FENOMENUL MILITAR CONTEMPORAN–

DIRECTII DE EVOLUTIE

Privind harta geopolitică a lumii la început de mileniu nu se poate să nu sesizăm elementele noi apărute ca urmare a situaţiei internaţionale de la finele secolului al XX-lea. Astfel, biolaritatea bazată pe existenţa celor două blocuri politice şi militare antagoniste, fiecare cu un lider indiscutabil, a dispărut, lăsând locul unei singure megaputeri să-şi impună interesele în lumea-ntreagă. În acelaşi timp, evoluţii complexe, care de multe ori au luat o formă de manifestare violentă, au dus la mutaţii importante pe harta politică, socială, economică sau culturală a lumii prin apariţia de state noi, accentuarea tendinţelor de globalizare, recrudescenţa fenomenelor de tip fundamentalist-extremist sau accentuarea unor conflicte etnice sociale şi culturale.

Toate acestea s-au derulat şi se derulează, pe fondul dezvoltării fără precedent a tehnicii şi tehnologiilor care au permis conturarea sistemului economic informaţional şi, în consecinţă, apariţia unui nou tip de război. În acest nou tip de război se folosesc sisteme de arme inteligente, cu caracteristici performante. Acesta este un element specific de care va trebui să se ţină seama în viitorul apropiat. Noul tip de război reprezintă o trecere spectaculoasă de la suprafaţă la punct, de la masivitate la supleţe. Spaţiul strategic devine fluid, iar operaţiile şi acţiunile militare capătă un caracter integrat, rapid şi punctiform. Spaţiul confruntării este, de-acum, acolo unde se află obiectivele principale ale părţilor beligerante, îndeosebi datorită confruntării tehnologice şi militare care au căpătat o dimensiune nouă, cea cosmică. Se observă tendinţa de scădere a duratei războiului, dar timpul necesar pregătirii acţiunilor strategice, precum şi complexitatea planificării acţiunilor cresc considerabil. Victoria se poate obţine printr-un număr mic de acţiuni, operaţii şi bătălii strategice, dar decisive. Precizia loviturilor aplicate obiectivelor selectate de la adversar face să scadă considerabil consumurile de război, îndeosebi cele colaterale, în timp ce gradul de distrugere la obiective tinde către procentaje maxime. Pierderile civile devin tot mai frecvent accidentale, iar confruntarea în toate domeniile se transferă din sfera materială, în cea a inteligenţei. Din acest punct de vedere, războiul devine o confruntare între profesionişti, îndepărtându-se de ideea implicării societăţii civile în astfel de acţiuni. Decizia (care tinde să fie tot mai prospectivă) şi conducerea strategică executată în timp real vor face ca viteza de reacţie a sistemelor militare să fie decisivă. Oportunitatea informaţiei şi, în consecinţă, rapiditatea şi calitatea deciziei suplinesc de cele mai multe ori deficitul în forţe şi mijloace. Toate acestea ne fac să fim de acord cu afirmaţia că "în condiţiile în care nu toate statele îşi permit realizarea într-un timp rezonabil a tranziţiei către al treilea tip de război este posibilă apariţia unor confruntări disproporţionate, ceea ce poate duce la înlocuirea forţei prin descurajarea nucleară cu o altă ameninţare şi anume incompatibilitatea confruntării cu mijloace raţionale”.1

Influenţa fenomenului militar asupra artei militare 1 Vasile Paul, Conflictele secolului XXI, Editura Militară, Bucureşti, 1999, p.47.

Trecerea ţărilor de la sistemul industrial la cel informaţional, în condiţiile existenţei unor decalaje uriaşe, deşi nu va fi foarte dificilă (deja în aproape toate ţările s-au realizat sisteme informatice compatibile între ele, iar computerul este, azi, un instrument de lucru la îndemâna oricui), nici nu se va face prea uşor. Directivele militare sunt încă inflexibile, cele mai multe bazându-se pe riposte masive şi chiar pe conceperea unor războaie totale. Ţările moderne sau cu capacităţii în domeniu n-au renunţat încă la doctrina descurajării de tip nuclear, iar ţările subdezvoltate, ameninţă cu războiul de tip total, cu războiul de guerilă şi chiar cu războiul de tip terorist.

Societatea omenească se află într-o etapă de tranziţie de la sistemele economice industriale la sistemele economice informa-ţionale, în condiţiile în care mai persistă încă şi sisteme economice agricole. Această etapă va dura, iar problemele care se vor pune vor fi deosebit de complexe. Într-o astfel de diversitate, caracteristică etapelor de tranziţie, vom avea de-a face nu numai cu numeroase confruntări disproporţionate, ci şi cu o mulţime de confruntări clasice, de guerilă, teroriste etc.

În condiţiile actuale, scopul politico-militar general va avea din ce în ce o mai mare încărcătură politică. Astfel, componenta politică reprezintă apărarea, slujirea sau recuperarea prin toate mijloacele, deci inclusiv cele militare, a intereselor sociale generale fundamentale, care pot fi naţionale sau de coaliţie. Aceasta se realizează prin alegerea obiectivelor acţiunilor militare, stabilirea forţelor şi mijloacelor participante, asigurarea acţiunilor militare din punct de vedere politic, economic, financiar, psihologic etc. şi corelarea acestora cu alte acţiuni strategice.

Latura politică a scopului vizează cu precădere reuşita acţiunilor militare de orice tip, ocuparea (eliberarea) spaţiului de interese, împiedicarea adversarului de a aplica politica “faptului împlinit”, restabilirea prin forţa armată a intereselor fundamentale, apărarea democraţiei şi ordinii constituţionale. În ceea ce priveşte componenta strategică a scopului politico-strategic general, aceasta se materializează prin distrugerea (anihilarea) sistemelor inamicului de confruntare în multiple planuri, descurajarea dezvoltării (continuării) acţiunilor sale strategice şi diminuarea cât mai accentuată a potenţialului său de război.

În plan militar, scopul vizează prevenirea şi limitarea efectelor oricărui tip de acţiune militară a adversarului, nimicirea grupărilor de apărare (de invazie) sau de acţiune armată internă şi obţinerea sau impunerea condiţiilor de pace.

Scopul strategic final constă în distrugerea obiectivelor militare, economice şi de infrastructură ale inamicului şi, prin aceasta, prăbuşirea sistemelor sale strategice, iar căile realizării lui sunt şi vor rămâne în principal de natură militară, la care se adaugă, bineînţeles, o serie întreagă de acţiuni politico-diplomatice, economice, financiare, psihologice, informaţionale etc.

Forţele şi mijloacele participante la conflictele armate ale viitorului vor fi deosebit de variate, de la structuri clasice la cele de acţiune rapidă, de la arme convenţionale la cele cu mare precizie de lovire şi la cele nucleare. Structurile participante precum şi mijloacele folosite vor depinde de dezvoltarea economică şi tehnologică a beligeranţilor, de scopurile fiecărui actor în parte, de întreaga gamă de resurse pe care un stat sau o coaliţie le pot mobiliza la momentul acţiunii. Fără îndoială, pe lângă categoriile de forţe deja tradiţionale, vor cunoaşte o dezvoltare

sporită trupele care vor utiliza sistemele de lovire de mare precizie, cele de război electronic şi informaţional, de acţiuni psihologice şi forţele speciale.

Specialiştii militari consideră armele netradiţionale ca fiind următoarea etapă a revoluţiei tehnico-militare. Ei continuă să examineze rolul armelor cu energie dirijată dispuse în aer, pe mare şi în spaţiul cosmic, precum şi pe cel al sistemelor denumite neletale. Experţii afirmă că armele cu laser reprezintă o direcţie semnificativă în dezvoltarea noilor tehnologii militare. Laserul a fost utilizat şi în alte domenii ale complexului militaro-industrial pentru realizarea unor sisteme practice de bruiaj. Pe timpul războaielor din Golful Persic, SUA au demonstrat că laserul poate fi utilizat de către sistemele de lovire de mare precizie, dirijarea vectorilor la ţintă asigurând o probabilitate de lovire de aproape 100 %.

După opinia celor mai mulţi specialişti militari o altă direcţie care promite este electronizarea operaţiilor militare, care se realizează prin introducerea pe scară largă a diferitelor echipa-mente electronice (radioelectronice) la sistemele moderne de arme şi la mijloacele lor de sprijin, la nivel tactic şi operativ. Contra-măsurile electronice, cercetarea armelor dirijate electrono - optic devin elemente noi ale luptei, bătăliei şi operaţiei.

În viitor este de aşteptat ca armele electronice cu efect distructiv să fie introduse la trupe. Cel mai mare succes în acest domeniu a fost obţinut în SUA unde au fost create în prezent mai multe modele de arme tactice cu laser, aflate în faza avansată de testare.

În această ordine de idei, se poate afirma că armele electronice facilitează o altă formă a luptei, lupta în spectrul fluxurilor electronice, care va fi caracterizată prin persistenţă, precizie înaltă a loviturilor la ţintă, efect distructiv instantaneu şi imposibilitatea manevrei pentru a ieşi de sub lovitura acesteia.

În ultimii ani, războiul electronic a devenit o formă specifică, relativ independentă, de război. Datele verificate pe timpul aplicaţiilor şi conflictelor locale arată că folosirea pe scară largă a măsurilor de război electronic, bine coordonate, asigură o modificare substanţială a raportului de forţe, dezorganizează comanda şi controlul trupelor şi armelor inamicului, reduce accesul acestuia la informaţii reale şi îl forţează să acţioneze după metode cunoscute în prealabil de către trupele proprii.

În prezent, se apreciază că armele neletale pot fi întrebuinţate fără a crea pierderi la ţinte, folosind sisteme şi echipamente ale războiului electronic. În plus, sunt create condiţii care asigură întrebuinţarea lor optimă, reducând masiv, sau excluzând total, pierderile proprii. În combinaţie cu mijloacele războiului informa-ţional şi cu noua generaţie de sisteme de lovire de mare precizie, războiul electronic poate anihila total forţele armate şi centrele de comandă şi control ale unui inamic mai puţin dezvoltat tehnologic.

Larga întrebuinţare a mijloacelor războiului informaţional în domeniul armelor şi echipamentelor militare, în toate fazele războiului, a determinat apariţia unor noi metode care să afecteze inamicul, cu rezultate comparabile numai cu cele ale armelor de distrugere în masă.

În prezent, este posibil să se descrie, cu titlu de încercare, mai multe tipuri de efecte speciale asupra reţelelor de calculatoare ale inamicului: introducerea de elemente corespunzătoare în programele de calculator ale sistemelor de arme, comandă şi control şi sisteme de comunicaţii, din timp, pentru a perturba funcţionarea

computerelor, prin activarea lor la expirarea unui anumit interval precis de timp, printr-un semnal special sau prin alte metode, defecţiune ce poate fi percepută ca o disfuncţionalitate normală a echipamentului; introducerea de viruşi în calculator, prin agenţi, canale de comunicaţii sau prin alte metode, pentru a distruge banca de date şi memoria sistemelor de luptă; intrarea în canalele de comunicaţii dintre calculatoare şi introducerea de date false în acestea; scoaterea din funcţiune a calculatoarelor şi ştergerea datelor printr-o emisiune puternică de unde de ultra înaltă frecvenţă (SHF), prin fluxuri electromagnetice sau prin orice altă metodă. Specialiştii militari ruşi, consideră cea de-a treia generaţie de arme nucleare ca o componentă critică a revoluţiei tehnico-militare şi, în acest sens, apreciază că „în următorii câţiva ani este posibil să apară cea de-a treia generaţie de arme nucleare“. De asemenea ei sunt convinşi că generaţia a treia de arme nucleare va fi „capabilă să distrugă ţintele strategice ale inamicului, atât în spaţiul cosmic, cât şi pe pământ“ şi ele vor fi utilizate „în orice tip de conflict“2.

Generaţia a treia de arme nucleare va include o cantitate mai mică din efectele contaminatoare globale ale încărcăturilor de astăzi, dar cu aceleaşi posibilităţi distructive. Ele vor fi arme cu emisie de energie direcţionată şi selectivă către ţintă. O astfel de armă funcţionează ca un bisturiu (o rază laser, o rază X, electromagnetică sau o radiaţie de microunde, o undă de şoc), forţa enormă a oricăruia dintre aceşti factori fiind concentrată precis la ţintă. Cercetările în domeniul acestor arme sunt în curs şi probabil ele vor fi funcţionale în decurs de circa 5-10 ani. Unicul obstacol în realizarea acestor arme l-ar putea constitui interzicerea totală a testelor nucleare. Referitor la programele de dezvoltare a armelor netradiţionale, potrivit unei publicaţii ruseşti, fosta Uniune Sovietică a desfăşurat o intensivă cercetare în anii 70, pentru dezvoltarea armelor cu laser, inclusiv a metodelor dispuse în spaţiu, iniţial pentru scopuri antisatelit (ASAT). Către sfârşitul anilor 1970, se pare că Uniunea Sovietică a întrecut SUA cu o întreagă gamă de arme spaţiale. Un sistem laser avansat, arătat cercetătorilor de la Lawrence Livermore Laboratory pe timpul unei vizite, în anul 1992 la Asociaţia Ştiinţifică „Astro-fizica“ din Moscova, pare să confirme faptul că ruşii în acea perioadă erau mai avansaţi în crearea unei tehnologii de vârf în domeniul sistemelor laser compacte. Într-un interviu din februarie 1993, fostul ministru al apărării generalul Pavel Graciov, a fost întrebat dacă se continuă cercetarea armelor laser. El a răspuns însă că acest lucru „intră în sfera secretului militar“, dar potrivit afirmaţiilor academicianului I.B. Kariton, cercetător la Centrul Federal Nuclear al Institutului de Cercetări Ştiinţifice pentru Fizica Energetică „un dispozitiv laser pentru protecţia împotriva rachetelor antiamericane este în curs de realizare la acest centru“3.

În aprilie 1993, cercetătorii militari ruşi şi purtătorii lor de cuvânt au început să facă publice „armele cu plasmă“, care „pot lovi orice obiect care se mişcă în atmosfera pământului, fie el rachetă, focos, avion sau alt corp artificial sau natural, cum ar fi un

meteorit“. Aceasta se realizează folosind baza tehnologică existentă şi valorificând energia cinetică a obiectului însuşi, care este interceptat electronic de către plasmoidul creat prin instalaţii existente (generatoare de microunde sau optico-laser, antene şi alte sisteme).

2 Vasile Paul, Conflictele secolului XXI, Editura Militară, Bucureşti, 1999.3 Richard Star, Noul Proiect al Concepţiei de Securitatea naţională a Rusiei, Strategic Review, Spring, 1998

Energia direcţionată de către componentele situate pe pământ ale armei cu plasmă este focalizată (concentrată) nu către ţinta însăşi, ci către traiectoria de zbor, în spaţiul de atmosferă, din faţa ei. Aceasta ionizează zona atmosferei şi dezorganizează total aerodinamica rachetei sau avionului – obiectul părăsind traiectoria şi fiind distrus de enorma presiune aerodinamică. Este realmente imposibil să se contracareze acest efect al energiei terestre.

În plus, este posibil, pentru prima dată, să se combine, într-o singură unitate, sistemele radar de observare şi sistemele pentru distribuirea electronică a plasmoidului (mecanismul de lovire) către ţintă, care acţionează cu viteza luminii. Aceasta face plasmoidul efectiv o armă vulnerabilă, asigurând protecţia garantată împotriva oricărui atac din spaţiu sau din structurile superioare sau joase ale atmosferei.

Ţintele balistice cuprind nu numai focoasele propriu-zise, ci şi ţintele false. Se apreciază că diferenţierea lor este o sarcină complicată, care nu a fost soluţionată până acum. Dar, se pare că mijloacele de distrugere prin radiaţie (laserul sau armele cu emisie de unde de înaltă frecvenţă) rezolvă această sarcină, în principiu, deoarece numărul ripostelor echivalente este nelimitat. Cu alte cuvinte, toate ţintele (atât adevărate, cât şi false) pot fi distruse consecutiv cu mijloace nucleare din înzestrare.

Sistemele de observare radar pot să se fixeze pe o ţintă sau pe un grup de ţinte, la o distanţă de 100 km, iar plasmoidul le poate distruge până la o altitudine de 50 km, în funcţie de misiunea primită. Nu este nevoie să se construiască staţii de mare putere pentru aceasta, deoarece energia câtorva zeci de baterii de acumulatori obişnuite pentru fiecare din generatoarele de putere aparţinând complexului este întru totul suficientă pentru a face o astfel de proiecţie posibilă.

Potrivit unor experţi ( amiralul V.S. Pirumov), arma cu plasmă a fost deja creată în Rusia. Cercetările asupra ei au depăşit zidurile laboratoarelor, ea fiind testată pe viu. Dar un experiment complet împotriva ţintelor reale cere resurse financiare însemnate. De aceea, Rusia propune ca împreună cu SUA să-şi unească, eforturile şi să creeze un sistem global de protecţie antirachetă. Un asemenea experiment ar putea fi realizabil în insula Kwajelein, din Pacific, unde există o bază tehnologică adecvată şi unde armata SUA a desfăşurat deja o serie de teste pentru programul “Iniţiativa de Apărare Strategică (SDI)”. Rusia ar trebui doar să asigure echipamentul necesar de la bordul portavioanelor şi de pe nave. Este bine cunoscut că Rusia are considerabile realizări şi avantaje în sfera creării puternicelor generatoare de microunde şi în sfera unei noi ştiinţe, a dinamicii plasmă-gaz. SUA ar urma să asigure componentele electronice robuste şi tehnologia compute-rizată. Rachetele pentru experiment ar urma să fie lansate fie de pe teritoriul Rusiei, fie din zonele de testări ale SUA.

Cum va fi soluţionată această cerere nu ştim încă. Cert este că, deocamdată, americanii au denunţat unilateral tratatul asupra rachetelor balistice (ABM), iar această acţiune nu pare a fi îndreptată spre o cooperare ulterioară cu specialiştii militari ruşi. O atenţie deosebită este acordată de specialiştii militari, laturii operaţionale a războiului. În concepţia acestora o “arie de manifestare a războiului” este o formă de război cu obiective militare unice şi care este caracterizată prin asocierea cu un tip particular de forţe sau sisteme de armament4. În acest sens, în perioada interbelică au

4 Jeffrey McKitrick, James Blackwell, Fred Littlepage, George Krauss, Richard Blanchfield and Dale Hill, în studiul “The Revolution in Military Affairs”, Battlefield of the Future, 21 st Century Warfare Issues, Air University, US Air Forces, 2001

putut fi identificate ca arii de manifestare “războiul blindatelor”, “războiul portavioanelor”, “războiul amfibiu” şi “bombardamentul aerian strategic”. Pentru etapa actuală, aceştia apreciază că sunt create condiţiile pentru a vorbi de patru noi arii de manifestare, şi anume lovitura precisă în adâncime (la mare distanţă), războiul informaţional, manevra dominantă şi războiul spaţial (în spaţiu). Dintre acestea, ei apreciază ca lovitura precisă în adâncime este cea mai dezvoltată conceptual, deşi în acest domeniu încă mai sunt multe de făcut. Războiul informaţional, deşi se bazează pe o colosală muncă ce a fost depusă de specialiştii militari americani şi a fost deja folosit cu rezultate bune în războaiele din Golf, Iugoslavia şi în Afganistan, încă nu este înţeles la un nivel corespunzător de către ansamblul structurilor implicate, pe când analizele despre manevra dominantă şi războiul spaţial sunt doar la început.

Lovitura precisă în adâncime ar trebui să fie cea mai bine înţeleasă ca noua arie de manifestare a războiului întrucât americanii au început dezvoltarea unor astfel de sisteme încă din anii 70 a secolului trecut. Lovitura precisă în noul context de evoluţie al fenomenului militar depăşeşte ceea ce a fost conceput FOFA5. Când NATO a dezvoltat acest concept şi elementele tehnice pe care acesta s-a bazat, aceasta s-a făcut cu scopul de a întârzia şi fragmenta sosirea eşaloanelor doi şi trei ale Forţelor Blindate ale Tratatului de la Varşovia, pentru a nu covârşi numărul inferior de apărători ai NATO, până la sosirea forţelor de întărire din partea continentală a Statelor Unite (CONUS). Această lovitură în adâncime ar fi extins câmpul de luptă şi ar fi întârziat în timp extinderea conflictului către faza nucleară. Ea a fost planificată astfel în ideea de a câştiga timpul necesar creării unei forţe convenţionale de contralovitură care să respingă atacul Forţelor Blindate ale Tratatului de la Varşovia.

Lovitura precisă în adâncime (la mare distanţă) reprezintă abilitatea de a determina oportun şi cu mare precizie poziţia obiectivelor fixe sau mobile de mare importanţă, de a le distruge cu mijloace care au o probabilitate de lovire foarte mare, în limitele de timp stabilite prin planurile de nivel operativ sau strategic, concomitent cu minimizarea distrugerilor colaterale, a numărului răniţilor în cadrul trupelor proprii, precum şi a efectelor contraloviturilor inamicului.

Războaiele din Golf a demonstrat din plin potenţialul acestor sisteme de lovire în adâncime; pe timpul campaniei din Afganistan s-au folosit mijloace parcă mai performante, iar specialiştii militari americani aşteaptă ca tehnologia mijloacelor de lovire precisă la mare distanţă să permită în anul 2020 efecte strategice la distanţe intercontinentale. De altfel, potrivit planurilor americane, este posibil ca acest an să fie data limită pentru implementarea globală a acestor sisteme.

În accepţiunea aceloraşi specialişti militari, lovitura precisă în adâncime se impune atât schimbării în structurile organizaţionale, cât şi în modul de abordare a utilizării acestora în câmpul de luptă al viitorului. Aceste sisteme se vor adresa unui teatru de operaţii foarte larg, chiar global şi nu este de aşteptat ca o singură categorie de forţe să asigure o unitate centrală care să constituie “forţa întrunită pentru lovirea precisă în adâncime” a comandantului. De aceea, este de aşteptat ca noi unităţi să fie stabilite pentru a utiliza aceste sisteme. Aceasta nu implică imediat crearea de noi comandamente sau unităţi masive, dimpotrivă, va fi luată în considerare varianta opusă, respectiv cea oferită prin noile tehnologii informatice care extind anvergura funcţiei de control a comandanţilor şi permit, astfel, eliminarea unui sau a chiar a două

5 FOFA = FOLLOW-ON FORCES ATTACK –atacul forţelor în adâncime

nivele de comandă, ceea ce are drept consecinţă accelerarea procesului de luare a deciziei, respectiv ciclului de comandă şi control.

Esenţa loviturii precise constă în abilitatea de a cunoaşte inamicul în adâncimea operativă şi strategică, de a-i recunoaşte conceptele operative şi planurile strategice, de a selecta atacurile asupra obiectivelor importante ale inamicului. Toate acestea vor avea un impact decisiv în îndeplinirea scopurilor campaniei, iar efectele vor fi cu atât mai mari cu cât atacurile vor fi sincronizate mai bine în timp şi spaţiu.

Potenţialul loviturii precise în adâncime derivă din tehnologiile care sunt în continuă perfecţionare şi experimentare (vezi Irak, Iugoslavia, Afganistan). Aceasta şi alte tehnologii conexe, oferă comandanţilor posibilitatea de a avea o arie largă de supraveghere, de a lua decizii în timp aproape real la orice acţiune a inamicului şi de a avea la dispoziţie mijloace de lovire la distanţă foarte precise. Aceste tehnologii, prin ele însele, au potenţialul să schimbe întru totul modul de ducere a războaielor. Se aşteaptă ca prin anul 2020, sistemele de lovire care răspund în timp real la senzorii de descoperire a loviturilor date de inamic să devină o realitate. În acest fel, pentru prima dată în istorie, acest timp de răspuns va permite comandamentelor să manevreze la mare distanţă focul mai degrabă decât forţele şi să execute atacuri directe şi simultane asupra majorităţii centrelor vitale ale inamicului.

Această nouă arie de manifestare a războiului depinde în mod direct de progresele ce se realizează în domeniul tehnologiei, dar şi de modul în care structurile militare se vor adapta la noile condiţii. De aceea, direcţiile viitoare de acţiune în acest domeniu se referă atât la extinderea ariei de supraveghere şi lovire, siguranţă şi măsuri de contracarare, procesarea datelor şi comu-nicaţii, platformele de lansare, muniţii inteligente sau dispunerea instalaţiilor de lovire, cât şi la dezvoltarea noilor concepte şi adaptarea structurilor operaţionale.

O altă revoluţie care se adresează noilor arii de manifestare a războiului este acea asociată cu informaţiile, capabilităţile asociate acestora şi efectele lor asupra organizaţiilor militare şi desfăşurării operaţiilor. Este ceea ce întâlnim sub numele de “război informaţional” şi reprezintă lupta dintre doi sau mai mulţi oponenţi pentru controlul spaţiului de luptă al informaţiilor (informaţional).

În opinia acestora, la nivel naţional, războiul informaţional ar trebui văzut ca o nouă formă a războiului strategic, una dintre problemele cheie fiind cea a vulnerabilităţilor sistemelor socio-economice şi, ca atare, întrebarea este cum să ataci sistemul inamic, concomitent cu protejarea propriului tău sistem. La nivel operaţional militar, războiul informaţional poate contribui major la schimbări în modul de ducere al războiului, problema cheie fiind dată de vulnerabilităţile sistemelor de control, comandă, comunicaţii şi informaţii, iar întrebarea rămâne aceeaşi, cum să ataci şi, în acelaşi timp, să-ţi protejezi sistemele proprii.

Războiul informaţional creează el însuşi o vulnerabilitate pentru cei care îl conduc, şi anume aceea că prin utilizarea acestuia se creează probleme care nu se limitează în manifestare strict la sfera organismelor militare ci, mult mai mult, la nivel naţional, în acest context, sfera de manifestare trecând dincolo de forţele armate şi acoperind întreaga infrastructură a securităţii naţionale. În egală măsură şi infrastructura internaţională de informaţii creşte şi se perfecţionează continuu, ajungând la o limită care se află dincolo de puterea de control a unei singure entităţi,

sau a unei singure naţiuni, iar când aceasta este în afara controlului celor care o utilizează creează o multitudine de posibilităţi pentru alţii de a intra în sistem.

Şi în fine, trebuie punctat că specialiştii trag un serios semnal de alarmă asupra luptei de coerentă la nivel strategic între modul de abordare a rolului ofensiv şi defensiv în cadrul acestor acţiuni, arătând că, nicăieri în structurile abilitate nu se adună şi nu se analizează într-un mod integrat informaţiile de natură ofensivă cu cele de natură defensivă, fapt generat în principal de existenţa structurilor distincte abilitate pentru fiecare gen de informaţii şi acţiuni în parte.

Una dintre cele mai nou identificate arii de manifestare a războiului este aceea a “manevrei dominante”. Manevra a fost întotdeauna un element esenţial în război, dar noua revoluţie în problemele fenomenului militar oferă posibilitatea executării manevrei la scară globală, într-un timp mult mai scurt şi cu forţe mult mai reduse. Manevra dominantă este definită ca poziţionarea forţelor – condusă în mod integrat cu lovitura precisă în adâncime, războiul spaţial şi operaţiile războiului informaţional – realizată în aşa măsură încât să atace obiectivele importante, să nimicească centrele de gravitate6 ale inamicului şi să îndeplinească obiectivele campaniei sau războiului.

În timp ce lovitura precisă în adâncime şi războiul infor-maţional distrug mijloacele inamicului şi fărâmiţează capacitatea acestuia de a controla câmpul de luptă, manevra dominantă va lovi centrele de gravitate ale inamicului pentru a-l pune într-o poziţie de inferioritate în care nu are altă alegere decât, ori să îşi recunoască înfrângerea, ori să accepte cererile ce i s-au făcut.

Războiul este în mod tipic neliniar, înţelegând prin aceasta că efectele cele mai mici pot avea consecinţe imprevizibile şi disproporţionate. În meteorologie, nelinearitatea este ilustrată prin “efectul fluture” – un fluture fâlfâindu-şi aripile în emisfera sudică poate provoca un şirag de reacţii, care, eventual, pot degenera într-o furtună violentă în emisfera nordică. La începutul secolului al XIX, Clausewitz făcea o remarcă similară când discuta despre formularea strategiei succesului. El scria atunci că victoria vine nu din bătălii câştigate sau prin impunerea uzurii inamicului, ci prin atacarea centrelor de greutate ale acestuia care, funcţie de situaţie, pot fi reprezentate de forţele sale armate, de capitala statului, de liderii militari sau politici sau de principalul aliat al inamicului.

În cursul secolului XX, complexitatea războiului a crescut, la fel cum au progresat şi forţele militare, care s-au bazat pe un sprijin politic şi logistic ce a devenit din ce în ce mai complex. Cu această complexitate mereu în creştere, este aproape cert că natura nelineară a războaielor va creşte de asemenea. Manevra dominantă încearcă să exploateze complexitatea şi nelinearitatea în creştere a războiului prin lovirea directă a centrelor de gravitate inamice cu scopul de a-i fărâmiţa coeziunea şi de a-i produce un colaps rapid.

Conceptul de “manevră dominantă” este diferit de conceptul tradiţional de “manevră”. Manevra se referă la utilizarea forţelor în câmpul de luptă prin mişcare, astfel încât, în combinaţie cu focul diferitelor categorii de armamente, să se obţină o

6 Prin centre de gravitate se înţeleg acele caracteristici, mijloace sau locuri din care derivă libertatea de acţiune a unei forţe militare, tăria sau voinţa ei de a lupta. Centrul de gravitate este sursa întregii puteri şi mişcări, de care depinde totul. Este acea caracteristică, capacitate sau loc aynume din care inamicul, forţele proprii, o naţiune sau o alianţă îşi trag libertatea de acţiune, tăria fizică, psihică şi voinţa de a lupta. El există la nivel strategic, operativ şi tactic al războiului.

poziţie avantajoasă faţă de inamic în scopul îndeplinirii unei misiuni. Manevra dominantă se referă la poziţionarea forţelor, şi nu în mod necesar la utilizarea lor. Acestea pot fi poziţionate oriunde în teatru, nu în mod obligatoriu în zona acţiunilor de luptă, cerinţa primordială fiind ca, prin această poziţionare, să poată ataca, controla, sau interzice orice obiectiv sau acţiune a inamicului, şi în mod special cele vitale.

Impactul fenomenului militar asupra aplicării principiilor luptei armate moderne

Lumea contemporană şi implicit forţele armate sunt într-o continuă transformare. După o scurtă perioadă în care spectrul războiului cu arme de distrugere în masă părea îndepărtat, acesta apare acum, fie în zone unde regimuri totalitare sunt încă la putere (Coreea de Nord de exemplu), fie ca ameninţări în relaţiile dintre state care au vechi divergenţe teritoriale, (vezi recenta escaladare a violenţelor dintre India şi Pakistan), dar şi mai grav, purtat de organizaţii terorist-fundamentaliste de diferite facturi, care încearcă să intre în posesia acestora atât ca un mijloc de intimidare, cât şi pentru a le folosi la nevoie.

La acestea, se adaugă acum noua panoplie de armamente de mare precizie şi putere de lovire care, fără a mai avea efectele contaminante pentru mediu şi populaţie, produc acelaşi efect distructiv la ţintă, precum şi capabilităţile sporite de a desfăşura forţe în diferite regiuni ale globului (protecţia forţei). Principiile luptei armate au fost fundamentate cu mult timp în urmă, şi, în armatele occidentale, s-a ajuns la consens că acestea sunt7:principiul concentrării forţelor; principiul manevrei ;principiul iniţiativei ofensive; principiul unităţii de comandă, principiul stabilirii clare a obiectivului; principiul siguranţei/securităţii; principiul economiei de forţe; principiul surprinderii; principiul simplicităţii.

Multe dintre principiile luptei armate s-au păstrat aproape nemodificate lungi perioade de-a lungul evoluţiei fenomenului militar, pe când altele au trebuit adaptate pentru a reflecta schimbările tehnologice sau de situaţie.

Este de la sine înţeles că aceste noi mijloace şi situaţii nu vor schimba principiul concentrării forţelor, manevrei, unităţii de comandă sau al iniţiativei, dar vor implica o adaptare a modului lor de aplicare. Nu acelaşi lucru este valabil în cazul surprinderii, în condiţiile în care noile mijloace ascunse de realizarea surprinderii aproape că impun total regândirea aspectelor referitoare la siguranţă. În plus, mai sunt câteva principii care abia acum îşi fac simţită acţiunea, acestea incluzând simultaneitatea şi adâncimea atacului, proiecţia logisticii, dominaţia informaţională şi lovirea precisă a obiectivelor.

Principiul concentrării forţelor sugerează necesitatea concentrării superioare a puterii de luptă pe timpul operaţiilor militare la locul şi timpul potrivit în scopul obţinerii unor rezultate decisive (scopului propus). Această concentrare a resurselor către punctele vulnerabile ale inamicului ajută forţele proprii8 să menţină iniţiativa şi face posibilă, împreună cu aplicarea judicioasă a altor principii, obţinerea unor

7 Aceste principii au fost formulate încă de generalul britanic J.F.C. Ruller, în Instrucţiunile Armatei Regale Britanice din primul război mondial.

rezultate decisive în cadrul luptelor, campaniilor sau războiului, chiar cu forţe inferioare inamicului.

În trecut, acest principiu a fost puternic corelat cu numărul forţelor terestre concentrate într-o anumită locaţie contra unor forţe inamice aflate în imediată apropiere. Astăzi, astfel de concentrări de unităţi ar fi vulnerabile faţă de mijloacele de lovire – sisteme de lovire de mare precizie utilizate cu aviaţia, rachetele sau artileria de mare calibru ale inamicului. Aceasta dă un nou înţeles inclusiv noţiunii de superioritate locală, un inamic puternic dotat tehnologic putând contracara repede şi eficient această disproporţie.

În esenţă, armatele moderne aplică o altă schemă operaţională şi acolo unde adversarul utilizează conceptul “vechi” al concentrării – ceea ce înseamnă concentrarea propriei armate, i se răspunde prin substituirea aplicării concentrării trupelor cu concentrarea puterii de foc. Într-o astfel de competiţie, concen-trarea focului propriu poate neutraliza sau chiar nimici concentrarea de trupe inamică. Creşterea puterii letale/ distructive a armelor convenţionale a condus în timp la o dispersare din ce în ce mai accentuată a trupelor în câmpul de luptă. S-a ajuns astfel ca de la circa 4.800 soldaţi/km² cât se înregistrau pe timpul războaielor napoleoniene, să se ajungă la 2,34 soldaţi/km² în Războaiele din Golf, şi în mod cert, densitatea a fost mai mică în conflictul din Afganistan. Aceasta ne conduce la o concluzie conform căreia, dezvoltarea noilor mijloace de lovire, incluzând aici şi armele de distrugere în masă “clasice”, conduc către depopularizarea progresivă a câmpului de luptă modern.

O concluzie logică a acestei dezvoltări conduce spre înlocuirea sintagmei de concentrare a forţelor cu o concentrare accentuată a focului. Mergând mai departe, armatele moderne ale viitorului trebuie să obţină succesele şi victoria fără a recurge la concentrări masive de trupe îndreptate împotriva punctelor vulne-rabile ale inamicului. În locul acestora, combinarea sistemelor rapide de foc, sistemelor de lovire la distanţă de mare precizie şi sistemelor înaintate de comandă şi control vor permite o largă dispersare a forţelor care să-şi concentreze focul pe obiectivele necesare.

O altă concluzie din cele de mai sus este aceea că atunci când inamicul deţine arme de distrugere în masă, utilizarea concentrărilor de forţe este contraindicată. Mai mult chiar, din ce în ce mai mulţi analişti militari susţin că inclusiv dezvoltarea fără precedent a armamentelor convenţionale, în special a sistemelor de lovire de mare precizie, precum şi a armelor netradiţionale fac concentrarea forţelor impracticabilă şi periculoasă.

Probabil, o şi mai mare importantă trebuie acordată principiului manevrei decât celui abordat anterior. Intrinsecă manevrei este ideea că mobilitatea potenţează atât capabilităţile ofensive cât şi pe cele defensive. Nevoia de manevră este strâns legată de conceptul de dispersare. Armatele timpurilor moderne sunt din ce în ce mai mobile şi dispersate în câmpul de luptă datorită creşterii vulnerabilităţii acestora şi a schimbărilor tehnice survenite în mijloacele de lovire ale adversarilor. Mişcarea şi dispersarea forţelor dă adversarului o mai mică probabilitate de determinare exactă a ţintelor şi, în consecinţă, mai puţine ţinte pentru a fi lovite. Prevederea va impune în viitor dispersarea trupelor proprii în aşa fel încât să se reducă la minim efectele unei

8 Prin forţe/trupe proprii în cadrul acestui capitol se va înţelege, de la caz la caz, atât armatele naţionale cât şi forţele alianţei.

singure lovituri (acţiuni) cu sistemele de lovire de mare precizie şi/ sau armele de distrugere în masă.

Pe de altă parte, această nevoie de dispersare a trupelor poate diminua semnificativ capacitatea de luptă convenţională. O armată dispersată va avea puţine posibilităţi de a realiza superioritatea locală şi pătrunderi în dispozitivul forţelor oponente şi, în consecinţă, puţine oportunităţi pentru terminarea luptei sau războiului înainte ca mijloacele principale ale inamicului să fie nimicite / distruse.

Nevoia realizării simultane a protecţiei împotriva sistemelor moderne de lovire de mare precizie şi /sau armelor de distrugere în masă cu conducerea războiului (operaţiei, luptei) în condiţii convenţionale va impune presiuni contradictorii asupra comanda-mentelor de la diferite eşaloane. Această dublă preocupare ar trebui să prevină angajarea rapidă şi decisivă a inamicului, în viitoarele planuri de operaţii trebuind să fie luate în consideraţie şi războaie de lungă durată şi de intensitate joasă, precum şi angajarea în războaie convenţionale de uzură, pe timpul cărora să se evite posibilitatea de a oferi inamicului motive de utilizare a armelor sale de distrugere în masă, precum şi reducerea utilizării sistemelor de lovire de mare precizie.

În condiţiile moderne, o armată victorioasă ar putea să fie preocupată mult mai mult de apărare activă şi/sau pasivă, mobilitate, dispersare şi mascare decât în acţiuni ofensive convenţionale, care pot fi anihilate relativ uşor. Într-adevăr, letalitatea câmpului de luptă viitor poate fi atât de mare încât este cerută o nouă viziune a desfăşurării defensive, concomitent cu adăugarea unei urgenţe sporite pentru descoperirea, determinarea şi distrugerea mijloacelor de lansare şi locurilor de depozitare ale armelor de distrugere în masă şi celor mai performante sisteme de lovire ale inamicului.

Unul dintre principiile de luptă de bază a armatelor occidentale este acela de a obţine, păstra şi exploata iniţiativa în luptă. Menţinerea iniţiativei ofensive în luptă este importantă pentru obţinerea victoriei şi, de asemenea, pentru evitarea înfrângerii. Un inamic îngenuncheat este rareori un inamic “care-ţi sare la gât”, de unde şi vechea vorbă că apărarea cea mai bună este atacul. O ofensivă continuă şi susţinută ţine adversarul preocupat cu apărarea propriilor forţe şi îl privează de o parte a potenţialului său pentru a le (contra) ataca.

Principiul unităţii de comandă reprezintă menţinerea unor mai bune capabilităţi de comandă, control, comunicaţii şi informaţii (C3I) ar putea deveni mult mai uşor de realizat în viitor ca rezultat al revoluţiei în domeniul tehnologiei informaţiei disponibile comandanţilor. Această revoluţie va furniza comandanţilor şi comanda-mentelor mai multe informaţii, într-un timp mai scurt şi cu un grad de detaliere mult mai mare despre capabilităţile, dispunerea şi activităţile adversarului decât în războaiele anterioare. Mai mult, revoluţia în comunicaţii va conduce la o structură organizatorică mai largă şi la avertizarea / informarea în timp real asupra dispozitivului şi acţiunilor inamicului. Aceasta va întări controlul comandanţilor şi, în acelaşi timp, va permite o dispersare largă a trupelor proprii.

Referitor la acest aspect, studiul “Force XXI Operations” menţionează că: “progresele realizate în managementul informaţiilor şi distribuţiei acestora va facilita integrarea pe orizontală a funcţiilor câmpului de luptă şi ajută comandanţii în stabilirea valorii forţelor şi dispunerea lor pe câmpul de luptă… Unităţile, nodurile de

comunicaţii cheie şi liderii vor fi mult mai larg dispersaţi, conducând la continuarea fenomenului de depopularizare a cîmpului de luptă”.

Provocarea realizării unui sistem eficient de comandă, control şi comunicaţii într-un conflict este imensă. Dacă inamicul are capabilitatea de a distruge acest sistem prin “tăierea” legăturilor la diferite nivele, el va distruge astfel unitatea de comandă a forţelor din regiunea respectivă. Această posibilitate depinde în primul rând de resursele acestuia de utilizare a fluxurilor electromagnetice distructive prin care poate anihila legăturile dintre elementele de dispozitiv ale trupelor proprii, pornind de la o simplă staţie radio dintr-un transportor şi până la sistemele de comunicaţii ale comandamentelor de nivel operativ sau strategic, practic tot ceea ce nu este protejat contra efectelor fluxurilor electromagnetice distructive.

Pericolul întreruperii comunicaţiilor şi al dezorganizării conducerii conduce la câteva concluzii privind păstrarea unităţii de comandă în astfel de conflicte : comandamentele trebuie să permită dispersarea unităţilor subordonate, iar aceasta trebuie realizată în baza unui plan unic; unităţile trebuie să fie mai autonome, iar acţiunile lor subordonate planurilor iniţiale (de pregătire) ale operaţiilor; comandanţii vor avea nevoie din partea eşaloanelor superioare de documente mai simple, recepţionate cu o frecvenţă mai mică; se impune existenţa, începând de la comandamentele de nivel operativ în sus, a unor “comandanţi alternativi”, bine antrenaţi şi familiarizaţi cu unitatea şi misiunea acesteia, în puncte de comandă de rezervă mobile, bine mascate şi protejate, dispuse pe aliniamente eşalonate în adâncime, gata să preia comanda în situaţia în care comandantul titular este lovit, omorât sau izolat de forţele sale.

Principiul stabilirii clare a obiectivului. Războaiele, ca şi meciurile de şah, sunt caracterizate, în general, prin mişcările de deschidere, schimburile de la mijlocul jocului şi prin sfârşirea decisivă a partidei”9. Structurile politico-militare, comandanţii de la toate eşaloanele trebuie să înceapă fiecare fază a războiului, campaniei, luptei având în minte scopul urmărit, fiecare fază fiind destinată să conducă spre îndeplinirea scopului final. Manualul FM 100-5 al Forţelor Terestre ale SUA prevăd că fiecare comandant este dator “să dirijeze orice operaţie militară către un obiectiv clar stabilit, important şi realizabil”.

Pentru a exemplifica ne vom referi la conflictul din Golf din anul 1991, unde forţele coaliţiei internaţionale conduse de SUA au avut un obiectiv clar şi simplu: eliberarea Kuwaitului de sub ocupaţia irakiană şi restabilirea graniţei recunoscute dintre Irak şi Kuwait. Odată obiectivul militar îndeplinit, regimul preşedintelui Saddam Hussein a fost lăsat la putere, chiar dacă au fost stabilite restricţii asupra unităţilor militare irakiene, s-a declanşat controlul ONU asupra capacităţilor irakiene suspectate de producerea armelor de distrugere în masă şi s-a impus un embargou sever în relaţiile comerciale. Din acest punct de vedere, decizia americană de a opri operaţia “Desert Storm” a fost corectă şi în acord cu rezoluţiile ONU în vigoare la timpul respectiv, coaliţia internaţională fiind formată să elibereze Kuwaitul şi nu să ocupe Irakul. În al doilea rând, operaţiunea şi-a atins scopul pentru că trupele irakiene au fost împinse departe de graniţă, şi, în al treilea rând, pentru că, până la urmă – de fapt după aproape trei ani – Irakul a recunoscut legalitatea frontierei cu Kuwaitul. 9 Dacă prima mişcare este suficient de decisivă, conflictul e soluţionat aproape înainte de a începe. Acest lucru e valabil în şah şi a fost probat şi în practica relaţiilor politico-militare, inclusiv în conflicte – vezi cazul invaziei sovietice în Cehoslovacia sau intervenţia americană în Panama contra regimului Noriega.

În acelaşi timp, trebuie subliniat că obiectivul stabilit a fost nu numai clar şi simplu, ci şi posibil de îndeplinit. Partea americană şi-a îndeplinit obiectivul cu pierderi foarte mici (150 militari americani, faţă de estimări care se ridicau la circa 15.000 morţi).

Dacă luăm în considerare că această operaţiune a cunoscut un consens unanim, inclusiv din partea lumii arabe, ne putem imagina unde s-ar fi ajuns dacă acest obiectiv ar fi inclus şi ocuparea Irakului. Schimbarea regimului lui Saddam nu a mai fost posibilă deoarece ar fi disociat coaliţia internaţională, ar fi ridicat cifra pierderilor la cifre neacceptabile şi, mai ales, ar fi transformat regimul irakian din agresor recunoscut unanim în agresat.

Pe de altă parte, trebuie să subliniem că decizia de a opri operaţia a adus multe şi aspre critici administraţiei americane a preşedintelui George Bush. Criticii săi au mers până acolo încât i-au explicat că decizia lui ar fi sinonimă cu lăsarea lui Hitler la conducerea Germaniei, alţii mai plastic, i-au sugerat că a-l lăsa pe Saddam la putere este ca şi cum a lăsa un şarpe cu clopoţei să trăiască în casa ta după ce a încercat să te muşte o dată, pe motivul că i-ai colectat veninul, chiar dacă ştii că, inevitabil, el va produce mai mult în timp.

Principiul siguranţei/ securităţii. O bună securitate se realizează atunci când inamicul nu poate realiza surprinderea strategică. O astfel de securitate depinde în mod hotărâtor de obţinerea oportună a unor informaţii precise care să permită evaluarea pericolului şi să ofere suficient timp pentru avertizarea trupelor proprii

Deci, coordonata principală a securităţii este dată de evitarea surprinderii. Tocmai de aceea, regulamentul FM 100-5, prevede ca niciodată să nu se permită adversarului să obţină un avantaj neaşteptat. Securitatea întăreşte (potenţează) libertatea de acţiune prin reducerea vulnerabilităţii trupelor proprii la acţiunile adverse ostile, a celor de influenţare sau surprindere. Prin cunoaşterea şi înţelegerea strategiei, doctrinei şi tacticii inamicului, precum şi printr-o planificare detaliată a acţiunilor din partea statelor majore se poate îmbunătăţii securitatea şi se pot reduce vulnerabilităţile la surprindere.

În condiţiile întrebuinţării de către inamic a armelor de distrugere în masă şi a sistemelor de lovire de mare precizie, vulnerabilitatea la surprindere şi atac poate fi redusă printr-o combinare judicioasă a măsurilor defensive şi ofensive. Securitatea poate fi menţinută printr-o compunere a acestor două aspecte, care include: menţinerea supremaţiei în domeniul armelor de distrugere în masă şi a sistemelor de lovire de mare precizie, fapt care să impună reticenţa inamicului de a le utiliza primul; contraloviturile trupelor proprii care să distrugă sau să reducă armele de distrugere în masă şi a sistemelor de lovire de mare precizie ale inamicului; apărarea activă care să intercepteze atacurile inamicului cu rachetele şi aviaţia; utilizarea apărării pasive pentru a proteja trupele proprii de atacul armelor de distrugere în masă şi a sistemelor de lovire de mare precizie; orice altă măsură menită să reducă efectele loviturilor cu armele de distrugere în masă şi a sistemelor de lovire de mare precizie, cum ar fi dispersarea, mobilitatea, menţinerea forţelor în afara ariei de lovire a rachetelor şi aviaţiei inamice şi întărirea forţelor cu mijloace mai puţin vulnerabile la acest fel de atacuri/lovituri.

Nici una din măsurile menţionat mai sus nu poate, ea singură, să neutralizeze efectele unui atac cu armele de distrugere în masă şi sistemele de lovire de mare

precizie, dar aplicarea lor combinată ar putea reduce semnificativ vulnerabilitatea forţelor proprii la surprindere. Îmbunătăţirea capabilităţilor de a detecta de la (mare) distanţă mijloacele inamice de utilizare a armelor de distrugere în masă şi a sistemelor de lovire de mare precizie, sau a vectorilor acestora pe timpul zborului spre ţintă va putea, de asemenea, să întărească securitatea trupelor proprii şi să evite producerea de către inamic a unei surprize violente şi devastatoare pentru trupele proprii.

Un alt principiu al doctrinei militare occidentale este de a “aloca un minimum de putere de luptă pentru îndeplinirea unor scopuri secundare”10. Cu alte cuvinte, se recomandă comandanţilor că trebuie să concentreze majoritatea puterii militare împotriva obiectivelor considerate că reprezintă principala ameninţare în loc să compromită acţiunea prin concentrarea efortului asupra unor obiective secundare.

Acest principiu se bazează pe premiza conform căreia comandanţii nu au resurse nelimitate şi că trebuie să-şi asume unele riscuri calculate în anumite arii secundare de responsabilitate pentru a fi în măsură să realizeze superioritatea în zonă sau împotriva obiectivului unde se poate decide rezultatul luptei, bătăliei sau războiului. În acelaşi timp, acest principiu impune păstrarea unei cantităţi suficiente de forţe în rezervă, care să fie în măsură să intervină în sprijinul forţelor angajate iniţial sau, într-un caz total nefavorabil, pentru a participa la acţiuni militare pe un alt front.

Principiul economiei forţelor trebuie aplicat cu mare atenţie atunci când inamicul dispune de arme de distrugere în masă şi sisteme de lovire de mare precizie. De aceea, în timp ce resursele trebuie concentrate asupra punctelor slabe ale inamicului, ele trebuie de asemenea protejate, prin menţinerea supremaţiei, chiar şi numai pe plan local, iar utilizarea lor trebuie precedată de lovirea, de preferat din aer, a principalelor mijloace inamice.

Înaintarea forţelor terestre proprii în dispozitivul inamicului trebuie să fie protejată în mod adecvat prin concentrarea mijloacelor de apărare active şi pasive în sprijinul efortului principal. Dispersarea şi mobilitatea continuă a elementelor principale de dispozitiv combinată cu asigurarea rapidă a reaprovizionării realizată prin diverse mijloace, toate realizate în timp scurt, sub protecţie aeriană şi în siguranţă, precum şi realizarea în ascuns a mişcărilor de trupe, armament şi materiale, vor asigura surprinderea tactică şi vor masca direcţia principală de efort. Doctrina militară occidentală menţionează că “economia de forţe în cadrul unei operaţii poate pune forţele utilizate pentru atac în situaţia de a se apăra, de a duce acţiuni de întârziere sau să conducă acţiuni/operaţii de inducere în eroare a inamicului”11.Principiul surprinderii. Doctrinele militare occidentale spun că toţi comandanţii “trebuie să încerce să lovească inamicul în locul, timpul sau maniera pentru care acesta nu este pregătit12. Surprinderea poate influenţa rezultatul luptelor, campaniilor sau chiar a întregului război. Surprinderea poate fi realizată prin viteza atacurilor şi manevrei, utilizarea formelor atipice de acţiune, utilizarea mascării şi înşelării, utilizarea unor tactici diferite faţă de cele utilizate anterior, menţinerea securităţii trupelor proprii, obţinerea unor informaţii eficiente şi înţelegerea modului de gândire şi a doctrinei inamicului, aplicarea noilor tehnologii în aşa manieră încât să reducă timpul de avertizare pentru inamic, asigurarea unor capabilităţi pe care inamicul nu le anticipează sau contribuie la dezorganizarea acţiunilor sale. 10 FM 100-5 – Field Service Regulations Operations, p.1811 FM 100-5 – Field Service Regulations Operations, p.1112 FM 100-5 – Field Service Regulations Operations, p.12

Referitor la acest aspect este de notat aportul noilor tehnologii pentru realizarea suprinderii.Avioanele invizibile, avioanele fără pilot, rachetele ghidate precis la ţintă, radarele de diferite tipuri dar de dimensiuni mici, mijloacele de contracarare a războiului electronic şi alte asemenea mijloace au fost utilizate cu succes de forţele americane şi occidentale în Războaielor din Golf, pentru executarea loviturii aeriene împotriva Iugoslaviei sau, mai nou, în Afganistan.

Surprinderea tehnologică poate decide soarta unei lupte/ bătălii/război, atunci când una din părţi utilizează prima o nouă tehnologie militară care pune adversarul într-un dezavantaj, o inferioritate, la care nu s-a aşteptat. Nu avem la dispoziţie exemple recente, dar dacă ne gândim la ce s-a întâmplat în al doilea război mondial când englezii, cu ajutorul radarului, au putut furniza continuu unităţilor de aviaţie proprii date despre poziţionarea şi numărul avioanelor germane încă de pe când acestea decolau de pe teritoriul francez, ne putem da seama cât de eficace a fost aceasta pentru apărători şi ce surpriză s-a creat aviaţiei germane. În timpurile noastre, datorită măsurilor proprii de protecţie este mai greu de exemplificat cum rivalii utilizează cuceririle tehnologice la un moment dar, dar este clar că pe lângă sistemele amintite, armele netradiţionale, cele neletale, capabilităţile de cercetare dispuse în spaţiu, accesarea informatică a reţelelor internet şi multe alte mijloace de acest fel vor surprinde adversarul şi îl vor pune în situaţii neprevăzute, cu efecte devastatoare în aplicarea capabilităţilor sale de protecţie sau reacţie.

Principiul simplităţii. Comandanţii din armatele moderne sunt instruiţi să pregătească “ordine clare, planuri de acţiune/ operaţie necomplicate şi concise pentru a asigura înţelegerea lor deplină”. Simplitatea conceptelor operaţionale şi a scopurilor propuse trebuie să evite situaţiile de neînţelegere a ordinelor şi dispoziţiilor, să reducă confuzia şi să întărească modul de înţelegere din partea celor care trebuie să sprijine acţiunile militare. Această simplitate trebuie aplicată tuturor fazelor luptei, operaţiei sau războiului. Planul de război trebuie să fie o continuare cu alte mijloace a politicii, păstrând permanent în atenţie relaţionarea dintre interesul naţional pentru care conflictul a fost declanşat cu operaţiile în curs de desfăşurare, precum şi de limitele impuse de o acţiune împotriva unui inamic cu reale capabilităţi de utilizare a armelor de distrugere în masă şi sistemelor de lovire de mare precizie.

Bineînţeles, simplitatea planurilor, ordinelor sau dispoziţiilor nu poate, ea singură, să garanteze o strategie corectă sau o operaţie de succes împotriva unui inamic superior numericeşte, dar în primul rând tehnologic.

Experienţa militară a ultimelor conflicte şi recentele inovaţii tehnologice au determinat specialiştii militari occidentali să sporească principiile luptei armate clasice cu unele noi. Aceste noi principii operaţionale, impuse în parte de noile arii de manifestare ale războiului, îşi fac din ce în ce mai simţită manifestarea. Ele se referă la principiul simultaneităţii şi adâncimii atacului, principiul logisticii, principiul dominaţiei informaţionale şi principiul lovirii precise. Principiul simultaneităţii şi adâncimii atacului. În condiţiile luptei cu un inamic posesor de arme de distrugere în masă şi sisteme de lovire de mare precizie cel mai bine este să-i loveşti rapid şi simultan toate mijloacele esenţiale pentru a-i şoca şi paraliza forţele şi a-l înfrânge în cel mai scurt timp posibil. Loviturile simultane executate asupra întregului dispozitiv pot fi suficiente pentru a-i distruge mijloacele de lovire de mare precizie şi a-i diminua potenţialul ofensiv. “Relaţia dintre foc şi

manevră şi utilizarea înaltei tehnologii impune lovituri simultane, situaţie în care forţele vor fi concentrate doar pentru o scurtă perioadă de timp şi în spaţii particulare de interes”13. În consecinţă, acelaşi lucru este prevăzut şi în doctrina forţelor terestre – atacurile simultane în adâncime pot fi o caracteristică esenţială a operaţiilor militare viitoare. Aceste operaţii vor redefini ideile actuale despre adâncime sau apropiere. Un astfel de război paralel, acest gen nou de lovituri va face dificilă distincţia dintre nivelul strategic, operativ sau tactic al operaţiei şi tinde să le contopească în unul singur.

Ultimele operaţii militare americane – Grenada, Panama, Golf, Iugoslavia sau Afganistan – au fost duse în cele trei dimensiuni şi au condus la victorii rapide. De exemplu, Războaiele din Golf au arătat că bătălia în adâncime a evoluat dincolo de conceptul lovirii pe părţi a forţelor din adâncime (rezervelor), conducând către un atac aproape simultan care a dezorganizat total apărarea şi a permis, ulterior, un succes rapid.

Colonelul John Warden III, unul dintre arhitecţii campaniei aeriene contra Irakului, a sugerat că aceste lovituri paralele, executate (aproape) simultan împotriva conducerii, sistemelor esenţiale, infrastructurii şi concentrărilor de forţe din teren sau din zonele urbane ale inamicului pot cauza paralizarea acestuia la nivel strategic sau operativ, ducând la o înfrângere rapidă. Warden a menţionat impactul ritmului rapid al loviturilor aeriene paralele în înfrângerea Irakului din 1991 :”În Irak, o ţară cam de aceeaşi mărime cu a Germaniei interbelice, atât de multe facilităţi esenţiale au suferit atât de rapid mari distrugeri încât a fost imposibil să facă reparaţii strategice esenţiale. Nici nu a fost posibil, sau foarte folositor să concentreze apărarea, protejarea cu succes a unui obiectiv a însemnat doar că un obiectiv dintr-o sută nu a fost lovit la un anumit moment. Este important de menţionat, Irakul a fost o ţară foarte puternică din punct de vedere strategic. Irakul a folosit o cantitate imensă de bani şi energie pentru a-şi asigura protecţia, chiar suplimentar decât necesar şi eforturile ar fi fost răsplătite pozitiv în situaţia în care ar fi fost atacată succesiv, aşa cum, de altfel, avea tot dreptul să anticipeze. Cu alte cuvinte, atacul paralel (simultan) împotriva Irakului a fost deva diferit de ceea ce ţara era pregătită, probabil printre cele mai bine din lume, să respingă. Dacă asta a avut succes acolo, probabil va avea succes oriunde altundeva”14.

Mergând mai departe, specialiştii occidentali apreciază că, deocamdată, acest război paralel poate avea succes atâta timp cât inamicul are un număr relativ redus de obiective strategice vitale. Acestea tind să fie în număr mic, foarte scump de realizat şi deosebit de dificil de reparat. Dacă un procentaj semnificativ din acestea este distrus în acelaşi timp, distrugerile devin insurmontabile.

În acelaşi timp, sunt şi contra-măsuri pe care adversarul le poate lua pentru a contrabalansa posibilităţile de lovire simultană a mijloacelor sale deosebit de importante. În acest sens, eforturile inamicului vor fi concentrate pentru : mascarea, diversificarea şi dispersarea principalelor obiective politice, economice şi militare pentru a le face mai greu de descoperit şi lovit; ascunderea, protecţia suplimentară sau punerea mijloacelor proprii de lovire pe platforme/lansatoare mobile în scopul de a le

13 Force XXI Operations.14 John A. Warden III, “Air Power for the Twenti-First Century”.

reduce vulnera-bilitatea; utilizarea propriilor mijloace de lansare a armelor de distrugere în masă şi sistemele de lovire de mare precizie împotriva bazelor din care atacurile simultane au fost lansate; atacarea sistemului C41 advers şi utilizarea variată a formelor şi procedelor de război informaţional pentru a crea confuzie, dezorganiza şi conduce într-o direcţie greşită comandanţii şi comandamentele adverse; utilizarea războiului psihologic pentru a reduce moralul trupelor adverse şi a influenţa opinia publică din statul advers, respectiv internaţională, în scopul pierderii sprijinului politic al războiului.

Utilizarea tuturor acestor modalităţi nu este la îndemâna oricărui stat, multe din măsurile prezentate depinzând ele însele de nivelul de dezvoltare tehnologică. Cu toate acestea, astfel de măsuri au fost folosite cu succes atât de irakieni în 1991, cât şi de sârbi în 1998. De exemplu, ca urmare a folosirii eficiente a ţintelor false de către irakieni, forţele coaliţiei au consumat importante resurse pentru lovirea tancurilor şi tunurilor de cauciuc, forţele de elită ale lui Saddam rămânând practic neatinse la încheierea conflictului. Armata iugoslavă a avut chiar mai mult succes : după aproape trei luni de lovituri aeriene în care au fost distruse nenumărate obiective de infrastructură, s-a semănat panică în rândul populaţiei civile şi a fost dusă o campanie mediatică fără precedent de culpabilizare a sârbilor şi în special a lui Miloşevici, sistemul de conducere militar, sistemul de apărare a spaţiului aerian, marile unităţi şi unităţile sârbe au ieşit aproape fără pierderi. Şi în acest caz, din punct de vedere al obiectivelor militare, aceasta s-a realizat prin mascare, folosirea de ţinte false, prin dispunerea punctelor de comandă în locuri ascunse şi perfect protejate etc.

Principiul logisticii. Aceste principiu nu este nou, dar abia în zilele noastre a primit dimensiunea care o merită; inclusiv la începutul secolului trecut, gânditorii militari au eşuat în identificarea importanţei unei logistici eficiente pe timpul mobilizării, desfăşurării şi utilizării în teatru, manevrei, refacerii, retragerii sau demobilizării. Abia în cel de-al doilea război mondial, în special datorită întrebuinţării forţelor la mare distanţă de bazele permanente, logistica a devenit o compnentă esenţială a acţiunilor militare. Americanii, care şi-au întrebuinţat forţele militare în peste 230 de ocazii în afara teritoriului naţional în cursul secolului al XX-lea, au fundamentat o adevărată filozofie a logisticii, ceea ce de altfel le-a şi permis să desfăşoare acţiunile menţionate mai sus, să susţină trupele în regiunile respective, să le aducă înapoi, pe teritoriul naţional, la terminarea conflictului. Fără o logistică adecvată ar fi imposibil să asiguri cele necesare luptătorilor în cadrul unui conflict. De altfel, un general american, Frederick M. Franks, a sintetizat acest lucru foarte plastic: “Uită logistica şi vei pierde”15.

Operaţiile moderne solicită şi existenţa unei capabilităţi certe de proiecţie a logisticii. Prin acest concept se înţelege posibilitatea de a constitui un sistem logistic complet, capabil de a-l desfăşura rapid în teatrul de acţiuni militare şi de a opera în acest teatru pentru sprijinul forţelor angajate. Analizele ultimelor conflicte au demonstrat că sistemul logistic a făcut chiar mai mult decât a sprijini forţele luptătoare.

Într-adevăr, puterea sistemului logistic determină în mare măsură că o forţă să fie mai sigură în acţiunile sale, o logistică puternică fiind nu numai o parte a sistemului militar dar şi un factor potenţator în moralul trupelor proprii.

15 Frederick M. Franks, In Michael Wiliams şi Herman T. Palmer, “Force-Projection Logistics”.

De exemplu, armata irakiană a stat şi a privit la televizor cum forţele coaliţiei realizau în timp scurt şi foarte eficient un sistem sofisticat de luptă în faţa lor. Acţiunea de construire a infrastructurii logistice desfăşurată de coaliţia internaţională la începutul Războiului din Golf a creat o atmosferă de dominare şi a indus o idee a înfrângerii inevitabile în rândul trupelor irakiene încă înainte de începerea propriu-zisă a războiului. În noile tipuri de război, logistica superioră devine motorul care permite trupelor proprii să ia contact cu inamicul în orice poziţie din teatrul de operaţii şi să ajungă acolo gata de luptă.

Realizarea cu succes a unui sistem logistic performant depinde însă în mare măsură şi de modalităţile alese pentru protejarea acestuia. Ca şi în cazul forţelor terestre, aeriene sau navale, logistica are nevoie de o puternică protecţie, în special împotriva sistemelor de lovire de mare precizie.

Sprijinul logistic al forţelor terestre, aeriene sau navale este o problemă grea chiar şi în timp de pace şi cu atât mai mult în situaţii de criză sau război. Succesul depinde atât de distribuirea eficientă a muniţiei, armamentului, carburanţilor, alimentelor şi a altor materiale de resortul logisticii, cât şi a informaţiilor. Necesitatea impune ca piramida distribuţiei să fie răsturnată: resursele trebuie acumulate în una sau două locaţii, de unde să fie distribuite către alte două sau patru locaţii şi aşa mai departe până la utilizatorul final. Nodurile acestui sistem sunt, în general, cele mai vulnerabile atacurilor inamice, în consecinţă fiind şi principalele puncte de apărat. În acest context, forţele pot reduce vulnerabilitatea sistemelor logistice proprii prin reţinere, executarea loviturilor preventive, apărare locală, desfăşurare în afara capacităţii de lovire a mijloacelor inamicului, dispersarea unităţilor, mobilitate constantă şi stabilirea unei diversităţi de căi de aprovizionare care să evite lovirea.

Principiul dominaţiei informaţionale. Importanţa câştigării războiului informaţional tinde să fie un principiu de bază al războaielor viitoare. Studiile americane în domeniu prezic că “acţiunile de război informaţional vor face câmpul de luptă transparent pentru noi şi opac pentru adversari”16. Acesta este cel puţin scopul propus.

Datele de care dispun se referă, de asemenea, la războaiele din Golf şi subliniază importanţa pe care o au informaţiile la nivel strategic şi operativ. În aceste războaie, coaliţia a privat Irakul de majoritatea abilităţilor sale de a obţine şi utiliza informaţii. În acelaşi timp, coaliţia şi-a organizat destul de bine propriile informaţii, chiar dacă unii critici, inclusiv americani, au caracterizat-o ca fiind “ca pe timpul lui Frederick cel Mare”. Pentru americani a fost clară concluzia necesităţii reorganizării structurilor proprii astfel încât acesta să poată exploata noile echipamente. Aceasta înseamnă, de asemenea, organizaţii mai largi, eliminarea majorităţii verigilor intermediare, transferarea deciziei către nivelele organi-zaţionale inferioare şi realizarea unor reţele informatice dezvoltate care să poată fi folosite de unităţi din sau din afara ariei de conflict.

Cu toate acestea, lecţiile învăţate din Războiul din Golf din anul 1991 au reliefat şi aspecte negative pentru forţele coaliţiei. Astfel, acestea au avut succes în distrugerea abilităţii de procesare a informaţiilor şi difuzarea lor de către structurile militare sau politico-propagandistice irakiene, dar au eşuat în direcţia umplerii golului rămas prin furnizarea unor surse alternative de informare pentru irakieni. În acest mod

16 “Force XXI-Operations”

sarcina lui Saddam a fost mult mai uşoară şi a redus considerabil şansa răsturnării regimului său. De aceea, capturarea şi exploatarea sferelor de transmitere a informaţiilor, cu un accent major pe mijloacele mass-media, ar putea deveni cel mai important obiectiv în multe dintre conflictele militare viitoare.

Principiul lovirii precise. Acest nou principiu este direct derivat din inovaţiile tehnologice în domeniul sistemelor de lovire de mare precizie. Prin apariţia acestora, practic, orice ţintă fixă poate fi distrusă cu o precizie uimitoare. În locul lansării a mii de bombe sau proiectile ori sute de rachete împotriva unui obiectiv cu rezultate incerte, tehnologia de azi permite utilizarea a mult mai puţine mijloace, cu rezultate a căror grad de certitudine este aproape de 100 %.

Principiul “o bombă, o ţintă distrusă” a înlocuit astfel pe cel al “sute de bombe, probabil o ţintă, sau chiar nici una lovită”. Posesia acestor sisteme simplifică planificarea şi desfăşurarea cu succes a unei campanii. De asemenea, se simplifică mult logistica, atât timp cât prin utilizarea sistemelor de lovire de mare precizie ai nevoie de un singur proiectil sau o rachetă pentru o ţintă, în locul multitudinii de armamente şi muniţii clasice cu care s-ar obţine acelaşi efect.

Efectul combinat al utilizării tehnologiei moderne poate fi văzut uşor prin compararea rezultatelor a două acţiuni purtate de forţele aeriene ale coaliţiei împotriva aceluiaşi obiectiv, Centrul de Cercetări Nucleare din Bagdad în anul 1991. În prima acţiune, convenţională, au fost folosite 32 bombardiere, 16 avioane de vânătoare pentru escortă, 12 avioane pentru anihilarea apărării antiaeriene irakiene şi 15 avioane de realimentare în zbor, rezultatul acţiunii fiind nul. Două zile mai târziu, acelaşi obiectiv a fost distrus de către o formaţiune aeriană compusă din doar 8 avioane “invizibile” F-117 şi două avioane de realimentare în zbor17.

Bibliografie

17 Edward Mann, One target, One Bomb. Is the “Principale of Mass Dead”, Military Review, September 1994.

1. Vasile Paul, Conflictele secolului XXI, Editura Militară, Bucureşti, 1999

2. Richard Star, Noul Proiect al Concepţiei de Securitatea naţională a Rusiei, Strategic

Review, Spring, 1998

3. Jeffrey McKitrick, James Blackwell, Fred Littlepage, George Krauss, Richard

Blanchfield and Dale Hill, “The Revolution in Military Affairs”, Battlefield of the

Future, 21 st Century Warfare Issues, Air University, US Air Forces, 2001

4. Edward Mann, One target, One Bomb. Is the “Principale of Mass Dead”, Military

Review, September 1994.

5. Mircea MUREŞAN, Costică ŢENU, Lucian STĂNCILĂ - Corelaţia Artei Militare Cu

Fenomenul Militar Contemporan - Curs De Artă Militară - Editura Universităţii

Naţionale De Apărare, Bucureşti, 2005

6. FM 100-5 – Field Service Regulations Operations

7. Force XXI Operations