997), organizată de Secretariatul general al Guvernului și Comisia Europeană; Colocviul internaţional „Culturile Estului în epoca totalitarismu-lui” (28 septembrie-2 octombrie 1997), manifestare din cadrul Programului UNESCO „Europa fără ziduri”,

organizat de Academia Română și Comitetul Naţional UNESCO; Reuniunea consacrată împlinirii a zece ani de la înfiinţarea Prefecturii București (5 martie 2002), cu participarea prefectului Capitalei, Gabriel Oprea, primul curs de Istoria Holocaustului (18 martie 2002), organizat de Colegiul Naţional de Apărare (director: Mihail Vasile-Ozunu); a VII-a Conferinţă știinţifică in-ternaţională „Communications 2008” (4 iunie 2008), organizatori fiind Universitatea Politehnică București și Academia Tehnică Militară etc.

O iniţiativă aparte a fost înfiinţarea Fundaţiei pen-tru Știinţă și Artă, la 11 mai 1992, for cultural și știinţific care l-a avut ca președinte de onoare pe George Emil Palade (prezent, de altfel, la momentul inaugural). Fundaţia își desfășoară activitatea sub auspiciile Aca-demiei Române și își propune să fie un factor dinami-zator al societăţii civile, sprijinind procesul de integra-re culturală europeană prin oferirea de soluţii practice în domeniul știinţei și artei, iniţierea de dezbateri pe diverse probleme, sprijinirea excelenţei în cercetare etc. Președinte al Fundaţiei este academicianul Eugen Simion, iar președinte executiv academiciana Maya Si-mionescu. Din fundaţie fac parte 82 de personalităţi dintre care 51 de academicieni români și 31 de perso-nalităţi din diferite ţări ale lumii10.

Palatul Cercului Militar Naţional a găzduit, de ase-menea, numeroase activităţi care au avut darul să pre-gătească admiterea României în Pactul Nord-Atlantic, cum ar fi: Seminarul internaţional cu tema „Formarea și perfecţionarea pregătirii ofiţerilor într-o societa-te democratică”, organizat de Consiliul de Cooperare Nord Atlantică în colaborare cu Ministerul român al Apărării (18-19 octombrie 1993); Seminarul internaţi-onal ocazionat de întrunirea Grupului de lucru româ-no-american pentru problemele de Apărare (2 februa-rie 1995), delegaţia SUA fiind condusă de dr. Joseph S. Nye, secretar adjunct al Apărării, iar cea română de

137


Ioan Mircea Pașcu, secretar de stat și șef al Departa-mentului pentru Politica de Apărare și Relaţii Interna-ţionale; Conferinţa „România-NATO din perspectivă americană” (26 mai 1998), organizată de Ambasada SUA la București și Asociaţia „Manfred Wörner”; „Cursul de orientare NATO” pentru ofiţeri de stat major (9-12 noiembrie 1998), iniţiat de Universitatea Naţională de Apărare și Statul Major General; reuniunile miniștrilor apărării din Sud-Estul Europei; întrunirile Comitetului Director Politico-Militar (PMSC) al Forţei Internaţionale de Pace în Sud-Estul Europei, ale Comitetului de Co-ordonare a Procesului Reuniunilor Miniștrilor Apărării din Sud-Estul Europei (SEDM-CC) etc.

De asemenea, au avut loc reuniuni ale unor gru-puri de lucru ale Consorţiului PfP al Academiilor de Apărare și Institutelor de Studii de Securitate în Euro-pa (grupul de lucru de istorie militară, grupul de lucru „Viitorul NATO”; Grupul de lucru privind securitatea re-gională în Zona extinsă a Mării Negre etc.).

Un eveniment deosebit de important – al XXIX-lea Congres Internaţional de Istorie Militară, desfășurat în perioada 10-15 august 2003 – a fost organizat de Comi-sia Română de Istorie Militară și Institutul pentru Studii Politice de Apărare și Istorie Militară, sub egida Comi-siei Internaţionale de Istorie Militară. Au participat 189 de istorici din 32 de ţări, la care s-au adăugat 137 de specialiști români. Istoricii străini au fost impresionaţi de arhitectura clădirii și de condiţiile oferite. Mulţi din-tre oaspeţii de peste hotare au mărturisit uimirea lor că armata României dispune de o asemenea bijuterie arhitectonică. Profesorul John A. Lynn, vicepreședinte al Comisiei de Istorie Militară din SUA, într-o scrisoa-re adresată ministrului român al Apărării, Ioan Mircea Pașcu, aprecia organizarea excelentă a congresului de la București și menţiona că „locul desfășurării – Palatul Cercului Militar – a fost unul ideal. Sunt sigur că toţi ceilalţi participanţi au fost la fel de impresionaţi ca și mine”11.

În zilele de 20-21 septembrie 2004, Ministerul Apărării Naţionale a organizat la Cercul Militar simpo-zionul româno-francez cu tema „Perspectivele politicii de securitate și apărare a Uniunii Europene – viziunea unei ţări membre; abordarea unei ţări candidate”. La activitate au luat parte Ioan Talpeș, ministru de stat pentru Coordonarea activităţilor din domeniile Apă-rării Naţionale, Integrării Europene și Justiţiei, George Cristian Maior, secretar de stat și șeful Departamen-tului de Integrare Euroatlantică și Politica de Apărare din Ministerul Apărării Naţionale, Gheorghe Matache, secretar de stat și șef al Departamentului pentru Ar-mamente din Ministerul Apărării Naţionale, generalul Viorel Bârloiu, secretar al Consiliului Suprem de Apăra-re a Ţării, Philippe Etienne, ambasadorul Franţei în Ro-mânia în perioada 2002-2005, Marc Perrin de Bricham-bout, director general al Delegaţiei Afaceri Strategice din Ministerul Apărării, Pierre Henrre Weghe, director adjunct și șef al Statului Major Militar al Uniunii Eu-ropene. Reuniunea a dezbătut modalităţile prin care România, în acel moment ţară candidată, poate să par-ticipe la Politica europeană de securitate și cooperare (PESC).

Cercul Militar Naţional a găzduit, în perioada 8-12 noiembrie 2004, sesiunea finală a Comisiei pentru Stu-dierea Holocaustului în România, comisie instituită de Ion Iliescu, președintele României, care a și elaborat un Raport final. Documentul a fost însușit de președinţii Ion Iliescu și Traian Băsescu12.

După aderarea României la NATO (2004) și UE (2007), palatul Cercului Militar a devenit locul predi-lect de desfășurare a unor activităţi internaţionale de anvergură. Fără îndoială, cea mai importantă reuniune găzduită de ţara noastră a fost Summit-ul Organizaţiei Nord Atlantice din perioada 2-4 aprilie 2008, al 20-lea din istoria Alianţei și al treilea din perioada post Război Rece în care s-au adresat invitaţii de aderare.

138


Summit-ul a avut loc la Palatul Parlamentului, dar la Cercul Militar Naţional s-a desfășurat, în perioada 1-3 aprilie, principalul element de diplomaţie publică, respectiv forumul Trans-Atlantic (Bucharest Conferen-ce). Forumul a fost supervizat de către Guvernul Româ-niei prin intermediul Ministerului Afacerilor Externe, prin Departamentul pentru Organizarea Summit-ului NATO, în parteneriat cu două dintre cele mai prestigi-oase organizaţii nonguvernamentale internaţionale: „The German Marshall Fund” din SUA și „Chatham Ho-use” din Marea Britanie.

O altă reuniune importantă a fost cea din 4 martie 2009 a Fundaţiei Internaţionale pentru Marea Neagră și Marea Caspică, instituţie neguvernamentală creată din iniţiativa României și a Azerbaidjanului. Prezent la manifestare, președintele României, Traian Băsescu, a arătat că ideea de la care s-a pornit a fost aceea de a implica mai mult societatea civilă, pentru a rezolva de o manieră cât mai flexibilă apropierea culturală în această regiune ce se confruntă cu multiple proble-me13.

Prin activităţile găzduite sau organizate, Cercul Militar Naţional și-a consolidat prestigiul de instituţie etalon, cu o contribuţie semnificativă la aderarea ţării noastre la NATO și UE, la consolidarea legăturilor din-tre militari și societatea românească, la afirmarea Ro-mâniei și a armatei sale pe plan internaţional.

Activitatea culturală și știinţifică

Și după anul 1989, dimensiunea culturală, știinţifi-că și recreativă a ocupat un loc însemnat în activitatea instituţiei, aceasta fiind eliberată de restricţiile ideolo-gice din anii regimului comunist. Începutul a fost în-trucâtva ezitant, dar acţiunile au dobândit pe parcurs coerenţă și ritm, Cercul Militar Naţional impunându-

se ca un prestigios centru cultural.Una dintre prime-le iniţiative care au dezvăluit publicului larg eleganţa Palatului, dar și profilul instituţiei a fost emisiunea din 22 octombrie 1990, „Veniţi cu noi pe programul doi”, organizată, în Sala de Marmură, de Redacţia „Jocuri și concursuri” a Televiziunii Române, ce atunci își zicea și „Liberă”. A fost prima emisiune de acest gen, organi-zată în colaborare cu o instituţie militară, transmisă în direct la televiziune.

A urmat, la 9 noiembrie 1990, concertul formaţiei de jazz „Galaxy” a Forţele Aeriene a armatei americane în colaborare cu formaţia „Dixie-Land” a Casei Arma-tei din Cluj-Napoca. La 20 decembrie 1990, în cadrul programului „Vitralii de Crăciun”, a avut loc un concert extraordinar al Coralei Patriarhiei Române, dirijori fi-ind preot prof. Constantin Drăgușin și preot prof. Ioan Cârstoiu. Pentru prima dată, după mai bine de patru decenii, în sălile palatului au răsunat, din nou, colinde-le tradiţionale și spiritul Crăciunului și-a făcut simţită prezenţa.

Una dintre activităţile devenită tradiţie a fost și este omagierea lui Mihai Eminescu, poetul naţional al românilor. În fiecare an, la mijlocul lunilor ianuarie și iunie, au avut loc manifestări în care au fost evocate viaţa și activitatea „Luceafărului” poeziei românești, va-loarea excepţională a creaţie eminesciene, perenitatea operei sale poetice. O primă acţiune, după evenimen-tele din decembrie 1989, a avut loc la 16 ianuarie 1991, cu participarea actorilor Ion Caramitru, Lucia Mureșan, Ovidiu Iuliu Moldovan, Valeria Seciu, precum și a artiș-tilor David Ohanesian și Lucica Nicolae.

Un an mai târziu, spectacolul dedicat lui Eminescu i-a avut drept protagoniști pe Leopoldina Bălănuţă, Cezara Dafinescu, George Motoi, Vasile Șeicaru și Mi-haela Bustuchină.

Dintre activităţile ce l-au evocat pe marele poet menţionăm înfiinţarea, la 31 ianuarie 2009, a Clubu-

139


lui colecţionarilor de medalii Eminescu, acesta propu-nându-și să contribuie la popularizarea medalisticii eminesciene emise de-a lungul timpului în memoria poetului. Clubul organizează de două ori pe an, la 15 ianuarie și 15 iunie, expoziţii numismatice, la care pot participa membri proprii, cât și asociaţi, care au reali-zări personale deosebite. Președinte al clubului a fost desemnat colonelul (r) Ion Dogaru, un cunoscut nu-mismat, din comitetul de conducere mai făcând parte economistul Ștefan Dina și artistul gravor Constantin Dumitrescu14.

La 15 iunie 2009, Cercul Militar Naţional l-a co-memorat pe Mihai Eminescu la Cimitirul Bellu, apoi, creaţia sa a fost evocată în cadrul unui simpozion des-fășurat în Sala de Marmură, la care au luat parte aca-demicianul Eugen Simion, academicianul Mihai Cim-poi, președintele Academiei de Știinţe al Republicii Modova, academicianul Vasile Tărâţeanu, din nordul Bucovinei, Victor Crăciun, președintele Ligii Culturale a Românilor de Pretutindeni ș.a.

La 15 iunie 2010, s-a inaugurat Sala Eminescu din Palatul Cercului Militar Naţional, la care au participat generalul-maior Cătălin Zisu, comandantul Comanda-mentului Logistic Întrunit, pictorul Valentin Tănase, au-torul celor patru portrete expuse în sală, Victor Crăciun, colonelul Cristian Dorca, directorul instituţiei, ș.a.

Dar nu numai poetul naţional a fost omagiat, ci literatura română, în ansamblul său, a fost și este acasă la Cercul Militar Naţional. După decembrie 1989, la ini-ţiativa sau sub egida instituţiei, și alţi mari scriitori ro-mâni au fost evocaţi în modalităţi diverse. Începând cu anul 1992, societatea culturală „I. L. Caragiale” a orga-nizat constant sesiuni de comunicări știinţifice, spec-tacole de teatru, evocări ale celui mai mare dramaturg român. Printre personalităţile literare și artistice par-ticipante reţinem pe Ștefan Cazimir, Marin Sorescu, Florin Manolescu, Valentin Silvestru, Emil Boroghină,

Radu Beligan, Ion Lucian, Mihai Fotino, Marian Râlea, Claudiu Bleonţ, Florin Călinescu, Tudor Gheorghe, Ro-dica Mandache, Mircea Tomuș, Alexandru Filipescu ș.a.

La 3 februarie 1993, Cercul Militar Naţional a or-ganizat medalionul consacrat poetului Grigore Vieru, o voce inconfundabilă a literaturii de peste Prut. Des-pre personalitatea și creaţia sa au vorbit Mihai Drăgă-nescu, în acel moment președinte al Academiei Ro-mâne, Eugen Simion, Marin Sorescu, Mihai Cimpoi și Leonida Lari, iar Tudor Gheorghe a susţinut un recital pe versurile poetului.

La 30 martie același an, medalionul „Clar de lună” l-a evocat Nichita Stănescu de la a cărei moarte se îm-plinea, la 13 decembrie 1993, un deceniu. Eugen Si-mion a conferenţiat despre poezia lui Nichita, actorii Margareta Pogonat, Ștefan Iordache, Eusebiu Ștefă-nescu și Olga Bucătaru au citit fragmente din creaţiile sale, iar Mircea Vintilă și Nicu Alifantis au încheiat seara printr-un recital.

În Sala Maură, atunci Sala Artelor, spaţiul tradiţi-onal de sub terasă fiind ocupat de discoteca „Vox Ma-ris”, în ambianţa expoziţiei lui Ion Popescu-Negreni s-a desfășurat, la 24 mai 1993, seara de poezie consacrată lui Tudor Arghezi. Poetul „florilor de mucegai” a fost evocat de Alexandru Condeescu, directorul Muzeului Literaturii Române.

În ziua de 18 aprilie 2000, în colaborare cu Editura „Florile Dalbe”, s-a organizat evocarea „Religia inimii”, prilejuită de împlinirea a 37 de ani de la moartea mare-lui scriitor Vasile Voiculescu. Și-au dat concursul actorii Florin Zamfirescu și Cătălina Mustaţă.

La data de 4 august 2000, Cercul Militar, în cola-borare cu Inspectoratul de cultură al municpiului Bu-curești, a organizat medalionul omagial „Marin Preda”, personalitatea acestuia fiind evocată de academicia-nul Eugen Simion.

140


În același an, la 29 noiembrie 2000, Cercul Militar Naţional a organizat medalionul literar „Liviu Rebreanu – 115 ani de la naștere”, cu participarea scriitorilor Fănuș Neagu, Dan Cristea, Mircea Micu și a actorului Eugen-Cristian Motriuc. Evocarea celebrului prozator a fost ur-mată de vizionarea filmului „Pădurea Spânzuraţilor”.

Să mai reţinem că „Asociaţia Umoriștilor Români”, până la moartea lui Valentin Silvestru, în 1996, și-a ţinut o parte din reuniunile sale la Cercul Militar Naţional.

Lansările de cărţi au reprezentat în toţi acești ani un fenomen obișnuit pentru Cercul Militar Naţional, sălile palatului fiind cât se poate de primitoare pentru un asemenea gen de activităţi. La 6 iunie 1991, în pre-zenţa ministrului Apărării Naţionale, Nicolae Spiroiu, a fost lansată cartea „Un om pentru România”, în fapt o biografie a prinţului Dimitrie Sturdza, stabilit în Elve-ţia. Au urmat zeci și zeci de lansări de carte, astfel că o enumerare a lor ar umple pagini întregi.

O manifestare de prestigiu este târgul de carte „Polemos”, a cărei primă ediţie a avut loc în perioada 19-23 octombrie 2005, organizat de Editura Militară în colaborare cu Societatea Scriitorilor Militari, Biblioteca Militară Naţională și, bineînţeles, Cercul Militar Naţio-nal, sub egida Comandamentului Logistic Întrunit. La târg participă edituri, institute de cercetare militare și civile, instituţii de învăţământ superior din armată și viaţa civilă, tematica fiind orientată către probleme de securitate, apărare, istorie militară, știinţe politice, re-laţii internaţionale etc.

Cu prilejul târgului, se desfășoară și colocviile „Po-lemos”, temele dezbătute de specialiști fiind de real interes nu numai pentru armată, ci și pentru un public mai larg din viaţa civilă. Dintre acestea, merită amintită dezbaterea prilejuită de lucrarea With Friends Like The-se… The Soviet Bloc’s Clandestine War Against Romania, apărută la Editura Militară și avându-l drept autor pe istoricul american Larry Watts (octombrie 2010)15.

O activitate cu semnificaţii aparte, care sperăm să se constituie într-o tradiţie, a fost prima ediţie a Galei Premiilor de Excelenţă, desfășurată la 29 septembrie 2010, sub conducerea generalului-maior Cătălin Zisu, comandantul Comandamentului Logistic Întrunit. Laureaţii acestei prime gale au fost marele tenisman Ilie Năstase, pictorul Valentin Tănase, actorul Eusebiu Ștefănescu, soliștii de muzică ușoară Mirabela Dauer și Dan Spătaru, acesta din urmă, evident, postmortem, distincţia acordată lui fiind înmânată familiei de către Mirabela Dauer. În anul următor, Editura Militară a edi-tat și o lucrare dedicată regretatului solist de muzică ușoară, care a încântat generaţii de români cu melodi-ile sale, devenite, între timp, șlagăre. Cartea, de mare succes, cuprinde amintiri ale colegilor de breaslă și un consistent album de fotografii din arhiva familiei16.

O iniţiativă demnă de salutat a fost reluarea, în anul 2011, a „Conferinţelor Cercului Militar Naţional”, în cadrul cărora personalităţi de seamă ale știinţei și culturii românești abordează diverse teme de mare interes pentru opinia publică. La 6 aprilie 2011, aca-demicianul Mircea Maliţa a vorbit despre lucrarea sa „Cuminţenia pământului. Strategii de supravieţuire în istoria poporului român”17 , iar la 4 mai același an, prof. univ. dr. Gheorghe Ștefan a abordat tema „Paralelismul computaţional – o strategie interactivă”. De fiecare dată, dialogul ce a urmat cu un public avizat a fost de înaltă ţinută știinţifică.

În domeniul artistic, Cercul Militar Naţional orga-nizează spectacole, recitaluri și alte diverse programe cu formaţiile sale proprii constituite, de regulă, din copiii cadrelor militare, dar și ai salariaţilor civili. Din rândul acestora menţionăm Ansamblul artistic de co-pii „Andantino”, ce se bucură de un prestigiu sporit în ţară cât și în străinătate.

În același timp, sălile Palatului au găzduit zeci și zeci de spectacole de teatru, concerte de muzică ușoa-

141


ră și populară, recitaluri ale unor muzicieni celebri etc. Au fost oaspeţii cercului: Corala Patriarhiei Române, Corul „Madrigal”, dirijat de maestrul Constantin Duţu, colective și actori de la Teatrul Naţional „I.L. Caragiale”, de la „Odeon”, Teatrul Mic, Teatrul de revistă „Constan-tin Tănase”, Fundaţia „Remember Enescu”; Teatrul mu-zical „Tinemar” (al Cercului Militar Mangalia), Muzica Reprezentativă a Armatei etc.

Lista manifestărilor este lungă, dar nu putem tre-ce cu vederea câteva dintre ele. Astfel, la 4 decembrie 2006, a avut loc spectacolul de teatru „Caviar, vodkă și bye, bye” , piesă a dramaturgului militar George As-taloș, cu participarea actorilor Tamara Buciuceanu-Bo-tez, Stela Popescu, Alexandru Arșinel, Eugen Cristea, regia fiind semnată Dan Puican. La 12 aprilie 2009, vi-olonistul Alexandru Tomescu și pianistul Horia Mihail au susţinut un Concert extraordinar de Paști, care s-a bucurat de un mare succes.

De altfel, anual, cu ocazia Zilei Armatei (sărbăto-rită, din 1959, la 25 octombrie), cercul organizează un complex de activităţi culturale, artistice și de protocol care au scopul de a readuce în memorie faptele mili-tarilor români din decursul timpului și de a omagia pe cele de astăzi, inclusiv misiunile celor care au acţionat și acţionează în teatrele de operaţie din afara terito-riului naţional. Cu acest prilej, în cadrul „Zilei porţilor deschise”, palatul poate fi vizitat de toţi cei care doresc să-i admire interioarele elegante și să ia contact direct cu istoria instituţiei.

Instituţie de protocol și reprezentare

Cercul Militar Naţional este una dintre cele mai importante, dacă nu cea mai importantă instituţie de protocol a Armatei. Anual, palatul său primește vizita a

numeroase delegaţii străine – militare și civile – și găz-duiește multiple activităţi de protocol (recepţii, dine-uri, mese festive, coktailuri), organizate de Președinţie, Parlament, Guvern, Ministerul Apărării Naţionale.

Au trecut pragul Cercului Militar Naţional zeci și zeci de personalităţi politice și militare de rang înalt. Dintre acestea, într-o ordine aleatorie, i-am reţinut pe Turgut Ozal și Suleyman Demirel, președinţi ai Turciei, Aurelius Louis Ter Beck, ministrul Apărării din Olanda (15 ianuarie 1993; prima vizită oficială după Revoluţia din 1989 a unui ministru al Apărării dintr-o ţară vest-europeană), Iulian Garcia Vargas, ministrul Apărării din Spania, generalul Jose Julio Rodriguez, șeful Statului Major al Forţelor Armate spaniole, Frank Wisner, subsecretar de stat pentru politica de apă-rare în Departamentul Apărării al SUA, generalul de armată Pavel Gracev, ministrul Apărării al Federaţiei Ruse, François Leotard, ministrul Apărării al Franţei, generalul Zhang Wannian, șef al Marelui Stat Major al Armatei Populare de Eliberare a Chinei, Volker Rühe, ministrul Apărării al R.F. Germania, George Robert-son, secretar de stat pentru Apărare al Marii Britanii și, ulterior, secretar general al NATO, Sergio Mattarella și Ignazio la Russa, miniștri italieni ai Apărării, William Cohen și William Perry, secretari ai Apărării din SUA, Geofrey Hoon, secretarul de stat al Apărării din Marea Britanie, generalul George A. Joulwan, comandantul suprem al Forţelor Aliate din Europa, amiralul Paul David Miller, comandantul Forţelor Aliate din Atlan-tic, generalul Wesley Clark, comandantul Forţelor Aliate din Europa, generalii John Shalikasvili și Henry Shelton, președinţi ai Comitetului Întrunit al șefilor statelor majore al armatei SUA, amiralul James Ellis jr, comandantul Forţelor Aliate din Europa de Sud, Luis Vasco Valencia, șeful Apărării din Portugalia, generalul Liubomir Bulik, șeful Statului Major al Forţelor Armate

142


Slovace, generalul Sever Goranson, comandantul su-prem al Forţelor Armate Suedeze, generalul Jemes G. Stavridis, comandantul suprem al Forţelor Aliate din Europa ș.a.

O manifestare în premieră, cu impact deosebit pe plan internaţional, a fost „Seara africană”, organizată, la 3 iunie 2009, de Grupul Ambasadorilor Ţărilor Africane, Administraţia Prezidenţială și Cercul Militar Naţional. Întâlnirea a făcut parte dintr-o serie de manifestări or-ganizate de Grupul Ambasadelor Africane în România, condus de Excelenţa Sa Abdelhamid Senouci Bereksi, ambasadorul Algeriei la București. Evenimentul cultu-ral s-a desfășurat sub deviza „Pour ceux qui voient loin, l’Afrique est toute proche!” (Pentru cei care văd depar-te, Africa este foarte aproape!).

Președintele Traian Băsescu a declarat cu acest prilej că, în calitate de membru al Uniunii Europene, România este hotărâtă să facă parte din statele dona-toare de asistenţă pentru dezvoltare.

La 8 iulie 2009, palatul Cercului Militar Naţional a fost vizitat de regele Albert al II-lea și de regina Paola, din Belgia, suveranii participând, apoi, la o întâlnire cu membri ai comunităţii belgiene din România.

Toţi oaspeţii străini care au trecut pragul palatu-lui Cercului Militar au fost impresionaţi de arhitectura sa, de interioarele elegante și de condiţiile pe care le oferă spaţiile generos configurate de arhitecţii săi. Prin aceasta, instituţia a devenit un punct obligatoriu de trecere, o destinaţie specială pentru multe din delega-ţiile străine care ne vizitează ţara.

Prin Legea nr. 96/1998, în fiecare 26 iunie se mar-chează cu fastul corespunzător Ziua Drapelului Naţio-nal. Actul normativ stipulează că autorităţile publice și celelalte instituţii ale statului vor organiza programe și manifestări cultural-educative, cu caracter evocator sau știinţific, consacrate istoriei patriei, precum și ce-

remonii militare specifice, acestea fiind de resortul Mi-nisterului Apărării Naţionale și Ministerului de Interne. În această zi, în Capitală și în municipiile reședinţă de judeţ, se vor organiza ceremoniale publice de înălţare a drapelului României18.

Peste două zile, respectiv la 28 mai 1998, Parla-mentul a adoptat Legea nr. 99 prin care 29 iulie s-a proclamat drept Zi a Imnului Naţional al României, respectiv cântecul Deșteaptă-te, române!, simbol al unităţii Revoluţiei Române din anul 1848. Ca și în ca-zul precedent, sărbătoarea este marcată prin organi-zarea de către autorităţile și instituţiile statale a unor programe și manifestări cultural-educative cu caracter evocator și știinţific, în spiritul tradiţiilor poporului ro-mân, precum și prin ceremonii militare specifice. Actul normativ instituie obligaţia ca în Capitală și în munici-piile reședinţă de judeţ să se organizeze ceremoniale publice de intonare a Imnului Naţional19.

În Capitală, celebrarea acestor două zile simbol ale naţiunii române are loc an de an, în Piaţa Tricoloru-lui din faţa Palatului Cercului Militar Naţional, instituţia asigurând condiţii optime pentru desfășurarea activi-tăţilor. La aceste evenimente au luat parte președinţii României, șefi de guvern, membri ai cabinetelor gu-vernamentale cu o menţiune specială pentru miniștrii Apărării, primarii generali ai Capitalei, generali și ofi-ţeri superiori, reprezentanţi ai instituţiilor statului, sute și sute de cetăţeni etc.

Cea mai recentă manifestare de acest gen a avut loc duminică, 26 iunie 2011, la când au participat pre-ședintele României, Traian Băsescu, ministrul Apărării Naţionale, Gabriel Oprea, primarul general al Capitalei, Sorin Oprescu, reprezentanţi ai Ministerului Apărării Naţionale, membri ai unor instituţii civile, atașaţi mi-litari străini acreditaţi în România, veterani de război, cadre militare în rezervă, numeroși cetăţeni.

143


Activitatea recreativă și mondenă

Cercurile militare sunt instituţii care contribuie direct la împlinirea personalităţii cadrelor militare și a personalului civil prin oferta generoasă în ceea ce pri-vește petrecerea timpului liber. De altfel, acesta a fost și unul din obiectivele pentru care ele s-au constituit spre sfârșitul secolului al XIX-lea.

Începând cu anul 1990, Cercul Militar Naţional și-a reconfigurat programele în această direcţie, căutând să vină în întâmpinarea necesităţilor și aspiraţiilor mult schimbate ale personalului militar și civil al armatei din garnizoana București

În noiembrie 1991, s-a reluat tradiţia balurilor or-ganizate de Cercul Militar Naţional. Sub genericul „Flori pentru armata ţării” a avut loc un spectacol maraton la care și-au dat concursul ansamblul „Codreanca” din Chișinău, baletul „Studio ’91”, alcătuit din balerini ai Operei Române, baletul Palatului copiilor, condus de coregrafa Aneta Duţu, formaţia de dans sportiv a Aca-demiei de Educaţie Fizică și Sport, actorii de comedie Stela Popescu, Alexandru Arșinel, Jean Constantin ș.a.

Ulterior, an de an, în sălile palatului a avut loc un mare număr de reuniuni de acest gen, foarte gustate mai ales de cei tineri. Unele au intrat deja în tradiţie: „Balul primăverii”; „Balul mărţișorului”, „Balul toamnei”, „Balul Regimentului de gardă” etc., constituind repe-re pentru activitatea recreativă a cadrelor militare din garnizoana București.

De asemenea, unele categorii de forţe armate, comandamente și unităţi organizează baluri proprii cu ocazia unor zile festive. Este cazul Colegiului mili-tar liceal „Dimitrie Cantemir” de la Breaza, aviatorilor, marinarilor, chimiștilor, artileriștilor etc. La rândul lor, diverse promoţii de absolvenţi ai liceelor, școlilor și academiilor militare găsesc în Cercul Militar Naţional o gazdă primitoare pentru întâlnirile lor.

Nu lipsit de importanţă este și faptul că multe ca-dre militare sau membri de familie ai acestora orga-nizează în sălile palatului diverse activităţi: aniversări, nunţi, botezuri etc. Prin toate acestea, cercul vine în întâmpinarea necesităţilor multiple și complexe ale corpului de cadre ale armatei, fie acestea în activitate sau în rezervă.

Cercul Militar a fost gazdă și unor evenimente mondene, precum prezentările de modă, campaniile de promovare, de către diverse firme, a unor produse etc.

La 26 aprilie 1996, la Sala de Marmură, a avut loc ce-remonia căsătoriei civile a celebrei gimnaste Nadia Co-măneci cu Bart Connor, unul dintre cele mai importante evenimente mondene ale anului 1996. Nași au fost Dana și Adrian Năstase, acesta din urmă fiind, la momentul re-spectiv, președinte al Camerei Deputaţilor.

La 17 aprilie 1998, tot în Sala de Marmură, în orga-nizarea firmei mixte româno-germane „MB Distributi-on”, Maia Ciburdanidze, multiplă campioană mondială la șah, a susţinut un simultan cu participarea unor în-alţi oameni politici și personalităţi ale vieţii cultural-ști-inţifice și sportive din România.

La 6 mai 2011, sub patronajul Ministerului Apără-rii Naţionale, în Sala de Marmură a Palatului Cercului Militar, a avut loc o reuniune dedicată împlinirii a 25 de ani de la cucerirea Cupei campionilor europeni de către echipa Steaua București. Cu acest prilej, Gabriel Oprea, ministrul Apărării Naţionale, le-a oferit antre-norilor și jucătorilor care au obţinut această perfor-manţă, neegalată încă, Emblema de Onoare a Armatei României20.

Prin astfel de activităţi, Cercul Militar Naţional reu-șește să fie cunoscut mai bine de opinia publică româ-nească, programele și iniţiativele sale având un impact mediatic tot mai accentuat.

144


Activităţi de pregătire

Cercul Militar Naţional aduce o contribuţie impor-tantă la pregătirea profesională a cadrelor militare și personalului civil, atât prin programele proprii, cât și prin punerea la dispoziţie a spaţiilor pentru desfășura-rea activităţilor de către structurile Ministerului Apără-rii Naţionale (departamente, direcţii centrale, coman-damente, mari unităţi și unităţi), diverse asociaţii ale cadrelor active sau de rezervă etc.

În primul rând, cercul reprezintă, într-un fel, Uni-versitatea populară a armatei, aici organizându-se anu-al cursuri de calificare profesională, tehnico-aplicative și artistice. Dintre acestea menţionăm: cursuri de limbi străine (engleză, franceză, germană, spaniolă, italia-nă, rusă, chineză, turcă); artă plastică (pentru copii și adulţi); dans sportiv și modern (pentru copii și adulţi); arte marţiale (pentru copii și adulţi); lecţii de canto (pentru copii și adulţi); gimnastică aerobică pentru adulţi; instrumente muzicale (pian și chitară clasică); contabilitate, informatică; croitorie, stenodactilografie etc. De asemenea, sunt organizate cursuri de pregătire la diferite discipline pentru elevii de gimnaziu și liceu în vederea promovării cu succes a verificărilor naţiona-le și a examenului de bacalaureat. La acestea participă, în fiecare an, sute și sute de persoane, copii, tineri și vârstnici.

Pe lângă acestea, cercul a patronat și patronează cluburi ale colecţionarilor (filatelie, numismatică etc.) și cluburi ale pasionaţilor de jocuri logico-sportive (șah, bridge, go, scrable, rebus, biliard etc.)

Totodată, categoriile de forţe armate, comanda-mente, instituţii de învăţământ și cercetare, unităţi mi-litare etc. organizează activităţi de pregătire specifică la Cercul Militar Naţional. În acest cadru reţinem Statul Major General, Departamentul pentru Politica de Apă-rare și Planificare, Departamentul pentru Armamente,

Universitatea Naţională de Apărare „Carol I”, Academia Tehnică Militară, Institutul pentru Studii Politice de Apărare și Istorie Militară ș.a.

Una dintre instituţiile care desfășoară constant activităţi în palat este Colegiul Naţional de Apărare, în-fiinţată în anul 1992. De exemplu, la 17 ianuarie 2005, festivitatea deschiderii cursurilor celei de-a XV-a serii a avut loc în Sala de Marmură, în prezenţa președintelui Traian Băsescu, a miniștrilor Apărării (Teodor Atanasiu) și al Educaţiei (Mircea Miclea), precum și a generalu-lui Eugen Bădălan, șeful Statului Major General. La 24 ianuarie 2009, aceeași instituţie a organizat, în Sala Bi-zantină, dezbaterea cu tema „Identitatea naţională ca dimensiune a securităţii”, iar la 25 mai același an, festi-vitatea de absolvire a promoţiei s-a desfășurat în Sala de Marmură, în prezenţa lui Viorel Oancea, secretar de stat pentru Politica de Apărare și Planificare.

Veteranii de război, prin Asociaţia Naţională și fi-lialele din București, desfășoară parte din activităţi în palat și nu de puţine ori, conducerea Ministerului Apă-rării Naţionale ia parte la acestea, din respect pentru jertfele și suferinţele celor mai vârstnici militari ce și-au petrecut tinereţea pe câmpurile de luptă ale celui de-al Doilea Război Mondial.

În clădire își are sediul și Asociaţia Naţională a Ca-drelor Militare în Rezervă și Retragere „Alexandru Ioan Cuza” și, desigur, multe din activităţile specifice au loc în sălile Cercului Militar. Așa de pildă, la 28 mai 2011, a fost sărbătorită, în Sala de Marmură, a doua ediţie a „Zilei Rezervistului”, instituită prin H.G. nr. 467 din 12 mai 2010. Evenimentul a fost organizat cu sprijinul Ministerului Apărării Naţionale și al Bisericii Ortodo-xe Române. Cu acest prilej, a fost înmânată medalia „Rezervistul militar” generalului de brigadă (r) Nicolae Dumitrescu (acesta împlinind venerabila vârstă de 107 an) și plutonierului adjutant principal (r) Marin Mun-teanu, ajuns la centenarul nașterii21.

145


„Clubul amiralilor”, înfiinţat în anul 2006, a organi-zat, la 7 mai 2009, pentru al treilea an consecutiv, Gala premiilor asociaţiei pentru cea mai bună lucrare cu su-biect marinăresc. Ofiţerul anului a fost declarat maio-rul Marius Gheorghescu, din Batalionul 307 infanterie marină.

Omagierea tradiţiei

Perioada post-decembristă a adus cu sine și un reviriment al tradiţiei acestei instituţii etalon a arma-tei române și a palatului ei, pierdută, în bună măsură, în timpul regimului comunist. Sub deviza „Zilele cul-turale ale Cercului Militar Naţional” (10-16 decembrie 2001) s-au sărbătorit 125 de ani de existenţă a institu-ţiei, data luată în considerare fiind 15 decembrie 1876, când s-au adoptat statutele. Prima acţiune a constat într-un ceremonial militar, respectiv religios, săvârșite cu prilejul dezvelirii însemnului comemorativ (placă turnată în alamă), pe care sunt înscriși proiectanţii Pa-latului Cercului Militar, și a plăcii de marmură pe care sunt înscriși conducătorii Cercului Militar, de la înfiin-ţare până în prezent. A urmat vernisarea unei expoziţii eveniment: „Militari în saloanele bucureștene”, realiza-tă în colaborare cu două instituţii importante: Muzeul Municipiului București și Muzeul Militar Naţional. Cu acest prilej, au fost prezentate exponate de patrimo-niu: costume, obiecte de podoabă, porţelanuri, piese de mobilier. De asemenea, s-a făcut o incursiune în istoria costumului militar și civil de salon din secolele XIX-XX și au fost reliefate, prin mijloace muzeistice, tra-diţii și mode care au reflectat cerinţele vieţii mondene pe parcursul celor două secole.

A urmat spectacolul de divertisment „Noi și un alt mileniu”, în care au evoluat artiști consacraţi ce s-au afirmat ori au activat în formaţii artistice ale Cercului

Militar Naţional: Mircea Vintilă, Mircea Baniciu, Gabri-el Dorobanţu, Daniela Gyorfi, Eugen Cristea ș.a. Tot cu acest prilej, sub titlul „Memoria peliculei”, s-a prezentat o gală de filme documentare realizate de-a lungul tim-pului de Studioul Cinematografic al Armatei, consacra-te Cercului Militar Naţional. În ziua de 13 decembrie, la Sala Bizantină, s-a lansat lucrarea „Cercul Militar Naţio-nal”, apărută la Editura Popa’s Art, o primă și meritorie încercare de sintetizare a istoriei instituţiei.

Momentul de vârf al aniversării a fost festivitatea oficială (14 decembrie), la care au participat persoane cu funcţii publice, personalităţi militare, artiști, scriitori, ziariști. Au fost prezentate mesaje din partea președin-telui României, Ion Iliescu, a primului ministru Adrian Năstase, a miniștrilor Apărării și Culturii, Ioan Mircea Pașcu și Răzvan Theodorescu. S-au acordat diplome celor care, de-a lungul deceniilor, au fost legaţi, într-un fel sau altul, de Cercul Militar Naţional, contribuind la buna desfășurare a activităţii acestuia, dar și la proteja-rea și dezvoltarea valorilor de patrimoniu ale Palatului Cercului Militar Naţional.

Seara a fost rezervată spectacolului „De la mic la mare – prezent la sărbătoare”, susţinut de formaţiile artistice de copii ale Cercului Militar Naţional (grupul vocal, formaţia de majorete, ansamblul de dans mo-dern și sportiv, grupul de gimnastică aerobică) la care s-au adăugat grupul vocal și formaţia de dans modern a Clubului copiilor – Sector 6.

Sâmbătă, 15 decembrie, a fost „Ziua Porţilor Des-chise”, în care toţi cei interesaţi, militari și civili, au avut ocazia să viziteze sălile palatului, pregătit de sărbătoa-re, și să participe la activităţile culturale. Seara, în sălile Bizantină, Gotică și Norvegiană a avut loc marele bal aniversar, agrementat de un spectacol retro, cu tineri costumaţi în fracuri, cu jobenuri, voalete, rochii cu trenă, evantaie ș.a. Balul a fost precedat de un scurt

146


concert de muzică de promenadă susţinut de Muzica Reprezentativă a Armatei pe terasa, scările și esplana-da din faţa palatului Cercului Militar Naţional, precum și de un foc de artificii.

În ultima zi a aniversării, duminică 16 decembrie, s-a desfășurat spectacolul „Invitaţie – onor la aniversa-ră” susţinut de ansamblul muzical „Tinemar” al Cercului Militar Mangalia, pregătit și condus de locotenent-co-lonelul Constantin Ștefănescu. În toată această peri-oadă, în foaierul sălii de cinema a fost deschisă pen-tru public expoziţia de fotografii, carte și medalistică sub genericul „Cercul Militar Naţional – 125. Arc peste timp”.

O altă aniversare importantă a fost împlinirea, 4 februarie 2003, a opt decenii de la inaugurarea oficială a palatului Cercului Militar, ceea ce a prilejuit organi-zarea unui alt complex de activităţi. În ziua de 23 ianu-arie, s-au vernisat două expoziţii importante. În foaie-rul sălii de spectacole, sub genericul „Palatul Cercului Militar Naţional – 80 de ani de istorie”, au fost expuse cărţi, medalii și timbre, iar în Sala Rondă, arhitectul Gheorghe Leahu a prezentat creaţiile sale în acuare-lă sub genericul „Palatul Cercului Militar Naţional – un simbol în cetate”, expoziţie ce a cuprins edificii monu-mentale din București, construite la sfârșitul secolului al XIX-lea, clădiri „surori” ale Palatului Cercului Militar, care erau mândria „Micului Paris”.

A urmat, la 30 ianuarie, lansarea volumului „Cercul Militar Naţional – prestigios centru cultural”, apărut la Editura Expert, conţinând aprecieri și consemnări refe-ritoare la oferta culturală și la activităţile organizate de Cercul Militar Naţional după anul 1990.

Duminică, 2 februarie, a fost „Ziua Porţilor Deschi-se”, palatul primindu-și, în straie de sărbătoare, oaspe-ţii. Aceștia au putut audia în Sala de Marmură un con-cert susţinut de Muzica Reprezentativă și de Ansam-blul Artistic al Armatei. Pe 3 februarie, la Sala Norvegi-

ană, s-a lansat primul pliant de prezentare a palatului urmat de premiera filmului documentar „Cercul Militar Naţional – un Palat pentru inima României” (realizator George Mihalcea).

În ultima zi a festivităţilor (4 februarie), a avut loc în Sala Maură simpozionul aniversar „Palatul Cercului Militar Naţional – 80 de ani de la inaugurare”, în cadrul căruia au fost prezentate patru comunicări: „Palatul Cercului Militar – anevoiosul drum de la idee la edifi-ciu” (col. dr. Petre Otu); „Palatul Cercului Militar – mo-nument reprezentativ al arhitecturii românești” (Victor Simion, istoric de artă); „Consolidarea și restaurarea Palatului Cercului Militar după cutremurul devastator din 4 martie 1977” (general de brigadă Traian Pigui); „Cercul Militar Naţional – prezenţă de prestigiu în viaţa oștirii și a cetăţii” (general de brigadă Grigore Buciu). Cu același prilej, Poșta Română a lansat o marcă poșta-lă specială dedicată Palatului Cercului Militar, la 80 de ani de la inaugurare.

În aceeași zi, s-a deschis expoziţia „Palatul Cercului Militar Naţional – cota zero a Căii Victoriei”, organiza-tă în colaborare cu Uniunea Arhitecţilor din România, Muzeul Municipiului București și Muzeul Militar Naţio-nal. Manifestarea s-a constituit într-un adevărat eveni-ment cultural, fiind expuse, în premieră, documente, schiţe, planuri și obiecte care fac parte din memoria palatului. S-au prezentat unele soluţii constructive cum ar fi, de pildă, pilonii de stejar ce constituie fun-daţia actuală a clădirii.

O reparaţie istorică binevenită a fost reinstalarea în palat a busturilor lui Nicolae Filipescu și Vasile Zot-tu, fondatori ai edificiului. După instaurarea regimului comunist, busturile celor doi oameni de seamă au fost scoase din palat și înstrăinate. Cel al lui Nicolae Filipes-cu a ajuns în depozitele Muzeului Militar Naţional, iar cel al generalului Vasile Zottu tocmai la malul mării, la

147


Constanţa. Ceremonia de reinstalare, desfășurată la 4 iulie 2003, s-a bucurat de prezenţa ministrului Apărării Naţionale, Ioan Mircea Pașcu, și a secretarului de stat și șef al Departamentului pentru Relaţia cu Parlamentul, Armonizare Legislativă și Relaţii Publice, Sorin Encu-ţescu. A luat parte scriitoarea Sanda Stolojan, stabilită în Franţa, soţia lui Vlad Filipescu, nepotul lui Nicolae Fi-lipescu, absolvenţi ai Colegiului Militar de la Mănăsti-rea Dealu, veterani de război, istorici și ziariști. Ampla-sarea celor două busturi în acest spaţiu a fost primul pas spre materializarea proiectului de a realiza un Sa-lon al fondatorilor Palatului Cercului Militar Naţional. În decursul următoarelor luni, prin eforturi deosebite, salonul a devenit realitate.

La 1 martie 2005, în foaierul Sălii de Marmură a avut loc ceremonia de dezvelire a bustului arhitectului palatului, Dimitrie Maimarolu, operă a artiștilor Cos-tică Tofan și Valentin Tănase, și de inaugurare oficială a Salonului fondatorilor, care cuprinde busturile lui Dimitrie Maimarolu, Nicolae Filipescu și al generalu-lui Vasile Zottu, portretele regilor Carol I și Ferdinand, respectiv ale reginelor Elisabeta și Maria – toate patru reprezentând creaţii ale pictorului Valentin Tănase –, precum și o serie de fotografii ce relevă istoria acestei construcţii monumentale.

În cadrul reuniunii au luat cuvântul Georgeta Ga-vrilă, secretar general al Ministerului Apărării Naţiona-le, arhitectul Șerban Sturdza, președintele Ordinului arhitecţilor din România, Valentin Tănase și colonelul Anton Iancu, directorul instituţiei.

La 6 decembrie 2006, s-au omagiat 130 de ani existenţă a instituţiei, în cadrul unei adunări festive la care au luat parte personalităţi din conducerea arma-tei, generali și ofiţeri superiori, foști comandanţi și sa-lariaţi ai cercului, mulţi alţi invitaţi din armată sau din viaţa civilă. Cu această ocazie, au fost emise o medalie jubiliară argintată, precum și o mapă și o insignă ani-versare.

Un moment de referinţă l-a constituit așezarea, la 4 februarie 2011, pe faţada palatului dinspre bulevar-dul Regina Elisabeta, a unui însemn comemorativ (pla-că) care amintește faptul că pe locul unde s-a constru-it clădirea a funcţionat, vreme de câteva sute de ani, mânăstirea Sărindar. Iniţiativa a aparţinut generalului maior Cătălin Zisu, comandantul Comandamentului Logistic Întrunit, și colonelului Cristian Dorca, direc-torul instituţiei, un real sprijin acordând și Patriarhia română. De altfel, Prea Sfinţitul Ciprian Câmpinea-nu, vicar patriarhal, a oficiat slujba de sfinţire a plăcii, mulţumind, în același timp, Cercului Militar Naţional pentru acest gest de recuperare a tradiţiei creștine. La manifestare au luat parte directorii instituţiilor de cul-tură din armată, foști directori ai instituţiei, generali și ofiţeri în activitate și în rezervă, conferenţiari, profesori și colaboratori ai cercului, personalul instituţiei ș.a.

Pe placă sunt inscripţionate cuvintele voievodului muntean Matei Basarab, ctitor al lăcașului de cult: „Fă-când Domnia mea 40 de biserici, precum mă făgădu-isem lui Dumnezeu, am îndeplinit cu aceasta pre care am zidit-o din temelie în locul unei bisericuţe vechi ce se zicea a Coconilor… și eu am numit-o Serindarul, leat 7160 (1652), lăsând tot hramul Adormirea Maicii Domnului, ca să fie pomenire părinţilor, nouă și fiilor noștri, amin”.

Dificultăţi și reușite în managementul

instituţiei

Cercul Militar Naţional este cea mai importantă instituţie culturală, de reprezentare și de protocol a ar-matei, un adevărat „Ateneu militar”, care a găzduit, de-a lungul deceniilor, manifestări deosebit de importante pentru România și armata sa. Impunerea în conștiinţa publică internă și internaţională a fost facilitată și de

148


splendidul palat în care Cercul Militar își desfășoară ac-tivitatea de peste opt decenii, una dintre clădirile cele mai bine întreţinute și conservate din București.

Gestionarea multiplelor activităţi și întreţinerea unui asemenea edificiu emblematic pentru arhitectu-ra românească a implicat, după 1990, un imens efort organizatoric și importante mijloace financiare, numai parţial asigurate de armată. În primii doi ani, conduce-rea instituţiei a practicat un management defectuos, care a afectat atât palatul, prin înstrăinarea unor spaţii, cât și instituţia. Dar, o dată cu instalarea, în 1992, a unei noi echipe (colonel Petru Acea, director, colonel Anton Iancu, director-adjunct), lucrurile au început să se îm-bunătăţească, atât în privinţa ofertei culturale – din ce în ce mai bogate –, cât și a conservării și protejării stării de fixaţie și a efectuării lucrărilor imperative de între-ţinere a clădirii.

În primii ani de după revoluţie, s-a mers pe prin-cipiul că instituţia se poate autofinanţa integral, lucru care nu a fost posibil, mai ales că în palat funcţionau și alte structuri ale armatei (Centrul de Informare-Docu-mentare, Redacţia militară de Radio-Televiziune „Pro-Patria”, Biblioteca Militară Naţională, Uniunea Naţiona-lă a Cadrelor Militare în Rezervă și în Retragere, Aso-ciaţia Sportivă „Armata” București, Restaurantul Militar București) pentru care armata nu a alocat, la capitolul de întreţinere, nici un leu.

În martie 1993, Cercul Militar Naţional și-a epuizat resursele financiare, ceea ce l-a obligat pe directorul instituţiei, colonelul Petru Acea, să solicite, în scris, mi-nistrului Apărării Naţionale, revenirea la sistemul finan-ţării de la buget, cel puţin parţial, urmând ca veniturile realizate prin activităţile proprii să fie folosite pentru întreţinerea și dotarea clădirii cu mijloacele materi-ale necesare menţinerii la un nivel corespunzător de funcţionalitate. Intervenţia a fost salutară și a rezolvat o situaţie de criză. Un timp, sistemul mixt, al dublei

finanţări, a fost în vigoare, dar fondurile acordate de minister au rămas insuficiente, fapt ce s-a răsfrânt ne-gativ asupra programului de modernizări ale edificiu-lui. O comisie a Direcţiei Relaţii Publice a Ministerului Apărării Naţionale (structură care avea în subordine Cercul Militar Naţional), condusă de colonelul Ion Chi-ciudean, la acea dată locţiitor al șefului direcţiei, care a controlat instituţia în perioada 10-12 mai 2000, con-cluziona: „Din punct de vedere arhitectonic, clădirea este înscrisă în patrimoniul naţional, ceea ce incumbă preocupări sporite privind întreţinerea și conservarea Palatului Cercului Militar Naţional. Deși în instituţie se desfășoară activităţi de protocol sau culturale, la cel mai înalt nivel, ale conducerii și structurilor centrale ale Ministerului Apărării Naţionale, fondurile financia-re alocate întreţinerii și funcţionării sunt insignifiante. Acest fapt trebuie semnalat, deoarece este posibil ca urmările să fie ireparabile dacă se continuă cu actuala stare de pauperitate”.

După anul 1990, Cercul Militar Naţional s-a confrun-tat și cu presiunea unor instituţii și organizaţii de stat sau ale vieţii civile, pentru desfășurarea, prin eluda rea reglementărilor existente, a unor evenimente – nunţi, baluri – în Sala de Marmură, una dintre cele mai fru-moase pe care și le permite România. Nu de puţine ori, regimul de „gratuitate”, deși ilegal, era de la sine înţeles.

Aceasta a determinat ca, în aprilie 2000, directorul Cercului Militar Naţional, colonelul Anton Iancu, să-i solicite, în scris, ministrului Apărării Naţionale, stopa-rea aprobării unor astfel de „acţiuni” care riscau să de-gradeze iremediabil ambientul sălii, refăcut cu atâtea eforturi.

Demersul directorului instituţiei a fost susţinut solidar de redacţiile emisiunilor militare de radio și te-leviziune „Pro Patria” și de săptămânalul „Observatorul militar”. Pe baza acestei intervenţii, care avea avizele favorabile ale tuturor organismelor implicate, s-au

149


refăcut ordinele și instrucţiunile în domeniu, care re-glementau, de data aceasta, într-o manieră mai clară, modul de utilizare a sălilor și spaţiilor din Cercul Militar Naţional.

În pofida tuturor acestor greutăţi și disfuncţiona-lităţi, în ultimul deceniu, în palat s-au efectuat multe lucrări de restaurare, renovare și reambientare care au sporit funcţionalitatea și estetica spaţiilor, respectiv a sălilor sale.

În anul 2000, ca urmare a demersurilor conduce-rii Cercului Militar Naţional, prin Hotărârea nr. 196 din 27 iulie a Consiliului General al Municipiului București, s-a atribuit denumirea de „Piaţa Tricolorului” spaţiului public și esplanadei din faţa Palatului Cercului Militar Naţional. În acest loc se desfășoară, în fiecare an, la ca-targul pe care flutură steagul tricolor, cele mai impor-tante ceremonii legate de Ziua Drapelului Naţional (26 iunie) și de Ziua Imnului Naţional (29 iulie).

Tot în vara anului 2000, cu sprijinul conducerii Mi-nisterului Apărării Naţionale, în Sala de Marmură s-a montat instalaţia de aer condiţionat și s-au înlocuit mobilierul și covoarele. Noul ambient a fost inaugurat cu ocazia recepţiei date de Sorin Frunzăverde, minis-trul Apărării din acel moment, la 25 octombrie, Ziua Armatei, activitate la care a participat și primul minis-tru Mugur Isărescu.

În anul 2001, pe baza avizelor Ministerului Culturii și Cultelor și al Primăriei Capitalei, Cercul Militar Naţio-nal a montat o placă de marmură cu inscripţia „Fântâ-na Sărindar”, pe balustrada fântânii arteziene din faţa terasei.

În anii următori au fost efectuate și alte lucrări de reparaţii, restaurare, întreţinere și modernizare, printre care dotarea cu aparate de aer condiţionat în Sala Ma-ură și redecorarea acesteia, restaurarea frescei din Sala Norvegiană, montarea a două copertine la intrările în sălile Bizantină și de spectacole, refacerea Sălii „Ștefan cel Mare” (aparţinând Bibliotecii Militare Naţionale),

redecorarea Sălii „Alba Iulia” și a Rotondei „Nicolae Gri-gorescu”, înlocuirea instalaţiei de telecomunicaţii, rea-lizarea infrastructurii de cablare a palatului pentru asi-gurarea accesului la Internet, modernizarea centralei termice, înlocuirea instalaţiei de încălzire de la etajele trei și patru etc.

În palat, alături de Cercul Militar, după cum am mai avut ocazia să precizăm, își desfășoară activitatea și alte instituţii: Biblioteca Militară Naţională, Restau-rantul Militar, Asociaţia Naţională a Cadrelor Militare în Rezervă și în Retragere „Alexandru Ioan Cuza” ș.a. Până la mijlocul deceniului întâi al acestui secol, sub-ordonarea lor era diferită, ceea ce a creat unele difi-cultăţi administrării clădirii. De la această dată, Cercul Militar Naţional, Biblioteca Militară Naţională și Resta-urantul Militar au intrat în subordinea Comandamen-tului Logistic Întrunit, o măsură binevenită și utilă, ceea ce s-a reflectat într-o sporire a eficienţei actului managerial.

Desigur, conducerea unei instituţii atât de com-plexe și administrarea unei clădiri aflată în patrimoniul naţional incumbă responsabilităţi majore atât pentru personalul care lucrează aici, cât și pentru Ministerul Apărării Naţionale în ansamblul său. Dincolo de toate acestea însă, Cercul Militar Naţional a fost și rămâne un simbol al armatei române de ieri, de astăzi și de mâine, ceea ce implică o grijă sporită pentru ca să-și păstreze statutul, dobândit cu atâta trudă și sacrificii, în ţară cât și în străinătate.

NOTE:

1 Normativele privind organizarea și funcţionarea cercurilor mi-litare, București, 1992, p. 5.

2 Ibidem, p. 7-8.3 Ibidem, p. 8-9.4 Comandor Ilie Manole, colonel Grigore Buciu, istoric de artă

Victor Simion, op. cit., p. 92.

150


5 Cercul Militar Naţional – prestigios centru cultural. Aprecieri, recunoașteri, consemnări, București, 2003, p. 63.

6 Ibidem, p. 87.7 Ibidem, p. 198.8 Cercul Militar Naţional, Galeria de Artă Contemporană Româ-

nească, București, 2006.9 Romania-NATO. Cronologie 1989-2004, coordonator: general-

maior dr. Mihail E. Ionescu, Editura Militară, București, 2004, p. 56.10 Informaţii accesibile pe adresa de Internet: www.acad.ro,

consultat la data de 15 octombrie 2011.11 Revista de Istorie Militară, nr. 4-5 (78-79), 2003, p. 104.12 Comisia Internaţională pentru Studierea Holocaustului în

România, Raport Final, editori: Tuvia Friling, Radu Ioanid, Mihail E. Ionescu, Polirom, Iași, 2005.

13 Informaţii disponibile pe adresa de Internet: www.presi-dency.ro, consultat la data de 30 septembrie 2011.

14 Col. (r) Ioan Dogaru, ec. Ștefan Dina, Înfiinţarea Clubului co-lecţionarilor de medalii Eminescu de la Cercul Militar Naţional, Bucu-rești, 2009, p. 10-11.

15 Larry Watts, With Friends Like These… The Soviet Bloc’s Clan-destine War Against Romania, Editura Militară, București, 2010. Ediţia în limba română a apărut la Editura Rao, în anul 2011, sub titlul Ferește-mă, doamne, de prieteni, traducerea fiind asigurată de Camelia Diaconescu.

16 Dan Spătaru, Regele aplauzelor, Editura Militară, București, 2011.

17 Mircea Maliţa, Cuminţenia pământului. Strategii de supravie-ţuire în istoria poporului român, Editura Corint, București, 2010.

18 „Monitorul Oficial” nr. 190/22 mai 1998.19 Ibidem, nr. 198/28 mai 1998.20 „Observatorul militar”, nr. 18 (11-17 mai) 201121 „Observatorul Militar”, nr. 21 (1-7 iunie) 2011.

151

SUMMARY

The process of modernization of Romania’s army, which started during the rule of Domnitor Alexandru Ioan Cuza and continued under Domnitor Carol I (who later became king, in 1881), required the adoption of various forms of organization of the officers’ ranks with the goal of improving their social life outside barracks. Therefore, the institution of “military club” came to existence, in the shape of a private, self-financed and self-administered association of the officer corps. The military club was considered to be the perfect place where the officers could meet in their spare time to dis-cuss issues regarding doctrine and strategy, play vari-ous sports (including fencing, which was highly fash-ionable at that time), expand their knowledge at the library, learn foreign languages, etc. The social aspect was of outmost importance, the military clubs having the role of interface between army and civil society.

The idea of establishing military clubs in the garri-sons of the Romanian army first appeared in the 1880s, before the War of Independence. Therefore, by Deci-sion no. 15 of March 7, 1875, the Ministry announced that a military club could not be established without its prior consent. The military clubs were administered by a commission comprising three to seven members, who were elected by the officers in the garrison, their financial activity being controlled every three months by the head of the division intendance.

The Military Club of Bucharest was established during a tumultuous period for Romania, South-East-ern Europe being shaken yet again by the two century old “oriental crisis”. In 1875, Bosnia and Herzegovina rebelled and, in the following year, Serbia and Mon-tenegro waged war against the Ottoman Empire. The Russian Empire, eager to avenge its defeat in the “Crimean War” (1853-1856), not only stirred, but also intervened into these disputes.

In such a tensioned context, the officers from the Bucharest garrison decided to establish the Military Club, its statutes – representing the birth certificate – being adopted on December 15, 1876. The statutes stated that the institution was to be “a public estab-lishment for gatherings” meant to “not only entertain the officers, but to educate them, as well”. Also, the Military Club was meant to stimulate and develop the officers’ personal dignity and military prestige in the social life. It is also worth mentioning that the new in-stitution was placed under the patronage of Domnitor Carol I.

Despite the tough conditions Romania found it-self into, the officers’ Military Club in Bucharest had a major cultural initiative, by launching, in February 1877, the “Army Review”, one of the first military pub-lications, which represented not only an information channel, but also a tribune for debates.

152


Because of the difficult circumstances, the review ceased publication in May 1877. It was resumed in 1883, but this time the initiative did not come from the Military Club. The publication continued to appear until 1914, being one of the most important tribunes for Romanian military writing.

After the War of Independence, the officers’ Mili-tary Club from the Bucharest garrison resumed its ac-tivity in the attempt of overcoming the inherent diffi-culties of such a demarche. The library was established – with the number of books steadily growing, both through acquisitions and donations –, the scientific, sport and cultural activities diversified and the mate-rial base improved. All these elevated the standing of the institution, which gradually became a cultural and social point of reference both for the military and the civilian elite from the “Little Paris”, as Bucharest was called during those times. King Carol I, crown prince Ferdinand and other members of the royal family sup-ported the Military Club in various ways, inclusively by participating to some of the activities.

An important initiative consisted in the High De-cree no. 1612 of March 18, 1896, by which King Carol I promulgated the law adopted by the Parliament con-ferring the military clubs in Bucharest, Iaşi, Craiova and Galaţi the status of “legal persons, as institutions that work for the general interest of the army”.

From the very beginning, the military clubs were confronted with one difficult obstacle, namely finding a proper location. As they were established at the ini-tiative of the officers and financed mainly from sub-scriptions, the military authorities did not have the obligation to offer a location for their functioning. As a consequence, the military clubs often functioned in rented spaces that sometimes did not live up to the expectations. In some cases, they were situated at the

outskirts or even outside towns, something that rep-resented a serious setback to their activity.

The issue of finding a proper space for the Military Club of the officers from the Bucharest garrison was raised from the beginning. The first such space was rented in the Eforiei building, on Queen Elisabeta Bou-levard. Then, in April 1897, the Military Club moved to Greuceanu House, located at the crossing between Victoriei Street and Queen Elisabeta Boulevard, near Doamnei Church. At the beginning of the 20th cen-tury, the Military Club rented the famous Oteteleşanu House, which was later demolished (in the 1930s) and replaced with the Telephone Palace.

The idea of owning a building first appeared in 1889 and belonged to General Eraclie Arion, the com-mander of the Second Army Corps, whose headquar-ters was located in Bucharest. It was fierily debated by the officer ranks, the views being divided. Some were enthusiastic about the erection of a monumental building, others rejected it, invoking the major diffi-culties it presupposed (finding the plot of land, funds, technical expertise, etc.).

The idea received a boost once the Military Club received the status of legal person of public interest. The debates amplified, the most pressing issue being to find a proper plot of land for the construction. Even-tually, it was agreed that the best location was the plot of land of the former Sărindar Monastery, which was demolished by the municipal authorities in 1896, situated at the crossing between Victoriei Street and Queen Elisabeta Boulevard. The land was owned by the Ministry of Agriculture and Public Domains and, in order to be transferred to the Military Club, both cham-bers of the Parliament had to give their approval.

In the following period, the leadership of the Mili-tary Club and the officers from the Bucharest garrison directed their efforts towards accomplishing this ob-

153


jective. The issue was first debated by the Senate in the legislative session of 1896-1897. In the session of March 19, 1897, Senator D. Costescu-Comănescu pre-sented the argument and the legislative project re-garding the transfer of the Sărindar plot of land into the ownership of the Ministry of War.

On March 24, 1897, the legislative project was voted by the Senate, being approved with 50 votes for and 36 against. It represented a first victory, but, in order to seal the transfer, the legislative project had to be approved by the Chamber of Deputies, as well. The wish of the officers from the Bucharest garrison to achieve this as quickly as possible did not material-ize because of political complications, the cabinet led by P.S. Aurelian being replaced by a new one, led by Dimitrie A. Sturdza.

The latter introduced the project in the new leg-islative session that was scheduled to start in the sec-ond half of November 1897. The debate got delayed several times, something that prompted the Minister of War, General Anton Berindei, to ask the deputies, on March 11, 1898, to finally discuss it in an emergency session, so that the construction could begin “during this spring”.

The project was adopted by the Chamber of Dep-uties with 67 votes for and 5 abstentions, the majority that was needed being of 47 votes. On April 5, 1898, King Carol I promulgated the Law no. 1461, which au-thorized the Ministry of Public Domains to transfer to the Ministry of War the plot of land situated between Queen Elisabeta Boulevard and Sărindar Street, free of charge.

Getting the plot of land for the future palace rep-resented a major victory for the Military Club and for the military elite of the country. The location of the building not only met all the requirements that such an institution presupposed, but also had a special his-

torical significance, as this was the place where the Sărindar Monastery functioned for centuries, since it was founded by Domnitor Matei Basarab (1632-1654).

Once this major obstacle was overcome, it seemed that the construction of the future palace will start soon. In early May 1998, General Eraclie Arion, the commander of the Second Army Corps, summoned the general assembly of the officers from the Bucha-rest garrison, members of the Military Club, in order to discuss the measures that had to be adopted in order to solve two major matters: the project of the future palace and the cost estimate. The gathering decided to create a commission comprising ten members – led by the commander of the Second Army Corps –, which had the task to organize a competition for the project of the future palace and to find the sources of finance, given that the Military Club was a private association of the officers.

The competition unfolded during the second half of 1898, five projects being submitted, each being ac-companied by a motto. At the beginning of 1899, they were displayed for the general public at the Romanian Athenaeum. Eventually, the commission chose the project of architect Dimitrie Maimarolu (the “deluxe” project). The winner received a prize of 30,000 lei, while the other participants were offered 6,000 lei each.

Together with Dimitrie Maimarolu, the commission established the total cost estimate. The construction of the building was estimated at 1,310,000 lei, without ornaments and accessories, and 2,600,000 with them. Now that the plot of land was available and that the project was ready, it seemed there were no more ob-stacles for the work to start in 1900, as scheduled.

The financial problems proved to be more com-plicated than expected and finding a contractor to erect the building was very difficult, all in the context of the economic crisis from the beginning of the 20th

154


century. The auctions and the negotiations with vari-ous contractors yielded no results, given that the Mili-tary Club had a modest budget, so that the start of the construction was delayed year after year.

The issue was resumed in 1910, after ample de-bates among the military ranks in Bucharest, in which Nicolae Filipescu, at that time the minister of war in the conservative cabinet headed by Titu Maiorescu, played a decisive role. In early 1911, persuaded by the officers from the Bucharest garrison, Filipescu granted 200,000 lei to the Military Club in order to start the construction of the building. He was also involved in the materialization of the project, offering his support in various forms.

After much waiting, the construction works could finally start thanks to the support of the minister of war. The foundation was laid in 1911, the project be-ing granted to Blekman-Moscovici, one of the largest and best known construction firms at that time. The construction works unfolded not without difficulties, caused by the disputes between the architect and the commission appointed by the Military Club and by the terrain itself. Towards the end of 1915, the building was almost completed. The edifice still lacked the interior amenities and the furniture, the latter being ordered from the Maple House in Paris and ready for shipment. Between 1911 and 1916, a grand total of 2,760,881.03 lei was spent in order to erect the palace, a very large sum for that period.

The Military Club Palace has immediately become a point of reference in the urban landscape of Bucha-rest. In the spring of 1916, the “Illustrated Magazine”, under the title of “The Military Club Palace – the jewel of the capital”, claimed that the new palace, whose in-auguration was scheduled for the autumn, deserved the name of “Romania’s architectural jewel, as its beau-ty and magnificence make it stand out from all the edi-

fices built in Romania during the last decades with the science and artistry of the great Romanian and foreign architects. The eye is immediately drawn to the majes-tic and proud profile – which stands tall on the strip of land bordered by Queen Elisabeta Boulevard, Vic-toriei Road and Sărindar Street –, thanks to the much inspired and unmatched artistic conception, outlined by truthful and grandiose lines of the most desirable originality”.

On August 15/28, 1916, Romania, after two years of neutrality, entered the war on the side of the En-tente. After an enthusiastic start, the Romanian army suffered a series of defeats on the Danube and Car-pathians and, on December 6, Bucharest was occupied by the Central Powers. Previously, the royal family, the Parliament, government, many politicians and intel-lectuals and some of the wealthy population left the capital for Iaşi. Under these circumstances, the activity of the Military Club in Bucharest came to a halt.

Although unfinished, the Palace – being such an imposing building – caught the attention of the oc-cupying German officers, led by General August von Mackensen. At first, it was used to confine the Roma-nian prisoners taken by the troops of the Central Pow-ers. Virgil N. Drăghiceanu, who witnessed those mo-ments, described the situation like this: “Our prisoners are taken to the Military Club. They beg from the win-dows because of the neglect and filth, they sleep on the cold floor. They are examined by the curious eyes of all the subjects of the Central Powers, who watch with delight, through the iron bars, the scene of Ro-mania’s crushing defeat”.

Another eyewitness was Constantin Bacalbaşa, who also recorded the episode of the incarceration of Romanian prisoners: “In long columns, the Romanian soldiers taken prisoner during recent battles or else-where are taken to the Military Club. The pedestrians

155


watch them with an apparent indifference; but this scene causes so much suffering”. According to Alex-andru Marghiloman, a conservative politician who did not leave the capital, the number of prisoners incar-cerated in the Military Club Palace stood at about 700-800, including several officers. After several months, some of the prisoners from the Military Club were transferred to the Săveni Camp (in Ialomiţa county).

In order to pressure the Romanian government in Iaşi, the occupation authorities arrested a number of political leaders and imprisoned them at the Military Club. In August 1917, most of those arrested and im-prisoned at the Imperial Hotel were released, while the remaining ones were transferred to the Military Club. According to Aurel Gavrilescu, who was imprisoned for six months in the largest hall of the Military Club Pal-ace (now known as the Marble Hall), “about 80 wood cells were built, one near another and positioned in a circle, thus making them easier to guard. Each of the cells barely had the room for a bed and a table”. In-side the wooden walls of the cells, the same memori-alist continues, “sawdust was used for isolation”. After Romania signed the separate peace with the Central Powers at Buftea-Bucureşti, the prison from the Mili-tary Club was dismantled.

During the two years of occupation, the building also served as the headquarters for the German de-tachment guarding Bucharest (Hauptwache), which numbered about 400 soldiers and their equipment, in-cluding heavy weapons. On the esplanade of the Mili-tary Club Palace, the cannons and machine guns were guarding the order, this also being the place were a series of the ceremonies of the occupier took place, such as the military parade of January 27, 1918, honor-ing the birth date of the German Kaiser Wilhelm II.

On November 12, 1918, after the signing of the armistice between the Entente and Germany, the

German troops left Bucharest, but not before clash-ing with the local population in various places in the capital, including the Military Club. A few days later, on November 18 / December 1, the royal family and government returned to Bucharest, an event marked by a grandiose rally of the people of Bucharest. The Military Club Palace, an imposing but unfinished edi-fice, silently witnessed these events. Paradoxically, it was the occupation that imprinted it deeply into the public consciousness of the people of Bucharest. It will stay the same in the decades to come.

The return of the authorities to the capital and the gradual normalization of the economic, social, politi-cal and cultural life represented a new era for the Mili-tary Club, as well. The most pressing issues were the resumption of the activity and the finalization of the construction works.

The finalization of the palace represented one of the thorniest issues that had to be solved in the com-ing years after the First World War. During its meeting of February 22, 1919, the Steering Committee present-ed two solutions to the Ministry of War: the takeover of the building by the Ministry of War, which would have administered it in accordance to its own needs; or the granting, by the same Ministry of War, of a sub-stantial financial support in order to pay the debts and resume the construction works.

The Ministry of War opted for the second solution, but a loan presupposed the involvement of the Coun-cil of Ministers. Therefore, in the report no. 15542 of October 9, 1919, General Ion Răşcanu – at that time the minister of war – asked the government the approval of a loan of over 2,000,000 lei from the war credit. The government did not agree with this request, so other solutions had to be found – obtaining a loan from the Donation House of the Army; negotiations with vari-ous civilian institutions, such as the Urban Credit of Bu-

156


charest; letting some spaces, etc. All these demarches proved either fruitless, either inefficient.

As the building risked to be put to auction, the Steering Committee renewed its request for a loan to the Ministry of War. Thanks to the efforts of Generals Ion Istrati and Ion Răşcanu and Intendent General C. Zaharia, the cabinet headed by Army Corps General Alexandru Averescu approved, through the Decision no. 3771 of November 28, 1920, a free of interest loan of 6,000,000 lei for a 15 year period with an annual in-stallment of 400,000 lei.

With this sum, the Military Club paid its debts to the Central Service of Manutention and the Donation House of the Army. The remaining money, 1,114,064 lei, was used to fund the activities of the Military Club and to finalize the construction. Despite all this, the financial problem remained difficult, given that the officers no longer paid their subscriptions in the first years after the war. As a consequence, the Military Club was forced to let parts of the building, mostly for commercial ventures, something that proved to be a hindrance to its activity. It was more than a few times when the Military Club was forced to settle various contractual disputes through courts.

Despite all this, it had a relatively rich activity dur-ing the first years after the war. Although the palace was still not completed – and several parts of building were rented –, the library, the fencing hall and the can-teen resumed their activity. At the same time, a series of recreation and training activities (conferences, map exercises, etc.) were organized. The palace also hosted numerous foreign delegations that visited the country during those years. Among them, it is worth mention-ing the visit of Marshal Pietro Badoglio (May 29, 1921), who paid homage to the city of Bucharest in the name of the Italian royal family, British Admiral John Robeck

Baronett (September 29, 1921), Marshal Ferdinand Foch and General Henri Mathias Bethelot (October 19, 1922) etc.

The construction works ended in late 1922 and, on February 4, 1923, the Palace was inaugurated. The festivities were attended by King Ferdinand, Queen Maria, prince Nicolae (crown prince Carol was on a visit to Italy), General Gheorghe Mărdărescu, minis-ter of war, General Constantin Christescu, Chief of the General Staff, General Ştefan Holban, commander of the Second Army Corps, Eracle Nicoleanu, prefect of Bucharest Police, Paul Angelescu, marshal of the Royal Court, Alexandru Tell, veteran of the War of Indepen-dence, etc.

The festivities started at 11:30 with a religious ser-vice in the Festive Hall, held by Metropolitan-Primate Miron Cristea, who was assisted by archimandrites Gordun Galaction and Gheronte Nicolae and archdea-cons Antonie and Nicodim. Miron Cristea consecrated the Palace and, in a short speech, reminded the audi-ence that the sumptuous edifice was built on the loca-tion of a well known religious site. In his short speech, King Ferdinand expressed his hopes that the Palace will be “a temple of true camaraderie, a place of rest after daily work, a place of recreation where the offi-cers from all garrisons can have access to knowledge among their fellows, as the Palace is destined not only for the garrison of Bucharest, but for the entire Roma-nian army”. At 9:00 in the evening, the halls of the Mili-tary Club hosted a ball, the royal family being among the attendees.

The inauguration of the Palace drew the atten-tion of the press, although it did not make the head-lines. The major newspapers – “Universul”, “Dimineaţa”, “Adevărul”, “Neamul Românesc” – recorded the event, informing their readers about the program of the fes-tivities and the significance of the new edifice.

157


In her turn, Queen Maria, who participated to the inauguration, recorded in her diary her impressions on the Palace: “This morning (February 4, 1923 – au-thors’ note), I attended the inauguration of the Military Club Palace. It was a grand ceremony, attended by all the officers from Bucharest, the metropolitan, etc. The building is wonderful. It was started many years ago and the resources have always been too limited to fi-nalize it. At last, it is now completed”.

The truth is that the Palace managed to over-whelm through its monumentality and beauty of its architectonic lines. These lines reflected the spirit of the age, the Palace being built in the style of eclectic neoclassicism, a mixture of ancient architecture, late Renaissance and neoclassicism. It was a formula first used in France, from where it spread on the entire Eu-ropean continent. The façade, consisting in a tall first floor followed by a row of double columns separated by loggias, leaves a strong impression. At the upper top, each column has composite ornaments, accen-tuating the elegance of the building. The note of ele-gance is further emphasized by the two large cornices bordering the median lines of the façade. The forth floor exhibits a series of windows and a long balus-trade.

The façade of the Military Club Palace has often been compared to that of Paris Opera, which was designed by the well-known architect Tony Garnier (1869-1948). This confirms the strong French influence over the Romanian architecture at end of the 19th cen-tury and beginning of the 20th century.

The visibility of the Palace is increased both by the surrounding area, as there are no tall buildings in its vicinity, and by its esplanade, as well. The entrance to the terrace was done by two lateral staircases, followed by the Honorary Hall (now the Military Restaurant). Next was the Festive Hall (now the Marble Hall), one of

the largest and most beautiful halls in Bucharest, ac-cessible by a monumental stairway. The second and third floors were dedicated to official activities. At the fourth floor there was the hotel, which had 42 rooms, while the ground floor and basement comprised vari-ous rooms, offices and spaces for rent. The area under-neath the terrace was occupied by the heating instal-lation, which, at that time, was considered state of the art. In the rooms orientated to Queen Elisabeta Boule-vard, there was the library, whose collection expanded steadily over the years, especially by donations. The most important was that of General Alexandru Tell, in 1923, who donated nearly 4,000 volumes.

Also, there were rooms for billiard and for other leisure activities, for dance, for learning foreign lan-guages, etc. The Norwegian Hall was destined to fenc-ing, but it hosted the canteen of the Ministry of War for many years.

Overall, the Palace successfully covered the needs of the Military Club, becoming in a very short time an important hub for the officers from Bucharest and elsewhere, who were able to unfold here many of their professional, cultural, scientific and spare time activi-ties, etc.

During the interwar period, the institution devot-ed itself to a series of issues, such as: the diversification of cultural, scientific, professional and leisure activities offered to the officers from the Bucharest garrison; ex-panding the book collection of the library; the initia-tion of projects meant to enhance the functionality of the building, etc.

If, during the interwar period, there were no major changes in the status and activity of the Mili-tary Club, the latter constantly expanding over time, both in quality and in quantity, the Second World War brought major changes, the institution being radically transformed during Marshal Ion Antonescu.

158


On February 28, 1942, Marshal Ion Antonescu promulgated the Law no. 158 regarding the func-tioning of the “House of the Military Clubs”. The new institution – a novelty in the landscape of military or-ganization – had the status of legal person and func-tioned under the Ministry of National Defense, with its headquarters located in Bucharest. The goal of the House was to organize and to maintain military clubs, boarding houses and rest houses for officers in all the permanent garrisons in Romania. The members of the House of the Military Clubs were divided into two cat-egories: those who were members by right and those admitted. All the active officers in the Romanian army were members by right, while those admitted came from the ranks of the retired officers who were willing to pay the monthly subscription.

As for the Military Club in Bucharest, it was ad-ministered by the “House of the Army”, which carried out ample restoration works in 1942-1943. The Palace survived both the large earthquake of November 10, 1940, and the Anglo-American and German bombard-ments of 1944.

After August 23, 1944, given the Soviet occupa-tion and the beginning of communization, the activity of the military clubs has gone though major changes.

On October 22, 1947, the Ministry of National Defense issued the “General norms regarding the or-ganization, management and functioning of military clubs” (Order no. 586602). The document merged the military clubs of the officers with those of the non-commissioned officers, which used to function sepa-rately, into one single institution. Such a formula, re-sulting from the unification of the two institutions, was meant to break the tradition and to demonstrate that “the army belongs to the people”, preparing, once more, the process of communization of the army. By

ministerial decision no. 161 of 1949, the military clubs were abolished, their place being taken by garrison houses, institutions that were destined to officers, non-commissioned officers, civilian employees and to their families. They were subordinated to the political deputies in the garrison. The document also stipulated that, in Bucharest, the institution will be renamed into the Central House of the Army, the Palace becoming its headquarters.

The new institution was highly politicized, its ac-tivity being strictly controlled by the political struc-tures, just like the entire Romanian army and society. A revealing illustration of this reality was the removal and replacement of several symbols from the Palace that reminded about national tradition. In the Marble Hall, the effigies of King Ferdinand and Queen Maria were draped and there was also an attempt to remove the caryatids. In the Moor Hall, the royal coat of arms was removed from the furniture and many others spaces had their name changed.

Despite the complete ideologization, some seg-ments of the activity of the Central House of the Army managed to fulfill some of the needs of the officers’ corps. Courses for teaching foreign languages were organized and the artistic potential of military and civilian personnel (painting, dance, etc.) was put into value. In some periods, the artistic activity reached high levels and the military and civilian painters found generous spaces for personal exhibitions. Also, many international and protocol activities of the Ministry of National Defense were hosted in the Palace, etc.

An unfortunate event, which had serious implica-tions for the Central House of the Army, too, was the earthquake of March 4, 1977, which severely damaged the building. The restoration works began in 1979 and ended in 1989, when the communist regime was over-thrown.

159


In the first years after 1989, the houses of the army maintained their profile of cultural-educative institu-tions for the military personnel, namely for officers, non-commissioned officers, civilian employees and their families. The subject of the activities was changed and the political and ideological aspects – predomi-nant during the communist regime – were eliminated. One major change took place in 1992, when, by Gen-eral Order no. 3 of January 13, issued by the minister of National Defense, General Nicolae Spiroiu, the houses of the army were transformed into military clubs.

Previously, however, by order no. M. 4532 of Au-gust 14, issued by the minister of National Defense fol-lowing the proposal of the leadership of that time, the Central House of the Army in Bucharest changed its name into the National Military Club. It represented a comeback, although partial, to the tradition instituted before the War of Independence, and an attempt to reclaim the memory and to return to normality.

The change in name was doubled by a consider-able intensification of activities, the National Military Club becoming one of the most dynamic institutions of the army, an important point of reference on the cultural, artistic and social map of Bucharest. Since the revolution of December 1989, the Military Club served – through its activities – as the main center of protocol, debates and conferences of the Ministry of National Defense. Its halls hosted numerous scientific manifes-tations (congresses, conferences, symposiums, semi-nars, etc.), some of them of large international reach, such as, for instance, the 29th International Congress of Military History (August 10-15, 2003), attended by over 200 experts from 34 countries.

The Palace also hosted numerous heads of state and government, ministers (especially defense minis-ters), important political and military dignitaries from NATO and the EU. It also hosted numerous activities

with the goal of preparing Romania for the member-ship into the two organizations. After this goal was accomplished in 2004 and, respectively, in 2007, the series of activities went on, the Military Club hosting various reunions. For instance, during the NATO sum-mit in Bucharest (April 1-3, 2008), the halls of the Pal-ace housed the Transatlantic Forum, organized by the German Marshall Fund of the United States.

The National Military Club became an integral part of the cultural landscape of Bucharest. Tens, if not hundreds of exhibitions were organized in its halls, many by important artists, such as: Vasile Grigore, Ion Popescu Negreni, Ion Grigore, Elena Uţă Chelaru, Spiru Vergulescu, Ion Sălişteanu, Vasile Celmare, Mar-cel Chirnoagă and many others.

A major achievement consisted in the creation of the gallery of contemporary art, in fact a permanent exhibition of works from the public collection of the National Military Club. The gallery is located at the third floor and displays works by contemporary art-ists, donated by the authors themselves to the institu-tion that hosted their exhibitions. The inauguration of this exhibition, one of the most important of its kind in Bucharest, took place on June 13, 2001. By the time of the inauguration, the gallery of contemporary art comprised 130 works by 82 artists, but the number in-creased dramatically over time.

Continuing a tradition that was preserved even under the communist regime, the National Military Club maintained its status of People’s University, or-ganizing courses for teaching foreign languages and hosting vocational circles and conferences on scien-tific, religious, cultural, artistic topics, etc. Also, its artis-tic ensembles, such as the “Andantinno” chorus, were highly acclaimed locally and internationally.

The period after 1989 proved beneficial in re-claiming the tradition of the National Military Club.

160


Not without some difficulties, the halls of the Palace eventually returned to their native destination, gain-ing a plus of functionality through the improvements brought to the interior and the cancelation of unre-lated activities. In addition, the “Hall of Founders” was created, where the busts of Generals Vasile Zottu and Nicolae Filipescu were placed alongside the portraits of Kings Carol I and Ferdinand and Queens Elisabeta and Maria, who all have contributed, inclusively by donations, to the well-functioning of the Military Club from the Bucharest garrison.

During the celebrations of 125 years and 130 years since its inception (in 2001 and 2006, respectively) and of 80 years since the inauguration of the Palace (in 2003), the institution organized ample manifestations

to mark the event (solemn meetings, scientific ses-sions, the “Open Doors Day”). In addition, numerous works, albums and brochures were published about the history of the Military Club and of the Palace, and diplomas were conferred to both former employees and close collaborators. At the same time, the public radio and television stations broadcasted programs that invoked the history and activity of the National Military Club, etc. All these helped to better under-stand an institution with a long tradition, going back to the second half of the 19th century, and to boost its prestige in the life of the capital and within the ranks of the Romanian army.

Translated by Alexandru VOICU

161

contrôlée chaque trimestre par le chef de l’intendance divisionnaire.

Le Cercle Militaire des officiers de Bucarest a été créé dans une période trouble pour la Roumanie, le sud-est du continent européen étant encore une fois secoué par „la crise orientale”, qui se manifestait déjà depuis deux siècles. En 1875, Bosnie et Herzégovine s’était soulevé et, l’année suivante, Serbie et Monténé-gro ont fait la guerre contre l’empire Ottoman. Dans les querelles de la région, qu’il avait d’ailleurs stimulées, l’empire Russe a également participé, désirant pren-dre sa revanche pour la défaite subie dans la guerre de Crimée (1853-1856).

En un contexte de tension, les officiers de la garni-son de Bucarest ont décidé de mettre sur pied le Cer-cle Militaire et, le 15 décembre 1876, les statuts étaient déjà élaborés; le document attestant sa naissance pré-cisait que l’institution devait „être un établissement public de réunion” offrant aux officiers, „à côté d’un divertissement facile, une source de connaissances variées”. Le Cercle Militaire avait également le rôle de stimuler et de développer le sentiment de dignité de la personne et le prestige militaire dans la vie sociale. La nouvelle institution était patronnée par le prince Carol I.

Malgré la situation difficile du pays, le Cercle Mi-litaire des officiers de la garnison de Bucarest a eu

RÉSUMÉ

La modernisation de l’armée roumaine, initiée sous le règne du prince Alexandru Ioan Cuza (1859-1862) et continuée sous le prince Carol I (dès 1881, roi), a également exigé l’existence de certaines formes d’organisation des officiers et des sous-officiers, pour faciliter leur socialisation en dehors de la caserne. Pour cela, on a créé l’institution du cercle militaire, une forme d’association privée des officiers, qui avait la capacité d’assurer elle-même ses fonds et de gérer ses ressources. Le cercle militaire était le lieu le plus approprié pour que les officiers se réunissent pendant leur temps libre, en pouvant débattre des questions de doctrine et de stratégie, participer à des jeux spor-tifs différents – l’escrime était en vogue en ce temps-là –, enrichir, dans la bibliothèque, leur culture, appren-dre des langues, etc. Les cercles militaires jouant le rôle d’interface entre l’armée et la société civile, la di-mension sociale et mondaine était parmi les plus im-portantes.

L’idée de créer des cercles militaires dans les gar-nisons de l’armée roumaine a surgi pendant la hui-tième décennie du XIXe siècle, avant la guerre d’Indé-pendance. Ainsi, le 7 mars 1875, un arrêté de ministre a fait savoir que, pour créer un club (cercle) militaire, était en préalable nécessaire une approbation. Les cercles militaires étaient gérés par une commission formée de trois-sept personnes, élue par tous les of-ficiers de la garnison, et leur activité financière était

162


l’initiative culturelle d’envergure de lancer, en février 1877, „Revista Armatei” (La Revue de l’Armée), l’une des premières publications militaires, à la fois organe d’information et tribune de débat.

C’est toujours la situation du pays qui a fait dispa-raître la revue en mai 1877. Elle a vu de nouveau le jour en 1883, mais cette fois l’initiative n’a pas appartenu au Cercle Militaire. La revue a été publiée jusque l’an 1914, étant parmi les plus importantes de la pensée militaire roumaine.

Après la guerre d’Indépendance (1877-1878), le Cercle Militaire des officiers de la garnison de Bucarest a repris l’activité, s’efforçant à dépasser les inhérentes difficultés du commencement. On a créé une biblio-thèque, le nombre de livres augmentant toujours par des acquisitions ou des donations venues de la part des officiers, on a diversifié les activités scientifiques, sportives, culturelles, on a développé la base matériel-le. Toutes ces actions ont augmente le degré d’attrac-tion de l’institution, qui est graduellement devenue un repère culturel et mondain important tant pour l’élite militaire, comme pour l’élite civile du „Petit Paris”, le surnom de la ville de Bucarest en ce moment-là. Le roi Carol I, le prince héritier Ferdinand, d’autres mem-bres de la famille royale soutenaient, par de différen-tes moyens, le Cercle Militaire, même en y participant à certaines activités.

Une initiative importante a été le Haut Décret no. 1612 du 18 mars 1896, par lequel le roi Carol I a pro-mulgué la loi votée par le Parlement, qui conférait aux cercles militaires de Bucarest, Iaşi, Craiova et Galaţi la qualité de „personnes juridiques, comme institutions d’intérêt général de l’armée”.

Dès le début de l’activité, les cercles militaires se sont confrontés avec le problème difficile généré par l’inexistence des locaux appropriés. Comme il s’agis-sait d’une initiative des officiers, soutenue principa-

lement avec leurs cotisations, les autorités militaires n’avaient pas l’obligation de mettre à disposition des locaux. Par conséquent, les cercles militaires fonction-naient, le plus souvent, dans des bâtiments loués, qui n’offraient pas toutes les conditions nécessaires. Ils étaient fréquemment situés à la périphérie ou en de-hors des localités, des positions qui entravaient leurs activités.

La question d’un bâtiment spécialement destiné au Cercle Militaire des officiers de la garnison de Buca-rest a été abordée dès le début du fonctionnement de l’institution. Le premier siège, loué, a été le bâtiment de Eforie, sur le boulevard Regina Elisabeta. Puis, en avril 1897, le Cercle Militaire c’est établi dans la Mai-son de Greceanu, située au carrefour de Calea Victoriei avec le boulevard Regina Elisabeta, près de Biserica Doamnei. Au commencement du XX-e siècle, le Cer-cle Militaire a pris en location la renommée Maison de Oteteleşanu, démolie pendant la troisième décennie pour la construction abritant le siège de la compagnie des communications par téléphone, Palatul Telefoa-nelor.

En 1889, le général Eraclie Arion, commandant du 2-e Corps d’armée de Bucarest, a eu l’idée d’une construction nouvelle appartenant aux officiers, qui ont eu une discussion animée sur ce sujet, les opinions étant divisées: les uns ont partagé avec enthousiasme la solution d’un bâtiment monumental; les autres l’ont rejetée, en pensant aux très grandes difficultés à dé-passer (terrain, fonds, expertise technique, etc.).

Lorsque le Cercle Militaire a reçu la qualité de per-sonne juridique d’utilité publique, les débats se sont animées, en soulignant la nécessite d’obtenir un ter-rain approprié pour la construction. Au bout du comp-te, on a conclu que l’emplacement le plus favorable était le lieu où se trouvait autrefois le monastère de Sărindar, démoli par les autorités municipales en 1896,

163


qui avait été situé sur Calea Victoriei, au carrefour avec le boulevard Regina Elisabeta. Comme le proprietaire était le ministère de l’Agriculture et des Domaines, le terrain ne pouvait pas être obtenu sans l’approbation des deux chambres du parlement.

Les efforts de la direction du Cercle Militaire et des officiers de la garnison de Bucarest ont ultérieurement visé cet objectif.

Un projet de loi concernant le transfert du ter-rain a été voté et adopté par le Sénat en 1897 et par la Chambre des Députés en 1898, le retard étant provo-qué par des questions politiques.

La Loi no. 1461 du 5 avril 1898, promulguée par le roi Carol I, autorisait le ministère des Domaines à céder gratuitement au ministère de la Guerre, pour le bâti-ment du Cercle Militaire, le terrain situé entre le boule-vard Regina Elisabeta et la rue de Sărindar.

L’octroi du terrain pour le futur palais a été une grande victoire pour le Cercle Militaire, pour l’élite mi-litaire du pays. Le lieu destiné à la construction réunis-sait toutes les conditions concernant l’emplacement d’une telle institution; en outre, il avait une importante signification historique et religieuse: là bas, pendant quelques siècles, le monastère de Sărindar, fondé par le prince Matei Basarab (1632-1654), avait veillé sur la vie de la cité.

En mai 1898, l’assemblée générale des officiers de la garnison de Bucarest, membres du Cercle Militaire, convoquée par le général Eraclie Arion, commandant du 2e Corps d’armée, a décidé l’élection d’une com-mission qui devait organiser un concours pour le pro-jet du palais et trouver les ressources financières né-cessaires, compte tenu du fait que le cercle était une organisation privée des officiers.

Cinque projets ont été déposés au concours éta-bli pour le deuxième semestre de l’année 1898. Au dé-but de l’an 1899, les projets ont été présentés dans les

salles de l’Athénée roumain. La commission a choisi comme étant le meilleur le projet de l’architecte Dimi-trie Maimarolu (le projet „luxe”).

Ensemble, l’architecte et la commission ont éla-boré le devis général des frais, en planifiant le début des travaux pour 1900. Mais les problèmes financiers ont été plus compliqués qu’on pensait à cause de la crise économique du début du XXe siècle.

Après d’amples discussions parmi les militaires de Bucarest, la question a été reprise en 1910. Un rôle dé-cisif a eu Nicolae Filipescu, ministre de la Guerre dans le cabinet conservatoire dirigé par Titu Maiorescu. Au début de l’an 1911, par un arrêté, ce ministère a offert au Cercle Militaire une donation pour que les travaux de construction soient entamés.

Grace à ce soutien, en 1911, l’entreprise Blekman-Moscovici, l’une des plus grandes et renommées à l’époque, a commencé à travailler à la fondation. Les travaux se sont difficilement développés, à cause des disputes entre l’architecte et la commission désignée par le Cercle Militaire, mais aussi à cause des caracté-ristiques du terrain. Vers la fin de l’an 1915, le bâtiment était pratiquement achevé, mais les aménagements intérieurs n’étaient pas terminés et le mobilier devait encore arriver de Paris, étant commandé à la compa-gnie „Maple”.

Pour la construction du palais, on a dépensé, dans la période 1911-1916, 2.760.881,03 lei, une somme très grande pour ce moment-là. Le palais du Cercle Militaire était déjà devenu un repère urbanistique de la capitale. Le printemps de l’an 1916, la publication „Gazeta Ilustrată”, sous le titre „Le Joyau de la capitale – le Palais du Cercle Militaire”, notait que le nouvel édi-fice, dont l’inauguration était prévue pour l’automne du même an, portait un nom plus approprié, „le joyau architecturale du pays”, parce qu’il était „le plus beau, le plus imposant de tous les palais avec lesquels, pen-

164


dant les dernières décennies, le savoir-faire et le sens artistique de grands architectes roumains et étrangers ont enrichi la Roumanie”.

Le 15/28 août 1916, après deux années de neutra-lité, la Roumanie est entrée dans la Première Guerre mondiale à côté de l’Entente. Après un début enthou-siaste, l’armée roumaine a subi une série de défaites sur le front du Danube et sur le front des Carpates. Le 6 décembre, les troupes des Puissances centrales ont occupé la ville de Bucarest. Antérieurement, la famille royale, le Parlement, le gouvernement, beaucoup d’hommes politiques et d’intellectuels, ainsi qu’une partie de la population aisée avaient abandonné la capitale, se dirigeant vers la ville moldave de Iaşi. Dans ces conditions, le Cercle Militaire des officiers de la garnison de Bucarest a interrompu ses activités.

Le palais, un bâtiment imposant, mais inachevé, a attiré l’attention du commandement allemand d’oc-cupation, commandé par le général August von Mac-kensen. L’édifice a été d’abord transformé en prison pour les Roumains capturés par les troupes des Puis-sances centrales. Selon Alexandru Marghiloman, diri-geant politique conservatoire resté dans la capitale, le nombre des prisonniers enfermés dans le bâtiment du Cercle Militaire s’élevait à 700-800, parmi lesquels quelques officiers. Une partie des prisonniers du Cer-cle Militaire a été transférée dans le camp de Săveni, département de Ialomiţa.

Comme mesure de pression sur le gouvernement roumain de Iaşi, les autorités d’occupation ont égale-ment arrêtés des notables politiques restés sur le ter-ritoire provisoirement occupé, qui ont été enfermés dans le bâtiment du Cercle Militaire. En août 1917, la plupart des arrêtés de l’hôtel „Imperial” ont été libé-rés et les autres ont été transférés au Cercle Militaire. Après la conclusion de la paix séparée avec les Puis-

sances centrales de Buftea-Bucureşti (le 7 mai 1918), la prison du Cercle Militaire a été supprimée.

Pendant les deux années d’occupation, le bâti-ment a été également le siège du principal corps de garde de la ville de Bucarest (Hauptwache), formé de presque 400 militaires dotés d’armement approprié, y compris lourd. Sur l’esplanade du Cercle Militaire, les canons et les mitrailleuses veillaient sur le maintien de l’ordre. L’esplanade était aussi le lieu préféré pour les cérémonies organisées par l’armée allemande, com-me la revue militaire du 27 janvier 1918, l’anniversaire de l’empereur allemand Wilhelm II.

Le 12 novembre 1918, après la conclusion de l’ar-mistice entre les puissances de l’Entente et l’Allema-gne, les troupes allemandes ont quitté la ville de Bu-carest non sans conflits avec la population locale dans de différents lieux de la capitale, y compris au Cercle Militaire. Quelques jours après, le 18 novembre/1 décembre, la famille royale et le gouvernement sont revenus en Bucarest, leur arrivée occasionnant une manifestation grandiose de la part des habitants de la ville. Le palais du Cercle Militaire, édifice imposant, mais inachevé, a été un témoin silencieux des événe-ments. Paradoxalement, c’était la présence allemande qui l’avait profondément inscrit dans la conscience des Bucarestois.

Le retour des autorités roumaines en Bucarest et la normalisation graduelle de la vie économique, sociale, politique et culturelle du pays ont fait que le Cercle Militaire des officiers de cette garnison entame éga-lement une nouvelle étape de développement. C’était impérieusement nécessaire que l’institution reprenne l’activité et que la construction du palais soit achevée.

Pendant les premières années d’après la guerre, le problème de l’achèvement de la construction du pa-lais était parmi les plus accablants. Lors de la réunion du 22 février 1919, le Comité de direction a proposé

165


au ministère de la Guerre deux solutions: le ministère reprenne le bâtiment en l’administrant selon ses pro-pres besoins ou il approuve un aide consistent pour que le cercle puisse payer ses dettes et recommencer les travaux.

Le ministère de la Guerre a choisi la deuxième so-lution, mais l’octroi d’un prêt exigeait l’approbation du Conseil des ministres. C’est pourquoi, le 9 octobre 1919, le ministre, le général Ion Răşcanu, a demandé au gouvernement l’approbation d’un prêt de plus de 2.000.000 lei du crédite de guerre pour le Cercle Mili-taire. Comme le gouvernement n’a pas approuvé cette sollicitation, on a fait appel à d’autres solutions. Mais de toutes ces démarches, l’une s’est prouvée inutile et les autres ont eu des résultats minimaux.

Pour ne pas perdre le bâtiment, qui était en dan-ger d’être mis en vente, le Comité de direction a re-nouvelé la demande d’un prêt au ministère de la Guerre. Grâce aux efforts des généraux Ion Istrati et Ion Răşcanu, comme de l’intendant général C. Zaharia, le gouvernement dirigé par le général de corps d’ar-mée Alexandru Averescu a approuvé un prêt dans des conditions avantageuses.

Avec une partie de cet argent, le Cercle Militaire a payé les dettes et le reste a été utilisé pour les activités spécifiques et l’achèvement de la construction du pa-lais. Mais le problème des ressources financières avait resté très difficile à résoudre, surtout parce que, pen-dant les premières années après la guerre, les officiers n’avaient plus payé des cotisations, comme avant. Par conséquent, le Cercle Militaire a été obligé à donner en location, souvent pour le commerce, de différents espaces du bâtiment, au détriment des actions orga-nisées pour les officiers.

Malgré ces difficultés, l’activité a été assez riche pendant les premières années d’après la guerre. Quoi-que le palais ne fusse pas terminé et une série d’es-

paces furent loués, la bibliothèque, la salle d’escrime et le mess étaient de nouveau en fonction. En même temps, certains commandements ont organisé des activités de formation professionnelle (conférences, applications sur carte, etc.) ou de récréation. Le pa-lais a également hébergé de nombreuses délégations étrangères qui visitaient le pays, parmi lesquelles les délégations ayant en tête le maréchal Pietro Badoglio (le 29 mai 1921) – qui, au nom des souverains italiens, a décoré la ville de Bucarest –, l’amiral anglais John Robeck Baronett (le 29 septembre 1921), le maréchal Ferdinand Foch et le général Henri Mathias Berthelot (19 octobre 1922), etc.

Comme les travaux de construction se sont termi-nés à la fin de l’année 1922, le palais a été inauguré le 4 février 1923. Aux festivités, ont participé le roi Ferdinand, la reine Maria, le prince Nicolae (Carol, le prince héritier, était en train de faire une visite en Ita-lie), les généraux Gheorghe Mărdărescu, ministre de la Guerre, Constantin Christescu, chef du Grand Etat-Ma-jor, Ştefan Holban, commandant du 2e Corps d’armée, Eracle Nicoleanu, préfet de la Police de la capitale, Paul Angelescu, maréchal de la Cour royale, Alexandru Tell, vétéran de la guerre d’Indépendance, etc.

Les festivités ont commencé à 11 heures 30, dans la salle des fêtes, avec un service religieux officié par le Métropolite Primat Miron Cristea. Il a béni le palais et a souligné que le bâtiment somptueux a été élevé sur le lieu d’un ancien établissement de culte renommé. Le roi Ferdinand a prononcé un bref discours, en solli-citant que le palais soit „un temple de la vraie camara-derie, un lieu de repos après le travail de chaque jour, un lieu de récréation où on peut trouver de la nourri-ture culturelle dans la communauté des camarades de toutes les garnisons, car il faudrait que toute l’armée roumaine, non seulement la garnison de Bucarest, se réjouisse de ce palais ”. Le soir, dès 21 heures, dans les

166


salons du Cercle Militaire, s’est tenu un bal, où ont été également présents les souverains de la Roumanie.

L’inauguration de ce somptueux palais a retenu l’attention de la presse journalière, quoiqu’elle n’ait pas fait la une. Les grands journaux ont noté l’événe-ment, en offrant aux lecteurs des informations sur le programme des manifestations et la valeur de la nou-velle construction.

Participante à l’inauguration, la reine Maria a noté dans son journal quelques impressions concernant le palais: „Ce matin [4 février 1923], nous avons eu l’inauguration du Cercle Militaire. Grande cérémonie avec tous les officiers de Bucarest, le métropolite, etc. Splendide bâtiment. Il a été commencé il y a des an-nées et les ressources ont été toujours trop réduites pour qu’il puisse être terminé. Enfin, il est achevé.”

C’était vrai, le palais impressionnait par la monu-mentalité et la beauté de ses formes architecturales. Elles reflétaient les conceptions de l’époque, car le pa-lais étant édifié dans le style néoclassique éclectique, qui combinait des éléments de l’architecture de l’Anti-quité, de la Renaissance tardive et du néoclassicisme. Au fond, c’était une synthèse utilisée surtout par l’éco-le française, d’où elle s’était rependue dans l’Europe. Tout d’abord, c’est la façade qui impressionne, formée d’un rez-de-chaussée haut et d’un file de colonnes doubles, similaires aux antiques, parmi lesquelles il y a des loggia. Chaque colonne a, à la partie supérieu-re, de riches éléments composites, qui donnent une note accentuée d’élégance à l’édifice. L’impression d’élégance est également augmentée par les deux corniches grandes encadrant le niveau médian de la façade. Au quatrième étage, il y a une série de fenêtres et une longue balustrade.

La façade du palais du Cercle Militaire a été sou-vent comparée avec celle de l’Opéra de Paris, projetée par l’architecte de grand renom Tony Garnier (1869-

1948), chose qui confirme la puissante influence fran-çaise sur l’architecture roumaine de la fin du XIX-e siè-cle et du début du XX-e.

La visibilité du palais est augmentée par l’espace environnant, où il n’y a pas d’édifices hauts, et par l’es-planade qui se trouve devant. L’accès à la terrasse se faisait par deux files d’escaliers, puis on entrait dans la Salle d’honneur (l’actuel Restaurant Militaire). D’ici, on montait par un escalier monumental à la Salle des fêtes (à présent, la Salle de marbre), l’une des plus grandes et des plus belles de Bucarest. Le deuxième et le troisième étage hébergeaient les activités usuel-les et officielles. Au quatrième étage, se trouvait un hôtel avec 42 chambres; au rez-de-chaussée et au sous-sol, il y avait de diverses salles, bureaux et espa-ces à louer. Sous la terrasse se trouvaient les installa-tions de chauffage de l’édifice, parmi les plus moder-nes de ce temps-là. Dans les pièces situées du coté du boulevard Regina Elisabeta, fonctionnait la bibliothè-que de l’institution, qui s’enrichissait toujours surtout grâce aux donations. La plus importante a été celle de 1923, du général Alexandru Tell, de presque 4 000 de volumes.

Il y avait des salles pour billard, jeux distractifs, danse, leçons les langues, etc. Dans la Salle norvé-gienne, qui avait été destinée à l’escrime, a fonctionné beaucoup d’années le mess du ministère de la Guerre.

En ensemble, le palais était un bâtiment fonction-nel pour le Cercle Militaire et il est rapidement devenu un repère très important pour les officiers de la capi-tale et du pays, qui ont pu y développer leurs activités professionnelles, culturelles, scientifiques, récréatives, sportives, etc.

L’entre-deux-guerres, l’agenda de l’institution a été très riche: diversification des activités culturelles, scientifiques, professionnelles, sportives, mondaines, etc. offertes aux officiers de la garnison de Bucarest;

167


enrichissement du fond de livres; initiation de projets visant à augmenter la fonctionnalité de l’édifice, etc.

La période de l’entre-deux-guerres, où les statuts du Cercle Militaire n’ont pas subi des changements majeurs et son activité s’est élevée du point de vue qualitatif et quantitatif, en est une référence dans l’his-toire de l’institution. Mais, pendant la Seconde Guerre mondiale, le régime du maréchal Ion Antonescu a initié une réforme radicale de l’institution des cercles militaires.

Le 28 février 1942, le maréchal Ion Antonescu a promulgué la Loi no. 158 pour l’organisation „de la Mai-son des Cercles Militaires des Officiers de Roumanie”. L’institution, une nouveauté dans l’ensemble de l’or-ganisation militaire, possédait la qualité de personne juridique et fonctionnait sous le contrôle du ministère de la Défense nationale, son siège se trouvant à Bu-carest. Le but de cette maison était d’organiser et de maintenir dans toutes les garnisons permanentes du pays des cercles militaires, des foyers et des maisons de repos pour les officiers. Il y avait deux catégories de membres, de droit et agréés. Tous les officiers d’active de l’armée roumaine avaient la qualité de membres de droit et les agréés étaient les officiers en réserve pro-venant d’active, qui acceptaient de payer une cotisa-tion mensuelle.

Le Cercle Militaire de Bucarest est entré sous la gestion de la „Maison de l’Armée”, qui a réalisé, entre 1942 et1943, d’amples travaux de réparation du bâti-ment. Le palais a résisté tant au grand tremblement de terre de la nuit du 10 novembre 1940, comme aux bombardements anglo-américains et allemands de 1944.

Après le 23 août 1944, pendant que le pays était occupé par les Soviétiques et le communisme enta-mait son installation en Roumanie, l’activité des cer-cles militaires a connu des changements significatifs.

Le 22 octobre 1947, le ministère de la Défense nationale a mis en circulation les „Normes générales pour organiser, commander, administrer et exploiter les cercles militaires” (Ordre no. 586602), un document qui a réuni dans une institution unique les cercles mi-litaires des officiers et des sous-officiers, qui avaient fonctionnés en tant que séparés. Une telle formule, obtenue par l’union de deux institutions, avait le but de rompre la tradition et de montrer qu’il s’agissait de „l’armée du peuple”, en préparant également son processus de communisation. Par l’arrêté ministériel no. 161 de 1949, les cercles militaires ont été suppri-més, étant remplacés par des maisons de l’armée de garnisons, institutions destinés aux officiers, aux sous-officiers, aux engagés civils et aux familles de toutes les catégories mentionnées. Elles dépendaient des adjoints politiques des commandants de garnison. Le document précisait que, dans la ville de Bucarest, l’ins-titution a le nom de „Casa Centrală a Armatei” (Maison Centrale de l’Armée), le palais en étant son siège.

La nouvelle institution a été, comme d’ailleurs l’entière armée et société roumaines, fortement poli-tisée, son activité étant strictement contrôlée par des organes politiques. Une expression de cette réalité a été l’effacement ou le remplacement de certains sym-boles du palais, qui rappelaient la tradition nationale: l’effigie du roi Ferdinand et celle de la reine Maria, de la Salle de marbre, ont été couvertes; ils ont essayé d’enlever les caryatides; le mobilier de la Salle maure a perdu les armoiries royales; beaucoup d’espaces ont reçu d’autres noms.

Malgré l’idéologisation totale, des segments de l’activité de la Maison Centrale de l’Armée ont accom-pli les besoins des cadres militaires. Tout d’abord, il y a eu l’organisation des cours de langues et des stages de mise en valeur du sens artistique des militaires et des civils (peinture, musique, danse, etc.). En certaines

168


périodes, l’activité artistique a atteint des niveaux très hauts, les peintres de l’armée et de la vie civile trou-vant ici de généreux espaces pour des expositions in-dividuelles. En outre, l’institution a hébergé beaucoup d’activités internationales et de protocole du minis-tère de la Défense nationale.

Un événement malheureux, avec des conséquen-ces graves pour la Maison Centrale de l’Armée, a été le tremblement de terre du 4 mars 1977, qui a provoqué d’importants dégâts au bâtiment. Les travaux pour le remettre en état ont commencé en 1979 et se sont achevés en 1989, l’an où le régime communiste a été enlevé.

Après 1989, les maisons de l’armée ont maintenu, pendant quelques années, leur spécifique d’institu-tions culturel-éducatives pour les cadres militaires et leurs familles. Le contenu des activités a été modifié par l’élimination des aspects d’ordre politique et idéo-logique, prépondérants pendant le régime communis-te. Le changement majeur est intervenu en 1992: par l’Ordre général no. 3 du 13 janvier du ministre de la Dé-fense nationale, le général Nicolae Spiroiu, les maisons de l’armée ont été transformées en cercles militaires.

Mais, suite à une proposition des officiers qui la commandaient, par l’ordre du ministre de la Défense, cette institution était déjà redevenue Cercle Militaire National. C’était un retour, quoique partial, à la tradi-tion entamée avant la guerre d’Indépendance, un rap-pel à la mémoire et un geste de normalité.

Le changement du nom a été accompagné d’une intensification considérable des activités, le Cercle Mi-litaire National étant l’une des plus dynamiques ins-titutions de l’armée, un repère très important sur la carte culturelle, artistique et mondaine de la capitale. Depuis la révolution de décembre 1989, le Cercle Mi-litaire a fonctionné comme le centre principal de pro-tocole, de débats et de conférences du ministère de la

Défense nationale. Dans ses espaces, se sont tenues de nombreuses manifestations scientifiques, certains de grande envergure internationale, comme le XXIX-e Congrès International d’Historie Militaire (10-15 août 2003), avec la participation de plus de 200 spécialiste de 34 pays de tous les continents.

Des chefs d’État et de gouvernement, qui ont vi-sité le pays, des ministres, surtout de la Défense, des personnalités politiques et militaires de l’OTAN et l’UE ont été accueillis au palais. L’édifice a hébergé de nom-breuses activités ayant comme but la préparation du pays en vue d’adhérer à l’OTAN et d’être admise en l’UE. (Comme on connait déjà, la Roumanie est deve-nue membre de l’OTAN en 2004 et membre de l’UE en 2007.) Le Cercle Militaire a également accueilli de différentes réunions. Par exemple, lors du sommet de l’OTAN de Bucarest (1-3 avril 2008), dans ses salles s’est tenu le Forum Transatlantic, organisé par „The German Marshall Fund of the United States”.

Le Cercle Militaire National s’est inséré dans l’ac-tivité artistique, son palais s’intégrant organiquement dans le circuit des expositions bucarestoises. L’institu-tion a organisé d’innombrables expositions personnel-les, de group, thématiques, etc., avec la participation des peintres de grande valeur, dont nous rappelons, par exemple, Vasile Grigore, Ion Popescu Negreni, Ion Grigore, Elena Uţă Chelaru, Spiru Vergulescu, Ion Sălişteanu, Vasile Celmare, Marcel Chirnoagă, Marin Sorescu, Sabin Bălaşa, Valentin Tănase, etc.

D’ailleurs, il y existe aussi une galerie d’art contem-porain, en réalité une exposition permanente avec les toiles de la collection publique d’intérêt privé du Cer-cle Militaire National. Située au troisième étage du bâ-timent, la galerie contient des peintures que certains artistes contemporains ont données à l’institution qui a hébergé leurs expositions. À l’inauguration du 13 juin 2001, la galerie d’art contemporaine présentait

169


130 toiles, signées de 82 artistes, mais le nombre de peintures augmente toujours.

En continuant la tradition, observée même pen-dant le régime communiste, le Cercle Militaire National a maintenu son statut d’université populaire, en orga-nisant des stages des langues, des cercles vocation-nels, des conférences à sujets scientifiques, religieux, culturels, artistiques, etc. Ses formations artistiques, parmi lesquelles se trouve la chorale „Andantinno”, ont remporté d’importants succès dans la vie culturelle in-terne et internationale.

La période d’après 1989 a été bénéfique pour la récupération de la tradition du Cercle Militaire Na-tional. En dépit de certaines difficultés, les espaces ont retrouvé leurs destinations d’antan, en devenant plus fonctionnels grâce aux améliorations de l’envi-ronnement et l’élimination de certaines activités qui n’étaient pas spécifiques. Il y existe aujourd’hui un „Sa-lon des fondateurs”, où se trouvent le buste du général Vasile Zottu et celui de Nicolae Filipescu, ainsi que le portrait du roi Carol I, du roi Ferdinand et les portraits des reines Elisabeta et Maria, qui ont contribué, y com-

pris avec des donations, au bon fonctionnement du Cercle Militaire de la garnison de Bucarest.

L’institution a organisé d’amples manifestations (réunions solennelles, sessions de communications scientifiques, „Journées des portes ouvertes”) à l’occa-sion du 125e et du 130e anniversaires de sa création (2001 et 2006), ainsi que du 80e anniversaire de l’inau-guration du palais (2003). À la même occasion, on a élaboré et on a publié des ouvrages, des albums, des dépliants présentant l’histoire du Cercle Militaire et du palais, on a offert des plaquettes et des diplômes à tous ceux qui ont travaillé dans cette institution ou ont étroitement collaboré avec elle. Ces jours-là, les chaînes publiques de radio et de télévision ont pré-senté des émissions évoquant l’histoire et l’activité du Cercle Militaire National. Toutes ces actions ont mis en évidence une institution bâtie sur une longue tra-dition, qui se réjouit d’un prestige toujours plus pré-gnant dans la vie de la garnison de Bucarest et, d’une manière implicite, de l’armée roumaine.

Traduit par Aurelia NĂSTASE

171

General ALEXANDRU ZEFCARI 1876-18771. General ALEXANDRU RADOVICI 1877-18782. Colonel ALEXANDRU BUDIȘTEANU 1878-18823. General ALEXANDRU CERNAT 1882-18834. General ERACLIE ARION 1883-18935. General ALEXANDRU TELL 1893-18946. Colonel IOAN BORĂNESCU 1894-18977. Colonel GHEORGHE MAREȘ 1897-19028. Colonel CONSTANTIN BOERESCU 1902-19039. Colonel CONSTANTIN CONSTANTINESCU 1903-190510. Colonel GEORGE GEORGESCU 1905-190711. General ALEXANDRU ANGELESCU 1907-190812. Colonel DIMITRIE VĂLEANU 1908-190913. Colonel TEODOR RÂMNICEANU 1909-191114. Colonel SCARLAT PANAITESCU 1911-191215. General DUMITRU ILIESCU 1912-191616. General CONSTANTIN IANCOVESCU 191617. General ION ISTRATI 1919-192118. General ILIE MIHĂESCU 1921(iunie-dec.)19. General VICTOR ZOTTU 1921-192820. General GRIGORE COSTANDACHE 1921-192921. General ANASTASE PĂLTINEANU 1929-193022. General NICOLAE POPESCU 1930-193123. General IOAN NEGOESCU 1931(sept.-oct.)24. General IOAN BĂDESCU 1931-193225. General DUMITRU MARŢIAN 1932-193326. General GRIGORE COSTANDACHE 1933-193427.

A n e x ă

CONDUCĂTORII CERCULUI MILITAR

1876-2011

172


General GRIGORE CORNICIOIU 1934 (nov.-dec.)28. General IOAN NEGOESCU 1934-193729. General GHEORGHE MIHAIL 1937-193930. General DAVID POPESCU 1939 (feb.-mai)31. General CONSTANTIN SĂNĂTESCU 1939 (mai-dec.)32. General ALEXANDRU ORĂȘANU 1939-194033. General BARBU ALINESCU 1940-194234. Colonel IOAN DIMULESCU 1941-194335. Colonel GHEORGHE GEORGESCU 1943-194736. Colonel IOAN PETRENU 1947-194937. Lt. col. IOAN EREMIA 1949-195038. Colonel CORNELIU MĂNESCU 1950-195239. Colonel EUGEN BANTEA 1952-195340. Maior ION AUREL 1953-195941. Lt. col. GHEORGHE DRĂGĂNESCU 1959-196642. Colonel MATEI MACI 1966-197843. General ION AUREL 1978-198044. Colonel GHEORGHE DRĂGĂNESCU 1980-198745. Colonel MARIN MIREA 1987-198846. Colonel ANCU STANCU 1988-198947. Colonel VALENTIN PRESCORNIŢOIU 1989-199048. Colonel GEORGE IONESCU 1990-199249. Colonel PETRU ACEA 1992-200050. Colonel ANTON IANCU 2000-200551. Colonel MARIAN GHICA 2005-200852. Colonel CRISTIAN DORCA 2008-53.

[Apud Comandor dr. Ilie Manole, colonel Grigore Buciu, istoric de artă Victor Simion, Cercul Militar Naţional (The National Military Centre), Timișoara, 2002]

173

Arhive

Arhivele Militare Române, fonduri: Cabinetul ministrului; Cabinetul șefului Marelui Stat Major, Casa Centrală a Armatei, Direcţia Domenii și Construcţii Militare; Direcţia Superioară Politică a Armatei; Direcţia personalului (Cadre și învăţământ), Serviciul Istoric, Secretariatul general.

Arhivele Naţionale Istorice Centrale, fonduri: Ministerul de Război; Președinţia Consiliului de Miniștri; Pre-ședinţia Consiliului de Miniștri – cabinet militar Ion Antonescu; Casa Regală – Carol I; Casa Regală- Ferdinand; Casa Regală-Carol II; Casa Regală – Diverse; Guvernele Sănătescu și Rădescu; Ministerul Propagandei Naţionale; Direcţia Generală a Poliţiei.

Dare de seamă asupra mersului administraţiunii Cercului Militar pe anii 1890, 1892, 1893, 1894, 1895, 1896, 1897, 1898, 1899, 1900, 1901, 1902, 1903, 1904, 1905, 1906, 1911, 1912, 1913, 1914, 1915, 1916-1919, 1920, 1921, 1922, 1923, 1924, 1925, 1926, 1927, 1928, 1929, 1930, 1931, 1932, 1933.

„Monitorul Oastei”, București, 1860-1940.„Monitorul Oficial”, București, 1878-1944.

Presă

„Adevărul”, București, 1890-1916, 1919-1937.„Almanahul Capitalei”, 1932, redactat de ziaristul M. Leonte.„Anuarul Armatei Române”, București, 1876-1916.„Anuarul Capitalei”, București, 1910, 1911, 1913, 1914-1916.„Arhitectura”, Revista Societăţii Arhitecţilor Români, București, 1941.„Buletinul Asociaţiei Antreprenorilor de lucrări publice și particulare din România”, 1905-1912.„Buletinul Corpului Arhitecţilor din România”, București, 1935-1941.„Cercul Publicaţiunilor Militare”, București, 1890-1904.„Dimineaţa”, București, 1923.„Document”. Buletinul Arhivelor Militare Române, București, 2003.„Gazeta Capitalei”, București, 1921-1944.„Gazeta Ilustrată”, București, 1911-1922.

BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ

174


„Ilustraţiunea Naţională”, București, 1912-1916, 1921-1928, 1931-1940.„Ilustraţiunea Română”, București, 1911-1916, 1929-1939.„Lumea militară ilustrată”, București, 1935-1940.„Neamul Românesc”, București, 1923.„Realitatea Ilustrată”, București, 1927-1946.„Revista Armatei”, București, 1883-1914.„Revista Artileriei”, București, 1889-1940.„Revista Generală Ilustrată”, București, 1925-1939.„Revista Infanteriei”, București, 1897-1940.„Revista Muzeelor și Monumentelor Istorice”, București, 1976.„România Militară”, București, 1891-1940.„Universul”, București, 1914-1916, 1922-1923.„Viitorul”, București, 1923.

Documente publicate

***, Armată și Societatea. Culegere de texte de sociologie militară, volum coordonat de: Ionel Nicu Sava, Ghe-orghe Tibil, Marian Zulean, Editura INFO-TEAM, București, 1998.

*** Armata Română și Răscoala din 1907. Documente, ediţie îngrijită de: maior dr. Florin Șperlea, Lucian Dră-ghici, Manuel Stănescu, Editura Militară, București, 2007.

*** Călători străini despre ţările române în secolul al XIX-lea, serie nouă, vol. IV (1841-1846), coordonatorul volumului: Daniela Bușă, Editura Academiei Române, București, 2007.

*** Cercul Militar Naţional – prestigios centru cultural; Aprecieri, recunoașteri, consemnări, București, 2003.*** Documente din istoria militară a poporului român, ianuarie 1848-decembrie 1856, volum întocmit de: colo-

nel Constantin Căzănișteanu (coordonator), Maria Georgescu, dr. Dorina Rusu, Editura Militară, București, 1986.*** Documente privind marea răscoală din 1907, vol. 1-5, Editura Academiei Republicii Socialiste România,

București, 1977, 1983-1984, 1986-1987.*** Relaţii militare româno-germane. 1939-1944. Documente, coordonatori: Valeriu Florin Dobrinescu, Ion Pă-

troiu, Gheorghe Nicolescu, Editura Europa Nova, București, 2000.Buzatu, Gheorghe, Chiriţoiu, Mircea, Agresiunea comunismului în România. Documente din arhivele secrete

1944-1989, vol. 1-2, Editura Paideea, București, 1998.Chiper, Ioan, Constantiniu, Florin, Pop, Adrian, Sovietizarea României (1944-1947); Percepţii anglo-america-

ne, Editura Iconica, București, 1993.Cristescu, Sorin Carol I.Corespondenţă privată (1878-1912), Editura Tritonic, București, 2005, p.417. Georgescu, Maria, Scrisori cu parfum de epocă, Editura Militară, București, 2006Gurgu, Ion, general locotenent (r), Balanovici, Sergiu, locotenent colonel dr., Manea, Vasilica, O istorie a

structurii centrale de personal a Armatei Române 1862-1947, Editura Centrului Tehnic-Editorial al Armatei, Bucu-rești, 2006.

175


N. Iorga și Marea răscoală ţărănească din 1907. Mărturii documentare, volum întocmit și îngrijit, studiu intro-ductiv și note de Nicolae Liu, Editura Junimea, Iași, 1984

Marinescu, Aurel-Sergiu, Armata Roșie în România, vol. 1-2 Editura Vremea, București, 2001.Potra, George, Documente privitoare la istoria orașului București (1594-1821), Editura Academiei Republicii

Populare Romîne, București, 1961.Potra, George, Documente privitoare la istoria orașului București (1821-1848), Editura Academiei Republicii

Socialiste România, București, 1975.Potra, George, Documente privitoare la istoria orașului București (1634-1800), Editura Academiei Republicii

Socialiste România, București, 1982.

Albume, Atlase, Cronologii, Dicţionare, Enciclopedii

*** Bucureștii în imagini în vremea lui Carol I/ Pictures of Bucharest in the age of King Carol I, vol. 1-3, selecţia și prezentarea fotografiilor: Emanuel Bădescu; privire istorică: Ion Bulei; expoziţia din 1906, Nicolae St. Noica, ediţie îngrijită și cuvânt înainte: Stelian Ţurlea, Editura Fundaţiei Pro și Asociaţia Cultura, București, 2006.

*** Istoria României în date, coordonare: Dinu C. Giurescu, Editura Enciclopedică, București, 2003.*** Romania-NATO. Cronologie 1989-2004, coordonator: general-maior dr. Mihail E. Ionescu, Editura Militară,

București, 2004. Calafeteanu, Ion (coordonator) Istoria politicii externe românești, Editura Enciclopedică, București, 2003. Gheorghe, Florian, Popescu, Mihai, Rotaru, Ion Prezenţe militare în știinţa și cultura românească, Editura

Militară, București, 1982.Mamina, Ion, Monarhia constituţională în România. Enciclopedia politică 1866-1938, Editura Enciclopedică,

București, 2000.Mamina, Ion, Bulei, Ion, Guverne și guvernanţi (1866-1914), Silex. Casă de Editură, Presă și Impresariat S.R.L,

București, 1994.Mocanu, Vasile I., general de brigadă (r) dr., Istoria Armatei Române. Repere cronologice, vol. II, Editura Unive-

sităţii Naţionale de Apărare „Carol I”, București, 2006.Olteanu, Radu, Bucureștii în date, întâmplări și ilustraţii, Editura Paideea, București, 2010.Oroianu, Teofil, Nicolescu, Gheorghe (coordonatori), Șefii Marelui Stat Major General român (1859-2000), Edi-

tura Militară, București, 2001.Palmowski, Jan, Dicţionar Oxford de istorie universală contemporană din 1900 până astăzi, vol. I-II, traducere

de Simona Ceaușu, Editura All, București, 2005.Parusi, Gheorghe, Cronologia Bucureștilor, 20 septembrie 1459-1989. Zilele, faptele oamenii Capitalei de-a lun-

gul a 530 de ani, Editura Compania, București, 2005.Păcurariu, Mircea, preot prof. univ. dr., Dicţionarul teologilor români, ediţia a II-a, revăzută și adăugită, Bucu-

rești, 2002.Rusu, Dorina N., Membrii Academiei Române. Dicţionar. 1866-2003, Editura Enciclopedică/Editura Academiei

Române, București, 2003.

176


Vaisse, Maurice, Dicţionar de relaţii internaţionale. Secolul al XX-lea, traducere de Marius Roman, Polirom, Iași, 2008.

Zaciu, Mircea, Papahagi, Marian, Sasu, Aurel (coordonatori), Dicţionarul esenţial al scriitorilor români, Editu-ra Albatros, București, 2000.

Lucrări generale

*** Armata română în primii ani ai revoluţiei și construcţiei socialiste, Editura Militară, București, 1977. *** Istoria românilor, vol. VI, Românii între Europa clasică și Europa Luminilor (1711-1821), coordonatori dr. Paul

Cernovodeanu, membru de onoare al Academiei Române, prof. univ. dr. Nicolae Edroiu, membru corespondent al Academiei Române, Editura Enciclopedică, București, 2002.

*** Istoria Românilor, vol. VII, partea a II-a, De la Independenţă la Marea Unire (1878-1918, coordonator: Ghe-orghe Platon, Editura Enciclopedică, București, 2003.

*** Istoria Românilor, vol. VIII, România întregită (1918-1940), coordonator: Ioan Scurtu, Editura Enciclopedi-că, București, 2003.

*** Istoria Românilor, vol. IX, România în anii 1940-1947, coordonator: Dinu C. Giurescu, Editura Enciclopedică, București, 2008.

**** Reforma militară și societatea în România (1878-2008), coordonator: Petre Otu, Editura Militară, Bucu-rești, 2009.

*** România în anii primului război mondial, vol. 1-2, Editura Militară, București 1987.Berstein, Serge, Milza, Pierre, Istoria Europei, volumul 5. Secolul XX (din 1919 pînă în zilele noastre), traducere

de Monica Timu, ediţie îngrijită, note și comentarii de Doina Barcan Sterpu, Institutul European, 1998.Bulei, Ion, Conservatori și conservatorism în România, Editura Enciclopedică, București, 2000. Constantiniu, Florin, O istorie sinceră a poporului român, ediţia a III-a, Editura Enciclopedică, București,

2006Kiriţescu, Constantin, Istoria războiului pentru întregirea României, vol. 1-2, Editura Știinţifică și Enciclopedi-

că, București, 1989.Hobsbawm, Eric, Secolul extremelor, traducere: Anca Irina Ionescu, Editura Lider, București, 1994. Johnson, Paul, O istorie a lumii moderne. 1920-2000, traducere din limba engleză de Luana Schidu, ediţia a

II-a, revizuită, Humanitas, București, 2005.Judt, Tony, Epoca postbelică.O istorie a Europei de după 1945, traducere de Georgiana Perlea, postfaţă de

Mircea Mihăieș, Polirom, 2008.Judt, Tony , Reflecţii asupra unui secol XX uitat. Reevaluări, traducerea de Lucia Dos și Doris Mironescu, Poli-

rom, 2011.Maiorescu, Titu, Titu Maiorescu, Istoria politică a României sub domnia lui Carol I, ediţie, postfaţă și indice de

Stelian Neagoe, Humanitas, București, 1994. Muraru, Ion, Iancu, Gheorghe, Pucheanu, Mona Lisa, Popescu, Corneliu-Liviu, Constituţiile României, Bu-

curești, 1993.

177


Soulet, Jean-Francois, Istoria Europei de Est de la al doilea război mondial până în prezent, traducere de Marius Roman, Polirom, 2008.

Memorialistică

*** Convorbiri neterminate. Corneliu Mănescu în dialog cu Lavinia Betea, Polirom, Iași, 2001.Alimăneștianu, Pia, Însemnări din timpul ocupaţiei germane, Imprimeriile Independenţa, București, 1929.Argetoianu, Constantin, Pentru cei de mâine. Amintiri din vremea celor de ieri, volumul al III-lea, partea a V-a

(1916-1917), ediţie îngrijită și indice de Stelian Neagoe, Humanitas, București, 1992,Beldie, Constantin, Memorii. Caleidoscopul unei jumătăţi de veac în București (1900-1950), Editura Albatros,

București, 2000.Cancicov, Vasile Th., Impresiuni și păreri personale din timpul războiului României. Jurnal zilnic (15 august 1916

– 31 decembrie 1918), București, 1921.Cantacuzino, Sabina, Din viaţa familiei Ion C. Brătianu, vol. II, îngrijire de ediţie, studiu introductiv și note dr.

Elisabeta Simion, București, 1996.Carol al II-lea, Între datorie și pasiune. Însemnări zilnice, vol. 2 (1939-1940), ediţie îngrijită de Marcel-Dumitru

Ciucă și Narcis Dorin Ion, Casa de Editură și presă „Șansa” S.R.L., București, 1996.Cămărășescu, Zoe, Amintiri, traduceri, ghid selectiv de nume și cuvânt de încheiere de Marta Cozmin, Edi-

tura Vitruviu, București, f.a.Ciocazan, C. M., Amintiri din Războiul Întregirii neamului ale unui ofiţer din Regimentul 5 roșiori, ediţie îngrijită

de Ioan Anastasiu și Nicolae Marinescu, Editura Aius Printed, Craiova, 2007. Dragu Dumitriu, Victoria, Alte povești ale domnilor și doamnelor din București, Editura Vremea, București,

2006.Dragu Dumitriu, Victoria, Povești ale doamnelor din București, ediţia a II-a revăzută, Editura Vremea, Bucu-

rești, 2008.Dragu Dumitriu, Victoria, Povești cu statui și fântâni din București, Editura Vremea, București, 2010.Duca, I.G., Memorii, vol. III, Războiul. Partea I (1916-1917), ediţie și indice de Stelian Neagoe, Editura Machia-

velli, 1994.Dumitrescu, Toma, Războiul naţional. Jurnal, ediţie îngrijită, studiu introductiv, note de Petre Otu și Maria

Georgescu, Editura Academiei de Înalte Studii Militare, București, 1999.Durandin, Catherine, București. Amintiri și plimbări, Editura Paralela 45, Pitești, 2004.Filitti, I.C., Jurnal, vol. I, 1913-1919, ediţie îngrijită de Georgeta Filitti, Editura Cetatea de Scaun, Târgoviște,

2008.Jurgea-Negrilești, Gh., Troica amintirilor. Sub patru regi, Cartea Românească, București, 2002.Kiriţescu, Constantin, O viaţă, o lume, o epocă, Editura Sport-Turism, București,1979. Manoilescu, Mihai, Dictatul de la Viena. Memorii iulie-august 1940, Editura Enciclopedică, București, 1991.Marghiloman, Alexandru, Note politice, vol. 1-3, ediţie și introducere de Stelian Neagoe, Editura Scripta,

București, 1993 (I), 1994 (vol. II), 1995 (vol. III).

178


Maria, regina României, Însemnări zilnice, vol. I (decembrie 1918–decembrie 1919), traducere de Valentina Costache și Sanda Racoviceanu, îngrijire de ediţie, introducere și note de Vasile Arimia, Editura Historia, Bucu-rești, 1996.

Maria, Regina României, Însemnări zilnice, volumul V, traducere de Sanda-Ileana Racoviceanu, îngrijire de ediţie, cuvânt înainte și note de Vasile Arimia, Editura Historia, București, 2006.

Netzahammer, Raymund, Episcop în România. Într-o epocă a conflictelor naţionale și religioase, traducere realizată de prof. univ. dr. George Guţu, ediţie realizată de Nikolaus Netzahammer în colaborare cu Krista Zach, Editura Academiei Române, București, 2005.

Rosetti, Radu R., Mărturisiri (1914-1919), ediţie îngrijită, studiu introductiv și note de Maria Georgescu, Edi-tura Modelism, București, 1997.

Rostas, Zoltan, Chipurile orașului: istorii de viaţă în București: secolul XX, Polirom, Iași, 2002.Rostas, Zoltan, Secolul coanei Lizica. Covorbiri din anii 1985-1986 cu Elisabeta Odobescu-Goga. Jurnalul din

perioada 1916-1918, traducerea jurnalului și transcrierea convorbirilor Irina Marmor-Rostas, prefaţă: Georgeta Filitti, Paideea, București, 2004.

Sănătescu, Constantin, Jurnal, cu o prefaţă de Simona Ghiţescu-Sănătescu, Humanitas București, 1993.Schuyler, C.V., Misiune dificilă. Jurnal (28 ianuarie 1945–20 septembrie 1946), cuvânt înainte de general de

corp de armată Dumitru Cioflină, ediţie îngrijită de lt.-col. Alexandru Oșca și lt.-col. Mircea Chiriţoiu, traducere Sorana Georgescu-Gorjan și Alina Petricel, Editura Enciclopedică, București, 1997.

Tzigara Samurcaș, Alexandru, Mărturisiri silite, București, 1920.Tzigara Samurcaș, Alexandru, Memorii, vol. 1, ediţie critică de Ioan Șerb și Florica Șerb, Editura Grai și Suflet

– Cultura Naţională, București, București, 1991. Weck, René de, Jurnalul unui diplomat elveţian în România: 1939-1945, ediţie tradusă din franceză și îngrijită

de Viorel Grecu și Claudia Chinezu, Editura Fundaţiei Culturale Române, București, 2000.

Lucrări speciale

*** Biblioteca Militară Naţională. 150 de ani de existenţă, coordonator: Alexandru Mihalcea, Editura Militară, București, 2010.

*** Cercul Militar Naţional – prestigios centru cultural. Aprecieri, recunoașteri, consemnări, volum omagial alcă-tuit de colonel Anton Iancu, directorul Cercului Militar Naţional, Editura Expert, București, 2003.

*** Cutremure de pământ și semne cerești în istoria României, antologie și prefaţă de I. Oprișan, Editura SAE-CULUM I.O., București, 2011.

*** Cutremurul de pământ din România de la 4 martie 1977, București, 1982. Achim, Theodor ing, Cauzele prăbușirii „Blocului Carlton”. Învăţăminte, Tiparul „Cartea Românească”, Bucu-

rești, 1941.Bacalbașa, Constantin, Bucureștii de altădată, vol. 1 (1871-1877), ediţie îngrijită de Aristiţa și Tiberiu Avra-

mescu, Editura Eminescu, București, 1987.Bacalbașa, Const., Capitala sub ocupaţie dușmană, Editura Alcalay & Calafeteanu Brăila, 1921.

179


Bilciurescu, Victor, București și bucureșteni de ieri și de azi, Editura Paideea, București, 2003. Bleoancă, Dumitru, Statul social al militarilor Armatei Române în perioada 1878-1914, Editura Universităţii

Naţionale de Apărare „Carol I”, București, 2003.Brăescu, George, căpitan, Educaţiunea socială a naţiunii armate. Viitorul ofiţer: în școală, în armată și în socie-

tate, Editura Ig. Hertz, București, f.a.Cardaș, Gh., Bucureștii de altă dată (cântat de poeţi), Editura „Universală” Alcay &Co, București, 1936.Casseli, Domenico, Cum au fost Bucureștii odinioară, Silex, București, 1994. Celac, Mariana, București, arhitectură și modernitate, ediţie bilingvă, Editura Simetria, București, 2005. Cândea, Virgil, Zamfirescu, Ion, Moga, Vasile, Ateneul Român, monografie, sub îngrijirea lui Vasile Moga,

Editura Știinţifică și Enciclopedică, București, 1976. Comșa, D.N. Concluziuni din partea Cercului Militar depuse în procesul cu Casa de Depuneri, Tip. Ziarului „Curi-

erul judiciar”, București, 1911.Constantiniu, Florin, Doi ori doi fac șaisprezece, Editura Enciclopedică, București, 2000.Constantinescu, Teodor-Dinu, Construcţii monumentale, Editura Știinţifică și Enciclopedică, București,

1989.Cosma, Viorel, București – citadela seculară a lăutarilor români (1550-1950), Fundaţia Culturală Gheorghe Ma-

rin Speteanu, București, 2009.Costescu, George, Bucureștii Vechiului Regat, București, 1944.Crutzescu, Gheorghe, Podul Mogoșoaiei. Povestea unei străzi, Editura Meridiane, București, 1986.Damé, Frédéric, Bucureștiul în 1906, Editura Paralela 45, Pitești, 2007. Decuseară, Eugen, C., România sub ocupaţie dușmană, București, 1920.Doicescu, Graziella, Captivantul București interbelic, Editura Vremea, București, 2008. Dragomir, Silviu N., Un București mai puţin cunoscut, Editura Lucman, București, 2008.Drăghiceanu, Virgiliu N., 707 zile sub cultura pumnului german, Cartea Românească, București, 1920. Filipescu, Nicolae, Opinii de răspândit, București, 1890.Filipescu, Nicolae, Către un nou ideal, București, 1898.Filipescu, Nicolae, Pentru România Mare. Cuvântări din războiul 1914-1916, București, 1925.Filitti, Georgeta, Călătorie în timp prin București, Editura Do-MinoR, București, 2006.Florescu, George D., Din vechiul București: Biserici, curţi boierești și hanuri între 1790-1791 după planuri inedite,

Editura 1935, București, 1935.Genilie, Iosif, Pelimon, Alexandru, Berindei, Dimitrie, Primii istoriografi ai Bucureștilor, Fundaţia Culturală

Gheorghe Marin Speteanu, București, 2008.Georgescu, Maria, Scrisori cu parfum de epocă, Editura Militară, București, 2006.Georgescu, Vlad, Mémoires et projets de réforme dans la Principautées Roumaines.1769-1830, Association In-

ternationale d’Études du Sud-Est Européen, Bucarest, 1970.Georgescu, Vlad, Ideile politice și iluminismul în Principatele Române, Editura Academiei Republicii Socialiste

România, București, 1972.

180


Giurescu, Constantin, C., Istoria Bucureștilor, ediţia a II-a revăzută și adăugită, Editura Sport-Turism, Bucu-rești, 1979.

Giurescu, Dinu, C., Guvernarea Nicolae Rădescu, București, 1996.Giurescu, Dinu, Arhitectura Bucureștilor, încotro?, Editura Vremea, București, 2010.Ion, Narcis Dorin, București – în căutarea Micului Paris, Tritonic, București, 2003.Ionescu, Grigore, București. Orașul și monumentele sale, București, 1956.Ionescu, Grigore, Arhitectura românească. Tipologii, creaţii, creatori, București, 1984.Ionnescu-Gion, G.I., Istoria Bucurescilor, Stabilimentul Grafic I.V. Socecu, București, 1899 (ediţie anastatică,

Iași, 2003).Ioniţă, Maria-Magdalena, Casa și Familia Capșa în România modernă, 1852-1950, ediţia a II-a, revăzută și adă-

ugită, Editura Oscar Print, București, 2010.Iordache, Anastasie, Parlamentul României în anii reformelor și ai primului război mondial 1907-1918, Paide-

ea, București, 2001.Iorga, Nicolae, Cum au fost și cum trebuie să fie Bucureștii. Conferinţă ţinută în 1930 la societatea „Bucureștii

vechi”, Vălenii de Munte, 1932.Iorga, Nicolae, Istoria Bucureștilor, București, 1939 (ediţia Municipiului București). Lascu, Nicolae, Bulevardele bucureștene până la Primul Război Mondial, Simetria, București, 2011.Leahu, Gheorghe, București, micul Paris: Bucarest, le petit Paris: Bucharest, the little Paris, Regia Autonomă

Monitorul Oficial, București, 2003.Leahu, Gheorghe, București, portretul unui oraș: Bucharest, the portrait of a city; Bucarest, portrait d’une ville:

Bukarest, das Porträt einer Stadt, Editura Crater, București, 1999.Leahu, Gheorghe, Bucureștiul dispărut, Editura Arta Grafică, București,1995.Maimarolu, Dimitrie, Memoriu asupra construcţiunii Palatului Cercului Militar, București, 1912.Majuru, Adrian, Bucureștii mahalalelor sau periferia ca mod de existenţă, Editura Compania, București, 2003.Majuru, Adrian, Bucureștiul subteran: cerșetorie, delincvenţă, vagabondaj, Editura Paralela 45, Pitești, 2005. Majuru, Adrian, Stănescu, Florin Alexandru, Bucureștiul subteran: sinuciderea, Editura Paralela 45, Pitești,

2006. Manole, Ilie, comandor, Buciu, Grigore, colonel, Simion, Victor, istoric de artă, Cercul Militar Naţional, Popa’s

Art, Timișoara, 2001.Marsillac, Ulyssé de, Bucureștiul în veacul al XIX-lea, Editura Meridiane, București,1999.Mihăilescu, Dan C., București. Carte de bucăţi, Humanitas, București, 2003.Moisil, Constantin, Bucureștii vechi. Schiţă istorică și urbanistică, București, 1932.Morand, Paul, Bucuresti, Echinox, Cluj-Napoca, 2000.Mucenic, Cezara, Străzi, pieţe, case din vechiul București, Editura Vremea, București, 2004.Nistor, Ion, Primele încercări de restaurare a oștirilor pământene, Monitorul Oficial și Imprimeriile Statului,

Imprimeria Naţională, București, 1943.

181


Noica, Nicolae N., Palatul Patriarhiei. Personalităţi și semnificaţii din istoria construcţiei sale, cuvânt înainte al Prea-fericitului părinte Daniel, Patriarhul României, ediţie îngrijită de Stelian Ţurlea, Editura Cadmos, București, 2008.

Noica, Nicolae N., Lucrări publice din vremea lui Carol I, Editura Cadmos, București, 2008.Ofrim, Alexandru, Străzi vechi din Bucureștiul de azi, Editura Humanitas, București, 2011.Olariu, Constantin, Bucureștiul monden. Radiografia unei prăbușiri (1940-1970), Editura Paralela 45, Pitești,

2006.Otu, Petre, Mareșalul Alexandru Averescu. Militarul, omul politic, legenda, Editura Militară, București, 2005.Otu, Petre, Mareșalul Constatin Prezan. Vocaţia datoriei, Editura Militară, București, 2008. Otu, Petre, Pace și război în spaţiul românesc. Secolul al XX-lea, Editura Militară, București, 2010.Papazoglu, Dimitrie, locotenent-colonel, Istoria fondării orașului București. Capitala regatului român de la

anul 1330 până la 1850, precedată de studiul Memorii de militar de Nicolae Iorga, ediţie îngrijită de prof. univ. dr. Adrian Năstase, Editura Asociaţiei Române pentru Educaţie Democratică, București, 2000.

Pippidi, Andrei, București. Istorie și urbanism, Editura Do-minoR, Iași, 2002.Pârvulescu, Ioana, Întoarcerea în Bucureștiul interbelic, Editura Humanitas, București, 2009.Popescu-Lumină, colonel, Bucureștii. Din trecut și astăzi, 1935, București.Potra, George, Din Bucureștii de altădată, Târgul Moșilor, Bis. Sf-Spiridon cel Nou, Hanul Colţea, luminarea și

paza de noapte în 1940, Teatrul Naţional, Imprimeriile „Curentul” S.A.R., București, 1941.Potra, George, Bucureștii la mijlocul secolului al XIX-lea, București, 1941.Potra, George, Bucureștii văzuţi de călători străini (secolele XVI-XIX), Editura Academiei Române, București,

1992.Potra, George, Din Bucureștii de ieri, vol. I-II, Editura Știinţifică și Enciclopedică, București, 1990Prager, Emil, inginer, Betonul armat în România, volumul I, Editura Tehnică, București, 1979.Predescu, Alexandru, Vremuri vechi bucureștene, București, 1990.Radeș, Corneliu, Bucureștii în vâltoarea primului război mondial, Teora, București,1993.Rădulescu-Zoner, Șerban, Marinescu, Beatrice, Bucurestii în anii primului război mondial, 1914-1918, Editu-

ra Albatros, București, 1993.Simionescu, Dumitru, căpitan din geniu, Cercurile Militare – organizare, funcţionare și construirea localurilor

proprii, Editată de “Buletinul Armatei și Marinei”, București, 1909.Socolescu, Toma T., arh., Fresca arhitecţilor care au lucrat în România în epoca modernă 1800-1925, Caligraf

Design, București, 2004.Stahl, Henri, Bucureștii ce se duc, Fundaţia Culturală Gheorghe Marin Speteanu, București, 2006.Stan, Apostol, Renașterea armatei naţionale, Editura Scrisul Românesc, Craiova,Stoenescu, Anibal, Din vremea ocupaţiei, București, 1927.Tomiţă-Răzașul, Anastasie, căpitan adm., Structura și rostul publicaţiilor militare, București, 1931.Ţurlea, Cristina, Centrul istoric financiar-bancar al Bucureștiului Editura Cadmos, București, 2011. Zamani, Lelia, Comerţ și loisir în vechiul București, Editura Vremea, București, 2007.

Zamani, Lelia, Oameni și locuri din vechiul București, Editura Vremea, București, 2008.

182


Studii și articole în periodice

Berindei, Dan, academician, Micul Paris, „Istorie și civilizaţie”, anul III, nr. 23, august, 2011.Moisescu, Cristian, Un monument bucureștean dispărut – Biserica Mânăstirii Sărindar, în „Revista Muzeelor și

Monumentelor Istorice”, 1976Orășanu, Ana Maria, Vechi zidiri bucureștene: Sărindar, „Biblioteca Bucureștilor”, an I, nr. 3.Otu, Anca Oana, Revenirea în capitală a Regelui Ferdinand și a Reginei Maria, 18 noiembrie/1 decembrie 1918,

„Document, Buletinul Arhivelor Militare Române”, an VI, nr. 1(9)/2003.

183

CUPRINS

CUVÂNT-ÎNAINTE ................................................................................................................................................................................................. 5ÎNTÂMPINARE ........................................................................................................................................................................................................ 7ARGUMENT ............................................................................................................................................................................................................. 9

C a p i t o l u l IINSTITUŢIA CERCURILOR MILITARE ÎN ARMATA ROMÂNĂ

(SFÂRȘITUL SECOLULUI AL XIX-LEA ȘI ÎNCEPUTUL SECOLULUI AL XX-LEA) ..................................................................... 15Schiţă istorică a evoluţiei armatei române ......................................................................................................................................... 15Consideraţii privind statutul corpului de cadre al armatei române. Instituţia cercurilor militare .................................. 19Înfiinţarea Cercului Militar al ofiţerilor din garnizoana București ............................................................................................... 29

C a p i t o l u l I ICERCUL MILITAR AL OFIŢERILOR DIN GARNIZOANA BUCUREȘTI

DE LA RĂZBOIUL PENTRU INDEPENDENŢĂ LA PRIMUL RĂZBOI MONDIAL ....................................................................... 35Realizări și greutăţi la început de drum (1878-1896) ...................................................................................................................... 35Instituţie de interes general. Noi statute ............................................................................................................................................. 39Coordonate ale activităţii la sfârșit și început de veac ................................................................................................................... 42

C a p i t o l u l I I IPALATUL – DE LA IDEE LA PROIECT .......................................................................................................................................................... 49

Localul propriu – o necesitate. Obţinerea terenului ....................................................................................................................... 49Sărindarul, „Templul cel mai măreţ al Capitalei” ................................................................................................................................ 53„Marea chestiune a clădirii Palatului”.................................................................................................................................................... 56

C a p i t o l u l I VPALATUL – DE LA PROIECT LA EDIFICIU ................................................................................................................................................ 63

Speranţe amânate la început de veac .................................................................................................................................................. 63Lucrările de construcţie a palatului sub semnul disputelor ......................................................................................................... 67

C a p i t o l u l VÎN VREME DE RĂZBOI (1916-1918). „ÎNCHISOAREA REBELILOR” ............................................................................................. 81

Campania din toamna anului 1916 ....................................................................................................................................................... 81Sub ocupaţie dușmană .............................................................................................................................................................................. 83

184

C a p i t o l u l V ICERCUL MILITAR – UN REPER CULTURAL AL URBEI (1919-1939) ............................................................................................. 89

Un nou început. Reluarea activităţii Cercului Militar ...................................................................................................................... 89Eforturi pentru finalizarea Palatului ...................................................................................................................................................... 93Inaugurare sub auspicii regale ................................................................................................................................................................ 95O perioadă fastă în activitatea instituţiei ............................................................................................................................................ 98Administrarea Palatului. Proiecte, îmbunătăţiri, litigii .................................................................................................................... 102

C a p i t o l u l V I IEVOLUŢII ȘI INVOLUŢII ÎN TIMPUL CELUI DE-AL DOILEA RĂZBOI MONDIAL (1939-1947) ......................................... 109

Înainte și după reorganizare ................................................................................................................................................................... 109De la Armistiţiu la Republica Populară ................................................................................................................................................. 115

C a p i t o l u l V I I ICASA CENTRALĂ A ARMATEI (1948-1989) ............................................................................................................................................ 119

O tradiţie deturnată .................................................................................................................................................................................... 119Între dogmatism și deschidere ............................................................................................................................................................... 121Consolidarea și restaurarea Palatului .................................................................................................................................................... 126

C a p i t o l u l I XCERCUL MILITAR NAŢIONAL – ATENEU AL OȘTIRII ROMÂNE ..................................................................................................... 131

Cercul Militar redivivus .............................................................................................................................................................................. 131Palat al artelor ............................................................................................................................................................................................... 133Centru de dezbateri și conferinţe .......................................................................................................................................................... 135Activitatea culturală și știinţifică............................................................................................................................................................. 138Instituţie de protocol și reprezentare ................................................................................................................................................... 141Activitatea recreativă și mondenă ......................................................................................................................................................... 143Activităţi de pregătire ................................................................................................................................................................................ 144Omagierea tradiţiei ..................................................................................................................................................................................... 145Dificultăţi și reușite în managementul instituţiei ............................................................................................................................. 147

SUMMARY................................................................................................................................................................................................................ 151RÉSUMÉ .................................................................................................................................................................................................................... 161

A n e x ăCONDUCĂTORII CERCULUI MILITAR 1876-2011 ................................................................................................................................ 171

BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ ................................................................................................................................................................................. 173


Ziua Imnului Naţional


Ziua Drapelului Naţional


Ceremonial militar în faţa Cercului Militar Naţional


Aspecte de la ceremoniile organizate cu prilejul Zilei Drapelului Naţional (pagina din stânga) şi al Zilei Imnului Naţional


Instantanee surprinse la manifestările prilejuite de Ziua Drapelului Naţional


Preşedintele României, Traian Băsescu, adresându-se participanţilor la „The Bucharest Conference” (1-3 aprilie 2008)


„The Bucharest Conference” , Palatul Cercului Militar Naţional (1-3 aprilie 2008)


Vizita suveranilor Belgiei, regele Albert al II-lea şi regina Paola (8 iulie 2009)


Preşedintele României, Traian Băsescu, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, Preafericitul Părinte Daniel, ministrul apărării naţionale, Gabriel Oprea, şeful Statului Major General, amiralul Gheorghe Marin, în mijlocul rudelor militarilor căzuţi în teatrele de acţiuni militare


Preşedintele României, Traian Băsescu, adresându-se asistenţei cu prilejul împlinirii a 151 de ani de la Unirea Principatelor Române


Reuniunea ataşaţilor militari (martie 2011)


Ministrul apărării naţionale, Gabriel Oprea, înmânând distincţii unor veterani de război şi generali şi ofiţeri în rezervă (18 mai 2010)


Conferinţa susţinută de academicianul Mircea Maliţa, Cuminţenia pământului. Strategii de supravieţuire în istoria poporului român (6 aprilie 2011)


Profesorul universitar dr. Gheorghe Ștefan prezentând conferinţa

Paralelismul computaţional – o strategie interactivă (4 mai 2011)

Generalul-maior dr. Cătălin Zisu, comandantul Comandamentului Logistic Întrunit, la sărbătoarea Cercului Militar Naţional (2010)


Violonistul Alexandru Tomescu şi pianistul Horia Mihail primind distincţii din partea colonelului Cristian Dorca

Festivalul internaţional de muzică de cameră

SoNoRo


Concert la Sala de Marmură


Salonul de carte „Polemos”, ediţia a VII-a (octombrie 2011)


Colocviile „Polemos” (2010)

Gala premiilor Societăţii Scriitorilor MIlitari (2006)


Sub semnul lui Eminescu. Recită actorul Eusebiu Ştefănescu


Bal la Cercul Militar Naţional


Spectacole susţinute de trupa „Andantino” (sus) şi Ansamblul artistic al armatei


Prezentare a costumelor de epocă la Sala de Marmură


Sala de Marmură


Sala Bizantină


Sala de Marmură


Sala Gotică


Rotonda „Tudor Vladimirescu”


Generalul-locotenent dr. Cătălin Zisu, comandantul Comandamentului Logistic Întrunit, colonelul Cristian Dorca, directorul Cercului Militar Naţional, alături de personalul instituţiei (decembrie 2011)

Petre Otu CERCUL MILITAR NAŢIONAL1).pdf · lui Carol I pe tron (1906) sau răscoalele...

Documents

Transcript of Petre Otu CERCUL MILITAR NAŢIONAL1).pdf · lui Carol I pe tron (1906) sau răscoalele...